Din Invatatura Sfintilor Parinti

Coperta: Maria COMAN
Tehnoredactare: Corina VÂNĂTORU
Copyright: EDITURA BIZANTINĂ

'ISBN 973-9492-52-5
Imprimat la (Mentieig Tel.: 021 345 09 26; 345

09 27
DIN ÎNVĂTĂTURA
SFINŢILOR PĂRINŢI
9 9
9
ANTOLOGIE DE TEXTE PATRISTICE

PE TEME DE DOGMATICĂ ŞI
SPIRITUALITATE ORTODOXĂ
alcătuită de:
Pr.Prof.Dr. Constantin COMAN Ion
VLĂDUCĂ
EDITURA BIZANTINĂ BUCUREŞTI

Predoslovie
Precum icoana zugrăvită a unui sfânt arată chipul duhovnicesc al

acestuia şi ne ajută să intrăm în comuniune cu sfântul reprezentat, tot aşa
scrierile sale alcătuiesc o icoană a cugetării sale de Dumnezeu înţelepţite. Şi
precum defăimătorii icoanelor au pierdut comuniunea cu sfinţii şi au fost
anatematizaţi, tot astfel pătimesc şi cei care defăimează învăţătura Bisericii
Ortodoxe. Despre unii ca aceştia spune Sfântul Ierarh Grigorie Palama:
„Cine e împins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună
cuvintelor Sfinţilor Părinţi, acela e departe de Teologia sigură a creştinilor.
Şi evident că dacă el nu venerează şi nu admiră învăţătura acelora, nu vom
lăuda nici noi ideile lui. Căci prin ce se va dovedi demn de credinţă, dacă el
nu-i socoteşte pe sfinţi demni de credinţă?”
Noi îi cinstim pe Sfinţii Părinţi atât pentru vieţuirea lor cuvioasă, cât şi
pentru lupta lor pentru apărarea dreptei credinţe. Nu spunem doar: „Invă-
ţătorule al curăţiei, Sfinte Cuviosule Ioan Damaschin, roagă-te lui Hristos
Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”, ci spunem, rostind Troparul
Sfântului, astfel: „Indreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cin-
stiri de Dumnezeu şi al curăţiei, şi luminătorule al lumii, podoaba călugă-
rilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Ioane înţelepte, cu învăţăturile tale
pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu
să mântuiască sufletele noastre.”
Faptul că noi suntem astăzi binecredincioşi se datorează luptei lor
pentru Ortodoxie. De aceea îi cinstim prin laude ca acestea: „Pe scriitorul
de cântări şi cinstitul grăitor de Dumnezeu, pe învăţătorul Bisericii şi das-
călul şi luptătorul împotriva vrăjmaşilor, pe Ioan să-l lăudăm. Că luând
crucea Domnului, toată înşelăciunea eresurilor a alungat-o şi, ca un cald
mijlocitor către Dumnezeu, pentru toţi cere iertare de greşeli.” (Condacul
Sfântului Ioan Damaschin)
Dacă mergem la sfintele lor moaşte pentru tămăduire sufletească şi
trupească, se cuvine să urmăm şi învăţăturile lor. Să ne străduim şi spre
faptele bune, dar să ţinem cu tărie şi credinţa ortodoxă. Să avem în minte
cuvintele Sfântului Paisie de la Neamţ: „Dumnezeu Preamilostivul, prin
6 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
credinţa ortodoxă şi p1' ( fapte bune, şi darul Său lucrează mântuirea

sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine
Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără
ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se
mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele
cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie,
trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să
aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.»
Ion Vlăducă 4 decembrie 2003 la

Praznicul Sfântului Ioan Damaschin
Despre sfinţii ale căror scrieri se află în această carte
Sfântul Antonie cel Mare (c.250-356) a fost cel dintâi monah care s-a
retras în pustie, fiind urmat de mai mulţi ucenici. Viaţa lui, care a uimit
lumea din acea vreme, a fost scrisă de Sfântul Atanasie, patriarhul
Alexandriei.
Născut într-un sat din Egiptul de mijloc, după moartea părinţilor săi,
ţărani cu bună stare, Antonie s-a hotărât pe la vârsta de 18-20 de ani să
vândă tot ce moştenise, să împartă săracilor şi să-şi închine viaţa Domnului.
La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau oamenii.
Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă, crescân-
du-i dorinţa de singurătate, s-a retras în munţii nisipoşi de pe malul drept al
Nilului. Mai târziu a părăsit şi acest loc şi pe monahii care se strânseseră în
jurul lui şi s-a dus în mijlocul pustiei din apropierea Mării Roşii, de unde
venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor care
alergau să i le ceară.
A trecut către Domnul în anul 356 şi a fost înmormântat într-un loc
necunoscut, având lângă el doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să
nu descopere locul mormântului.
Pomenirea sa se face în fiecare an la 17 ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Antonie cel Mare, Doamne Iisuse Hris-
toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei (sec. IV) a trăit în zilele
marelui împărat Constantin (306-337) şi sub toţii împăraţii, până în vremea
lui Valens împăratul (364-378). Era din cetatea Alexandriei şi, după neam,
mai mult egiptean decât grec. Copil fiind, el a cunoscut vremea prigoanelor,
care l-au călit pentru mărturisirea credinţei. A crescut învăţând carte în
lumea Bisericii şi a poporului de care era iubit.
Era numai diacon când, însoţind pe episcopul său, Sfântul Alexandru
din Alexandria, Atanasie a fost la Sinodul cel dintâi de la Niceea (325),
unde cu dovezi nezdruncinate a arătat rătăcirea lui Arie şi a cerut osândirea
ereziei lui. Şi s-a statornicit la Niceea învăţătura de totdeauna a Bisericii,
. j
că Iisus Domnul şi Mântuitorul lumii este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu

Tatăl şi nu o simplă făptură cum zicea Arie; şi credinţa aceasta o mărturisim noi şi
astăzi, când zicem Simbolul credinţei, Simbol care atunci la Niceea a fost întocmit.
învăţătura aceasta este piatra de temelie a Creştinătăţii.
Ajuns episcop şi patriarh al Alexandriei, toată viaţa Sfântului Atana- sie a
fost o luptă contra ereziei lui Arie şi o luptă pentru mărturisirea de credinţă de la
Niceea, o luptă de 45 de ani, trebuind să îndure 4 izgoniri de pe scaunul său,
mărturisind până la capăt dreapta credinţă, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei.
A ţinut tot timpul legătura frăţească cu Sfântul Antonie şi cu monahii din
Egipt şi adesea, la nevoie, se ascundea printre ei. Iar când a fost izgonit în Apus, în
Galia, în Iliric şi la Roma, a chemat tot Apusul la apărarea credinţei de la Niceea,
ca un străjer al Ortodoxiei, făcându-se una cu ea şi luptând pentru mărturisirea ei
prin cuvânt, cu fapta, cu cărţile pe care le-a scris.
La 77 de ani, întors la scaunul său, după 45 de ani de luptă, înciinunat de
vrednicii şi de pătimiri pentru dreapta credinţă, Sfântul Atanasie cu pace a adormit
în Domnul (373), iar Biserica, cinstindu-1 ca pe un mare Părinte al Ortodoxiei, îl
numără în ceata Sfinţilor ei.
Pomenirea sa se face la 18 ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne pe calea Ortodoxiei şi ne mân- tuieşte
pe noi. Amin.
Sfântul Efrem Şirul (306-373) s-a născut pe la anul 306 la Nisibe, oraş din
nordul Mesopotamiei. El a fost de tânăr interesat de cunoaşterea Sfintei Scripturi.
Sfântul Efrem era călăuzit de un puternic ideal ascetic. Portretul său fizic şi
duhovnicesc ce ni s-a transmis este pe această măsură: se hrănea cu pâine de orz şi
legume uscate, nu bea decât apă, era numai piele şi os, îmbrăcat sărăcăcios, şi nu
râdea niciodată. Era atras de viaţa singuratică şi îşi petrecea adesea timpul în
sihăstriile locului.
Ultimii zece ani de viaţă, Sfântul Efrem şi-i petrece la Edessa. Aici conduce
Şcoala Teologică Exegetică, întemeiată de Episcopul Iacob de Nisibe (prăznuit la
13 ianuarie) şi îşi continuă viaţa pustnicească.
Cu puţin timp înainte de moartea sa, o secetă puternică a adus o mare
foamete în ţară. Sfântul Efrem a vândut tot ce a mai avut pentru a-i ajuta pe săraci.
A trecut către Domnul la 9 iunie 373.
Pomenirea sa se face la 28 ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Efrem Sinii, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în Cezareea
Capadociei, din părinţi binecredincioşi şi înstăriţi, Vasilie şi Emilia. Tatăl său era
un luminat dascăl în cetate.
Iubitor de învăţătură şi înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile şi-a îmbogăţit
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 9
mintea cercetând, rând pe rând, şcolile din Cezareea, apoi din Constantinopol,
mergând până la Atena, la cea mai înaltă şcoală din timpul său, unde a întâlnit pe
Sfântul Grigorie Teologul, cu care a legat o strânsă şi sfântă prietenie. A studiat
logica, matematica, gramatica, ştiinţele naturii, retorica, filosofia şi medicina.
La Atenei, împreună cu Sfântul Grigorie, a întemeiat prima grupare de
studenţi creştini. Această grupare a fost combătută puternic de păgâni.
A intrat în monahism, apoi a fost hirotonit preot.
A fost ales Arhiepiscop al Cezareii în anul 370, în vremuri grele pentru
Biserică, atunci când ereticii lui Arie şi Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor
pe însuşi împăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă apriga, cu scrisul şi
cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi. De aceea şi-a atras mânia
împăratului şi a suferit multe prigoniri din partea lui.
Sfântul Vasile cel Mare a orânduit viaţa monahală şi a întemeiat, pe lângă
Biserică, azile şi spitale, în ajutorul celor săraci şi neputincioşi, îndemnând pe cei
înstăriţi să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiţi.
De la Sfântul Vasile cel Mare ne-au rămas scrise Regulile monahale,
Tâlcuirile la Facere, Tâlcuirile la Psalmi, Tratatul despre Sfântul Duh, 366 de
Epistole şi Sfânta Liturghie care astăzi poartă numele lui.
Prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare se face în fiecare an în ziua de 1
ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390) s-a născut la Nazianz, în

Capadocia. Tatăl său a intrat mai târziu în monahism, devenind apoi Episcopul
Grigorie de Nazianz, iar mama lui a devenit mai târziu monahia Nona.
A studiat la şcolile din Cezareea, Alexandria şi Atena. în anul 362, la dorinţa
comunităţii creştine din Nazianz, dar contrar voii sale, a fost hirotonit preot de
tatăl său. Simţind ca prea grea această sarcină, a fugit la prietenul său, Sfântul
Vasile, aflat la mănăstire, dar nu peste mult timp s-a întors la tatăl său, în Nazianz,
pentru a-1 ajuta în păstorirea eparhiei acestuia. în anii 363-364, eparhia era
tulburată de erezii. Sfântul Grigorie l-a ajutat pe tatăl său să restabilească unitatea
fermă în Ortodoxie.
în anul 370, Sfântul Vasile cel Mare a fost ales Arhiepiscop al Ceza- reii, iar
în anul 372, Sfântul Grigorie a fost ales episcop de Nazianz.
în anul 379, chemat stăruitor de comunitatea ortodoxă din Constanti- nopol, a
mers în capitală pentru întărirea dreptei credinţe. In anul 381, a participat la
Soborul al doilea a toată lumea, ţinut la Constantinopol, după care s-a întors la
Nazianz. în anul 383, s-a retras la casa sa natală, dedicân- du-se scrisului, până la
trecerea sa către Domnul.
Numele de Teologul i s-a atribuit în special datorită celor Cinci Cuvântări
Teologice ţinute la Constantinopol. Ele expun şi apără învăţătura despre Sfânta
10 DIN 5 XVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Treime.
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul este prăznuit la 25 ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (344-407) s-a născut în Antiohia. Tatăl
său, Secundus, era unul din generalii Orientului, iar mama sa, Antuza, făcea parte
dintr-o familie nobilă din Antiohia. Mama sa, rămasă văduvă la douăzeci de ani, s-
a consacrat educaţiei fiului ei.
Instruirea clasică a făcut-o sub îndrumarea vestitului retor Libaniu şi a
filosofului Andragatie. Educaţia creştină a primit-o mai întâi sub îndrumarea
mamei sale, apoi de la Părinţii duhovniceşti ai timpului său: Meletie,
Arhiepiscopul Antiohiei, Diodor, stareţul unei mănăstiri din Antiohia şi profesor la
Şcoala Teologică, şi ascetul Carterie; trebuie să adăugăm şi lectura neobosită a
tuturor scriitorilor creştini de până la el şi în special a marilor teologi alexandrini.
A studiat logica, matematica, ştiinţele naturii, retorica şi filosofia.
Prin anul 375, după ce mama sa a trecut către Domnul, s-a retras în munţii
învecinaţi cu Antiohia şi a intrat sub ascultarea unui bătrân ascet sirian. După patru
ani, s-a adâncit în pustietatea muntelui, unde a trăit vreme de doi ani, de unul
singur, într-o peşteră. Sfântul Meletie, aflând de starea şubredă a sănătăţii sale şi
totodată având nevoie şi de un ajutor, l-a silit să coboare din munţi şi să vină în
oraş. Tânărul monah a făcut ascultare.
în anul 381, Sfântul Meletie l-a hirotonit diacon, iar în anul 386,
Arhiepiscopul Flavian l-a hirotonit preot. Cu predicile şi cuvântările lui, Sfântul
Ioan Gură de Aur a câştigat sufletele ascultătorilor săi. A apărat dreapta credinţă
împotriva ereziilor acelor vremuri.
în anul 397 a fost hirotonit Arhiepiscop al Constantinopolului. A adus la
Ortodoxie pe mulţi dintre goţii care locuiau în jurul Constantinopolului. A rânduit
vieţuirea slujitorilor bisericeşti. A zidit spitale pentru bolnavi, case de adăpost
pentru bătrâni şi săraci. A trimis monahi pentru răspândirea creştinismului în
Sciţia, Persia şi Fenicia. A fost izgonit din Constantino- pol de împărăteasa
Eudoxia, deoarece Sfântul o mustrase pentru că a răpit averea unei văduve. N-a
ajuns, însă, decât până în Bitinia, că împărăteasa înspăimântată de un zgomot
puternic din camera sa, a rugat pe împărat să-l cheme înapoi pe Arhiepiscopul
Ioan.
în anul 404 a fost din nou izgonit. A fost dus din Constantinopol, fără să i se
spună locul surghiunului; abia în Niceea l-a aflat: Cucuson, în Armenia. Călătoria
până acolo a fost extrem de obositoare şi a durat 70 de zile. Din locul surghiunului,
Sfanţul Ioan a ţinut permanent corespondenţă cu păstoriţii săi.
în anul 407, escortat de soldaţi, Sfântul Ioan a trebuit să ia drumul ultimului
său surghiun. După trei luni de călătorie obositoare, a ajuns într-un sat în apropiere
de Comane, unde sa afla o bisericuţă a Sfântului Mucenic Vasilisc. Sfântul a
poposit în casa preotului. Noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Mucenic Vasilisc şi i-
a spus: „Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!”.
A doua zi, îmbrăcat în hainele de slujbă, a săvârşit Sfânta Liturghie şi s-a
împărtăşit cu preacuratele Taine. Apoi, spunând cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu
pentru toate”, şi-a făcut semnul sfintei cruci, a rostit „Amin” şi şi-a dat sufletul.
Aceasta s-a petrecut în ziua de 14 septembrie, ziua Praznicului înălţării Sfintei
Cruci. Biserica Ortodoxă, pentru a nu lăsa ca praznicul marelui ierarh şi teolog să
fie eclipsat de strălucirea Praznicului înălţării Sfintei Cruci, a rânduit pomenirea sa
la 13 noiembrie, iar la 30 ianuarie se face pomenirea Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile
cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
Cele mai cunoscute scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur sunt: Tratatul
despre preoţie, Omilii la Facere, Omilii la Sfânta-Evanghelie după Matei,
Cuvântări la Praznice.
De la Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur ne-a rămas şi Sfânta Liturghie care
astăzi îi poartă numele.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan
Gură de Aur, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe
calea dreptei credinţe şi a vieţii curate, şi ne mân- tuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Ioan Casian (360-469) s-a născut în Scythia Minor (Dobro- gea)
dintr-o familie cu aleasă poziţie socială şi bună stare materială. A dobândit o
pregătire cărturărească deosebită, fiind înclinat spre studiu şi asceză.
Pe la anul 380, împreună cu prietenul său, Gherman, a pornit într-o călătorie
lungă pentru a dobândi înţelepciune duhovnicească de la cuvioşii Părinţi din acea
vreme. S-a stabilit mai întâi într-o mănăstire din apropierea Betleemului. Apoi, pe
la 385 a plecat în pustia Egiptului. După ce s-a desăvârşit timp de 7 ani prin şcoala
Cuvioşilor Părinţi din Egipt, a plecat în Palestina iar apoi s-a retras în Egipt. Dar
pustia Egiptului era bântuită atunci de erezii şi începuse lupta între eretici şi
ortodocşi, fapt pentru care Sfântul Ioan a fost nevoit să părăsească Egiptul.
Ajuns la Constantinopol, Sfântul Ioan Casian a devenit ucenic al Sfântului
Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit ca diacon. Dar nici aici nu a avut parte de
linişte, deoarece Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit de eretici. Spirit iubitor de
dreptate, diaconul Ioan Casian a plecat la Roma spre a cere ajutor episcopului
Romei, Inocenţiu I, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar mijlocirea a rămas fără
efect, iar Sfântul Ioan Casian s-a stabilit la Roma, unde a fost hirotonit preot. Din
Roma, Sfântul Ioan a plecat la Marsilia, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
De la Sfântul Ioan Casian am moştenit următoarele scrieri: Despre
aşezămintele mănăstireşti cu viaţa de obşte şi despre remediile celor opt păcate
principale', Convorbiri cu Părinţii; Despre întruparea lui Hristos, contra lui
Nestorie.
Obştea creştină l-a cinstit ca sfânt îndată după trecerea lui către Domnul.
Pomenirea Sfinţilor Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea se face la 29 (28)
februarie.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Cuviosul Isaia Pustnicul (sec.IV) a fost un monah ce a vieţuit în pustia

Egiptului. Scrierea celor 29 de Cuvinte din volumul al Xll-lea al Filocaliei
româneşti aparţine acestui Cuvios Isaia Pustnicul, care trăia pe la 370 în pustia
Egiptului, şi nu lui Isaia monofizitul, care s-a împotrivit Sfântului Sinod din
Calcedon.
Pentru rugăciunile Cuviosului Isaia Pustnicul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Cuviosul Marcu Ascetul (sec.IV-V) a fost egumen al unei mănăstiri de lângă

Ancira din Galatia. De acolo s-a retras mai târziu într-o pustie, unde a trecut către
Domnul în prima jumătate a veacului al V-lea.
De la Cuviosul Marcu Ascetul am primit moştenire nouă scrieri: Despre
legea duhovnicească, Despre aceia care socotesc că se îndreptăţesc din fapte,
Despre pocăinţă, Despre Botez, Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae
monahul, Dispută cu un scolastic, Consfătuirea minţii cu sufletul, Despre post,
Despre Melchisedec.
Câteva din aceste scrieri se află în volumul I al Filocaliei româneşti.
Pentru rugăciunile Cuviosului Marcu Ascetul, Doamne Iisuse Hris- tdase,
' . Sfântul Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii (sec.V), a fost un mare

ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii duhovniceşti, după cum rezultă şi
din scrierea sa aflată în volumul I al Filocaliei româneşti.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Diadoh, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
>. * >. Sfântul Varsanufie cel Mare şi ucenicul lui, Sfântul Ioan Proorocul
(sec. VI) au fost doi Părinţi duhovniceşti, trăitori în prima jumătate a
- secolului VI în mănăstirea întemeiată de Serid, la sud de Gaza.
' Cei doi Bătrâni vieţuiau închişi fiecare în chilia lui. Serid le aducea
întrebările scrise ale unor monahi şi mireni şi ei îi spuneau ce să le scrie acelora.
Aceste Scrisori Duhovniceşti se află adunate acum în volumul al Xl-lea din
Filocalia tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae.
,< Sfântul Varsanufie a trecut la Domnul pe la anul 540, iar Sfântul
Ioan, cu câtva timp înainte, între 530 şi 535.
?' > Sfântul Teodor Studitul spune că, în vremea sa (sec.VIU) exista o
. icoană a Sfântului Varsanufie în marea biserică din Constantinopol.
Pomenirea lor se face la 6 februarie.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Varsanufie cel Mare şi Ioan Proorocul,

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea
dreptei credinţe şi a vieţii curate şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Ava Dorotei (sec.VI) a fost ucenic al Sfinţilor Varsanufie cel Mare şi Ioan
Proorocul. Mai mult de o sută din Scrierile duhovniceşti ale celor doi Sfinţi sunt
adresate Avei Dorotei.
Acesta s-a născut pe la începutul secolului VI şi a vieţuit 15 ani în
mănăstirea întemeiată de Serid. în anul 535, după trecerea la Domnul a
cuvioşilor Părinţi Ioan şi Serid, Ava Dorotei s-a retras de acolo, deoarece .
atunci, Sfântul Varsanufie s-a închis cu totul în chilia lui şi nu a mai răs- » , puns
nici la scrisori. Ava Dorotei a întemeiat o mănăstire situată nu departe de
mănăstirea Părintelui Serid.
Despre Ava Dorotei ştim că, înainte de intrarea în monahism, s-a ‘ bucurat
de o învăţătură aleasă, şi chiar de cunoştinţe medicale. Intrat în mănăstire, a
îndeplinit cu smerenie şi râvnă duhovnicească toate ascultările -= primite.
i1* - A trecut către Domnul între anii 550 şi 580.
- De la Ava Dorotei ne-au rămas învăţăturile aflate astăzi în volumul •al IX-
lea din Filocalia românească.
Pentru rugăciunile Cuviosului Dorotei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Sfântul Isaac Şirul (sec.VI) era sirian, iar patria lui a fost Ninive. Părinţii lui
nu ne sunt cunoscuţi. Despărţindu-se de lume din fragedă tinereţe şi intrând în
mănăstire, a îmbrăţişat chipul şi viaţa singuratică. După un timp, primind
blagoslovenie pentru o viaţă mai retrasă, s-a sălăşluit într-o chilie din pustie.
Dobândind acolo curăţia minţii şi virtuţile duhovniceşti, a fost chemat prin
descoperire dumnezeiască la cârmuirea Bisericii din Ninive. A primit hirotonia de
Episcop al Ninivei, dar văzând neorân- duielile din cetate nu a stat mult acolo.
Toată viaţa Sfântului Isaac s-a mişcat din patria sa la mănăstire, de la
mănăstire la pustie, din pustie la Ninive, şi de aici, iarăşi în pustie.
în volumul X al Filocaliei româneşti se află 36 de Cuvinte despre nevoinţă şi
patru Epistole ale acestui Sfânt.
Pentru rugăciunile Sfântului Isaac Şirul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Sfântul Ioan Scărarul (c.579-649) a intrat în mănăstirea din muntele Sinai la

vârsta de 16 ani. Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate ştiinţele
acelei vremi, fapt care ar indica provenienţa sa dintr-o familie înstărită.
Aleasa lui pregătire în ştiinţele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul; iar
vieţuirea în muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Acum însă este cunoscut sub
numele de Ioan Scărarul, datorită cărţii Scara, pe care a scris-o la sfârşitul vieţii
sale.
în mănăstire l-a avut ca povăţuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani.
După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5
mile de mănăstire, unde a vieţuit în liniştire vreme de 40 de ani.
Spre sfârşitul vieţii a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al
Mănăstirii Sinai. în timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârşirii, a alcătuit
scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de
mile de Mănăstirea Sinai. Scara.dumnezeiescului urcuş este alcătuită din 30 de
Cuvinte şi se află în volumul al IX-lea din Filocalia românească.
Pomenirea sa se face la 30 martie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Scărarul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) s-a născut în Constantino- pol

într-o familie nobilă şi a avut parte de o educaţie aleasă. Pe la anul 610 împăratul
Eraclie l-a chemat la curte, încredinţându-i slujba de prim secretar. Dar după trei
ani a părăsit postul şi a intrat în mănăstirea Chrysopolis de pe ţărmul opus al
Constantinopolului.
Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul
Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Acesta începuse lupta împotriva noii
erezii monotelite ce-şi făcea apariţia la orizont.
Patriarhul Serghie din Constantinopol împreună cu împăratul Eraclie au
încercat să se împace cu ereticii monofiziţi pe baza unui compromis care, lăsând
pe al doilea plan problema celor două firi în Hristos, obliga cele două grupări -
ortodoxă şi monofizită - să admită o singură lucrare în El. La 633 s-a încheiat
pactul formal în acest sens între ortodocşi şi monofiziţi.
Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui
compromis. Ajuns apoi Patriarh al Ierusalimului, a publicat o Epistolă Sinodală
(634), în care face distincţie clară între cele două lucrări în Hristos. în următorii
patru ani a domnit o relativă linişte. Frământările au început cu putere abia în 638
când împăratul monotelit Eraclie a publicat aşa-numita Ecthesis, prin care a
poruncit ca toţi să mărturisească o singură voinţă în Hristos.
- • în lupta pe care aderenţii dreptei credinţe o pornesc acum împotriva acestui
decret împărătesc se angajează cu toată puterea şi Sfântul Maxim. Iar întrucât
Patriarhul Sofronie trece către Domnul tocmai în anul când apare Ecthesis,
Sfântul Maxim devine conducătorul acestei lupte. între 642-645 el dezvoltă în
Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei.
în iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh
monotelit al Constantinopolului, în prezenţa a numeroşi episcopi. Ia parte la mai
multe Sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea
monotelismului. La sfârşitul anului 646 se află în Roma, unde rămâne până la
649, determinându-1 pe arhiepiscopul Martin să convoace Sinodul din Lateran,
prin care de asemenea, se condamnă monotelismul.

în anul 648 împăratul Constantin II (641-668) dăduse un nou decret, prin
care oprea sub grea pedeapsă de-a se mai discuta dacă în Hristos este una sau sunt
două lucrări şi voinţe.
în anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat şi adus la Constantinopol, unde,
fiind condamnat, la 655 a fost exilat la Bizija, în Tracia. O nouă audiere în acelaşi
an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. în anul
- 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici,
în faţa mulţimii, i s-a tăiat limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată
comunica adevărul nici cu graiul nici în scris. Astfel, se ade- 1 veri din nou că
fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata
să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă
speculaţie teoretică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în ţara Lăzilor, pe
coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârşitul
vieţii, a trecut în acelaşi an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor
suferite, la vârsta venerabilă de 82 de ani. Pomenirea sa se face în fiecare an la 13
august.
Pentru rugăciunile Sfântului Maxim Mărturisitorul, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pentru mărturisirea dreptei credinţe şi ne
mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Anastasie, egumenul Muntelui Sinai (sec.VI-VII). în ce chip de

evlavie a fost crescut, din tinereţe, de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru
Anastasie ne încredinţăm din cuvintele lui, pe care, ca pentru sine, le-a grăit aşa:
„Cei ce au văzut pe Hristos în trup, prooroc îl socoteau că este, iar noi, deşi nu L-
am văzut pe El cu ochii cei trupeşti, însă din inimi tinere, copii şi prunci fiind noi,
L-am cunoscut îndată pe El, că este Dumnezeu şi stăpân atotputernic şi făcător al
veacurilor şi ne-am învăţat a-L mărturisi, ca lumină a slavei Tatălui. Iar sfânta Lui
Evanghelie cu atât de mare credinţă o ascultăm, ca şi cum pe Hristos însuşi L-am
auzi vorbind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără prihană al Preacuratului Său Trup
primindu-L, credem că pe Hristos însuşi îl primim. Iar, când vedem pe icoană
numai chipul Lui cel dumnezeiesc, îl cinstim ca pe însuşi Acela ce, din cer, spre
noi priveşte şi I ne închinăm şi către Dânsul cădem”.
Cu aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat, în ce fel, din tinereţea
sa, a învăţat să cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă în el, să se
teamă, cu frică curată, să-L iubească din toată inima şi să-L cinstească în Sfintele
Icoane, cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar, după ce a ajuns la vârsta cea
desăvârşită, a lăsat lumea şi cele din lume, şi, luând crucea, după porunca
Evangheliei, a urmat cu râvnă lui Hristos şi, intrând într-o mănăstire, s-a făcut
monah. Deci, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe şi bărbaţilor celor
desăvârşiţi să le urmeze, în fapta bună, s-a dus la Ierusalim şi, închinându-se
cinstitelor şi Sfintelor locuri, a mers la Muntele Sinai. Şi, aflând acolo mulţi
bărbaţi sfinţi, sporiţi în faptele bune cele monahiceşti, a rămas la ei, supunându-se
lor şi slujindu-le cu râvnă. Egumenia muntelui Sinai o ţinea, în acea vreme,
Cuviosul Părintele nostru Ioan Scărarul.
Şi a luat de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, darul cunoştinţei celei
duhovniceşti şi al înţelepciunii celei mari, şi a alcătuit cuvinte mult folositoare de
suflet şi a scris vieţile, unor Sfinţi Părinţi, apoi, şi de darul preoţiei s-a învrednicit.
Asemenea, după Sfântul Ioan Scărarul şi după
Gheorghe, fratele acestuia, Anastasie, a fost egumen al muntelui Sinai. Şi se
nevoia împotriva ereticilor, scriind multe împotriva lor: că certându-se cu ei, îi
mustra, îi biruia, şi-i ruşina. Şi se începuse în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui
Zenon, acea erezie împotriva Sinodului al patrulea a toată lumea, al Sfinţilor
Părinţi de la Calcedon. Şi, pe când acea erezie începea, era în Alexandria un
patriarh mincinos, Petru ereticul care se numea Mogoş. La această erezie, s-a unit
şi Sever, care se numea „fără de cap”, din pricina ereziei, şi care a răpit scaunul
patriarhal al Antiohiei. Deci, pe aceşti eretici, Cuviosul Anastasie, în zilele sale,
biruindu-i cu dumnezeieş- tile cărţi, se lupta cu ei, nu numai în muntele Sinai, ci şi
în toată Siria, în Arabia şi în Egipt, pe de o parte, prin scrierile sale, iar pe de altă
parte, străbătând el însuşi pretutindeni şi dezrădăcinând această erezie, alungând-o
şi întărind dreapta credinţă în Biserica lui Hristos. Şi aşa, plăcând lui Dumnezeu
mai mult decât alţi Părinţi, la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul. Iar sfârşitul
său a fost pe vremea împărăţiei lui Eraclie (610-641).
Pomenirea sa se face la 20 aprilie.
Pentru rugăciunile Cuviosului Anastasie, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, întăreşte-ne pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe şi ne
Sfântul Isihie Sinaitul (sec.VII) a fost monah în Mănăstirea Rugului de pe

muntele Sinai. în volumul al IV-lea al Filocaliei româneşti se află un Cuvânt de
folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute.
Pentru rugăciunile Cuviosului Isihie Sinaitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi. Amin.
Sfântul Ioan Damaschin (?-749), vestitul dogmatist al Bisericii Ortodoxe, îşi

are acest nume de la oraşul Damasc, în care s-a născut pe la începutul celei de-a
doua jumătăţi a veacului al Vll-lea, dintr-o familie nobilă şi bogată, în care se
moştenise din tată în fiu o înaltă dregătorie a statului Sarazinilor. Tatăl său,
Serghie, era sfetnic al califilor din acest oraş, ştiind să folosească influenţa sa de la
curtea califilor în favoarea creştinilor. El a dat fiului său o educaţie aleasă,
angajând ca dascăl al acestuia şi al fiului său adoptiv, Cosma (devenit apoi episcop
de Maiuma), pe un călugăr cu numele Cosma, răscumpărat din robia sarazină.
După moartea tatălui său ocupă şi Ioan acelaşi post până la 718, când califul
Omar BL, pornind o persecuţie împotriva creştinilor, îl sili şi pe el să părăsească

postul, după ce a refuzat să se facă mahomedan.
împărţindu-şi averea săracilor, Ioan s-a retras în Mănăstirea Sfântului Sava de
lângă Ierusalim. Cultura şi originea sa aleasă l-au ajutat să devină
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
18
sfetnic al Patriarhului Ioan al V-lea al Ierusalimului, care apoi l-a
hirotonit preot, dându-i ascultare să predice în biserica Sfintei învieri din
Ierusalim.
Când împăratul Leon Isaurul publică la 726 edictul său împotriva icoanelor,
Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului îl roagă pe Cuviosul Ioan Damaschin să ia
apărarea sfintelor icoane. Sfântul Ioan ia condeiul şi scrie unul după altul cele trei
Tratate contra celor care atacă sfintele icoane. Dar nu se mulţumeşte numai cu
scrisul ci luptă şi prin cuvânt şi ia parte la Sinodul antiiconoclast al episcopilor
orientali, în care are un rol principal.
Pe lângă cele trei Tratate, Sfântul Ioan Damaschin a mai scris trilogia
intitulată Izvorul cunoştinţei. Partea întâi a acestei scrieri se numeşte Capitole
filosofice; partea a doua tratează Despre erezii, prezentând în 103 capitole o istorie
a ereziilor până în vremea aceea; iar partea a treia cuprinde sub titlul Expunerea
exactă a credinţei ortodoxe, Dogmatica Bisericii Ortodoxe. Această Dogmatică
este autoritatea necontestată pe care se vor întemeia în toate timpurile teologii
ortodocşi. Ea conţine învăţătura Sfinţilor Părinţi concentrată şi sistematizată.
De la Sfântul Ioan Damaschin mai avem câteva scrieri cu conţinut dogmatic
şi ascetic. Una din scrierile sale ascetice se află în volumul al IV-lea al Filocaliei
româneşti.
Sfântul Ioan Damaschin şi-a închinat toată viaţa apărării credinţei ortodoxe şi
strădaniilor de desăvârşire. El a trecut către Domnul la anul 749 în Mănăstirea
Sfântului Sava.
Pomenirea sa se face la 4 decembrie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Damaschin, Doamne Iisuse Hris- toase
Dumnezeul nostru, întăreşte-ne pe calea dreptei credinţe şi a vieţii curate şi ne
Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) s-a născut la Galata, în Pa-

flagonia. încă din copilărie, a venit la Constantinopol, la un unchi, slujbaş la curtea
împărătească, lângă care a dobândit învăţătură.
în anul 963, la vârsta de 14 ani, a intrat sub ascultarea Cuviosului Simeon
Evlaviosul. în 977, după rânduirea situaţiei familiale, a plecat la Mănăstirea
Studion. Egumenul Petru l-a încredinţat Cuviosului Simeon Evlaviosul. După un
an, Părintele său duhovnicesc l-a condus în Mănăstirea Sfântului Mamas, unde l-a
recomandat egumenului de acolo, Părintele Antonie.
In anul 980, Sfântul Simeon a fost hirotonit preot, iar după trecerea către
Domnul a Părintelui Antonie, a fost rânduit în fruntea mănăstirii.
Acum începe o perioadă de viaţă duhovnicească intensă, închinată rugăciunii

şi desăvârşirii lăuntrice, dar şi o activitate accentuată de ordin administrativ.
; în anul 1005, dornic de o viaţă închinată şi mai intens preocupărilor duhovniceşti
netulburate, cu învoirea patriarhului Serghie, se retrage de la egumenat. Paralel cu
aceasta, el intensifică cinstirea Părintelui său duhovnicesc, începută de la 987,
după trecerea sa către Domnul. îi compune diferite imnuri şi îi închină o zi de
sărbătoare în fiecare an. Pentru aceasta cinstire, un mitropolit invidios l-a pârât la
patriarh. Adus în faţa Sinodului, Sfântul Simeon a fost condamnat la exil, în 1009.
Debarcat la Chrysopolis, Sfântul Simeon s-a retras într-un loc numit
Palukiton, unde se înalţă un locaş de rugăciune închinat Sfintei Marina. Reabilitat
mai târziu de patriarh, Sfântul Simeon rămâne totuşi aici, unde se formase un mic
grup de monahi în jurul său. El a trecut către Domnul în această mică mănăstire la
12 martie 1022.
Sfântul Simeon Noul Teolog a scris Cateheze, Cuvântări teologice, Capete şi
imnuri. O parte din scrierile sale se află în volumul al Vl-lea din Filocalia
românească.
Pentru rugăciunile Sfântului Simeon Noul Teolog, Doamne Iisuse Hristoase,
Sfântul Simeon Metafrastul (sec.X). Simeon Logofătul şi Magistrul,

supranumit şi Metafrastul, a fost un înalt demnitar la curtea împărătească din
Constantinopol şi un vestit aghiograf sau alcătuitor de Vieţi de sfinţi. El şi-a
desfăşurat activitatea pe la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului X.
S-a născut într-o familie bogată şi nobilă din Constantinopol, a strălucit în
toate ştiinţele vremii şi a condus afacerile Imperiului bizantin într-o epocă de mare
înflorire. Spre sfârşitul vieţii a intrat în monahism, ceea ce nu era un lucru
neobişnuit într-o epocă în care unii împăraţi sau împărătese făceau aceasta.
Ca monah, a dus o viaţă de nevoinţe duhovniceşti şi a dovedit o mare
smerenie şi pocăinţă. Avea totdeauna lacrimi pe obraz, plângând neîncetat în
vreme ce cugeta şi scria. Pomenirea lui se face la 8 noiembrie.
Pentru rugăciunile Sfântului Simeon Metafrastul, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi pe noi să mergem pe calea dreptei credinţe, a
pocăinţei şi smereniei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cuviosul Nichita Stithatul (c.1005-?) a fost ucenic al Sfântului Simeon Noul

Teolog. Â intrat în Mănăstirea Stadion la vârsta de 14 ani.
Când Sfântul Simeon compunea Imnele dragostei dumnezeieşti, le dădea lui
Nichita ca să le copieze. Sfântul Simeon i-a dat şi sarcina să-i editeze scrierile.
Nichita a neglijat această sarcină, până ce i-a fost amintită de Sfântul Simeon
însuşi, într-o viziune, la 13 ani după trecerea lui la Domnul, deci la 1035. Imediat
după aceasta, Cuviosul Nichita a purces la editarea scrierilor Sfântului Simeon şi
apoi la scrierea Vieţii acestuia.
Unele din scrierile Cuviosului Nichita au caracter polemic, altele aghiografic,

altele teologic, cu accentuată notă duhovnicească, altele au cuprins liturgic. La
acestea mai trebuie adăugate scrisorile sale.
Scrierile polemice conţin cele trei tratate contra latinilor: Dialogul,
Antidialogul şi Sinteza despre Filioque, precum şi Cuvântările împotriva
armenilor şi Tratatul împotriva iudeilor.
Câteva scrieri teologice se află în volumul al Vl-lea al Filocaliei româneşti.
La adânci bătrâneţe, Cuviosul Nichita Stithatul a scris o Mărturisire de
credinţă.
Pentru rugăciunile Cuviosului Nichita Stithatul, Doamne Iisuse Hris- toase,
Cuviosul Petru Damaschin (sec.XI). Ceea ce ştim sigur despre acest cuvios
este că se numea Petru Damaschin şi că era monah, foarte probabil isihast. Este
posibil ca acesta să fi fost Sfântul Ierarh Mucenic Petru, Episcopul Damascului
(c.775), pomenit în Sinaxar la 9 februarie.
Luând în considerare alte documente, se poate ca scrierea aflată în volumul V
al Filocaliei să fi fost scrisă în anul 6665 de la facerea lumii (adică 1165 după
Hristos), sau 6605 (adică 1096).
Pentru rugăciunile Cuviosului Petru Damaschin, Doamne Iisuse Hristoase,
Sfântul Grigorie Sinaitul (1255-1346) s-a născut lângă Clazomene, pe

ţărmul occidental al Asiei Mici. Cândva, după 1282, a fost luat prizonier de turci şi
dus la Laodiceea, pe coasta Siriei. Răscumpărat de creştinii de acolo, a venit în
Cipru, unde a intrat în monahism ca rasofor.
După scurtă vreme a plecat la Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Muntele Sinai
şi acolo a fost tuns în monahism. De la Sinai, a trecut prin Ierusalim şi a ajuns în
Creta. Aici, un bătrân monah, cu numele Arsenie l-a ajutat şă deprindă păzirea
minţii în trezvie şi rugăciunea curată.
Din Creta, Sfântul Grigorie a mers la Sfântul Munte Athos. Aici, după multe
căutări, a aflat într-un schit, trei călugări cunoscători ai rugăciunii lăuntrice.
Retras pe la 1326-1327 la Tesalonic, din cauza incursiunilor turceşti, Sfântul
Grigorie a mers apoi la Paroria, în munţii de la graniţa dintre Imperiul Bizantin şi
Bulgaria. în acest munte sălbatic şi retras, Sfântul Grigo- ne a adunat mulţi monahi
în jurul său, şi a zidit două mănăstiri. Acestea au fost locuri de laudă neîncetată a
lui Dumnezeu.
Mişcarea isihastă de la.Paroria a avut o influenţă importantă şi asupra
mănăstirilor româneşti. Se cunoaşte corespondenţa ce a existat între patriarhul
Eutimie al Bulgariei, ucenic al Sfântului Grigorie, şi Sfântul Nico- dim de la
Tismana. Mitropolitul Tit Simedrea a adus temeiuri pentru faptul că românii au
adus la Tismana practica rugăciunii neîncetate, direct de la Sfântul Grigorie
Sinaitul. Era, de altfel, o năzuinţă a Sfântului Grigorie de a duce învăţătura

rugăciunii curate oriunde se aflau creştini dreptcredin- cioşi. Se mai ştie că Sfântul
Grigorie purta corespondenţă şi cu voievodul Nicolae Alexandru al Ţării
Româneşti.
Sfântul Grigorie Sinaitul a trecut către Domnul în anul 1346, cu un an înainte
ca Sfântul Grigorie Palama să ajungă arhiepiscop al Tesalonicului.
Ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul apar ca susţinători ai Sfântului Grigorie
Palama în timpul controverselor acestuia cu adversarii isihasmului.
O parte dintre scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul se află în volumul al Vll-
lea din Filocalia românească.
Pentru rugăciunile Sfântului Grigorie Sinaitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
Sfântul Ierarh Teolipt al Filadelfiei (1250-1325) s-a născut la Niceea şi a fost

una dintre cele mai influente personalităţi ale Bizanţului la sfârşitul secolului al
XHI-lea şi începutul secolului al XlV-lea.
Când împăratul Mihail VIII Paleologul a primit unirea cu papistaşii, la 1274,
Sfântul Teolipt a organizat rezistenţa ortodoxă în toată Bitinia.
. De aceea a fost arestat şi trimis într-o insulă pustie din Marea Egee, împreună
cu mai mulţi monahi din Athos, care se opuneau unirii cu Roma. Printre aceştia se
afla şi Sfântul Nichifor de la care a învăţat vieţuirea ascetică şi rugăciunea
neîncetată. Mai târziu, Sfântul Teolipt va deveni unul din dascălii Sfântului
Grigorie Palama.
După o vreme oarecare, împăratul l-a eliberat pe Sfântul Teolipt, dar apoi
iarăşi l-a aruncat în închisoare, întrucât acesta, dedicându-se vieţii pustniceşti în
apropiere de oraşul său, Niceea, continua să se opună unirii cu Roma.
După ce papa Martin IV a denunţat la 1 martie 1281 unirea de la Lyon,
Sfântul Teolipt a fost eliberat. După o scurtă vreme petrecută la Athos, în jurul
anului 1284 a fost ales Mitropolit al Filadelfiei. Aceasta s-a întâmplat după
moartea lui Mihail VIII Paleologul şi după ce Sinodul din Vlaheme (1283),
prezidat de Patriarhul Iosif, a condamnat pe aderenţii unirii cu Roma.
Ceea ce este reprezentativ pentru gândirea Mitropolitului din Fila- delfia este
atenţia deosebită acordată Sfintelor Taine şi simţul lui pentru responsabilitatea
creştinilor pentru Biserică. El dezvoltă învăţătura că Biserica este Trupul lui
Hristos şi numai în ea se dobândeşte mântuirea.
Activitatea care l-a impus în mod deosebit pe Sfântul Teolipt a fost aceea de
sfătuitor duhovnicesc al cercurilor societăţii înalte din Constantinopol, şi al celor
două mănăstiri, una de monahi şi una de monahii, din acel oraş.
Sfântul Teolipt a fost unul dintre primii îndrumători ai tânărului Grigorie
Palama în viaţa duhovnicească. Sfântul Grigorie spune despre îndrumătorul său că
era unul dintre bărbaţii plini de Duhul Sfânt.
Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
întăreşte-ne şi pe noi pentru mărturisirea ortodoxă şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Grigorie Palama (1296-1359) s-a născut în Constantinopol,

din părinţi de neam ales şi de o remarcabilă evlavie. La vârsta de 7 ani el a rămas
orfan de tată, împreună cu alţi patru fraţi (doi băieţi şi două fete). A primit o
educaţie aleasă în palatul împărătesc, fiind ajutat şi el şi fraţii săi de împăratul
Andronic II Paleologul.
încă de la vârsta adolescenţei, cunoscând vieţuirea monahală, a început să
ducă o viaţă de asceză, postind, priveghind mult şi rugându-se.
A învăţat gramatica şi retorica, şi a făcut aşa de frumoase progrese în fizică,
logică şi toate disciplinele aristotelice, încât marele savant al vremii Teodor
Metochites, discutând în faţa împăratului cu Sfântul Grigorie, a exclamat către
împărat: „însuşi Aristotel de l-ar auzi, l-ar lăuda, cred, nu puţin”.
Cel mai bun învăţător i-a fost Cuviosul Teolipt, ajuns, după o vieţuire la
Athos, mitropolit al Filadelfiei, dar vieţuind mai mult la Constantinopol. De la
acesta a dobândit disciplina trezviei şi a rugăciunii minţii.
Trecând de vârsta adolescenţei, mai întâi îi înduplecă pe cei ai casei - mamă,
surori, unele rudenii şi unii servitori - să intre în mănăstirile din Constantinopol, şi
apoi pleacă cu cei doi fraţi ai săi spre muntele Athos. Aici deveni ucenic al
bătrânului monah Nicodim, care trăia pe lângă mănăstirea Vatoped. Acesta îl şi
tunse pe Grigorie curând în monahism. După trei ani, Cuviosul Nicodim a trecut la
Domnul, iar tânărul Grigorie a intrat în Lavra Sfântului Atanasie, continuând viaţa
de ascet. După alţi trei ani (prin 1324), se aşeză într-un loc retras numit Glosia şi
intră într-un grup de isihaşti îndrumaţi de un monah Grigorie, din Constantinopol.
Desele incursiuni ale turcilor, i-au determinat să plece după doi ani la
Tesalonic. Aici a fost hirotonit preot; apoi, întregul grup de isihaşti s-a ietras într-
un schit de pe muntele de lângă Vena. După cinci ani, s-a întors la Athos şi a
început să ţină predici şi să scrie.
în 1334, au sosit în Constantinopol nişte dominicani ca să discute cu
ortodocşii chestiunea „unirii Bisericilor”. Un tânăr eretic pe nume Varlaam a scris
câteva tratate în care încerca să împace cele două poziţii (ortodoxă şi romano-
catolică) privitoare la purcederea Duhului Sfânt.
Prietenii Sfântului Grigorie Palama au scris acestuia cu privire la teza lui
Varlaam, rugându-1 să-i lămurească în privinţa ei. Sfântul Grigorie a Scris atunci
două tratate despre purcederea Sfântului Duh, în care respingea relativismul lui
Varlaam. Sfântul Grigorie Palama a adus dovezi clare din Sfânta Scriptură şi din
Scrierile Sfinţilor Părinţi pentru învăţătura ortodoxă: Sfântul Duh purcede din
Tatăl, şi nu din Fiul (cum susţineau romano-catolicii).
Aceste scrieri l-au iritat pe Varlaam şi l-au făcut să pornească atacul
împotriva isihaştilor, de care ştia că sunt prieteni ai Sfântului Grigorie.
Varlaam a scris prin 1337 trei tratate contra isihaştilor. Sfântul Grigorie
Palama a răspuns, prin 1338, atacurilor din ele fără să numească pe autorul lor, cu
trei tratate corespunzătoare.

Când a văzut răspunsurile Sfântului Grigorie, Varlaam cuprins de teama a
retuşat câte ceva dintre scrierile lui şi apoi, în noua formă, a scris încă trei tratate
contra isihaştilor.
Sfântul Grigorie a răspuns acestora cu alte trei tratate.
'< îndărătnicindu-se în erezie, Varlaam a mai scris încă trei tratate şi a intervenit
la Sinod pentru condamnarea isihaştilor.
]*k Sfântul Grigorie, prevăzând că lucrurile vor ajunge în cele din urmă -în faţa
Sinodului, a pregătit împreună cu Isidor din Tesalonic, Tomul Aghi- oritic,
intenţionând să se prezinte cu el în faţa Sinodului. El e semnat de conducătorii
monahismului athonit şi aprobat de episcopul de Ierissos, Iacob, în martie 1341.
Venind cu el în Tesalonic, Sfântul Grigorie a adunat pe monahii de aici, care au
subscris un tom asemănător. Sfântul Grigorie a ■ răspuns cu încă trei tratate,
contra ultimelor trei tratate ale lui Varlaam. i ‘ La Constantinopol, mulţi erau deja
câştigaţi de partea ereticului Varlaam. De aceea, Sfântul Grigorie începu să
lămurească zile şi nopţi pe arhierei, până ce-i convinse de adevărul celor susţinute
de el contra ereziilor lui Varlaam.
La 11 iunie 1341 s-a întrunit un Sinod, pentru a decide în această •chestiune.
Sinodul a dat dreptate isihaştilor şi Sfântului Grigorie. Varlaam, 'ca să evite
condamnarea, şi-a cerut iertare; apoi a plecat în Occident.
Ms» Mai târziu, Achindin - susţinător al lui Varlaam - sprijinit puternic de
patriarhul Caleca, reuşeşte să obţină aruncarea în temniţă a Sfântului
Grigorie Palama. împr mă cu şase episcopi, Sfântul Grigorie a stat în temniţă din
1343 până ni 1347.
La 2 februarie 1347 împărăteasa Ana de Savoia a convocat pe ierarhi la un
Sinod. Acest Sinod l-a depus pe Caleca din patriarhat, l-a condamnat pe Achindin
şi a reconfirmat învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Atunci. Ioan Cantacuzino l-
a eliberat pe Sfântul Grigorie şi pe cei şase episcopi. Aderentul Sfântului Grigorie,
Isidor, este ales patriarh, şi după câteva zile îl hirotoneşte pe Sfântul Grigorie
Palama Arhiepiscop al Tesalonicului.
Sfântul Grigorie a apărat dreapta credinţă, participând şi la Sinodul din 1351.
în 1353, corabia în care se afla Sfântul Grigorie a fost capturată de turci.
După un an de detenţie a fost eliberat şi s-a întors la Constantinopol. Aici a mai
scris două tratate împotriva doctrinei romano-catolice. Sfântul Grigorie Palama a
fost una din cele mai hulite figuri răsăritene din partea istoricilor romano-catolici.
Sfântul Grigorie a fost canonizat la Sinodul din 3 august 1368, condus de
patriarhul Filotei. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca pe unul din cei mai mari
apărători ai Ortodoxiei. Sfintele sale Moaşte se află la Tesalonic, iar pomenirea sa
se face în fiecare an la 14 noiembrie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei
credinţe şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Paisie de la Neamţ (1722-1794) s-a născut în Rusia, în Cetatea

Poltava, la 21 decembrie 1722, din părinţi binecredincioşi. Tatăl lui se numea Ioan
Velicicovschi, protoiereu al Poltavei, iar mama sa Irina. Tatăl său era foarte
milostiv, încât împărţea fără cruţare averea sa la săraci.
La botez a primit numele Petru. Apoi, la al patrulea an după naşterea lui, tatăl
lui a trecut către Domnul. Maica sa l-a dat la învăţătura cărţii. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, a deprins repede citirea. Mai ales citea cu luare aminte Sfânta
Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfântului Efrem Sinii, ale Sfântului Dorotei,
ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Citind vieţile Cu- vioşilor Părinţi, care în chip
monahicesc au strălucit, a început a creşte în sufletul lui râvna pentru primirea
sfântului, monahicescului şi îngerescului chip. Era un copil blând şi neîndrăzneţ,
nu numai către străini, ci şi către ai săi. Iar tăcerea, întru atât o iubea, încât însăşi
maica lui foarte rar îl auzea vorbind.
La vârsta de 13 ani, cu blagoslovenia Mitropolitului Kievului, a fost trimis la
învăţătură la Kiev. Aici se îndeletnicea şi mai mult cu citirea Sfintelor cărţi. Şi
mergea des la Mănăstirea Bratska, la ieromonahul Pahomie, care era om cuvios şi
iscusit întru viaţa călugărească.
a în al patrulea an de învăţătură la Kiev, darul călugăriei biruind pe cel
f «il învăţăturii de carte, a voit să intre în monahism într-un schit al Lavrei
f Pecerska. Dar egumenul l-a sfătuit să afle un loc mai îndepărtat şi neştiut,
K ba să nu fie găsit de mama sa.
w • : în acea vreme, începând războiul între ruşi şi turci, şi multe supărări pătimind
Ţara Moldovei, Prea Sfinţitul Antonie, Mitropolitul ţării a mers la
Mitropolitul Kievului, care l-a primit cu cinste. Aşa a rânduit Dumnezeu,
ca’ tânărul Petru să-l vadă pe Prea Sfinţitul Antonie slujind dumnezeiasca
Liturghie în limba română, pe care nu o mai auzise până atunci. Şi multă
dragoste spre această limbă şi către poporul moldovenesc s-a aprins în ini-
maiui. De aici a dobândit şi mai multă dorire pentru străinătate şi călugă-
ne. Iar sârguinţa pentru învăţătura şcolii s-a micşorat atât de mult, încât,
întiobat de dascălul său, i-a răspuns: „Trei sunt pricinile pentru care eu
I
m-.im lăsat de învăţăturile cele mai’înalte. Cea dintâi este, pentru că eu am
pus gând să mă lepăd de lume şi să mă fac călugăr, ca să-mi mântuiesc
sufletul, căci nu ştiu ziua şi ceasul sfârşitului meu, şi mă tem să nu fiu răpit
tăi.'i veste şi negata, şi pentru că nu am învăţat toate ştiinţele filosofeşti,
nun puţin, ori nicidecum nu voi fi întrebat, iară pentru că nu m-am pocăit,
o1, cât voi fi întrebat şi schingiuit! Aceasta este cea dintâi pricină a lăsării
melc de învăţătură. Iară a doua este, că dascălii vremii de acum, nu predau
ucenicilor învăţăturile cale insuflate de Duhul Sfânt, ale Sfinţilor Părinţi şi
Dascăli ai Bisericii creştineşti, prin care ar putea ucenicii să înveţe şi învă-
tiliuile cele din afară toate, şi filosofi prea iscusiţi să se facă, ajutorându-se ^de
darul lui Dumnezeu cel pus întru dânsele şi să păzească şi viaţa cura- tă şi mintea
neîntinată şi credinţa nestricată. Ci ei predau învăţături în ziua de astăzi de la
Aristotel, de la Cicero, de la Platon şi de la alţi înţelepţi | păgâni; şi cu înţelegerile

lor cele răzvrătite şi lui Dumnezeu neplăcute şi de V Bistrică neprimite învăţându-
se, îşi mânjesc mintea lor. Şi întunecându-se ' cu întunericul cel pus întru dânsele
de basmele cele elineşti se rătăcesc din ,* calea cea dreaptă; şi aşa numai cu
părerea sunt creştini, dar cu gândirea şi l ' c u , v i a ţ a departe se află de credinţa
cea dreaptă şi creştinească. Pentru
aceea
eu, fiindcă până acum nici un folos în sufletul meu dintru învăţăturile care
î ’ s n e - a i învăţat, nu am cunoscut, păgâneşti fiind şi pline de basme şi temân-
du-mă ca să nu pătimesc şi eu precum aceia, pentru care s-au zis mai sus,
?/' âm părăsit şi voiesc încă de tot să mă părăsesc de acest fel de învăţături
►Lrnefolositoare şi de suflet pierzătoare. A treia pricină este că orişicare
şcoală, piegăteşte pe om a trăi în lume, iară Sfinţii Părinţi şi Dascălii Bisericii
învaţă pe monahi a fugi de lume şi de cele ale lumii; deci eu voiesc să mă
, "E fac monah adevărat”.
’îrt A ■
T, In vacanţă, tânărul Petru a mers acasă. Aici nu şi-a pierdut timpul în
- plimbări şi jocuri, ci a stăruit în citirea Sfintelor Cărţi. Sosind vremea să
meargă la şcoală, luându-şi iertăciune şi blagoslovenie de la mama sa, a plecat la
Kiev, de unde a trimis acasă o scrisoare, că a ajuns cu pace, cu ajutorul lui
Dumnezeu. Dar a lăsat Kievul şi şcoala şi a mers la cetatea Cemigovului la
duhovnicul său, Părintele ieroschimonah Pahomie, ca să-l întrebe unde ar putea să
se învrednicească cinului călugăresc. Părintele duhovnic l-a sfătuit să meargă la
Mănăstirea Liubeţka, la Părintele ieroschimonah Ioachim, care era foarte iscusit în
cele duhovniceşti. Ajuns cu bine la acea mănăstire şi intrând în ascultare, fratele
Petru a primit de la egumen cartea Sfântului Ioan Scărarul. Citind-o cu evlavie şi
cu luare aminte, mult s-a folosit şi a început să scrie ceva dintr-însa. Dar neavând
timp ziua, din pricina ascultărilor, scria noaptea, în condiţii grele, folosind o făclie
care scotea fum. Şi aşa scria până se umplea chilia de fum, apoi deschidea fereastra
până ce ieşea fumul, şi iarăşi se apuca de scris. în acest fel petrecea Cuviosul mai
toată noaptea, iar ca să nu se strice la minte din cauza oboselii, dormea câte puţin.
După câtva timp, schimbându-se conducerea mănăstirii şi rânduiala
stricându-se, Cuviosul a fost nevoit să plece. Şi întâlnind trei călugări care mergeau
spre Moldova, au călătorit împreună. Ajungând într-un sat, au fost găzduiţi de
dascălul bisericii, care era şi dascălul şcolii satului. Acesta i-a sfătuit să nu meargă
în Moldova în acea vreme, ca să nu pătimească de la vrăjmaşii credinţei ortodoxe.
Şi le-a povestit despre un dascăl tânăr care mărturisea credinţa ortodoxă, împotriva
rătăcirii papistaşilor. Că spunea Crezul aşa cum se cuvine, adică: „Şi întru Duhul
Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede” şi nu voia să adauge
rătăcirea papistaşilor: „care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. La acest dascăl
binecredincios, au venit duşmanii dreptei credinţe şi au stat în biserică, aşteptând
ca să spună Crezul. Iar el, umplându-se de Dumnezeiască râvnă, a început cu mare
şi luminat glas a-1 citi. Şi a zis „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul,
care din Tatăl purcede”. Auzind aceasta, un papistaş, răcnind ca o fiară sălbatică, a
sărit asupra lui, şi luându-1 de păr l-a trântit jos şi îl călca cu picioarele fără de
milă. După aceea, a poruncit să-l scoată afară din biserică şi să-l bată cu toiege.
Atunci, a alergat cineva şi i-a vestit mamei dascălului. Iar ea a venit şi l-a
îmbărbătat să rabde pentru mărturisirea dreptei credinţe, zicând: „O, fiul meu
preaiubit! Nu te teme de această muncă vremelnică, ce ucide numai trupul, iară pe
suflet nu poate să-l ucidă, şi care pentru credinţa pravoslavnică (ortodoxă - n.n.) o
rabzi. Ci rabdă ca un bun ostaş al lui Hristos şi pe singură moartea pentru Dânsul,
ca să te învredniceşti a te încununa cu cununa mucenicească de la Dânsul întru
împărăţia cerurilor”. Iar fericitul mărturisitor a răspuns: „O, preaiubită maica mea,
nicidecum să nu te îndoieşti pentru mine, nici cumva să te îngrijeşti, pentru că eu
cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai bătaia asta, ci şi nenumărate morţi prea
cumplite, sunt gata a le pătimi pentru pravoslavnica credinţă, căci precum
Dumnezeu Cel ce întru Sfânta Treime este slăvit şi închinat, este Unul, şi afară de
Dânsul, alt Dumnezeu nu este, aşa şi Sfânta credinţă pravoslavnică a Sfintei
Biserici a Răsăritului, una este, şi afară de dânsa alta nu este. Deci cum nu mă voi
sârgui ca să rabd şi pe însăşi moartea cea mai cumplită pentru dânsa?” Acestea
auzindu-le maica sa, foarte mult s-a bucurat. Şi ridicând mâinile la cer, a mulţumit
lui Hristos Dumnezeu, că a învrednicit-o a naşte pe un pătimitor ca acesta. Iar
tiranul mai mult s-a mâniat şi a poruncit ostaşilor să-l bată pe el mai aspru. Deci
mărturisitorul lui Hristos, pe acea cumplită bătaie cu bucurie răbdân- d-o şi pe
pravoslavnica credinţă mărturisind-o, şi-a dat sfântul său suflet în -mâinile lui
Dumnezeu.
Pe acestea auzindu-le Cuviosul şi acei monahi, au hotărât să meargă în
Ucraina, la mănăstirile ortodoxe de acolo. Ajungând la Mănăstirea Med- vedovski
şi intrând în ascultare, Cuviosul a fost făcut rasofor. Avea atunci 19 ani. Vreme de
7 luni a vieţuit Cuviosul în această mănăstire, cu sârgu- inţă, cu bună rânduială, în
toate ascultările rânduite de egumen. Apoi, apusenii au ridicat prigoană împotriva
drepteredincioşilor din Ucraina. Un boier eretic a poruncit să se adune toţi
călugării din acea mănăstire şi a început a-i îndemna să primească reaua credinţă a
apusenilor. Văzând că părinţii nicidecum nu vor să plece, boierul acela eretic a
închis biserica şi s-a dus cu mare mânie şi îngrozire. Iar Cuviosul a luat hotărârea
ca niciodată, în nişte locuri ca acestea unde se ridică prigoană asupra pravoslav-
nicei credinţe, nicidecum să vieţuiască. Şi aflându-se în nedumerire, s-a rugat lui
Dumnezeu să-l povăţuiască.
Iar Dumnezeu a iconomisit în acest chip: doi părinţi din acea mănăstire s-au
sfătuit să se ducă la Kiev; ca să vieţuiască în Lavra Pecerska; cu aceştia a mers şi
Cuviosul.
Ajungând la Lavra Pecerska, au fost primiţi de Părintele Arhimandrit
Timotei, iar Cuviosul a fost rânduit la Părintele Macarie ca să înveţe pictarea
icoanelor. Aici a petrecut mai mult de un an, în toate ascultările cele date lui.
Tot aici a aflat că mama lui a primit chipul călugăresc în Mănăstirea

Sfântului Pocrov, numindu-se Iuliana.
într-o zi, un Părinte l-a chemat în chilia sa şi i-a vestit că după puţină vreme
va pleca din această mănăstire, ceea ce s-a şi întâmplat. împreună cu câţiva fraţi au
pornit spre Ţara Muntenească şi au ajuns la Mănăstirea Motreanca, Unde au
cunoscut un Părinte bătrân, iscusit întru Sfintele Scripturi şi întru înţelegeri
duhovniceşti, anume Mihail, de la care au luat povă- ţuire să meargă la Schitul
Trăisteni, unde era egumen un ucenic al său, anume Demetrie.
Trecând pe la Schitul Dălhăuţi, au ajuns la Schitul Trăisteni, unde Pravila
Bisericii se săvârşea după tipicul Sfântului Munte. Aici, cunoscând vieţuirea
duhovnicească a multor Părinţi, Cuviosul se străduia să le urmeze. Tot aici l-a
cunoscut pe Părintele schimonah Vasile de la Poiana Mărului, care a voit să-l ia cu
dânsul pentru a fi hirotonit. Dar Cuviosul nu s-a învoit, socotindu-se nevrednic de
treapta preoţiei.
După o vreme, a venit acolo Părintele schimonah Onufrie de la Schitul Câmu,
ca să cerceteze pe părinţi şi pe fraţi. Aflând despre liniştea acelui loc, Cuviosul a
voit să vieţuiască la Schitul Câmu, şi luând blagoslovenie, a plecat împreună cu
Părintele Onufrie. Rânduiala schitului era după asemănarea unor schituri din
Sfântul Munte. Pentru că numai duminicile şi sărbătorile se adunau fraţii la toată
pravila, şi după Sfânta Liturghie li se punea masă de obşte, iar după masă se
îndeletniceau cu sfaturi duhovniceşti. Apoi, după Vecernie, toţi ce şedeau în
singurătate se duceau în chiliile lor şi luau aminte la rugăciune, la citirea cărţilor
Sfinţilor Părinţi cu smerită cugetare şi frică de Dumnezeu, şi aveau puţină
rucodelie (lucru de mână). Aşa petrecea şi Cuviosul şi mergea din când în când la
Părintele Onufrie pustnicul ca să primească sfătuire.
Temându-se că va fi silit să urce la treapta preoţiei, a plecat însă în 1746 cu
blagoslovenia Părinţilor la Sfântul Munte, împreună cu Părintele Trifon. La puţin
timp după ce au ajuns la Mănăstirea Pantocrator, Părintele Trifon s-a îmbolnăvit şi
a trecut către Domnul, iar Cuviosul a petrecut singur, negăsind un povăţuitor
duhovnicesc. Şi plângea cu amar că s-a lipsit de darul cel mare al ascultării. Aici a
răbdat Cuviosul mari ispite de la viclenii draci, nedumeriri, deznădăjduiţi,
înfricoşate şi cumplite lupte ale gândului; dar, punându-şi nădejdea în Dumnezeu,
pe toate le-a trecut. Şi a petrecut aşa trei ani şi jumătate.
în acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit la Sfântul Munte
Părintele schimonah Vasile de la Poiana Mărului. Acesta i-a arătat pericolul
vieţuirii singuratice şi l-a sfătuit să ducă nevoinţa împreună cu câţiva fraţi. Apoi l-a
îmbrăcat în Mantie, numindu-1 Paisie. Avea pe atunci 28 de ani.
La vreo trei luni după plecarea Părintelui Vasile, a venit din Valahia la
Sfântul Munte un monah tânăr cu numele Visarion. Acesta, negăsind povăţuitor, a
venit la Cuviosul Paisie şi l-a rugat să-i spună un cuvânt pentru mântuirea
sufletului. Atunci Cuviosul a lăcrimat, şi tăcând puţin, i-a zis: „Frate, pentru
întristăcios lucru mă sileşti a-ţi grăi, ca să înnoiesc durerea întru inima mea, pentru
că şi eu cu multă întristăciune şi cu multă sârgu- inţă, aşişderea am căutat

povăţuitoriu şi nu am aflat, şi multe scârbe am răbdat cu ajutorul lui Dumnezeu, şi
acum încă le port pe acelea. Drept aceea mă întristez şi pentru tine, că te văz că de
întristarea cea peste măsură eşti cuprins, şi mă tem, ca să nu cazi în deznădăjduire;
ci îţi voi grăi puţin după puterea neputincioasei mele înţelegeri.
Mântuirea sufletului, de care mă întrebi, întru alt feliu mai cu lesnire a fi nu
se poate, fără numai prin povăţuitoriu adevărat şi duhovnicesc. Carele şi însuşi să
fie nevoindu-se a face toate poruncile lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului ce
zice: că cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema. Căci cum va puţea pre
altul a povăţui la calea mântuirii pre care el însuşi nu a umblat? Că se cuvine el
mai întâi însuşi împotriva tuturor patimilor sufleteşti şi trupeşti până la sânge a
sta, şi cu ajutorul lui Hristos, pre poftă şi pre mânie a le birui, şi avântarea de
neînţelepţie şi mândrie, prin smerita cugetare, şi înţelepciune a le vindeca. După
aceia, siubirea de dulceţi, iubirea de slavă şi iubirea de argint, cumplitele acestea a
toată lumea năpârci, şi toate celelalte patimi rele a le supune sufletului, şi după
acestea, cu darul lui Hristos a străluci unul ca acela cu darurile Duhului după cea
zisă de la Domnul: Aşa sa lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca
să vază lucrurile voastre cele bune; la unul ca acesta zic, povăţuitoriu, şi cel ce se
învaţă de la dânsul, prin aceste lucruri poate a se învăţa fără de înşelare toate
poruncile lui Hristos şi toate faptele bune, pe care toate acestea văzându-le şi
auzindu-le cel ce se învaţă de la el şi prin a lui povăţuire înainte a spori şi
mântuire a afla.
Wj Acest feliu s-ar fi căzut nouă, frate, a ne afla povăţuitoriu. Ci vai . .vremii,
noastre acestei de acum ... Că cei ce prin smerita cugetare, şi prin plânsul cel de-a
pururea şi lacrimi, a-şi tăia patimile, şi cele mai mari fapte hune a-şi câştiga,
foarte puţini se află... De aceea dar acum, frate, este •nevoie, ca întru
dumnezeieştile şi părinteştile scrieri, cu multă întristare şi j-cu multe lacrimi ziua
şi noaptea a ne învăţa, şi cu cei de un gând Părinţii bătrâni şi râvnitori, şi a ne
povăţui la poruncile lui Dumnezeu şi la lucrarea .^Sfinţilor Părinţilor noştri. Şi
aşa, cu mila lui Hristos şi cu a noastră nevoinţă, putem mântuire a afla.”
p: Atunci, acel monah Visarion, căzând la picioarele lui, îl ruga cu lacrimi şă-1
primească pe el sub a sa ascultare. Iar Cuviosul nici nu voia să audă ca ,şă fie
cumva povăţuitor, însuşi dorind a fi sub povăţuire. Ci acela, trei zile căzând cu
lacrimi, l-a rugat să-l primească. Deci văzând Cuviosul lacrimile şi .smerenia
fratelui, s-a umilit şi s-a plecat a -1 primi pe el, dar nu întru uce- hicie, ci întru
tovărăşie, ca să meargă pe calea cea de mijloc monahicească, Hpji.doi vieţuitori.
Şi îşi tăiau voia unul înaintea celuilalt şi vieţuiau în pace, "pstenindu-se la citirea
cu smerenie a cărţilor Sfinţilor Părinţi.
După patru ani au venit şi alţi fraţi, rugându-1 pe Cuviosul Paisie să-i rimească
întru a sa ucenicie. Dar Cuviosul mulţi ani s-a lepădat de aceasta; şi nu i-a primit,
pe unul câte trei ani, iar pe altul câte patru. Dar mai pe ă, pentru neîncetatele lor
rugăminţi şi pentru fratele Visarion, a început
a primi pe câte unul, punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Aşa s-au adunat opt fraţi
de limbă românească şi patru fraţi de limbă slavonească şi au cumpărat chilia ce se
numeşte Sfântul Constantin, unde au aşezat a se cânta pravila pe limbă românească
şi slavonească. Iar fiindcă aveau nevoie de preot şi duhovnic, unindu-se fraţii cu
toţii au rugat pe Cuviosul Paisie să primească dânsul preoţia şi duhovnicia. Dar
dânsul nu voia, ci le zicea că pentru aceasta şi din Valahia a fugit. Fiind însă rugat
şi de mulţi Părinţi din Sfântul Munte, a primit să fie ierodiacon, preot şi duhovnic.
Şi a fost mare bucuria fiilor săi duhovniceşti. Era atunci în anul 36 al vieţii sale.
Iară hirotonia i s-au făcut de Prea Sfinţitul Grigorie Raşca, după care Prea Sfinţitul
a zis către unul din ucenicii Cuviosului: „Să ştii, fiule, că ferice de omul acesta,
ferice şi de părinţii carii l-au născut, ferice va fi şi de cei ce îl vor asculta pre
dânsul; pentru că eu când l-am hirotonisit şi mi-am pus mâinile pre capul lui, în
vremea când se zice Dumnezeiescul Dar, am simţit o mireasmă nepovestită, şi cum
că şi mâinile mele în oareşicare chip negrăit s-au sfinţit, din punerea lor pe capul
lui”.
După aceasta, cu voia lui Dumnezeu s-au adunat mai mulţi fraţi, încât nu mai
încăpeau în chilia Sfântului Constantin. Atunci Cuviosul a făcut sfat cu fraţii şi au
cerut o chilie veche şi deşartă a Sfântului Prooroc Ilie, tot de la Mănăstirea
Pantocrator. Şi luând blagoslovenie de la Prea Fericitul Patriarh Serafim, au
început din temelie a zidi biserică, trapeză, pitărie, bucătărie, arhondaric şi 16
chilii.
Apoi s-au adunat şi mai mulţi fraţi, văzând buna rânduială ce era acolo,
smerenia, evlavia şi ascultarea fraţilor faţă de Cuviosul, şi părinteasca milostivire a
acestuia faţă de ei.
Această bună rânduială a stârnit zavistia vicleanului diavol, care a început a
îndemna pe un stareţ de acolo, cu numele Atanasie, să vorbească împotriva
Cuviosului, înşelător şi eretic numindu-1 pe dânsul. Dar Cuviosul Paisie, toate
acestea auzindu-le, ca şi cum nu le-ar fi auzit, aşa le răbda. Apoi, acel stareţ a scris
către Cuviosul o scrisoare, care la început era sub chipul prieteneştii povăţuiri, iar
apoi cu multe ocărâri şi nedrepte cugetări. Primind Cuviosul acea scrisoare, a
tălmăcit-o în slavoneşte, şi mergând către al său duhovnic, i-a arătat-o. Acela
citind-o, au mers împreună la alţi duhovnici să ceară povăţuire. Şi luând bine
seama toţi la acea scrisoare, au poruncit Cuviosului să scrie aceluia răspuns,
mustrându-i rătăcirea. Şi de nu se va pocăi acel stareţ şi nu-şi va cere iertăciune,
atunci la Soborul Sfântului Munte să se mustre. Iar Cuviosul a făcut ascultare şi a
scris.
Şi pentru că acel stareţ îl ocăra pe Cuviosul, zicând că şi papa mărturiseşte ca
şi el, Cuviosul i-a arătat scrisoarea că nu are nici o părtăşie cu ereziile papei: „De
unde ai cunoscut că papa aşa mărturiseşte ca şi mine? Au nu ştii că eu deşi pe toţi
oamenii cu păcatele am covârşit, dar însă, dreaptă şi fără prihană a Sfintei noastre
Soborniceşti şi Apostoleşti a Răsăritului Biserici credinţa ţiind, spre mila lui
Dumnezeu nădăjduindu-mă, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire. Dar papa
cel de la apus, cu toţi cei ce îi urmează lui şi cu toţi ereticii, pentru multele sale
cele fără de număr eresuri împotriva lui Dumnezeu şi împotriva sfintei noastre
credinţe, afurisit este şi depărtat, şi ca un mădular putred tăiat de la Sfânta noastră
Sobornicească şi Apostolească Biserică a Răsăritului... Care împărtăşire avem
către papa şi papa către noi? Care amestecare are Sfânta noastră Biserică a
Răsăritului cu al Apusului papă? Au care obştire (împărtăşire - n.n.) are lumina cu
întunericul? Au care împărtăşire are Hristos cu Veliar? Care, dar, împărtăşire are
dreptatea credinţei noastre cele sfinte către fărădelegea eresului Romei?... Ereticii
pentru credinţa lor rea şi pentru urmarea lor rea asupra Sfintei Biserici sunt
afurisiţi şi veşnicei anateme sunt daţi de la Sfânta noastră Sobornicească şi
Apostolească Biserică a Răsăritului şi de sfintele şapte Soboare a toată lumea. Şi
nu le este lor nădejde de mântuire, dacă nu.vor crede precum crede Sfânta noastră
Biserică a Răsăritului”.
Crescând numărul fraţilor, iar locul fiind lipsit de cele de trebuinţă, Cuviosul
Paisie a început a se ruga cu lacrimi, pentru a afla voia lui Dumnezeu. Iar
Milostivul Dumnezeu i-a descoperit că voieşte să iasă Cuviosul împreună cu fraţii
din Sfântul Munte şi să vină în meleagurile noastre. De aceea, primind
blagoslovenie, Cuviosul a venit în Valahia împreună cu 64 de fraţi. Şi având
vestire de la Dumnezeu, a mers la Iaşi, unde a fost primit cu mare dragoste de Prea
Sfinţitul Mitropolit Gavril şi de binecredinciosul domn al ţării, Grigore Calimah,
care i-au dat Cuviosului Mănăstirea Pogorârii Sfântului Duh, care se numeşte
Dragomima, cu toate moşiile ei. Iar binecredinciosul domn a întărit cu al său
hrisov, ca să fie slobodă mănăstirea de toate dările. Şi s-a sălăşuit acolo Cuviosul
cu tot soborul, în anul 1*763, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu pentru a Lui
nespusă milostivire.
■> La Mănăstire a pus Cuviosul Paisie aşezământ după rânduiala Sfinţilor Părinţi.
Ca nici unul din fraţi să nu aibă osebită agoniseală, ci pe toate cele de la
Dumnezeu trimise către alcătuirea vieţii de obşte, de obşte a le avea. Iar pentru
buna rânduială, egumenul dator este să dea fiecăruia după trebuinţă. Căci din
averea cea deosebi se naşte în viaţa de obşte toată răutatea. Apoi, toţi fraţii sunt
datori să facă ascultare cuvenită. Iar egumenul, ştiind că pentru sufletele fraţilor va
trebui să dea seamă înaintea lui Dumnezeu, dator este să cerceteze cu toată râvna
Sfânta Scriptură şi învăţătura purtătorilor de Dumnezeu Părinţi şi în afară de
învăţăturile lor, de la sine nici învăţătură, nici porunci să nu dea fraţilor. Pravila
sobornicească a Sfintei Biserici a Răsăritului Vecernia, Pavecemiţa, Miezonoptica,
Utrenia, Ceasurile şi dumnezeiasca Liturghie, precum şi privegherile de toată
noaptea să se săvârşească după tipicul sobornicesc, fără lăsare şi fără grăbire.
Iar egumenul şi toţi fraţii sunt datori să se afle întotdeauna la soborniceasca pravilă
bisericească, fiecare după rânduiala sa, afară de vreo binecuvântată pricină,
precum boala sau o anumită ascultare. în trapeză, egumenul şi toţi fraţii trebuie să
se adune în fiecare zi şi cu de Dumnezeu trimisă hrană şi băutură, cuviincioasă
făgăduinţei călugăreşti, să se împărtăşească toţi de obşte, întru slava lui
Dumnezeu, în linişte, fiind cu luare aminte la citirea din Vieţile Sfinţilor şi din
cărţile Sfinţilor Părinţi şi din cele de învăţătură, după tipicul bisericesc. Şi în nici
un chip să nu se îngăduie a mânca prin chilii, nici egumenul, nici fraţii, afară de
boală sau de cea de pe urmă bătrâneţe. Şi cu una şi aceeaşi hrană toţi să se
împărtăşească, iar dacă vreunul din fraţi are stomac vătămat şi nu va putea mânca
hrana cea de obşte, unuia ca acela, trebuie să i se dea, după socotinţa egumenului,
hrana care-1 foloseşte, dar nu în chilie, ci tot în trapeză.
în chilii, fraţii sunt datori a şedea cu frica lui Dumnezeu, întâietate dând
rugăciunii minţii, iar apoi să aibă cu măsură cântarea psalmilor, citirea Sfintei
Scripturi şi a cărţilor de învăţătură ale Sfinţilor Părinţi. Iar pomenirea morţii, a
înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu şi muncile cele veşnice şi împărăţia cerului, şi
ocărârea de sine, întotdeauna, atât în chilie, cât şi în oricare alt loc trebuie să o aibă
fiecare după puterea sa. Şi să se îndeletnicească fiecare cu lucrul de mână rânduit
de egumen.
Pentru dobândirea smeritei înţelepciuni, egumenul este dator să-i rânduiască
pe fraţi la bucătărie, la pitărie, la trapeză şi la toate ascultările dinăuntru mănăstirii,
cu schimbare şi pentru scurt timp. Iar fraţii să nu se lepede de ceea ce li se pare lor
a fi cea mai de pe urmă ascultare.
Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii pururea deopotrivă dragoste ca
pentru fii săi duhovniceşti întru Domnul, ca şi fraţii să aibă unul către altul, ca pe
un semn al uceniciei lui Hristos, adevărata, nefăţamica, deopotrivă dragoste
duhovnicească unul către altul. Iar dragostea către unul oarecare şi cea deosebită,
în cete, ca ceea ce este ticăloasă şi pricinuitoare de invidie, să se sârguiască în tot
chipul a o dezrădăcina din obşte.
Şi trebuie să poarte egumenul părinteşte toate neputinţele şi căderile
neputincioşilor săi fii cu îndelungă răbdare, cu nădejdea îndreptării lor şi a
adevăratei pocăinţe, şi să-i îndrepte pe ei cu duhul blândeţii. Iar pe cei ce umblă cu
rânduială de sine urmându-şi voia lor şi aducând vătămare obştii, nicidecum să nu-
i rabde, ca să nu se vatăme şi alţii cu această boală stricătoare de suflet.
Pentru ocârmuirea moşiilor şi a tuturor lucrurilor mănăstireşti din afară,
egumenul trebuie să aibă ajutor un duhovnic iscusit, pe care trebuie să-l lase în
locul său cu fraţii, când va pleca cu treburile obşteşti ale mănăstirii.
Iar vrând egumenul a pleca pentru treburile obşteşti ale mănăstirii, sărutând
sfintele icoane şi luând rugăciune de călătorie de la preot, să-i roage pe fraţi ca să
facă rugăciune pentru dânsul către Dumnezeu, întru întoarcerea lui cu bine la ei. Şi
aşa, luând iertăciune de la ei şi binecu- vântându-i, să pornească la drum. Iar
întorcându-se de pe cale, cu ajutorul lui Dumnezeu să meargă la biserică şi pentru
păzirea sa la drum cu rugăciunile fraţilor, să aducă mulţumire lui Dumnezeu şi
înştiinţând de milostivirea lui Dumnezeu pentru folosul cel de obşte, să
mulţumească şi fraţilor pentru rugăciunile lor.
Pe fratele cel de Dumnezeu adus din lume la călugărie, egumenul tre buie mai
întâi să-l cerceteze aparte şi să-i descopere puterea vieţii călugăreşti de obşte şi
ascultarea cea după Dumnezeu. Şi văzând în el adevărata, iar nu făţarnica dorire de

călugărie, să-l primească pe el în ascultare. Şi să nu -1 călugărească îndată, ci
ţinându-1 în cercetare, în haine mireneşti pe unul trei ani, pe altul şase luni, să-l
tundă în călugărie la vremea rânduită de pravilă, pe unul în rasă, iar pe altul şi în
mantie. Iar dacă ţinându-1 vremea rânduită în încercare, egumenul nu va vedea în
el adevărata ascultare, pe unul ca acela nicidecum să nu -1 tundă, ci să-l
slobozească în lume, ca să nu fie tulburare vieţii de obşte de la asemenea singuri
de sine rânduitori. Şi de a adus avere la mănăstire, la plecare să-i dea lui averea
aceea, ca să nu fie tulburare nici mănăstirii, nici fratelui. Iar dacă a fost tuns în
călugărie, averea se cheltuieşte pentru trebuinţa de obşte a mănăstirii.
în mănăstire trebuie să fie orânduită neapărat bolniţă pentru fraţii care se
îmbolnăvesc. Iar în ea un frate iscusit, care ar fi în stare să slujească bolnavilor cu
înţelegere duhovnicească şi încă, de s-ar găsi să cunoască măcar în parte iscusinţa
meşteşugului doctoricesc. Şi acesta slujind cu socotinţă bolnavilor, trebuie să dea
fiecăruia dintre ei hrana şi băutura cuvenită care le foloseşte în suferinţa lor, şi
întru toate să le facă lor, cu frica lui Dumnezeu, odihnă, slujindu-le ca însuşi
Domnului, ca şi cel ce slujeşte să aibă plată de la Domnul, care a zis: „Bolnav am
fost şi M-aţi cercetat”; şi bolnavii întru toate cele cuvenite lor dobândind alinare,
să mulţumească lui Dumnezeu, şi plată pentru răbdare cu mulţumire în suferinţa
lor vor primi de la Dumnezeu.
Egumenul trebuie să aibă purtare de grijă ca în mănăstire să fie felurite
meşteşuguri de trebuinţă, la care să-i rânduiască pe fraţi, iar pe cei ce nu ştiu, să-i
înveţe.
Pentru primirea străinilor trebuie să se rânduiască două case, una înăuntru, iar
alta în afara mănăstirii. Şi pentru această slujbă, egumenul trebuie să pună fraţi
pricepuţi.
Egumenul trebuie să aibă duhovnicească dragoste, după Dumnezeu, atât către
duhovniceştii lui fraţi, cât şi către toţi cei ce vin la mănăstire.
Iar pe lângă acestea mai rugăm ca şi intrarea părţii femeieşti în mănăstire să
fie oprită, afară de nevoia cea de obşte creştinească ce se întâmplă în vreme de
război sau de răzmeriţă.
Iar după moartea unui egumen, altul de aiurea la egumenie să nu fie trimis. Ci
un asemenea Părinte trebuie să fie ales şi pus din obştea fraţilor, cu cuvenita
alegere a întregului sobor, şi cu sfatul egumenului ce va să moară, şi cu
binecuvântarea Preasfînţitului Mitropolit. Şi cinstit fiind cu rânduiala preoţiei, să-i
covârşească pe ceilalţi în înţelegerea duhovnicească şi în cunoaşterea Sfintei
Scripturi şi a aşezămintelor vieţii de obşte, precum şi în ascultare, în dragoste,
blândeţe, smerenie şi alte virtuţii, ca să fie de folos fraţilor.
în Mănăstirea Dragomima, Cuviosul Paisie îşi cheltuia zilele şi nopţile pentru
traducerea cărţilor ortodoxe greceşti în limba moldovenească şi slavonească. La
aceasta lucrare îl ajutau câţiva fraţi care cunoşteau limba grecească şi cea
moldovenească. Iar în postul Naşterii lui Hristos, citea ucenicilor din aceste cărţi şi
tâlcuia aducând mărturii din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.
Şi grăia aşa: „Fraţilor, se cuvine vouă cu inima înfrântă a face pocăinţă, după
cum grăiesc dumnezeieştii Părinţi, că zice Ioan al Scării că orice fel de mare
nevoinţă a noastră de petrecem, iară inimă dureroasă necâştigând, toate acestea
sunt prefăcute şi deşarte. Şi Grigorie Sinaitul grăieşte că durerea inimii şi smerenia
şi osteneala ascultării după puterea fiecăruia, cu inimă dreaptă, ştie pre lucrul
adevărat a-1 face; şi iarăşi acelaşi: că toată lucrarea trupească [asceza] şi
duhovnicească, neavând osteneala cea cu inimă dureroasă [cu pocăinţă şi
smerenie], niciodată nu va aduce roadă celui ce o petrece pe ea”.
Cu acestea şi cu mai mult de acest fel de cuvinte, Cuviosul îi ruga pe toţi cu
lacrimi, sfătuindu-i la viaţa cea liniştită, paşnică şi cu dragoste duhovnicească,
după poruncile lui Hristos. Că acest fel de dar avea fericitul, încât şi pe cel mai
trândav îl deştepta prin ale sale cuvinte, pe cel întristat îl mângâia, iar pe cel
deznădăjduit, cu lacrimi îl încredinţa să aibă nădejde în milostivirea lui Dumnezeu.
Iar către cel răzvrătit se arăta judecător aspru si mânios, dar când acela se
smerea şi se pocăia, îl mângâia cu duhovniceşti cuvinte şi cu lacrimi. Şi nu se
ducea nimeni de la dânsul nevindecat. De aceea era iubit de ucenicii lui, care au
lăsat scris despre dânsul aşa: „Dară cea dulce grăire a lui cum vom putea a o
povesti, că în toate zilele, noi toţi eram gata a sta înaintea lui ca să ne îndulcim de
vederea feţei lui cea luminoasă şi de dulceaţa cuvintelor lui întru adânca pace şi
dragoste şi bucurie duhovnicească era”.
Şi se bucura Cuviosul Paisie văzând pe fiii săi duhovniceşti cu osârdie
nevoindu-se şi sporind; şi cu lacrimi mulţumea şi slăvea pe Dumnezeu, şi-l ruga
să-i întărească pe dânşii cu harul Său.
Având mănăstirea un astfel de stareţ şi viaţa de obşte după rânduielile Sfântului
Pahomie cel Mare, ale Sfântului Teodor Studitul şi ale Sfinţilor Antonie şi
Teodosie de la Lavra Pecerska, au început să vină aici fraţi români, bulgari, greci
şi ruşi. Şi s-au adunat mai mult de 250 de vieţuitori. Iar diavolul, urătorul binelui
şi al mântuirii omului, crăpa de zavistie,
; nesuferind a vedea într-un loc aşa fapte bune; şi nereuşind să se apropie de
Cuviosul şi de fraţi ca să le dea război, a socotit să lucreze prin stăpânitorii
păgânătăţii. Şi în urma războiului dintre Rusia şi Turcia, retrăgându-se armatele
ruseşti din Moldova, au venit vulpile cele viclene, conducătorii împărăţiei
Austriei, care au luat o zonă din Ţara Moldovei, ce se numeşte Bucovina, în care
se cuprindea şi Mănăstirea Dragomima. iw Atunci, Cuviosul Paisie multe lacrimi
a vărsat, că a rămas mănăstirea sub stăpânirea papistaşilor, cu care Biserica
Răsăritului niciodată nu poate ;avea pace. Şi vedea Cuviosului cu ochii minţii cele
ce mai pe urmă s-au întâmplat la sfintele mănăstiri, adică vinderea moşiilor,
jefuirea sfintelor veşminte, prădarea şi stricarea sfintelor vase; iar mai apoi
prefacerea sfintelor mănăstiri în biserici de mir şi pustiirea lor. Şi se ruga
Milostivului Dumnezeu, ca precum va voi, să scoată de acolo soborul fraţilor şi

să-l aducă sub stăpânirea adevăraţilor creştini.
Apoi, încetând fericitul a plânge, a sfătuit şi pe fraţi să înceteze
întristarea cea peste măsură şi să-şi pună nădejdea in Dumnezeu. Şi după
puţină vreme au primit de la Egumenul Mănăstirii Secu o scrisoare prin care
chema la sine pe Cuviosul Paisie, şi a dat laudă lui Dumnezeu pentru această
iconomie.
Apoi, a scris rugăminte către binecredinciosul domn Grigorie Ghica . .
şicătre Prea Sfinţitul Mitropolit Gavriil, jelindu-se că nu poate să petreacă sub
stăpânirea papistaşilor, şi rugându-i să-i îngăduie a pleca la Mănăstirea «Secu;
şi a alăturat şi scrisoarea primită de la Egumenul acelei Mănăstiri.
Iar stăpânirea, primind scrisoarea, foarte rău i-a părut de Cuviosul şi 4 de
soborul fraţilor, dar, ca să-l mângâie, i-au dat Mănăstirea Secu. Atunci, '
Fericitul a pus Egumen al Mănăstirii Dragomima, în locul său, pe un du-
hovnic foarte cuvios, Părintele Narcis, lăsând acolo şi câţiva părinţi şi
fraţi, ...ca să nu rămână Biserica fără slavoslovia lui Dumnezeu, făgăduindu-
le că îi va lua şi pe dânşii la Secu, după ce va încredinţa Mănăstirea
Dragomima pe seama stăpânirii; pe care făgăduinţă o a şi împlinit mai pe
urmă.
Şi când s-au apropiat de Mănăstirea Secu, au fost întâmpinaţi cu dra-
s ste şi bucurie de tot soborul acelei mănăstiri, trăgând clopotele spre iva
lui Dumnezeu.
Iar Mănăstirea Secu se afla într-un loc strâmt, înconjurat cu munţi înalţi, plini
de păduri; şi este un loc adăpostit şi liniştit, şi monahilor celor râvnitori după
Dumnezeu preaiubit. Şi s-au sălăşluit acolo la 14 octombrie 1775, aducând
rânduiala vieţii de obşte de la Mănăstirea Dragomima.
Dar nu au rămas acolo prea mult timp, fiindcă au primit porunca de la
domnul Ţării, Constantin Moruzi, să meargă la Mănăstirea Neamţ, aflată în
apropiere. Şi rămânând o parte a soborului la Mănăstirea Secu, Sfântul Paisie i-a
binecuvântat pe aceştia şi le-a zis: „Ori şi carele, fără de sfială, la toată scârba şi
nevoia sufletească şi trupească, la mine să vie”.
Iar Cuviosul cu cealaltă parte a soborului au ajuns la Mănăstirea Neamţ de
ziua înaintei prăznuiri a Adormirii Preasfîntei Stăpânei noastre de Dumnezeu
Născătoarei şi pururi Fecioarei Maria, la anul 1779. Aici, Cuviosul a primit multă
mângâiere duhovnicească prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Iar domnul ţării, la rugămintea Cuviosului, a mutat satul ce era prea aproape
de Mănăstire, ca să nu fie vreo împiedicare vieţii monahale. Dar mirenii nu au
rămas fără de ajutor, fiindcă a zidit Cuviosul bolniţe şi pentru monahi şi pentru
mireni, unde cei bolnavi, săraci sau neputincioşi, erau îngrijiţi după cuviinţă; iar la
plecare, cei săraci primeau milostenie, haine şi cele de trebuinţă pentru drum. Tot
aşa primea Cuviosul cu milostivire pe toţi cei care veneau la hramul mănăstirii, la
Praznicul înălţării Domnului nostru Iisus Hristos.

A mai rânduit Cuviosul Paisie, cu blagoslovenia. Prea Sfinţitului Gavriil, să
se zidească Schitul Văratec pe moşia Mănăstirii Secu, pentru maicile care vieţuiau
pustniceşte în acele locuri. Şi a rânduit şi tipic pentru viaţa de obşte. Iar vestea
aceasta, străbătând pretutindeni, au alergat acolo multe fecioare şi femei cucernice,
şi lepădându-se de deşertăciunile lumii, s-au îmbrăcat în chipul cel îngeresc.
în vremea aceea a apărut o pricină de poticnire, fiindcă cei „hirotoniţi” de
papistaşi, venind la dreapta credinţă, cereau se fie unşi numai cu Sfântul Mir,
zicând că sunt botezaţi; aceştia, pentru cinstea şi slava vremelnică, se lipseau de
cea veşnică, pentru că turnarea apei (de la papistaşi) nicidecum nu se poate numi
Botez.
Iar Cuviosul, cunoscând desăvârşit că papistaşii cu totul au stricat Tainele
Sfintei Biserici, îi boteza pe toţi cei care veneau de sub stăpânirea papei la dreapta
credinţă a Bisericii Răsăritului.
Şi spunea Cuviosul că cei ce se botează cu botezul papistăşesc de păcate nu
se curăţesc, de darurile Sfântului Duh pe care le dă Dumnezeu pentru Botezul cel
adevărat nu se învrednicesc, ci sunt ca şi ceilalţi păgâni. Iar cei ce se botează cu
Botezul Bisericii Răsăritului, de păcate se curăţesc, de darul Sfântului Duh se
strălucesc şi fii ai lui Dumnezeu după dar se fac.
Şi Cuviosul conducea bine obştea mănăstirii, păstrând dreapta credinţă şi
toată rânduiala monahală ortodoxă moştenită de la Sfinţii Părinţi. Iar în anul 1790
a fost hirotesit arhimandrit de către Prea Sfinţitul Ambrozie, Arhiepiscopul
Poltavei. Şi a primit Cuviosul cu smerenie această vrednicie, neavând nici o
înclinare spre slava lumească.
In fiecare zi, pentru că bătrâneţea îl împiedica să umble pe afară, Cuviosul
primea pe fraţi în chilia sa pentru povăţuire, de dimineaţa până la prânz. Iar după
prânz, închidea uşa şi nu deschidea nimănui până dimineaţa, fără numai vreunuia
din duhovnici pentru vreo pricina importantă. Şi întru această vreme se
îndeletnicea Cuviosul cu pravila de rugăciune şi cu tălmăcirea cărţilor Sfinţilor
Părinţi,
Iar când a apărut o întrebare despre nemâncarea de came, Cuviosul Paisie a
scris fraţilor o alcătuire primită de la Cuviosul Stareţ Vasile „carele nu fără de
darul dumnezeiescului Duh au alcătuit, care cu multă putere şi cu dumnezeiască
înţelepciune este aşezată, unde bine arată după cât poţi ţinea minte: cum că din
începutul zidirii lumii şi a omului, voia lui Dumnezeu cea adevărată şi
desăvârşită, nu au fost ca să se mănânce carne; drept aceea nu numai în rai, ci şi
până la potop nu au fost mâncare de came pentru oameni; iară după potop,
Dumnezeu Atotţiitorul mai înainte văzând şi cunoscând, cum că oamenii întru
atâta slăbiciune [sufletească] vor să se pogoare, încât nedându-se voie prin
blagoslovenie, vor începe [să mănânce], pentru aceea, Atotîndurătorul şi
Preabunul Dumnezeu, ştiind slăbiciunea firii omeneşti pogorâre au făcut, şi o au
blagoslovit. Iară rânduiala vieţii monahiceşti, după toate câte este cu putinţă, se
închipu- ieşte şi se asemănează petrecerii celei din raiu, şi se supune voii celei de-
săvârşite a lui Dumnezeu: acolo atunci nu au fost mâncare de came; nici monahii
nu este cu cuviinţă să mănânce came. Iară de când Cuviosul şi de Dumnezeu
Purtătorul Părintele nostru Sava Sfinţitul au aşezat ca monahii nicidecum să
mănânce came, care aşezământ şi toţi Sfinţii Părinţi l-au primit şi l-au întărit, ca
o neclătită şi nemişcată lege a Bisericii au rămas întemeiat. Iar că unii pricinuiesc
pricini de slăbiciune trupească, pentru care se şi slobod a mânca, ar fi putut
cunoaşte că nu este aceasta pricina: Căci în zilele cele de posturi, mai puternici
sunt şi mai sănătoşi decât în zilele cele de mâncare de came ”.
Iar în anul 1793, Părintele Agathon, Egumenul de la Schitul Voronei au scris
Cuviosului Paisie o scrisoare despre un monah care huleşte Sfânta rugăciune a
Domnului nostru Iisus Hristos, care se lucrează cu mintea neîncetat. Şi s-au ostenit
Părinţii să-l întoarcă de la această rătăcire, şi n-au reuşit. Iar Cuviosul Paisie,
cunoscând că de nu va opri degrabă răul acesta, el se va întinde, s-a umplut de
râvna dumnezeiască şi a adunat de la Sfinţii Părinţi multe şi mari mărturii şi
dovezi, că Sfinţii s-au nevoit în această rugăciune, şi că pe aceasta au avut-o în
lucrare toată viaţa şi au sporit ajungând la vârful bunătăţilor. Şi făcând Cuviosul o
cărticică pentru această pricină, a trimis-o Egumenului Voronei; cu care învăţătură
s-a astupat gura acelui bârfîtor şi a fost biruit.
Şi în toate zilele Cuviosul Paisie îi învăţa şi îi povăţuia pe fraţi pe calea
mântuirii; Iar noaptea tălmăcea cărţile Sfinţilor Părinţi, stând la scris până îi
amorţeau mâinile şi picioarele. Şi cu mare greutate se ridica, din durerea a tot
trupul. Iar pentru neputinţa trupească, foarte puţin somn primea, stând pe scaun, şi
nu pe pat. Şi lucra totul spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea aproapelui,
dezrădăcinând patimile şi sădind bunătăţile în sufletul celor care cu credinţa şi cu
dragoste îl ascultau.
Şi le zicea ucenicilor: „Eu, fraţilor, când văd pe fraţi, nu fraţi ci îngeri
socotesc că sunt, iar când văd că intră la mine în chilie vreun om sărac, atunci îmi
plec capul spre dânsul, socotind în gândul meu cuvântul cel zis în Dumnezeiasca
Scriptură: «Văzut-ai pe fratele tău, ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău».”
Şi îi învăţa pe fraţi să aibă smerenie şi să asculte unul de altuj, ple- cându-şi
capul unul către altul. Şi când vor umbla prin mănăstire să-şi ţină mâinile la piept,
iar capul plecat spre pământ. Şi cu buna cuviinţă şi cucernicie unul către altul să se
închine, zicând: Blagosloveşte, şi când va săvârşi vorba, să zică: „Iartă-mă”. De
aceea, pentru smerenia sa, Cuviosul a dobândit darul înţelegerii Sfintei Scripturi.
Iar faţa lui era albă şi luminoasă ca la îngerul lui Dumnezeu, şi uscată pentru
înfrânare; privirea lină şi blândă; barba puţin cam rară şi albă, părul lung şi alb.
Era împodobit la chip aşa încât oricine l-ar fi văzut, îndată se cucemicea de dânsul,
ca de un Sfânt. Era blând şi liniştit, avea graiul lin şi rar, iar cuvântul smerit.
Mintea lui era totdeauna la Dumnezeu, iar milostivirea lui se revărsa către
aproapele.
Fiind înştiinţat de Dumnezeu despre plecarea lui din aceasta viaţă, a încetat a
tălmăci cărţi, şi a început să le citească pe cele tălmăcite, ca să le corecteze, acolo

unde ar fi trebuit îndreptare. După aceasta a căzut în mare slăbiciune; şi a petrecut
bolnav patru zile, iar Duminica fiindu-i puţin mai uşor, a intrat în biserică şi s-a
împărtăşit cu Sfintele Taine. Apoi miercuri, apropiindu-se sfârşitul, s-a împărtăşit
iarăşi cu Sfintele Taine. Apoi a chemat la sine pe doi duhovnici, pe Sofronie din
limba slavonească şi pe Silvestru din cea moldovenească, şi prin aceştia a dat pace
şi blagoslovenie soborului.
Şi apoi aşa s-a săvârşit ca şi cum ar fi adormit, dându-şi sufletul său lui
Dumnezeu, în anul 1794 în aceea zi de miercuri la al unsprezecelea ceas din zi,
noiembrie 15 zile, vieţuind de la naşterea sa 72 de ani. Iar când a străbătut
pretutindeni vestea de plecarea lui din aceasta viaţă, s-a adunat mulţime mare de
norod, monahi, preoţi de mir, boieri, neguţători şi din toată starea.
Şi a fost îngropat în biserica cea mare a înălţării, în partea dreaptă. Aşa a
pierdut Moldova un luminător şi povăţuitor duhovnicesc, dar a câştigat un mare
mijlocitor către Dumnezeu, locuitor în ceata Cuvioşilor.
Pomenirea sa se face la 15 noiembrie.
Pentru rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Paisie de la Neamţ, Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea dreptei credinţe
şi a faptelor bune şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
1
- Sfântul Nicodim Aghioritul (1748-1809) s-a născut în insula Naxos din
Ciclade şi a primit la botez numele de Nicolae. A căpătat prima învăţătură de
carte de la clericii locali, şi apoi, după toate indiciile, de la iezuiţii italieni care-şi
aveau o şcoală în insulă şi unde tânărul a deprins limbile italiană şi latină. Şi-a
completat învăţătura la o şcoală din Smirna, î 'i Războiul ruso-turc şi înfrângerea
suferită de otomani la Ceşme, în 1770, urmată de represiuni împotriva creştinilor,
l-au determinat pe Nicodim să revină în insula în care se născuse şi unde a mai
zăbovit câţiva ani, luând, pentru prima oară legătura cu câţiva monahi din Sfântul
Munte. Trecând mai târziu în insula Ydra, Nicodim a avut o întâlnire - hotărâtoare
pentru activitatea sa cărturărească de mai târziu - cu mitropolitul Corintului, Ma-
carie Notaras. Către 1775, tânărul de 27 de ani porneşte către Sfântul Munte, unde
se călugăreşte în Mănăstirea Dionisiu, primind numele de Nicodim. După puţin
timp, o reîntâlnire cu mitropolitul Macarie, mare cărturar şi alcătuitor al
Filocaliei, va însemna începutul colaborării lor la editarea de culegeri cu caracter
ascetic. Descoperirea isihasmului l-a îndemnat pe tânărul monah să se apropie de
Cuviosul Paisie Velicikovski, care părăsise în 1763 Athosul. A încercat să
pornească pe mare, spre ţărmurile româneşti, dar o furtună l-a abătut spre insula
Thasos.
Anii rămaşi până la trecerea sa din această viaţă, i-a petrecut în nevo- mie şi
lipsuri, care nu l-au împiedicat să desfăşoare o uimitoare activitate ^cărturărească,
scriind sau editând peste o sută de lucrări. în limba română sunt: traduse scrierile:
Războiul nevăzut, Paza celor cinci simţuri, Cuprin-
•de re pe scurt din prooroceştii psalmi ai lui David, Apanthisma, Pidalion sau
Cârma Bisericii, Carte foarte folositoare de suflet (pentru duhovnici şi pentru cei
ce se pocăiesc).
Sfântul Nicodim Aghioritul a fost canonizat în anul 1955. Prăznuirea sa.se
face la 14 iulie.
Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul scrie despre dânsul: „Cuviosul Nicodim
Aghioritul n-a făcut semne şi minuni în viaţă, dar viaţa lui întreagă a fost o
adevărată minune, prin roadele bunătăţii care au umplut lumea.
învăţăturile lui au luminat poporul creştinesc şi au întărit Biserica Ortodoxă în
vremurile cele mai grele.
După mărturiile Sfinţilor Părinţi, sfinţenia omului nu se arată din săvârşirea
minunilor, ci din viaţa cea îmbunătăţită. Iată ce zice Sfântul Grigorie Teologul:
«Sfinţii sunt acei care au credinţă dreaptă şi viaţă curată, chiar de nu săvârşesc
semne» [...]
Cărţile lui sunt ca nişte făclii aprinse care luminează creştinătatea. [...] El este
fala Ortodoxiei de azi, el este mângâierea şi întărirea creştinilor râvnitori care
pătimesc pentru adevărul Sfintei credinţe, şi în sfârşit, el este ruşinarea celor care
defaimă aşezământul Sfinţilor Părinţi”.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşilor Nicodim Aghioritul şi Ioan de la
Neamţ Hozevitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întă- reşte-ne şi pe
noi pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
o-1
Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov (1807-1867) s-a născut la 6 februarie
1807 în satul Pokrovskoe, care era din moşi-strămoşi al neamului Briancianinov,
în gubernia Vologdei. La botez a primit numele Dimitrie. Şi-a petrecut copilăria în
liniştea vieţii săteşti, foarte aproape de natură, încă de atunci avea înclinare spre
viaţa monahală.
Tatăl său, unul din moşierii vremii sale, s-a străduit să ofere copiilor săi o
educaţie temeinică. Copiii familiei Briancianinov erau educaţi laolaltă şi legaţi
printr-o strânsă prietenie, însă cu toţii recunoşteau întâietatea lui Dimitrie şi nu
numai pentru că el era întâiul născut, ci şi ca urmare a întâietăţii sale intelectuale şi
duhovniceşti. Fiind cinstit de fraţii şi surorile sale, şi întrecându-i pe toţi prin
darurile sale, Dimitrie nu dădea nici un semn de îngâmfare. Mlădiţele smeritei
cugetări monahiceşti se făceau simţite încă de pe atunci în purtarea sa.
învăţând să se roage cu luare-aminte, avea evlavie faţă de orice lucru sfinţit,
insuflând această evlavie şi celorlalţi fraţi şi surori. Sfânta Evanghelie o citea
totdeauna cu inima înfrântă; citea de asemenea şi alte cărţi de folos duhovnicesc.
Pe lângă studiul ştiinţelor, se îndeletnicea cu caligrafia, desenul, cântarea vocală
după partitură şi cântarea la vioară. Profesor de casă era un seminarist pe nume
Leviţki, ce locuia la familia Briancianinov. El a reuşit atât de bine să-l înveţe pe
Dimitrie Teologia Ortodoxă, încât acesta l-a pomenit cu recunoştinţă până la
sfârşitul vieţii.
în anul 1822, tatăl său l-a dus la Sankt-Petersburg pentru a susţine examen de
admitere la Şcoala principală de ingineri, examen pe care l-a susţinut cu strălucire.
înfăţişarea sa aleasă şi pregătirea ştiinţifică temeinică au atras asupra tânărului
Briancianinov deosebita atenţie a înălţimii Sale Nicolae Pavlovici care era pe
atunci general-inspector al inginerilor. Marele cneaz l-a prezentat pe tânăr la
palatul său şi l-a recomandat ca tânăr cu pregătire minunată în ştiinţe, dar şi
cunoscător de greacă şi latină.
Dimitrie se îndeletnicea cu rugăciunea minţii şi ajunsese la treapta în care
rugăciunea se săvârşeşte de la sine. Se spovedea şi se împărtăşea la Mănăstirea
Valaam. Dimitrie şi Cihaciov, prietenul său, erau primiţi cu dragoste la mănăstire,
deoarece părinţii vedeau la ei o năzuinţă sinceră către Dumnezeu. Ei au fost
îndrumaţi şi către Mănăstirea Nevski, unde se aflau Cuvioşii Teodor şi Leonid,
ucenici ai Sfântului Paisie Velicikovski. Aici îşi mărturiseau gândurile, învăţau
cum să se păzească de patimi, după ce cărţi patristice să se călăuzească.
Cărţile Sfinţilor Părinţi au avut un rol foarte important în viaţa du-
hovnicească a tânărului Dimitrie. El îşi nota: „Citirea Părinţilor m-a încredinţat cu
deplină limpezime că la mântuire se poate ajunge în chip neîndoielnic în sânul
Bisericii Ortodoxe - lucru de care sunt lipsite confesiunile Europei apusene, care
nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici cea ascetică a Bisericii
lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a făcut Hristos pentru
omenire, în ce constă căderea omului, de ce este neapărată nevoie de
Răscumpărător, în ce constă mântuirea pe care a dobândit-o şi o dobândeşte
Răscumpărătorul [...] Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie petrecută
pregătindu-ne pentru veşnicie, aşa cum te pregăteşti în anticameră pentru a intra în
măreţele palate împărăteşti. Ea mi-a arătat că toate îndeletnicirile, desfătările,
cinstirile, întâietăţile pământeşti sunt jucărele deşarte, cu care se joacă şi prin care
pierd veşnica fericire copiii mari.”
In primăvara anului 1826, Dimitrie s-a îmbolnăvit grav de o boală de piept,
iar doctorii i-au spus că se află în mare primejdie; el însuşi socotea că se află în
pragul morţii şi prin rugăciuni sporite se pregătea de trecerea în veşnicie.
Lucrurile nu au ieşit însă aşa cum preziceau medicii; starea tânărului s-a
îmbunătăţit în scurt timp.
în urma unei convorbiri cu Părintele Leonid de le Lavra Nevski, Dimitrie s-a
hotărât să părăsească serviciul militar şi să se retragă la mănăstire. Pentru acesta, a
fost nevoit să poarte o mare luptă duhovnicească, pe de o parte cu părinţii săi, pe
de alta, cu puternicii acestei lumi. După ce a susţinut examenul final la şcoala de
ingineri, a înaintat o cerere să fie eliberat din serviciu. Cererea nefiind aprobată,
tânărul a primit numirea în echipa de ingineri militari din Dinaburg. Comandant al
echipei de genişti din Dinaburg era generalul-maior Klimenko; acesta a fost
înştiinţat despre planurile tânărului şi i s-a ordonat să-l supravegheze cu stricteţe.
Colegii s-au purtat la început cu neîncredere faţă de Dimitrie, însă mai apoi, vă-
zând adevărata sa cucernicie, blândeţe şi înţelepciune, şi-au schimbat părerea şi
chiar i-au devenit devotaţi, uşurându-i ostenelile pe care serviciul i le pricinuia ca

urmare a stării sale trupeşti bolnăvicioase. Corespondenţa cu Părintele Leonid îl
susţinea duhovniceşte. în toamna anului 1827, marele cneaz Mihail a vizitat
fortăreaţa Dinaburg şi, încredinţându-se de neputinţa fizică a ofiţerului
Briancianinov de a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu, a încuviinţat dorinţa lui de
a primi eliberarea din serviciu.
Ajungând în mănăstirea Sfântului Alexandru Svirski, Dimitrie a intrat în
ascultarea Stareţului Leonid. Aici se mărturisea în fiecare zi, primea sfaturi
duhovniceşti şi îndeplinea cu smerită cugetare toate ascultările.
în 1829, tinerii Briancianinov şi Cihaciov au ajuns în sihăstria Optina,
împreună cu stareţul Leonid. Aici din cauza condiţiilor grele şi a hranei de calitate
slabă, cei doi tineri s-au îmbolnăvit şi au slăbit. în anul 1830 au intrat în
Mănăstirea Kirillo-Novoiezersk, dar din cauza climei umede s-au îmbolnăvit de
friguri. După câteva luni de boală, Dimitrie a fost trimis în oraşul Vologda, unde a
fost găzduit de rude şi a început să se trateze cu medicamente. Refăcându-se după
boală, Dimitrie s-a stabilit, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Ştefan, episcopul
Vologdei, în sihăstria Semigo- rodsk, apoi în mănăstirea Gluşiţki.
în ziua de 28 iunie 1831, Prea Sfinţitul Ştefan a săvârşit rânduiala tunderii lui
Briancianinov în monahism, schimbându-i numele din Dimitrie în Ignatie, în
cinstea Sfântului Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul şi a Sfântului Ignatie Cneazul,
făcătorul de minuni din Vologda, ale cărui moaşte odihnesc în Mănăstirea Priluţki,
împreună cu moaştele Preacuviosului Dimitrie Priluţki, ocrotitorul primit la botez
de Dimitrie, La 4 iulie, monahul Ignatie a fost hirotonit ierodiacon, la 25 iulie a
fost hirotonit ieromonah, iar la 6 ianuarie 1832 a fost numit întâistătător al
Mănăstirii Lopotov din gubernia Vologda. Mănăstirea era aproape în ruină, încât
se propusese să fie desfiinţată, iar obştea era foarte puţină la număr. Noul
întâistătător s-a apucat de lucru. în scurtă vreme au început să curgă daniile de la
locuitorii evlavioşi ai Vologdei. Monahii din mănăstirile unde Ignatie trăise ca
ascultător, au început să vină în mănăstirea lui, şi nu după mult timp s-a alcătuit o
obşte ca de vreo 30 de oameni.
Egumenul Ignatie a început sa vină des pe la părinţii lui. Cuvântul său plin de
putere duhovnicească despre viaţa de dincolo de mormânt a supus inima mamei
care adeseori era bolnavă şi simţea apropierea morţii. Ea se hrănea acum prin
cuvintele duhovniceşti ale fiului său. în ziua de 25 iulie 1833, Sofia Afanasievna,
mama Egumenului Ignatie, a trecut către Domnul, iar slujba înmormântării a
săvârşit-o însuşi Părintele Ignatie.
în Mănăstirea Lopotov a venit apoi şi prietenul său, Cihaciov. Acesta a
devenit ajutorul său în refacerea mănăstirii. Egumenul Ignatie l-a îmbrăcat rasofor
şi l-a călăuzit în viaţa duhovnicească.
Prea Sfinţitul Ştefan al Vologdei, văzând râvna şi osteneala egumenului Ignatie

pentru refacerea şi buna orânduire a mănăstirii, l-a ridicat la rangul de protosinghel în
ziua de 28 mai 1833; dar locurile umede, pline de bălţi, în care se afla Mănăstirea
Lopotov i-au răpit acestuia şi ultimele rămăşiţe de sănătate. Cihaciov suferea pentru
stareţul său şi nevăzând altă ieşire din această situaţie, i-a propus să meargă la altă
mănăstire. Atunci Cihaciov, cu binecuvântarea Egumenului, a plecat în capitală.
Acolo a fost primit de contesa Anna Alekseevna, care a ajutat mănăstirea cu cărţi şi cu
bani şi l-a sfătuit pe Cihaciov să meargă la Mitropolitul Filaret al Moscovei. înalt
Preasfinţitul l-a primit cu bunăvoinţă şi i-a propus Egumenului Ignatie să meargă la
mănăstirea Nikolo-Ugreşski din eparhia sa. Printr-o hotărâre a Sfântului Sinod,
Egumenul Ignatie a fost trimis la această mănăstire, dar ţarul Nicolae l-a rugat pe
Mitropolitul Moscovei să-l trimită pe Egumen la Sankt-Petersburg. Ajuns acolo, ţarul
i-a încredinţat sihăstria Sergheev pentru a o reface, căci se afla în paragină şi nu mai
avea decât opt monahi. Ţarul a hotărât alocarea unei mari sume de bani pentru refa -
cerea mănăstirii. Renovarea bisericii Sfântului Serghie a fost terminată în anul 1838,
iar în anul 1842 în această biserică au fost făcute strane bogat împodobite pe
cheltuiala ţarinei Alexandra.
întâistâtătorul Ignatie a pus o rânduială aspră, potrivit pravilelor mănăstireşti.
Dumnezeieştile slujbe au început să fie săvârşite cu bună rânduială iar curăţenia şi
ordinea în toate privinţele dădeau întregii mănăstiri un aer de bun gust şi simplitate
care influenţa în bine şi purtarea monahilor. Sfântul Ignatie insufla obştii duhul
adevăratului monahism, făcându-i pe toţi să fie trezvitori şi să se călăuzească după
cărţile Sfinţilor Părinţi. Obştea a început să alcătuiască o singură familie mare, unită
duhovniceşte. Îmbunătăţirea şi dezvoltarea agricole şi veniturile aduse de închinătorii
care începuseră să vină în număr mare la mănăstire au făcut posibilă întreţinerea unei
obşti numeroase, care în anul 1837 ajunsese la 42 de vieţuitori. Din rânduială
dumnezeiască, a intrat în mănăstire un negustor bogat, Makarov, care avea să devină
schimonah. Acesta a dăruit mănăstirii tot capitalul său. Cu o parte din aceşti bani s-a
construit un mare corp de chilii.
La 23 octombrie 1857, Arhimandritul Ignatie a fost numit de către Sfântul Sinod
Episcop de Caucaz, iar la 27 octombrie a fost hirotonit în catedrala Kazanski. Pe 3
noiembrie a părăsit pentru totdeauna sihăstria Sergheev şi a mers în lavra Sfântului
Aleksandr Nevski.
După 24 de ani ca întâistătător al Sihăstriei Sergheev, Sfântul Ignatie nu numai că
nu-şi agonisise nici un capital, ci chiar ajunsese la o asemenea nedobândire că atunci
când a plecat din mănăstire nu avea nici măcar bani de drum pentru a ajunge în
eparhia sa. întotdeauna a fost foarte darnic la milostenie; când nu avea bani, dădea
lucruri, aşa încât ucenicii de chilie se
străduiau, pe cât era cu putinţă, să le dea bani celor care cereau, ca aceşti
44
oameni să nu ajungă la arhimandrit.
La plecare, a primit ajutor bănesc de la o persoană care-i era apropiată
duhovniceşte şi care l-a înzestrat cu o mie de ruble.
La 4 ianuarie 1858, După o grea călătorie, Episcopul Ignatie a ajuns în
Stavropolul Caucazului. Casă arhierească nu era; episcopul nou-sosit a fost primit în
casa unui negustor. Eparhia Stavropolului, lipsită cu totul de organizare, cerea mari
osteneli din partea Preasfinţitului Ignatie. în primăvară s-a construit pentru arhiereu o
casă de lemn, pe cheltuiala cetăţenilor oraşului. Cea dintâi grijă a Episcopului Ignatie
cu privire la cârmuirea poporului binecredincios a fost îndreptarea Sfintelor Slujbe
după cuviincioasa rânduială bisericească şi refacerea legăturilor cuvenite dintre cler şi
popor.
Preasfinţitul Ignatie şi-a îndreptat luarea-aminte şi asupra educaţiei tinerilor din
instituţiile de învăţământ aflate sub oblăduirea lui.
în urma unei boli grele care i-a slăbit foarte mult puterile, Sfântul Ignatie a
înaintat Sfântului Sinod, în iulie 1861, cererea de a fi eliberat de răspunderile
eparhiale.
La 13 octombrie 1861, Preasfinţitul a sosit în mănăstirea Nikolo-Ba- baievski, a
pus bună rânduială în viaţa monahală şi a organizat repararea clădirilor. Locuitorii
acelei regiuni erau binecredincioşi şi aveau mare evlavie la icoana făcătoare de minuni
a Sfântului Nicolae, aflată în mănăstire. Ei l-au ajutat pe Episcop să construiască încă
o biserică, deoarece biserica veche era avariată şi devenise neîncăpătoare.
Vieţuind în retragere la Mănăstirea Nikolo-Babaievski, liber de îndatoririle
slujirii arhiereşti, Preasfinţitul Ignatie îşi închină toate ceasurile libere revizuirii şi
completării scrierilor sale ascetice. Ostenelile tipăririi lor şi le-a luat asupra sa fratele
lui, Petru Aleksandrovici.
După o grea suferinţă, după mai multe atacuri de apoplexie, Sfântul Ignatie a
trecut către Domnul, în ziua de 30 aprilie 1867. Chipul răposatului episcop strălucea
de o bucurie luminoasă, nepământească. Trei zile şi trei nopţi a stat trupul Episcopului
Ignatie în chilia lui, păstrându-şi neschimbată expresia luminoasă a feţei, după care a
fost dus în catedrala mănăstirii.
Slujba de înmormântare a făcut mai degrabă impresia unui praznic bisericesc
decât a unei slujbe pătrunse de întristare. A fost şi acesta un semn al milostivirii lui
Dumnezeu şi al sfinţeniei Episcopului Ignatie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne
Sfântul Ioan de Kronstadt (1829-1908) s-a născut la 18 octombrie 1829 într-un

sat din regiunea Arhanghelsk. Tatăl său era cântăreţ la biserica satului. Bunicul său
era preot, urmaş al unui şir de preoţi din tată în fiu, neîntrerupt de peste 350 de ani.
Părinţii săi aveau puţină ştiinţă de carte dar erau binecredincioşi şi foarte
evlavioşi. Mama sa l-a crescut în frica de Dumnezeu şi i-a insuflat e' lavia faţă de
rânduielile bisericeşti. Aproape de tatăl său, care îl lua întotdeauna lângă el, asculta
slujbele în biserică şi Vieţile Sfinţilor acasă.
Când micul Ioan a ajuns la vârsta de şase ani, tatăl i-a cumpărat un jbecedar şi
mama a început să-l înveţe carte. Literele, însă, erau o problemă dificilă pentru Ioan;
de aceea era foarte necăjit. El se ruga cu multă lâvnă, cerându-i lui Dumnezeu să-l
ajute. Intr-o zi, a simţit deodată că ceva ca un văl se ia de pe mintea sa şi a început să
înţeleagă lecţiile.
La vârsta de zece ani, părinţii l-au trimis la o şcoală parohială în Arhanghelsk.
A terminat seminarul ca şef de promoţie şi apoi a fost trimis la Academia Teologică
din Petersburg cu o bursă de stat.
în primul său an ca student i-a murit tatăl. Astfel, atunci când i s-a âpropus să
preia un post de copist la Secretariatul Academiei cu un salariu ' de 10 ruble pe lună,
Ioan a primit cu bucurie, pentru a-şi putea ajuta mama şi cele două surori care acum
rămăseseră sub ocrotirea sa.
Cu harul lui Dumnezeu, la Academie, Ioan a început să pătrundă în '•adâncul
gândirii teologice. A studiat Sfânta Scriptură şi multe cărţi ale Stântului Ioan Gură de
Aur, ale Sfântului Filaret al Moscovei şi a altor , Sfinţi Părinţi. Cu o deosebită atenţie
şi sârguinţă urmărea cursurile de ?Patrologie.
I După terminarea Academiei s-a căsătorit cu Elisaveta Konstantinova,
T;
fiica preotului bisericii Sfântului Andrei din oraşul Kronstadt. De când au j.luat
hotărârea sfântă de a se nevoi întru feciorie în căsnicia lor şi până la sfârşitul vieţii
Părintelui, ea îl chema pe acesta „fratele Ioan”.
Pe 11 noiembrie 1855 s-a săvârşit hirotonia sa întru diacon, iar în >_7iua
următoare întru preot.
'■ Din primele zile ale slujirii sale s-a angajat cu consecvenţă atât în
. 'lucrarea liturgică cât şi în cea de pastoraţie. A luat în curând hotărârea de a
* sluji zilnic, fără numai de n-ar fi aflat obstacole de netrecut. Dragostea sa ;,pentru
săraci şi pentru cei neputincioşi era foarte mare. Tot ce avea cu el ^împărţea celor ce
aveau nevoie. Nu de puţine ori se întorcea acasă desculţ, f 'după ce-şi dăduse pantofii
vreunui sărac.
Sfântul Ioan îi ajuta atât pe cei ce sufereau de boli trupeşti cât şi pe ţ cei ce se
îndepărtaseră de la calea cea dreaptă, sfatuindu-i şi aducându-i ' înapoi. Se ruga
pentru vindecarea celor bolnavi, începând cu rugăciunile ■Tpentru iertarea păcatelor.
Mulţi oameni care sufereau de boli grele se
46 vindecau pentru rugăciunile sale. Nu zăbovea nici o clipă dacă era

chemat noaptea pentru a vizita vreun bolnav. Se îmbrăca îndată şi pornea la
drum. Vizita îndată bolnavul, chiar de-ar fi fost cea mai molipsitoare şi primej-
dioasă boală.
Pentru ajutorarea săracilor, Sfântul Ioan a construit „Căminul dragostei de
muncă”. în 1902 munceau la cămin peste 7.000 de oameni. Se găseau aici şcoli cu
învăţământ gratuit, ateliere unde tinerii şi şomerii învăţau diferite meşteşuguri, o
bibliotecă pentru copii, o sală de lectură, o sală de conferinţe şi altele. în oraşul său
natal a ridicat o mare biserică închinată Sfinţilor Nicolae, Ioan de Rila şi Parascheva.
A construit şcoala satului, un adăpost pentru copii orfani, o frăţie creştin-ortodoxă şi o
mănăstire de maici. A mai construit şi alte mănăstiri şi schituri, în diferite regiuni.
Cu trei ani înainte de sfârşitul vieţii sale pământeşti, s-a îmbolnăvit grav. Suferea
mult, dar răbda cu bărbăţie. în ultimul timp avea dureri continuu. Numai când slujea îl
lăsau durerile pentru două ore.
Pe 10 decembrie 1908 a slujit ultima Sfântă Liturghie. Era foarte epuizat. Pe 18
decembrie a întrebat ce dată este şi, primind răspunsul, a zis: „Slavă Domnului! Mai
avem încă două zile. Vom apuca să le facem pe toate”. După două zile, pe 20
decembrie 1908, Sfântul Ioan şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. La slujba înmormântării
au participat mulţi ierarhi, 60 de preoţi şi 20 de diaconi. Au fost acolo peste 20.000 de
oameni.
în fiecare an, în ziua adormirii sale, la porunca ţarului, se slujeau pa rastase în
toate bisericile din ţară. Şi Sfântul Sinod a luat o serie de hotărâri spre cinstea sa,
printre care şi introducerea în programa de învăţământ a seminariilor teologice a unor
cursuri privind viaţa şi lucrarea Părintelui Ioan de Kronstadt.
Sfântul Ioan a fost canonizat la 8 iunie 1990 de către Sfântul Sinod al Bisericii
Ruse.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan de Kronstadt, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe cale Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Nectarie (1846-1920) s-a născut în orăşelul Silivria din nordul
Greciei, dintr-o familie săracă de oameni simpli şi dreptcredin- cioşi. Părinţii lui şi-au
crescut copiii în frică de Dumnezeu şi în evlavie faţă de Ortodoxia străbună. Era, de
altfel, singura formă de rezistenţă şi de păstrare a identităţii de neam, în faţa
invadatorului otoman, deoarece regiunea lor se găsea de aproape patru sute de ani sub
ocupaţie turcească.
La botez a primit numele Anastasie. încă de mic s-a arătat a fi un copil
inteligent, cu o puternică dorinţă de a învăţa cât mai multe lucruri
noi. Părinţii săi s-au străduit să-i

ofere o bună educaţie creştinească, iar de
[a bunica sa a deprins primele învăţături
de credinţă şi primele rugăciuni.
Primii ani de şcoală i-a făcut în orăşelul natal. A început să înveţe limba greacă
veche, în care erau scrise majoritatea cărţilor de cult şi cele ale Sfinţilor Părinţi. Cu
mare bucurie participa la Sfintele Slujbe şi reţinea pasaje întregi de predici.
Dorea mult să-şi continue studiile, dar situaţia economică grea a familiei sale nu
îi permitea aceasta. De aceea, la vârsta de paisprezece ani a plecat la Constantinopol
şi a început să lucreze la un negustor. Mult timp a muncit fără altă plată în afara
porţiei zilnice de mâncare. Muncea din zori şi* până la asfinţitul soarelui, purtând
haine ponosite şi mergând adeseori desculţ. în puţinele clipe de răgaz, îşi îndulcea
suferinţa citind din Sfânta Scriptură şi din cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le adusese
cu sine.
Remarcat de conducătorii Şcolii Metocului Sfântului Mormânt, a fost angajat la
scurt timp ca pedagog pentru clasele mai mici. Acolo a lucrat până la vârsta de
douăzeci de ani. Din câştigul său trimitea bani acasă, pentru părinţii şi fraţii lui, iar
sărbătorile mari venea să le petreacă împreună cu ei. Odată, pe când se întorcea acasă
cu corabia, pentru a fi împreună cu ai săi la Praznicul Naşterii Domnului, s-a iscat o
furtună îngrozitoare. ■Toţi cei de pe vas erau înspăimântaţi de furia valurilor şi a
vântului. Atunci, tânărul Anastasie s-a rugat cu glas tare la Dumnezeu zicând:
„Doamne, şcapă-mă, ajută-ma să studiez teologia pentru a putea să îi întorc la cre-
âinţă pe cei care hulesc Numele Tău!” Din acel moment valurile şi vântul âuîînceput
să se potolească şi astfel, au ajuns nevătămaţi la ţărm.
W- La vârsta de douăzeci de ani părăseşte Constantinopolul şi se retrage m’ insula
Hios. Aici, în satul Liti, va fi numit din nou învăţător. în timpul liber şi în special
Duminica urca la Mănăstirea Nouă şi cânta la strană. .|iei, la scurt timp a devenit fiu
duhovnicesc al Cuviosului Pahomie, personalitate ce a rămas vie în memoria
locuitorilor insulei până astăzi. Timp .de*şapte ani, tânărul învăţător Anastasie, s-a
dedicat cu dragoste spre luminarea micilor săi elevi, educându-i în lumina iubirii de
neam şi de credinţă, lira epoca în care popoarele din Balcani cunoscuseră jugul
asupritor al ôtomanilor.
; > Cu timpul, Anastasie a reuşit să îşi aducă în insulă întreaga familie. ,JJsându-l ca
învăţător pe fratele său, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani a intrat ca frate în
Mănăstirea Nouă. S-a distins prin ascultare, smerită cuge- ţaie, înfrânare şi
rugăciune. Pe 7 noiembrie 1876 a intrat în monahism, pjiirund numele Lazăr, iar la
15 ianuarie 1877 a fost hirotonit diacon şi a primit numele Nectarie.
^ ■ Setea sa pentru cunoaşterea teologică era ştiută atât de stareţul mâ- «iiăsurii cât şi
de mitropolitul locului; iar posibilitatea continuării studiilor a
apărut prin sosirea la mănăstire a unuia dintre oamenii înstăriţi ai locului, care auzise
de Părintele Nectarie. Astfel, cu binecuvântarea părintelui stareţ şi a mitropolitului,
Părintele Nectarie a plecat la Atena pentru a-şi completa mai întâi studiile
preuniversitare necesare. Terminând liceul cu calificative excepţionale, a fost
îndrumat spre Patriarhul Sofronie al Alexandriei de la care a primit binecuvântarea şi
recomandarea necesară înscrierii la Facultatea de Teologie, cu condiţia să revină apoi
la Alexandria.
Astfel, în anul 1882, ierodiaconul Nectarie îşi începea studiile la Facultatea de
Teologie din Atena. Experienţa de mănăstire şi lecturile sale din scrierile Sfinţilor
Părinţi l-au ajutat să treacă cu uşurinţă examenele anilor de studii. Notele foarte bune
pe care le-a primit încă din primul an, au determinat Consiliul de conducere a
Facultăţii să îi acorde o bursă de merit, pe care o va deţine până la sfârşitul anilor de
studii.
Licenţiat în Teologie şi consecvent promisiunii pe care o făcuse, Părintele
Nectarie s-a întors în anul 1886, la Alexandria. Bătrânul Patriarh l-a primit cu căldură
şi l-a numit îndată predicator spre zidirea duhovnicească a locuitorilor greci a
capitalei. Spre a veni în ajutorul acelora care voiau să urmărească Omiliile sale, a
publicat o parte dintre ele în cartea intitulată Cinci cuvântări bisericeşti despre Postul
Mare. Ca o recunoaştere a calităţilor sale pastorale, în acelaşi an a fost hirotonit preot
în vestita catedrală a Sfântului Sava. Câteva luni mai târziu a fost înaintat în treapta de
arhimandrit şi trimis la Cairo, unde a ocupat postul de consilier patriarhal.
Slujea cu dăruire în biserica Sfântului Nicolae, iar credincioşii îl iubeau şi îi
respectau cuvântul. Vestea priceperii sale în a alina şi vindeca bolile sufleteşti, prin
rugăciune şi prin sfaturile date la Sfânta Taină a Spovedaniei, a făcut să vină la el o
mare mulţime de credincioşi.
La 15 ianuarie 1889, Patriarhul Sofronie l-a hirotonit episcop şi l-a numit
Mitropolit de Pentapolis. Atunci, mulţi dintre confraţii lui slujitori, biruiţi de patima
invidiei, au uneltit nişte viclenii prin care au reuşit depunerea din funcţie a Sfântului
Nectarie la 3 mai 1890. I s-a permis doar să rămână slujitor la biserica Sfântului
Nicolae. Dar duşmanii săi nu s-au mulţumit cu această măsură de pedepsire, ci au pus
la cale izgonirea sa din Egipt. I s-a dat cartea canonică de ieşire din Patriarhie cu
motivaţia (pretextul) că nu poate suporta clima prea caldă.
Sfântul Nectarie a primit cu smerenie aceste lovituri nedrepte, dar credincioşii
care îl iubeau atât de mult au trimis multe scrisori de protest la Patriarhie. Toate însă,
fără nici un rezultat.
La începutul lunii august a anului 1890, Sfântul Nectarie a ajuns din nou la
Atena, după care a fost primit ca preot în Mitropolia de Evia. Cei care îl prigoniseră în
Egipt au trimis şi în Grecia săgeţile otrăvitoare ale defăimării. De aceea, la început,
oamenii l-au tratat cu multă răceală şi au încercat să-l marginalizeze. Simţind însă în
prezenţa liturgică a Sfântului Nectane harul lui Dumnezeu, credincioşii şi-au cerut
iertare şi l-au încon- iiirat cu multă evlavie şi dragoste. A început să predice în fiecare
biserică a oraşului şi apoi în întreaga regiune.
După o slujire de peste trei ani, Sfântul Nectarie a fost chemat de au torităţile
bisericeşti de la Atena, spre a i se încredinţa conducerea Seminarului Teologic
Rizarion, din capitală. Prezenţa sa în mijlocul colectivului de profesori de la

Seminarul Teologic, avea să schimbe profund concepţia acestora despre educaţie.
Sfârşitul secolului al XlX-lea era dominat de ideale iluministe, de tot felul de noi
ideologii, iar duhul secularizării începea /să facă ravagii în rândul tineretului.
Din prima zi, elevii au rămas impresionaţi de măsura duhovnicească a noului
director. Simţeau că în mijlocul lor venise un om sfânt.
Cea mai mare bucurie a elevilor era să-l asculte predând. O adevărată sărbătoare
duhovnicească. Şi aceasta, deoarece simţeau că cele spuse de acest om erau mai întâi
trăite de el însuşi. Nu erau doar simple informaţii, ci cuvinte cu putere multă.
Sfântul Nectarie a clădit modelul de învăţământ pe temelia trăirii în Ilristos. Ştia
foarte bine că, educaţia şi cultura, lipsite de vieţuirea orto-
i oxă, degenerează în alcătuiri seci şi deşarte, pustiitoare de suflet.
A început să scrie diferite cărţi pentru zidirea duhovnicească a elevilor săi. Se
interesa îndeaproape de fiecare elev în parte. Căuta să afle problemele lor sufleteşti şi
familiale şi să-i ajute pe fiecare. A continuat şi activitatea sa pastorală.
Sfântul Nectarie era foarte milostiv. De multe ori le dăruia celor săraci chiar şi
hainele de pe el. Celor năpăstuiţi le dădea bani din fondurile şcolii, sau mijlocea către
oamenii bogaţi ai oraşului, spre a le veni în ajutor.
In anul 1904, Sfântul Nectarie a pus temelia unei mănăstiri de maici în insula
Eghina. Se îngrijea atât de bunul mers al şcolii, cât şi de înaintarea lucrărilor la
mănăstire.
După paisprezece ani de conducere a Seminarului Teologic, ajuns la ,vârsta de
şaizeci şi doi de ani, s-a hotărât să predea conducerea şcolii unui om mai tânăr. De
aceea, la 7 februarie 1908 a depus cererea de ieşire la pensie. Mulţi dintre profesorii şi
elevii care s-au format sub îndrumarea lui îlrugau să nu plece, dar înţelegeau în
acelaşi timp dorinţa sa de a-şi petece ultimii ani ai vieţii în linişte, în adevărată viaţă
monahală. De asemenea, ştiau că obştea mănăstirii din Eghina crescuse între timp şi
avea nevoie de un duhovnic încercat în aprilie 1908, Sfântul Nectarie a plecat
definitiv în Eghina. Aici şi-a construit o chilie în afara incintei mănăstirii, chilie în
care va locui până la sfârşitul pământesc al vieţii sale.
r
L îmbrăc
ucrăril at într-
e de o rasă
constr mai
ucţie veche,
nu îi ajuta
erau după
încă putere,
termin fie
ate. cărând
Sfântu materi
l ale de
Nectar constr
ie ucţie,
munce fie
a săpând
alături sau
de făcând
muncit divers
orii e alte
angaja munci.
ţi ai Se
mănăs vede şi
tirii, din
de aceas-
dimine ta cât I
de jnz
aţa
până smerit ■
seara, era şi 3 ii
în cât era
afara de
orelor dăruit
rândui misiun
te ii sale
pentru pastor
Sfintel ale.
e Nu
Slujbe. avea
Maicil pretenţ
e ii că
povest era
esc că, arhiere
u, că eleme
termin ntară.
ase De
atâtea aceea,
şcoli în
înalte, fiecare
că zi,
scrises Sfântu
e cărţi, l
că Nectar
organi ie le
zase învăţa
un să
Semin citeasc
ar ă, să
Teolo scrie îi
gic. să
M cânte
ănăstir muzic
ea ă
ajunse psaltic
se să ă.
aibă Consi
douăz dera
eci de absolu
maici. t
Cele necesa
mai r, ca
multe maicil
dintre e să
ele, poată
aşa citi din
cum Sfânta
era pe Script
vreme ură şi
a din
aceea, scrieril
din e Sfin-
cauza ţilor
sărăcie Părinţi
i, nu , şi să
avuses poată
eră susţine
parte răspun
de surile
o de la
strană.
educaţ S
ie fântul
şcolar Nectar
ă ie era
foarte îi
prieten alegea
os cu u pe
toţi cei
locuito mai
rii frumo
insulei şi şi îi
. Era trimite
invitat au la
să mănăs
intre şi tire.
să La
binecu mănăs
vântez tire nu
e orice se
casă. mânca
Buni deloc
prieten came.
i ai Doar
Prea peştele
Sfinţit era
ului îngădu
erau şi it. De
pescar asem
ii enea,
insulei Sfântu
. l
Aceşti dăduse
a îi porunc
aducea ă să nu
u se
năvoa mănân
dele să ce
le nimic
binecu prăjit,
vântez ci totul
e şi numai
vedea fiert.
u că Aceast
întotde a ajuta
auna la
după sporul
acesta, duhov
prinde nicesc,
au o la
mulţi menţin
me de erea
peşti. unei
Dintre stări
aceşti de
peşti, trez-
vie, la multe
alunga regiun
rea i ale
molici ţării.
unii şi Muţi
gândur oamen
ilor i,
păcăto chinuiţ
ase. i de
M vreo
ănăstir boală
ea incur
cunoşt abilă,
ea o venea
înflorit u la
oare dânsul
viaţă cu
duhov nădejd
niceas ea
că. La vindec
sărbăt ării.
orile Iar pe
mari, măsur
o a
mulţi credinţ
me de ei lor,
credin primea
cioşi u de la
sosea Dumn
la ezeu
mănăs alinare
tire, a sau
pentru vindec
a fi area,
aproap prin
e de rugăci
Părint unile
ele Sfântu
Nectar lui.
ie. S
Faima imţind
sa de că i se
bun apropi
duhov e
nic şi sfârşit
povăţu ul, a
itor cerut,
era pe 20
răspân august
dită 1920,
deja în să
mear- înrăută
gă să ţise,
se maicil
închin e au
e la hotărât
icoana să-l
făcăto ducă
are de la
minun spital
i a în
Maicii Atena.
Domn Faţa sa
ului senină
din le
mănăs dădea
tirea curaj
aflată bolnav
de ilor
cealalt aflaţi
ă parte lângă
a el. îi
muntel mângâ
ui. ia cu
După cuvint
cincis e
prezec duhov
e zile, niceşti
întărit şi le
duhov explic
niceşte a de ce
, a trebuie
cerut oamen
să se ii să
întoarc treacă
ă prin
acasă, diferit
la e
Mănăs suferin
tirea ţe. Le
Sfintei spunea
Treimi că
din drumu
Eghin l
a. suferin
P ţei este
entru un
că drum
starea izbăvit
sănătăţ or,
ii sale atunci
se când
este care
însoţit Sfânt
de ul o
pocăin purtas
ţă şi e în
de spital,
nădejd au
e în pus-o
Dumn câteva
ezeu. clipe
Este peste
curăţit picioa
or de rele
păcate unui
şi bolna
folosit v
or parali
pentru zat ce
înţelep se afla
ţire. în
D patul
upă o alătur
lungă at.
şi Cel
tăcută bolna
suferi v a
nţă, în simţit
seara atunci
zilei că îşi
de 8 poate
noiem mişca
brie din
1920, nou
Sfanţul picioa
Necta rele.
rie a S-a
trecut ridicat
către atent
Domn de pe
ul. La pat, a
un făcut
mome câţiva
nt dat, paşi,
când neput
au ând
scos \ să-şi
e-ta cread
neagr ă
ă de ochilo
lână r şi
pe apoi a
încep toare
ut să de
plâng mir,
ă. îşi Dumn
dădea ezeu a
în dăruit
sfârşit \
seama mdec
ce se are
întâm suflet
plase. ească
Veste şi
a trupea
minun sca la
ii s-a foarte
răspâ mulţi
ndit oame
cu ni
iuţeal credin
ă în cioşi.
tot P
spital entru
ul şi rugăci
apoi unile
în Sfânt
oraş. ului
C Ierarh
anoni Necta
zarea rie,
Sfânt Doam
ului ne
Necta Iisuse
rie a Hris-
avut toase,
loc în Fiul
anul lui
1961. Dumn
Este ezeu,
prăzn tămăd
uit la uieşte
ilata -ne şi
de 9 pe noi
noiem de
brie. neputi
P nţele
rin noastr
Sfinte e sul
le sale leteşti
moaşt şi
e, trupeş
izvorâ ti şi
ne credin
mântu ţă şi
ieşte. de
Amin. multă
înţele
S pciun
fântul e.
Siluan î
Athon ncă de
itul la
(1866 vârsta
- de
1938) patru
s-a ani şi-
născut a pus
într-o în
famili gând
e sim- ca,
plă, atunci
săracă când
, va fi
numer mare,
oasă să
şi caute
evlavi pe
oasă Dumn
de ezeu
ţărani în tot
ruşi, pămâ
şi a ntul.
primit Aflân
la d mai
botez apoi
numel de
e de sfinţii
Simeo ruşi şi
n. de
Deşi minun
lipsit ile
de săvârş
învăţă ite la
tură, sfintel
tatăl e lor
lui moaşt
Simeo e,
n era tânăru
un om l
is
j5lin Simeo
de n şi-a
adânc dat
ă ;şeam
a că treptat
„dacă a
există pierdu
Sfinţi t
însea râvna
mnă pentru
că viaţa
Dumn mona
ezeu hală.
este A
cu noi încep
şi n- ut să
am se
nevoi întâln
e să ească
străba cu
t tot tinerii
pămâ din
ntul sat, să
ca să-l cânte
găses la
c”. acord
L eon,
a să bea
nouăs votcă
preze şi să
ce ani mănâ
a voit nce
să peste
intre măsur
în ă. Dar
viaţa într-o
mona noapt
hală e, în
în vis,
Lavra vede
Pe- cum
cetska un
, dar şarpe
tatăl îi
său l- intră
a pe
sfătuit gură
să în
execu trup.
te mai Trezi
întâi ndu-
servic se din
iul somn
milita pradă
r. însă unui
putern rea şi
ic milost
dezgu ivirea
st, cu
aude care l-
cu a
limpe întors
zime de la
glasul păcat.
blând I
al mpres
Maici ionat
i de
Domn sfintel
ului: e
„Ai slujbe
înghiţ săvârş
it un ite de
şarpe Sfânt
în ul
somn Ioan
şi ti-e din
scârbă Krons
. Tot tadt,
aşa, i-a
nici scris o
mie scriso
nu-mi are cu
place doar
ceea câteva
ce cuvint
faci tu e:
acum „Părin
”. te, eu
Până vreau
la să mă
sfârşit fac
ul mo-
vieţii, nah.
Cuvio Roagă
sul -te ca
Siluan să nu
va mă
mulţu reţină
mi lumea
Maici ”. în
i toamn
Domn a
ului anului
pentru 1892
îndura soseşt
e la
Sfânt
ul
Munt
e
Athos
. Pe
atunci
,
marea
mănăs
tire
ruseas
că a
Sfânt
ului
Pan-
telimo
n avea
două
mii de
vieţuit
ori.
Intrar
ea în
mănăs
tire a
lui
Simeo
n avea
la
temeli
e un
putern
ic
simţă
mânt
al
păcăt
oşenie
i, care
l-a
condu
s la o
adâncă pocăinţă. Toată ziua muncea la moara mănăstirii, iar noaptea şi-o
petrecea în rugăciune, încercând să doarmă cât mai puţin. După numai trei
săptămâni de rostire a rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum-
nezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, lucrată sub îndrumarea duhovni-
cului său, Simeon a primit de la Dumnezeu rugăciunea neîncetată. Lipsit de
experienţa duhovnicească, Simeon a căzut pradă duhului mândriei. Drept
urmare, în ciuda rugăciunii neîncetate şi a ascezei riguroase, a fost victima
unor fenomene luminoase înşelătoare, demonice, care l-au chinuit şase luni.
Şi astfel, într-o după amiază, înainte de Vecernie, stând în chilia sa, a
căzut în deznădejde, încercând timp de un ceas sentimentul unei părăsiri
totale de către Dumnezeu. Pradă acestei întristări şi spaime, merge la Ve-
cernie în Paraclisul Sfântului Ilie şi de-abia rosteşte rugăciunea: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, că în
dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului II vede pe Hristos
Cel Viu. Privirea Sa blândă şi infinit bună, iradiind iertare, pace şi bucurie,
umple sufletul lui Simeon de smerenie. Câteva zile după arătarea lui Hristos,
Simeon trăieşte o stare de intensă iubire smerită pentru întreaga lume.
Cerându-i sfatul unui părinte de la vechiul Russikon, acesta îi spune uimit:
„Dacă acum eşti aşa, cum vei fi la bătrâneţe?” Această imprudenţă gravă din
partea Părintelui (niciodată un ascet nu are voie să-şi laude un confrate) l-a
aruncat pe Simeon în prăpastia mândriei. Şi astfel a început pentru el o
perioadă grea şi lungă de cincisprezece ani, de luptă cu duhul cel mai perfid
şi periculos, cel al mândriei.
Fratele Simeon, devenit între timp monahul Siluan, ia cu curaj asupra
sa asceza aspră a luptei împotriva gândurilor pătimaşe. Deşi era neîncetată şi
intrase în inimă, rugăciunea nu era încă şi curată, pentru că patimile nu
fuseseră învinse. După cincisprezece ani, descurajat de inutilitatea eforturilor
ascetice, cade din nou, timp de un ceas, în ghearele unei disperări infernale.
încearcă să se închine în faţa icoanelor, dar vede chilia plină de demoni; mai
mult, un demon intră între el şi icoană, împiedicându -1 să se închine.
Descurajat, Siluan se aşază şi se roagă îndurerat: „Doamne, vezi că demonii
mă împiedică să mă rog cu mintea curată. Invaţă-mă ce să fac ca să se
depărteze de mine”. Şi atunci aude în inimă glasul Domnului: „Sufletele
celor mândri suferă de-a pururea din partea demonilor.” Astfel, Siluan
înţelege că trebuie să se smerească. înţelege că mândria este cauza pierderii
harului, iar smerirea, pregătirea pentru dobândirea lui. Timp de încă
cincisprezece ani, Cuviosul Siluan se nevoieşte pentru dobândirea harului.
Deşi lupta continuă, harul nu-1 mai părăseşte, iar la capătul acestor ani,
Cuviosul ajunge la rugăciunea curată.
Sfântul Siluan a devenit purtător al harului Sfântului Duh şi a dobândit
astfel cunoaşterea duhovnicească.
A trecut cu pace către Domnul la 24 septembrie 1938, după o suferinţă

cauzată probabil de o afecţiune cardiacă.
A fost canonizat la 26 noiembrie 1987. Pomenirea sa se face la 24
septembrie.
Pentru rugăciunile Sfântului Siluan Athonitul, Doamne Iisuse Hris-
toase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi pe noi să mergem pe calea smereniei şi
ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Lavrentie de la Mănăstirea Cernigov (1868-1950). Arhi-

mandritul Lavrentie, cu numele său de botez Luca Evseevici, s-a născut în
anul 1868 în satul Karilsk în apropierea Koropului, regiunea Cemigovsk.
Părinţii lui, Evsevie şi Hristina, au fost ţărani simpli. în familie erau
şapte copii, din care cinci erau băieţi. Luca era unul din cei mai mici.
Copilăria lui a fost grea, fiind nevoit încă de mic să se obişnuiască cu
orice fel de muncă pe lângă casă şi să muncească mult.
Pe lângă toate greutăţile familiale, el a avut necazuri şi cu sănătatea
trupească. Fiind încă micuţ, şi-a pus pe cap, în joacă, o găleată şi alerga prin
, ogradă, dar împiedicându-se de un purceluş a căzut pe spate şi s-a lovit atât
de rău că a rămas şchiop pentru toată viaţa.
Deoarece mama lui era foarte bolnavă, încât adeseori nu se putea nici
>ridica din pat, iar tatăl murise când Luca era mic, băiatului i-au revenit,
din . cauza infirmităţii sale, responsabilităţile de pe lângă casă, atât
bărbăteşti cât şi femeieşti. El păştea caii, îngrijea vaca, tăia lemne, făcea foc
în sobă, *■ cocea pâine, făcea curat prin casă, dădea cu var, spăla rufe, ba
chiar a ' învăţat să şi croiască şi să coasă.
«jw, Luca a învăţat la şcoala din sat. Având o minte ageră şi ascuţită, îşi ‘
însuşea cu multă uşurinţă toate lecţiile şi-şi întrecea colegii, încât învăţăto-
rul i-a încredinţat supravegherea şi instruirea elevilor mai mici din şcoală,
iar el îndeplinea cu multă bucurie această misiune.
Era cunoscut în toate situaţiile ca un băiat capabil, ascultător, sârgu-
incios şi foarte muncitor, însă o chemare deosebită a simţit el pentru muzică
şi cântările bisericeşti. încă de mic a învăţat să cânte la vioară, iar dimineaţa,
după ce ducea caii la păscut, lua vioara şi cânta melodiile lui preferate până
aproape de micul dejun, melodii în care el îşi punea tot , sufletul lui curat de
copil.
| Pe vremea aceea, elevii erau învăţaţi să cânte în corul bisericii. Abia \ aici
micuţul Luca se simţea în largul lui, aici era bucuria lui. Şi-a însuşit
|.;:repede totul, atât cântările cât şi rânduiala slujbelor bisericeşti, astfel încât
Şjncă de la vârsta de 12 ani îi învăţa pe micii corişti şi, cu ajutorul preotului,
J-\la vârsta de 14 ani conducea singur chiar şi corul bisericesc.
Când era adolescent şi locuia în casa părintească, de multe ori vorbea
cu Maria, cumnata sa, soţia fratelui jos această distanţă cu bucurie.

său Vartolomeu: Dar dorul lui de mănăstire a
- Cât de greu îi este creştinului trebuit să cedeze în faţa dragostei
să trăiască în lume, în ziua de azi! materne.
Dracul nu-i dă pace deloc. Merg Abia după moartea mamei sale,
seara pe drum, iar el, diavolul, merge renunţând la partea sa de moştenire
lângă mine. îmi fac semnul sfintei în favoarea fratelui său mai mic,
cruci şi pe mine şi pe tot împrejur şi Damian, l-a rugat pe fratele său mai
el se depărtează (se retrage) un pic. mare, Vartolomeu, care a rămas să
Apoi, din nou se apropie de mine şi locuiască în casa părintească veche,
merge fluierând. să-l conducă la Mănăstirea Râhlâ. Şi
Altădată, cosea la maşină în astfel, la vârsta de 23 de ani a fost
bucătărie, căci învăţase să primit în obştea monahală, unde
croitorească. Va povesti mai târziu trecu sub ascultarea părintelui care
Părintele Lavrentie: conducea corul mănăstirii, fiind deja
- Stau eu aşa şi cos, iar când binecunoscută înzestrarea sa
ridic ochii îl văd sub masă pe muzicală.
necuratul, care stătea întins pe o Vestea despre darurile tânărului
coastă şi moţăia. Eu n-am rezistat şi şi înzestratului ucenic s-a răspândit
am întrebat-o pe Maria: repede şi în afara mănăstirii,
- Tu vezi cine stă sub masă? ajungând până la Mănăstirea „Sfânta
- Cine? - a întrebat Maria Treime” din Cemigov, şi la
speriată şi s-a uitat sub masă. Episcopul locului, Antonie, mare
- Stă dracul şi doarme sub masă. exemplu de trăire şi mare râvnitor al
Oare nu-1 vezi? înaltei vieţi duhovniceşti. Se spune
Iar Maria nu vedea nimic. despre el că avea doar două rânduri
încă din adolescenţă Luca de haine: una ce o purta zilnic, iar
simţea chemarea pentru viaţa alta în zile de sărbătoare. Iar dacă, de
monahală. Aceasta au simţit-o şi ziua sfântului al cărui nume îl purta -
ceilalţi colegi din cor, urmărindu-i de Sfântul Antonie, primea în dar o
mai târziu exemplul. Aproape toate rasă nouă, îndată el o dădea de
fetele au plecat mai târziu la pomană altcuiva.
mănăstire, iar dintre băieţi mulţi au Vlădica Antonie a văzut încă de
ajuns chiar la Athos. la început în tânărul ucenic un mare
Deseori Luca vizita singur slujitor al lui Dumnezeu, de aceea a
mănăstirea de monahi Râhlâ, unde ar şi insistat mult pentru transferarea
fi vrut să rămână şi care îl atrăgea în lui. Când s-a făcut cererea pentru
mod deosebit prin trăirea vie şi viaţa transferarea ucenicului Luca de la
duhovnicească autentică. Deşi mănăstirea
mănăstirea se afla la o distanţă de 19 Râhlâ la Mănăstirea „Sfânta
km de satul său natal, el parcurgea pe Treime” din Cemigov, fraţii
din Mănăstirea Râhlâ au Luca. Pentru început te vei ocupa de

devenit geloşi pe Vlădică, ~ pregătirea tinerilor seminarişti.
cârtind: Când intră în biserică,
- Ce tot atâta Luca, Luca! Luca recunoscu imediat chipul
Luca la deal, Luca la vale, de împărătesei Cereşti - Maica
parcă n-ar mai exista şi alţi Domnului ce i se arătase în vis
monahi. şi-l binecuvântase.
Dar Vlădica Antonie, Aici, în Mănăstirea „Sfânta
mângâindu-i, le spuse: Treime”, a depus el votul monahal
- Ehei! Ăsta e un aşa şi a primit numele de Lavrentie, aici
Luca, de care o să întrebe toată în 1895 a fost numit ieromonah şi
lumea. Ceea ce, ; bineînţeles, s-a şi tot aici pif a primit ca ascultare
îndeplinit. numirea de egumen. Toţi fraţii de
s 1 , . Dar Luca nu voia să mănăstire pe care jjjjL i-a avut,
părăsească mănăstirea de metanie monahii Smaragd, Malahiil, Mihail,
:
Râhlâ, nu voia Inokentie, Efrem şi mulţi 1IÎ| a^> toţi
să plece din acest locaş retras l'au ascultat şi au urmat întocmai
care-i devenise atât de drag şi unde, sfaturile lui duhovniceşti.
în ru- ' ■, găciune, se simţea atât de Eli încă din tinereţe a învăţat şi a
aproape de Dumnezeu. De aceea practicat Rugăciunea lui Iisus şi i-a
adormi după ' slujba de noapte cu Ijjjl învăţat şi pe alţii. De trei ori a
lacrimi pe, obraz şi cu durere în ajuns în muntele Athos şi a fost în
suflet. însă în vis i se arătă chipul pelerinaj llp-şi la Ierusalim pentru a
Maicii Domnului de pe icoana de la se închina la Locurile Sfinte, jijfe
Mănăstirea „Sfânta Tre- i- îme” din înfăţişarea Părintelui era plăcută,
Cemigov, care, apropiindu-se de el, chipul lui blând iar prezenţa lui lljs
l-a binecuvântat. Acest vis ; într-atât radia bunătate şi linişte
l-a cutremurat încât, sculându-se din duhovnicească celor din jur. Părul,
somn dis-de-dimineată cu r;' frica lui albit devreme, Kgj|era alb ca
Dumnezeu şi luând binecuvântare zăpada, faţa lui luminoasă arăta
de la stareţ, plecă în mare grabă la tuturor bucurie şi dragoste, iar ochii
mănăstirea Cemigov. Prezentându- lui albaştri emanau bunătate,
se episcopului Antonie, îi spuse cu cuprinzându-i pe toţi cu privirea lor
M toată inima: ■jll profundă. De statură mijlocie,
rjfp -Blagosloviţi, Prea Sfinţite era nedezlipit de toiagul lui.
Vlădică, iată, am ajuns! H Şi au trecut şi aceste timpuri şi au
ţŞir, Binecuvântându-1 şi venit alte vremuri, mai grele. Mo-
învăluindu-1 cu privirea sa blândă, aj||nahilor şi tuturor „li s-a propus să
Episcopul îi plece”, căci mănăstirile trebuiau
fi Z*Se’ închise JET „pentru reparaţii”
Jjll^ - Bine ai venit la noi, frate (1930). în această perioadă grea,
Părintele a trăit la poa- ^flp-lele dreptcredincioasă ce se numea

unui munte, la o văduvă Elena. Acolo,
într-o casă veche, Părintele ocupa o cameră mică, petrecându-şi timpul în
post şi rugăciune, atât pentru turma sa împrăştiată, eât şi pentru întreaga
lume.
Din cauza prigoanei împotriva Bisericii, fiii săi duhovniceşti doar
noaptea puteau să bată tainic în geamul Părintelui. Dar nu-i primea pe toţi.
Ci, având darul înainte-vederii, el îi ştia pe toţi când vin şi pentru ce.
Astfel, el a prevăzut prigoana şi închiderea bisericilor şi le spunea:
- Citiţi şi păstraţi cărţile, că de ele o să aveţi mare nevoie. Pentru că
încă vor mai fi mănăstiri, şi vor mai fi şi arhierei drept-credincioşi şi toate
cărţile vă vor fi de mare folos.
înainte de începerea războiului, Părintele a prevăzut marea nenorocire a
poporului. Neîncetat se ruga şi plângea, spunând că mult sânge nevinovat va
curge.
Când, în 1941, a început războiul, Părintele, prin străduinţa sa, a re-
deschis fosta mănăstire de călugări „Sfânta Treime” şi a transformat-o în
mănăstire de maici, iar mai apoi mănăstirea Domnitskii. La început, în prima
mănăstire erau 75 de maici, iar în cea de-a doua doar 35. A adunat cântăreţi,
iar cu timpul i-a împărţit în două coruri. Fiind principalul coordonator, i-a
învăţat cântări noi, pătrunse de o profundă trăire duhovnicească. Vestea
corului condus de Părinte Lavrentie a ajuns departe, în afara oraşului.
Având dragoste pentru orice fel de muncă, atunci când au început re-
paraţiile mănăstirii, el se implica în toate activităţile, dând sfaturi practice
meşterilor ce construiau sobele, celor ce refăceau pereţii, cât şi celor ce
reparau acoperişul. Când meşterii s-au plâns de calitatea rea a scândurilor,
Părintele le răspunse:
- Nu-i nimic, pentru 20 de ani sunt bune, iar apoi, ce va da Dumnezeu.
Au fost situaţii când au fost nevoiţi să lucreze şi în timpul iernii,
perioadă în care mortarul se întărea din cauza frigului. Odată, lucrurile nu
mergeau deloc bine şi au mai chemat ajutoare. Iar unul din cei nou veniţi îi
spuse:
- Părinte, pentru această muncă este nevoie de multă putere.
Atunci Părintele s-a apropiat şi, rugându-se, a făcut semnul sfintei
cruci peste mortarul întărit. Spre mirarea tuturor, mortarul a devenit foarte
moale şi uşor de prelucrat. Atunci toţi au înţeles că această minune s-a
petrecut pentru rugăciunile Stareţului Lavrentie.
După multă muncă şi grea osteneală, abia în 1942, la Paşti, au reuşit să
slujească prima Sfântă Liturghie în Biserica renovată.
Fiind cunoscut ca un bun duhovnic, la uşa Părintelui Lavrentie tot
timpul era o mulţime de oameni pentru spovedanie. Cu darul său înainte
văzător, pe mulţi dintre ucenicii săi i-a prevenit şi i-a ferit de multe
necazuri.
în 1942, când a venit Vlădica Simeon al Ucrainei de Vest, Părintele a
spus: „Sub aşa vlădică va înflori viţa duhovnicească a oraşului”; ceea ce 3-a
şi îndeplinit.
încă înainte de începerea războiului din 1941, Părintele a proorocit
spunând direct:
- Pentru tot ce se va face în afara rânduielilor bisericeşti şi în
sărbători, totul se va ruina şi va arde. Iar apoi se vor deschide mănăstirile şi
oamenii se vor căi şi se vor ruga lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, după mare
mila Sa, le va mai da puţin timp, până când se vor completa rândurile
îngerilor căzuţi.
Cu lacrimi în ochi, adeseori, el repeta aceste cuvinte.
Părintele a avut şi el ispitele sale. Din uneltirea diavolului, adeseori,
unii oameni se supărau pe el şi se purtau urât. El însă era smerit şi cu
îndelungă răbdare şi suporta totul cu iubire, rugându-se cu dragoste pentru
toţi cei ce erau supăraţi pe el. Cu aceasta el l-a biciuit pe vicleanul diavol şi
lTa biruit.
Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie. Lumea
umbla în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură sau pentru
a-i cere un sfat de mântuire. Nu de puţine ori el făcea milostenie oamenilor
săraci, pregătind prânzuri la care el însuşi le slujea.
în toamna anului 1949, Sfântul Lavrentie a început să se simtă rău. Cu
toate că starea lui de sănătate nu-i permitea, el mergea zilnic la /.'biserică.
La praznicul Sfântului Nicolae, în anul 1950, a spus: „Acum, până la
1
Botezul Domnului ori îmi revin, ori mă tot duc”. Iar la praznicul
Botezului ■î Domnului a trecut la cele veşnice.
i. Sicriul cu trupul celui adormit a fost lăsat timp de 40 de zile în Js
gropniţă şi aşa, zi şi noapte, un şuvoi necontenit de lume venea şi îşi lua ■ v
rămas bun.
Sfântul Lavrentie a fost canonizat la 22 august 1993. Au fost deshu-
'. ;mate sfintele moaşte, care erau întregi şi binemirositoare, şi au fost
aşezate în Mănăstirea „Sfintei Treimi”.
Pentru rugăciunile Sfântului Lavrentie din Cemigov, Doamne
Iisuse ." Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea dreptei
cre- dinţe şi a vieţii curate şi ne mântuieşte pe noi. Amin. pjpli&lfc ■
m.' Cuviosul Ioan de Ia Valaam (1873-1958). S-a născut la 26 februarie
$1873 în provincia Tver din Rusia, într-o familie de ţărani. Părinţii săi erau
binecredincioşi şi făceau împreună cu copii lor - trei băieţi şi o fată -
numeroase pelerinaje la mănăstiri.
La vârsta de 16 ani a intrat în Mănăstirea Valaam. La 28 mai 1901,
după serviciul militar, se întoarce la Valaam. în anul 1910 intră în mona-

hism, primind numele de Iachint. în anul 1915 este trimis la Schitul Sfântul
Ioan Botezătorul, pe o insulă stâncoasă. După şase ani de viaţă pustnicească
este chemat de ierarhia Bisericii să ia conducerea mănăstirii Sfântul Trifon
din nordul Rusiei. A fost hirotonit diacon, preot şi apoi egumen.
în anul 1932, Părintele Iachint a fost eliberat din funcţiile sale şi s-a
întors la Valaam. Aici a primit schima mare şi numele de Ioan. în anul 1938
devine duhovnicul mănăstirii Valaam. în urma ofensivei URSS-ului asupra
Finlandei, monahii din Valaam sunt constrânşi la exil. Ei se stabilesc în
Finlanda şi întemeiază Noul Valaam. Cuviosul Ioan a trecut către Domnul la
6 iunie 1958.
De la Cuviosul Ioan ne-au rămas 117 Scrisori duhovniceşti. Ceea ce
atrage atenţia când citim Scrisorile este caracterul măsurat, echilibrat şi
sobru al învăţăturilor sale, conştiinţa acută a slăbiciunii omeneşti, credinţa
nezdruncinată în mila lui Dumnezeu.
Pentru rugăciunile Cuviosului Ioan de la Valaam, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Iustin Popovici (1894-1979) s-a născut de Bunavestire (25

martie) 1894 în oraşul sârbesc Vranje, din părinţi ortodocşi - Spiridon şi
Anastasia. La botez a primit numele Blagoje.
Tatăl lui Spiridon, Alexa, a fost preot, al şaptelea la rând din vechea
familie preoţească Popovici.
Blagoje a învăţat multe lucruri bune de la bunica sa, care a trăit 105 ani,
şi de la mama sa. Ele îşi duceau des copiii şi nepoţii la Mănăstirea Sfântului
Prohor Pcinski. Mergând acolo, Blagoje a fost adesea martorul vindecărilor
petrecute la moaştele acestui sfânt.
De la 14 ani a început să citească conştiincios şi să studieze Evanghelia
lui Hristos. Mai târziu, el mărturisea: „Dacă nu aş fi întâlnit atunci Chipul
Domnului Hristos, nu ştiu ce s-ar fi ales de mine”.
După cele patru clase elementare terminate în 1905 cu succes deplin, a
plecat la Seminarul „Sfântul Sava” din Belgrad. în acea vreme, admiterea la
acest seminarul teologic nu era uşoară, pentru că se înscriau câteva mii de
candidaţi, dar intrau doar până la o sută. Blagoje a trecut examenul cu
„excepţional”, cum excepţional a fost şi mai departe în timpul studiilor, în
vremea aceea acolo era profesor Sfântul Nicolae Velimirovici, pe atunci
ieromonah şi doctor în filozofie şi teologie. Elevii aveau frăţiile lor literar-
spirituale în care se instruiau reciproc şi se ajutau între ei în înălţarea
duhovnicească şi în educarea în credinţa ortodoxă. însuşi Sfântul Iustin
mărturisea mai târziu că aceste frăţii ale elevilor, au contribuit la trezirea şi
creşterea sa duhovnicească. Pe prietenii mai mari care l-au ajutat i-a pomenit
până la capătul vieţii, în rugăciunile sale.

Părintele Iustin a fost asemenea Părinţilor Bisericii Ortodoxe, mai ales
asemenea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful şi Sfinţilor Vasile cel Mare şi
Grigorie Teologul. Prin literatura şi filosofia grecească pe care le-au
cunoscut ca nimeni alţii în vremea lor, aceşti Sfinţi au cunoscut toată
nimicnicia şi deşertăciunea înţelepciunii omeneşti lipsite de Hristos. După
exemplul acestor Sfinţi Părinţi; Sfântul Iustin a studiat cu atenţie în tinereţe
filosofia din predania omenească, atât cea grecească, cât şi cea nouă, cea
europeană şi cea slavă.
La vârsta de 18 ani a spus deschis tuturor că-şi va dedica viaţa lui
Hristos ca monah. Niciodată nu s-a clintit în ferma sa hotărâre.
La începerea primului război mondial toţi tinerii au fost chemaţi la
oaste. Ca seminarişti, împreună cu colegii lui de clasă, a fost repartizat la
detaşamentul sanitar de pe lângă spitalul militar din Niă.
La 31 decembrie 1915 a fost primit în monahism, primind numele
Iustin. Apoi intră în Academia din Petrograd, la studii de zi. Iubirea sa
ortodoxă, sobornicească, pentru toţi ortodocşii, a fost şi a rămas pe viaţă una
dintre caracteristicile sale principale. întreaga sa viaţă s-a rugat şi pentru
fraţii ortodocşi ruşi şi greci, iar Dumnezeu i-a dat posibilitatea să cunoască la
faţa locului şi Rusia şi Grecia Ortodoxă.
Din cauza evenimentelor din Rusia, în iunie 1916 trece în Anglia, unde
ieromonahul Nicolae îl primeşte şi-l cazează într-unul din colegiile
Oxfordului.
Sfântul Iustin a călătorit mult în Anglia, a ascultat profesori renumiţi, a
citit cele mai multe biblioteci şi, mai ales, a cunoscut la faţa locului pe omul
european din Apus, sufletul lui şi filosofia lui de viaţă. Pătrunzând în cultura
europeană până în profunzimile ei, el, cu inima şi mintea ortodoxului
răsăritean, nu a putut să o accepte fără criticile radicale şi necruţătoare la
adresa antropocentrismului. A înţeles foarte bine contradicţia dintre vieţuirea
ortodoxă şi cultura apuseană umanistă şi hoministă.
în 1919, Sfântul Iustin se întoarce în patria sa. Preasfinţitul Dimitrie,
Patriarhul Serbiei, i-a dat binecuvântarea de a pomi imediat spre Grecia.
Astfel a plecat cu colegii spre Atena ca bursier al Sfântului Sinod al Bisericii
Sârbe, în septembrie 1919 şi a rămas acolo până în mai 1921. în acest timp a
urmat la zi cursurile la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena şi şi-
a dat toate examenele necesare pentru a-şi da doctoratul în Teologia
Ortodoxă. Tema lucrării de doctorat era învăţătura Sfântului
Macarie Egipteanul despre taina personalităţii umane şi taina cunoaşterii ei.
A fost hirotonit ierodiacon în mai 1920, cu ocazia uneia din scurtele veniri
din Grecia în Serbia. Mai târziu, a povestit cu obişnuita sa smerită cugetare
că, locuind la o bătrână evlavioasă din Grecia, a învăţat de la ea mai multă
Teologie decât de la mulţi profesori din Universitate.

La întoarcerea în ţară, Patriarhul Dimitrie l-a primit părinteşte şi i-a dat
binecuvântare să lucreze la Seminarul „Sfântul Sava”. Aici a predat Sfânta
Scriptură a Noului Testament, Dogmatica şi Patrologia. Sfântul Iustin se
ruga de fiecare dată când trebuia să propovăduiască în biserică sau să ţină
vreo prelegere din Sfânta Scriptură sau din învăţătura teologică.
Ce au însemnat pentru el Sfinţii Părinţi şi Teologia lor ne-o arată cel
mai bine următoarele cuvinte ale sale: „Ortodox este numai ceea ce este de la
Sfinţii purtători de Duh, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Teologia ortodoxă
este o Teologie evanghelică pentru că este de la Duhul Sfânt, pentru că este
de la Apostolii şi Sfinţii Părinţi purtători de Duh [...]. Sfinţii Părinţi sunt
măsura şi îndreptarul a tot ceea ce este ortodox, a tot ceea ce este evanghelic.
Ce nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox. Numai ceea ce se
poate adeveri prin duhul lor este ortodox, este evanghelic, este veşnic.
Studierea Sfinţilor Părinţi este din această cauză o chestiune de primă
importanţă a Teologiei Ortodoxe”.
Sfântul Iustin a cerut ca la Seminarul Teologic să se introducă Vieţile
Sfinţilor ca obiect constant în programa de învăţământ. El s-a luptat de la
început împotriva modului scolastic lipsit de viaţă şi protestant-raţionalist al
instruirii tinerilor. El nu a fost profesor „de catedră”, ci înainte de toate un
viu şi adevărat mărturisitor al lui Hristos. Munca sa educativă cu elevii a
perceput-o ca pe o lucrare asupra vieţii lor veşnice căci, aşa cum el însuşi a
spus: „Cine nu îi învaţă pe ceilalţi să se pregătească pentru viaţa veşnică este
un pedagog mincinos. [...] Dacă ceva din educaţie nu conduce către Hristos,
neîndoielnic duce la antihrist”.
în anul 1922, Patriarhul Dimitrie l-a hirotonit întru preot. în timpul
hirotoniei, Sfântul Iustin a plâns ca un copil mic, din pricina smereniei sale şi
a măreţiei acestei Sfinte Taine.
Sfântul Iustin a fost foarte apropiat duhovniceşte de Sfântul Ierarh
Nicolae Velimirovici şi Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Cu Sfântul Ioan a
fost coleg pe vremea când era profesor la Bitola.
Sfântul Iustin simţea durerea şi tristeţea fiecărui om, ca şi cum ar fi fost
durerea şi tristeţea sa. Se ruga stăruitor pentru fiecare om pe care îl vedea în
suferinţă.
Spre folosul duhovnicesc al poporului binecredincios, Sfântul Iustin a editat
Viaţa creştină. Mergând pe calea Sfinţilor Părinţi, a avut de suferit multe
atacuri de la duşmanii Ortodoxiei. în publicaţia sa, el a atras atenţia şi asupra
pericolului propagandei uniate romane, a papismului şi protestantismului.
Conform hotărârii Sfântului Sinod al Arhiereilor Bisericii Sârbe, în
decembrie 1930, Sfântul Iustin a fost trimis ca însoţitor şi ajutor al epis -
copului de Bitola, Iosif, în Cehoslovacia. Sarcina lor era să ajute la o mai
bună înţelegere a Ortodoxiei şi la o mai bună organizare bisericească în

ţinuturile în care creştinii s-au întors la Ortodoxia de care se îndepărtaseră
din cauza impunerii forţate a unirii cu Roma în vremurile dinainte. Aceşti
doi misionari au călătorit peste tot, pe ploaie şi zăpadă, au slujit Sfintele
Liturghii şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos şi învăţătura ortodoxă.
La înapoierea din călătoria misionară, Sfântul Iustin a scris primul său
volum din Dogmatica pe care o publică în octombrie 1932. A fost numit
profesor la Seminarul din Bitola, unde a lucrat cu abnegaţie doi ani, după
care a fost ales lector la Facultatea de Teologie din Belgrad. în anul 1935
apare şi al doilea volum al Dogmaticii.
Sfântul Iustin Popovici a fost un apărător clar şi râvnitor al Bisericii
Ortodoxe. Din această cauză l-au luat în nume de rău unele persoane cu
poziţii înalte, dar nu s-a speriat de acest lucru, căci niciodată nu a făcut ceva
pe placul oamenilor, ci numai al Domnului Hristos şi al Bisericii Sale.
în mai 1948, Sfântul Iustin a venit la Mănăstirea Sfinţii Arhangheli -
6elie şi a rămas aici ca preot slujitor şi duhovnic. A trecut către Domnul în
1979, la Praznicul Buneivestiri.
Pentru rugăciunile Sfântului Iustin Popovici, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne
Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (1896-1966) s-a născut la 4 iunie

1896, în satul Adamovka din gubernia Harkov, în sudul Rusiei. A aparţinut
familiei de nobili ucraineni Maximovici, din care a făcut parte şi Sfântul
Ioan din Tobolsk. Tatăl său, Boris, era căpetenia nobilimii dintr-o parte a
guberniei Harkov, iar unchiul său era rector al Universităţii din
> Kiev. A primit la botez numele Mihail. A fost un copil bolnăvicios.
Gimnaziul l-a făcut la Şcoala Militară Poltava, din 1907 până în 1914.
La terminarea ei a intrat la Universitatea Imperială Harkov, la Facultatea de
Drept, pe care a absolvit-o în 1918, înainte ca Sovietele să o ia în stăpânire.
Tânărul Mihail avea mare evlavie la Sfântul Arhiepiscop Mele- tie
Leontovici, ale cărui sfinte moaşte se aflau într-o mănăstire din Harkov.
In 1921, în timpul războiului civil, împreună cu familia, a plecat la
(Belgrad. în 1925 a absolvit şi Facultatea de Teologie. în 1924 a fost hiro-
tesit citeţ în biserica rusă din Belgrad de către Mitropolitul Antonie. în 1926
Mitropolitul l-a tuns în monahism şi l-a hirotonit ierodiacon în mănăstirea.
Milkov, dându-i numele Ioan, după ruda sa îndepărtată, Sfântul Ioan
Maximovici din Tobolsk. în acelaşi an, pe 21 noiembrie, a fost hirotonit
ieromonah.
Din 1925 până în 1927, Sfântul Ioan a predat Religia la Şcoala Sârbă de
Stat, iar din 1929 până în 1934 a fost profesor şi îndrumător la Seminarul
Sârb „Sfântul Ioan Teologul” din Bitolia. Aici slujea Sfânta Liturghie în
limba greacă pentru comunitatea greacă şi pentru cea macedoneană, care îl
preţuiau foarte mult.
Oraşul Bitolia se afla în eparhia Ohrida, al cărei episcop din acele
vremuri era Sfântul Nicolae Velimirovici, care l-a preţuit pe tânărul iero -
monah Ioan. Sfântul Ioan nu dormea aproape deloc, iar în pat niciodată. Se
ruga neîncetat şi ţinea posturi aspre.
în 1934, împotriva voinţei sale, a fost hirotonit episcop. Mitropolitul
Antonie, refuzând invitaţia de a se retrage în China, scria Arhiepiscopului
Dimitrie din Extremul Orient: „...însă în locul meu, ca pe sufletul, ca pe
inima mea, vi-1 trimit pe episcopul Ioan. Acest om mic, firav, care arată
aproape ca un copil, este de fapt JO minune de tărie şi asprime ascetică în
vremurile noastre de slăbire duhovnicească totală”.
Sfântul Ioan a sosit în Shanghai în noiembrie, la Praznicul Intrării în
Biserică a Maicii Domnului, şi a găsit o catedrală enormă neterminată şi un
conflict de jurisdicţie care trebuia rezolvat. Primul lucru pe care l-a făcut a
fost să refacă unitatea Bisericii. A stabilit legături cu ortodocşii sârbi, greci şi
ucraineni. A acordat o atenţie deosebită educaţiei religioase. Era prezent la
examenele orale de la orele de catehism din toate şcolile ortodoxe din
Shanghai. A devenit imediat ocrotitorul a diferite societăţi de binefacere şi a
luat parte în mod activ la munca acestora, cu deosebire după ce a văzut cât
de strâmtoraţi erau cei mai mulţi dintre păstoriţii săi, refugiaţi din Uniunea
Sovietică. A întemeiat o casă pentru orfani şi pentru copiii cu părinţi
nevoiaşi, încredinţând-o ocrotirii cereşti a Sfântului Tihon din Zadonsk. El
însuşi aduna copiii bolnavi şi înfometaţi de pe străzile din Shanghai. Când au
venit comuniştii, Sfântul a deplasat orfelinatul mai întâi pe o insulă din
Filipine, apoi în America.
Sfântul Ioan purta haine făcute din cel mai ieftin material, şi sandale
moi, totdeauna fară şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculţ,
după ce îşi dăduse sandalele vreunui sărac. Era înzestrat cu darul înainte
vederii şi rugăciunile lui săvârşeau vindecări. îi plăcea foarte mult să cer-
ceteze pe cei bolnavi, spovedindu-i şi împărtăşindu-i. Dacă starea vreunui
pacient devenea critică, Sfântul Ioan se ducea la el la orice oră din zi şi din
noapte, ca să se roage la căpătâiul lui.
în timpul ocupaţiei japoneze, a devenit conducătorul coloniei ruseşti. Pe
vremea aceea era foarte primejdios să mergi pe stradă noaptea. Sfântul însă,
neluând în seamă primejdia, a continuat să îi cerceteze pe bolnavi şi pe
nevoiaşi la orice oră din noapte.
La venirea comuniştilor, ruşii din China au fost siliţi să fugă, cei mai
mulţi prin insulele Filipine. Cât timp Sfântul Ioan Maximovici a stat cu
păstoriţii săi pe insula Tubabao, nici un taifun nu a ameninţat tabăra. După
ce tabăra a fost evacuată, insula a fost măturată de un taifun îngrozitor, care

a distrus în întregime, tabăra. La intervenţia Sfântului Ioan, tabăra a fost
dusă în America.
în 1951, Sfântul Ioan a fost trimis la Arhiepiscopia Europei Apusene, cu
sediul la Paris. Mulţi oameni mărturisesc despre minunile lucrate de
Dumnezeu prin Sfântul Ioan în Europa Apuseană.
în San Francisco, Arhiepiscopul Tihon s-a retras din cauza problemelor
de sănătate. La cerea stăruitoare a mii de ruşi din San Francisco, în 1962
Sinodul l-a trimis acolo pe Arhiepiscopul Ioan.
»' Sfântul Ioan Maximovici stăruia asupra comportării cuviincioase a
slujitorilor Bisericii. Le-a interzis preoţilor săi să ia parte la slujbe „panor-
todoxe”, din pricina canonicităţii îndoielnice a unora dintre participanţi; iar
activităţile “ecumeniştilor ortodocşi” îl făceau să dea din cap cu îndoială.
Gel mai sever era cu privire la învăţătura ortodoxă. Nimeni dintre cei care 1
au văzut nu va uita privirea sa înfricoşătoare din momentul aplecării sfeş-
nicelor arhiereşti la pronunţarea Anatemelor împotriva ereticilor, în Dumi-
nica Ortodoxiei.
tei A trecut către Domnul pe 2 iulie (19 iunie, stil vechi), dându-şi ultima
suflare, cu pace, în faţa icoanei Maicii Domnului din casa parohială.
»■Părintele Serafim Rose, ucenic al Sfântului Ioan Maximovici, scria în
1966: „Este încă prea devreme chiar şi numai să înţelegem puţin că noi, reci
şi păcătoşi cum suntem, trăind aceste vremuri ale răului, am fost martori la
un asemenea fenomen minunat - viaţa şi moartea unui sfânt! •bste ca şi cum
s-au întors pe pământ vremurile Sfintei Rusii, ca pentru a dovedi faptul că
Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi (Evrei 13, "). Amin!”
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Maximovici, Doamne Iisuse Hris-
_
ase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi. Amin.
,f£'P
ţ. Cuviosul Iosif Lsihastul a vieţuit în Sfântul Munte Athos, în prima
umătate a secolului XX. Părintele Efrem, Stareţul Mănăstirii Vatoped, îşi
minteşte: „Eram de nouăsprezece ani când am luat drumul Grădinii Maicii
Domnului, al Sfântului Munte. Acest drum al vieţii monahale mi l-a ,, wtat
vrednica mea mamă, iubitoare de monahi, acum monahia Teofana.
In primii ani ai ocupaţiei germane, când am întrerupt gimnaziul -iitru a
munci la una dintre bisericile din Voios, a venit ca preot un călugăr aghiorit.
Era ucenic al Părintelui losif Isihastul, cum îi spuneau. Acest ieromonah
aghiorit a fost pentru mine, în timpurile acelea, un sfătuitor şi un ajutor de
mare preţ în viaţa mea duhovnicească. L-am luat ca duhovnic şi, în scurt
timp, graţie îndrumărilor şi povestirilor lui, am început să-mi simt inima
cum se îndepărtează de lume şi cum se lipeşte de Sfântul Munte. Mai ales
când îmi vorbea despre viaţa Părintelui losif, ceva se aprindea în mine şi
dorinţa de a-1 vedea devenea din ce în ce mai fierbinte.

Când a sosit ceasul - era 26 septembrie 1947 -, o corăbioară ne-a adus
molcom, într-o dimineaţă, din lume în muntele cu nume sfânt, ca şi când ne-
ar fi purtat de la limanul celor trecătoare spre celălalt mal al veşniciei.
La arsana la Sfânta Ana aştepta un venerabil bătrân, Gheron Arsenie.
- Nu eşti tu Iannakis din Voios? - mă întrebă.
- Da, Părinte - îi spun. Dar de unde mă cunoaşteţi?
- A, Gheron losif ştie de la Cinstitul înaintemergător. I s-a arătat aseară
şi i-a spus: «îţi aduc un mieluşel. Primeşte-1 în stâna ta».
Mintea mea a rămas alipită de Sfântul Ioan înaintemergătorul, ocroti-
torul meu, pentru că m-am născut în ziua de pomenire a naşterii sale.
Simţeam multă recunoştinţă pentru grija pe care mi-o purta.
- Ei, Iannakis, să mergem - îmi spuse Gheron Arsenie. Să mergem, că
ne aşteaptă Părintele.
Am început să urcăm. Ce simţăminte! Oricâtă putere ar avea cineva, nu
le poate descrie. în seara aceea, în bisericuţa Sfântului Ioan Botezăto rul, care
este săpată într-o peşteră, am pus metania supunerii mele. Acolo, în lumina
cea firavă, sufletul meu a cunoscut în felul lui faţa luminoasă a Sfântului
nostru Părinte.
Eram cel mai mic din obşte, şi ca vârstă trupească, şi ca vârstă duhov-
nicească. Iar Gheron losif era una dintre cele mai mari staturi duhovniceşti
aghiorite din timpul nostru. Am rămas alături de el doisprezece ani, învăţând
la picioarele lui. Atât a mai trăit după aceea., M-a învrednicit Dumnezeu să-l
slujesc până la ultima lui suflare.
Era vrednic de toată slujirea în schimbul multelor sale osteneli du-
hovniceşti, al rugăciunilor sale care ne-au rămas ca o moştenire duhovni-
cească de mare preţ. L-am cunoscut ca fiind cu adevărat purtător de
Dumnezeu. Excelent îndrumător duhovnicesc. Cu multă experienţă împo-
triva patimilor şi a demonilor. Nu era posibil să vină la el un om şi să nu se
vindece, oricât de împătimit era. Era de-ajuns să asculte de el.
Cât despre monahi, punea mai presus de orice ascultarea după modelul
lui Hristos. Pentru creştinii din lume, îndemna la Rugăciunea minţii, dar
totdeauna cu multe îndrumări. Se temea foarte mult de rătăcirile oamenilor.
«Ai văzut un om care să nu ceară sfat sau care să nu împlinească sfaturile
primite? în'scurt timp îl vei vedea rătăcind». Ne spunea des acest lucru.
,;i Cât priveşte rânduiala noastră monahală, era foarte aspru. Iubea din tot
sufletul lui postul, privegherea şi rugăciunea. Pâinea şi puţina lui mâncare
erau totdeauna cu măsură. Nu mânca niciodată mâncare proaspătă dacă ştia
că mai este rămas ceva din ziua precedentă sau de două-trei zile. Cu noi, cei
tineri, era mai înţelegător în ceea ce priveşte hrana. Aceasta pentru că ştia
foarte bine toate slăbiciunile noastre trupeşti şi că trebuie să nc întărim. Dar
înţelegerea pe care ne-o arăta părea că se termina aici, la acest pogorământ.

Dincolo de aceasta, era foarte exigent. Nu că n-ar fi ştiut să ierte greşelile
sau să înţeleagă slăbiciunile, dar voia de la noi să ne punem toate puterile
sufleteşti şi trupeşti la nevoinţă, asceză. Spunea: „Ceea ce nu oferim spre a fi
folosit de Dumnezeu va folosi celui rău. De aceea, şi Domnul nostru ne
porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul nostru, pentru ca cel
rău să nu mai găsească loc să sălăşluiască înlăuntrul nostru”.
Privegheam toată noaptea. Aceasta era rânduiala noastră. Părintele
cerea de la noi să ne luptăm până la sânge împotriva somnului şi a gându-
rilor murdare. El priveghea în întuneric, în chilia lui, având drept tovarăş
nedespărţit rugăciunea neîncetată a minţii. Deşi izolat în chilia lui, ne arăta
că era în cunoştinţă de cauză despre tot ceea ce se întâmpla în afara chiliei,
cum ne mişcăm şi cum umblăm noi. Cu o simplă privire ne citea gân- dunle.
Când vedea că avem nevoie de întărire duhovnicească, ne povestea diferite
întâmplări minunate cu Părinţi aghioriţi. Avea mult dar în povestire. Când
vorbea nu te-ai mai fi săturat ascultându-1. în ciuda acestui dar al lui
înnăscut de povestitor, când ajungea să ne vorbească despre luminarea
dumnezeiască, despre starea de har, de multe ori îl vedeam întristat că
vocabularul uman atât de sărac nu putea să exprime acele înţelesuri adânci.
Rămânea ca fără glas, îl simţeam ca fiind departe de noi, neputând să vor-
bească despre acele lucruri care erau mai presus de orice cunoaştere, mai
presus de orice strălucire, înălţime de neajuns a raţiunilor mistice, acolo
unde sunt tainele cele simple şi absolute, cele neschimbate şi de negrăit ale
Teîlogiei.
R' Părintele nostru nu studiase teologia, dar teologhisea cu multă pro-
funzime. Scrie într-una dintre scrisorile sale: «Monahul adevărat, când îşi
jScurăţă în isihie simţurile şi ajunge la liniştea minţii şi la curăţenia inimii,
(atunci primeşte harul şi luminarea cunoştinţei şi devine tot o lumină, tot o
gninte, transparent la toate, şi descoperă atâta teologie, încât trei dacă ar
(scrie nu s-ar putea ţine de curgerea harului care îi vine în valuri şi aduce
pace şi nemişcare desăvârşită a patimilor în tot trupul. Şi omul se transfi-
gurează şi devine una cu Dumnezeu, al prezenţei lui Dumnezeu ca taină
până într-atât încât nu mai de nepătruns, ca lumină mai
deosebeşte şinele său, precum fierul strălucitoare şi mai presus de orice
înroşit în foc când se aprinde şi lumină. Şi acesta pentru că Părintele
devine foc». nostru ştia să se roage. De multe ori,
Din aceste cuvinte ale sale se când ieşea după multe ore de lucrare
vede că dumnezeiescul nor, copleşit a Rugăciunii inimii, faţa lui era
de lumina necreată, nu îi era schimbată şi luminoasă. Nu este
necunoscut şi de neajuns, ci mai deloc de mirare că lumina cea
curând îl cunoştea ca loc şi ca mod dumnezeiască în care se scălda
continuu sufletul său cuprindea vieţuiau în tăcere desăvârşită toată

uneori vizibil şi trupul său. De altfel, săptămâna. Se înţelegeau numai prin
aureola sfinţilor nu este nimic semne. Şi pentru că văzuse că este
altceva decât această strălucire a mult folos din această nevoinţă a
luminii necreate a harului care tăcerii, ne interzicea şi nouă să
luminează înlăuntrul lor. vorbim între noi. Aveam voie să
Curăţenia Părintelui era ceva întrerupem tăcerea numai pentru
minunat. îmi amintesc când intram lucruri absolut necesare. Când ne
seara în chilia lui că totul răspândea trimitea în afara schitului nostru
o mireasmă de neînchipuit Iar mi- pentru vreo ascultare, nu ne îngăduia
reasma rugăciunii lui simţeam cum să vorbim cu nimeni. îmi amintesc
atingea tot ceea ce era în jurul său, că de câte ori mă întorceam, mă
influenţând nu numai simţurile cerceta cu multă atenţie să vadă dacă
lăuntrice, ci şi pe cele exterioare. am făcut ascultare desăvârşită şi
Când ne vorbea despre curăţenia dacă am păstrat întru totul tăcerea.
sufletului şi a trupului, ne dădea Pentru o încălcare de numai două-
mereu ca exemplu pe Preacurata trei cuvinte canonul era de două-trei
Fecioară. sute de metanii.
Nu vă pot descrie - ne spunea - Ştia acest bărbat ceresc să
cât de mult îi plac Maicii Domnului vindece cu atâta îndemânare
cumpătarea şi curăţenia. Aceasta patimile ucenicilor săi, încât numai
pentru că numai ea este Fecioară să fi stat în preajma lui şi deveneau
Preacurată şi vrea ca toţi să fim la fel oameni cu adevărat. Numai că mulţi
ca ea. au trecut pe la el, dar puţini au
Şi iarăşi spunea: «Nu există rămas. Nu era
altă jertfa mai bine mirositoare la s uşor să rămâi lângă el. Dragostea
Dumnezeu ca neprihănirea trupului, lui părintească m-a ajutat atât de
care se dobândeşte cu sânge şi luptă mult la I creşterea mea
înfricoşătoare. Luptaţi-vă, aşadar, să duhovnicească, încât dacă aş
vă curăţiţi sufletele şi trupurile. Să povesti, pentru mulţi ar fi de
nu primiţi niciodată gândurile cele nccrezut. De exemplu: în cei
neruşinate». doisprezece ani cât am stat
Cât despre tăcere, Părintele nu împreună, doar de r câleva
scotea nici un cuvânt dacă nu era ori dacă am auzit numele meu din
neapărată nevoie. Mai ales în timpul gura lui. Pentru a mă striga sau
Postului Mare când rămânea numai când se referea la mine se
cu Gheron Arsenie şi păstrau tăcerea folosea numai de cuvinte şi de
pe tot cursul săptămânii. Vorbeau epitete jignitoare. ' Câtă
numai de .la Vecernia de sâmbătă dragoste însă puteai afla în aceste
seara până la Pavecemiţa de meşteşugite insulte, cât interes
duminică seara, iar de atunci pen
tru mine în spatele acestor cerească, la fel şi trupul său. în

cuvinte! Cât de recunoscător îi este ciuda faptului că ne
sufletul meu ' acum pentru * ' sădise de la început foarte
acele intervenţii chirurgicale ale puternic amintirea morţii, ne-a
curăţeniei limbajului său. făcut o mare
^ Am rămas în pustie mulţi ani. &■ impiesie familiaritatea lui cu
Datorită condiţiilor grele, aproape «înfricoşătoarea taină a morţii».
toţi / ne-am îmbolnăvit. Arăta ca şi f cum se pregătea pentru
Părintele a fost înştiinţat în praznic/ Atât de mult era înştiinţată
rugăciune că trebuie să co- conştiinţa lui jp’ de mila
i borâm mai jos. Aşa s-a şi întâmplat. dumnezeiască. In ultimele zile a
Acolo, clima era mai blândă şi plâns mai mult decât obişnuia. I-a ’
ostene- 1 > Iile noastre mai puţine. spus Gheron Arsenie, ca să-l
Aşa am reuşit să ne revenim în afară mângâie: «Părinte, atâtea osteneli,
de Părintele. 1 bl a fost bolnav toată atâta rugă-
viaţa. Din pricina postului sau a •|g:“ciune aţi făcut în viaţa sfinţiei
ostenelilor din \ ^ timpul voastre, atâtea lacrimi! Iarăşi
privegherilor de noapte din pricina lacrimi...?»
sudorii de la rugăciune sau din cauza ,EV L-a privit şi i-a spus: «Ei,
multor ispite, din cauza tuturor părinte Arsenie! Sunt adevărate cele
acestora, ajunsese să fie tot o rană. ce le spui, ep'^dar sunt om totuşi. Pot
iv- înti-o zi l-a întrebat: «Părinte, de să ştiu dacă au fost plăcute în faţa lui
ce postiţi atât de mult după atâta Dumnezeu Pjgţtoate cele câte am
epui- zare?» Şi mi-a răspuns: făcut? Voi putea oare să mă mai
«Acum, fiul meu, postesc ca Bunul întorc aici pentru a «plânge? Să
Dumnezeu să vă dea vouă harul facem acum cât putem fiecare dintre
Său». noi. Cât jelim şi cât plân- l^ggem, tot
{X în ciuda neputinţelor şi a atât vom fi mângâiaţi».
durerilor trupeşti, se simţea totuşi Dragostea lui pentru Maica
în el atâta ţi bogăţie sufletească şi Domnului era mai presus de orice
fericire, încât fiindu-i greu să le descri- :gl%e. Numai rostindu-i
descrie spunea că jv; ce\a numele, ochii lui începeau să verse
asemănător cu Raiul este înlăuntrul lanrimi O ruga jHfe&rcult timp să-l
său. ia să se odihnească. Şi l-a ascultat
graf' A venit şi timpul plecării lui Preacurata. La înşti- BPflinţat cu o
dintre noi. Şi-a aşteptat moartea lună înainte de plecarea sa. Atunci
toată viaţa pentru că rămânerea lui m-a chemat şi mi-a spus ce să Bg-
aici era osteneală şi suferinţă. pregătim. Noi aşteptam!
Sufletul său K ' tânjea după odihna
în ajunul adormirii lui, 14 august 1959, a trecut să-l vadă un domn
Shinas, din Voios. Se cunoşteau foarte bine.
- Ce faceţi, Părinte? - i-a spus acela. Cum staţi cu sănătatea?

- Mâine, Sotiri, plec în patria cerească. Când vei auzi clopotele, să-ţi
aduci aminte de cuvintele mele.
Seara, la privegherea praznicului Adormirii Maicii Domnului, Părin-
tele a cântat la strană atât cât a putut, împreună cu ceilalţi părinţi. La Sfânta
Liturghie, când s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, a spus: «Hrană pentru
viaţa veşnică».
S-a luminat de ziuă pentru 15 august. Părintele stătea în scaunul mar-
tiriului său, în curtea schitului. îşi aştepta ceasul. Era sigur de înştiinţarea, pe
care o primise de la Maica Domnului, dar văzând că trece timpul şi că ' A
soarele se ridică, l-a prins ceva asemănător cu întristarea, o nelinişte din ■
cauza întârzierii. A fost ultima «vizită» a celui rău. M-a strigat şi mi-a., ;
spus: «Fiule, de ce întârzie oare Dumnezeu să mă ia? Soarele urcă pe cer şi
eu mai sunt încă aici». Văzându-1 eu pe Părintele meu că se întristează şi
aproape se nelinişteşte, am luat curaj şi i-am spus: «Părinte, nu vă întris-.
taţi. Vom face cu toţii rugăciune şi veţi pleca». I s-au oprit lacrimile. Părinţii
şi-au luat toţi metaniile şi au început rugăciunea. Nu a trecut un sfert de oră
şi mi-a spus: «Cheamă pe părinţi să facă metanie, pentru că plec»; Am Scut
toţi ultima metanie. După puţin timp, şi-a ridicat ochii în sus şi a; privit fix
cam două minute. Apoi s-a întors către noi şi, cu deplină luciditate şi cu o
uşurare sufletească de negrăit, ne-a spus: «Toate s-au terminat. Plec.
Binecuvântaţi!» în timp ce spunea ultimele cuvinte şi-a întors capul-’i spre
dreapta, a deschis de două-trei ori liniştit gura şi ochii, şi asta a fosh tot. Şi-a
dat sufletul în mâinile Aceluia după care a tânjit şi pentru care s-a ostenit din
tinereţile lui.
Moarte cuvioasă cu adevărat Nouă celor de faţă ne-a dat sentimentul^
învierii. în faţa noastră aveam un mort şi s-ar fi cuvenit să jelim, dar înăun-,^
trul nostru eram cuprinşi de bucuria învierii. Acest sentiment nu l-am mai"
pierdut. El însoţeşte de fiecare dată pomenirea fericitului întru adormirejî
Părintele nostru.” •*!
Pentru rugăciunile Cuviosului losif Isihastul, Doamne Iisuse Hris-^
toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) s-a născut la 16 noiembrie^

1903 într-o familie de ţărani evlavioşi din satul Vlădeni, judeţul Braşov.
A urmat cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov şi apoi
Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1922-1927). Şi-a luat doctoratul în'
Teologie în 1928 şi a continuat studiile la Atena, Munchen şi Berlin.
în 1936 a fost numit rector al Academiei Teologice din Sibiu.
| în 1946 s-a transferat la Institutul Teologic din Bucureşti, unde a ?devenit
titularul catedrei de Teologie Dogmatică. Ca mulţi alţi intelectuali ôrtodocşi,
fost întemniţat la Aiud (1958-1963). Din 1964 a fost reintegrat Jla Institutul
Teologic.
A scris multe cărţi şi articole de Dogmatică şi Spiritualitate Ortodoxă.
j&‘tradus din limba greacă douăsprezece volume ale Filocaliei. Este adevărat
că a participat şi la câteva întâlniri ecumeniste, dar nu s-a abătut de la dreapta
credinţă. Motivul participării sale la aceste întâlniri a fost dorinţa e a face
cunoscută învăţătura ortodoxă. în scrierile şi cuvintele sale, Părintele Stăniloae
a arătat clar că „harul mântuirii nu se poate primi decât Arî Biserica Ortodoxă,
pentru că este lucrarea lui Hristos, rămas, ieri şi Istăzi, Acelaşi cu ea”.
In articolul intitulat Coordonatele ecumenismului din punct de vedere
\ortodox, Părintele Stăniloae scria următoarele: „Din dogma primatului şi
infailibilităţii papale, rezultă în mod necesar că numai creştinii care ascultă
vocea papii posedă tot adevărul, deci numai ei au în mod neîndoielnic şi
integral asigurată mântuirea. De aici decurge pentru Biserica Romano-Ca-
lolică obligaţia de conştiinţă de a activa pentru a-i aduce pe toţi creştinii sub
ascultarea papii, ascultare prin care se semnează în alb aderarea la toate
celelalte puncte de credinţă pe care le-a definit sau le va defini papa. Mică, din
această dogmă rezultă prozelitismul catolic papocentric, al cărui rod a fost
acţiunea uniatistă care a produs cele mai mari confuzii, neînţelegeri între fraţi
şi pericole în regiunile Bisericii Ortodoxe, întrucât n-a ccrut celor pe care voia
să-i cucerească decât recunoaşterea primatului
- pdp.il, fiind o adevărată desfigurare a misionarismului creştin. [...]
Igfc O intenţie a Vaticanului de a deplasa accentul pe practica comuniunii
i deci de a crea între ortodocşi o dispoziţie de indiferentism dogmatic, se
manifestă prin propuneri de realizare a unei comuniuni în Taine, cu ace- aşi
ocolire a elucidării prealabile a deosebirilor doctrinare. [... j fl'Nu constatăm o
pocăinţă a Bisericii Romano-Catolice pentru actul ôncret al ruperii uniţilor
de la Bisericile ortodoxe. Nu constatăm nici măcar «pocăinţă verbală, cu
specificarea uniatismului ca un rău făcut de Biserica fmano-Catolică Bisericii
Ortodoxe, ca să nu mai vorbim de o renunţare ţoinţa de menţinere în fiinţă a
urmărilor acestui act. Se regretă numai cuvintele aspre spuse în trecut de o
parte şi alta. Dar nu cuvintele au făcut ujlcel mai mare, ci faptele. Acelea
trebuie regretate. Şi nu numai regre- jaiefci şi reparate”.
Am arătat aici poziţia Părintelui Stăniloae deoarece, din păcate, ntele este
înfăţişat astăzi ca un reprezentant al ecumenismului.
«Pentru rugăciunile Părintelui Dumitru Stăniloae, Doamne Dsuse Hris- ,
Sfântul Ioan de la Neamţ - Hozevitul (1913-1960) s-a născut în satul
Crăiniceni, comuna Păltiniş, judeţul Botoşani, la 23 iulie 1913, într-o familie
de ţărani credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singur la părinţi. Din
botez s-a chemat Ilie. La 6 luni după naştere, mama sa, îmbol- năvindu-se, a
trecut către Domnul, iar copilul a rămas în grija bunicii sale după tată, Mana
Iacob, care l-a îngrijit ca o adevărată mamă timp de 10 ani.
în anul 1916, când copilul Ilie avea trei ani, tatăl său a decedat pe front.
Din pruncie se vedea umbrit de darul Duhului Sfânt, fiind întru toate
blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în ispitele
cele dinăuntru şi din afară. Apoi rugăciunea cu lacrimi, neîncetat se lucra în
mintea şi inima sa. încă şi mama sa, Ecaterina, a fost rânduită de Hristos să
ducă viaţă neîntinată până la nuntă şi să nască pe pământ un singur fiu, căci
îndată după naştere se strămută la cereştile locaşuri.
Fericitul Ilie, rămas orfan din pruncie de ambii părinţi trupeşti, avea tată
în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi pe smerita sa
bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu rugăciunea şi dragostea
ei până la vârsta de zece ani. Spun bătrânii din satul său natal că bunica îşi
ducea zilnic nepoţelul să i-1 alăpteze mamele tinere din apropiere şi stătea
lângă el ziua şi noaptea până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când
pleca la lucrul câmpului, punea copilul într-o traistă, încât numai capul i se
vedea, îl aşeza în spate, se însemna cu sfânta cruce şi se ducea la muncă cu
rugăciunea pe buze şi cu lacrimile în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui
copac, până la apusul soarelui. Apoi îl aşeza în, traistă şi-l ducea acasă. După
ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni şi
metanii până noaptea târziu, după tradiţia sfântă străbună.
Fiind luminat la minte, copilul învăţa bine la şcoală şi iacea mare bucurie
bunicii sale. Mai târziu, bătrâna îl învăţa pe de rost sfintele rugăciuni, îl ducea
regulat la biserică şi îl punea să citească la psaltire, căci ea nu ştia carte. Alteori
îi spunea să citească patimile Domnului, iar ea plângea şi făcea metanii. Uneori
copilul o întreba:
- Mamă, de ce plângi aşa tare când citesc patimile Domnului?
Iar bătrâna îi răspundea, suspinând:
- Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră. Nu sunt eu mama ta! Ea
a decedat când tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a munt în război, când erai
de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la cer demult. Fiind
văduvă, voiam să mă duc la mănăstire, dar văzând că ai ră mas orfan de părinţi,
am renunţat ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână şi după
moartea mea vei rămâne singur şi orfan pe lume. Dar
ii ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi Lui mereu, să fugi de păcat şi să-ţi
aduci aminte de noi. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei
scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă decât să
ajungi preot şi să-l slăveşti pe Hristos!
în anul 1923 a decedat şi bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan şi
lipsit de mângâierea părinţilor şi a bunicilor. De acum, copilul este luat în
grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă şase copii. între anii 1926-
1932, tânărul Die urmează gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” şi liceul
„Dimitrie Cantemir” din Cozmeni-Cemăuţi.
i în vara anului 1933 a intrat ca vieţuitor în obştea Mănăstirii Neamţ.
^ Trei ani a făcut ucenicie rasoforul Ilie cuviosului părinte Iov Burlacu,
silindu-se să-i urmeze nevoinţa aspră, postul, tăcerea, smerenia, sărăcia şi
neîncetata rugăciune. Iar la bibliotecă a pus în rânduială toate cărţile, a citit
multe din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi dădea bune sfaturi fraţilor tineri,
încât se foloseau toţi de râvna, de înţelepciunea şi osteneala lui şi era iubit de
toţi în obştea marii lavre.
La 8 aprilie 1936 este tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în
noiembrie, acelaşi an, se duce cu alţi doi călugări din marea lavră, să se
închine la Mormântul Domnului. Apoi rămâne definitiv în Ţara Sfântă, uade
se nevoieşte în obştea Mănăstirii „Sfântul Sava” de lângă Betleem. jtfej
Cuviosul avea în obştea Sfântului Sava ascultarea de bibliotecar şi de
infirmier. Noaptea lua parte la biserică, se ruga la chilie şi îngrijea marea
bibliotecă a mănăstirii, iar ziua era infirmier şi îngrijitor de bolnavi la bolniţa
din incintă. Cerceta pe călugării şi pe sihaştrii bolnavi, le ducea de mâncare,
spăla rănile victimelor de război aduşi aici de pe front şi alina pe toţi cu
dragoste, iar cu inima neîncetat se ruga şi simţea pe Hristos.
■ Cu sfatul arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului românesc
din Ierusalim, Cuviosul Ioan Iacob a primit hirotonia în preot şi aptat egumen
cinci ani la schitul Sfântului Ioan Botezătorul de la Iordan, înfiinţat de
Patriarhia Română. Aici a adăugat noi osteneli pustniceşti şi a suferit nu
puţine ispite de la diavoli. Iar nevoinţa lui aceasta era: ziua nu .mânca nimic,
până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din nimă, iar cu mâinile
lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu ragoste pelerinii români
şi străini care poposeau aici. Noaptea făcea slujbele rânduite în biserică,
spovedea închinătorii şi se retrăgea câteva ore lplinişte într-o peşteră de pe
malul Iordanului, iar dimineaţa se întorcea la sehit cu chipul luminat.
*j| După cinci ani de ascultare se retrage cu ucenicul său, monahul jEţănichie
Pârâială, în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon. j După ce s-a nevoit câteva
luni în obşte, s-a aşezat apoi definitiv în ştera Sfânta Ana, de pe valea pârâului
Horat, unde se nevoiau şi alţi
sihaştri, pentru a trăi ultimii ani ai vieţii numai în rugăciune şi în convoi - bire
cu Hristos. Şi s-a nevoit aici peste şapte ani, însă nimeni, nici chiar; ucenicul
său Ioanichie nu ştia toate nevoinţele sale, fiind ascunse în| Dumnezeu şi în
taina inimii sale. Căci ucenicul vedea numai ostenelile! cele din afară, precum:
privegherile de toată noaptea, citirea celor şapte ’ Laude, osârdia la sfintele
slujbe pe care le făcea în paraclisul din peşteră,'! citirea cărţilor sfinte,
traduceri din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi compu T -] nerea de versuri
religioase pentru pelerinii care îl cercetau în peşteră. Dar| nevoinţele cele din
inimă, lacrimile de taină, lupta cu gândurile şi cu du- > hurile rele, cugetările
duhovniceşti la cele de sus şi căldura Duhului Sfânt' care îi aprindea inima

pentru Hristos, singur Dumnezeu le vedea şi le pri-J mea ca o ardere de tot a
cuviosului Ioan sihastrul, neştiute de nici unj- muritor. 'ai
Despre nevoinţa acestui sfânt sihastru, iată ce mărturisea ucenicul său: :
- Cât a fost bolnav niciodată nu a oftat sau a suspinat. Ci răbda toatej cu
seninătate şi bucurie. Apoi tăcea mult, nu râdea niciodată, se ruga| neîncetat cu
inima şi răbda cu multă tărie bolile şi necazurile vieţii. Ţineai regim sever şi
post, primind foarte puţină mâncare şi băutură, cât să-şi ţinăl zilele; iubea mult
liniştea şi singurătatea, ţinea cu tărie la dreapta-crcdinţăţţ la Sfânta Tradiţie şi
Sfintele Canoane şi avea mintea totdeauna aţintită la i Iisus Hristos răstignit pe
Golgota. Nimic din cele pământeşti nu cugeta,! nici nu vroia să ştie. Astfel,
trupul său, mintea şi inima erau despătimitc,' dematerializate şi unite tainic cu
Dumnezeu prin rugăciune şi prin darul': Duhului Sfânt.
La 5 august 1960, când avea 47 de ani, Cuviosul Ioan Iacob a tre la
cereştile locaşuri şi a fost înmormântat în peştera în care s-a nevoit.
Spunea şi acestea părintele Ioanichie, ucenicul său:
- Cuviosul Ioan ştia mai dinainte data sfârşitului său, pe ciue şi-n
însemnat-o pe peretele peşterii. îndată însă după ce s-a săvârşit, l-am îmbrăcat
cu rasa, i-am aşezat schima mare, căci era schivnic din Mănăstirea Sfântul
Sava, i-am pus epitrahilul pe piept şi l-am culcat pe rogojină. Apoi i-am aprins
trei lumânări de ceară şi candela şi am anunţat pe stareţul Mănăstirii Sfântul
Gheorghe Hozevitul, Arhimandritul Amfilohie, cu «.«ne era foarte apropiat.
La porunca lui s-au tras trei zile clopotele mănăstirii şi s-a făcut trisaghion la
peşteră.
Despre înmormântarea Cuviosului Ioan Iacob şi pentru minunea care s-a
săvârşit atunci, spune ucenicul său următoarele: „în ziua stabilită pentru
înmormântare a venit stareţul mănăstirii, Amfilohie, cu câţiva călugări şi cu
pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustia Ruva din apropiereSj S-au urcat
pe scară, sus, în, peşteră şi la orele zece, sâmbătă, 7 august stareţul a început
slujba prohodului. Deodată, însă, peştera s-a umplut de
Nenumărate păsărele de pustie, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pes- fneti
să mănânce. Acum, însă, nu veniseră să primească hrană, ci au fost îmise de
Dumnezeu, spre cinstirea Cuviosului Ioan, ca să-l jelească şi ’ ă-l petreacă
spre mormânt”.
r Despre aceasta, stareţul Amfilohie spunea: „Păsările ne incomodau în uinpul
slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au fnchis cărţile,
băteau din aripi deasupra trupului Cuviosului, se aşezau şi pe 'el,' pe cap, pe
piept, pe picioarele lui şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu ^ 5iau mâncare,
ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care -1 pierdu- După săvârşirea
slujbei, spune stareţul, l-am pus în mormânt, care ‘ ta în peşteră şi în care mai
fuseseră îngropaţi şi alţi sihaştri, iar deasu- am pus un capac cu scânduri. Abia
atunci au plecat păsările şi s-au răştiat.
Apoi am adus pământ, am făcut mortar şi am lipit cu el scândurile de
[mormânt, unde Cuviosul a rămas până în august 1980..
După 20 de ani, la 8 august 1980, sfintele sale moaşte au fost aflate fregi în
mormânt. Astfel, el a fost preamărit de Dumnezeu ca Sfânt. „ estea s-au
petrecut astfel:
'■! în vara anului 1980, la 8 august, un grup de pelerini ortodocşi, în mte cu
un arhimandrit grec, fost sihastru aproape de Cuviosul Ioan zevitul, au urcat
în peştera Sfânta Ana, au făcut o rugăciune şi i-au tat mormântul. Apoi a
spus acel arhimandrit:
i - M-am nevoit aici, aproape de peştera aceasta, şi îl iubeam foarte mit pe
Părintele Ioan Iacob, care îmi era duhovnic. Apoi, plecând misio- în America
de peste 20 de ani, nu mai ştiam nimic despre el. Dar într-o şpte l-am visat şi
mi-a spus: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera bfmtei Ana din pustiul
Hozeva şi mă vei vedea!”. Este o lună de zile de id l-am visat şi de atunci nu
mai am odihnă. De aceea am venit ca să rbesc cu Părintele Ioan, duhovnicul şi
prietenul meu. Eu însă nu ştiam ţs?a mutat la Domnul. Acum sufletul meu nu
mai are pace până nu îi voi eschide mormântul ca să-i sărut cinstitul său trup
atât de nevoitor!
| Stareţul lavrei, Amfilohie, cu greu a dat binecuvântarea să se deschi- ^ "•
mormântul Cuviosului Ioan din peşteră. însă cum l-au deschis, a ieşit miros de
bună mireasmă care a umplut peştera şi inimile tuturor. Iar pul Cuviosului şi
hainele erau întregi şi nevătămate şi răspândeau o mă cerească de sfinţenie.
Parcă era de curând adormit. Atunci, toţi pele- îiii au îngenunchiat şi, cu
lacrimi de emoţie şi evlavie, au strigat:
L - Slavă Ţie, Doamne, pentru această mare minune Cuviosul Ioan omanul
este Sfânt!
£ Apoi au sărutat sfintele lui moaşte, le-au tămâiat, au aprins lumânări şi
Icântat troparul: „întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip,
că luând crucea ai urmat lui Hristos, şi învăţând să nu se uite la trup că este

trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta
împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău!”.
Deci, primind o bucăţică din hainele Cuviosului, de binecuvântare,
pelerinii s-au dus cu pace, iar moaştele lui au rămas în peşteră până la 15
august.
La 15 august, moaştele sale au fost duse la Mănăstirea Sfântul Gheor- ghe
Hozevitul din apropiere, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict al
Ierusalimului, şi se păstrează în biserică alături de celelalte sfinte moaşte.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare
sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, cunoscută şi cinstită de evlavia po-
porului, l-a canonizat ca Sfânt la data de 20 iunie 1992 sub numele de ' Sfântul
Cuvios Ioan de Neamţ - Hozevitul, hotărând pentru prăznuire ziua de 5 august,
data trecerii sale la cele veşnice.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan de la Neamţ Hozevitul, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte
pe noi. Amin.
Cuviosul Paisie Aghioritul (1924*1994) s-a născut în Farasa Capa-

dociei la 25 iulie 1294 şi a primit la botez numele de Arsenie. A venit în Grecia
odată cu schimbul de populaţie, venind grecii din Turcia şi plecând turcii în
Grecia.
Din fragedă vârstă a trăit în nevoinţă. Bucuria lui erau Vieţile Sfinţilor, ale
căror lupte duhovniceşti se străduia să le urmeze.
A învăţat meseria de tâmplar. în armată a servit ca telegrafist. în tot ceea
ce întreprindea, se distingea prin vioiciunea, jertfirea de sine, moralitatea şi
harismele lui. A intrat în monahism în Sfântul Munte Athos. A vic- ţuit în
rugăciune neîncetată şi a cultivat smerenia şi dragostea. A îndrum ît a mângâiat
duhovniceşte, a tămăduit mulţimea oamenilor care alergau la el. Sufletul lui s-a
umplut cu totul de dragostea dumnezeiască şi chipul său cuvios iradia harul
dumnezeiesc.
După dureri martirice, care, precum spunea, l-au folosit duhovniceşte mai
mult decât nevoinţele lui pustniceşti de toată viaţa, s-a odihnit în Domnul la 12
iulie 1994 la Mănăstirea Sfântului Ioan Evanghelistul de la Suroti - Tesalonic.
Mormântul său se află lângă biserica Sfântului Arsenie Capadocianul.
Pentru rugăciunile Cuviosului Paisie Aghioritul, Doamne Iisuse Hristoase,
f-
Informaţiile din acest capitol au fost preluate din următoarele cărţi:
ir
I hira. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol.I+II, Episcopia
Romanului luşilor, 1988,1993;
tru Botsi, Portretul unui Sfânt. Ioan de Kronstadt, Ed. Bunavestire, Galaţi, 03;
intui Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, 1993;
intui Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din i
nină, Bucureşti, 2000;
intui Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.I, Ed. Sofia, Bucureşti,
00;
întul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993;
Intui Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987;
ieron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, 2003; mtul Nicodim
Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Ed. Mitropoliei natului,
Timişoara, 1997;
iviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan,
hitul Lacu, 2000;
iviosul Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis,
ha lulia, 1994;
£?Pr Prof. D. Stăniloae, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere
ortodox, [Ôrtodoxia, anul XIX, nr.4,1967;
Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie
Palama, i ’.d Scripta, Bucureşti, 1993; fCele şapte plânsuri ale Sfântului
Efrem Şirul, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995; f,’ Duc. Nicuşor Morlova,
Sfântul Nectarie Taumaturgul, Ed. Bunavestire, 2002;
I
- Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoşenski, 100 de minuni ale Fericitului
Ioan 'aumovici, Ed. Sofia, 2003; jlocalia, vol.I-XII; fBroloagele, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991;
ui români şi apărători ai Legii strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1987; mţţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie de la Cemigov,
Ed. Credinţa ' ămoşească, 2003;
Jaţa Sfântului Paisie de la Neamţ;
moţa unui Sfânt. Avva Iustin Popovici, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.
PARTEA I
DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI

Dovedirea existenţei lui Dumnezeu
„Existenţa lui Dumnezeu nu este pusă la îndoială de cei care

primesc Sfintele Scripturi, adică Vechiul şi Noul Testament şi nici de
mulţimea păgânilor, deoarece cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este
sădită în chip înatural în noi. Dar răutatea celui viclean contra firii
omeneşti a avut atâta x putere încât a atras pe unii în cea mai absurdă şi
cea mai rea decât toate ‘trăutăţile prăpastie a pierzării, anume de a spune
că nu există Dumnezeu. ^Nebunia acestora arătând-o tâlcuitorul
lucrurilor dumnezeieşti David, a spus: «Zis-a cel nebun întru inima sa:
Nu este Dumnezeu» (Ps. 13,1) [...] Toate cele care există sunt sau create
sau necreate; iar dacă sunt Jgcreate, sunt negreşit şi schimbătoare, căci
existenţa acelora care a început prin schimbare va fi supusă cu siguranţă
schimbării, fie distrugându-se, fie schimbându-se în chip liber. Dar dacă
sunt necreate, urmează că sunt negreşit şi neschimbătoare [...] Şi cine nu
va cădea de acord cu noi că *‘toate existenţele, toate cele care cad sub
simţirea noastră, chiar şi îngerii, î schimbă, se prefac şi se mişcă în multe
feluri! Cele spirituale, adică Ungerii, sufletele şi demonii, se schimbă
potrivit voinţei libere, care creşte au se micşorează, fie în progresul în
bine, fie în îndepărtare de bine. Ce- elalte se schimbă prin naştere şi
distrugere, prin creştere şi micşorare, prin ehimbarea însuşirilor şi
mişcarea de la un loc la altul. Prin urmare, fiind ehimbătoare, negreşit
sunt create; şi fiind create, negreşit au fost create de Bine va. Creatorul,
însă, trebuie să fie necreat. Dar dacă şi acela a fost gpreat, negreşit a fost
creat de cineva, şi aşa mai departe, până ce vom ajunge la cineva necreat.
Aşadar, Creatorul fiind necreat, negreşit este şi Neschimbător. Şi cine
altul va fi Acesta dacă nu Dumnezeu?
Dar şi coeziunea însăşi şi conservarea şi guvernarea creaţiei ne
învaţă există Dumnezeu, care a urzit acest univers, îl ţine, îl păstrează
şi are ieauna grijă de el. [...]
Cine este acela care a orânduit cele cereşti şi cele pământeşti, toate
ple din aer şi toate cele din apă, dar mai vârtos, cele dinaintea acestora,
erul, pământul aerul, natura focului şi a apei? Cine le-a amestecat şi le-a
npărţit pe acestea? Cine este acela care le-a pus în mişcare şi conduce
mersul lor neîncetat şi neîmpiedicat? pus în toate o lege, potrivit
Nu este oare Făuritorul lor Acela caie a căreia totul se conduce şi se
guvernează?” '
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.17)
A*
|
i
B
f
!
'
?
Despre Preasfânta
Treime
Dovedire că există un în Sfintele Evanghelii spune astfel

singur Dumnezeu către Tatăl: «Aceasta este viaţa
veşnică ca să te cunoască pe tine
singurul Dumnezeu adevărat»
(Ioan 17, 3).
Celor care nu cred în
„Că există un singur dumnezeiasca Scriptură le vom
Dumnezeu şi nu mulţi Dumnezei vorbi în chipul* următor:
este neîndo- ^ ielnic celor care Dumnezeirea este desăvârşită şi
cred în dumnezeiasca Scriptură. nu-I lipseşte nimic în ce priveşte
Căci spune Domnul la in- -S bunătatea, înţelepciunea şi
ceputul legii: «Eu sunt Domnul puterea; este fără de început, fără
Dumnezeul tău; cel care te-a scos de sfârşit, pu- j, rurea dăinuitoare,
din pă- | mântui Egiptului. Să nu necircumscrisă şi, ca să spunem
ai alţi Dumnezei afară de Mine» într-un cuvânt, dcsăvâi- * şită în
(Ieşire 20,2-3) ,a Şi iarăşi: toate. Dar dacă vom spune că sunt
«Ascultă, Israile: Domnul mulţi Dumnezei, este necesar să ’•
Dumnezeul tău este un singui J se observe deosebire între cei
Domn» (Deuter. 6, 4). Iar prin mulţi, căci dacă nu este deosebire
profetul Isaia spune: «Eu sunt între ei. ' este mai degrabă unul, şi
Dumnezeu ţi dintru început şi eu nu mulţi. Dar dacă este deosebire
după acestea, şi afară de mine nu între ei, unde -■ este desăvârşirea?
este Dumnezeu j înaintea Mea n-a Căci n-ar fi Dumnezeu, dacă ar fi
fost alt Dumnezeu şi după Mine lipsit de desăvârşite, fie în ce
nu va fi şi în afară de \ Mine nu priveşte bunătatea, fie în ce
este» (Isaia 43, 10-11). Şi Domnul priveşte puterea, fie în ce priveşte
înţelepciunea, fie în ce priveşte purcede, Acela va mărturisi
timpul, fie în ce priveşte spaţiul. eşpre Mine. (Ioan 15, 26)
Dar identitatea în toate indică mai
degrabă un singur Dumnezeu şi nu
mulţi.” I „Oricine voieşte să se
(Sfântul Ioan Damaschin, [29J, mântuiască, înainte de toate se
p.20) cade lui să ţină ' .dinţa
Căci trei sunt care universală, pe care, dacă cineva
mărturisesc în cer: Tatăl, n-o va păzi întreagă şi neîntinată,
Cuvântul şi Sfântul uh, şi Aceşti ă îndoială, se pierde în veac.
trei Una sunt. (I Ioan 5, 7) . Credinţa universală aceasta este,
ca să cinstim Un Dumnezeu în
jreime, şi Treimea în Unime,
B Harul Domnului nostru Iisus necondiţionând Ipostasele, nici
Hristos şi dragostea lui împărţind .nnţa. Căci una este
Dumnezeu şi ţpărtăşirea Ipostasa Tatălui, alta a Fiului,
Sfântului Duh să fie cu voi cu alta a Duhului Sfânt; 9ar, a
toţi! (O Cor. 13,13) Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh una este dumnezeirea,
I' deopo- ivă slava, împreună
i Drept aceea, mergând, învăţaţi veşnică mărire. Cum este Tatăl,
toate neamurile, botezându-le în aşa şi Fiul, aşa şi tântul Duh.
nu- m Tatălui şi al Fiului şi al Necreat Tatăl, necreat Fiul,
Sfântului Duh. (Matei 28,19) necreat Duhul Sfânt; Necuprins
cj minte Fiul, necuprins de minte
Duhul Sfânt; veşnic Tatăl, veşnic
£ Dar Mângâietorul, Duhul Fiul, cişnic Duhul Sfânt; dar nu
Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, sunt. trei veşnici, ci unul veşnic,
în nume- , Meu, Acela vă va căci precum
învăţa toate şi vă va aduce
aminte despre toate cele ce m
spus Eu. (Ioan 14,26)
Iar când va veni

Mângâietorul, pe Care Eu îl voi
trimite vouă de la atăl, Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl
82 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 83
nici trei nu sunt necreaţi, nici trei necuprinşi de minte, ci unul necuprins de descompunerii.
minte. De asemenea, atotputernic Tatăl, atotputernic Fiul, atotputernic Du- Iar noi cinstim unicul principiu. Nu un principiu mărginit într-o per-
hul Sfânt; Dar nu trei atotputernici, ci un atotputernic. Astfel, Dumnezeu soană, fiindcă aceasta nu e Persoană unică. Căci aceasta se sfâşie sau ajunge
Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu şi Duhul Sfânt; dar, nu trei Dumnezei, ci la discordie în ea însăşi şi devine mai multe. Ci este o monarhie, un
unul este Dumnezeu. Tot astfel, Domn Tatăl, Domn Fiul Şi Domn şi Duhul principiu care se arată în aceeaşi cinste a firii, în acordul voinţei, în
Sfânt; dar nu trei Domni; ci unul este Domn. Căci precum suntem obligaţi identitatea mişcării şi în unicitatea consimţirii celor ce provin din ea, cum
de adevărul creştin, să mărturisim pe fiecare ipostasă, Dumnezeu şi Domn, nu este cu putinţă în firea născută. Astfel, chiar dacă este în ea o diferenţă
tot astfel suntem opriţi de dreapta credinţă universală să zicem trei exprimată prin număr, nu este o tăiere în fiinţă. [...]. Şi aceasta este pentru
dumnezei şi trei Domni. Tatăl de nimeni nu este Scut, nici creat, nici noi Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Primul este Născător şi Purcezător, şi în
născut; iar Fiul de la Tatăl singur este, nu făcut, nici creat, ci născut; iar chip nepătimitor şi netemporal şi netrupesc. Dintre ceilalţi Unul e Născut,
Duhul Sfânt de la Tatăl este, nu făcut, nici creat, nici născut, ci purces. Celălalt purces, sau nu ştiu cum le-ar numi cineva, într-un mod cu totul
Deci unul este Tatăl, nu trei Părinţi; unul este Fiul, nu trei Fii; unul Duhul deosebit de cele văzute.”
Sfânt nu trei Duhuri Sfinte, Şi în această Treime, nimic nu este mai înainte, ; • (Sfântul Grigorie Teologul, [18], p.52)
ori mai pe urmă, nimic mai mare sau mai mic; şi cele trei ipostase egale şi
împreună veşnice între ele sunt; încât, în totul cum s-a spus, se adoră şi
Treimea în Unime şi Unimea în Treime. Deci, cel ce voieşte să se
mântuiască aşa să gândească despre Sfânta Treime. Dar, este necesar încă, TROPARE
pentru mântuirea veşnică, să creadă drept şi întruparea Domnului nostru Cuvine-se cu adevărat a lăuda pe Treimea cea întru tot dumnezeiască:
Iisus Hristos.” pe Tatăl, Cel fără de început şi a toate lucrător, pe Cuvântul, Cel
(Sfântul Atanasie cel Mare, [7], p.154) împreună fără de început, Care din Tatăl mai înainte de veci fără strică-
ciune S-a născut, şi pe Sfântul Duh, Cel ce din Tatăl fără de ani purcede.
„Trebuie să mărturisim cu evlavie nenaşterea, naşterea şi purcederea, Nedespărţită în fiinţă, neamestecată în Feţe, Dumnezeu Te cunosc pe
cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Treimi: 'Ţine, Dumnezeire Una în Treime, ca pe ceea ce eşti întocmai cu împărăţia
pe Tatăl ca nenăscut, şi fără de început, pe Fiul; ca născut şi împreună fără şi întocmai cu tronul, şi strig Ţie cântarea cea mare, ce se cântă întreit
de început, pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatăl, dat prin Fiul (precum zice ■întru cele de sus.
Damaschin) şi împreună veşnic. ,, (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea a patra)
Treimea este unitate simplă, fiindcă e fără calitate şi necompusă. Dar e
Treime în unitate. Căci Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul
neamestecată perihoreza Acestora între Ele (întrepătrunderea Lor). Părinte, Cel ce eşti fără de început,
Dumnezeu se cunoaşte şi se zice în toate în chip întreit. Căci este Fiule, Cel împreună fără de început
nemărginit. El este susţinătorul şi purtătorul de grijă al tuturor prin Fiul în Mângâietorule Cel bun, Duhule Cel drept
Duhul Sfânt. Nici unul din Aceştia trei. nu se zice, nu se cugetă şi nu se Născătorule al lui Dumnezeu-Cuvântul
numeşte fără sau afară de Ceilalţi.” * Cuvinte al Tatălui Celui fără de început
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p. 100) Duhule Cel viu şi făcător Treime în
Unime, miluieşte-mă!
(Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea a opta)
„Cele mai vechi opinii despre Dumnezeu sunt trei: lipsa unui
principiu, multe principii şi un unic principiu. Primele două au plăcut fiilor
1
elinilor. Să le placă mai departe. Lipsa unui principiu înseamnă o lipsă de
rânduială, mulţimea de principii este o discordie şi, deci, şi ea e lipsită de
principiu şi e lipsită de rânduială. Amândouă duc la acelaşi rezultat: la
neorânduială sau la descompunere. Căci neorânduiala e pregătirea
Despre deosebirea dintre Fiinţa lui Dumnezeu şi K împotriva celor care spun că harul lui Dumnezeu este creat
lucrările dumnezeieşti | „Dacă voi spuneţi că harul din sfinţi e creat pentru faptul că toate
cele
create se împărtăşesc de Dumnezeu, pentru voi, toate se vor numi sfinte
şi toată făptura se va îndumnezei de către voi; vor fi sfinte nu numai
„Dacă Fiinţa lui Dumnezeu nu se deosebeşte întru nimic de lucrarea • cele ţionale, mai bine zis aceia dintre cei raţionali care se împărtăşesc de
dumnezeiască, iar purtătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu are * arul îndumnezeitor al Duhului, ci şi cele neraţionale şi pe lângă acestea
multe lucrări, precum are şi multe pronii şi bunătăţi creatoare, atunci 1 ie neînsufleţite. [...] După judecata ta, pentru tine va fi mai sfântă albina
Dumnezeu are şi multe fiinţe, ceea ce nimeni din neamul cu nume creşti- h ’ecât musca şi mioara decât albina şi altele decât mioara şi omul mai
nesc n-a spus-o şi n-a gândit-o vreodată. mult decât acestea, poate chiar şi Isabela; şi iarăşi, furnica mai sfântă
Dacă lucrările lui Dumnezeu nu se deosebesc întru nimic de Fiinţa decât altă insectă, sau dacă vrei, taurul sau elefantul, sau altul dintre
dumnezeiască, atunci nu se vor deosebi nici între ele. Prin urmare, voinţa animale, mai sfânt decât berbecul, iar omul mai sfânt decât acestea,
lui Dumnezeu nu se va deosebi întru nimic de preştiinţa Lui. Dar atunci, î chiar dacă ar fi ca Âhab [...]. Un astfel de sfânt va fi şi cel ce vă atrage
sau Dumnezeu nu preştie toate, o dată ce nu vrea toate cele ce se fac, sau pe voi prin dogme vrednice de dispreţ spre astfel de opinii vrednice de
voieşte şi cele rele, întrucât pe toate le preştie. Iar dacă nu le preştie pe râs şi care e în mod vădit un duşman al Evangheliei lui Hristos. [... ]
toate, nici nu este Dumnezeu. Prin urmare, se deosebeşte preştiinţa de vo- ' Dacă [Dumnezeu] creează şi în sfinţi sfinţenia, cum le creează pe cele
inţa dumnezeiască şi deci fiecare din acestea de Fiinţa dumnezeiască. corespunzătoare în toate celelalte, ce nevoie mai era de Hristos şi de
[.. .J Toate se împărtăşesc de lucrarea susţinătoare, dar nu de Fiinţa Im Ibzenţa Lui? Ce nevoie mai e de Botezul în El şi de stăpânirea şi de ?
Dumnezeu. [...] terea ce ne vine din El? Ce nevoie mai este de Duhul suflat, trimis şi
Nu lucrarea se cunoaşte din fiinţă, ci fiinţa se cunoaşte din lucrare. ’lăşluit de la început? Căci precum era în toate, era şi în noi.”
Dar se cunoaşte că este, nu însă şi ce este. De aceea şi Dumnezeu se cu- (Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.374-376)
noaşte, după teologi, că este, nu din Fiinţă, ci din pronia Sa. Deci lucrarea Dobândirea şi pierderea Putem să postim cât de mult, să ne
harului rugăm cât de mult, să facem cât de
se deosebeşte de Fiinţă şi prin aceasta, anume că lucrarea este ceea ce
face cunoscut, iar Fiinţa, ceea ce se cunoaşte prin lucrare că este. [...] „Harul nu vine fără ca sufletul mult bine dar, dacă cădem în
Dumnezeiescul Chirii, vorbind şi el despre Dumnezeu, zice că < a să-l cunoască; atunci când pierde mândrie, vom fi asemenea unui
face» ţine de lucrare, iar «a naşte» de Fire. Iar Firea şi lucrarea nu sunt acest har, sufletul îl doreşte cu chimval care răsună dar înăuntru e
acelaşi lucru. La rândul său, purtătorul de Dumnezeu Damaschin zice că putere şi-l caută plângând. Dacă gol (I Corinteni 13, 1). [...]
naşterea este lucru al Firii dumnezeieşti, iar creaţia, lucru al voinţei dum- nişte părinţi şi-m pierde copilul lor Iată calea cea mai scurtă şi mai
nezeieşti. în altă parte zice iarăşi tot el, în chip lămurit: «Altceva este lu- preaiubit, cum l-ar mai căuta peste uşoară de a ajunge la mântuire:
crarea şi altceva izvorul lucrării; lucrarea este mişcarea fiinţială a firii, iar tot ca să-l găsească! La fel îl caută Fii ascultător, înfrânat, nu
izvorul lucrării, firea din care iese lucrarea». ] pe Domnul şi sufletul care iubeşte judeca pe nimeni, păzeşte mintea şi
Aşadar în multe locuri dumnezeieştii Părinţi zic că lucrarea se pe Dumnezeu, dar cu mult mai inima ta de gândurile rele, crede că
deosebeşte de Fiinţa dumnezeiască.” multă/nelinişte şi tărie. toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi
(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.493-494,520-521) Slavă lui Dumnezeu că ne dă iubeşte;: Pentru această smerenie,
IBip: să deosebim venirea harului Lui şi harul Duhului Sfânt se va sălăşlui
1
Ce este harul ne învaţă să recunoaştem ce face să întru tine şi A ei zice: «Bun este
vină harul şi ce ne face să-l Domnul!».
i „Ce este harul? Un dar al lui Dumnezeu dăruit omului pentru pierdem.'- Sufletul celui ce păzeşte Dar dacă judeci pe ceilalţi,
credinţa toate poruncile va simţi totdeauna dacă murmuri şi-ţi place şă-ţi faci
jr în Hristos spre mântuirea omului creştin. Harul este puterea iertătoare, prezenţa, chiar şi slabă, a harului; voia ia, atunci, chiar dacă te-ai ruga
Rirniluitoare, luminătoare, mântuitoare care îndeamnă spre fapta cea bună.” dar el se pierde uşor prin mândrie, mult, sufletul tău va sărăci şi vei
(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.75) pentru un singur gând de trufie. spune «Domnul m-a uitat». Dar nu
Domnul te-a uitat pe tine, tu ai uitat cere nevoinţă îndelungată. „Celui ce flămânzeşte pentru
că trebuie să te smereşti şi pentru * înainte de orice lucru, cel care Hristos, harul i se face hrană; celui
aceasta harul lui Dumnezeu nu cere har de la Dumnezeu trebuie să ce n setează, băutură preadulce;
sălăşluieşte in sufletul tău. El intră ndure ispitele şi necazurile, în orice celui ce tremură de frig, haină; celui
cu uşurinţă într-un suflet smerit şi îi fel ar veni acestea. Iar dacă în timp ce se roagă, deplină încredinţare;
dă pacea ţi odihna în Dumnezeu. de Spiţă se nelinişteşte şi nu arată celui ce plânge, mângâiere.”
Maica Domnului a fost mai smerită destulă răbdare, nici harul nu va (Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.325)
decât toţi oamenii, de aceea o veni, nici virtutea nu o săvârşeşte şi
slăvesc cerul şi pământul.” nici nu se învredniceşte de vreun
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], dar duhovnicesc, acă cineva a aflat : „Am văzut oameni venind în
p.96-97) care este darul lui Dumnezeu; cum mănăstire cu feţele desfigurate şi
că sunt necazurile în general, tot urâţite jpăcate şi de patimi dar care,
„Mă întrebi care din doi ceea ce ne aduc ispitele, acesta a prin pocăinţă şi prin viaţă de
primeşte harul mai repede, pustnicul aflat cu adevărat care iste calea rugăciune, ||%u schimbat şi au
sau cel aflat sub ascultare. Fără Domnului. Acesta aşteaptă ispitele ajuns plăcute la vedere1. [...] Astfel,
îndoială că ucenicul ascultător. să vină pentru că prin acestea : păcatul desfigurează pe om, dar
Acesta primeşte şi harul mai repede 3curăţeşte, răbdând se luminează şi harul îl face frumos.”
şi este şi în afară de orice pericol. ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.” lv (Sfântul Siluan Athonitul, [60],
Nu se teme nici că o să cadă, nici că (Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.151-152)
o să ardă. Numai să nu se lase p.78)
cuprins de neglijenţă. Şi să mai ştii
că, atunci când omul îl are înlăuntrul
său pe Hristos, atunci fie că este II’ | „Este adevărat lucru că atât cât
singur, fie că este împreună cu mulţi omul alergă să ajute pe ceilalţi, tot
semeni ai săi, el îşi află liniştea şi ajâţ prisoseşte harul lui Hristos în
are pace mereu. el, pentru că iubirea este porunca
Harul lui Dumnezeu nu lui -'Dumnezeu, prima şi cea mai
depinde de timp, ci de modul în care mare: «Să iubeşti pe Domnul
vietu- ieşti şi de mila Domnului. Dumnezeul tău din tot sufletul
Experienţa se dobândeşte, într- tău,şi din toată inima ta». Iar cea
adevăr, o dată cu trecerea timpului, de-a doua asemenea ei: pe
dar harul - de aceea se numeşte har, aproapele tău ca pe tine însuţi».
adică dar, pentru că depinde de «In aceste două porunci se cuprind
Dumnezeu - se dăruieşte în funcţie
4
h'qea şi proorocii.»
de căldura credinţei, de smerenie şi ţ Cât de mult însetează cineva
de voia cea bună. Solomon a primit pentru mântuirea fratelui său, atât
har când era de doisprezece ani. de mult, este copleşit sufletul său de
Daniil la aceeaşi vârstă. David pe iubirea lui Dumnezeu.”
când păştea turmele tatălui său. £a (Gheron Iosif, [43], p.323) 1 \T •
fel toţi cei vechi şi noi. Imediat ce Nu se cuvine să căutăm harul pentru ca
omul ajunge la căinţa adevărată, faţa noastră să fie plăcută la vedere. Cel ce
Harul se apropie de el şi sporeşte o Roadele harului ar căuta 'harul cu acest gând rău s-ar face
rob al slavei deşarte; iar duhul slavei
dată cu creşterea zelului. Experienţa deşarte l-ar urâţi.
„Viaţa dumnezeiască este o plenitudine infinită continuu prezentă, care facultatea de a rămâne şi de a progresa în bine şi de a se îndrepta spre rău.
nu este simţită nici măcar ca o continuitate; pentru că acolo unde este simţită [...]
continuitatea, este simţită trecerea şi se aşteaptă viitorul. în viaţa îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, căci tot ceea ce are
început are şi sfârşit potrivit
Despre eternitatea lui Dumnezeu şi despre timp naturii lui. Despre crearea lumii nevăzute Numai
dumnezeiască nu există un trecut, pentru că prin trecut se măsoară distanţa Dumnezeu este veşnic, dar -mai degrabă este mai presus de veşnicie. Căci
parcursă spre desăvârşire; nici un viitor, pentru că prin viitor se speră o Cel care a făcut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului. [...]
înaintare într-o desăvârşire care nu e posedată în prezent. în viaţa dumne - îngerii sunt circumscrişi, căci atunci când sunt în cer nu sunt pe pământ
zeiască este un prezent fără o referire la trecut şi la viitor, pentru că se şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ nu rămân şi în cer. Nu sunt
trăieşte pururea în plenitudine. limitaţi de pereţi, de uşi, de încuietori şi de peceţi. [...]
Dumnezeu este etern, pentru că nu există la El o depăşire a comuniunii Iau forma pe care le-ar porunci-o Stăpânul Dumnezeu şi astfel se arată
realizate, spre o alta mai deplină. O asemenea depăşire e posibilă numai oamenilor şi le revelează tainele dumnezeieşti.
acolo unde fiinţa e limitată, dar în acelaşi timp e şi capabilă de creştere. [...] Locuiesc în cer şi au un singur lucru de făcut: să laude pe Dumnezeu şi
Dar viaţa dumnezeiască nu este nici o încremenire fără început şi fără să slujească voinţei Lui dumnezeieşti.”
sfârşit, ci e o comuniune vie între Subiectele supreme. [...] (Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.47-48)
Eternitatea lui Dumnezeu ţine de plenitudinea Lui şi de faptul că nu
face parte din nici un sistem de referinţă, că este mai presus de existentă. [-]
Fiinţele create nu puteau avea de la început eternitatea, căci aceasta ar
fi însemnat să fie eterne prin firea lor; dar între calitatea de «creaturi» şi
atributul «etmitate prin fire» este o contradicţie. Ele trebuia să ajungă la
eternitate printr-un efort propriu, ajutat de harul dumnezeiesc. De aici rezultă
necesitatea pozitivă a mişcării şi a timpului. Mişcarea în timp este folosită
astfel de eternitatea divină, pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei.
Mama pune copilul la o distanţă de ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se
întărească în exerciţiul mişcării ce -1 face spre ea, atras de dorul ei.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p. 124-126)
„Pentru că Bunul şi Preabunul Dumnezeu nu S-a mulţumit cu con-
templarea Lui proprie, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă
ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea
Lui, aduce de la neexistenţă la existenţă şi creează universul, atât pe cele
nevăzute, cât şi pe cele văzute. în timp ce gândeşte, creează; iar gândul se
face lucru, realizându-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duh.”
„Toţi îngerii au fost zidiţi prin Cuvânt şi au fost desăvârşiţi de Sfântul

Duh prin sfinţire, participând la luminare şi la har în măsura vredniciei şi
rangului lor. [...]
îngerul are o fire raţională, spirituală, liberă şi schimbătoare în felul de
a gândi sau de a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Numai ceea
ce este necreat este neschimbător.
, Tot ceea ce este raţional este şi liber. Aşadar, pentru că îngerul are o ‘ fire
raţională şi spirituală, este liber; iar pentru că este creat şi schimbător, .are
T
Despre crearea lumii văzute care mişună în ape, unde ele. se prăsesc după felul lor, şi toate păsările
inaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
*- Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi
umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!”
■ Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor:
Şi pământul era netocmit şi gol. întuneric era deasupra adâncului şi
. animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa.
Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele do- '
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!: Şi a fost lumină.
mestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a
Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu
văzut Dumnezeu că este bine. fi, Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după
lumina de întuneric.
chipul şi după asemănarea m Nfiastră, ca să stăpânească peştii mării,
Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi
păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe
a fost seară şi a fost dimineaţă: zi una.
pământ şi tot pământul!”
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să se des-
«j». Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui %\-
partă ape de ape! ” Şi a fost aşa.
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub
|k Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi um-
tărie de apele cele de deasupra tăriei.
hpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările
Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a
ferului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ
fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
şi peste tot pământul! ”
Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi sase
Apoi a zis Dumnezeu: „lată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de |
arate uscatul!" Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile
pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea
lor şi s-a arătat uscatul.
vor fi hrana voastră.
Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o
Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor
mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
î vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau
Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu
toată iarba verde spre hrană”. Şi a fost aşa.
sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea
t ’;Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a
rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ! ” Şi a fost aşa.
fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.
Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul
A (Facerea, cap.l)
şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi si
a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze
pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească
anotimpurile, zilele şi anii,
Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze
pământul”. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare
pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii,
şi stelele.
Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,
Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi
a văzut Dumnezeu că este bine.
. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
u Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în
ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii,
împotriva celor care spun că lumea a fost creată dintr-o materie 'dicată la un plan de perfecţiune în Dumnezeu tot prin voia Lui atotpu-
preexistentă sau din fiinţa lui Dumnezeu ternică şi prin iubirea Lui, după o anumită pregătire a ei pentru aceasta. - ]
O lume existentă din veci în forme evolutive, în esenţă identice cu
„Lumea e creată din nimic de Dumnezeu. Raţiunile ei plasticizate actuală ar fi ea însăşi absolutul, adică singura realitate.”
sunt create din nimic, dar au ca model şi ca susţinătoare raţiunile eterne ale (Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p.226-227)
Logosului. Dacă ar fi din Fiinţa lui Dumnezeu ea ar fi părtaşă prin fiinţă
de plenitudinea Lui, şi omul, legat de ea, ar fi şi el etern şi egal cu
Dumnezeu şi nu s-ar explica responsabilitatea lui faţă de Dumnezeu şi împotriva celor care spun că zilele creaţiei nu au fost zile, ci ere
setea de un absolut superior lumii. „Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seară, iar sfârşitul nopţii, dimi- aţă; şi
Lumea nu este nici dintr-o substanţă eternă, coexistentă cu pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm nici să socotim că ;ara este
Dumnezeu. Căci şi în acest caz ar fi egală în eternitate cu Dumnezeu şi sfârşit zilei ci să ştim bine că lungimea amândurora face o zi.”
atât El cât şi ea s-ar limita reciproc, neavând nici El, nici ea plenitudinea. (Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.63)
în acest caz Dumnezeu n-ar fi mai bun ca ea şi ea n-ar putea fi mântuită
din relativitatea ei absurdă.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p.231) . „Un misionar academician mi-a spus: «în istorisirea Facerii dumnezeieşti
2
trebuie să înţelegem cuvântul ziuă ca milioane de zile». Sărmanul sionar!
„De vine maniheul sau Marcion sau Valentin sau filosofii greci şi-ţi El şi-l închipuie pe Făcătorul Atotputernic ca fiind foarte nepu- cips, ca
spun că materia a preexistat, spune-le lor: La început a făcut Dumnezeu unul care are nevoie de milioane de zile pentru a crea.”
cerul şi pământul. Spui că nu cred în Scriptură? Atunci întoarce-le spatele (Cuviosul Ioan de la Valaam, [40], p.186)
ca unor nebuni, ca unor ieşiţi din minţi! Căci ce iertare poate avea omul -
care nu crede în Creatorul universului şi socoteşte adevărul minciună? Cu-
- loarea feţei lor li-i plăsmuită, îşi acoperă chipul cu masca blândeţii, împotriva celor care spun că soarele nu a fost creat m ziua a tra
ascund lupul în pielea oii. Tu, însă, nu te lăsa înşelat!”
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.42) „Pentru asta Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu oteşti că
datorită lui aveam ziua.”
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.82)
„Auzi că «la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul» şi că a .
făcut pe cele ce sunt din cele ce nu sunt şi mai spui că a preexistat materia? „în cele trei zile, la porunca dumnezeiască, răspândindu-se şi adunân- -se
Care om cu mintea întreagă ar îndura una ca aceasta? Este, oare, om, Cre- ‘ lumina, s-a făcut ziua şi noaptea. în a patra zi a făcut Dumnezeu
atorul, ca să aibă nevoie de o materie preexistentă pentru a-şi arăta arta Sa ? uminătorul cel mare, adică soarele ca să conducă şi să stăpânească ziua -
Este Dumnezeu! Lui I se pleacă toate; creează cu cuvântul şi cu porunca.” in el se constituie ziua, căci ziua este timpul când soarele este deasupra
(Sfântul Ioan Gură de Aur, [34], p.48) ământului, iar durata unei zile este drumul soarelui pe deasupra pământuri
de la răsărit la apus - luminătorul cel mic, adică luna, şi stelele ca să
„Dacă lumea şi omul n-ar avea un început, n-ar fi din nimic, deci n-ar ©inducă şi să stăpânească noaptea şi să o lumineze.”
fi opera exclusivă a libertăţii şi a iubirii lui Dumnezeu şi n-ar fi destinate (Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.54)
nei existenţe în plinătatea lui Dumnezeu, ci forma ei relativă, imperfectă fi împotriva celor care spun că lumea era stricăcioasă înainte de
singura esenţă fatală a realităţii. cădere
Numai dacă lumea este din nimic prin voia lui Dumnezeu, ea poate fi
„Dumnezeu nu a dat la început primilor oameni zidiţi numai raiul, cum
2 Maniheii erau adepţi ai lui Manes, fondatorul maniheismului. Manes a încercat să socotesc unii, nici nu l-a făcut numai pe om nestricăcios, ci cu mult mai mult
unească, , creştinismul cu păgânismul oriental. Marcion a fost cel mai periculos eretic din şi înaintea lui, tot pământul acesta pe care îl locuim şi toate cele de pe
secolul ul II-lea. Sfântul Policarp al Smirnei l-a numit „întâiul născut al lui satan”. Valentin a pământ, ca şi cerul şi cele din el, aducându-le la fiinţă în cinci zile. în a şasea
fost un eretic gnostic din secolul al II-lea.
zi a zidit apoi pe Adam şi l-a aşezat pe el domn şi împărat al întregii lumi după asemănarea ei, potrivit hotărârii negrăite a Creatorului.”
văzute şi nici Eva nu era atunci adusă la existenţă, nici raiul, ci numai lumea I (Sfântul Ierarh Chirii al Alexandriei, [14], p.63)
aceasta fusese creată ca un fel de rai, nestricăcioasă, dar materială şi supusă
simţurilor. [...]
Şi ce viaţă şi petrecere ar fi avut, dacă s-ar fi păstrat nestricăcios şi
nemuritor, într-o lume nestricăcioasă, dacă ar fi trăit o viaţă fără de păcat şi
fără supărări, fără griji şi fără osteneală?”
(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.121-122) Despre deosebirea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi
făpturi
împotriva celor care spun că Dumnezeu nu a creat făpturile în
ordinea arătată în Sfânta Scriptură, ci în altă ordine
Duhul Cel Sfânt cunoştea cele viitoare; de aceea, ca oamenii de mai Făpturi ale lui Dumnezeu sunt şi se numesc de către cei ce cugetă
târziu să nu găsească pricini de discuţie şi nici să nu poată pune în dogmele Şbinecredincios nu lucrarea lui Dumnezeu, după aiurelile celor potrivnici
Bisericii gândurile lor împotriva Dumnezeieştii Scripturi, Sfântul Duh, şi -(vai ce necredinţă!), ci rezultatele lucrării dumnezeieşti. Căci dacă făptu-
acum, după ce arătat care este ordinea în care au fost create făpturile, după 'rile ar fi lucrarea, ele ar fi sau necreate (o, ce nebunie!), ca unele ce ar
ce a arătat ce a fost creat mai întâi şi ce a fost creat mai pe urmă, după ce -exista înainte de a se fi creat, sau Dumnezeu n-ar avea lucrare înainte de
arătat că pământul, supunându-se cuvântului şi poruncii Stăpânului, a dat din •făpturi (o, ce credinţă rătăcită!). Dar Dumnezeu fiind lucrător şi atotpu-
sânul său seminţele, că a fost trezit la naştere fără să aibă nevoie de ajutorul ternic din veci, făpturile, oricum s-ar numi, nu sunt lucrarea lui Dumnezeu,
soarelui - cum să aibă nevoie de el când nici nu era creat? - fără să aibă -i cele săvârşite sau rezultatele lucrării. Iar lucrarea lui Dumnezeu este,
nevoie de ploi îmbelşugate sau de mâna de lucru a omului - că omul nici nu ■•{după teologi, necreată şi împreună-veşnică cu Dumnezeu.”
fusese adus pe pământ - Sfântul Duh, deci, pentru aceste pricini aminteşte în (Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.519)
parte de toate, ca să închidă gura desfrânată a celor care ar încerca să Despre preştiinţă şi Ioan Damaschin,
vorbească fără de ruşine.” . predestinare [29], p.92)
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.140):
împotriva celor care spun că vietăţile nu-şi păstrează felul, ci se

transformă unele în altele „Trebuie să se ştie că
„Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, Dumnezeu ştie totul dinainte, dar nu Despre purtarea de grijă a
iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. le predestinează pe toate. Cunoaşte lui Dumnezeu
Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se mai dinainte pe cele ce sunt în
păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează felul.” puterea noastră, dar nu le
(Sfântul Vasile cel Mare, [79], p.120) predestinează. El nu voieşte să se
facă răul şi nici nu forţează virtutea.
Prin urmare predestinarea este opera „Pronia este grija pe care o are
„Succesiunile celor asemenea, trecute în fiecare, şi trecerile naturale ale poruncii preştiutoare a lui Dumnezeu de existenţe. Şi iarăşi:
celor de acelaşi neam şi de acelaşi fel de la unele la altele, continuând Dumnezeu. Predestinează pe cele ce Pronia este voinţa lui Dumnezeu, în
pururea pe acelaşi drum, fac creaţia să dureze pururea şi o ţin pururea nu sunt în puterea noastră, potrivit virtutea căreia toate existenţele
întemeiată în Dumnezeu, Cel ce a făcut-o. Şi aceasta se arată în faptul că preştiinţei Lui.” primesc conducerea potrivită. [...]
fiecare dintre cele existente seamănă în ea însăşi sămânţa după neamul şi . (SfântulIar că Dumnezeu poartă de grijă
şi că poartă bine de grijă, oricine o

va putea vedea în chipul cel mai (Sfântul Varsanufîe cel Mare, [91],
drept din următoarea argumentare. p.147)
Singui Dumnezeu este prin fire bun ilr
şi înţelept. Aşadar pentru că este bun, WM
poartă de grijă, căci cel care nu J/ “De crezi că Dumnezeu poartă
poartă de grijă nu este bun. Apoi, grijă de tine, pentru ce te îngrijeşti
pentru că Dumnezeu este întelept, de ‘v pilc vremelnice şi de
poartă de grijă de existente în chipul trebuinţele trupului tău? Iar de nu
cel mai bun. [.••] crezi că Dumnezeu ^poartă grijă de
Unele din acelea care sunt de tine, şi de aceea te îngrijeşti de cele
domeniul proniei sunt prin trebuitoare ţie, eşti mai U dc plâns
bunăvoinţă, altele prin îngăduinţă. decât toţi oamenii.”(Ps. 54,25)
Prin bunăvoinţă, acelea care fară "
discuţie sunt bune. iar prin Isaac
îngăduinţă, în diferite moduri, căci [90], p.49)
de multe ori îngăduie ca M dreptul să
cadă în nenorociri spre a arăta altora l
•v
virtutea ascunsă în el, după cum este Ir
cazul lui Iov [Iov 1,12-22]” I; :
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.89-
dreptatea,
901 bunătatea, mila
„Cele ce se întâmplă după şi iubirea lui
rânduiala neclintită Dumnezeu
dumnezeiască, aşa un e răsăritul
şi apusul soarelui în fiecare zi,
sau rodirea pământului, fac ltrte
din Providenţă. Iar cele ce se fac “ „Bunătatea este una din multele
la poruncă de către om, se însuşiri ale lui Dumnezeu. De aceea,
numesc i ge. Dar toate s-au ea întotdeauna iradiază bucurie,
făcut pentru om.” alungă norii, deschide inimile, ca şi
(Sfântul Antonie cel Mare, [81], lumi- n.i soarelui de primăvară, care
p.44) scoate flori din pământ, încălzeşte
chiar şi sci pii şi-i scoate din găurile
lor îngheţate ca să se bucure şi ei de
„Toate le face Dumnezeu la
bunătatea lui Dumnezeu.”
vremea lor. Şi toate spre folosul (Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],
oame- mior. Dacă a împiedicat p.104)
ploaia, a facut-o spre certarea
îndreptătoare a lor. jf-. Dar iarăşi se
milostiveşte de ei şi le-o trimite.”
■t,
DIN INVAŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI
98 99
Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu, Cel Milostiv, n-ai binevoi să Te descoperi dragoste. Sufletul iubit de Dumnezeu e fericit -că a găsit dumnezeiescul izvor care îi
sufletului? [...] împlineşte tot dorul său; toată pofta, toată dorirea, toată pornirea străină de
Mare e milostivirea Domnului: sufletul a cunoscut pe Dumnezeu. Tatăl lui ceresc, dumnezeiasca dragoste fuge din suflet, ca una ce e umilă şi nevrednică de el. Cât de
varsă lacrimi şi se mâhneşte: de ce am supărat atât pe Domnul? Domnul îi dă apoi mult va înălţa sufletul dragostea către Dumnezeu preschimbată prin dumnezeiasca
iertarea păcatelor şi atunci e o bucurie să iubească pe Ziditorul lui şi pe aproapele lui şi dragoste! 'Această dragoste, luând sufletul, ca un nor uşor îl poartă spre izvorul veşnic
să plângă pentru el ca Domnul să ia tot sufletul la El, acolo unde ne-a gătit loc prin al dragostei, spre dragostea nepieritoare şi îl umple de lumina cea veşnică [...]
Pătimirile Sale pe Cruce.” Sufletul străpuns de dragostea dumnezeiască se bucură pururea şi se veseleşte,
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.128,136) saltă şi dănţuieşte, căci s-a sălăşluit, odihnindu-se în dragostea lui Dumnezeu, la apa
odihnei. Nici un necaz lumesc nu poate să tulbure liniştea şi pace lui, şi nici o întristare
nu poate să-i răpească bucuria şi fericirea. Sufletul care îl iubeşte pe Dumnezeu, înălţat
„Avem un Stăpân foarte milostiv şi un Părinte îndurător. Şi nimeni nu este în stare, prin această iubire, se minunează cum se înstrăinează de simţirile trupeşti şi uită cu
nici dintre Puterile de sus (îngereşti - n.n.), nici dintre slugile adevărate de jos (oameni - totul de sine, atras fiind de desăvârşita pornire către Dumnezeire. Dulceaţa de negrăit a
n.n.) să descrie după vrednicie bunătatea Lui şi cât doreşte să miluiască neamul dumnezeieştii iubiri încălzeşte inima şi o stăpâneşte, iar mintea e atrasă ■>pre
omenesc.” Dumnezeire, ca să se bucure în bucuria Duhului. Dumnezeiasca dragoste se logodeşte
(Sfântul Varsanufie cel Mare, [91], p. 122) spre sălăşluirea lui Dumnezeu, iar sălăşluirea se face îndrăzneală, îndrăzneala gustare,
iar gustarea însetare.
Sufletul care s-a atins de dumnezeiasca dragoste nu poate să mai cugete sau să-şi
„Nu se poate descrie mila dumnezeiască şi nici cât de mult doreşte Dumnezeu să ne
dorească nimic altceva, ci neîncetat, suspinând zice: Doamne, când voi veni şi mă voi
miluiască. Mila noastră e numai un chip şters al milei Lui.” (Părintele Dumitru
arăta feţei Tale? Tânjeşte sufletul meu să \ mă la Tine, Dumnezeule, precum doreşte
Stăniloae, [91], p.122, nota 135)
cerbul izvoarele apelor!”
(Sfântul Nectarie de Eghina [102], p.45-46)
„Din pulberea pământului l-a zidit Dumnezeu pe om, dar ne iubeşte ca pe proprii
Lui copii şi aşteaptă cu mare dor să venim la El. [...] Cel căruia Duhul Sfânt i-a
descoperit iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte odihnă nici ziua nici noaptea; chiar dacă
trupul lui cade de osteneală şi doreşte să se întindă pe patul lui, chiar şi acolo sufletul lui
neobosit năzuieşte din toate puterile lui spre Dumnezeu.”
(Sfântul Siluan Athoniţul, [60], p. 150, 152)
„Dumnezeu este milostiv şi iubitor de oameni, dar El este şi drept Judecător.”

(Sfântul Efrem Şirul, [97], p.294,30 noiembrie)
„Dragostea dumnezeiască este iubire desăvârşită a lui Dumnezeu, manifestată ca

dorire neoprită a Dumnezeirii. Dragostea dumnezeiască se naşte în inima curăţită;
deoarece în aceasta coboară harul dumnezeiesc. Iubirea Dumnezeirii este dar
dumnezeiesc dăruit sufletului curăţit de către acelaşi har dumnezeiesc, care s-a coborât
în suflet şi i s-a descoperit. Iubirea dumnezeiască nu se sălăşluieşte, nicăieri fară
descoperire dumneze- j.iscă. Pentru aceea, sufletul care n-a cunoscut în el revărsarea
harului iămâne fără de simţire faţă de dumnezeiasca dragoste. E cu neputinţă să se nască
dumnezeiasca dragoste fară puterea lucrării dumnezeieşti în inimă Dragostea
dumnezeiască este lucrarea sălăşluiţii harului dumnezeiesc în 'inimă [...]
Cel ce II iubeşte pe Dumnezeu a fost iubit el însuşi mai înainte de ' Dumnezeire şi
apoi a iubit la rândul său Dumnezeirea [...]
Sufletul străpuns de dragostea dumnezeiască nu socoteşte nimic mai . presus de
această bunătate preaînaltă şi se lipseşte de toate celelalte lucruri. Sufletul care iubeşte
pe Dumnezeu a cunoscut Dumnezeirea, iar cunoştinţa . i-a aprins dumnezeiasca lui
Despre dumnezeiasca întrupare
Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup,
S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost
crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.
(I Timotei 3,16)
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă
ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
(Ioan 1,14)
„A luat trup dulcele Iisus pentru ca noi să ne bucurăm de această fericită

înrudire. Să devenim fraţi ai lui Hristos şi fii ai Preacuratei Sale Maici. Şi, în cele din
urmă să devenim întru toate următori lui Hristos şi fii după har ai Tatălui Ceresc.
Să ne cercetăm cu toţii, tineri şi bătrâni, mici şi mari, în fiecare cuvânt pe care îl
rostim, în fiecare pas pe care îl facem, în fiecare clipă din zi şi din noapte, dacă
facem, spunem sau gândim ceea ce place lui Hristos Domnul nostru.”
(Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.264) :
„Fie ca noi toţi să fim ajutaţi de Fratele nostru cel Mare, înţeleg de Iisus. Căci
El a binevoit să ne facă pe noi fraţi ai Săi. Şi aşa suntem fericiţi de îngeri.”
(Sfântul Varsanufie cel Mare, [91], p.146)
„Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Fratele nostru cel mare, a confirmat voinţa lui
Dumnezeu de a fi ajutat fiecare din noi printr-un alt om, printr-un frate al nostru
întru umanitate. A arătat prin aceasta marea importanţă a fratelui în existenţa noastră
şi importanţa mea ca frate în existenţa altora, iar prin aceasta, răspunderea noastră a
unuia faţa de altul, ca fraţi. [...]'■
Iisus a aşezat în Sine ca Frate al nostru toate posibilităţile comunicării de putere de
la un frate la altul, nesfârşitele resurse de milă. El a trăit în mod culminant
responsabilitatea fratelui pentru fraţi, valoarea ce o au fraţii Săi omeneşti pentru El,
conţinutul emoţional ce-1 dă vieţii proprii interesul meu pentru frate, interesul
fratelui pentru mine, căldura şi sensul ce le dă vieţii omeneşti relaţia între frate şi
frate.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.146, nota 173)
Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin însuşi Fiul Tău, prin
Care şi veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea slavei Tale şi chipul ipostasului
Tău, şi purtând toate cu cuvântul puterii Tale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ţie,
lui Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat şi
cu oamenii a vieţuit; şi, din ■Fecioara Maria întrupându-se, S-a smerit pe Sine,
chip de rob luând, fă- cându-Se pe Sine asemenea chipului smeritului nostru trup,
ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale. Că, de vreme ce prin om a intrat
păcatul în lume şi prin păcat moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce este
în sânurile Tale, Dumnezeule şi Tată, să se nască din femeie, din Sfânta Născătoare
de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, făcân- di1-Se sub lege, ca să osândească
păcatul în trupul Său, pentru ca cei morţi întru Adam să învieze întru însuşi
Hristosul Tău.
(Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, Liturghier,
p.228-229)
;■> Făcătorul zidirii şi Dumnezeul tuturor a luat trup omenesc, Născătoare de

Dumnezeu, din curatul tău pântece, întru tot lăudată, şi toată firea mea cea stricată
a înnoit-o, lăsându-te după naştere că şi mai înainte de naştere. Pentru aceasta cu
credinţă toţi lăudându-te strigăm: Bucură-te lauda lumii.
t (La Utrenie, în Duminica vameşului şi fariseului)
împotriva monofiziţilor şi monoteliţilor3
„Mărturisim că Hristos este din Dumnezeire şi omenire, Acelaşi este şi se

numeşte Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, din două şi în două firi. Cuvântul
Hristos spunem că este numele Ipostasei; acest cuvânt nu indică numai o singură
natură, pe cea omenească sau pe cea dumnezeiască; ci arată că este din două naturi.
Căci El însuşi S-a uns pe Sine: a uns ca Dumnezeu corpul cu Dumnezeirea Lui, iar
ca Om a fost uns; căci El este şi Dumnezeu şi Om. Dumnezeirea e ungerea
umanităţii. Căci dacă Hristos ar fi dintr-o singură fire compusă şi dacă este deofiinţă
cu Tatăl, atunci va fi şi Tatăl compus şi deofiinţă cu trupul, lucru absurd şi plin de
toată blasfemia. [...]
Dacă monofiziţii susţin că Hristos are o singură fire, ei vor spune că ea este
simplă şi prin aceasta vor mărturisi sau că El este numai Dumnezeu şi vor introduce
o iluzie de întrupare şi nu întrupare, sau că este numai om după cum susţine
Nestorie. Unde mai este atunci adevărul că este desăvârşit în Dumnezeire şi
desăvârşit în omenire? [... ]
Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noţiunea de fire
şi ipostasă. [...]
Spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvârşite: din cea omenească şi din
cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au
combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu: Dioscor, Eutihie şi Sever 4 şi ceata
3 Ereticii monofiziţi spun că Domnul Iisus Hristos are o singură fire. Ereticii monoteliţi spun că are o
singură voie.
4 Ereticul Dioscor, patriarhul Alexandriei (444-451), a fost unul dintre cei mai înverşunaţi apărători ai
lui Eutihie. Ereticul Eutihie, arhimandritul unei mari mănăstiri de lângă Con- stantinopol, a fost scânteia
care a dezlănţuit monofizitismul. Ereticul Sever a fost episcop al Antiohiei.
lor blestemată”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.99-100)
„Pentru că Hristos are două firi, spunem că are două voinţe naturale şi două
activităţi naturale. [...] Căci fiind deofiinţă cu Dumnezeu şi cu j’ - Tatăl, voieşte şi
lucrează liber ca Dumnezeu, dar fiind deofiinţă cu noi, ■ r Acelaşi voieşte şi lucrează
liber ca om.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p. 117)
l „în zilele binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria (450-457), | s-a făcut la

Calcedon, Sinod mare (451), de 630 de Sfinţi Părinţi, din toată i, lumea, şi au
osândit erezia lui Dioscor şi al lui Eutihie, care învăţau că ‘‘ Hristos, Mântuitorul
lumii, este o Persoană numai cu o fire şi o lucrare şi r nu primeau dreapta credinţă,
care învaţă că Dumnezeu cel întrupat, Mân- f; tuitorul lumii, este Persoana Fiului,
din Sfânta Treime, având două firi, o i' fire de om şi o fire de Dumnezeu, unite între
ele şi lucrând împreună la mântuirea noastră.
Astăzi, prăznuim minunea ce s-a făcut de cinstitele Moaşte ale Sfintei Muceniţe
Eufimia, din vremea acestui al IV-lea mare Sinod a toată lumea, |p de la Calcedon.
Căci, de vreme ce ereticii nu voiau să primească dogmele dreptei credinţe, Sfinţii
Părinţi ai Sinodului au zis către eretici: «Scrieţi, I' {mi o carte, mărturisirea
credinţei voastre şi vom scrie, şi noi, mărturisi- Sf rea noastră. Şi amândouă
scrierile să le pecetluim şi să le punem la racla cu preacinstitele moaşte ale marii
Muceniţe Eufimia. Apoi, să ne rugăm, Wr cu post, lui Dumnezeu, ca prin ei să ne
descopere credinţa cea dreaptă». H Şi, pecetluind racla cu pecete împărătească, au
pus păzitori. Şi, după trei tyzile de post şi rugăciune, deschizând racla, au găsit
scrierea dreptcredincio-jilor în mâna dreaptă a Sfintei, iar pe cea a ereticilor
răucredincioşi la „"^picioarele ei. Spre aducerea aminte despre această preaslăvită
minune din ^timpul Sinodului, Sfânta mare Muceniţă Eufimia se zugrăveşte,
totdeauna cu o scrisoare în mâna dreaptă.
Ea s-a născut şi a crescut la Calcedon, în ţinutul Bitiniei, lângă i Bosfor, şi,
tot în acest loc, a primit şi cununa muceniciei, în anul 307, pe ' \remea sângerosului
împărat Galeriu (305-311). Era fiica lui Filofron şi a ; Teodosianei şi se purta, în
viaţă, ca o tânără fecioară, care îşi închinase
• viaţa lui Hristos. Şi pârâtă fiind că este creştină, a fost pedepsită cu roata, >’ dată
la fiare şi la alte măiestrite chinuri şi şi-a luat cununa muceniciei prin i Jfoc, fiind
arsă de vie.
Sfânta Biserică serbează pomenirea ei şi astăzi 11 iulie, la prăznuirea L minunii de
la Calcedon, a Sfintelor Moaşte, dar şi la 16 septembrie, ziua ei
l de mucenicească pătimire.”
{ (Proloagele, [98], 11 iulie)
Despre învierea Domnului
'Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-
o, întru care şi staţi, 2Prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o -
dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar -3Căci v-am dat, întâi
de toate, ceea ce şi eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre după
Scripturi;
4
şi că a fost îngropat
şi că a înviat a treia zi, după Scripturi;
5
şi că S-a arătat lui Chefa, apoi
celor doisprezece;
6
în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai
mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit;
7
după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor;
8
Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi
mie.
9
Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc
apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. ,0Dar prin harul lui
Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-
am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu
mine.
11
Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut.
I2
lar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre
voi că nu este înviere a morţilor? 13Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a
înviat. 14Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră,
zadarnică e şi credinţa voastră. yNe aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui
Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos,
pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. 16Căci dacă morţii nu înviază,
nici Hristos n-a înviat.17 Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa
voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; 18Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos
au pierit.
!9
Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns
decât toţi oamenii.
20
Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor
adormiţi. 21 Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi
învierea morţilor. 22Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.
23
Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la
venirea Lui, 24După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui
Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice
putere.
25
Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub
picioarele Sale. 26Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea. 27”Căci
toate le-a supus sub picioarele Lui". Dar când zice: “Că toate l-au fost supuse
Lui” - învederat este că afară de Cel care l-a supus Lui toate. 28Iar când toate vor
fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca
Dumnezeu să fie toate în toţi.
29
Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru morţi? Dacă morţii nu înviază
nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei?
30
De ce mai suntem şi noi în primejdie în tot ceasul? 3‘Mor în fiecare zi! V-o
spun, fraţilor, pe lauda pe care o am pentru voi, în Hristos Iisus, Domnul nostru.
32
Dacă m-am luptat, ca om, cu fiarele în Efes, care îmi este folosul? Dacă morţii nu
înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!
,3
Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. 34Tre- ziţi-vă
cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre
ruşinea voastră.
$ 35Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină?
X^Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. 37Şi ceea ce semeni
nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din
celelalte; 38Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al
său. 39Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este
trupul dobitoacelor şi altul este trupul Apăsărilor şi altul este trupul peştilor. 40Sunt
şi trupuri cereşti şi trupuri jpământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a
celor pământeşti. /Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta
strălucirea îelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.
42
Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, |înviază
întru nestricăciune; 43Se seamănă întru necinste, înviază întru sla- se seamănă
întru slăbiciune, înviază întru putere; 44Se seamănă trup ''^firesc, înviază trup
duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhov- ‘-Şcesc. 45Precum şi este
scris: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu '.iflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu
duh dătător de viaţă"; 46Dar nu iste întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel
duhovnicesc. 47Omul cel $intâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea
este din cer. 48
106 DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI
107
Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce eşti Viaţa cea fără de moarte, ici iadul l-ai
cei cereşti. 49Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui omorât cu strălucirea Dumnezeirii; iar când ai înviat pe i morţi din cele de dedesubt,
ceresc. 50Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule viaţă, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă
lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea. Ţie!
51
Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, 52deodată, (La Utrenia învierii)
într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor
învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba.
53 Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai 'cat cheile
Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup)
Fecioarei prin naşterea Ta, şi ne-ai deschis nouă uşile lui.
muritor să se îmbrace în nemurire. 54Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în (La Utrenia învierii)
nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul
care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. 55Unde îţi este, moarte, biruinţa
ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” 56Şi boldul morţii este păcatul, iar puterea Deşi Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar pu- rea iadului ai
păcatului este legea. zdrobit şi ai înviat, ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule,
57
Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru ' and femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! Şi Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel ce dai
Iisus Hristos! 58Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în celor căzuţi ridicare.
lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul. (La Utrenia învierii)
(Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap. 15)
învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, nuia celui jură de
păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă ierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că
„învierea lui Hristos a adus, peste noi şi peste toată lumea, lumina deplină şi sensul Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de ne pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi
integral. înainte de înviere oamenii, nu ştiau în mod sigur pentru ce trăiesc şi nici pentru credincioşii, să ne hinăm sfintei învierii lui Hristos. Că iată a venit, prin Cruce, bucurie
ce există lumea. Totul era acoperit de întuneric. Bănuiau unii că vor avea parte după la ă lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, răstignire
moarte de o viaţă veşnică, dar nu aveau o siguranţă despre aceasta. Acum ştiu că după răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat.
viaţa de pe pământ vor avea şi o viaţă veşnică, fie fericită, fie nefericită, după cum au- (La Utrenia învierii)
folosit lumea aceasta, pentru cunoaşterea măririi lui Dumnezeu şi pentru ‘ dovedirea
dragostei întreolaltă, sau pentru a-şi satisface plăcerile egoiste,, trecătoare, muritoare şi,
deci, de la o vreme, plictisitoare.
Căci Iisus n-a înviat cu trupul, pe care l-a asumat ca Dumnezeu, numai pentru Sine,
ci pentru ca să ne dea şi nouă, prin Trupul Său înviat puterea să înviem: «înviind Iisus
din mormânt, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică» (Catavasiile învierii). ;
învierea lui Hristos ne dă această lumină şi bucurie, nu numai prin ceea ce însemna
ea, ci prin siguranţa că ea a avut loc. Celelalte religii dau i nişte idei despre binele făgăduit
de ele după moarte. învierea lui Hristos ne, dă siguranţa despre învierea şi fericirea noastră
veşnică, pentru că a fost un fapt arătat în istorie.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [69], p.140)
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din rminte viaţă
dăruindu-le.
(Troparul învierii Domnului)
Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că moarte la viaţă şi

de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut noi, cei ce cântăm cântare de
biruinţă.
/ Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi " prăznuiască

toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că a înviat ristds, bucuria cea veşnică.
(din Canonul învierii, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin)
7
O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul şi puterea
lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a vârşeşte unirea. Se transformă omul şi devine una cu Dumnezeu, încât nu se mai cunoaşte şi
împărăţiei Tale. nu se mai distinge şinele său, precum fierul înroşit în loc, când se aprinde şi se face una cu
(La Utrenia învierii) focul.
Pe toate acestea le vei gusta şi tu când te vei alipi de un Părinte (Gheron) duhovnicesc şi cu
experienţă şi vei lucra rugăciunea minţii. Mă ai şi pe mine. Eu îţi voi scrie des şi îţi voi
descrie taine din care, dacă trăieşti în lume, nici picătură nu poţi gusta din ele. Părăseşte
luptele şi . cuvintele umflate. Pe omul cel dinlăuntru vrea Harul dumnezeiesc să-l
■ unească cu Dumnezeu. Atunci vei deveni folositor şi altora.
Despre Teologie Citeşte, dacă vrei, Istoria Bisericească a lui Meletie, Arhiepiscopul
- Atenei, să vezi câţi mari învăţaţi, ca Origen şi mulţi alţii, au fost la început mari
luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de carte, dar s-au slobozit în oceanul cunoaşterii
înainte de a primi în isihie curăţenia simţurilor, pacea si liniştea Duhului; s-au afundat în
„Teologia este cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite şi oceanul Sfintei Scripturi crezând că . este suficientă ştiinţa de carte, şi nenumăraţi s-au
renăscute duhovniceşte, iar nu cuvintele frumoase ale minţii ce se alcătuiesc prin tehnica pierdut şi au fost
filologică şi se exprimă prin duh juridic sau lumesc. * aiutematizaţi de sinoade, sinoade din care mai înainte făceau parte. Citeşte şi vei vedea.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p. 118) (Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.233-234)
„Cel ce caută înţelesurile poruncilor fără porunci, dorind să le afle prin învăţătură şi
citire, este asemenea celui ce-şi închipuie umbra drept adevăr. Căci înţelesurile adevărului se
dăruiesc celor ce se împărtăşesc de adevăr.”
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.98)
Teologia şi pocăinţa
Nici celui ce teologhiseşte nu i se potriveşte pocăinţa, nici celui ce se pocăieşte,

teologia5. Căci pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. 102, 12), pe atât e mai înaltă
teologia decât pocăinţa. Căci precum se vaită un om aflat în boală şi neputinţe, sau precum
strigă un cerşetor îmbrăcat în zdrenţe, aşa face cel ce se află în pocăinţă şi săvârşeşte cu
adevărat faptele pocăinţei. Iar cel ce teologhiseşte este asemenea celui ce
petrece în curţile împărăteşti îmbrăcat în strălucirea vestmântului împărătesc şi vorbeşte
neîncetat cu împăratul ca un intim al lui şi aude de la el în jfcfiecare moment poruncile şi
voile lui.
; (Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.50)
\ Teologia, lucrare a Duhului Sfânt
Vino, fiul meu, să te ocupi aici cu cercetarea dumnezeieştilor filosofii. în tine se va naşte o
nouă lume, un duh nou, alt cer, care nu-ţi sunt cunoscute. Cei cu care ai stat de vorbă până
acum nu ştiu despre acestea. ‘ţ Monahul nu este acela pe care îl întâlneşti tu şi despre care
auzi vorbin- du-se cuvinte fără rodire. Adevăratul călugăr este rod al Duhului Sfânt.
Şi când, în ascultare şi în linişte, se vor curaţi simţurile tale şi se va odihni mintea ta
şi se va curăţi inima ta, atunci vei primi har şi luminarea cunoştinţei. Vei deveni în
întregime lumină, în întregime minte, în între- t gime străveziu.
Şi izvorăşte din tine aşa o teologie, încât dacă ar fi trei care să scrie în j acelaşi timp, nu ar
putea să cuprindă râurile care ies cu repeziciune şi care ' lăspândesc pace şi deplină
nemişcare a patimilor în tot trupul. Se aprinde inima de iubirea dumnezeiască şi strigă:
„Ţine, Iisuse al meu, valurile harului Tău, că mă topesc ca ceara!” Şi într-adevăr se topeşte,
neţinându-1. Şi 1 mintea este răpită în contemplaţie, în vederea cea dumnezeiască. Şi se săli
5 Cei ce studiază teologia ca ştiinţă nu sunt îndreptăţiţi să spună: „Noi teologhisim, deci nu ni se potriveşte
pocăinţa!”, deoarece ei nu teologhisesc, ci doar învaţă teologia ca ştiinţă, învaţă ceea ce au teologhisit Sfinţii Părinţi.
Fără pocăinţă şi smerenie nu se poate ajunge la adevărata Teologie. Fără harul lui Dumnezeu nu exista Teologie.
■m
PARTEA AII-A DESPRE
MAICA DOMNULUI
Despre Maica Domnului
I
„ „La facerea de odinioară a strămoaşei Eva, Dumnezeu a luat coasta
^însufleţită a lui Adam şi a zidit-o ca femeie. De aceea n-a mai suflat în
ea ca în Adam, suflare de viaţă, ci a făcut partea pe care a luat-o din
Adam trupul întreg al femeii şi pârga Duhului, pe care au luat-o
împreună cu tru- )ul însufleţit, a făcut-o suflet viu deplin, făcând
deodată amândouă părţile omului. La fel, luând trup însufleţit din Sfânta
Născătoare de Dumnezeu şi jururea Fecioara Maria, ca o mica pârgă din
frământătura firii noastre, >dică din suflet şi trup, Făcătorul şi Ziditorul
Dumnezeu a unit-o cu dumnezeirea Sa necuprinsă şi neapropiată. Mai
bine zis unind fiinţial cu fiinţa întreg ipostasul dumnezeirii Lui, a unit
fiinţa noastră, în chip nea- at, cu aceea, adică fiinţa omenească şi fiinţa
Sa, zidind fiinţa ome- ca templu sfânt Sieşi. Astfel însuşi Făcătorul lui
Adam s-a făcut om vârşit în chip neschimbat şi neprefăcut. [...]
Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, intrând în pântecele Preasfintei
oare şi luând trup din ea şi făcându-Se om, s-a născut om desăvârşit
şi nezeu desăvârşit, fiind acelaşi amândouă în chip neamestecat. [...]
, O dată ce naşterea noastră în stricăciune s-a făcut prin femeia Eva,
’:uia ca naşterea noastră duhovnicească şi naşterea noastră din nou să se
' prin bărbat, adică prin al doilea Adam şi Dumnezeu. Priveşte potri-
raţională a lucrurilor: sămânţa celui stricăcios a născut şi naşte fii
căcioşi şi muritori; iar Cuvântul nemuritor şi nestricăcios al Nemurito-
ui şi Nestricăciosului Dumnezeu a născut şi naşte pururea fii nestri- ’oşi
şi nemuritori; după ce S-a născut El însuşi din Fecioara, prin Duhul t.
Potrivit acestora, Maica lui Dumnezeu este Stăpâna şi împărăteasa şi
“jia şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii toţi sunt slujitorii ei, precum
‘ţa este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte sunt fiii ei, întrucât se
împăr- din preacuratul trup al Fiului ei.”
(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.131,156,161)
T
Despre lauda Maicii Dumnezeu, chiar dacă nesfârşitul
Domnului număr al glasurilor s-ar uni,
laudele trebuincioase n-ar putea
aduce. Căci aceasta întrece, este
mai presus de orice fel de laudă.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [94],
„Bucură-te, Mane, fiica cea p.14)
preadulce a Anei, căci îndată către
tine dorul mă cheamă... Să cânte
chitările Duhului, glăsuirile cele „Oare ce cuvânt, o, fericită, ar
apostoleşti, să răsune chimvalele, fi de ajuns spre lauda dreptăţii tale,
înălţimile cuvântătorilor de a darurilor pe care ţi le-a făcut
Dumnezeu... Bucură-te Maica lui Mântuitorul şi a darurilor pe care
Dumnezeu, mai înainte rânduită. tu le faci oamenilor?... Mi se pare
Bucură-te, mai înainte aleasă prin că a cunoaşte şi a spune ale tale
dumnezeiescul sfat, vlăstar după cuviinţă face parte din
preadumnezeiesc al pământului, fericirea hărăzită celor drepţi...
sălăşluire a focului dumnezeiesc, Dar, o, Bunătate mai presus de
preasfântă alcătuire a Duhului, toate, pe care o ştim în viaţa
izvor al apei celei vii, rai care porţi aceasta şi o vom cunoaşte după
lemnul vieţii... mieluşea care a plecarea de aici! O, începătură a
născut pe Mielul lui Dumnezeu, fericirii şi a sfinţeniei,
Cel ce ridică păcatul lumii... cea îndrumătoare a tuturor! O, mân-,
mai presus de puterile îngereşti, tuire a oamenilor, şi mântuire a
Maică şi roabă... între oameni nu lumii, cale spre Mântuitorul, însăşi
este nimeni care să poată să laude Viaţă, şi toate celelalte pe care
după cuviinţă pe Născătoarea de după dreptate s-ar cuveni să le
grăim, pe care le aude Mântuitorul iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul
spre mântuirea mea! Căci El este ei, nici durerile sufletului ei în
cauza, dar tu eşti împreună cauză vremea răstignirii, pentru că nu le-
spre sfinţire, şi numai prin tine m- am fi putut nicicum înţelege,
am desfătat de cele pe caie le-am fiindcă iubirea ei pentru Dumnezeu
primit de la Mântuitorul; al tău este este mai puternică şi mai arzătoare
sângele cel ce curăţeşte păcatele decât iubirea Serafimilor şi
lumii; părtaş al trupului tău este Heruvimilor, şi toate puterile
Cel prin care m-am sfinţit, întru cereşti ale îngerilor şi ale
Care s-a dat legea cea nouă; al tău Arhanghelilor sunt nune de uimire
este pântecele care a încăput faţă de ea. Chiar dacă viaţa Maicii
împărăţia lut Dumnezeu! Tu, dar, Domnului este învăluită j!‘" înti-o
care eşti mai presus decât toată tăcere sfântă, Bisericii noastre
lauda şi decât tot numele cu care Ortodoxe Domnul i-a dat să
poate fi cineva numit, primeşte cunoască cum iubirea ei
cântarea şi nu trece cu vederea îmbrăţişează întreaga lume şi că, în
râvna şi dă-ne nouă ceva mai Duhul Sfânt, ea vede ţoate
potrivit prin care să putem cugeta noroadele de pe pământ şi,
şi grăi despre tine şi acum, în asemenea Fiului ei, îi este milă de
această viaţă, şi, după această toţi şi-i miluieşte pe toţi. Ah, dacă
viaţă, în veci. Amin!' am şti cum îi iubeşte Preasfânta pe
(Sfântul Nicolae Cabasila [94], p. toţi cei care -, păzesc poruncile lui
14-15) „Sufletul meu se Hristos şi cât îi este de milă şi cât
înfricoşează şi se cutremură când se se întristează pentru cei ce nu se
gândeşte la slava Maicii Domnului. îndreaptă. Am simţit acest lucru cu
Mintea mea este slabă şi inima mea mine însumi. Nu mint; ~ spun
este săracă şi neputincioasă, dar adevărul înaintea feţei lui
sufletul meu se bucură şi este atras Dumnezeu, pe care sufletul meu îl
să scrie despre ea măcar un cuvânt. cunoaşte: î" cu duhul am cunoscut-
Sufletul meu se înspăimântă de o o pe Preacurata Fecioară. N-am
asemenea îndră^npală dar iubirea văzut-o, dar Duhul . Slânt mi-a dat
mă împinge să nu ascund să o recunosc pe ea şi iubirea ei
recunoştinţa mea faţă de pentru noi. Dacă n-ar fi fost i-
milostivirea ei. Maica Domnului n- milostivirea ei, aş fi pierit demult,
a aşternut în scris gândurile ei, nici dar ea a vrut să mă cerceteze şi să
mă ţ lumineze să nu păcătuiesc. Ea - minunat şi de neînţeles.
mi-a spus: Nu este frumos pentru Ea viază în ceruri şi vede neîncetat
mine să mă uit la tine să văd ce slava lui Dumnezeu. Dar nu ne uită
faci!” Cuvintele ei erau plăcute, nici pe noi sărmanii, şi acoperă cu
liniştite şi blânde, şi ele au lucrat milostivirea £ ci tot pământul şi
asupra sufletului meu. Au trecut de toate noroadele. Pe această
atunci mai mult de patruzeci de ani, Preacurată Maică a Sa, "'.Domnul
dar sufletul meu nu a uitat aceste ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi
cuvinte dulci şi nu ştiu :*• ce î-aş nădejdea noastră. Ea este Maica
putea da în schimb eu, păcătosul, noastră după duh şi, ca om, este
pentru dragostea ei faţă de mine, p- aproape de noi după fire şi tot fi,
'necuratul, şi cum voi mulţumi sufletul creştinesc e atras spre ea cu
bunei şi milostivei Maici a iubire.”
Domnului. Cu (Sfântul Siluan Athonitul [60],
1 *^ adevărat ea este Ocrotitoarea p.108-109)

m
noastră la Dumnezeu, şi chiar p
’
numai numele ei bucură sufletul.
Tot cerul şi tot pământul se bucură ţ
,
de iubirea ei. Lucru .
Despre mijlocirea Maicii Domnului
„Dacă cele nouă cete ale îngerilor ar cădea din cer şi ar deveni
demoni. Dacă toţi oamenii ar deveni răi. Dacă toate făpturile, cerul, lumi-
nătorii, preoţii, animalele s-ar lepăda de Dumnezeu. Toate aceste rele ale
făpturilor, comparate cu plinătatea Sfinţeniei Născătoarei de Dumnezeu
nu ar fi posibil să-l întristeze pe Dumnezeu. Deoarece numai Stăpâna
noastră, Născătoarea de Dumnezeu a fost în măsură să-L mulţumească pe
Dumnezeu în toate. Numai aceasta stând între Dumnezeu şi oameni, pe
Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui
Dumnezeu. Fără mijlocirea ei, nimeni, nici înger, nici om, nu poate să se
apropie de Dumnezeu, deoarece numai ea singură este graniţă unică între
firea cea creată şi cea necreată. Numai ea este dumnezeu, imediat după
Dumnezeu şi este aşezată pe locul doi, după Sfânta Treime, ca fiind
Maică adevărată a lui Dumnezeu. Aceasta singură este nu numai cămara
tezaurului întregii bogăţii a Dumnezeirii, ci şi cea care împarte tuturor,
îngerilor şi oamenilor, toate darurile duhovniceşti şi dumnezeieşti şi
strălucirile cele mai presus de fire, pe care Dumnezeu le dăruieşte
creaţiei. Şi nu este cineva care să o cheme cu credinţă şi să nu fie ascultat
cu milostivire; însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Fiu iubit al Fecioarei a dat pe
Maica Sa mamă nouă tuturor şi apărătoare pentru a ne ajuta la mântuire.”
(Sfântul Nicodim Aghioritul, [94], p.20)
Despre dorul după Maica Domnului
„O, Mărie, cea preadulce şi după faptă şi după nume, ce dor este,
acesta, pe care-1 simt înlauntrul meu? Nu mă pot sătura a lăuda măreţiile
tale! Cu cât le laud mai mult, cu atât le doresc mai mult, şi dorul meu
DESPRE MAICA DOMNULUI 118
creşte fără de sfârşit şi setea mea devine neostoită, de aceea iarăşi şi iarăşi
doresc să le slăvesc.
Sufletul meu atât de mult este atras către Ea de iubire, încât şi numai
invocarea numelui ei îmi îndulceşte inima.”
(Sfântul Nicodim Aghioritul, [94], p.5)
Despre preacinstirea Maicii Domnului
|' „încă din timpurile apostolice şi până în zilele noastre, toţi cei care
I L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o şi pe cea care L-a născut, L-a
P, crescut şi L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale. Dacă Dumnezeu-Tatăl a i
ales-o, Dumnezeu-Duhul Sfânt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul S-a sălăş- ^
luit întru ea supunându-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci
(■_ tcând era răstignit pe Cruce nu ar trebui atunci ca toţi cei care îşi mărtu-
tf'insesc credinţa în Sfânta Treime să o cinstească şi pe Maica Domnului? [„1
Chiar din zilele vieţii sale pământeşti, prietenii lui Hristos, Sfinţii Apostoli | s
au arătat o mare grijă şi dragoste faţă de Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu.”
(Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, [41], p.17)
I jffjfî
t' ,
AXION
Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea

'pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de ase-
jjnănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai
l^năicut, pe Tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.
T
împotriva nestorienilor6
„Nu o numim deloc pe Sfânta Fecioară «Născătoare de Hristos». Această

denumire a născocit-o spurcatul, pângăritul Nestorie, cel cu cuget iudeu, vasul
necurăţiei, pentru a desfiinţa termenul «Născătoare de Dumnezeu», ca
supărător şi spre a necinsti pe singura care cu adevărat este mai cinstită decât
toată zidirea, pe Născătoarea de Dumnezeu, chiar dacă ar crăpa el împreună cu
satan, tatăl său.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p. 116)
6 Nestorienii sunt adepţii lui Nestorie. Ereticul Nestorie (sec.V) a fost patriarh al
Constan- tinopolului. El spunea că Sfânta Fecioară Mariă nu este Născătoare de
Dumnezeu, ci doar născătoare de om, sau născătoarea omului Hristos, care n-ar fi
Dumnezeu.
PARTEA A III-
A DESPRE
SFINŢI
9
T
DESPRE SFINŢI 122
Despre sfinţi
„Când se vor
deschide cărţile
conştiinţei sfinţilor -
ia aminte! - va stră-
luci Hristos,
Dumnezeu, Cel
I ascuns acum întru
ei, cum a strălucit
înainte de veci
din Tatăl. Şi
sfinţii vor fi
asemenea Celui
Preaînalt (Isaia 14,
14). De unde ştim
aceasta? Ascultă de
Mântuitorul însuşi,
spunând aceasta:
;«Atunci drepţii vor
străluci ca soarele»
(Matei 13, 14). Şi ce
alt chip sau soare e
acesta dacă nu Cel
singur numit de El
însuşi Soarele
dreptăţii (Maleahi 3,
DESPRE SFINŢI 123
20), Care singur va
răsări şi va străluci
în drepţi? Aceasta o
spune mai vădit
ucenicul iubit al lui
Hristos, care s-a
odihnit pe pieptul p,
Lui, zicând:
«Fraţilor, acum
suntem fiii lui
Dumnezeu, dar încă
nu s-a arătat ce vom
fi. Dar ştim că
atunci când se va
arăta, asemenea Lui
vom fi» (I loan 3, 2).
Dar o spun.e şi
Pavel: «Acum
cunosc în parte, iar
atunci L voi
cunoaşte precum am
fost cunoscut» (I
Corinteni 13, 12)
St,-. Deci sfinţii sunt
asemenea lui
Dumnezeu şi-L
vor cunoaşte pe
Dumnezeu. Atâta
cât i-a cunoscut
Dumnezeu pe ei şi
precum cunoaşte |
jţ ,Tatăl pe Fiul şi
Fiul pe Tatăl, aşa
trebuie să se vadă
şi să se cunoască
sfinţii unii pe alţii.
Chiar şi cei ce nu
s-au văzut
niciodată în
această lume
trupeşte vor trebui
DESPRE SFINŢI 124
să se cunoască
atunci unii pe
alţii. [...] Dar care
şi cum va fi slava
sfinţilor? Cea care
este şi a Fiului lui
Dumnezeu. Căci
zice: «Şi Eu ’
slava pe care Mi-
ai dat-o Mie, le-
am dat-o lor, că
să fie una, precum
Noi ma suntem
(loan 17, 23).
Vezi că slava dată
Fiului dinainte de
veci de Dumnezeu
şi Tatăl e dăruită
de Fiul însuşi,
sfinţilor şi aceştia
sunt toţi una?”
(Sfântul Simeon
Noul Teolog, [86],
p. 174)
Despre Sfintele Moaşte
„Când un om poartă harul Duhului Sfânt atât în trupul cât şi în sufletul lui, e
iubirea desăvârşită; oasele celui ce păstrează acest har vor deveni Sfinte Moaşte,
cum au ajuns cele ale Mucenicilor, ale Proorocilor, ale Sfinţilor Nevoitori Asceţi,
şi ale celorlalţi mari Sfinţi.”
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.135)
„Doar în Biserica dreptmăritoare a lui Dumnezeu este nestricăciunea

moaştelor, iar în afara Bisericii nu - adică nici la catolici, nici la luterani, cu atât
mai puţin la evrei şi mahomedani. Ţineţi-vă de Biserica Ortodoxă cu inimă
nefăţamică!”
(Sfântul Ioan de Kronstadt, [33], p.22)
Despre cinstirea sfinţilor
„Să o cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu, pentru că este în sens propriu

şi real Maica lui Dumnezeu. Să-l cinstim pe proorocul Ioan, pentru că este
înaintemergător, botezător, apostol şi mucenic - căci, după cum a spus Domnul,
«nu s-a ridicat între cei născuţi din femeie mai mare decât Ioan» - pentru că
acesta a fost primul propovăduitor al împărăţiei. Să-i cinstim pe apostoli pentru
că au fost fraţi ai Domnului, martori oculari şi slujitori ai pătimirii Lui «pe care
Dumnezeu şi Tatăl cunoscându-i mai dinainte, mai dinainte i-a şi hotărât să fie
asemenea Fiului Lui» (Rom. 8, 29), «întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea
păstori şi învăţători» (I Cor. 12, 28). Să-i cinstim pe Mucenicii Domnului, aleşi
din toate categoriile sociale, pentru că sunt ostaşi ai lui Hristos şi au băut paharul
Lui atunci când s-au botezat cu botezul morţii Lui, făcătoare de viaţă, aşa că au
ajuns părtaşi pătimirii Lui şi ai slavei Lui. înaintestătătorul lor este Protodia-
conul şi Apostolul lui Hristos, primul Mucenic Ştefan. Să-i cinstim şi pe cuvioşii
noştri Părinţi, pe purtătorii de Dumnezeu asceţi, cei care au luptat cu tărie
mucenicia cea mai îndelungată şi mai grea a conştiinţei, «care au pribegit în piei
de oaie şi în piei de capră, fiind lipsiţi, strâmtoraţi, îndu- ' rând rele, ei de care
126 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 1
lumea nu era vrednică, rătăcind în pustii, în munţi, în peşteri şi în crăpăturile
pământului» (Evrei 11, 37-38). Să-i cinstim pe profeţii dinaintea venirii harului,
pe patriarhi, pe drepţi, pe cei care au vestit mai dinainte venirea Domnului.
Privind la traiul tuturor acestora, să le .urmăm credinţa (Evrei 13,7), dragostea,
nădejdea, zelul, viaţa, stăruinţa în pătimiri, răbdarea până la sânge ca să avem
părtăşie cu ei şi la cununile slavei.”
„Cel ce nu năzuieşte cu iubire şi cu dorinţă să se unească prin smerita

cugetare cu cel din urmă dintre sfinţi, ci păstrează o mică neîncredere în el, nu se
va uni niciodată deloc nici cu el, nici cu sfinţii dintâi care au prece dat, chiar dacă
ar socoti că are toată credinţa şi toată iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi
sfinţii.”
(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.62)
„Cine rupe legătura cu sfântul cu care e în legătură nemijlocită rupe prin

aceasta legătura cu toţi sfinţii de mai înainte.”
De este vreo cuviinţă, de este vreo laudă, se cuvine sfinţilor; că săbiilor şi-au
plecat grumajii pentru Tine, Cel ce ai plecat cerurile şi Te-ai ogorât. Vărsatu-şi-
au sângele pentru Tine, Cel ce Te-ai micşorat pe Tine însuţi şi chipul robului ai
luat. Smeritu-s-au până la moarte, sărăciei Tale urmând. Cu ale căror
rugăciuni, după mulţimea îndurărilor Tale, umnezeule, miluieşte-ne pe noi.
(La Vecernie, joi, în întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post)
Veniţi credincioşilor, astăzi, strângându-vă laolaltă să prăznuim cu dreaptă

credinţă şi să cinstim cu laude preaslăvita şi cinstita pomenire a turor Sfinţilor,
zicând: Bucuraţi-vă, preaslăviţi apostoli, prooroci, mucenici şi ierarhi! Bucură-
te, adunare a cuvioşilor şi a drepţilor! Bucu- 5 raţi-vă, ceata cinstitelor femei! Şi
rugaţi pe Hristos, pentru lume, să dăruiască creştinilor biruinţa asupra
păgânilor şi sufletelor noastre mare milă. '
(La Duminica Tuturor Sfinţilor)
A
DESPRE SFINŢI 127
împotriva celor care spun că nu mai avem nevoie astăzi

de învătătura Sfinţilor Părinţi
9 ? 9
„Cine e împins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună

cuvintelor Sfinţilor Părinţi, acela e departe de Teologia sigură a creştinilor. Şi
evident că dacă el nu venerează şi nu admiră învăţătura acelora, nu vom lăuda nici
noi ideile lui. Căci prin ce se va dovedi demn de credinţă, dacă el nu-i socoteşte
pe Sfinţi demni de credinţă?”
(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [71], p.215)
PARTEA AIV-A DESPRE BISERICĂ

?!
S!
■
Despre întemeierea Bisericii
„Prin întrupare, Răstignire, înviere şi înălţare, Hristos pune temelia Bisericii

în trupul Său. Prin aceasta Biserica ia fiinţă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-
a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viaţă
dumnezeiască în noi. Aceasta viaţă dumnezeiască, extinsă din trupul Său în
credincioşi, e Biserica. [...]
Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel fiinţă actual prin
iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte fiinţe umane, fapt care începe
la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste apostoli, facându-i primele mădulare
ale Bisericii, primii credincioşi în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al
lui Hristos. [...]
Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau
umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul
Lui îndumnezeit.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [67], p.129, 130, 138)
„Creştinii sunt mădulare ale Bisericii, iar Biserica este Trupul lui Hristos,
Capul ei fiind însuşi Hristos, iar Luminătorul ei - Duhul Sfânt.”
(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.71)
Despre însuşirile Bisericii
„însuşirile Bisericii sunt nenumărate, fiind însuşirile Dumnezeu-Omu- lui

Hristos, iar prin El şi însuşirile Dumnezeirii Celei în Treime. însă de Dumnezeu
înţelepţiţii Părinţi ai Soborului al doilea a toată lumea, cârmuiţi călăuziţi de
Duhul Sfânt, le-au concentrat, în cel de-al nouălea articol al
T
Simbolului de Credinţă, în acestea împărţire ar însemna moartea ei. [. ..]
patru: «Cred întru una, sfântă, soborni- Toate mădularele ei, deşi ca
cească şi apostolească Biserică». persoane sunt pururea întregi şi neştir-
Aceste însuşiri ale Bisericii - unicitatea, bite, sunt unite printr-un singur har al
sfinţenia, sobomicitatea şi Duhului Sfânt şi, prin mijlocirea
apostolicitatea ei - vin din însăşi firea şi Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune,
din scopul ei.” într-o unitate organică, alcătuiesc un
(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.41) singur trup şi mărturisesc o singura
credinţă, care le uneşte între ele şi cu
Unimea şi unicitatea Bisericii Domnul Iisus. [...]
Urmându-i pe Sfinţii Apostoli,
„După cum Persoana Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii
Dumnezeului-Om Hristos este una şi mărturisesc cu Dumnezeiască
unică, tot aşa Biserica, întemeiată prin înţelepciune heruvimică şi râvnă
El şi în El, este una şi unică [...]. serafimică unimea şi unicitatea Bisericii
Biserica, fiind în mod organic unul şi Ortodoxe. Astfel, este de înţeles râvna
unicul organism Dumnezeu-omenesc fierbinte a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
din toate lumile, nu are, după toate faţă de orice despărţire de Biserică şi
legile cereşti, cum să se împartă. Orice cădere din Biserică şi atitudinea lor
DESPRE SFINŢI 129
aspră faţă de erezii şi schisme. în Ortodoxă Sobornicească şi

această privinţă, de nespusă Apostolească, celelalte ce se numesc
însemnătate Dumnezeu-omenească sunt «Biserici» nu sunt Biserici, ci
Sfintele Soboare a toate lumea şi locale. sămânţă stearpă a dia- I' voiului în
Potrivit duhului şi rânduielii lor de lanul de grâu al lui Hristos.”
Hristos înţelepţite, Biserica este nu (Sfântul Lavrentie din Cemigov, [100],
numai una, ci şi unică. Dat fiind că p.179)
Domnul Hristos nu poate avea mai
multe trupuri, în El nu pot fi mai multe
Biserici. Potrivit firii sale Dumnezeu- Sfinţenia Bisericii
omeneşti, Biserica este una şi unică,
precum Dumnezeu-Omul Hristos este „Prin firea sa Dumnezeu-omenească,
unul şi unic. Ca urmare, despărţirea sau Biserica este, fără îndoială, un
împărţirea Bisericii este din punct de organism fără asemănare în lumea
vedere ontologic cu neputinţă, împărţire pământească. în această fire a ei este
a Bisericii nu a fost niciodată, nici nu şi
poate să fie, ci au fost şi vor fi căderi • sfinţenia ei. De fapt, ea este
din Biserică, aşa cum viţele; care de atelierul Dumnezeu-omenesc al
bună voie rămân sterpe cad, uscate, din sfinţirii oamenilor şi al sfinţirii, prin
Via Dumnezeu-omenească cea veşnic oameni, a celorlalte zidiri. Ea este
vie (v. loan 15,1-6). Din Biserica cea sfântă ca trup “ Dumnezeu-omenesc
una, unică şi de nedespărţit a lui al lui Hristos, căruia însuşi Hristos îi
Hristos, s-au despărţit şi au căzut în este cap fără de .moarte iar Duhul
felurite vremuri ereticii şi schismaticii Sfânt îi este suflet fără de moarte.
şi prin aceasta au încetat a mai fi [...]
mădulare ale Bisericii şi de un trup cu Dar este o realitate evanghelică
trupul ei Dumnezeu-omenesc. Astfel au în cursul istoriei: Biserica este plină :
căzut mai întâi gnosticii, apoi arienii, şi preaplină de păcătoşi. Nu cumva
pnevmatomahii, monofiziţii, aflarea lor în Biserică micşorează,
iconoclaştii, romano-catolicii, va- :•târnă, desfiinţează sfinţenia ei?
protestanţii, uniaţii... şi, pe rând, toţi Nu, nicidecum şi în nici un fel.
ceilalţi care aparţin legiunii eretico- Fiindcă . neîmpuţinată şi
schismatice.” neschimbată este sfinţenia Domnului
(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.41) Iisus-Capul ei, şi a
„Biserica este Una; Capul ei - Duhului Sfânt sufletul ei, şi a
este Unul; turma una; un trup cu Dumnezeieştii ei învăţături, şi a
multe mădulare. Fără Capul ei - Tainelor ei,
Hristos, Biserica nu este Biserică, ci i şi a faptelor ei bune. Biserica îi
adunătură samavolnică.” rabdă pe păcătoşi, îi acoperă sub
(Sfântul loan din Kronstadt, [32], p.70) aripile ei ;şi îi învaţă, ca să-i
trezească şi să-i îndemne la pocăinţă,
la însănătoşire şi '" schimbare la faţă
„Una este doar Biserica duhovnicească; iar ei nu împiedică
Biserica să fie sfântă. Numai Corinteni 5,13).”
păcătoşii nepocăiţi, care se (Sfântul Iustin Popovici, [44], p.42)
îndărătnicesc în rău şi în răutatea cea
de ' a sa voie luptătoare împotriva lui
Dumnezeu, sunt îndepărtaţi din Sobomicitatea (catholicitatea)
Biserică, fie prin lucrarea văzută a Bisericii
autorităţii Dumnezeu-omeneşti a
Bisericii, fie ţprin lucrarea cea „însăşi firea Dumnezeu-omenească a
nevăzută a judecăţii Dumnezeieşti, Bisericii este prin sine atotcu-
pentru ca în felul ; acesta să fie prinzătoare, universală,
păzită sfinţenia Bisericii. Scoateţi sobornicească: Dumnezeu-omeneşte
afară pe cel rău dintre voi ^înşivă (I universală,
Dumnezeu-omeneşte catholicească, Dumnezeu-omeneşte sobornicească [...].
Biserica este întreagă plină şi preaplină de Domnul Hristos, fiindcă ea este
plinirea Celui ce plineşte toate în toţi (Efeseni 1,23).”
(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.43-44)
Apostolicitatea Bisericii
„Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi dumnezei-oameni după har. în toată viaţa
lor, fiecare dintre ei, urmând Apostolului Pavel, zice despre sine: «Nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăieşte în mine» (Galat. 2, 20). [...] La ei toate sunt Dumnezeu-
omeneşti, pentru că toate sunt din Dumnezeu-Omul Hristos însuşit de bună voie
prin sfânta lucrare a dumnezeieştilor fapte bune ale credinţei, dragostei, nădejdii,
rugăciunii, postului şi a celorlalte. [...] Această Dumnezeu-omenească
apostolicitate se prelungeşte toată asupra urmaşilor purtători de Hristos ai
Apostolilor: asupra Sfinţilor Părinţi. între Apostoli şi Sfinţii Părinţi nu este, în
esenţă, nici o deosebire: în ei deopotrivă trăieşte, şi lucrează, şi nemureşte, şi
înveşniceşte Unul şi Acelaşi Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri şi astăzi şi în veci
este Acelaşi (Evrei 18, 8). [...] Tradiţia de căpătâi a Bisericii Ortodoxe este
Dumnezeu-Omul Hristos Cel viu, aflat întreg în trupul Dumnezeu-omenesc al
Bisericii, căruia El îi este cap nemuritor şi veşnic.”
(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.44)
Despre Sfintele Taine
„Făcător a toate, Dumnezeu-Cuvântul se face Om pentru a-1 slobozi pe om

DESPRE SFINŢI 131
de păcat şi de moarte, şi astfel a-1 slobozi de diavol şi de iad. Dumnezeu-

Cuvântul săvârşeşte aceasta, ca Dumnezeu-Om, prin întreaga Sa nevoinţă
Dumnezeu-omenească de pe pământ, de la întrupare până la înălţare. Prin toată
această nevoinţă, EI întemeiază Biserica prin Sine şi pe Sine, lucrând în ea
mântuirea oamenilor cu ajutorul Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune ale
Duhului Sfânt. El, Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos, El e Biserica, El e
Preasfânta a-tot-Taină, în care şi din care sunt toate Sfintele Taine, începând cu
Sfânta Taină a Botezului.
Toate în Biserică sunt Sfântă Taină, toate: de la lucrul cel mai mărunt, până
la cel mai mare, pentru că totul este cufundat în negrăita sfinţenie a Dumnezeu-
Omului celui fără de păcat, a Domnului Hristos.”
Sfânta Taină a Botezului
„Botezul este Sfânta Taină a în-creştinării, a în-dumnezeu-înomenirii, şi prin

aceasta a în-treimificării: cel botezat se îmbracă în Hristos, trăind moartea şi
învierea Lui; se predă în întregime lui Hristos şi primeşte pe Hristos întreg, se
face de-un-trup cu Hristos şi întreaga Biserică Dumne- zeu-omenească se face a
lui. [...]
Fără Sfântul Botez nu este mântuire. Aceasta este o dogmă de neschimbat a
mântuirii în Dumnezeu-omeneasca Biserică a Mântuitorului.”
(Sfântul Iustin Popovici, [44], p.55, 58)
„Harul se ascunde, din însăşi clipa în care ne-am botezat, în adâncul minţii.
Dar îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe cineva să
iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte dintre bunătăţile harului intră,
într-un chip negrăit, în comuniune cu sufletul prin simţirea minţii.”
(Sfântul Ierarh Diadoh, [81], p.452)
„Celor botezaţi în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în
ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip
ascuns; dar atârnă de noi să facem sau să nu facem binele pentru care avem
puterea.”
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.318)
„Fără Biserică, nimeni nu poate fi integrat Trupului lui Hristos; nimeni, dacă
n-a fost renăscut şi n-a devenit primitor al harului din Biserică, nu poate deveni
mădular al lui Hristos.”
(Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, [46], p. 118)
Sfânta Taină a Mirungerii
„Primit prin Sfântul Botez în Dumnezeu-Omul Hristos, în trapul Lui,
Biserica, creştinul primeşte în Sfânta Taină a Mirungerii, «pecetea darului
Sfântului Duh», adică harul Duhului Sfânt. Fiindcă, în Sfântul Botez - după
cuvintele de Dumnezeu-înţelepţitului Cabasila - creştinul dobândeşte
o nouă fiinţă şi fiinţarea după Hristos, iar în Sfânta Mirangere i se dăruiesc toate
puterile şi darurile şi energiile harice în-creştinătoare ale Duhului Sfânt, pentru
viaţa cea nouă în Hristos, viaţa dumnezeu-omenească.”
Sfânta Taină a Euharistiei
„Sfântul program şi sfânta nevoinţă a Sfintei Taine a Botezului se îm-

plineşte cel mai desăvârşit în Sfânta Taină a împărtăşaniei: deplina în-creş-
tinare, în-dumnezeu-înomenire.”
„Dacă în celelalte Taine Hristos este prezent în chip nevăzut prin lucrarea
Sa, în Euharistie este prezent prin însuşi trupul şi sângele Său sub chipul pâinii şi
vinului.”
Sfânta Taină a Mărturisirii (a Pocăinţei sau a Spovedaniei)
„Pentru cei ce n-ar săvârşi nici un păcat după Botez, sau ar dezvolta atât cât
se poate puterile date lor la Botez, Euharistia ar putea fi împărtăşită fără Taina
Mărturisirii, cu scopul unic de a uni pe aceia tot mai mult cu Hristos, sau de a
alimenta continuu viaţa lor din Hristos. Dar întrucât nu există om care să nu
greşească, sau să dezvolte deplin puterile ce i s-au dat prin Botez, prin Mirungere
şi prin Euharistie la început, Euharistia se împărtăşeşte după mărturisirea
greşelilor sau datoriilor neîmplinite şi după iertarea lor în Taina Pocăinţei.
Taina Mărturisirii, sau a Pocăinţei, constă în iertarea păcatelor celor ce le
mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot - în mod văzut, şi
de către Hristos - în mod nevăzut. [...]
DESPRE BISERICĂ 133
Taina aceasta a fost instituită de Hristos prin faptul că El însuşi a să-

/vârşit-o, acordând cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane şi prin faptul
<:că a dat puterea iertării păcatelor şi ucenicilor Săi şi urmaşilor acestora.”
„Spovedania e necesară pentru acceptarea din partea noastră a celei

inai accentuate simţiri de umilinţă şi pentru a ne da seama că scăparea
noastră de păcat atârnă de sprijinul, de ajutorul ce ni -1 dă semenul, că sun-
tem avizaţi la el, că această eliberare este o operă a comuniunii, depăşind
individualismul în care stă la pândă mândria. Prin spovedanie ne punem în
situaţia smerită de ucenici ce primim o învăţătură.”
Sfânta Taină a Hirotoniei
„In fiecare Taină Hristos Se dăruieşte printr-o lucrare a Sa celor ce

cred în El, iar în Taina Euharistiei Se dăruieşte cu însuşi Trupul şi Sângele
Său. Dar fiind nevăzut şi voind să ne dăruiască totuşi acestea, adică Trupul
şi Sângele Său, în chip văzut, trebuie să se dăruiască prin persoane văzute.
Pe aceste persoane le alege şi le sfinteşte El însuşi prin Taina Hirotoniei.
I ..]
Biserica a asigurat dependenţa preoţilor de episcop în primul rând pi in
hirotonirea lor de către acesta. Prin Hirotonie preoţii primesc harul care
înseamnă dreptul şi puterea de săvârşire a Tainelor, de propovăduire a în
văţăturii şi de păstorire. [... ]
Transmiterea aceluiaşi har de la episcopi la episcopi, începând de la
Apostoli, o dată cu transmiterea puterii şi obligaţiei de a păzi aceeaşi învă-
Iţâtură şi aceleaşi norme ale Tainelor şi ale păstoririi, se numeşte
succesiune .apostolică. De acest har ce vine de la Apostoli se împărtăşesc,
pe măsura slujirii lor mai restrânse, de la episcopul fiecărei eparhii, toţi
preoţii acelei . eparhii, primind o dată cu el puterea şi obligaţia de a predica
aceeaşi învăţătură şi de a păzi aceeaşi rânduială în săvârşirea Tainelor şi în
păstorirea sufletelor pe căile conforme cu Tradiţia venită de la Apostoli.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [68], p.97,109)
Sfânta Taină a Cununiei (a Nunţii)
„Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin
preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se
unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei
la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti între Hristos şi Biserică.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [68], p.l 18)
Sfânta Taină a Maslului

„în Taina Maslului se împărtăşeşte credinciosului bolnav, în chip ne-
văzut, harul tămăduirii sau uşurarea durerii trupeşti, al întăririi sufleteşti şi;
al iertării de păcatele rămase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn
sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor.”
împotriva celor care încearcă să separe Sfintele Taine de dreapta

credinţă
„întărirea comunităţii locale în dreapta credinţă şi prin aceasta trăirea

reală în raza Sfintei Treimi, ca o condiţie pentru împlinirea Tainei prefacerii
pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, pentru împărtăşirea ei de El,
e nesocotită de teoria aşa-zisei eclesiologii euharistice, inventată de teologul
Afanasieff. După teoria aceasta, fiecare biserică locală are plenitudinea
Bisericii prin faptul că are în Euharistie pe Hristos întreg, chiar dacă se
deosebeşte în credinţă de alte biserici locale. [...]
Afanasieff ajunge cu teoria lui la admiterea primatului papal întrucât
afirmă că, o dată ce se admite comuniunea în Euharistie, divergenţele dog-
matice nu contează; ele sunt de suprafaţă, deci Biserica Ortodoxă se poate
considera una cu Biserica romano-catolică dacă intră în comuniune euha-
risticăcuea. [...]
în realitate nu din Euharistie rezultă dreapta credinţă, ci din dreapta
credinţă rezultă Euharistia adevărată, sau întâlnirea cu adevăratul Hristos.
Deci şi comuniunea în adevărata Euharistie se bazează pe unitatea în dreapta
credinţă. De unde ştim că în Euharistie este Trupul şi Sângele lui Hristos,
dacă nu din învăţătura dreptei credinţe?
De aceea Liturghia nu începe cu Euharistia, ca să continue (şi la ce-ar mai
continua?) cu mărturisirea comună a dreptei credinţe, ci înainte de a se
produce în Liturghie prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele
mnului şi la împărtăşirea de ele, comunitatea se luminează în dreapta inţă şi
se întăreşte în unitatea ei, sub îndrumarea preotului, iar acesta îşi
mărturiseşte aceeaşi credinţă prin rugăciunile sale. Nu ne apropiem de
Euharistie ca de ceva acoperit de un întuneric, ci călăuziţi de lumina drep-
J ţei credinţe.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [63], p.397-399)
„Duhovnicul nu poate decât dezlega pe penitent, sau constata că încă nu

poate fi dezlegat, până nu se dezleagă şi el însuşi interior de legăturile
păcatului, până nu s-a deschis el însuşi putinţei de comunicare între el şi
DESPRE BISERICA 135
Biserică, între el şi Hristos. Acesta e şi un act de credinţă deplină în Hristos

fi în Biserică. De aceea, ca şi la Botez, ca şi la Euharistie, penitentul (cel ce
se mărturiseşte - n.n.) este întrebat şi el de credinţa sa, căci nu poate fi
primit nici la Euharistie, nici la Pocăinţa necesară în prealabil, cineva din
afară de Biserică.
în lumina acestui fapt se înţelege de ce Biserica Ortodoxă nu poate
accepta intercomuniunea7.”
„La Liturghia credincioşilor creştini se rosteşte Simbolul credinţei ştine, ca

înaintea Botezului, în caz de boală, înaintea Spovedaniei etc.,
o condiţie indispensabilă pentru o participare cu vrednicie la Taină şi
elegerea puterii Tainei: Dacă crezi din toată inima [Fapte 8, 37], aşa cum
crede Sfânta Biserică Ortodoxă, îţi este cu putinţă să fii de faţă la să-
vârşirea Tainei, sau să primeşti la timpul rânduit Sfintele Taine, dacă te-ai
pregătit prin post şi printr-o pocăinţă sinceră (la Sfânta Taină a Spove-
aniei - n.n.); dacă însă nu crezi, nu eşti vrednic să fii de faţă la Taină, cu
■ t mai puţin să te împărtăşeşti.”
(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.147)
1
Despre Sfintele Soboare
„Prin Sfinţii Părinţi se continuă Sfinţii Apostoli, cu toate Dumneze-

iesc-omeneştile lor bogăţii, Dumnezeiesc-omeneştile lumini, Dumne/e-
iesc-omeneştile Sfinţenii, Dumnezeiesc-omeneştile Taine, Dumnezeiesc-
omeneştile fapte bune. Cu adevărat Sfinţii Părinţi apostolesc neîncetat, şi ca
persoane osebite îndumnezeu-omenite, şi ca episcopi ai Bisericilor locale, şi
ca mădulare ale Sfintelor Soboare a toată lumea şi ale Sfintelor Soboure’
locale. Pentru ei toţi există un singur adevăr, singurul a-tot-adevăr:-|
7 Intercomuniunea înseamnă împărtăşirea în comun cu cei de alte credinţe.

Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată, Sfintele Soboare a toată lumea, de laf

primul până la cel din urmă, mărturisesc, apără, cred, binevestesc şi
păzesc^’ cu toată trezvia o singură a-tot-valoare: pe Dumnezeu-Omul
Domnul Iisus ' Hristos.”
Cel dintâi Sfânt Sobor a avut loc la Niceea, în anul 325, cu 318 de»-
Sfinţi Părinţi; împotriva arienilor8.
Al doilea Sfânt Sobor a avut loc la Constantinopol, în anul 381, cuS
150 de Sfinţi Părinţi; împotriva pnevmatomahilor9.
Al treilea Sfânt Sobor a avut loc la Efes, în anul 431, cu 200 de Sfinţi/
Părinţi; împotriva nestorienilor. _
J
Al patrulea Sfânt Sobor a avut loc la Calcedon, în anul 451, cu 630ţ-
de Sfinţi Părinţi; împotriva monofiziţilor.
Al cincilea Sfânt Sobor a avut loc la Constantinopol, în anul 553, cu: 160
de Sfinţi Părinţi; împotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului Chirii IH.
Al şaselea Sfânt Sobor a avut loc la Constantinopol în anul 680, cu
165 de Sfinţi Părinţi; împotriva monoteliţilor.
ţ Al şaptelea Sfânt Sobor a avut loc la Niceea, în anul 787, cu 360 de Sfinţi
Părinţi; împotriva prigonitorilor icoanelor11.
£ ([5], [6], [61])
$
ÎL; Crezul mărturisit de către cei 150 de Sfinţi Părinţi de Ia Soborul
âl'doilea
„Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic [Atotţiitorul], Fă-

cătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, Care din Tatăl '-
apăscut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu ade- văiat
din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl,
' nit Care toate S-au făcut, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră
Bântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din
"ecioara Maria şi S-a făcut om; şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui jgnţiu
Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scrip- uri, şi S-a
înălţat la ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, JJjudece
8Arienii sunt adepţii Iui Arie. Ereticul Arie (sec.IV) era preot în Alexandria. Spunea că Iisus
Hristos nu este Fiul Iui Dumnezeu, ci o creatură.
9 Pnevmatomahii (luptătorii împotriva Sfântului Duh) sunt adepţii lui Macedonie (sec.IV). 1
Acest eretic era episcop în Constantinopol. El spunea că Sfântul Duh nu este Dumnezeu.
DESPRE BISERICA 137
viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul tântv

Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună jŢatăl
şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Şi întru L'n.i,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mărturisim un [singur]
Botez spre iertarea păcatelor. Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului
eelya să vină. Amin.”
| Păzitori credincioşi ai apostoliceştilor predanii v-aţi făcut, Sfinţilor ~mţi;

căci învăţând cu dreaptă credinţă că Sfânta Treime este de o fiin-
a'sobomiceşte aţi zdrobit hulirea lui Arie; după care, şi pe Macedonie
•"(hndu-l luptător împotriva Duhului aţi osândit pe Nestorie, pe Dioscor,
•Sabelie şi pe Sever cel fără de cap; de a căror rătăcire şi noi fiind zbăviţi,
cereţi să se păzească viaţa noastră neclintită în credinţă, gcimu-ne.
(La Vecernie, în Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sfântul întâiul
Sobor din Niceea)
iw Dumnezeieştii Păstori, ca nişte slujitori cu totul credincioşi ai lui iistos

şi cunoscători preaşfinţiţi ai dumnezeieştii propovăduiri, strân- âiidu-şi
toată iscusinţa lor păstorească şi mânaţi fiind acum de o prea
T
îndreptăţită mânie, au alungat cu fericim, zicând: O! dumnezeiască
praştia Duhului pe lupii cei tabără, ostaşi grăitori de Dumnezeu
primejdioşi şi molipsitori, izgonind ai oştii Domnului; luceferi mult
din staulul Bisericii pe cei ce luminători ai cerului duhovnicesc;
căzuseră spre moarte şi erau ca turnurile cele de nesurpat ale
nişte bolnavi fără vindecare. Sionului celui tainic; florile Raiului
(Stihiri la Duminica Sfinţilor Părinţi) cele cu mireasma Mirului; gurile
cele cu totul de aur ale Cuvântului;
Ceata Sfinţilor Părinţi, lauda Niceii, podoaba lumii, rugaţi-
adunându-se de la marginile lumii, a vă neîncetat pentru sufletele noastre.
dogmatizat o Fiinţă şi o Fire a (Stihiri la Duminica Sfinţilor Părinţi
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului de la Niceea)
Duh, şi învăţătura despre Dumnezeu
o au predat lămurit Bisericii; pe
care, lăudându-i cu credinţă, să-i
Despre Sfânta Scriptură şi Dumnezeu prin profetul Ieremia:

Sfânta Predanie Şi voi face cu voi legământ nou,
dând legile Mele în mintea
voastră şi le voi scrie pe inimi şi
toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu
(Ieremia 31, 31-33). Pavel, de
Importanţa Sfintei Scripturi asemenea, arătând superioritatea
acestei căi spunea că a primit
„Ar fi trebuit să nu avem
legea nu pe table de piatră, ci pe
nevoie de ajutorul Sfintelor
tablele de came ale inimii (II
Scripturi, ci să avem o viaţă atât de
Corinteni 3, 3). Cu vremea, însă,
curată încât harul Duhului să fi ţinut
oamenii s-au abătut de la drumul
locul Scripturilor în sufletele noastre. cel drept; unii din pricina
Şi după cum Sfintele Scripturi sunt învăţăturilor greşite, iar alţii din
scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit pricina vieţii şi purtărilor lor. De
ca inimile noastre să fi fost scrise cu aceea a fost nevoie de aducerea
Duhul Sfânt. Dar pentru că am aminte a Scripturilor.
îndepărtat harul acesta, haide să Gândeşte-te cât de rău am
pornim pe o cale nouă. Prima cale ajuns! Noi, care eram datori să
era negreşit mai bună, şi Dumnezeu vieţuim atât de curat, încât să nu
a arătat aceasta prin spusele şi prin mai fie nevoie de Sfintele
faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit Scripturi, ci în loc de hârtie să fi
prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu dat Duhului inimile noastre spre a
urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a scrie pe ele, am pierdut cinstea
vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că aceasta şi am ajuns să avem
a găsit sufletul lor curat. Când însă nevoie de scrieri. Şi, cu toate
întreg poporul a căzut în păcate acestea, nici de acest al doilea
grele, atunci da, atunci a fost nevoie leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-
de scrieri, de table, de însemnarea în am folosit cum trebuie. Noi
scris a tuturor faptelor şi cuvintelor suntem de vină că am avut
lui Dumnezeu. trebuinţă de Sfintele Scripturi şi că
Şi vei vedea că acelaşi lucru s-a nu am atras asupra inimilor
petrecut nu numai pe vremea sfin- noastre harul Duhului. Gândeşte
ţilor din Vechiul Testament, ci şi pe acum ce mare vină avem că nu
yremea sfinţilor din Noul Testament. voim să dobândim harul Duhului,
Dumnezeu n-a dat ceva scris nici după ce am primit ajutorul
apostolilor, ci în loc de scrieri le-a Sfintelor Scripturi, ba dimpotrivă,
făgăduit că le va da harul Duhului, dispreţuim Scripturile, socotin-
zicând: Acela vă va aduce aminte de du-le zadarnice şi fără rost! Prin
toate. aceasta ne atragem mai mare
Şi ea să cunoaşteţi că era mai osândă.
bună această cale, ascultă ce spune Dar ca să nu se întâmple asta,
DESPRE BISERICA 139
să citim cu toată atenţia cele scrise înţele- J şurile aceluiaşi Cuvânt al lui
în Scripturi şi să cunoaştem cum a Dumnezeu, sau ale aceleiaşi unice şi
fost dată Legea Veche şi cum a supreme
fost dat "Noul Testament.” Raţiuni. în lucrurile lumii şi în
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, faptele şi învăţăturile Scripturii ni se
[15], p.128) adre-
- sează cuvintele aceluiaşi unic
Cuvânt personal; prin raţiunile lor se
înţelegerea Sfintei Scripturi
vede
„Numai călăuzită de Duhul lui i - aceeaşi unică Raţiune. Dar numai
Dumnezeu, unit cu Cuvântul, mintea Duhul cel unit cu Cuvântul ne ajută
r nu se umple de idei greşite sau de să . vedem raţiunile zidirii şi
năluciri cu privire la înţelesul lor. Scripturii ca raţiuni ale aceluiaşi
Căci Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvânt personal
totodată Raţiunea adevărată şi sau Raţiuni ipostatice; adică raţiunea
supremă. Câte : erezii nu s-au născut noastră personală, făcută după chipul
prin interpretarea subiectivă a Raţiunii personale supreme, în
Scripturii şi câte expli- conformitate cu Raţiunea supremă şi
- cări necreştine nu s-au dat lumii? poate sesiza lucrurile şi învăţăturile
Ca şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scripturii ca cuvinte reale ale
< Calist Catafigyotul vede atât în Cuvântului jj' -personal, numai
t
creaţie cât şi în Scriptură raţiunile şi pentru că Duhul Sfânt, ca Duh
personal, întăreşte carâc- .
I
terul nostru personal, întărind în noi conştiinţa că ne aflăm prin creaţiune şi
Scriptură, într-o relaţie cu Persoana supremă a Cuvântului.”
Tâlcuirea Sfintei Scripturi de către Sfinţii Păruiţi
„Sfântul Duh, care a grăit prin prooroci şi apostoli cuvântul lui

Dumnezeu, l-a tâlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atât cuvântul lui Dumnezeu cât- şi
tâlcuirea lui sunt dar al Sfântului Duh. Numai această tâlcuire o primeşte
Sfânta Biserică Ortodoxă! Numai această tâlcuire o primesc adevăraţii ei fii!
Cel ce tâlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă
prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfântul Duh. Cel
care leapădă tâlcuirea de către Sfântul Duh, leapădă fără nici o îndoială,
însăşi Sfânta Scriptură.”
(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p.l 15)
Sfânta Predanie
„Din cale-afară de însemnat este acest lucru: In Biserica Ortodoxă a lui

Hristos, Sfânta Predanie, întotdeauna vie şi de viaţă făcătoare, este alcătuită
din: Sfânta Liturghie, toate sfintele slujbe dumnezeieşti, toate Sfintele Taine,
toate sfintele fapte bune, tot adevărul veşnic, toată dreptatea veşnică, toată
dragostea veşnică, toată viaţa veşnică, tot Dumnezeu-Omul Domnul Hristos,
toată Sfânta Treime, toată viaţa Dumnezeu-omenească a Bisericii în toată
plinătatea sa Dumnezeu-omenească, împreună cu Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii.”
Despre autoritatea Bisericii
„în calitate de aşezământ dumnezeiesc, Biserica este călăuzită de

Sfântul Duh. El rămâne în eă şi o face să nu greşească în ceea ce priveşte
dogmele, «stâlp şi temelie a Adevărului». Biserica este cea care păstrează
neschimbată învăţătura apostolească. Doar ea poate conduce către
Adevăr .,1 numai ea poate fi judecătorul infailibil în măsură să se
pronunţe asupra adevărurilor mântuitoare ale învăţăturii revelate.
Biserica cea Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească, reprezentată de
toţi slujitorii săi la Sinoadele Ecumenice, este singurul Judecător
Adevărat, unicul păzitor natural rânduit păstrării învăţăturii revelate.
Doar Biserica hotărăşte asupra autenticităţii şi autorităţii Sfintelor
Scripturi. Ea garantează şi conţine cu stricteţe în sânul său curate şi
neschimbate Tradiţia şi învăţătura apostolică. Doar ea poate să
întărească, să tâlcuiască şi să formuleze adevărurile, acoperită de Duhul
Sfânt. Numai ea îşi păstrează copiii pe calea mântuirii, pe care îi îndrumă
cu siguranţă la mântuire. Doar în Biserică credincioşii . deţin asigurarea
fermă a adevărurilor în care cred şi mântuirea sufletului, în afara
Bisericii, această Arcă a lui Noe, nu există mântuire.”
„Doar Biserica e stâlpul şi temelia adevărului, pentru că Duhul, ^

Mângâietorul, rămâne pe veci în ea. Referindu-se la Biserică, vrednicul de ,
gş'îpoinenire Dositei spune acestea: «Trebuie ca fără nici o şovăială să
credem ; j*ţîn Scripturi, dar nimic altceva ce nu învaţă Biserica
DESPRE BISERICA 141
Sobornicească. Ereticii j^-au Sfânta Scriptură, dar o deformează prin

metafore, omonime, sofisme ale ‘^înţelepciunii omeneşti care confundă
ceea ce este de neconfundat şi nesocotesc ceea ce nu poate fi nesocotit».
Dacă în fiecare zi ar trebui să ne adoptăm părerile unii altora, Bise-
iea Sobornicească n-ar fi ceea ce a fost până azi, prin harul lui Hristos,
Wând un singur cuget despre credinţă, crezând nezdruncinat mereu
acelaşi Jiichi. Altfel ar fi fost dezmembrată de o mulţime de erezii,
nemaifiind ISfânta Biserică stâlp şi temelie a adevărului, fără pată şi
cusur. Ar fi fost a Mclenilor şi a ereticilor care, după ce au fost învăţaţi
de ea, fără pic de fuişine au respins-o.”
„Hristos a venit în lume ca să înnoiască firea omenească cea stricată

•prin păcat şi pentru a încredinţa în marea Sa bunătate, milostivire,
dreptate şi înţelepciune această măreaţă lucrare, Sfintei Sale Biserici.
Duhul Sfânt 'Găre a coborât în lume şi lucrează în Biserică prin sfinţiţii
slujitori, prin slujbele dumnezeieşti, predică, Taine, săvârşeşte neîncetat
această înnoire. \6eastă putere înnoitoare se arată numai în Biserică; în
afara Bisericii, ea ,u este şi nu poate fi.”
(Sfântul loan din Kronstadt, [32], p.74)
¥
„D ccasca
umneze Biserică
u a
Preamil Răsăritu
ostivul, lui, iar
prin fără ea,
credinţa adică
ortodox fără
ă şi credinţa
fapte ortodox
bune, şi ă,
darul nicidecu
Său, m nu
lucrează este cu
mântuir putinţă
ea nimănui
sufletelo a se
r mântui.
creştinil Credinţa
or ortodox
ortodocş ă fără
i. fapte
Credinţa bune
or- moartă
todoxă este,
este precum
aceea pe şi
care o faptele
ţine Una cele
„în afara Bisericii cea Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească nu;
există mântuire.”
(Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, [46],
Această p. 119)
Sfântă i
Rânduială se găseşte scrisă în Molitfelnicul editat în anul 1992.
Sfânta bune
Soborni fără
ceasca şi credinţa
Apostoli ortodox
ă sunt Duh şi
moarte. Adevăr,
Iar cel Ortodox
ce vrea ia este
să se proslăvi
mântuie rea lui
trebuie Dumnez
să eu prin
unească adevărat
întotdea a Lui
una cunoaşte
Credinţa re şi
Orto- închinar
doxă cu e la El;
faptele Ortodox
cele ia este
bune şi proslăvi
să aibă rea de
fapte către
bune Dumnez
întru eu, prin
Credinţa dăruirea
Ortodox harului
ă" Atotsfân
(Sfântul tului
Paisie de Duh, a
la omului,
Neamţ, care
[58], slujeşte
p.137) Lui cu
adevfuat
Duhul
„O este
rtodoxia slava
este creştinil
adevărat or (Ioan
a 7,39).
cunoaşte Unde nu
re a lui este
Dumnez Duhul,
eu şi acolo nu
cinstire esie
a lui Ortodox
Dumnez ie.
eu; Nu
Ortodox este
ia este ortodoxi
închinar e în
ea la învăţătu
Dumnez rile şi
eu în filosofar
ile nă
omeneşt rândui
i: în ele ala
dom- ■ trecerii
neşte de la
ştiinţa diferite
cu nume credinţ
mincino e şi
s, care e confesi
roada uni şi
căderii. unirii
Ortodox cu
ia este Biseric
învăţă- a
tura Ortodo
Sfântulu xă?
i Duh, Necesi
dată de tatea
Dumnez indispe
eu nsabilă
oamenil a
or spre lepădăr
mântuir ii de
e. Unde ^credin
nu este ţele şi
Ortodox confesi
ie, acolo unile
nu este false, a
mântuir negării
e.” rătăciri
(Sfântul lor, a
Ierarh mărturi
Ignatie sirii
Briancia adevă-
ninov, ii
[27], credinţ
p.99). e şi
pocăinţ
ei de
„în toate
afara păcatel
Bisericii
nu este e
mântuire. dinaint
” e, a
(Sfântul făgădu
Ioan din inţei
Kronsta date lui
dt, [32], )
p.43)
umnez
„Ce
eu de a
înseam
păzi şi
mărturi Biserică
si cu este
tărie Trupul
credinţ cel Unul
a al lui
nealter Hristos
ată, a şi
feririi Hristos
de Dumnez
Ipăcate eu ste
şi a Capul ei.
vieţuiri Eşti oare
i în un
virtute. membru
” vrednic
(Sfântul al acestei
Ioan din obşti,
Kronstad duci oare
t, [32], o iaţă
p.83) sfântă, te
căleşti
neîncetat
, cauţi
să-ţi
îndrepţi
De inima şi
spre viaţa,
năravu-
răspu rile,
ndere gânduril
a e,
celor simţămin
care tele,
aparţi intenţiile
,
n năzuinţel
Biseri e,
cii întreaga
ta
purtare?
Eşti un
„Aparţii mădular
Bisericii al ei viu
lui sau
Dumnez mort?
eu sau Oare te
obştii vor primi
credincio Sfinţii,
şilor în când vei
Hristos; trece din
stă această
viaţă
vremelni
că la cea
veşnică?
Nu te
vor
lepăda ca
pe tun
mădular
putred,
urât
mirositor
,
netrebnic
? Nu va
fi oare
partea ta
cu cei
glepădaţi
.de
Dumnez
eu? -
Grăbeşte
-te să
mai
îndrepţi
ceva, să-
ţi
îndrepţi
aţâ
purtarea
ta. Ţi s-a
dat
vreme
pentru
aceasta.”
(Sfântul
Ioan din
Kronstad
t, [32],
p.79)
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 144 DESPRE BISERICA
145 Despre cultul divin al Bisericii Ortodoxe zugrăvea , deloc. Acum însă, prin
faptul că Dumnezeu S-a arătat în
trup (Ioan 1,14;>kj Timotei 3, 16),
a locuit printre oameni, fac icoana
chipului văzut al lui j Dumnezeu.
„Cultul divin al Bisericii Ortodoxe hrăneşte şi întăreşte în creştir
Nu mă închin materiei, ci mă
credinţa, nădejdea şi dragostea şi-i pregăteşte pentru a fi cetăţeni ai Cerulu
închin Creatorului materiei;?
El este personificarea sau esenţializarea întregii credinţe creştine
ortudoxi a învăţăturii ei, a făgăduinţei ei, a poruncilor ei, sfinţeniei, Creatorului, Care S-a făcut pentru
mine materie şi a primit să
mântuirii, pute rii, măreţiei, fericirii ei; el învaţă, mângâie, întăreşte,
locuiască în.î materie şi a săvârşit
trezeşte la credinţă si cucernicie.” !
prin materie mântuirea mea.
(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p21( L
[...]”
Mă închin icoanei lui
Hristos, ca Unul ce este
Dumnezeu întrupat;, icoanei
Născătoarei de Dumnezeu,
Stăpâna tuturor, ca una ce este
Despre cinstirea sfintelor icoane, a sfintei cruci şi a sfintelor Maica Fiului lui Dumnezeu;
moaşte icoanelor sfinţilor, ca unii ce sunt
Lui; zugrăvesc biruinţele şi pătimirile lor, pentru că prin ele mă sfinţesc şi prietenii lui Dumnezeu, care au
mă aprind de râvna de a le imita. Căci cinstea adusă icoanei se îndreaptă rezistat păcatului până la sânge şi
către cel înfăţişat în icoană, spune dumnezeiescul Vasile.” au urmat pe Hristos, vărsându-şi
(Sfântul Ioan Damaschin, [30], p.45,49, 55) sângele pentru El, Care Şi-a vărsat
mai înainte propriul Său sânge
pentru ei; mă închin icoanei
p „Semnul Crucii la frunte, la piept şi la umeri se face pentru ca \;Domnul acelora care au trăit călcând pe
Cel în Treime să fie şi în gândurile şi în simţămintele şi în toate Ifaptele urmele
noastre.” „Doar în Biserica
| (Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.212) Dreptmăritoare a lui Dumnezeu
este nestricăciunea noaştelor, iar în
afara Bisericii nu - adică nici la
Cinstitei Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi învierea Ta o lăudăm
catolici, nici la luterani, atât mai
şi o slăvim, că prin rana ta noi toţi ne-am vindecat.
puţin la evrei şi mahomedani.
Osânda pomului neascultării ai dezlegat-o, Mântuitorule, pe lemnul | Ţineţi-vă de Biserica Ortodoxă pi
Şrucii de bunăvoie pironindu-Te; şi în iadpogorându-Te, Puternice, legă- inimă nefăţamică!”
urile morţii, ca un Dumnezeu, le-ai rupt. Pentru aceasta, ne închinăm (Sfântul Ioan de Kronstadt, [33],
Iînvierii Tale, celei din morţi, cu bucurie cântând: Atotputernice Doamne, p.22)
slavă Ţie.
Ca o bogăţie neîmpuţinată
Cu Crucea Ta, Hristoase Mântuitorule, îndreptează-ne pe noi la ade-
este credincioşilor a cuprinde
§vărul Tău şi ne izbăveşte de cursele vrăjmaşului. Cel ce ai înviat din
racla cu |moaştele celor ce s-au
morţi, |ridică-ne pe noi cei căzuţi prin păcat, tinzând mâna Ta, lubitorule
nevoit pentru Domnul, cu dreaptă
de Ioameni Doamne, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi.
credinţă. Veniţi, liniilor, să-i
(Miercuri, în Săptămâna Luminată) lăudăm ca pe nişte mucenici, luând
„Icoana este o asemănare deoarece icoana nu se aseamănă prin credinţă tămăduiri Milletelor
care înfăţişează originalul; cu întru totul cu originalul. [...] şi trupurilor.
toate acestea, este oarecare Odinioară Dumnezeu Cel (La Utrenie, în Sâmbăta Sfinţilor
deosebire între icoană şi original, necorporal şi fără de formă nu se Părinţi)
PARTEA A V-A
DESPRE OM
DESPRE OM 149
Pl'r,’
; Despre crearea omului
i»
■ Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea ş‘Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele do- Umestice, toate
vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!»
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui \ Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
ii Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi um- Mpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările \ cerului,
peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!» jt şj Apoi a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de ||,pe
toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea te vor fi hrana voastră».
(Facerea, cap. 1)
i
Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi j-a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.
| Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a W,-pus acolo pe omul pe care-l zidise.
Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, tplăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era mul vieţii şi
pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul iar de acolo se împărţea în braţe.
f
. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care află aur.
i Aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte rubinul şi piatra erde.
Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură ţara Cuş. 'ymele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul atrulea este Eufratul.
Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus in grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.
A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: «Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi, căci, în ziua în care veţi mânca din el, veţi muri negreşit!»
Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el».
Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate
fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.
Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.
Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu came.
Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.
Şi a zis Adam: «Iată, acesta-i os din oasele mele şi came din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup».
(Facerea, cap.2)
împotriva celor care spun că Adam n-a fost făcut din ţărână, ci din trupul unui animal
„A făcut, spune Scriptura, Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ.

- Ce spui? A făcut pe om luând ţărână din pământ?
- Da, ne răspunde dumnezeiasca Scriptură. Şi n-a spus simplu pământ, ci ţărână, ca şi cum ai spune partea cea mai proastă din pământ.
Mari şi ciudate ţi se par cele spuse! Dar dacă te gândeşti cine e Creatorul, n-ai să te mai îndoieşti de ce s-a făcut, ci ai să te minunezi şi ai să te închini puterii
Creatorului. Iar dacă ai vrea să cercetezi pe toate cu slăbiciunea gândurilor tale, e firesc să-ţi treacă prin minte şi aceea că din pământ
nu se poate face niciodată trup omenesc, ci doar oale şi ulcele, trup ca acesta al nostru niciodată. Vezi, dacă nu avem în minte puterea Creatorului şi dacă nu potolim
propriile noastre gânduri, care dau la iveală marea noastră slăbiciune de gândire, nu putem primi înălţimea spuselor Scripturii?”
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p. 143)
Despre chip şi asemănare
„«Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare». (Facerea 1, 26). După cum cuvântul «chip» înseamnă stăpânire, tot aşa cuvântul «asemă nare»
înseamnă ca noi să ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu; să ne asemănăm adică lui Dumnezeu în ce priveşte bunătatea,
blândeţea, virtutea, precum zice şi Hristos; «Fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri» (Matei 5,45).”
„Cuvintele «după chipul» indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele «după asemănare» arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil.”
Despre demoni şi despre căderea omului
|ţ. „Dintre puterile îngereşti, înaintestătătorul cetei terestre, căruia

• Dumnezeu i-a încredinţat păzirea pământului, nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut pentru bine şi nu avea în el de la Creator
nici cea mai mică urmă J răutate; cu toate acestea, n-a suferit luminarea şi cinstea pe care Creatorul i-a dăruit-o, ci, prin voinţa lui liberă s-a îndreptat de la starea sa
naturală la o stare contrară naturii sale şi s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu Care l-a făcut, voind să se împotrivească Lui. El este * cel dintâi care s-a depărtat de bine
şi a căzut în rău. Răul nu este nimic * altceva decât lipsa binelui, după cum şi întunericul este lipsa luminii. Căci binele este lumina spirituală; în chip asemănător şi
răul este întuneric spiritual.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.49)' *.
„Mulţimea nenumărată de îngeri aşezaţi sub îngerul care devenise diavol s-a dezlipit, i-a urmat lui şi a căzut împreună cu el. Aşadar, cu toate - că erau de aceeaşi
natură cu îngerii, totuşi au devenit răi, înclinându-şi din voie proprie voinţa lor de la bine spre rău.
Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul lui Iov şi după cum este
scris în Evanghelii despre porci (Matei 8, 30-32; , Marcu 5, 12-13; Luca 8, 32-33). Dar o dată ce Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă şi iau forma pe care o
Vor după fantezia lor.
Nici îngerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare; cu toate acestea proorocesc. îngerii proorocesc pentru că Dumnezeu le reve lează şi le porunceşte
să proorocească. Pentru aceea se realizează toate câte spun ei. Dar şi demonii proorocesc: uneori pentru că văd cele ce se întâmplă departe, alteori prin conjectură.
Pentru aceea de multe ori mint şi nu trebuie crezuţi, chiar dacă uneori spun adevărul, în chipul în care am arătat. Ei cunosc şi Scripturile.
Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de demoni. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva. Căci noi avem
facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. Pentru acest motiv s-a pregătit diavolului şi demonilor lui şi celor care îl urmează, focul nestins şi pedeapsa veşnică
(Matei 25,41).”
„Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material şi încă nedeplin duhovnicesc. Şi a fost aşezat de Făcătorul ca un împărat nemuritor în această lume
nestricăcioasă; nu spun numai în rai, ci în toată lumea de sub cer. Dar le-a dat lor şi lege, poruncindu-le ca numai din pomul acela să nu mănânce. El însă, dispreţuind
porunca, n-a crezut Făcătorului şi Stăpânului, Care a zis: «In ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri»
DESPRE OM 152
{facere 2, 17), ci au socotit mai vrednic de crezare pe şarpele viclean (isaia 27, 1), care a spus: «Nu veţi muri cu moarte, ci în ziua în care veţi tnânca, veţi fi
dumnezei, cunoscând binele şi răul» (Facere 3, 5); «şi au âncat din el» (Facere 3, 6). Şi îndată au fost dezbrăcaţi de veşmântul hestricăcios şi s-au îmbrăcat în
stricăcios.
X Văzându-se pe sine gol, Adam s-a ascuns şi s-a încins cu frunze de rhochin cusute, încercând să-şi acopere ruşinea. De aceea când Dumnezeu 'fczice «Adame, unde
eşti?» (Facere 3, 9), el răspunde: «Am auzit glasul ău şi, cunoscând goliciunea mea, m-am temut şi m-am ascuns» (Facere #10). Chemându-1 la pocăinţă, Dumnezeu îi
zice: «Cine ţi-a spus că eşti ? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ca numai din să nu mănânci?» (Facere 3, 11). Acela însă n-a voit să spună că a
păcătuit; dimpotrivă, a dat vina pe Dumnezeu, Care le-a făcut toate foarte bine, lisând: «Femeia pe care mi-ai dat-o, ea mi-a dat şi am mâncat» (Facere 3, jl); iar aceea,
la rândul ei, a pus vina pe şarpe. Deci nevoind ei să se ocăiască şi să cadă înaintea Stăpânului sau să ceară iertare, Dumnezeu îi alCtngă şi îi scoate din rai, ca dintr-un
palat împărătesc şi ca dintr-o casă reaîmpodobită, ca să vieţuiască pe acest pământ ca nişte exilaţi şi scoşi este graniţă. [...]
' Pentru ca Adam cel ieşit de acolo să nu ducă mai departe o viaţă li- bţeră de greutăţi, de osteneli şi de sudori, blestemă pământul acesta, zicând: ^Blestemat să fie
pământul în lucrurile tale. Spini şi mărăcini să-ţi răsară e. şi să mănânci iarba câmpului, rânduită fiarelor şi dobitoacelor necuvân- ~are. In sudoarea feţei tale să îţi
mănânci pâinea ta, până ce te vei Antoarce în pământul din care ai fost luat; că pământ eşti şi în pământ te vei toarce» (Facere 3,17-19). }
» Pe drept cuvânt, trebuia deci ca cel ce fusese coborât prin neascultare ^-stricăciune şi la moarte, să locuiască un pământ trecător şi stricăcios şi Jsa'se împărtăşească
din hrană asemănătoare, aşa cum merita. O dată ce sfătarea îmbelşugată şi vieţuirea nestricăcioasă şi neobositoare îl dusese pdrom la uitarea şi la dispreţuirea
bunătăţilor date de Dumnezeu, pe drept uvânt a fost osândit să lucreze pământul în osteneală şi sudoare şi aşa rşi procure câte puţină hrană din el, ca unul ce se afla
sub un epitrop.
l-a primit pământul blestemat mai întâi şi lipsit de rodirea de la sine de i înainte, pe neascultător. în ce scop şi pentru ce? Ca, lucrat de el în 'oare şi osteneală multă,
să-i dea cele ce cresc din el, cu măsură, spre plinirea trebuinţelor lui; iar nelucrat, să rămână neroditor, dându-i nu- i spini şi mărăcini. De fapt, ieşind Adam din rai,
toată creaţia adusă de umnezeu la existenţă din cele ce nu sunt, văzându- 1, n-a mai voit să i se pună neascultătorului. [...]
Ce face atunci Dumnezeu, Care a făcut toate şi l-a zidit şi pe om? lume nestricăcioasă; nu spun numai în rai, ci în toată lumea de sub cer.”
Cunoscând mai înainte de întemeierea lumii că Adam va călca porunca şi (Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.126)
rânduind de mai înainte viaţa şi refacerea lui din naşterea din nou, prin naşterea
Fiului lui Dumnezeu, înfrânează toate cu puterea, cu mila şi cu bunătatea Sa şi
opreşte pornirea tuturor făpturilor şi le supune îndată omului pe toate, ca şi „«.. .Şi a făcut să răsară din pământ tot pomul frumos la vedere şi buri la
înainte. El voieşte ca zidirea să slujească omului pentru care a fost creată, deşi s- mâncare» (Facere 2, 9), aVând roade de tot felul, care nu se stricau şi nu lipseau
a Scut stricăcioasă pentru omul stricăcios. Căci voieşte ca atunci când acesta se niciodată, ci erau totdeauna proaspete şi dulci şi procurau dulceaţă şi desfătare
va reînnoi iarăşi şi se va face duhovnicesc, nestricăcios şi nemuritor, eliberându- primilor oameni creaţi. Căci trebuia să se procure trupurilor lor nestricăcioase şi
se şi ea de robia stricăciunii, să se reînnoiască împreună cu el şi să se facă o hrană nestricăcioasă.”
întreagă nestricăcioasă şi duhovnicească, după ce a fost supusă de Dumnezeu » (Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p. 125)
celui ce s-a răzvrătit şi nu I-a slujit Lui. Aceasta a rânduit-o Preamilostivul
Dumnezeu şi Domn înainte de întemeierea lumii.”
(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.126-129)
Despre persoana umană
împotriva celor care spun că Adam era stricăcios şi muritor 1 i „Persoana umană este în primul rând o existenţă conştientă de sine.
înainte de cădere Eul urmăreşte prin cugetare, sau prin conştiinţa de sine să ştie ce este : el
sau sinea de care este conştient. Eul urmăreşte prin cugetarea sau prin conştiinţa
de sine să ştie cel puţin ce este, de unde este şi cu ce rost este. Căci omul se
cunoaşte că nu este de la sine. [... ]
„Omul a fost zidit nestricăcios, fără must, cum va şi învia. Dar nu Animalul, planta, lucrurile materiale nu ştiu de ele şi de aceea nici :nu-şi
neschimbăcios, ci schimbăcios, având în voinţă puterea de a se schimba sau nu.” pun întrebări despre ce sunt, de unde vin şi ce rost au şi nici nu : cugetă spre a
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.93) afla un răspuns la ele. [ . . . ] '
Sensul meu ca persoană umană cugetătoare se luminează în mod mai
/satisfăcător numai din îmbogăţirea cu sensurile ce mi le descoperă ceilalţi |şi cu
„Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material şi încă nedeplin sensurile ce le descopăr, în lume, împreună cu alţii. [...]
duhovnicesc. Şi a fost aşezat de Făcătorul ca un împărat nemuritor în; această Plusul de existenţă a mea din ştirea despre tine, vine din faptul că ştirea
mea despre tine nu e o ştire pur teoretică, nu e o ştiinţă despre un «obiect pasiv
şi orb, pe care-1 pot folosi numai eu cum voiesc, ci că eu ^întâlnesc în tine un alt
subiect care îmi acordă o importanţă, care-mi dă un ajutor în mod liber.
ţ- In relaţia153
conştientă dintre mine şiDINtine e implicată
ÎNVĂŢĂTURA o PĂRINŢI
SFINŢILOR preţuire mutuală, care despre om 155
merge între unele persoane mai apropiate până la iubire, care este o
■comunicare de putere. [...]
Ţinta existenţei noastre e iubirea desăvârşită între noi ca fraţi, din puterea
iubirii faţă de noi a Celui ce, creându-ne ca fraţi ai Lui S-a făcut ca ;om şi frate
desăvârşit al nostru.
g Iubirea Lui faţă de noi, care a mers până la jertfa Sa pe cruce pentru Hi°i>
poate ridica şi iubirea noastră faţă de El şi între noi la cea mai mare înălţime şi o
poate întreţine astfel în veci.
■i Adâncimea persoanei umane se află în infinitatea lui Dumnezeu. Din ea
soarbe bogăţia infinităţii.
Numai un Creator personal şi iubitor prin Sine poate să dea persoanelor
create o valoare prin care să se impună ca existenţe de neuitat seme
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI 156 DESPRE OM
157
nilor, deci şi neputinţa de a se uita în veci unele pe altele, fapt în care izolare se hrăneşte viaţa plenară sau fericirea omului, ci din altă
se arată că le-a făcut pentru veşnicie. [...] persoană. Dar numai dintr-o supremă Persoană poate iradia toată viaţa
Eu pot iubi, dacă voiesc, la nesfârşit o altă persoană, pentru că prin sau fericirea fiinţelor umane, care au fost create ca persoane pentru a
unirea mea cu Dumnezeu şi prin puterea ce-mi este dată de El pentru această putea fi în comuniune cu Dumnezeu cel personal şi între ele.”
unire, îmi pot prelungi şi înnoi la nesfârşit iubirea mea faţă de acea persoană, (Părintele Dumitru Stăniloae, [70], p.221)
dar şi pentru că există o unire a ei cu Dumnezeu care o face vrednică de a fi
iubită la nesfârşit.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [64])
„Poate că aceasta e cea mai proprie definiţie a persoanei: izvor de viaţă Despre deosebirea dintre sufletul omului şi sufletul
pentru altul şi bucurie de viaţă primită de la altul.”
animalului
Faţa omenească
„Sufletul fiecăruia din dobitoacele necuvântătoare este viaţa trupului
„Faţa omenească este prin ea însăşi mijlocul de comunicare între oa - ufleţit prin el. Ele au viaţa nu ca fiinţă, ci ca lucrare, nefiind în sine ci tru
meni. Faţa nu e dată omului pentru o existenţă a lui în izolarea individualistă. altul. Căci această viaţă nu se vede să aibă nimic altceva, decât cele le
Din acest punct de vedere există o mare identitate de rol între faţă şi cuvânt. lucrează prin trup. De aceea, desfăcându-se acesta, se desface numai- 'ât
Amândouă sunt date insului pentru a se comunica altora. Ele sunt date şi ea. [...]
omului pentru că el este persoană, deci subiect comunicabil, subiect pentru Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi viaţa trupului însufleţit prin el
alte subiecte. Ca persoană omul nu există numai pentru sine, ci şi pentru şi are lucrare de viaţă făcătoare pentru altul, lucrare ce se arată adică în
ceilalţi, sau se realizează pe sine în comunicare cu ceilalţi. în faţa şi cuvântul trupul însufleţit de el. Dar are viaţa nu numai ca lucrare, ci şi ca fiinţă,
lui se reflectă şi se realizează conştiinţa sa că e pentru alţii, că nu se poate întrucât sufletul e viu prin el şi pentru el însuşi. Căci se arată având viaţa
realiza decât în comuniunea cu alţii. în faţa omului se reflectă toate urmele raţională şi înţelegătoare, ca una ce e în chip vădit alta decât viaţa trupului
lăsate de întâlnirea şi de convorbirea cu ceilalţi oameni. Iar cuvintele lui se şi a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul :
îmbogăţesc din convorbirea cu ceilalţi, din învăţarea de la ei, din cuvântul lor nu se destramă.”
oral sau scris. In faţa şi în cuvintele fiecăruia se păstrează urmele şi vibraţiile (Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.441-442)
sentimentelor produse de alţii, sau sentimentele nutrite şi exprimate faţă de
alţii. [...]
. Faţa ţine de om, pentru că el este pentru alţii, şi prin faţă îşi arată
trebuinţa să fie cu ei, să se intereseze de ei, şi alţii să ştie că el se inte resează
de ei. Faţa nu aparţine cuiva în izolare. Faţa e proiecţia inevitabilă a insului
spre ceilalţi. Ea ţine de el, pentru că el ţine de ceilalţi. De aceea a luat Fiul lui
Dumnezeu faţă omenească. El a arătat prin aceasta interesul Lui faţă de noi,
voinţa de a comunica cu noi.”
Fericirea
„Numai persoana poate iradia viaţa şi deci poate da altuia fericirea. )f

Numai persoana poate primi altă persoană ca viaţă inepuizabilă şi necon -
fundată cu sine. Nu -din lucruri şi din valori spirituale abstracte trăite în
Despre minte
„Trapul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fară
ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi marea, nici nu se
poate bucura de lumină, aşa şi sufletul, dacă nu are minte bună şi vieţuire
cuvioasă, este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul
tuturor, şi nu-L preamăreşte, nici nu va putea să se bucure de nestricăciunea
Lui şi de bunurile veşnice. [...]
Mintea nu este suflet10, ci dar de la Dumnezeu care mântuieşte sufletul.
Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce-i plăcut lui Dumnezeu: să
dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să râvnească bunurile
cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti.”
(Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.44,39)
„Când mintea noastră începe să simtă harul Preasfântului Duh, satana

caută şi el să ne mângâie sufletul printr-o simţire la aparenţă plăcută, aducând
peste noi, în vremea liniştirii de noapte o adiere asemenea unui somn foarte
uşor. Dar dacă mintea va fi găsită ţinând în pomenire fierbinte sfântul nume al
Domnului Iisus şi va folosi preasfântul şi slăvitul nume al Lui ca pe o armă
împotriva înşelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean. însă de aici înainte se
va aprinde statornic împotriva sufletului. Iar urmarea va fi că mintea,
cunoscând cu de-amănuntul înşelăciunea celui viclean, va câştiga şi mai
multă experienţă în a deosebi aceste două lucrări.”
Curăţirea minţii
„Numai Duhul Sfânt poate să curăţească mintea. Căci de nu va intra Cel

puternic să dezarmeze şi să lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada.”
Mintea curată
„Mintea curată este aceea care s-a despărţit de neştiinţă şi e

luminată de lumina dumnezeiască.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.65)
Simţirea mintii
„Simţirea minţii constă în gustarea precisă a realităţilor distincte din

10 Mintea nu este suflet, ci este în suflet.
lumea nevăzută. Căci precum prin simţul gustului trupesc, când se află în
stare de sănătate, deosebim fără greşeală cele bune de cele rele şi dorim ,
cele bune, tot aşa mintea noastră, când începe să se mişte în deplină sănă-
▼ tate şi fără griji, poate să simtă din belşug mângâierea dumnezeiască şi
să ' nu mai fie răpită niciodată de contrariul aceleia.”
ţ (Sfântul Ierarh Diadoh, [81],
p.425)
Cugetarea
„Cugetarea este lucrarea prin care mintea intră în relaţie specială cu

* diferite obiecte sau subiecte. în acest rol cugetarea descoperă
înţelesurile . lucrurilor şi aceste înţelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel
cuvintele sunt
)?s implicate virtual în cugetare şi deci în minte, dar şi îmbogăţesc mintea şi
cugetarea, prin specificarea exprimată a înţelesurilor lucrurilor reale.”
Cuvintele
£ „Cuvintele sunt relaţiile exprimate ale minţii cu realităţile specificate

- | ui cugetare. Propriu-zis ele indică realităţile, deci ţin de realităţi, dar
* întrucât înţelesurile realităţilor sunt descoperite de minte prin cugetare,
r- Ji\intele se pot socoti ca ţinând fiinţial de minte sau de cugetarea ei,
., ş.-îndreptată spre realităţile specificate, sau cu voinţa de a le specifica.”
„Cuvântul omenesc este dialogic pentru că noi suntem fiinţe dialo-

gice, suntem creaţi pentru a lua la cunoştinţă cuvântul lui Dumnezeu dat
ca
realitate, şi pentru a răspunde ale Lui care cer un răspuns din

acestui cuvânt, suntem creaţi ca partea noastră, învredniciţi de
parteneri ai dialogului cu Dumnezeu cu importanţa de a
Dumnezeu, despre şi în aştepta un răspuns de la noi;
Dumnezeu, cu semenii noştri, pentru formarea noastră.”
despre toate cele create de El, ca (Părintele Dumitru Stăniloae, [87],
descoperiri ale voii Lui care se cer p.445, nota 698)
luate la cunoştinţă, ca fiind cuvinte
Despre inimă relelor să nu asculţi de inima ta;
căci cele ce le are puse înăuntru,
pe acelea caută să le şi sporească.” ^
(Sfântul Marcu Ascetul, [81],
p.306
„S-ar putea spune că inima Lărgirea şi îngustarea inimii
este simţirea adâncului pe care îl
are omul în sine. Ca atare, ea e pe „Nădejdea în Dumnezeu face
de o parte simţire, pe de alta o inima largă; iar grija trupească o
sesizare a adâncului care nu se îngustează.”
sfârşeşte în om, ci trece şi dincolo (Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.306)
de el, în infinit. Prin inimă omul se
leagă, nu prin cunoaştere teoretică,
Inima curată
ci real, atât simţitor cât şi reflexiv,
de Dumnezeu, aşa cum se leagă „Inima curată este şi se zice
prin simţurile trupeşti de lumea aceea care nu află în sine nici o
din afară sau trăieşte prin simţire închi- ire sau gând lumesc, care e
stările trupului său. [... ] atât de dăruită lui Dumnezeu şi de
unită cu El, că n-are nici o
Prin inimă omul simte şi amintire, nici a lucrurilor
indefinitul semenului cu iubire sau supărătoare ale vieţii, nici a :lor
cu duş--, mănie, arătându-se şi în pricinuitoare de bucurie, ci petrece
aceasta că indefinitul omenesc în contemplaţie ca în al treilea r, şi
simţit şi simţitor e persoană.” e răpită în rai (II Cor. 13, 2-4) şi
\ vede arvuna bunătăţilor făgăduite
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], fmţilor şi se face martorul
p.202, nota 254) , bunurilor veşnice pe cât e cu
putinţă firii ome- eşti11. Acesta e
semnul adevărat al inimii curate şi
Inima în vremea ieşirii dovada sigură prin care noaşte
sufletului din trup
cineva şi măsurile curăţiei şi se
„Inima iubitoare de plăceri, vede pe sine însuşi ca într-o
în vremea ieşirii i se face glindă.”
sufletului închisoare şi lanţ; iar cea (Sfântul Simeon Noul Teolog, [86],
iubitoare de osteneli îi este poartă p.71)
deschisă.”
(Sfântul Marcu Ascetul, [81],
* „Inima curată face transparent
p.286),f
• »t- 11ci trebuie să avem mare atenţie pentru
: a deosebi adevărul de înşelare. Sfântul
Ascultarea de inimă Simeon ul Teolog vorbeşte de o reală
răpire în rai, nu de închipuirea unei astfel
„înainte de dezrădăcinarea de răpiri. De af sfătuirea cu un Părinte
duhovnicesc este foarte importantă.
pe om sie însuşi. Cât timp inima e
pă- tă, omul nu se poate cunoaşte
pe sine îiisuşi pentru că nu-şi este
tran- arent nici sieşi cum nu este
nici altora*. Se interpune între el şi
sinea sa definită preocuparea de
altceva inferior şi mărginit. Inima
curată e pro- nzimea abisală a
omului, descoperită. Căci nu se
mai interpune nici un ând despre
vreun obiect limitat între el şi
această profunzime.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [86],
p.72, nota 159)
Inima împietrită
) „Organul sufletesc prin care

simţim mila şi devenim miloşi e
inima.
' e puntea simţitoare între persoană
şi persoană, prin ea dăm mila, dar
şi mţim mila lui Dumnezeu. Omul
cu inima împietrită e omul fără
inimă, uul în care nu mai
funcţionează acest organ. Când el
se înviorează, se
simte străpuns în învârtoşarea lui, dar nu se poate simţi deplin străpuns decât
în întâlnirea cu Dumnezeu Cel milostiv.”
Despre liberul arbitru şi despre libertate
„Discuţia asupra liberului arbitru, adică asupra celor ce sunt în puterea

noastră, pune mai întâi problema dacă este ceva în puterea noastră: Aceasta
pentru motivul că mulţi se opun acestei afirmaţii. în al doilea loc pune
problema: care sunt cele în puterea noastră şi asupra cărora avem stăpânire. în
al treilea rând pune problema de a cerceta cauza pentru care Dumnezeu
creându-ne, ne-a făcut liberi. [...]
Nu este cu cale să atribuim lui Dumnezeu acţiunile ruşinoase uneori şi
nedrepte; nici necesităţii, căci ele nu sunt întotdeauna la fel; nici soartei, căci
ei spun că cele ale soartei fac parte din cele necesare şi nu din cele posibile;
nici naturii, căci operele naturii sunt vieţuitoarele şi vegetalele 12; nici
norocului, căci acţiunile oamenilor nu sunt rare şi neaşteptate; nici în-
tâmplării, căci ei susţin că cele produse de întâmplare aparţin celor neîn-
sufleţite sau iraţionale. Rămâne deci ca însuşi omul, care acţionează şi
lucrează, să fie principiul faptelor sale şi să aibă liberul arbitru.
Mai mult. Dacă omul cu nici un chip nu este principiul acţiunii sale, este
zadarnic să aibă facultatea de a delibera. Căci la ce îi va folosi deliberarea,
dacă nu este deloc stăpânul acţiunii sale? Orice deliberare se face în vederea
acţiunii.
în puterea noastră sunt acelea pe care suntem liberi să le facem şi să nu
le facem, adică toate acelea pe care le facem voluntar. Căci nu s-ar zice că
acţionăm voluntar, dacă fapta nu ar fi în puterea noastră. Şi într-un cuvânt
sunt în puterea noastră acelea cărora le urmează blamul sau lauda;
şi peste care este îndemn şi lege. în sens propriu sunt în puterea noastră toate
cele sufleteşti şi asupra cărora deliberăm [...]
Cele iraţionale nu au liberul arbitru, căci ele sunt conduse de natură
mai mult decât o conduc. Pentru acest motiv nici nu se opun dorinţei natu-
rale, ci, îndată ce doresc ceva, se mişcă spre faptă. Omul însă, fiind raţional,
conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea când doreşte,
dacă ar voi, are puterea să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze. Din pricina
acestor consideraţii, cele iraţionale nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul,
însă, este şi lăudat şi blamat.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.86-88)
„Să socoteşti liberi, nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei

liberi după viaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti liberi, întru
adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi şi desfrânaţi, căci aceştia sunt robi
patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit
de cele vremelnice.”
(Sfântul Antonie Cel Mare, [81], p.20)
12 Nu spune că vieţuitoarele n-au fost făcute de Dumnezeu. Când spune că sunt operele naturii,
Sfântul Ioan cunoaşte că natura aceasta a fost creată de Dumnezeu. în capitolul m din
Dogmatică, Sfântul Ioan Damaschin spune clar că „există Dumnezeu care a urzit acest univers,
îl ţine, îl păstrează şi are totdeauna grijă de el”, iar în capitolul V din Cartea a doua spune că
vieţuitoarele şi plantele au fost create de Dumnezeu.
Despre voia cea bună şi voia cea rea
Voia omului conformă cu voia lui Dumnezeu
„Când face cineva voia lui Dumnezeu, îşi face proprie voia lui
Dumnezeu. Dar şi-o face cu voia sa 13, sau îşi pune voia sa la dispoziţia lui
Dumnezeu. Căci făcând omul voia lui Dumnezeu, e activă şi voia lui
Dumnezeu în voia omului. Dar nu voia lui Dumnezeu se pune la dispoziţia
omului, ci a omului la dispoziţia lui Dumnezeu. Cele două voi ajung la o
unitate, dar fără confuzie.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, Filocalia 11, [91], p.273, nota 372)
13 Voia omului nu este anulată de voia lui Dumnezeu. Fac voia lui Dumnezeu pentru
că eu |>' vreau aceasta. Dar vreau aceasta nu în mod egoist şi autoritar, ci pentru că ştiu că
Dumnezeu vrea să fac voia Lui. Iubirea de Dumnezeu mă îndeamnă să fac voia Lui.
1
Voi Prooro
164 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI a egoistă cul,
(voia cea 16
Filocal 5
rea sau ia 11,
voia de
la draci) [91],
p.207)
„Vo li,
ia cea de
la draci Desp
este
pornirea re
de a-ţi conşti
apăra inţă
dreptatea şi
ta şi de a despr
te
încrede e
în tine. judec
Atunci ata
eşti prins Iui
în cursă.” Dum
(Sfântul
Ioan nezeu
„V greşi. E
oinţa lauda cu
ce-ţi păcatele
vine de proprii.
la draci, Ţi-ai
sau pe închiriat
care ei eul
te fac să demonu
ţi-o lui. E
socoteşt dovada
i drept mândrie
voinţa i egoiste
ta, este ce-şi
voinţa apără
de a te egoismu
justifica l.”
în tot ce (Părintel
faci şi a e
socoti Dumitru
că tu nu Stăniloa
poţi e)
Desp a către
re Dumnez
eu şi
poru către
ncile aproapel
lui e. Iar
Dum aceasta
neze ia fiinţă
u din
înfrânai
ea de la
cele
material
„P e şi din
oruncile liniştire
lui a
Dumnez gânduril
eu sunt or.”
mai (Sfântul
presus Marcu
de toate Ascetul,
comoril [81],
e lumii. p.342)
Şi cel ce
le-a
dobândi „D
t pe omnul e
acestea ascuns
înlăuntr în
ul lui îl poruncil
află pe e Sale.
Dumnez Şi cei
eu.” ce-L
(Sfântul caută pe
Isaac El îl
Şirul, găsesc
[90], pe
p.45) ■ măsura
împlinir
ii lor.”
„Di (Sfântul
ntre Marcu
toate Ascetul,
poruncil [81],
e, cea p.308)
mai „
cuprinză Conştii
toare nţa este
este o
dragoste simţire
DESPRE OM 167
a C
duhului onştiinţ
omenes a l-a
c, călăuzit
subţire, pe om
lumino până la
asă, Legea
care scrisă.
deoseb Omenir
eşte ea
binele căzută
de rău. şi-a
A însuşit
ceastă treptat
simţire un fel
deosebe nepotri
şte mai vit de a
limpede gândi
binele cu
de rău privire
decât la
mintea. Dumne
Es zeu,
te mai cu
greu să .privire
amăgeş la bine
ti şi rău:
conştiin raţiune
ţa decât a cu
mintea. nume
Şi mincin
cu os a
mintea împărtă
amăgit şit
ă, care nedrept
e atea jsa
sprijinit conştii
ă de nţei.
voia Legea
iubitoar scrisă a
e de devenit
păcat, un
conştii lucru
nţa se de
războie neapăra
şte tă
îndelun trebuinţ
g. ă
C pentru
onştiinţ ^călăuz
a este irea
legea spre
firească adevăra
. ta
cunoşti area de
nţă de sănătat
Dumne e a
zeu şi conştii
spre nţei şi
lucrare lucrare
a a ei cea
bineplă dreaptă
- „cută sunt cu
Lui. pu-
în ftmţă
văţătur numai
a lui în
Hristos sânul
, Biserici
pecetlu i
ită de Ortodo
Sfântul xe,
Botez, fiindcă
tămădu orice
ieşte gând
con- nedrept
ştiinţa primit
de Bue
vicleni om are
a cu înrâurir
care a e
molipsi asupra
t-o conştii
păcatul nţei,
(Evrei abătând
10, 22). -o de la
După lucrare
ce ni a ei cea
js-a dreaptă
înapoia .”
t, (Sfântul
lucrare Ierarh
a cea Ignatie
dreaptă Briancia
a ninov,
conştii [24],
nţei e p.82)
sprijinit
ă şi
înălţată „
de Dumne
Curmar zeu
ea judecă
învăţăt faptele
urii lui după
Hristos intenţiil
. e lor.
St Căci
DESPRE OM 169
zice: apără
«Să-ţi de ânia
dea Ta cea
ţie ? înfrico
Domnu şătoare
l după .
inima (La
ta» (Ps. Utrenie,
19,5).” în
(Sfântul Duminic
Marcu a
Ascetul, înfricoşă
[81], toarei
p.307) Judecăţi
)
N
emitam
ică va
fi
întreba
rea,
înfrico
şătoare
va fi
acolo
judecat
a,
gmde
înainte
a
Judecă
torului
nu se
va
tăinui
nimic,
unde
nu va fi
cu
putinţă
msefac
e
făţărie
cu
daruri;
ci fie-
Ţi milă
de
mine,
Stăpân
e, şi
mă
La mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând, eu ticălosul, mă cutremur
de înfricoşătoarea zi a judecăţii; ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca
David strig Ţie: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta.
(La Vecernie, în Duminica vameşului şi fariseului)
Despre omul trupesc, omul sufletesc şi omul duhovnicesc
„Omul poate fi sau duhovnicesc - cu convingeri, reguli şi simţăminte

duhovniceşti; sau sufletesc - cu concepte, legi şi sentimente sufleteşti; sau
trupesc - cu gânduri, fapte şi simţuri trupeşti. [...]
Oricât de duhovnicesc ar fi cineva, el va da părţii sufleteşti şi celei trupeşti,
ceea ce li se cuvine, fără să le răsfeţe însă, ci ţinându-le în supunere faţă de spirit.
Chiar dacă aspectul său sufletesc nu este dezvoltat (în ştiinţă, arte şi altele) şi nici
cel trupesc, totuşi acesta este un om integrai' adevărat. în timp ce un om stăpânit
de partea sufletească (cultivat, dibace, întreprinzător) şi pe deasupra şi carnal, nu
este un om adevărat, oricât de frumos ar părea el pe dinafară. Acesta este lipsit
de cap. Rezultă că un om simplu, care se teme de Dumnezeu, este superior unuia
multilateral şi elegant, dar care este indiferent faţă de Dumnezeu.”
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, [75], p.48,51)
Despre relaţia omului cu lumea materială
„Există oameni care se leagă de animale, le privesc, le mângâie şi vorbesc

cu ele. Aceştia au părăsit dragostea de Dumnezeu şi, prin urmare,' piere în ei şi
iubirea de fraţi, iubire pentru care Hristos însuşi a murit în mari chinuri şi
suferinţe. Nu este cuminte să facem aşa. '<*
A da hrană animalelor şi vietăţilor şi a nu le bate înseamnă bunătatea
omului faţă de ele. Dar a te lega de ele, a le iubi, a le privi şi a vorbi cu ele
este semnul unui suflet lipsit de minte.
Sufletul care a cunoscut pe Domnul stă pururea înaintea Lui cu frică şi
iubire. Cum mai este atunci cu putinţă să iubească animalele, pisici şi , câini,
şi să vorbească cu ele? Aceasta arată că omul a uitat porunca lui Hristos de a
iubi pe Dumnezeu «din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul său»
(Matei 22, 37).
: Fiarele sălbatice, vitele şi toate animalele sunt pământ. Şi noi nu
•' trebuie să ne legăm mintea noastră de pământ, ci să iubim din toată
puterea minţii noastre pe Domnul, pe Maica Lui Prea Curată, Ocrotitoarea
noastră, şi pe Sfinţi, şi să-i cinstim. Ei se roagă pentru noi şi se întristează
când C călcăm porunca lui Dumnezeu.”
; (Sfântul Siluan Athonitul, [60],
p.227)
■
jjpfe ■' ■'
■ E, „Sufletul care încă se mai uimeşte de frumuseţile lumii materiale do- |

vedeşte că trăieşte încă viaţa cea deşartă, de aceea este atras de zidire şi nu
de Ziditor, de lut şi nu de Dumnezeu. Nu are importanţă dacă lutul acesta e
cin at şi nu este noroi al păcatului, deoarece omul se înrudeşte cu Duhul lui
i- Dumnezeu şi în duh se uneşte cu Dumnezeu prin rugăciune.”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.109)
Despre înşelare
„Toate ale vieţii acesteia sunt îndoite: faptă şi cunoştinţă; voinţă şi

- h a r ; frică şi nădejde; osteneală şi răsplată. Dar cele de al doilea nu se
fac .■3până nu se împlinesc cele dintâi. Dacă se pare că da, e amăgire.
Precum
■ col neexperimentat în lucrarea pământului, când vede floarea îşi închipuie
■|că e rod şi îndată se repede să-l culeagă şi nu ştie că pierde rodul culegerii
•|a ceea ce se arată, aşa şi aici. «Căci închipuirea de sine a cuiva nu-1 lasă să
ajungă ceea ce îşi închipuie», zice Sfântul Nil.”
(Sfântul Petru Damaschin, [85], p.223)
„înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. [...] Protopă- rinţii
noştri s-au amăgit, adică au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind
minciuna ascunsă sub chipul adevărului s-au vătămat pe sine.[...] Toate felurile
de înşelare demonică la care se supune cel ce se nevoieşte în rugăciune apar ca
urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-
a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii. [...] Pocăinţa şi toate cele ce o
alcătuiesc, cum ar fi: străpungerea sau îndurerarea duhului, plânsul inimii,
lacrimile, osândirea de sine, pomenirea şi simţirea din vreme a morţii, a judecăţii
lui Dumnezeu şi a muncilor celor veşnice, simţirea că Dumnezeu este de faţă,
frica de Dumnezeu, toate acestea sunt daruri dumnezeieşti, daruri de mare preţ,
daruri care sunt începutul şi temelia oricărei sporiri, chezăşia darurilor mai înalte
şi veşnice. Fără a le fi primit pe acestea mai înainte, nu este cu putinţă să ni se
încredinţeze darurile cele din urmă. «Oricât de înalte ar fi nevoinţele noastre, a
spus Sfântul Ioan Scărarul, dacă nu am dobândit inimă îndurerată, atunci nevo-
inţele noastre sunt şi mincinoase şi deşarte.» Pocăinţa, duhul înfrânt, plânsul sunt
semne care dau mărturie despre nevoinţa cu bună cuviinţă în rugăciune; lipsa lor
este un semn al abaterii spre o direcţie greşită, semn al amăgirii sau al
sterpiciunii. [...]
Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune nepotrivită este atunci când
cel care se roagă alcătuieşte prin puterea închipuirii sale năzăriri sau himere,
luându-le la arătare ca fiind din Sfânta Scriptură, iar de fapt - din propria lui
stare, din căderea sa, din păcătoşenia sa; prin aceste închipuiri îşi măguleşte
părerea de sine, slava deşartă, cugetarea semeaţă, trufia, se amăgeşte pe sine
însuşi.”
(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p.237-241)
Despre minciună
„Este nevoie de multă trezvie, ca să nu fim furaţi de minciună. Căci nici

unul nu s-a unit cu Dumnezeu, minţind. Pentru că minciuna este străină lui
Dumnezeu. Căci s-a scris: «Minciuna este de la cel viclean»; şi iarăşi «acela e
mincinos şi tatăl minciunii» (Ioan 8, 44). Iată că numeşte s tată al minciunii pe
diavol. Iar Adevărul este Dumnezeu. Căci el însuşi ‘-.zice: «Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa» (Ioan 14, 6) [...]
« Dar sunt trei feluri de minciună. Este cel ce minte în cuget, este cel ce minte
în cuvânt şi mai este cel ce minte cu însăşi viaţa lui.
Cel ce minte în cuget este cel ce primeşte bănuielile. De vede acesta pe
cineva grăind cu fratele lui, bănuieşte şi zice: «De mine vorbesc». Şi . dacă
aceia întrerup convorbirea bănuieşte iarăşi că pentru el au întrerupt-o. [...]
DESPRE OM 173
Iar cel ce minte în cuvânt este, de pildă, cel ce se leneveşte să se scoale la

priveghere şi, în loc să zică: «Iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol», zice:
«Aveam fierbinţeli, aveam ameţeli şi nu am putut să mă scol, n-am avut
putere». Şi spune zece cuvinte mincinoase, ca să nu pună metanie şi să se
smerească. [...]
: Cu viaţa sa minte, de pildă, cineva când, neînfrânat fiind, făţăreşte
frânarea, sau lacom fiind, vorbeşte despre milostenie şi laudă mila, sau ândru
fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o laudă şi o admiră.”.
(Ava Dorotei, [89], p.567-573)
Despre uitarea de Dumnezeu
„Uitarea este pieirea sufletului. Ea vine din dispreţuire şi negrijă.”

(Sfântul Ioan Proorocul, [91], p.284)
|Î „Uitarea e neglijenţă. Ea are tendinţa de a se repeta, devenind obişnuinţă. Prin

ea uiţi mai întâi de datoriile tale şi apoi chiar de tine însuţi. Dar prin aceasta uiţi
şi de Dumnezeu. Ca atare ea este moartea sufletului, căci e moartea sensibilităţii
tale faţă de realitatea lui Dumnezeu, faţă de adâncul netrecător al vieţii tale,
rămânând cu privirea numai la planul îologic al existenţei tale.”
Despre ispite Nu pentru că vrăjmaşul are o
astfel de putere (căci altfel n-ar mai
putea nimeni să facă vreodată binele),
ci i se îngăduie de Dumnezeu, cum
am învăţat din cazul dreptului Iov
„Când voieşti să pui început (Iov 1, 1-22). Deci tu pregăteşte-te să
unei lucrări bune, pregăteşte-te pentru întâmpini cu bărbăţie ispitele aduse în
ispitele ce vor fi aduse asupra ta şi să calea virtuţilor şi apoi apucă-te de
nu te îndoieşti de adevăr. Căci e un lucrarea lor.”
obicei al vrăjmaşului ca, atunci când (Sfântul Isaac Şirul, [90], p.44)
vede pe cineva începând cu credinţă
fierbinte o bună vieţuire, să-i aducă în
cale ispite felurite şi înfricoşătoare;
ca, venind prin aceasta la frică, să-şi
răcească hotărârea lui cea bună şi să
nu mai aibă o râvnă fierbinte de a se
apuca de lucrarea plăcută lui
Dumnezeu.
Despre păcate potriva căruia se dă lupta, putere care
sau învinge, sau suferă înfrângerea.
Patima spun că e propriu-zis,
ceea ce se încuibează în curs de
vreme lungă în suflet, în chip
Pricina păcatelor pătimaş, şi-l duce la o deprindere
prin obişnuinţa cu ea, încât se
„Pricina a tot păcatul este slava
porneşte de bunăvoie şi de la sine
deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte
spre fapte, f Dintre acestea toate,
pe acestea nu va dezrădăcina patima.
prima treaptă e nepăcătoasă; a doua
Rădăcina tuturor relelor s-a zis
nu în chip I’ negreşit; a treia, potrivit
că este iubirea de argint. Dar şi.
cu starea celui ce luptă. Iar lupta
aceasta e vădit că se susţine prin
pricinuieşte sau
acelea. [...]
- cununile, sau pedepsele.”
Păcătuind, să nu învinovăţeşti
174 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI S-t (Sfântul
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI Ioan
SE AFLĂ Scărarul,
ÎN ACEASTĂ [89],
CARTE 51
fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu
p.241)
o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.”
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], h.■
p.297,299) Amintirea păcatelor
Treptele păcatelor
„Păcatele de odinioară,
„Părinţii au stabilit, cu darul lor
pomenite special după chipul lor,
de deosebire, că alta este momeala,
alta însoţirea, alta încuviinţarea, alta vatămă pe Jjcel cu bună nădejde.
robirea, alta lupta şi alta aşa numita Căci dacă îi apar în cuget însoţite de
patimă a sufletului. întristare, îl ■; desfac de nădejde, iar
Momeala, recunosc fericiţii, e dacă i se zugrăvesc fără întristare, îşi
gândul simplu sau imaginea a ceva întipăresc din nou vechea
adus în inimă în chip înţelegător. întinăciune.”
însoţirea e convorbirea cu ceea (Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.331)
ce s-a arătat în chip pătimaş sau
nepătimaş. Ştergerea păcatelor
Consimţirea (încuviinţarea)
este învoirea cu plăcere a sufletului, „Nu lăsa păcatul neşters, chiar
cu ceea ce s-a arătat. dacă ar fi cât de mic, ca să nu te
Robirea e tragerea cu sila şi tragă -pe urmă la rele mai mari. [...]
fără voie a inimii sau însoţirea Precum celor ce s-au hrănit fară
stăruitoare a inimii cu lucrul acela şi socoteală le foloseşte absintul
pierderea stării noastre celei bune. r amar, celor cu purtări păcătoase
Lupta hotărăsc ei că presupune le e de folos să pătimească rele.
puterea la fel de tare cu a aceluia îm- Căci
leacurile acestea pe cei dintâi îi face sănătoşi, iar pe ceilalţi îi pregătesc spre
pocăinţă.”
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.299-300)
DESPRE OM 175
Despre patimi
„Patima este ceea ce se încuibează în curs de vreme lungă în suflet, în chip

pătimaş, şi-l duce la o deprindere prin obişnuinţa cu ea, încât se porneşte de
bunăvoie şi de la sine spre fapte.”
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.241)
Felurile patimilor
„Patimile au felurite numiri, dar se împart în sufleteşti şi trupeşti. [...]

Patimile trupului sunt: curvia, preacurvia, necurăţia, destrăbălarea, ne-
dreptatea, lăcomia pântecelui, lenea, uşurătatea, iubirea de podoabe (luxul),
iubirea de petrecere şi celelalte.
Patimile iuţimii sunt: mânia, amărăciunea, strigarea, aprinderea grabnică
(vărsarea năprasnică a fierii), cutezanţa semeaţă, înfumurare, trufia şi celelalte.
Ale pofte sunt: lăcomia, desfrânarea, neînfrânarea, iubirea de plăcere,
iubirea de arginţi, iubirea de sine care e cea mai cumplită de toate.
Patimile părţii raţionale sunt: necredinţa, hula, viclenia, uneltirea, iscodirea,
făţărnicia, grăirea de rău, clevetirea, osândirea, dispreţuirea, luarea în râs,
prefăcătoria, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, de prostii, umblarea cu lucruri
ascunse, ironia, fala, dorinţa de a plăcea oamenilor, semeţia, jurăminte strâmbe,
vorbirea fără rost.
Ale minţii sunt: părerea de sine, înălţarea, laudele, cearta, pizma, încântarea
de sine, grăirea împotrivă, surzenia cu voia, închipuirea, nălucirile,
răstălmăcirile, dorinţa de a te arăta, iubirea de slavă, sau mândria, cea dintâi şi
cea mai de pe urmă din toate relele.
Iar ale cugetării sunt: împrăştierile, rătăcirile, robirile, întunecare,
orbirea, amăgirile, momelile, încuviinţările, aplecările, abaterile şi cele
asemenea acestora.”
(Sfântul
DESPRE OMGrigorie Sinaitul, [87], p.113-115)
173
* Căpeteniile patimilor. Virtutile care se împotrivesc patimilor
f „Căpeteniile patimilor celor mai mari sunt trei: lăcomia pântecelui,

* iubirea de argint şi slava deşartă. Iar cele ce urmează acestora sunt cinci: '!
■: curvia, mânia, întristarea, trândăvia şi mândria. Dar tot aşa sunt şi trei !
virtuţi cuprinzătoare, care se împotrivesc acestora: înfrânarea, sărăcia şi •.
smerenia. Iar după ele sunt cele ce urmează: curăţia, blândeţea, bucuria, I
bărbăţia şi umilinţa.”
|" (Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.121)
Cei trei uriaşi ai celui rău
„Cei trei uriaşi ai celui rău, care sunt socotiţi ca cei mai tari sunt: neş- '
'tiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună lucrătoare şi
slujitoarea şi nepăsarea trândavă, care ţese veşmântul şi acoperământul
norului negru aşezat peste suflet şi care le sprijină pe amândouă, le
întăreşte, le ine şi sădeşte în sufletul fără de grijă răul înrădăcinat şi
statornic. Prin păsarea trândavă, prin uitare şi prin neştiinţă se întăresc şi
se măresc ptelele celorlalte patimi.”
Maica patimilor
„Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc, aşa de moleşit, de des- ajat

şi de fără minte, ca iubirea de sine, maica patimilor.”
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p. 129)
Patimile şi smerirea
„Nu din voia lui Dumnezeu se ivesc patimile cele rele în noi. Dar
mnezeu îngăduie să se ivească, respectând libertatea noastră rău înţe- ă
de noi, sau mai bine zis o voinţă slăbită din negrija noastră. însă se
foloseşte şi de ele pentru a ne face să ajungem la smerenie, dându-ne seama
de robie în care cădem prin patimi, sau prin voinţa de a vieţui prin noi înşine
şi să ne facă să dorim ridicarea noastră spre El.”
Invidia >
„Invidia este în principal tristeţea pentru fericirea aproapelui nostru şi

bucuria pentru nefericirea lui [...] în mod obişnuit, cel invidios este mâhnit,
este stăpânit de o tristeţe insuportabilă, nu atât pentru răul care i-a venit lui,
ci pentru binele care i-a venit aproapelui său. Nu socoteşte binele lui propriu,
nici nu slăveşte pe Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le trimite zilnic,
ci este chinuit pentru fericirea fratelui său.”
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, [19], p 70)
Manifestările trupeşti ale invidiei
„Sfântul Vasile cel Mare înfăţişează foarte sugestiv şi manifestările

trupeşti ale omului invidios. Fiindcă este adevărat că patimile sufletului de
multe ori sunt manifestate şi trupeşte, de vreme ce există strânsă legătură
între suflet şi trup. Spune Sfântul Vasile cel Mare că invidioşii devin evi-, '
denţi prin expresia feţei lor. «Privirea acestora este seacă şi nestrălucitoare
obrazul mohorât, sprânceana ofilită, sufletul tulburat de patimă, nemaiavând
criteriul adevărului asupra lucrurilor.»” ^
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, [19], p.70) 1
Consecinţele invidiei
„Sfântul Vasile cel Mare spune că «precum rugina distruge în întregime

fierul, în acelaşi mod invidia devorează pe cel care o are» ... Aceeaşi
învăţătură despre distrugerea invidiosului de către invidie o întâlnim la ton
Părinţii Bisericii. Revelator menţionez pe Cuviosul Nichita Stithatul, caie
spune că invidioşii «sunt roşi de gelozie împotriva celor care au harul
duhului prin înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu».”
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, [19], p.72)'
„Cel ce invidiază biruit este; are şi duşmănia, are şi vrajba, şi de spo-

rirea altora se mâhneşte, iar cel ce nu are zavistie sau invidie, niciodată nu
se scârbeşte de sporirea altora. [...]
$ i Cel ce are zavistia şi invidia, tuturor este împotrivitor, că nu voieşte ba
altul să se cinstească mai înainte de el. Pe cei ce sporesc, îi micşorează -şi
celor ce bine călătoresc, sminteli le pune; pe cei ce drept vieţuiesc îi pri-
hăneşte, şi pe cei cucernici îi urăşte. [...]
Niciodată nu se bucură zavistnicul de sporirea altuia. Dacă vede pe
cel ce se leneveşte, nu-1 deşteaptă pe el, ci mai vârtos îl îndeamnă spre cel
iu. Când va vedea pe cel ce doarme în timpul rugăciunii, nu-1 trezeşte, ci
înai vârtos şi linişte îi dă. Dacă va vedea pe firate odihnindu-se, îl cleveteş-
te; dacă îl va vedea în greşeli, înaintea tuturor îl batjocoreşte.
DESPRE OM 175
Vai de cel ce zavistuieşte! Că inima lui totdeauna în scârbe se slăbă-
'nogeşte, şi trupul lui cu gălbiciunea se strică şi puterea lui se împuţinează.
Către toţi este amar şi tuturor vrăjmaş; pe toţi îi urăşte şi către toţi se
faţămiceşte şi vicleşug face. Astăzi cu unul se împrieteneşte, iar mâine cu
altoi şi după toţi se schimbă, şi după voia fiecăruia se preface, şi după
puţin timp pe toţi îi defaimă.”
fe (Sfântul Efrem Şirul, [16], p.67)
Egoismul
„Omul egoist se menţine şi el într-o preocupare de alţii, pentru că îşi |

defineşte preocupările de sine în opoziţie cu alţii, cu o pasiune de a se
.■afirma pe sine în raport cu alţii. Dar se preocupă de alţii referindu-se la
îşine, socotindu-se pe sine singurul absolut. în felul acesta uită de adevă-
ratul Absolut sau îl socoteşte impersonal, deci apt de a-1 anexa sieşi. Dar
în gesenţă, el nu poate ieşi din legătura ontological-spirituală cu alţii.
Astfel e |iişor de a-1 readuce la preocuparea pozitivă faţă de alţii.”
_
Egoismul şi iubirea
„Nu te poţi apropia cu desăvârşire de cineva în iubire, dacă nu te-ai

^depărtat cu desăvârşire de egoismul tău, care te desparte de el, dacă n-ai
•^lăturat poarta care te închide în tine. între cei răi, între demoni nu este
jpropiere reală, pentru că nu este iubire, pentru că ei nici nu s-au găsit
pe !»ei înşişi. Ei sunt legaţi fără voia lor, prin blestemul răului, al urii.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p. 149, nota 176)
Egoismul si rugăciunea alţii, influenţându-i şi pe ei la
păcat, sau într-o legătură cu alţii 17.
„îndemnul Sfântului Apostol Deci mă rog mai mult sau mai
Pavel «Rugaţi-vă neîncetat» (I puţin implicit şi pentru ei, când mă
Tes. 5,17) e dat după îndemnul rog pentru iertarea mea.
«Totdeauna să urmaţi cele bune Dumnezeu nu mă primeşte la El
unul faţă de altul şi faţă de toţi» (I lipsit de iubirea faţă de ceilalţi,
Tes. 5, 15). Deci şi rugăciunea deci nerugându-mă şi pentru alţii.
neîncetată trebuie să includă Rugăciunea pentru altul e una din
atenţia faţă de alţii. [...] Chiar când formele în care se manifestă
zic «Doamne miluieşte» la răspunderea unuia pentru altul.”
singular, mă gândesc la păcatele (Părintele Dumitru Stăniloae, [91],
mele care nu s-au săvârşit într-o p.364, nota 514)
izolare individualistă, ci faţă de
Modul în care Dumnezeu «Nu judecaţi ca să nu fiţi
previne egoismul judecaţi!» şi iarăşi, de Apostolul,
care ne învaţă pe noi, zicând: «Cel
„Dumnezeu ar putea să dea
ce pare că stă, să se păzească să nu
ajutorul Său şi omului în izolarea
cadă». Şi iarăşi: «Păzeşte-te pe
lui. Dar El face clară lucrarea Lui
tine, ca nu cumva să fii ispitit şi
când o da fiecăruia prin celălalt: El
tu». Că mulţi la arătare au greşit,
leagă pe fiecare nu numai de Sine,
dar în taină s-au pocăit şi iertare
ci şi de celălalt. Prin aceasta
au dobândit şi pe Sfântul Duh L-
impune fiecăruia o răspundere
au primit.”
pentru celălalt şi susţine iubirea
(Sfântul Atanasie, [98], 2 martie)
între ei. îl fereşte de mândria de a
socoti că n-are nevoie decât de
ajutorul iui Dumnezeu, deci de a Ura faţă de fraţi
dis- preţui pe ceilalţi. Cât de mult
îmi încălzeşte viaţa interesul „Ţi-a venit vreo ispită de la
176 celuilaltPĂRINŢI
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR pentru mine! E şi celălalt fratele şi supărareaDESPRE
te-a dus la ALE
SFINŢII ură?
CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 51
capabil să mă întărească cum sunt Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge
şi eu capabil să-l ajut.” ura în dragoste. Şi vei învinge în
chipul acesta: rugându-te pentru el
cu adevărat lui Dumnezeu,
(Părintele primind apărarea lui sau chiar
iscodindu-i (căutându-i - n.n.) tu
apărarea şi socotindu-te pe tine
Dumitru Stăniloae, [91], cauză a ispitei şi fiind cu
îndelungă răbdare până va trece
norul. [...] Sufletul raţional care
p.146, nota 172) îndreptăţirea nutreşte ură faţă de om, nu poate
avea pace cu Dumnezeu, dătătorul
poruncilor. «Căci de nu veţi ierta,
de sine zice, oamenilor greşelile lor, nici
Tatăl vostru cel ceresc nu va ierta
„îndreptăţirea de sine este
greşelile voastre» (Matei 6,14). Iar
fapta care nu este vrednică de
dacă acela nu vrea să se împace,
laudă, fiindcă tăgăduieşte păcatul,
păzeşte-te măcar pe tine •de ură,
cum o vedem la Adam, la Eva, la
rugându-te pentru el sincer şi
Cain şi la cei asemenea. Căci
negrăindu-1 de rău fată de cineva.
păcătuind şi vrând să se [ ]
-
îndreptăţească pe ei, au tăgăduit , Nu umbla să-ţi placi ţie şi nu
păcatul.” vei urî pe fratele tău.”
(Sfântul Ioan Proorocul, [91], %: (Sfântul Maxim Mărturisitorul,
p.459) [82], p.128,130)
Judecarea aproapelui
„Să ne aducem aminte Slava deşartă şi făţărnicia

fraţilor, de Domnul, care zice:
, „Precum viermele, zămislit
înăuntrul fructului, nimiceşte tot deşartă apare din adânca necu-
miezul noaştere a lui Dumnezeu sau din
flui, lăsându-i numai coaja, aşa şi adânca uitare de Dumnezeu, din
făţărnicia nimiceşte tot miezul DESPRE OMuitarea şyeşniciei şi a slavei cereşti
177
virtuţii. Făţărnicia se naşte din - şi ca atare, în a sa întunecare,
slava deşartă. Slava deşartă este tinde nesăţios spre dobândirea
dorinţa şi căutarea ^deşartă a slavei vremelnice, pământeşti.”
laudei lumeşti vremelnice. Slava ^ (Sfântul Ierarh Ignatie
Briancianinov, [26], p.83)
Gândurile păcătoase grijă o şi stăpâr neşti; Care, după
alte ale Tale nespuse faceri de bine
„Gândurile păcătoase sunt neamului omenesc, pentru
raţiunile dracilor şi înainte- neputinţa trupească ne-ai dăruit
mergătoarele patimii, precum pocăinţă până la moarte, nu ne
raţiunile şi chipurile sunt ale lăsa pe noi ticăloşii să murim în
lucrurilor.” faptele noastre cele rele, nici pe
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], începătorul răutăţii şi pizmătăreţul
p.l 10) şi pierzătorul să-şi râdă de noi. Că
vezi, îndurate câtă pizmuire şi
vrajbă are asupra noastră şi câtă
Alungarea gândurilor
este şi a noastră pătimire şi
„Nici un începător nu poate slăbiciune şi nepurtare de grijă. Ci,
alunga vreodată vreun gând, dacă te rugăm, nu ne ■ lipsi de
nu-1 alungă Dumnezeu. Căci bunătăţile tale pe noi, care te
numai cei puternici pot război şi mâniem în toată ziua şi în tot
alunga gândurile. Dar şi aceştia ceasul, prin călcarea cinstitelor şi
nu de la ei alungă gândurile, ci de viaţă făcătoarelor Tale porunci.
împreună cu Dumnezeu poartă Şi toate greşalele noastre, pe care
războiul împotriva lor ca unii ce le-am făcut noi în toată viaţa
au îmbrăcat toate armele Lui. noastră, până în . , ceasul de acum,
Iar tu, venind gândurile, sau cu fapta, sau cu cuvântul, sau
cheamă pe Domnul Iisus, des şi cu gândul, lasă şi iartă.
cu stăruinţă, şi vor fugi.” Şi ne învredniceşte ca cealaltă
vreme a vieţii noastre să o
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.
săvârşim în pocăinţă şi umilinţă
188)
şi spre paza sfintelor Tale
porunci. Şi ori cu cefei de -
RUGĂCIUNE DIN dezmierdare înşelându-ne, în
RÂNDUIALA MIEZONOPTICII multe chipuri am greşit şi cu
urâte pofte nefolositoare şi
întru tot puternică şi de viaţă vătămătoare amăgindu-ne ne-am
jucătoare, Preasfântă Treime, şi purtat; sau cu mânie şi cu iuţeală
înce pătoare de lumină, Care, din de necuvântătoare pomindu-ne,
bunătate, toată făptura lumii şi pe am scârbit pe vreun frate al nos-
cea mai ' presus de lume, din tru; sau cu limbă slobodă şi
nefiinţă o ai adus şi cu purtarea de neînfrânată în tări curse ne-am
prins; sau cu vreuna din simţirile pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce ş-au
noastre, sau cu toate, de voie sau urcat ână aproape de culmea
de nevoie, cu ştiinţă virtuţilor, încercând să-i
■ şi cu neştiinţă, sau din prăbuşească. Şi precum ciuma cea
răpire, sau din deprindere, aducătoare de stricăciune nimiceşte
nebuneşte am alunecat; sau cu nu numai un mădular al trupului, ci
gânduri viclene şi cu ştiinţă ne-am întreg trupul, aşa mândria nu strică
spurcat; sau în orice chip de numai o parte a sufletului, ci tot
■greşeală am păcătuit, din sufletul. Fiecare din celelalte
aducerea-aminte şi din obiceiul cel patimi, deşi tulbură sufletul, se
rău şi cumplit; iartă nouă şi lasă războieşte numai cu virtutea opusă
toate, întru tot îndurate, şi, căutând să o biruiască pe aceea,
Preabunule şi mult-Milos- ■tfive. întunecă •numai în parte sufletul.
Şi ne dăruieşte, Bunule, deşteptare Patima mândriei însă întunecă
şi putere, ca să facem voia Ta, cu întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea
bună plăcere şi desăvârşit; ca din mai adâncă prăpastie.”
178 răutatea
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR cea din noapte şi
PĂRINŢI (Sfântul Ioan Casian, [81],
DESPRE p.159)
SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 51
împâclată, cu vederea luminii prin
pocăinţă să ne schimbăm şi în zi cu
bun chip să iumblăm şi curaţi Mândria cea dintâi şi cea de-
a doua
iubirii Tale de oameni arătându-ne
noi, nevrednicii, să iTe lăudăm şi „Cea dintâi mândrie este când
să Te slăvim în veci, Amin. cineva dispreţuieşte pe fratele,
când îl coteşte ca nefiind nimic şi
pe şine ca fiind mai presus de el.
Acesta, de u se va trezi repede şi
de nu se va sârgui să scape de ea,
vine pe încetul şi a doua mândrie,
Despre mândrie, prin care se mândreşte şi
neascultare şi erezii împotriva lui Dumnezeu, şi-şi
une pe seama sa isprăvile
săvârşite, nu pe seama lui
Dumnezeu.”
(Ava Dorotei, [89], p.500)
„Mândria războieşte mai ales
Mândria mirenească şi cea călugărească
„Există o mândrie mirenească şi există una călugărească.

Mândria mirenească (sau lumească) se arată atunci când cineva se
mândreşte împotriva aproapelui, ca mai bogat sau ca mai frumos decât acela
sau ca mai bine îmbrăcat sau de neam mai bun. [...]
Iar mândria călugărească se arată când cineva suferă de slava deşartă
pentru că priveghează sau posteşte, sau că e evlavios, sau că are o bună
vieţuire, sau că e sârguincios. Ba uneori se şi smereşte cineva de dragul
slavei. Acestea ţin de mândria călugărească.”
(Ava Dorotei, [89], p.50l)
Tămăduirea de patima mândriei
„Ştiind acestea, să ne temem şi «cu toată străjuirea să păzim mintea

noastră» dinspre duhul mândriei celDESPREpurtător
OM de moarte, zicând în noi înşine
179
de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: «Nu eu, ci darul
lui Dumnezeu care este cu mine», şi cel zis de Domnul «Fără de Mine nu
puteţi face nimic», sau cel zis de Proorocul: «Dacă Domnul nu ar zidi casa în
zadar s-ar trudi ziditorii», şi în sfârşit cel zis de Apostol: «Nu a celui ce
voieşte, nu a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu Care miluieşte». [-]
Iar că mântuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu ne dă mărturie
adevărată tâlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii,
ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri toţi cu un
glas au învăţat că nu putem ajunge într-un fel la desăvârşirea virtuţii fară
numai prin smerenie.”
(Sfântul Ioan Casian, [81], p.160)
Mândria şi rugăciunea
„Când, rugându-te, ai dobândit ceea ce ai cerut şi de aceea te-ai mândrit,

e vădit că nu te-ai rugat după Dumnezeu, nici n-ai primit ajutorul lui
Dumnezeu, ci ai fost sub lucrarea dracilor, ca să ţi se mândrească inima: Căci
atunci când ajutorul vine de la Dumnezeu, sufletul nu se mândreşte, ci mai
vârtos se smereşte şi se minunează de marea milă a lui Dumnezeu, care
binevoieşte să miluiască pe păcătoşi, măcar că sunt nevrednici şi se supără
totdeauna. Se minunează că nu ne dă după păcatele noastre, ci în
'A DESPRE OM 180
£ multa Lui răbdare trece cu vederea păcatele noastre şi ne rabdă îndelung şi

i,c miluieşte. Şi de aceea nu se mândreşte, ci tremură şi-L slăveşte.”
([91], p.419)
Mândria şi faptele bune
„Pentru a-ţi smeri cugetul când ai făcut tot binele şi ai păzit toate
piimncile, adu-ţi aminte de cel ce a spus: «Când veţi fi făcut toate acestea, I',
spuneţi că slugi netrebnice suntem, căci ceea ce eram datori să facem am
făcut» (Luca 17, 10). [...] De ţi şe întâmplă să faci vreun bine, să şti că
■ .icesta este un dar al lui Dumnezeu din pricina bunătăţii Lui. Căci El pe toţi
îi iniluieşte. [...] Căci zice Apostolul: »Ce ai ce n-ai luat? Iar dacă ai luat, ce te
lauzi ca şi când n-ai luat?» (I Corinteni 4, 7).
Iar gândului ce te laudă pentru orişice fel de lucru, spune-i că cei ce ‘l
gf plutesc pe mare, chiar dacă li se întâmplă să se bucure de linişte sunt încă
pe mare şi trebuie să se aştepte încă la furtună, la primejdie şi la sfărâma- rm
corăbiei.”
([91], p.412-415)
împărţirea amintirii prin neascultare

£
„începutul şi pricina gândurilor este împărţirea prin neascultare a
i intirii simple şi unitare a omului. Prin aceasta a pierdut şi amintirea de
7 Dumnezeu. Căci făcându-se din simplă, compusă şi din unitară, felurită, i -1
pierdut unitatea împreună cu puterile ei.”
’ „Amintirea simplă de la început a fost pomenirea neîncetată a lui

^ Dumnezeu. Această pomenire pierzând-o noi, amintirea cea simplă s-a di- ’
f■ \ i/at. Aşa s-a născut şi aşa se succede felurimea gândurilor la cele măr- ;
ginite, o dată cu uitarea unora când ne amintim de altele. Omul nu-şi mai
H
epoate reţine mintea la un singur lucru, pentru că fiecare e mărginit şi
nu fpoate întreţine în om un interes netrecător. Când mintea se
îndreaptă însă
I , •'pre Dumnezeu (amintirea vine de la admentem = a ţine mintea la ceva sau

ceva în minte) nu mai e divizată de gândurile variate ce se succed, pentru
Dumnezeu este nemărginit, e o hrană nemărginită pentru contemplaţie, •j
S&'Dc aceea numai în legătură cu Dumnezeu putem păstra amintirea neînce-
tată, amintirea propriu-zisă.”
Neascultarea şi părerea de sine
DESPRE OM 181
„Neascultarea este gura iadului; împotrivirea în cuvânt este gura lui, subţire
ca o sabie; plăcerea de sine sunt dinţii lui ascuţiţi pe tocilă; îndreptăţirea de sine
este pieptul lui; iar părere de sine, care trimite în iad, este duhnirea pântecelui lui
a toate mişcător.”
„Cei ce vorbesc din gândurile lor, înainte de a le curăţi au fost amă giţi de
duhul părerii de sine.”
Tămăduirea amintirii
„Tămăduirea amintirii este întoarcerea de la amintirea rea, născătoare de

gânduri stricătoare, la starea ei simplă de la început. Căci neascultarea, unealta
păcatului, nu a stricat numai amintirea simplă a sufletului faţă de bine, ci şi toate
puterile lui, întunecând dorinţele fireşti ce tindeau spre virtute. Dar amintirea o
tămăduieşte, ridicând-o de la starea contrară firii, la cea mai presus de fire, în
mod principal, pomenirea stăruitoare a lui Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi
străbătută de Duhul.”
Citirea Sfintei Scripturi din curiozitate
„Iubirea cuiva să cerceteze Scriptura din curiozitate, naşte duşmănie şi

ceartă. Iar plânsul pentru păcate aduce pace. Căci este un păcat pentru monahul
care şade în chilia sa şi şi-a părăsit păcatele, dar cercetează d i n - curiozitate. '"
Cel ce îşi ocupă inima lui cu întrebarea, cum a spus Scriptura, aşa sau aşa,
înainte de-a se fi dobândit pe sine, are inima curioasă şi foarte robită."
(Cuviosul Isaia Pustnicul, [92], p.75)
Tâlcuirea demonică a Sfintei Scripturi

-••
„Sunt unii dintre dracii necuraţi care ne insuflă la începutul călugăriei
noastre o tâlcuire a dumnezeieştilor Scripturi. Aceasta le place să o facă mai ales
în inimile iubitorilor de slavă deşartă şi cu deosebire în ale celor
cc s-au îndeletnicit cu filozofia din afară, ca amăgindu-i cu încetul, să-i
ducă la eresuri şi hule. Vom cunoaşte teologia, mai bine zis teomachia
dracilor, din tulburarea şi bucuria neruşinată ce se revarsă în suflet în
vremea tâlcuirii Scripturilor.”
Despre anatema
„Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă

anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă
asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie
lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare. Când este
dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu
hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe
semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi. Când cineva se
hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe
care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Or-
‘ lodoxe să de anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi
L ire îl ţinea în pierzare, înstrăinându-1 de Dumnezeu, făcându-1 să rămână
vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.
î însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii
*.
■ împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte
J_ \eşnică. Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care includ
ii credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din 3
cugetarea trupească - această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a
; I' oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu.
I ilosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se ; -
numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături - rea credinţă.”
(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [27], p.100)
r
]f „Dacă cineva nu dă anatemei pe Arie, pe Eunomie, pe Macedonie, pe
I Vpolinarie, pe Nestorie, pe Eutihie şi pe Origen, împreună cu scrierile lor \

nelegiuite, şi pe toţi ceilalţi eretici care au fost osândiţi şi anatemizaţi de
. $ către Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească şi de cele patru Sfinte
' Si noade mai sus numite şi pe toţi cei care au gândit sau gândesc cele ase-
: . menea ereticilor mai sus pomeniţi şi care au rămas în nelegiuirea lor până
i K-: la moarte, unul ca acesta să fie dat anatemei.”
(Hotărâre a Soborului al cincilea de la Constantinopol, [5], p.35)
împotriva celor care spun că anatema dată sobomiceşte pentru o
erezie se poate ridica
„Jurământul, adică anatema, ce s-a pus mai înainte sobomiceşte de către

patriarhii Răsăritului asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, cum
ar fi pentru cei care îşi fac cruce cu două degete sau şi în al tele careva se
împotrivesc şi nu se supun - o asemenea anatemizare pusă, a fost mai pe urmă
dezlegată de vreun Sobor al Răsăritului sau nu? Şi pot oare unii arhierei fără
Sobor şi învoirea şi vrerea patriarhilor Răsăritului să dezlege asemenea
jurământ?
DESPRE OM 183
Răspuns: un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se

împotrivesc Soborniceştii Biserici, anume asupra acelor ce-şi fac cruce cu două
degete sau prin altele se împotrivesc şi nu se supun, este pusă de patriarhii
Răsăritului sobomiceşte nu doar pentru o oarecare vreme, ci până la sfârşitul
lumii va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui' Hristos.
Şi mai întrebaţi încă dacă, o asemenea anatemă pusă a fost dezlegată de
oarecare Sobor al Răsăritului sau nu?
Vă răspund: ce fel de Sobor ar fi acela? Poate doar acele potrivnice lui
Dumnezeu şi Bisericii, precum au fost potrivnicele lui Dumnezeu soboare
ereticeşti care s-au adunat spre răsturnarea adevărului şi spre întărirea min-
ciunii, dar în veac nu va fi un asemenea rău credincios sobor în Biserica lui
Hristos. [...]
Mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatemă nici de un arhiereu fără
patriarhii Răsăritului, şi nici de dânşii, nu poate fi dezlegată?
Vă răspund: nu numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului,
dar nici cu patriarhii Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat, pentru că o
a asemenea anatemizare în veac nedezlegată este.”
(Sfântul Paisie de la Neamţ, [58], p.l 16-118)
Despre ereziile papistaşilor şi ale uniaţilor

„Duhul Sfânt ce din Unul Tatăl purcede şi pe Fiu se odihneşte - de către
răucredincioşii râmleni, în două începuturi defăimător este împărţit. Văzând
pentru acea rătăcire a lor suspinul sufletului tău, să pătrund în inima ta cu taina
darului Său, pentru aceasta pe noi, smeriţii şi greşiţii, dar - pravoslavnici fii ai
Sfintei Biserici de Răsărit, a ne întreba ca pentru rău : mirositorul, mai mult încă
de suflete pierzătorului venin al rătăcirii râmle- 1 neşti, ce vatămă sufletul vostru
să vă descoperim cu cuvântul sărăciei min- ~
ţii noastre. Chemând noi încă pe dătătorul de înţelepciune Dumnezeu, ca
■ să ne dea nouă cuvânt întru învederarea ademenirii râmleneşti, foarte
pe scurt acestea vă înfăţişăm.
f Să ştiţi cinstite părinte, că în această prăpastie a iadului pierzaniei a împins
vicleanul diavol regiunile polone ale noilor glasuri, precum mai jos 'se
înştiinţează ce este Unia, şi în batjocură zic: «Poate fi aşa că atâta mulţime
nenumărată de oameni va muri, aflându-se în Unie?» vai de înşelăciunea şi
pierzania lor! Unde i-a împins pe ei diavolul? în prăpastia clevetirii f împotriva
lui Dumnezeu. Zice Apostolul: «Unul este Dumnezeu, una este credinţa, unul
este Botezul», iar ei pe Dumnezeu îl fac de două credinţe. ■r-Nu a prăpădit oare
Dumnezeu toată lumea pentru fărădelege? Nu a pră- % pădit oare Dumnezeu
Sodoma şi Gomora pentru sodomism? Atunci cum Rpe aceştia îi va cruţa pentru
erezie? Nu va fi aceasta! Cum încă poate întu- fnericul a fi lumină? Sau diavolul
cum poate fi dumnezeu? De aceea şi |uniaţii, cum pot fi părtaşii mântuirii, dacă
s-au înstrăinat de darul Sfântului |E)uh, cu slugărnicie hulit de ei? Şi s-au
dezlipit de la Sfânta Soborniceasca rşi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului

întemeiată pe piatra de căpătâi Hristos şi pe mărturisirea ortodoxă a Sfinţilor
Prooroci şi Apostoli, şi s-au zidit pe staulul cel râmlenesc, întemeiat pe nisipul
înşelăciunii, a cărui . prăbuşire va fi mare chiar până la tartarul iadului.
’ * Ce este, dar, Uniatia?
7>W' »
k Unia este o aşchie desprinsă de la Sfânta Biserică a Răsăritului şi unire teu

necredincioasa, ca să nu-i zic biserică râmlenească. Unia este înşelăciunea
diavolului, ce-i vânează pe cei nesocotiţi întru pierzanie. Unia este .im lup
răpitor de suflete în piele de oaie. Unia este veninul aducător de poarte în chip
de miere, ce pierde sufletele. Unia este mlădiţa înaintemer- igătoare a
antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori |ntni pierzanie.
Unia este prăpastia iadului pentru cei ce nu au parte de «get. Unia este Iuda,
ce cu linguşitorul sărut a vândut Credinţa Pravos- Ifâvnică.
Şi ce să mai vorbim mult? Unia este ca şi râmlenii eretici. Cum, dar,
niaţii nu sunt râmleni, când toate dogmele Credinţei Ortodoxe le-au lăleat în
picioare şi pe cele râmleneşti le-au adoptat, zicând cu neruşinare, irecum că
Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul? Şi papei de la Roma, adevăratului eretic ce
s-a preamărit şi s-a înălţat mai mult decât toată fiinţa gklirii, şi s-a asemuit pe
sine cu Dumnezeu şi care zice: «Precum că eu nu iot nici cu cuvântul, nici cu
fapta, nici cu gândul să greşesc niciodată», j|eeluia i se închină şi, în loc de
Hristos, pe el de căpetenia bisericii îl au.
O, ticăloşilor şi de toate împătimiţi! Cine din făpturile zidite de Bumnezeu nu
a greşit? Nu a fost oare izgonit din ceruri satana pentru ifia sa? Nu a greşit
oare şi cel dintâi om zidit, Adam? Unuia Dumnezeu
numai nu îi este cu putinţă să greşească. Prin acesta şi minte papa de la Roma
că nu poate să greşească, ci a şi greşit, şi întotdeauna greşeşte prin trufia sa
diavolească, din care încă şi în felurite erezii a căzut. Şi prccum satana din
ceruri, aşa şi el, de la Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului alungat a fost, şi ca
un mădular putred şi duhnind de erezie, de la trapul împlinirii creştinilor
ortodocşi a fost tăiat şi întru veşnică anatemă a fost sobomiceşte dat de către
cele patru Scaune Apostoliceşti ale Patriarhilor Atunci cum de uniaţii nu sunt
eretici ca şi râmlenii? Nu defăimează oare şi aceia ca şi papa, zicând precum că
Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede, care este cea dintâi şi cea mai de
seamă mai mult decât toate erezia ereziilor. Pentru că este cugetarea lor pentru
Unul Dumnezeu în Treime rea şi nedreaptă, şi potrivnică Sfintei Scripturi, şi
întru aceasta este deopotrivă cu cea a lui Arie, şi cu toţi ceilalţi eretici. Şi dacă
încă cineva 1 mărturiseşte astfel precum că de la Tatăl şi de la Fiul Duhul Sfânt
purcede, pentru acela, nu este nădejde către mântuire chiar dacă încă şi toate
poruncile lui Hristos le-ar îndeplini, chiar dacă încă şi pe morţi i-ar învia,
întrucât cu rea slavă defăimează Duhul Sfânt şi două pricini socoteşte a fi în
Dumnezeire, una a Tatălui şi alta a Fiului. [...]
Cât pentru alte rătăciri şi erezii râmleneşti, ce se mai cuvine de acum şi să
vorbim, că şi cu toate ereziile cele râmleneşti s-au amestecat şi ru ele se unesc
DESPRE OM 185
şi uniaţii precum sufletul de trup. Şi cum le va fi lor nădejdea dc mântuire?

Nicidecum.”
(Sfântul Paisie de la Neamţ, [58], p.65-C>8)
Despre ecumenism
■TMŞ
„Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase;' pentru
bisericile mincinoase ale Europei Apusene. în el se află cu inima kn toate
umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creţii- nisme
mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sunt nimic altceva decât erezie
peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de ! «atot-erezie» (pan-
erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau
sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omulm Domnului Hristos, în timp ce
ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun
în locul Lui pe omul european. în această privinţă nu este nici o deosebire
esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror
nume este «legiune».”
(Sfântul Iustin Popovici, [44], p. 118) \
Arătarea ereziei
f „Ereticul mânie pe Dumnezeu în fiecare ceas prin blasfemia lui cu 'Voia, dar
aceasta nu este cu totul nearătată, ci, după iconomia lui Dumnezeu, se face
arătată spre îndreptarea celui ce o are, dacă vrea să se întoarcă, iar de nu, spre
păzirea altor oameni.”
Nu se cuvine să ne împrietenim cu ereticii sau să facem rugă- ine

împreună cu ei
„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de

ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din ^Biserica
lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, şi
să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt
potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc
moştenirea credinţei.”
(Hotărâre canonică, Cons.Ap. VI, 18, [7], p.172)
„Dacă vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să
se roage, să se caterisească şi afurisească.”
(Hotărâre canonică, Apost. 64)
„Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug şi [dragoste

şi adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi - n.n.) sau alţii ca ?dânşii, unii ca
aceia anatema să fie.”
(Hotărâre a Soborului Antiohiei, [6], Canonul 70)
„Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ticii

şi schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi să nu fie primit la
Sfintele Taine (adică să se împărtăşească).
Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: «Episcopul, preotul sau
diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-ar i să
slujească ca preot, să se caterisească».
La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim
jAghioritul că latinii (papistaşii - n.n.) sunt eretici şi nu au nici Botez, nici
Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se
afuriseşte.
Şi Canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici şi cu schismatici.”
(Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, [31], p.541)
„Canonul 14 al Sinodului al patrulea, şi canoanele 10 şi 31 ale celui de la

Laodiceea, precum şi canonul 29 al Sinodului din Cartagina îi opresc pe
credincioşi să se însoare cu eretice. Iar canonul 72 al Sinodului al şaselea
desface şi socoteşte fără tărie căsătoria pe care, întâmplător, o face un creştin
sau o creştină dreptcredincioşi cu eretici.”
(Sfântul Nicodim Aghioritul, [48], p. 121):
Despre fecioria cea rea a ereticilor
„Rămâne, într-adevăr, neatins trupul fecioarei eretice, dar ce folos, dacă i

se strică ce are mai bun în ea, dacă i se strică sufletul, gândurile! sufletului! Ce
folos că rămân în picioare zidurile curţii bisericeşti, dar este? dărâmată biserica!
Ce folos că este curată sala tronului împărătesc, dar este 1’ pângărit tronul! Dar,
mai bine spus, când sufletul este pângărit, nici trupuli nu poate rămâne curat. Şi
pe bună dreptate, căci hula şi cuvintele rele se nasc în suflet, dar nu rămân
înlăuntrul lui; fiind rostite, pângăresc şi limba, şi urechile care le aud. Sunt ca
otrăvurile care intră în stomac: rod stomacul mai cumplit decât un vierme, şi o
dată cu stomacul distrug tot trupul Fecioria constă în a avea sfânt şi trupul, şi
sufletul. Mai poate fi numită fecioară, fecioara ereticilor, o dată ce este
pângărită şi spurcată şi la suflet-; şi la trup?
Mi s-ar putea spune:
- Faţa fecioarelor eretice este palidă, mâinile şi picioarele uscate,
DESPRE OM 187
îmbrăcămintea aspră şi de proastă calitate, privirea ochilor potolită.

- Ei şi? Ce folos, când privirea lăuntrică este obraznică şi îndrăzneaţă?
Poate fi ceva mai obraznic şi mai îndrăzneţ decât privirea aceea lăuntrică a
sufletului, care convinge şi privirea ochilor trupului să socotească rele:; făpturile
lui Dumnezeu? «Toată slava fiicei împăratului vine dinlăuntru»lf spune David
(Ps. 44, 15). Fecioara ereticilor a călcat în picioare aceste cuvinte profetice; este
înconjurată pe dinafară cu slava unei feciomc. dar pe dinăuntru este plină de
necinste. Aceasta-i grozăvia, că faţă de oameni arată multă bunătate şi bună-
cuviinţă, iar faţă de Dumnezeu, Creat orul ci. se poartă ca o nebună. Nu
îndrăzneşte să se uite în faţa omului - dacă mai sunt astfel de fecioare printre
eretici dar se uită cu ochi neruşinaţi în faţa stăpânului oamenilor şi grăieşte
cuvinte nelegiuite împotriva măreţiei lui Dumnezeu. Intr-adevăr, faţa lor e
galbenă ca lemnul de merişor şi seamănă cu faţa unui mort. Dar sunt vrednice de
lacrimi şi de mult plânset nu numai pentru că-şi chinuiesc şi-şi istovesc în zadar
trupurile lor cu postul şi cu fecioria, dar şi pentru că fac aceasta spre propria lor
pierzare.”
Despre antihrist
„Vine timpul, şi nu este departe, când foarte multe biserici şi mâ- ăstiri se
vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu umai pe
dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi
ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul redinciosului, ci numai la
cărămizile lui Faraon. Când vor termina lucră- le nu se vor putea bucura de
slujbe duhovniceşti în ele, că va veni vremea ''mpărăţiei lui antihrist şi el va fi
pus împărat. Rugaţi-vă ca Bunul umnezeu să mai lungească acest timp ca să ne
putem întării în credinţă, -aci vremuri groaznice ne aşteaptă. [...]
Antihrist va fi foarte învăţat şi va cunoaşte toate vicleniile sataniceşti şi‘va
face multe minuni false şi semne amăgitoare. Pe el îl vor vedea toţi bl va auzi
lumea întreagă. Pe oamenii săi îi va ştampila cu semnul său. nsă pe adevăraţii
creştini, care i se vor opune, are să-i urască cu ură mare. |tunci va începe ultima
şi cea mai mare prigoană împotriva creştinilor care or refuza ştampila satanei
(semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe amântul Ierusalimului iar apoi se
va extinde pe tot globul şi se va vărsa ltima picătură de sânge în numele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. ntre voi, copii mei, mulţi veţi ajunge aceste
vremuri îngrozitoare. Ştam- lui satana ( 666) va fi de aşa natură încât toţi vor
vedea dacă a primit ul sau nu semnul sataniceşc [...]

- Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor e în
rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad.
. Creştinii vor fii omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii, dar Dumnezeu arejsă-
Şi îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce nnează
Lui. Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit eu
adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist Ei vor sta în
aşteptare, urmărindu-i toate activităţile. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au
recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci ochii lor se
vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar în cel de-al unsprezecelea
ceas îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la Ortodoxie, iar
pentru credinţa lor se vor mântui.”
(Sfântul Lavrentie de Cemigov, [101], p. 169-174)
Despre iad
„Iadul e un dublu rău: voinţa de a săvârşi păcatul şi durerea neputinţei de

a-1 săvârşi. E o ataşare la păcatul ce nu mai poate fi săvârşit material şi deci un
refuz de căutare a bunurilor spirituale. Prin neputinţă omul e scos chiar şi din
relaţia cu lucrurile, sau dintr-o relaţie egoistă, trecătoare, cu altă persoană. Toate
legăturile lui cu realitatea îi sunt tăiate. El duce o existenţă fantasmagorică, de
coşmar. E închis total în groapa singurătăţii. Numai demonii şi poftele sale îl
muşcă asemenea unor şerpi. Se poate spune, ducând mai departe această idee, că
subiectivitatea sa crescută monstruos îl face să nu mai vadă realitatea altora.
Totul e urmare riguroasă şi învârtoşată a păcatelor făcute în viaţă. Dacă nu
am dezvoltat comuniunea, vom avea tăcerea tuturor. Dacă nu ara căutat sensul
adevărat al lucrurilor şi persoanelor, vom avea minciuna şi absurdul. [...] Dacă
ne-am legat viaţa de lucrurile trecătoare, aceasta îşi va pierde consistenţa
împreună cu cele ce au trecut ca fumul. Dacă nu am stins focul poftelor cu
înfrânarea, vom arde în el, neavând cu ce să-l potolim.”
„Am auzit pe un oarecare iubitor de păcate, zicând că Dumnezeu ne

îngrozeşte, doar, cu frica de osândă. Dar unii ca aceştia, împreună cu ereticii, se
vor osândi. Spuneţi-mi mie, voi cei ce faceţi pe Dumnezeu amăgitor: Cine a
poruncit să-l izgonească pe Adam din rai? Şi pe vremea lui Noe, cine a înecat
toată lumea? Sau la Sodoma şi Gomora, cine a trimis piatră şi foc? Cine a
DESPRE OM 189
aruncat pe egipteni în mare?

£ încă şi acum, câte primejdii suferim pentru păcatele noastre? Că une- : % ori
şi boli grele se fac între noi şi, pentru păcatele noastre, toate se fac nouă
primejdioase: focul ne arde, apa ne îneacă, tunetul ne răneşte, fulgerul ne arde.
Şi multe pricini de moarte se fac lucrurile noastre cele mai de tre- j buinţă. Că
animalul din mâinile noastre se hrăneşte, iar uneori el ne ucide, fi. Şi pâinea
este dată nouă spre mâncare şi ea ne omoară, oprindu-se în gât;
■ S' încă, unii şi din beţie mor. Că, pe mulţi spurcaţi, aici, în lumea
aceasta îi osândeşte Dumnezeu şi, dacă nu părăsesc răutăţile şi nu se pocăiesc
cu ‘ I' adevărat, dincolo, pedepsei celei veşnice îi da pe ei. Să credeţi, fraţilor,
cu i ţ1 adevărat, că este osândă pentru cei păcătoşi!”
:s (Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [36], p.91)
I Despre valoarea timpului
,'K „Timpul este intervalul care durează între chemarea lui Dumnezeu
fflresată iubirii noastre şi răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. Este
:pul răspunsului omului.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [65], p. 146)
„Să ne îngrijim (duhovniceşte - n.n.) de noi înşine, fraţilor, să vieţuirii

cu trezvie. Cine ne va da nouă timpul acesta, de-1 vom pierde? Vom (auta
cu adevărat zilele acestea şi nu le vom mai afla.”
(Avva Dorotei, [89], p.575)
„Credinţa creştină dă o valoare nemărginită timpului. Nu vom mai tea

alt timp în care să reparăm ce am stricat în fiinţa noastră, în timpul de acum.
Nu relativizăm importanţa acestui timp ca în teoriile reîncamaţio- jpste.
Dacă devalorizăm timpul acesta, în mod consecvent am devaloriza grice alt
timp. Niciodată nu am ajunge la o seriozitate adevărată şi la un ine absolut.
Totul ar deveni o plictiseală veşnică. Dar devalorizarea unei emporalităţi
veşnice înseamnă a nu pune preţ niciodată pe luarea aminte ifftoi înşine, în
veşnicie. înseamnă a rămâne veşnic într-o neconcentrare în ggenţa noastră şi
deci în neîntâlnirea prin ea cu Dumnezeu, esenţa supre-

mă. Dar noi pierdem adeseori timpul nefolosindu-1 pentru a ne cunoaşte şi a ne
desăvârşi. Faptul că timpul nostru e scurt nu ne împiedică de a-i împlini acest
rost. Tocmai conştiinţa despre scurtimea timpului ne poate ajuta să ne
cunoaştem provizoratul nostru pe acest pământ şi folosirea lui cu maximă
intensitate. Tocmai scurtimea timpului cere o concentrată luare aminte la noi
înşine.”
Despre ştiinţe
„Nu i-aş opri să se ocupe şi cu ştiinţele pe cei ce voiesc, care nu şi-au ales
viaţa monahală. Dar nu sfătuiesc pe nimeni să se ataşeze definitiv lor. îi îndemn
însă categoric să nu aştepte ceva precis despre Dumnezeu de la ele. [...]
Noi nu condamnăm mintea şi ştiinţele, ci abuzul şi reaua lor întrebuinţare
şi veneraţia nemăsurată ce li se acordă. [...]
Necesar şi mântuitor este a cugeta în toate la fel cu Părinţii, Apostolii,
Profeţii, cu toţi prin care a grăit Duhul Sfânt, atât despre Dumnezeu, cât şi
despre făpturi. Descoperirile altora, chiar de-ar fi adevărate, nu contribuie la
mântuire. Să fim siguri că nimic din ce e necesar şi folositor la mântuire nu
lipseşte în învăţătura Duhului Sfânt.”
(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [71], p.29-32)
Despre cele care sunt bune sau rele după modul întrebuinţării
„Toate lucrurile sunt în trei stări: cele bune, care niciodată nu pot fi rele, precum
înfrânarea patimilor, milostenia şi toate de acest fel; cele rele,
f- care niciodată nu pot fi bune, precum desfrânarea, nemilostivirea, cruzi- ’
mea şi altele; şi cele care pot fi uneori bune, iar alteori rele, după voinţa celor
ce le întrebuinţează, precum bogăţia, care uneori slujeşte la lăcomie, iar
alteori la milostenie, după voinţa celui ce o întrebuinţează, precum am ispus,
DESPRE OM 191
şi sărăcia, care uneori slujeşte la hulire, iar alteori la laudă şi jfilosofie. [...]
g§, Bogăţia şi sărăcia, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea, slava şi necinstea,
robia şi libertatea şi toate cele de felul acesta, că nu trebuie să le rzicem pe toate
ca să nu lungim cuvântul, sunt dintre cele de mijloc, pe care ^'“oamenii pot să le
întrebuinţeze şi la bine şi la rău. [...]
I
De-ar fi fost boala un lucru rău, trebuia ca şi cel ce o are să fie rău. Şi
Timotei urma să fie rău, fiindcă se lupta cu cea mai de pe urmă boală, căci
zice: «Primeşte puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbi-
ciuni» (I Timotei 5, 23). Iar dacă nu numai că nu era rău din pricina aceasta, ci i
se adăuga multă răsplătire suferind boala cu bărbăţie, dovedit este că boala nu
este un lucru rău. [...]
jr Dar nici sănătatea nu este un lucru bun de nu o va întrebuinţa cel ce o Jge
precum se cuvine, ci rău şi nefolositor.
;f Şi ce zic despre bogăţie şi sărăcie, de sănătate şi boală, ci chiar acelea care
unora li se pare că sunt, una culmea bunătăţilor, iar cealaltă culmea fcrăutăţilor,
adică viaţa şi moartea, sunt dintre cele de mijloc, facându-se şi Bcestea bune sau
rele, după cum le întrebuinţează cei ce le au. Adică, bun lucru este a vieţui, dacă
cel ce trăieşte va întrebuinţa viaţa precum se pi vine. Şi iarăşi ceea ce pare unora
că este lucru rău, adică moartea, poate şă ni se facă pricină de nenumărate
bunătăţi. Iar despre aceasta mărturisesc piucenicii, care sunt mai fericiţi decât
toţi că au ales moartea.”
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [38], p.511-514)
Despre căsătorie
„Bună este căsătoria, pentru că-1 face pe om să păzească curăţia şi nu-1

lasă să cadă în desfrânare şi să moară. Nu defăima, deci, căsătoria! Este de
mare folos. Nu lasă ca mădularele lui Hristos să ajungă mădularele
i desfrânate şi nici nu îngăduie ca templul cel sfânt să ajungă pângărit
Scopul monahului nu
este să se ocupe de multe
rucodelii şi să adune bani
mulţi pentru a ajuta pe cei
Scopul retragerii din lume. Misiunea monahului. >

„Nu ne retragem din lume pentru că urâm pe cei ai noştri, sau locurile.
Să nu fie! Ci ca să scăpăm de vătămarea ce ne vine de la ei.”
(Sfântul Ioan Scărarul, [89] p ’l i
-v
„Monahul fuge departe de lume nu pentru că urăşte lumea, ci deoa| rece

iubeşte lumea, şi în modul acesta o va ajuta mai mult prin rugăciunea sa, în
lucruri care nu se fac omeneşte, ci numai prin intervenţia dumnezei iască. Aşa
mântuieşte Dumnezeu lumea. Monahul nu spune niciodată. Să mântuiesc
lumea, ci se roagă pentru mântuirea întregii lumi, ca şi pentru.a sa. Când
Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea sa şi a ajutat lumea, iarăşi elş nu zice «Eu
am mântuit lumea», ci «Dumnezeu». [...] :|j
DESPRE OM 193
săraci, deoarece aceasta este o

cădcrc duhovnicească (pentru
monah - n.n.). Căci el poate să
ajute cu tone, nu nu: mai cu
kilograme (când, de pildă, este
secetă, prin rugăciunea sa el
putând să umple hambarele
şi necurat. (I Corinteni 6, 19) Pentru aceasta e bună căsătoria, pentru c sprijină

şi îndreaptă pe cel care e pe cale să cadă.”
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [39], p.4(i
lumii14). [...]
Monahii, nu părăsesc
pustia pentru a merge în lume
să ajute vreun sărac, nici să
cerceteze vreun bolnav la
spital oferindu-i o portocală
sau o altă mângâiere (lucru
care se face de obicei de către
mireni şi pe care îl va cere
Dumnezeu de la ei). Monahii
se roagă pentru toţi bolnavii,
pentru a-şi câştiga îndoita lor
sănătate (sufletească şi
trupească - n.n.), şi Bunul
Despre monahism
umnezeu se milostiveşte spre zidirea Sa şi-i ajută să se facă bine, ca şi
ceştia să ajute pe alţii, lucrând ca nişte creştini buni.”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.30-31)
> Ocările pe care trebuie să le rabde în lume cei ce se pregătesc

entru monahism
„Lucrul cel mai de temei al începătorului care se află încă în lume gs’te
să afle un duhovnic iubitor de monahi, deoarece cei mai mulţi duhov- ci ai
epocii noastre sunt luptători de monahi şi, în multe feluri se luptă cu
"onahismul, mai ales folosind pe Marele Vasile cu Vasiliadele sale şi cu
ucrarea socială. [...].
V Nu ajung cele ce le aude un monah începător de la mireni, ci aude "^ă
o grămadă de la clericii care au pretenţia nesăbuită ca monahii să lase
Ostia şi să vină în lume şi să se ocupe cu lucrarea socială a filantropiei. E
%e să citez şi câteva «cununi» pe care le împletesc acelora care părăsesc
urnea, numindu-i «leneşi, individualişti, laşi» etc., şi aceasta deoarece se
nsideră pe ei înşişi eroi care se nevoiesc în mijlocul societăţii păcătoase,
aiwpe monahi nişte fricoşi, care fug să-şi mântuiască numai sufletul lor. w
minunez cum de nu pot înţelege ei marea misiune a monahului!”
Pregătirea în lume
> „încercaţi să aflaţi mai întâi de toate un duhovnic iubitor de monahi re
să vă ajute şi să vă supravegheze atâta vreme cât vă mai aflaţi încă în ftie:
[,..]
Ş Mai bine e să trăieşti înstrăinat de mediul lumesc şi să te afli alături
e^Dumnezeu, decât să ai legături cu mediul lumesc, ca să nu te considere,
ipurile, nesociabil, şi să te înstrăinezi de Dumnezeu fără să-ţi dai seama,
i Mai bine e să fii considerat chiar prost de către femei (sau tânăra
de tre băieţi) din pricina cuminţeniei şi nevinovăţiei tale duhovniceşti şi să
'clici această cruce grea, deoarece în ea se ascunde toată puterea şi
ţelepciunea lui Dumnezeu. [...]
’ Când mergi pe jos este mai bine să rosteşti rugăciunea şi să nu pri- şti la
dreapta şi la stânga chiar dacă vei fi luat în nume de rău de rudele *•[...]
14 Evident este o înşelare să creadă că pentru

rugăciunea lui s-au umplut hambarele lumi Este important
să-şi dea seama că aceasta s-a întâmplat pentru rugăciunile
Părinţilor duho\ niceşti din toate mănăstirile ortodoxe.
După slujba din Biserică este de mii de ori mai bine să fugi ca o săl-
atieiune de oameni, ca să-ţi păstrezi înţelepciunea duhovnicească şi orice
ai câştigat de la Biserică, decât să stai să căşti gura la cravate (sau la
blănuri, tânăra) şi să te sălbăticeşti duhovniceşte din pricina zgârieturilor ce
ţi le va face vrăjmaşul în inimă. [...]
E mai bine pentru tinerii care vor să-şi păstreze fecioria să se depăr-
teze de femei ca de diavolul (precum şi cele tinere de băieţi) - şi cred ca
Hristos nu-i va lua în nume de rău, deoarece fac aceasta din neputinţa
vârstei lor - decât îndrăznind, să fie ciuntiţi, ca şi copăceii de capre, şi să se
facă nefolositori.
Mai bine este pentru tânăr să se nevoiască cu asprime 19, când trupul îi
este vioi sau moale, pentru a dobândi bărbăţie, decât să fie rănit de trupul
său cel dezordonat, sau cel molatic de caracterul său femeiesc slab, adică
de simţămintele şi moleşelile femeieşti.
Fratele meu, aceste cuvinte aspre ale mele să le consideri absolut
necesare, ca pe o sârmă ghimpată pentru îngrădirea micului tău copăcel
duhovnicesc, până ce se vor înălţa ramurile tale, deoarece Mama Biserica
aşteaptă roadele tale.[. ..]
Pentru concentrarea ta, în general, şi mai ales în rugăciune precum şi>
pentru întărirea sufletului tău, îţi este absolut necesară citirea Noului Tes-
tament şi a cărţilor ajutătoare ale Sfinţilor Părinţi pentru a-1 înţelege. Nu
citi încă Vechiul Testament, ca să nu te vatămi, deoarece nu te afli încă
într-o stare duhovnicească bună şi te vei sminti.f...]
Ajută foarte mult Vieţile Sfinţilor (şi Proloagele - n.n), Patericul?
Everghetinosul, Scara, Războiul nevăzut, Sfântul Efrem şi Lavsaiconub.
[...]. Cercetând deci toate aceste cărţi ale Sfinţilor Părinţi, ele îţi vor în^,
călzi sufletul şi te vor ajuta să te căieşti mai mult, ca să imiţi pe Sfinţi şi,
în-; paralel, îţi vor aduce o mare smerenie, când te vei compara pe tine cu 3
Sfinţii20 [’...] iŞ
Să nu iei în mâinile tale reviste murdare (necuviincioase - n.n.); ele*
nici măcar să nu fie aruncate prin camera ta. Nici măcar o dată, împins de.
vârtejul vârstei tale, să nu te îndemne vrăjmaşul să le iei în mâini, deoareeş
nu numai că te va răni, ci vei avea şi pe vrăjmaşul batjocorindu-te pe tineţ'
pentru care lucru te vei căi şi te va durea.
De asemenea, să nu citeşti cărţi şi tipărituri revoluţionare, care sl
referă la teme bisericeşti, ca să-ţi păstrezi liniştea, deoarece tu nu eşfi
competent pentru aceste probleme serioase. Ai nevoie de cărţi care săî'
ajute la pocăinţă.
m
19
Pentru a fi într-adevăr de folos duhovnicesc, nevoinţele trebuie făcute cu
sub îndrumarea Părintelui duhovnic.
20
Văzând vieţuirea duhovnicească a Sfinţilor, ne smerim, dându-ne seama de mareă! ;c|||
renţâ de trăire dintre ei şi noi. Dar nu deznădăjduim, nici nu urmărim performanţe.
Dacă vrei să ajuţi Biserica, îndreaptă-te pe tine însuţi, şi imediat se
dreaptă o părticică a Bisericii. Şi dacă aceasta ar face-o toţi, Biserica ar fi
dreptată.
| De aceea, rezumă-te la cărţile Sfinţilor Părinţi despre care am spus, şi
depărtează-te de orice carte îndulcitoare a unor scriitori contemporani, ~e
pun numai titluri mari, pentru a mişca interesul duhovnicesc, dar care te
obosesc citindu-le. [... ]
înainte de a începe citirea din Sfinţii Părinţi, fă cel puţin două minute
rugăciune, ca să te lumineze Dumnezeu să înţelegi noimele dumnezeieşti.
Pe cât poţi, caută ca în casa ta să ai pentru citit o linişte corespunză-
.toare şi, dacă e cu putinţă, o cameră separată, ca să simţi atmosfera de
chilie.”
Pregătirea părinţilor şi a fraţilor

„împreună cu toate pregătirile tale, este absolut necesar să-ţi pregăteşti
şi părinţii, încet-încet, spunându-le scopul tău dumnezeiesc (că vrei să
devii monah), ca să nu fie surprinşi mai târziu şi să intre la gânduri. [...]
' în tot timpul cât mai stai în lume să ai ochii în patru. Şi aceasta deoa-
“~e atunci când părinţii tăi vor afla că te vei face călugăr, îţi vor aduce
.liar unele persoane cu scopul ca să te încurce şi să te însoare pentru ca să
u le pleci şi să te piardă de lângă ei. (Oare pe cei pe care îi căsătoresc îi
aproape de ei?)
De aceea, fratele meu, fugi departe de ospeţe etc., chiar şi de cele
amiliale, deoarece ele îţi vor pune piedici [...], iar dacă îi vei întreba cu
nişorul pe părinţii tăi dacă sunt mulţumiţi de viaţa lor lumească, cu toate
au dorit-o ei înşişi, sigur îţi vor spune că se căiesc, dar, cu toate acestea,
cearcă să încurce în această viaţă şi sufletele care sunt chemate de
;mnezeu la viaţa îngerească şi folosesc, unii dintre părinţi, şi mijloace
tanice pentru împlinirea scopului lor. [...]
în cazul în care vrei să devii monah, dar ai părinţi bolnavi sau bătrâni,
sprijin, sau fraţi mai mici, sau surori nemăritate, ia aminte să nu pleci
nte de a te sfătui cu duhovnicul, deoarece şi tu vei fi chinuit de conşti-
ta în mănăstire, şi ceilalţi care vor rămâne fără ocrotire poate vor cârti.
(! De aceea, în cazul acesta să ajuţi cu bucurie şi să-ţi păstrezi liniştea '
să murmuri împotriva celorlalţi, pentru că, chipurile, ţi se fac piedică. ]
Se poate ca şi piedicile acestea să fie spre binele nostru, ca să ne 'gătim
mai bine şi, prin urmare, lipsa noastră de coacere duhovnicească ‘
-pricina pentru care trebuie să rămânem la datoriile noastre familiale.
Slăveşte deci pe Dumnezeu, linişteşte-te şi pregăteşte-te cât poţi mai
bine, socotindu-te în gândul tău frate începător şi nevoindu-te fără zgomot
pe cât poţi.
In cazul în care ai surori nemăritate, ia aminte să nu cârteşti, nici să le
spui că mai stai în lume din pricina lor, ci să le spui că nu eşti încă pregătit.
Altfel, săracele, vor fi nevoite să se mărite de nevoie, ca să te elibereze.
Asta va fi robie şi pentru ele şi pentru conştiinţa ta mai târziu, căci sufletul
tău se va afla neîncetat rob.
Dacă din pricină binecuvântată rămâi pentru părinţii tăi bătrâni şi fără
sprijin, iar ei au poftă să te însoare, dar tu simţi chemarea de monah, ia
aminte să nu te înduioşezi în privinţa asta, deoarece te vei chinui.
Fratele meu, să nu te mâhneşti dacă ei vor şi plânge vreodată, deoarece
te vor face nefericit printr-o viaţă pe care nu o doreai, şi tu însuţi vei plânge
toată viaţa ta. în afară de aceasta, vei chinui încă o persoană, care nu este
vinovată întru nimic.”
Plecarea din lume
„Când va veni acea clipă binecuvântată să pleci din lume şi să devii

călugăr, cercetează-te mai întâi pe tine însuţi, dacă inima îţi este întreagă,
dacă îţi aparţine sau dacă ţi-a luat vreo oarecare persoană vreo părticică din
ea. Fratele meu, să nu îndrăzneşti să pleci la mănăstire mai înainte de a-ţi
aduna toată inima ta, deoarece altfel nu vei reuşi. Chiar şi unu la mie dacă o
ai dăruită vreunei persoane, vrăjmaşul îţi va da de lucru mai târziu, căci se
va întări în acea unu la mie bucăţică a inimii tale şi te va război când cu
trupul, când cu gândurile, fie prin război combinat. [...]
După ce vei fi plecat cu binecuvântarea Duhovnicului tău, să-i încre-
dinţezi pe toţi şi toate problemele lor lui Dumnezeu. Desăvârşita încredere
în Dumnezeu este o rugăciune continuă pentru ei. Prin urmare, nu ai nici un
motiv să te gândeşti la ai tăi, dar nici chiar să te rogi pentru ei, deoarece pe
toate le-ai încredinţat lui Dumnezeu împreună cu tine însuţi.”
Alegerea mănăstirii
„După ce ai pornit cu bine să devii monah şi ai lăsat patria ta «de aici»,

ia aminte ca nu cumva să te entuziasmezi îndată de persoane şi lucruri în
prima mănăstire pe care o vei întâlni şi să te închinoviezi imediat. ,
DESPRE OM 200
Ci mai întâi cercetează şi află mănăstirile cele mai duhovniceşti, caută
să cunoşti Părinţi duhovniceşti şi să te sfătuieşti cu ei. Apoi, după ce vei
nota două-trei mai duhovniceşti şi după ce le vei vizita ca un simplu
închinător, reţinând şi impresiile după fiecare mănăstire, cercetează după
aceea care dintre acelea are cele mai bune recomandări duhovniceşti şi
atunci mergi şi te închinoviază. [...]
V Pe lângă toată această alegere bună a mănăstirii, ia aminte şi la climă,
'dacă eşti bolnăvicios [...]. Fratele meu, dacă n-ai reuşit să te închinoviezi
într-un loc bun (cu climă bună - n.n.) în cel mai rău caz îţi vatămi trupul.
Dar ceea ce va trebui să cauţi mai mult este ca clima duhovnicească a
mănăstirii tale să fie sănătoasă, aşa fel ca să nu se vatăme sufletul tău, mai
ales atunci când şi tu însuţi eşti puţin bolnăvicios duhovniceşte. [...]
Caută pe cât poţi ca:
Stareţul tău să fie un om duhovnicesc, cu virtuţi, mai mult lucrător
Jecât numai dascăl. Este bine ca el să fi devenit din marinar căpitan (adică
să fi trecut încet, după rânduială prin toate treptele monahale - n.n), ca să
1111 aplice pe spate străin toată călugăria ce a învăţat-o citind. Ci să aibă
din fus dragoste mare, cu dreaptă socoteală (discernământ - n.n.), ca să-l
doară de fii săi (duhovniceşti - n.n.) şi să nu-i trimită îndată în rai, în felul
lui Diocleţian [...] Mult îl ajută pe ucenic dacă stareţul este mai mare cu toi
puţin optsprezece-douăzeci de ani decât el, deoarece acesta aduce şi un
icspect firesc ucenicului.
Bătrânul să petreacă o viaţă simplă, fără griji lumeşti de prisos şi să nu
caute deloc la interesele sale, ci la cele ale sufletului ucenicului şi în
general la interesele Maicii noastre, Biserica. [...]
Stareţul să fie prietenul liniştii şi al rugăciunii, în aşa măsură ca să te
alipească şi pe tine de Dumnezeu prin rugăciune şi să afli adevărata bucu-
ne a mângâierii dumnezeieşti. [...]
s Un alt lucru, de asemenea foarte serios, la care trebuie să iei aminte, sunt
criteriile care te fac să iubeşti pe stareţul tău, care trebuie să fie curate, iar
nu bolnăvicioase. Adică: să nu te înduioşezi pentru că este din aceiaşi
regiune cu tine (asta mai mult decât toate). Să nu te impresioneze barba lui
mare. Sau din pricina bărbii lui albe să ţi se pară foarte cuvios. Sau fiindcă
e<foarte slab să crezi că e înfrânat (în timp ce el poate fi slab din firea sa).
Sau deoarece are nume mare să devii ucenicul lui, lucru care pricinuieşte
cea mai mare boală duhovnicească, dacă tânărul monah e mare de vârstă,
îarnu un copilaş cu cugetare copilărească.
Dacă eşti tânără, să te cercetezi şi tu pe tine, nu cumva să te impresio-
neze stareţa deoarece e foarte învăţată sau foarte frumoasă, sau fiindcă
piezintă însuşiri bărbăteşti, deoarece şi acestea toate sunt stări
bolnăvicioase. Veste nevoie de mult ajutor pentru sufletele bolnăvicioase
ca să filtreze
dragostea lor, izgonind toate recunoscător că te duce în spate în
toxinele duhovniceşti, pentru a nu rai, alături de Dumnezeu, dând
cultiva seminţe lumeşti în pustie.” seama lui Dumnezeu pentru tine.”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], (Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],
p.46-51) p.55j
Monahism şi gând lumesc

„Dracii, după lepădarea
„Toţi monahii ar trebui să noastră de lume, ne îndeamnă să-i
evite, pe cât pot, mijloacele fericim pe mirenii milostivi şi
modeme în funcţionarea îndurători şi să ne plângem pe noi
mănăstirii şi să respectăm pustia ca pe unii ce ne-am lipsit de
adaptându-ne ei, pentru ca şi această virtute.
pustia să ne hărăzească sfânta sa Scopul vrăjmaşilor noştri
linişte, ca să ne ajute în pustiirea este ca, printr-o prefăcută
sufletului nostru de patimile smerenie, să ne facă pe noi să ne
201 noastre.
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR Nu este drept să vrem să
PĂRINŢI
întoarcem în lume, sau, rămânând DESPRE OM 201
adaptăm pustia cu sinea noastră călugări să ne prăvălească în
lumească, deoarece este păcat să deznădejde. [...]
Cel ce a urât lumea a scăpat
necinstim astfel pustia.”
de întristare21. Iar cel ce e
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],
împătimit de ceva din cele văzute
p.51)
încă n-a scăpat de întristare. Căci
cum nu se va înti ista de lipsa a
începutul vieţuirii cea ce iubeşte? [...]
monahiceşti Când dracii înfierbântă, după
lepădarea de lume, inima noastră
„Dacă vrei să-ţi pui o
cu aduceri aminte de părinţii şi de
rânduială bună şi să sporeşti fraţii noştri, să ne înarmăm cu
duhovniceşte sănătos în călătoria rugăuune
ta monahicească, astfel încât să nu împotriva lor şi să ne ardem cu
oboseşti şi să oboseşti (pe alţii), aducerea aminte de focul veşnic,
mai întâi de toate, să-ţi deschizi ca prin amintirea acestuia să
inima ta stareţului tău şi să-i faci stingem focul cel necuvenit al
o mărturisire generală. [...] inimii.
Dacă vrei să intri în planul Dacă cineva socoteşte că nu
sfânt al lui Dumnezeu, întoarce-le simte nici o împătimire faţă de
pe toate spre Dumnezeu şi leapădă vreun lucru, dar inima lui e
toate planurile tale, aruncă-le în întristată pentru lipsa lui, unul ca
spatele stareţului tău, precum acesta se înşeală cu desăvârşire.
copilul cel cuminte, fără să te [...]
loveşti şi să loveşti, fiindu-i Instrăinându-te (de lume),
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [39],

p.8)
păzeşte-te de dracul căsătorească. Martor este Pavel,
nestatorniciei şi iubirii de plăceri. prin care vorbeşte însuşi Hristos:
Căci înstrăinarea îi dă prilej de «Vreau, spune Pavel, ca toţi
lucru.” oamenii să fie ca şi mine» (I
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.61, Corinteni 7,7), să trăiască în
63,65,68) înfrânare. Mântuitorul însă pe
noi ne cruţă; ştie că «duhul este
osârduitor,iar trupul eputincios»
Ascultarea (Matei 16,41); din pricina
aceasta n-a transformat dorinţa
'
Sa într-o poruncă
fără ascultare, aceasta sporeşte
constrângătoare, ci ne-a lăsat să
duhul
facem ceea ce vrem: să trăim în
slavei deşarte. Cel ce ascultă, feciorie sau să ne căsătorim.
dimpotrivă, face totul aşa cum i-a Dacă fecioria ar fi fost o
fost spus -şi nu are motiv să se poruncă, o lege, u s-ar fi bucurat
trufească. Pe de altă parte, cel ce de nici o cinste cei care-şi
ascultă şi-a tăiat în 'toate voia sa DESPRE OM 201
păstrează fecioria, ci ar fi auzit
proprie şi ascultă de Părintele său din gura Domnului: «Aţi făcut
duhovnicesc. De aceea mintea lui ceea ce eraţi datori să faceţi»
e liberă de orice grijă şi primeşte (Luca 17, 10), rnici n-ar fi fost
darul rugăciunii curate. [...] iertaţi cei care se căsătoresc şi
Prin ascultare se păzeşte nu-şi păstrează fecioria, ci ar fi
omul de mândrie. Prin ascultare fost pedepsiţi, ca nişte călcători
se dă rugăciunea. Prin ascultare de lege. Domnul însă a spus:
se dă harul Duhului Sfânt.” «Cine pate să o primească, să o
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], primească!». Prin aceste cuvinte,
p.184) Domnul nu sândeşte pe cei care
nu pot trăi în feciorie, dar face în
acelaşi timp_cunos- t, celor care
Fecioria sunt în stare să trăiască aşa, că au
„Este drept că Dumnezeu de dus mare şi cumplită uptă.” '
vrea ca toţi oamenii să nu se <
Monahul Călugăr este cel ce supune firea
sa unei sile neîncetate (obosirea
„Călugăr este cel ce, în
trupului - n.n.) şi simţurile sale
trup material fiind, petrece în
unei paze neîntrerupte.
rânduiala şi starea fiinţelor
„Călugăr este cel ce şi-a
netrupeşti. Călugăr este cel ce se
făcut trupul neîntinat, gura
ţine numai în hotarele şi
curăţită şi mintea luminată.
cuvintele lui Dumnezeu în toată
Călugărul este sufletul apăsat de
vremea, în tot locul şi lucrul.

p.8)
durere, care petrece, în veghe şi iubitoare; ci pentru mântuirea
în somn, întru necontenită sufletului ne-am ales viaţa vir-
pomenire a morţii.” tuoasă. Căci în fiecare zi stă
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], moartea înaintea ochilor noştri;
p.46) ' iar cele omeneşti nu le vedem.”
Felurile virtuţilor
„Monah este cel ce şi-a „Dintre virtuţi, unele sunt

desfăcut mintea de lucrurile cu fapta, altele fireşti, altele
pământeşti şi, prin înfrânare, dumnezeieşti şi de la Duhul.
prin dragoste, prin cântare de Cele cu fapta sunt din liberă
psalmi şi prin rugăciune, se alegere; cele fireşti, ale firii; iar
lipeşte statornic de Dumnezeu.” cele dumnezeieşti, ale harului.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul,
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87],
[82], p.91)
p.121)
203 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI Cele patru virtuţi DESPRE OM 201
cuprinzătoare
Despre virtuţi „Virtuţile cuprinzătoare
sunt patru: bărbăţia, chibzuinţă,
neprihănirea şi dreptatea. Lor le
stau aproape, prin prisosire sau
începutul virtuţilor prin ştirbire, opt păcate numite şi
„începutul şi pricina socotite de cei din lume virtuţi:
virtuţilor este buna intenţie, apoi bărbăţiei, semeţia şi frica; chib-
dorinţa binelui. Precum zuinţei, viclenia şi neştiinţa;
Dumnezeu este pricina şi neprihănirii, desfrânarea şi
izvorul a tot binele, aşa neajutorarea; dreptăţii, lăcomia şi
începutul binelui în noi este nedreptatea, sau îngustimea
credinţa, mai bine zis Hristos, năzuinţei.”
piatra credinţei, pe care-L avem (Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p.
ca începătură şi temelie a tuturor 120)
virtuţilor. Căci pe El am aşezat
şi pe El clădim tot binele.”
(Sfântul Grigorie Sinai tul, [87], Cele opt patimi şi cele opt
p. 118) virtuţi care se împotrivesc lor
„Căpeteniile patimilor celor

„Nu pentru laudă mai mari sunt trei: lăcomia
omenească ne-am apucat de pântecelui, iubirea de argint şi
vieţuirea curată şi de Dumnezeu slava deşartă. Iar cele ce urmează

p.8)
acestora sunt cinci: curvia, Dragostea dumnezeiască,
mânia, întristarea, trândăvia şi smerenia şi răbdarea
mândria. Dar tot aşa sunt şi trei dumnezeiască
virtuţi cuprinzătoare care se „Sunt virtuţi propriu-zise şi
împotrivesc acelora: înfrânarea, virtuţi mai mari ca virtuţile, care
sărăcia şi smerenia. Iar după ele cuprind şi susţin pe cele mai
sunt cele ce le urmează: curăţia, multe, sau chiar pe toate, cum e
blândeţea, bucuria, bărbăţia şi ’ dragostea dumnezeiască,
umilinţa. Dar cunoaşterea smerenia şi răbdarea
întregii cete a virtuţilor, după dumnezeiască. Fiindcă zice
puterea, lucrarea şi mireasma Domnul despre aceasta: «Prin
fiecărei virtuţi şi a fiecărui păcat, răbdarea voastră veţi câştiga
nu e un lucru pe care îl poate sufletele voastre» (Luca 21,19),
avea oricine voieşte, ci al celui dar nu a zis întru postirea voastră
ce le-a săvârşit şi pătimit cu fapta sau întru privegherea voastră. Iar
şi cu cuvântul şi a primit de la prin răbdare înţeleg pe cea după
204 Duhul darurile cunoştinţei şi
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI Dumnezeu. Ea e împărăteasa DESPRE OM 201
deosebirii.” virtuţilor, temelia
p.121)
bunătăţilor bărbăteşti. Căci ea e iubire şi de putere cu noi. [...]
pacea în războaie, seninul în în cel ce socoteşte că virtuţile
furtună, statornicia sunt ale lui, nu este deschidere
nestrămutată în cei ce au adevărată nici spre Dumnezeu,
dobândit-o.” nici spre oameni. Căci în
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], deschiderea adevărată : trebuie
p.118) să şe trăiască iniţiativa ambelor
părţi. Sunt deschis cu adevărat
celuilalt, pentru că şi el îmi este
Dobândirea virtuţilor deschis, deci virtutea mea este
şi opera lui. Altfel, virtutea mea
„înrădăcinarea virtuţilor în este numai o intenţie a virtuţii,
suflet nu se poate înfăptui prin dar nu o virtute împlinită.
eforturile proprii, ci numai prin Cel ce afirmă că poate
har, care e lucrarea puternică a face binele numai prin el însuşi,
lui Dumnezeu devenită lucrarea chiar prin această mândrie a lui,
noastră. Virtuţile, ca deschideri nesocotind contribuţia celuilalt,
şi relaţii statornice ale sufletului se închide în sine şi nu -1
cu Dumnezeu, nu pot prinde încălzeşte pe acela, pentru că
putere în noi, dacă nu stă nu-1 preţuieşte cum se cuvine,
Dumnezeu însuşi deschis faţă ca absolut necesar realizării
de noi, sau în comunicare de

p.8)
sale.” cea moartă şi nelucrătoare, în
(Părintele Dumitru Stăniloae, locul celei vii şi lucrătoare în
[87], p.l 19-120, notele 170,171) Hristos. Căci credinciosul trebuie
să primească chipul şi viaţa cea
întru Hristos lucrate de credinţă.”
p.100)
Despre dreapta credinţă

„Ascultarea stă în a-şi
şi despre ascultare tăgădui cineva cu desăvârşire
sufletul său, fapt arătat în chip
vădit prin trup.”
„Dumnezeu
Preamilostivul, prin credinţa
ortodoxă şi fapte bune, şi darul „Prin tăgăduirea sufletului
205 Său, PĂRINŢI
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR lucrează mântuirea înţelege faptul de a-şi lăsa cineva DESPRE OM 201
sufletelor creştinilor ortodocşi. voile sale naturale, după cuvântul:
Credinţa ortodoxă este aceea pe «De voieşte cineva să vină după
care o ţine Una Sfânta Mine, să se lepede de sine» şi cele
Soborniceasca şi următoare.
Apostoliceasca Biserică a Nu este vorba de o
Răsăritului, iar fără ea, adică desfiinţare a sufletului, ci de o
fără credinţa ortodoxă, punere a lui în mâna lui
nicidecum nu este cu putinţă Dumnezeu. Ascultarea e moarte a
nimănui a se mântui. Credinţa morţii şi afirmare a vieţii, afir-
ortodoxă fără fapte bune moartă marea spiritului faţă de trup,
este, precum şi faptele cele pentru a opri trupul de la moartea
bune fără credinţa ortodoxă veşnică. Şi nu este vorba nici
sunt moarte. Iar cel ce vrea să numai de o renunţare la voile rele,
se mântuie, trebuie să unească ci de o predare a voii celei bune,
întotdeauna credinţa ortodoxă adică a voii peste tot în mâna lui
cu faptele cele bune şi să aibă Dumnezeu; e o predare raţională,
fapte bune întru credinţa pentru eliberarea de patimă, o
ortodoxă.” renunţate la existenţa egoistă în
(Sfântul Paisie de la Neamţ, [58], izolare, prin acordul ei cu raţiunea
p.137) . lui Dumnezeu. Această predare lui
„Numai credinţa din har, Dumnezeu a voilor proprii o arată
lucrătoare prin porunci în Duh, e cineva prin faptele manifestate în
îndestulătoare pentru mântuire trupul său, împlinind numai acele
dacă o păzim şi nu o alegem pe fapte prin trup care sunt plăcute

p.8)
lui Dumnezeu.” căutările de contraziceri în
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], sfaturile date lui spre a împlini
p.78, nota 129) binele, sunt tot felul de pretexte,
de amânare sau de refuz a ,
împliniri lor. Binele e simplu şi se
„Cei ce se supun cu vede cu mintea simplă. Cea sucită
simplitate în Domnul străbat îl acoperă prin tot felul de
drumul cel bun, nemişcând în ei, complicări iscodite.”
prin iscodire de amănunte, (Părintele Dumitru Stăniloae, [89],
viclenia dracilor.” p.83, nota 145)
„De ce Sfinţii Părinţi au pus
ascultarea mai presus de post şi
„întrebările, analizele,
rugăciune?
Pentru că dacă facem nevoinţe (ascetice), dar fără ascultare, aceasta
sporeşte duhul slavei deşarte. Cel ce ascultă dimpotrivă, face totul aşa
206 cum i-a fost spus şi nu are motiv să se trufească. Pe de altă parte, cel ce
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE OM 201
asculta şi-a taiat în toate voia sa proprie şi ascultă de Părintele său
duhovnicesc; De aceea mintea lui e liberă de orice grijă şi primeşte darul
rugăciunii curate.”
Despre credinţa (încrederea) în Dumnezeu
„Credinţa este puterea care ne face să murim pentru Hristos de

dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea
ne face 1 să socotim sărăcia ca bogăţie; neînsemnătatea şi umilirea, ca
slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim
toate (II Cor. o, 10), mai bine zis c-am dobândit bogăţia cunoştinţei lui
Hristos cea nepă- ■ trunsă (Efes. 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce
se văd, ca ţărână şi fum.
Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plâcenic
vieţii, ci să suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră pnn
întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi
Dumnezeu. «Căci răbdând, zice, am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la

p.8)
* mine» (Ps. 39, 1).”
„Credinţa în Hristos, Adevăratul Dumnezeu, naşte dorinţa după cele

bune (duhovniceşti - n. n.) şi frica de chinuri. Iar dorinţa celor mai înalte
şi frica de chinuri aduc păzirea întocmai a poruncilor. Păzirea întocmai a
poruncilor învaţă pe creştini să-şi cunoască neputinţa lor. Iar cunoaşterea
neputinţei noastre adevărate naşte aducerea aminte de moarte. Cel ce şi-a
făcut-o pe aceasta însoţitoare de viaţă va căuta cu osteneală să afle cc J
soartă va avea după ieşirea şi plecarea din viaţa aceasta. Iar cel ce so
străduieşte să cunoască cele viitoare e dator, întâi de toate, să se lipsească
de cele de acum. Căci cel ce este stăpânit de împătimirea faţă de accsica.
până la cel mai neînsemnat lucru, nu poate dobândi cunoştinţa
desăvârşită a acelora.”
207 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE OM 201
Despre citirea cărţilor ortodoxe
[ Discernământul în citirea cărţilor duhovniceşti
„Să citeşti, pe cât poţi, vieţile sfinţilor care accentuează pocăinţa, ca

• vi te foloseşti.
Nu citi cărţi dogmatice, deoarece nu sunt pentru începători. Dar
chiar 'î fi mai târziu, dacă nu ştii carte (dacă nu ai suficientă pregătire
duhovni- | ceaşcă şi cărturărească - n.n.), să nu le citeşti, deoarece precum
din pricina J I docaliei unul lipsit de carte cade în înşelare,
înţelegând-o anapoda, la fel
\ şi cărţile dogmatice te pot duce la o astfel de înşelare. înşelarea din Filo-
£ calie (atunci când Filocalia e înţeleasă greşit - n.n.) va pricinui o linişte
diavolească a simţământului fals că nu eşti decât cu puţin mai jos (în
sme- ; renie) decât Sfântul Grigorie Sinaitul. Iar erminia dogmei îl face
pe cel ţfŞră carte, deşi este o fiară sălbatică şi plin de invidie înfricoşată,
să creadă |ca este Sfântul Marcu Eugenicul22.
i|, Fireşte, şi studiul potrivit este şi el o problemă a stareţului (sau a du-
hovnicului - n.n.), dar în mod simplu voi pune şi în aceasta gândul meu.
~:La început un capitol pe zi din Evanghelie este absolut necesar şi

p.8)
pentru Asfinţirea noastră, deoarece alungă toate cele rele. De asemenea,
cărţi patristice, prin care să poţi înţelege Evanghelia, deoarece toate cele
patristice fsunt râuri ce izvorăsc din Evanghelie. Când mergem pe cursul
râurilor ' aflăm izvorul şi nu cădem ca protestanţii în văgăuni. Sinaxarul
ajută mult deoarece în el fiecare poate afla orice fel de vitamină de care
are nevoie |'şufletul său. Este bun şi sinaxarul zilei. De asemenea, Sfântul
Ioan Scă- î rarul este absolut necesar pentru fiecare monah (ca prototip),
precum şi j, Patericul, Lavsaiconul, Limonariul, Sfântul Efrem, Războiul
nevăzut (car- gtea Sfântului Nicodim Aghioritul - n.n.), Filocalia (dacă
eşti cu carte) -
________:_______________
HpŞfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, a participat la sinodul de la Fen-ara-
Flo- TB§8a (1438-1439), dovedind faptul că latinii (papistaşii) sunt eretici. A fost un mare
apără- TpOil Ortodoxiei. S-a împotrivit unirii cu papa şi nu a semnat actul de unire.
afară de cele referitoare la (Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],
Rugăciunea minţii, deoarece p.66)
acolo este nevoie să ai şi
208 nevoinţă
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR ca să înţelegi şi nu-ţi va
PĂRINŢI DESPRE OM 201
ajunge numai faptul că eşti învă- Aplicarea în practică a
ţat (de nu vei avea şi un sfaturilor duhovniceşti primite
povăţuitor experimentat, care prin citire
este foarte necesar) Deoarece „Cei care-şi au mintea adunată
este primejdios să amestece când citesc, dar se mulţumesc
cineva lacrimile sale ieftine cu numai
cele preţioase ale Sfinţilor Părinţi 77
' ... •.!?<
şi să se înşele. Iar aceasta este cu cu cititul, fără să pună nimic în

atât mai periculos pentru practică în vederea sporirii lor
caracterele sentimentale. duhovnic ceşti, se aseamănă cu
Acelaşi pericol, poate şi agricultorii aceia care se
mai mare, poate veni din îngreuiază să pună mâna pe,,
lucrările Sfântului Simeon Noul plug, ci stând la umbră deasă
Teolog (prin înţelegerea greşită, citesc mereu cărţi despre
neduhovnicească a lor - n.n.), agricultură şi în1 multe lucruri
deoarece unii ca aceştia teoretice, dar rămân nelucrători
amestecă, afară de lacrimi, şi şi nefericiţi.”
dumnezeiasca dragoste a (Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],
Sfântului cu propriile lor p.140)
simţăminte, precum şi dragostea
Sfântului pe care o avea către
stareţul său, cu sentimentalismul
lor de multe ori bolnav şi plin de
toxine duhovniceşti, lucru pe
care este greu să-l înţeleagă.”

p.8)
multe Cuvinte de acestea în
Despre frica de Dumnezeu Sfintele Scripturi. Dacă deci şi
sfinţii, care iubesc aşa e mult pe
'ăm Domnul, se tem de El, cum zice:
«Dragostea desăvârşită scoate ară
Credinţa şi frica de frica»? Sfântul voieşte să ne arate
că sunt două frici. Una începătoare
is una desăvârşită; şi că una este a
Dumnezeu
începătorilor, cum ar spune
„Progresând, credinţa cineva, a nstitorului de Dumnezeu,
devine frică de Dumnezeu. Pe de iar alta a celor sfinţi şi desăvârşiţi,
o parte, nu credinţa se naşte din a celor ce au ijuns ia măsura
frica de Dumnezeu, ci frica din
iubirii. De pildă: cineva face voia
credinţă, căci ca Ci-h fie frică de
lui Dumnezeu din frica de linuri.
El, trebuie să crezi în El. Pe de
alta, credinţa nu se poafe Acesta, cum am spus, e încă
dezvolta fără ca să treacă prin începător. El nu face încă binele
frică sau să fie ajutată chiar de la penel însuşi, ci de frica bătăilor.
209 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI Altul face voia lui Dumnezeu DESPRE OM 201
început de frica.” (Faptele
Apostolilor 2, 37) iubindu-L e Dumnezeu însuşi,
„Credinţa nu este nici dorind în chip deosebit să-I placă
măcar la început pur teoretică, ci lui Dumnezeu, ‘testa ştie ce este
are prin fric ce o însoteşte un binele însuşi, acesta a cunoscut ce
înseamnă a fi cu umnezeu. Acesta
caracter existenţial. [...]
Frica lui Dumnezeu este este cel care are iubirea adevărată
opusul fricii de lume. Ea are pe care sfântul o _ meşte
rostul să cople- -scă frica de desăvârşită. Şi această iubire îl
lume.” duce pe el la frica desăvârşită.
(Părintele Dumitru Stăniloae, [70], * Unul ca acesta nu se mai teme
p.134) şi păzeşte voia lui Dumnezeu, nu
entru bătăi, nu pentru a fi pedepsit,
ci, cum am spus, pentru că a gustat
Cele două trepte ale fricii n dulceaţa de a fi împreună cu
'4? ->
’ Dumnezeu. îi este frică să nu cadă
r
„Spune Sfântul Ioan în epistolele din ea, este frică să nu fie lipsit de
soborniceşti: «Dragostea desăvâr- ea. Aceasta este frica desăvârşită,
ită scoate afară frica». (I Ioan 4, care de şte din iubirea aceasta.
18).Oare ce voieşte să ne spună Aceasta scoate afară frica
Sfântul? espre ce dragoste şi începătoare. De aceea ce că
despre ce frică vorbeşte? «dragostea desăvârşită scoate
Proorocul zice în psalmi: afară frica.» Dar e cu neputinţă a
<Temeţi-vă de Domnul, toţi sfinţii se junge la frica desăvârşită, altfel
Lui» (Ps. 33, 10). Şi aflăm şi alte decât prin cea începătoare.”

p.8)
Dobândirea fricii de Dumnezeu
„Sileşte-te să-ţi aduci aminte de

Dumnezeu, că El e cu luare aminte
la şi cele ce le ai în convorbire cu
inima ta sunt descoperite înaintea
Lui. une deci sufletului tău: dacă
te temi de păcătoşii asemănători
ţie, ca să vadă păcatele tale, cu cât
mai mult nu trebuie să te temi de
Dumnezeu are ia aminte la toţi? Şi
din sfatuirea aceasta cu tine, vine
în tine frica de mnezeu în suflet.
Şi de rămâi neclintit în ea, vei
rămâne neclintit în faţa

p.8)
211
patimii, precum s-a zis: „Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sio- trându-1, îl arde ca într-un foc fără durere. Pe urmă, curăţindu-se treptat,
nului: nu se va clătina în veac cel ce locuieşte în Ierusalim” (Ps. 124,1).” ajunge la curăţirea desăvârşită, sporind în dragoste pe măsură ce se micşo-
(Cuviosul Isaia Pustnicul, [92], p.5fy rează frica din el. în felul acesta ajunge la dragostea desăvârşită, în care,
cum am zis, nu mai este frică, ci nepătimirea deplină, produsă de slava lui
Dumnezeu. Să avem deci ca laudă neîncetată, mai presus de toate laudele,
„Să ai pe Dumnezeu înaintea ochilor tăi în tot lucrul pe care îl faci.” întâi frica lui Dumnezeu, apoi dragostea care este plinirea legii desăvârşirii
(Cuviosul Isaia Pustnicul, [92], p.74) în Hristos.”
„Părinţii au spus că omul dobândeşte frica de Dumnezeu, având
pomenirea morţii şi amintirea chinurilor şi cercetându-se în fiecare seară pe Frica de Dumnezeu şi iubirea
sine, cum a folosit ziua, şi dimineaţa iarăşi, cum a .trecut noaptea; apoi din
neîndrăznire şi din alipirea de un om care se teme de Dumnezeu. Căci se „Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu
spune că un frate a întrebat pe un Bătrân oarecare: «Ce voi face, Părinte, ca se teme de El mai întâi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi
să mă tem de Dumnezeu?» Şi-i spuse lui Bătrânul: «Mergi, alipeşte-te de un înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare.
om care se teme de Dumnezeu şi din frica lui de Dumnezeu, învaţă şi tu să te Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va
temi de Dumnezeu».” părăsi toate grijile lumeşti.”
(Ava Dorotei, [89], p.5] S) (Sfântul Ierarh Diadoh, [81], p.420)
Pierderea fricii de Dumnezeu , Mustrarea întru frica de Dumnezeu

«
„Alungăm frica de Dumnezeu de la noi neavând pomenirea morlii. nici ; ■ „Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care
a chinurilor, neluând aminte la noi înşine, necercetându-ne cum am folosit păcătuieşte îşi câştigă sieşi virtutea opusă greşelii. Iar cel ce ţine minte răul
ziua, ci vieţuind cu nepăsare şi ocupându-ne cu lucruri fără rosl, arătându-ne şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească.”
plini de îndrăzneală. Acesta este lucrul cel mai rău; aceasta este pierzania (Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.336)
noastră desăvârşită. Căci ce alungă aşa de mult frica de Dumnezeu din suflet,
ca îndrăzneala? [...]
Dacă din frica de Domnul fiecare se abate de la rău, negreşit unde nu „Pe cel foarte smerit şi sensibil nu trebuie să-l mustrăm cu asprime, Sţ
este frica de Dumnezeu, acolo este toată patima. Dumnezeu să izbăvească deoarece se poate încărca cu mai multă greutate decât a greşit şi e în g?
sufletele noastre de patima pierzătoare a îndrăznelii!” primejdie să se îndoaie.”
(Ava Dorotei, [89], p.51S) (Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.145)
Frica de Dumnezeu şi curăţirea sufletului p Frica de Dumnezeu şi necazurile
„Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit şi s-au umplut de murdărie, f- „Cel ce cunoaşte adevărul nu se împotriveşte necazurilor care vin
nu simt lucrarea leacului; dar după ce sunt curăţite, simt lucrarea leacului, asupra lui. Căci ştie că-1 conduc pe om spre frica de Dumnezeu.”
ajungând prin el la tămăduirea desăvârşită. Aşa şi sufletul, câtă vreme e (Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.331)
neîngrijit şi acoperit în întregime de lepra voluptăţii, nu poate simţi irica de Frica de Dumnezeu şi păcatul
Dumnezeu, chiar dacă i-ar vesti cineva neîncetat judecata înfricoşau! şi „Frica de Dumnezeu ne sileşte să luptăm cu păcatul. Dar luptând noi,
aspră a lui Dumnezeu. Dar când începe să se curăţească cu multă luare însuşi harul lui Dumnezeu îl surpă.”
aminte, simte frica de dumnezeu ca pe un leac adevărat al vieţii, care mus-
212
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.339) „îndrăzneala e contrară sfielii şi respectului faţă de taina omului. Ea
trece peste om în mod grosolan ca peste un obiect. Ea ispiteşte pe cel slab, se
joacă cu el fără nici o sfială, îl amăgeşte, îl exploatează. Ea aprinde şi susţine
patimile în cel ce îndrăzneşte şi îl trage şi pe celălalt la suprafaţa fiinţei lui.
îndrăzneala e superficialitate şi trivialitate. Ea deschide uşa tuturor păcatelor
şi patimilor, neţinând seama că prin aceasta le dă drumul să năvălească în
Despre frică sanctuarul fiinţei omeneşti. Ea nu se teme nici de Dumnezeu. îndrăzneala e
dovada însoţirii superficialităţii şi grosolăniei cu suprapreţuirea eului
propriu.”
Cele şase feluri de frică
îndrăzneala cea bună
„Frica se împarte în şase feluri: în ezitare, în sfială, în ruşine, în încre-
menire, în groază şi în nelinişte. Ezitarea este frica în vederea unei acţiuni ce „Această îndrăzneală către Dumnezeu este altceva decât îndrăzneala faţă
are să se îndeplinească. Sfiala este frica ce rezultă din aşteptarea dojenii. de oameni. Ea nu înseamnă conştiinţa superiorităţii şi superficialitate, căci
Aceasta este cea mai bună stare sufletească. Ruşinea este teama care provine cine se poate socoti, dacă cugetă serios la sine, superior lui Dumnezeu şi cine
dintr-o faptă dezonorantă. Nici această stare sufletească nu este fără « nădejde poate rămâne în astfel de superficialitate? Ea e încrederea copilului în iubirea
pentru mântuire. încremenirea este frica ce rezultă dintr-o mare închipuire. tatălui său; încrederea omului duhovnicesc că Dumnezeu îl va scăpa din
Groaza este frica ce se naşte dintr-o închipuire neobişnuită. Neliniştea este necazul ce-1 împresoară. Ea e îndrăzneala însoţită cu frica, sau cu
frica că nu vom reuşi, adică frica de nereuşită. Căci ne neliniştim atunci când recunoaşterea nesfârşitei puteri şi iubiri a lui Dumnezeu, care nu trebuie
ne temem că faptele noastre nu vor reuşi.” dispreţuită.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.75) (Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.302, nota 423)
Despre întristare „Să ne deprindem numai în
acea întristare, care se cuprinde în
„Locuitorii cetăţii se tem de barbari cât timp nu au ajutorul împăratului. pocăinţa pentru păcate şi e
Dar când află că a sosit în cetate ducele, sau generalul, nu se mai tem, ştiind împreunată cu nădejdea cea bună.
că aceia se îngrijesc de ei. Chiar dacă aud că se apropie barbarii, nu mai sunt Despre aceasta zice şi Apostolul:
îngrijoraţi, având pe cel ce luptă pentru ei. Deci şi noi dacă credem în întristarea cea bună «întristarea cea după Dumnezeu
Dumnezeu, nu ne temem de draci, căci ne trimite ajutorul Lui.” lucrează pocăinţă spre mântuire,
(Sfântul Ioan Prorocul, [91], p.172) „Să ne întristăm cu acea
întristare care este maica bucuriei fără părere de rău». Căci
Despre îndrăzneală întristarea cea după Dumnezeu,
şi să nu ne bucurăm cu bucuria
care naşte întristarea. [...] Să ne hrănind sufletul cu nădejdea
întristăm cu acea întristare din pocăinţei, e împreunată cu
care răsar pacea şi odihna veşnică bucurie. De aceea, ea face pe om
îndrăzneala cea rea şi să nu căutăm dezmierdările, osârduitor şi ascultător spre toată
din care se nasc multe dureri şi lucrarea cea bună, prietenos,
„De voieşti să te izbăveşti de patimile de ocară, taie de la tine îndrăz - smerit, blând, gata să sufere răul
supărări.”
neala faţă de orice om; şi mai ales faţă de cei spre care vezi că înclină inima ta şi să rabde toată buna osteneală şi
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur,
prin patima poftei.” zdrobirea, ca una ce e cu adevărat
[37], p.284)
(Sfântul Ioan Proorocul, [91], p.300) după Dumnezeu. Ea face să se
arate în om roadele Sfântului
213
Duh, care sunt: bucuria, bună şi nu-1 lasă să primească chip smerit, ca înaintea lui
dragostea, pacea, îndelunga răb- cuvânt de sfat nici de la prietenii Dumnezeu, înaintea ajutătorului
dare, bunătatea, credinţa şi cei adevăraţi, precum nu-i tău.”
înfrânarea.” îngăduie să le dea răspuns bun şi (Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.lll)
(Sfântul Ioan Casian, [81], p.153) paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl
umple de amărăciune şi de
nepăsare. în sfârşit, îi pune în “ „Duhovnicul ţi-a fost dat ca
întristarea cea rea minte gândul să fugă de oameni, ajutor în cele bune. Dumnezeu a
că de unii ce i s-ar fi făcut pricină ţinut ,seama de nivelul nostru
„A cincea luptă (după cele omenesc şi ne-a dat un ajutor
de tulburare şi nu-1 lasă să-şi dea
împotriva duhurilor lăcomiei, apropiat nouă. S-ar ; putea socoti
seama că nu din afară vine boala,
desfrânării, iubirii de arginţi şi duhovnicul (şi preotul) în acest
ci ea mocneşte înlăuntru, făcându-
mâniei - n.n.) o avem împotriva sens şi un ajutor de care se
se arătată când vine vreo ispită
duhului întristării, care întunecă foloseşte Dumnezeu pentru folosul
care o dă la iveală. Căci niciodată
sufletul ca să nu poată avea nici o nostru. Aşa cum Dumnezeu nu
nu s-ar vătăma omul de om, dacă
vedere duhovnicească şi-l opreşte botează
nu ar avea mocnind înăuntru
de la toată lucrarea cea bună.
pricinile patimilor.”
Când duhul acesta viclean tabără
(Sfântul Ioan Casian, [81], p.151)
asupra sufletului şi-l întunecă în
întregime, nu-i mai îngăduie să-şi
facă rugăciunile cu osârdie, nici Tămăduirea de întristarea
să stăruie cu folos pe lângă cea rea
sfintele citiri şi nu rabdă pe om să
fie blând şi smerit faţă de fraţi. îi „Ea se tămăduieşte prin
pricinuieşte scârbă faţă de toate rugăciune, prin nădejdea în
lucrurile şi faţă de însăşi Dumnezeu, prin cugetarea la
făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, cuvintele cele dumnezeieşti şi prin
întristarea tulbmă toate sfaturile petrecerea cu oameni cuvioşi.”
mântuitoare ale sufletului şi (Sfântul Ioan Casian, [81], p. 154)
usucă toată puterea şi stăruinţa ■
lui, făcându-1 ca pe un ieşit din
minte şi legându-1 de gândul
deznădejdii. De aceea, dacă avem
de gând să luptăm lupta
duhovnicească şi să biruim eu Despre pocăinţă şi
Dumnezeu duhurile răutăţii, să mărturisire
păzim cu toată străjuirea inima
noastră dinspre duhul întristării.
Căci precum molia roade haina şi
cariul lemnul, aşa întristarea
mănâncă sufletul omului. Ea îl „Nu socoti lucru nevrednic
face să ocolească toată întâlnirea de tine a-ţi face mărturisirea în
singur, ci i-a trimis pe postoli şi pe urmaşii lor să boteze, ca să ne dea şi bucurie fac diavolului. Mare şi bun lucru este mărturisirea păcatelor,
siguranţă că suntem botezaţi, aşa nu primeşte mărturisirea noastră fără ■precât tăinuirea lor este bucurie satanei.
mijlocirea unui om văzut, ci-1 foloseşte pe acesta ca ajutor văzut, pe măsura Cineva, amăgindu-se, grăieşte: «Astăzi să-mi fac plăcerea mea, iar
noastră. El dă putere pătrunzătoare cuvântului omenesc al duhovnicului, mâine mă voi pocăi». Dar cine ştie de va ajunge sau nu ziua de mâine? Că,
căci Fiul lui Dumnezeu însuşi S-a folosit de cuvânt omenesc care răsuna în fără de veste, vine moartea şi-l pierde pe el. Iar dacă este cineva cărturar,
urechile ascultătorilor, dându-i tărie dumnezeiască, făcându -1 mijloc al apoi diavolul îi bagă lui în cap un gând, zicându-i: «Tu îţi ştii şi singur
puterii dumnezeieşti. Căci cuvântul creşte din Cuvântul.” gândurile tale şi ceea ce zice Scriptura ştii, precum şi ceea ce Sfinţii Părinţi
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p. 111, nota 190) au poruncit; deci tămăduieşte-te singur, fără de duhovnic». Nu asculta gân-
durile acelea şi nu zăbovi a-ţi tămădui, mărturisindu-ţi, păcatele tale, ca să
fii iertat şi în veacul de acum şi în cel viitor.”
„Dezgoleşte-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. «A mea e buba, (Sfântul Ioan Gură de Aur, [97], p.128, 30 sept.)
Părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia.
Nimeni altul nu este pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva,
ci negrija mea!» Fă-te la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul şi cu gândul, Mărturisirea la duhovnici iscusiţi
ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi
picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.” „Bine este, cu adevărat şi de folos, ca să ne mărturisim păcatele, însă
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p. 111) la părinţi duhovnici iscusiţi, iar nu la preoţi simpli şi neiscusiţi, nedestoi-
inici a folosi un lucru ca acesta. Ca nu cumva, prin dragostea lor cea nefo-
lositoare şi prin canonul dat fără iscusinţă, să păgubească pe cela ce vine la ,
Războiul gândurilor după mărturisire spovedanie şi nefolositor şi leneş să-l facă. Deci, de vei afla un om duhov-
■ nicesc, care să poată să te îndrume pe tine, să nu te ruşinezi să te
„Să nu ne speriem dacă suntem războiţi şi după mărturisire. Căci e mai mărturiseşti la el, ca lui Dumnezeu, iar nu ca la un om. Că a zis unul din
bine să ne luptăm cu gândurile decât cu mândria.” Sfinţi: ?,«Cel înţelept în sufletul său nu se ruşinează de căderea sa şi nu se
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.l 12) sfieşte şi mici nu se sminteşte a-şi mărturisi păcatele sale». Că zice Sfântul
Ioan Teologul: «Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi
„Dacă n-am fi războiţi de gânduri ispititoare, după mărturisire, ne-am drept, ca să aie ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată
mândri, ca unii ce nu mai suntem supuşi ispitelor şi în acest caz, ar trebui să nedreptatea». (I Ioan 1,9).”
luptăm împotriva mândriei şi lupta cu ea ar fi mult mai grea.” ■ (Cuviosul Anastasie, egumenul Muntelui Sinai, [98], p.692,20 apr.)
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.l 12, nota 191)
Iisuse, Dumnezeule, primeşte-mă acum şi pe mine cel ce mă pocăiesc;

căci toată viaţa în nepăsare mi-am petrecut-o şi pe Tine Te-am mâniat.
(La Utrenie, în Duminica fiului risipitor) Despre iertare
Roadele mărturisirii
„Mărturisiţi-vă păcatele voastre, pentru că, prin mărturisire se vindecă rănile „Precum turbatul niciodată nu simte odihna, aşa şi acela care nu uită
cele sufleteşti, precum şi vătămarea trupească, arătându-se la vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea
doctor, se tămăduieşte, iar cea tăinuită, boală mare face, iar mai pe urmă pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele
aduce moarte. Asemenea şi păcatele cele tăinuite omoară şi trupul şi sufletul vătămătorului său. Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai
întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire şi duhovnicească.
îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit decât un om care de- [...]
a pururea este mânios? îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă vede Minunată e îmbinarea postului cu rugăciunea! Rugăciunea este
numai haina sau casa lui, această vedere-1 chinuieşte şi îi adaugă lipsită de putere dacă nu e întemeiată pe post, iar postul e neroditor
o adâncă rană peste rană.” dacă pe el nu e zidită rugăciunea.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, [36], p.72) Postul îl desface pe om de patimile trupeşti, iar rugăciunea se
luptă cu patimile sufleteşti, şi după ce le-a biruit, pătrunde întreaga
alcătuire a omului, îl curăţeşte. [...]
„Cel ce nu iartă păstrează în sine o mândrie care împietreşte. Nu se Cel ce seamănă pământul fără să-l fi lucrat pierde seminţele, şi în
umanizează, nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat şi, loc de grâu culege mărăcini. La fel şi noi: dacă vom semăna seminţele
în afară de ea, omul pierde condiţia de om. Deci, cel ce nu iartă nu poate rugăciunii fără să fi subţiat trupul, în loc de dreptate vom culege roada
intra în împărăţia iubirii, a umanităţii scăpate de rigiditate.” păcatului. Rugăciunea va fi nimicită şi răpită de feluritele gânduri şi
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.260, nota 343) visări deşarte şi păcătoase, va fi spurcată cu simţăminte ale împătimirii
de plăceri.
Trupul nostru a luat fiinţă din pământ, şi dacă nu-1 lucrăm aşa
cum se lucrează pământul, nicicând nu poate să aducă roada dreptăţii.
Dimpotrivă, dacă cineva lucrează pământul cu mare sârguinţă şi
chel- 'j Meii, dar îl lasă nesemănat, pământul se va acoperi cu neghină
Despre înfrânare deasă. La fel şi cu trupul: când este subţiat prin post, dar sufletul nu e
lucrat prin rugăciune, citire, smerită cugetare, atunci postul devine
părinte al unor neghine de multe feluri, patimile sufleteşti: cugetarea
semeaţă, slava deşartă, dispreţul. [...]
Pofta de mâncare se îndreptează prin mese simple şi înfrânarea de
„Capul virtuţilor este rugăciunea; temelia lor este postul. la ghiftuire şi de la desfătarea cu gustul mâncării. [...]
Postirea înseamnă a mânca întotdeauna cu măsură, alegând cu luare Foarte însemnat este felul mâncării. [...]
aminte bucatele pe care le mâncăm. [...]. H Cea mai firească mâncare este cea pe care i-a rânduit-o Ziditorul ţ
Legea postului, ce pare o lege pentru pântece, este de fapt o lege pentru omului îndată după zidire: hrana vegetală. Dumnezeu le-a grăit strămo- §6
minte. şilor: Iată, am dat vouă toată iarba care face sămânţă, care este deasupra a î'
Mintea, care împărăteşte în om, dacă voieşte să intre în drepturile sale tot pământul; şi tot pomul ce are întru sine rod de sămânţă va fi vouă de
de stăpânitoare şi să le păstreze, trebuie mai înainte de orice să se supună mâncare (Facerea 1, 29). De-abia după potop a fost îngăduită mâncarea
legii postului. Numai atunci va fi ea mereu priveghetoare şi luminată; numai cărnii (Facerea 9, 3).
atunci va putea să stăpânească dorinţele inimii şi trupului; numai prin trezvie Hrana vegetală e cea mai bună pentru nevoitori. Ea înfierbântă cel
necontenită poate ea să cugete la poruncile evanghelice şi să le urmeze. mai puţin sângele, îngroaşă cel mai puţin trupul; vaporii şi gazele ce
Temelia virtuţilor este postul. [...] iau naştere din ea şi urcă la creier au cea mai mică înrâurire asupra lui;
Cel care nu păzeşte măsura şi alegerea cu grijă a mâncării nu poate să- în fine, ea este cea mai sănătoasă, dat fiind că stimulează în cea mai
■
şi păstreze nici fecioria, nici întreaga înţelepciune, nu-şi poate înfrâna mânia, mică măsură producerea de mucus în stomac. Din aceste pricini, ea
se dedă leneviei, trândăviei şi întristării, se face rob al slavei deşarte, sălaş al înlesneşte omului
trufiei, pe care o bagă în om starea lui trupească ce apare cel mai adeseori păstrarea curăţiei şi trezviei minţii, iar stăpânirea
din pricina mesei bogate şi ospătarii până la saţ. [...] ' acesteia asupra întregii alcătuiri a omului se întăreşte; asupra
Saţul mâncării şi beţia îngroaşă nu numai trupul, ci şi mintea şi celor ce o întrebuinţează au mai pu- |! ţină înrâurire patimile, şi
inima, adică îl aduc pe om, cu sufletul şi cu trupul, într-o stare aceştia au mai multă putere spre a se îndeletnici §§■• cu nevointele bunei
trupească. Dimpotrivă, postul îl aduce pe creştin într-o stare cinstiri. [...] fi
DESPRE OM 219
Dar când te socoteşti pe tine numai celui nesporit uhovniceşte,
I
ca unul care ai întrecut, chipurile, pe care aceste relaţii îl ispitesc.”
mă- ra, află că şi ceea ce aveai ai (Părintele Dumitru Stăniloae,
pierdut. Deci nu umbla nici [91], p.333, nota 469)
înlăuntru, nici afară, ci începe de
la mijloc. [...] A nu te încrede
nici în linişte şi a nu arata dispreţ
nici faţă de ocupaţii, ci a fi smerit
Carnea îngroaşă trupul pentru om, nu omul pentru post;
în linişte şi treaz în ocupaţii e
grozav, pricinuindu-i o deosebită mâncarea, care e lăsată pentru
calea de mijloc, care nu cade
îngreunare; vaporii şi gazele ei sprijiniiea trupului, nu trebuie să-l
niciodată.”
îngreunează foarte tare creierul. slăbănogească.”
Din această pricina ea nu e (Sfântul Ierarh Ignatie (Sfântul Ioan Proorocul, [91],
întrebuinţată nicidecum de către Briancianinov, [23], p. 139-145) p.332-333)
monahi; ea le rămâne oamenilor
care trăiesc în lume şi se
Să postim post primit, „Se face deosebirea între
îndeletnicesc tot timpul cu munci
bineplăcut Domnului; postul cel liniştea care se dezinteresează,
trupeşti grele. Dar şi pentru
adevărat este înstrăinarea de prin retragere, de alţii şi liniştea
aceştia întrebuinţarea ei statornică
este vătămătoare. răutăţi, înfrânarea limbii, care e plină de milă pentru alţii,
«Cum! - vor striga atunci lepădarea mâniei, depărtarea de mergând până la cruce pentru ei,
păruţii înţelepţi. Mâncarea cărnii pofte, de clevetire, de minciună şi care nu are nevoie de retragere.
este îngăduită omului de de jurământul mincinos. O linişte nepăsătoare la
Dumnezeu, iar voi opriţi folosirea (La Vecernie, Marţi, în durerea altora e o închidere în
ei?» La acestea vom răspunde cu întâia săptămână a Sfântului şi mândrie. Dar u poate fi plin de
vorbele Apostolului: Toate îmi Marelui Post)* milă faţă de alţii şi în acelaşi
Liniştea lăuntrică timp liniştit cel ce n-a 'uns la
sunt îngăduite, dar nu toate îmi
sunt de folos; toate îmi sunt „Ce este liniştea? Ea constă starea în care nu mai e ispitit de
îngăduite, dar nu toate zidesc (I în a-şi aduna cineva inima în ea; păcate în relaţie cu alţii. A uni
Corinteni iniştea cu mila faţă de alţii este
însăşi, oprind-o de la a da şi a lua
10, 23). Noi ne ferim de folosirea propriu celor ajunşi la o stare de
şi de la dorinţa de a plăcea
cărnii nu pentru că am socoti-o neprihă- ’~e. [...] Retragerea din
oamenilor şi de la celelalte
necurată, ci pentru că ea relaţiile cu alţii se recomandă
îngreunează foarte mult întreaga lucruri. [...] Abia atunci se naşte
noastră alcătuire, împiedicând în om liniştea: când a purtat
crucea. Când deci pătimeşti „Luaţi 'oul Meu peste voi şi vă învăţaţi de
sporirea duhovnicească. [...] la Mine că sunt blând şi smerit cu inima,
în privinţa măsurii postului, împreună cu altul, afli ajutor15. şi veţi afla mă sufletelor voastre. Că jugul
fiecare trebuie să se cerceteze pe meu este bun, şi sarcina Mea uşoară”
sine cu ajutorul unui Părinte 15"u pot fi liniştit cât timp ştiu că am (Matei 11, 29). Când 'mese împreună cu
posibilitatea să-l ajut pe fratele meu dar fratele, când port o parte din sarcina lui,
duhovnicesc încercat şi cu darul
nu-1 ajut. Nu pot liniştit cât timp cârtesc dobândesc şi eu ajutor prin ciunile lui.
dreptei socotinţe şi să nu ia împotriva crucii mele, considerând că Dar totul trebuie lucrat cu discernământ
asupră-şi un post mai presus de este prea grea. Abia atunci ândesc şi chibzuinţă; de aceea este bine să m
puterile sale, fiindcă postul e liniştea, când port crucea cu bucurie sfatul duhovnicului şi în problema
pentru Hristos Domnul, Cel ce a zis: ajutorării fraţilor.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, [37], p.263)
„Cel ce face milostenie imitând pe Dumnezeu nu cunoaşte deosebire

Despre linişte între rău şi bun, între drept şi nedrept, când e vorba de cele ce sunt trebuinţă
trupului, ci împarte tuturor la fel, după trebuinţă, chiar dacă cinsteşte mai
mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât, leneş.”
Despre răbdare
Liniştea exterioară ologice, de zgomote lumeşti şi
chiar de oameni mulţi. Liniştea
„Liniştea este un lucru exterioară, departe de lume, cu
mare. Chiar dacă nu s-ar ruga discernământ, în nevoinţă şi „Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă
cineva, liniştea singură se roagă. rugăciune neîncetată, foarte dispreţuieşte, sau vă smulge ceea ce vă aparţine, sau prigoneşte Biserica,
Ea este rugăciune tainică şi ajuta repede aduce şi liniştea ■rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de
mult în rugăciune. [...] De aceea lăuntrică.” ■ -robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!” Atunci vei purta în chip simţit harul
ajută mult ca mănăstirea să fie (Cuviosul Paisie Aghioritul, [54], ţîn sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşii tăi, iar '
departe de lume, de centre arhe- p. 165) Domnul, văzând gândul tău cel bun, te va ajuta în toate şi experienţa însăşi
Despre milă şi milostenie te va învăţa calea. Dar cel ce gândeşte de rău pe vrăjmaşii lui nu are în el
iubirea lui Dumnezeu şi nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă te rogi pentru
vrăjmaşii tăi, pacea va veni asupra ta. Iar când vei iubi pe vrăjmaşii tăi, să
ştii că un mare har dumnezeiesc locuieşte întru tine. Nu zic că este deja un
har desăvârşit, dar e de-ajuns pentru mântuire. Dacă, dimpotrivă, ocărăşti pe
Izvorul milelor vrăjmaşii tăi, e semn că un duh rău locuieşte în tine şi el aduce gânduri rele
în inima ta; căci, aşa cum a spus Domnul, «din inima omului ies gân- . urile
„Fără un Dumnezeu personal n-ar exista putinţa unei continue sen-
bune şi gândurile rele» (Matei 15,19).”
sibilizări a omului, pentru că nu I-am cere mila cu. sentimentul că ne-o
îţ- (Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.143)
poate da; cu sentimentul că El însuşi este plin de milă faţă de noi, sau f■
izvorul milelor.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.433, nota 608) y. „Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste punerea
noastră. Pentru că a zis Apostolul: «Credincios este Dumnezeu, Care nu ne
va lăsa pe noi să fim încercaţi peste ceea ce putem» (I Corinteni 10, 13).
Mila şi inima Dar noi neavând răbdare, nu voim să suferim nici măcar cât de puţin şi-nici
să primim ceva cu smerenie. De aceea, ne zdrobim şi cu cât ne silim mai
„Organul sufletesc prin care simţim mila şi devenim miloşi e inima: Ea mult să scăpăm de încercări, cu atât ne simţim mai îngreunaţi de ■povara
e puntea simţitoare între persoană şi persoană, prin ea dăm mila, dar şi lor şi slăbim în curaj şi nu putem să scăpăm de ele.
simţim mila lui Dumnezeu.” I Sunt unii care înoată pentru vreo trebuinţă în mare şi, dacă ştiu meşteşugul
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.433, nota 608) înotului, când vine vreun val împotriva lor, se afundă sub el până ce trece şi
rămân astfel nevătămaţi. Dar dacă voiesc să se împotrivească talului, acesta
îi împinge înapoi şi le măreşte distanţa (până la ţintă). Şi ■ând încep iarăşi
Milostenia
să înoate, vine alt val asupra lor şi, de se împotrivesc _”şi, din nou îi
„De multe ori am spus că milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce pri- împinge şi-i aruncă înapoi. Şi se zdrobesc mereu, neiz- ltind nimic. Dar
mesc, ci pentru cei ce dăruiesc; nu pentru cei ce iau, ci pentru cei care dau, dacă, precum am spus, se vâră sub val şi se smeresc ’esubtul lui, acesta
fiindcă aceştia, în principal, câştigă mai mult.” trece peste ei fără să le pricinuiască nici o vătămare; i 'rămân înotând cât
DESPRE OM 221
voiesc şi împlinindu-şi lucrul lor. Aşa e şi cu pătimească rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi fac
încercările. De poartă cineva cu răbdare şi smerenie încercarea, trece prin ea sănătoşi, iar pe ceilalţi îi pregătesc spre pocăinţă.”
nevătămat. Dar de se necăjeşte şi se tulbură învinovăţind pe oricine, se (Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.299, 302)
chinuieşte pe sine însuşi, îngreunând încercarea împotriva sa, şi în loc să
aibă folos din ea, se vatămă.
Căci foarte mult folosesc încercările celor ce le suportă fără tulburare.”
(Ava Dorotei, Filocalia 9, [89], p.611)
„Necazul primeşte proporţii prin subiectivitatea noastră. Noi slăbim

sufleteşte pentru că dăm proporţii necazului, iar dând proporţii necazului, Despre mulţumirea către Dumnezeu
slăbim şi mai mult sufletul. Şi astfel orice lucru cât de mic, ia forma de necaz
insuportabil şi toată viaţa ne devine un lanţ de necazuri [...] Dimpotrivă, Cel
ce nu dă proporţii necazurilor, ci le reduce la inevitabila limitare şi
relativitate a situaţiilor exterioare în viaţa aceasta, descoperă putinţa de
progres nesfârşit în înţelegere, în iubirea de Dumnezeu, de oameni, găseşte şi Mulţumirea pentru daruri
în «eşecurile» sau «necazurile» din afară prilejuri de noi înţelegeri ale
„«Mai întâi şi mai întâi de toate preamăresc pe Sfânta şi pe cea de
putinţei de nesfârşit progres în cele duhovniceşti. Deci se foloseşte şi de ele.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.611, nota 1175) o fiinţă Treime, zicând: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.» [...]
Să dăm totdeauna mulţumire Celui ce ne-a mântuit şi ne
„Pentru ce suferă omul pe pământ, îndură chinuri şi suferă rele? Su- mântuieşte pururea pe noi; Celui ce-I mulţumesc îngerii, Puterile mai
ferim pentru că nu avem smerenie. într-un suflet smerit locuieşte Duhul presus de lume, oştile cereşti, Heruvimii şi Serafimii, neîncetat şi
Sfânt şi el îi dă libertatea, pacea, iubirea şi fericirea. Suferim pentru că nu neîntrerupt, cu glasuri înalte, strigând şi glas înălţând şi zicând: «Sfânt,
iubim pe fratele nostru.” Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot» (Isaia 6, 3). Gândind la aceasta, să-I
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.l87) mulţumim deci şi noi Celui căruia «cerul Ii este scaun şi pământul
aşternut picioarelor» (Isaia 66, 1), Căruia toată zidirea îi slujeşte (Isaia
16,14).
„Orice suferinţă fără voie să te înveţe să-ţi aduci aminte, de Dumnezeu; Pornind de la această pildă a Scripturii, să-I mulţumim şi noi Tatălui că a
în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă.” miluit lumea şi nu L-a cruţat nici pe Fiul Său Unul Născut, ci L-a trimis
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.291) ca Mântuitor şi Izbăvitor al sufletelor noastre. Să-I mulţumim Fiului,
care S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moartea pe crace
(Filipeni 2, 8) pentru noi oamenii. Să-I mulţumim Sfântului Duh, de
„Nu zi: nu vreau şi vine; căci cu siguranţă, dacă nu iubeşti lucrul însuşi,
viaţă făcătorului, Care a grăit în legi şi în proroci şi în învăţători, Care a
iubeşti pricinile lui.”
făcut ■* pe Petru să se pocăiască şi i-a poruncit să meargă la Comeliu
(Fapte 10, 19-20), l-a slăvit şi i-a dat putere să scoale morţi, ca pe Tavita
(Fapte 9, ‘20); Care pururea o ia înainte şi zdrobeşte cursele vrăjmaşului
„De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în? seamă de la cei ce-L cheamă pe El, zicând după prorocia lui David: «Cursa a
cele de faţă, ci aşteptă cele viitoare; şi vei afla că acela ţi-a fost pricină de fost zdrobită şi noi ne-am izbăvit; ajutorul nostru în numele Domnului
multe bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul viitor. care a făcut cerul fşi pământul» (Ps. 123,7-8).”
Precum celor ce s-au hrănit fară socoteală le foloseşte (Sfântul Varsanufie cel Mare, [91], p.104-105)
„Tu ştii că avem nevoie de hrană în fiecare zi, dar n-avem dreptul s-o
absintul amar, aşa celor cu purtări păcătoase le e de folos să
luăm cu plăcere. Dar dacă o luăm, mulţumind lui Dumnezeu care o dă şi vremelnice.”
ocărându-ne ca nevrednici de a o primi, Dumnezeu face din ea un lucru (Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.41)
sfânt şi o binecuvântare. Tot aşa deci când ai nevoie de un lucru şi el îţi este
dat, mulţumeşte lui Dumnezeu care ţi l-a dat socotindu-te nevrednic.”
(Sfântul Ioan Proorocul, [91], p.348) Bucuria cea rea (deşartă)
„Sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndes-

Mulţumirea pentru suferinţe tulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai
-oi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi în fine ajung pradă
„Stăpânul nostru a răbdat pentru noi toate pătimirile. Deci nu vom ocului celui veşnic.”
răbda şi noi, amintindu-ne de ele, ca să fim părtaşi împreună cu El? Ia (Sfântul Ioan Gură de Aur, [36], p.64)
seama că am primit porunca să mulţumim în toate (I Tesaloniceni 5, 18). Să
nu ne atragă pe noi urătorul binelui la nemulţumire, ca să pierdem toate.”
(SfântulToan Proorocul, [91], p. 132)
„Sfinţii Varsanufie şi Ioan unesc răbdarea necazurilor cu mulţumirea.

Prin ultima se întăreşte şi mai mult răbdarea şi se arată ca fiind pentru
Despre rugăciune
Dumnezeu. Căci ea dă slavă lui Dumnezeu nu numai pentru cele plăcute; ci
şi pentru cele neplăcute, văzând şi în cele din urmă înţelepciunea şi iubirea 1'
pedagogică a lui Dumnezeu faţă de noi.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.132, nota 153j „Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui
umnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui
umnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere
peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor; zdrobirea războaielor,
fuerarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie,
ucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, sporirea
Despre bucurie evăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii (cea care e
deznădejdea - n.n.), dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia
lugărilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, ararea
■ ■ ¥ *P'J§ măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, mnul
Bucuria cea bună slavei.”
t'-Sf Sfaturi pentru rugăciune
„Dacă socotesc ca ale mele toate cele primite de cineva de la
Dumnezeu, mă şi rog ca el să le primească, socotind că le prnnesc eu „înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire
însumi. Nu se poate simţi cineva fericit când e bogat, dacă ceilalţi sunt* sinceră. în al doilea rând, mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă
săraci. Numai în ambianţa bogăţiei generale sunt şi eu bogat. Eu mă îmbo^ simţire. Apoi să facem cunoscută împăratului toată cererea noastră. Chipul
gătesc primind de la alţii şi mă bucur de cele ce le au alţii. Mă bucur de mai înainte arătat al rugăciunii noastre e cel mai bun. [...]
ceea ce am eu când văd aceasta folosind pe alţii, rodind în alţii, făcând Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul
bucurie altora. Aceasta se referă mai ales la bunurile spirituale.” simplu şi nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din ceruri.
(Părintele Dumitru Stăniloae, [91], p.147, nota 174) Nu te pomi la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ţi se
împrăştie mintea. Un cuvânt al vameşului a Scut pe Dumnezeu îndurător şi
un cuvânt spus cu credinţă a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune
„Nu ne vom bucura de bunurile veşnice, dacă nu vom dispreţui pe cele pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. Iar un singur cuvânt o adună.
DESPRE OM 223
Chiar de ai urca toată scara virtuţilor, roagă-te pentru iertarea păca- Amăgirea care poate să apară în timpul rugăciunii
telor, auzind pe Pavel care strigă că dintre păcătoşi «cel dintâi sunt eu» (I
Timotei 1,15). [...] : „Nu primi în rugăciune nici o nălucire a simţurilor, ca să nu suferi
Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, să-ţi fie haina sufle- reo ieşire din minţi.”
tului ţesută întreagă din firele, mai bine zis din zalele nepomenirii râului. (Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.413)
Căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă,',
neîmpestriţată în chip felurit. Căci, cu un singur cuvânt, vameşul şi fiul
;,Când vezi o lumină înăuntru sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă
risipitor l-au împăcat pe Dumnezeu cu ei.”
în acel moment nu simţi zdrobire de inima pentru Dumnezeu, nici iubire
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.403-406)
%itru aproapele tău; însă nici nu te teme, ci smereşte-te şi acea lumină va
spare. [...]
„Să nu părăseşti rugăciunea din grija neputinţei nici măcar o singură zi 1 Dacă vezi în duh demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi; mergi
până ce mai răsufli, ci auzi pe cel ce zice: «Când sunt slab, atunci sunt tare» neîntârziat la Duhovnicul sau Bătrânul căruia ai fost încredinţat. Spune tul
(II Corinteni 12, 10). Căci făcând aşa, te vei folosi mai mult şi rugăciunea te Duhovnicului tău şi atunci Domnul se va milui de tine şi vei scăpa de
va ridica îndată, cu împreuna-lucrare a harului. Fiindcă unde este 5, lăgire.”
mângâierea Duhului, neputinţa şi trândăvia nu rămân.” ^ (Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.204)
(Sfântul Teolipt al Filadelfiei, [87], p.72)'î
% r „Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune nepotrivită este atunci îd

Pocăinţa este temelia şi scopul rugăciunii ^ cel care se roagă alcătuieşte prin puterea închipuirii sale năzăriri sau nere,
f] luându-le, la arătare, din Sfânta Scriptură, iar de fapt din propria
„Toate felurile de înşelare demonică la care se supune cel ce iS§| lui stare, din căderea sa. ’in păcătoşenia sa; prin aceste închipuiri îşi măgu-
nevoieşte în rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii* leşte părerea de sine, siuva deşartă, cugetarea semeaţă, trufia, se amăgeşte
nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopub pe sine însuşi. [...]
rugăciunii. . :;ŞP O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiţi în sânul
(Sfântul Ignatie Briancianinov, [23], p.240^ acesteia ca foarte mari sfinţi - aceasta după căderea ei de la Biserica
Primeşte, Stăpână, degrabă, rugăciunile noastre şi le du Fiului tău şi Răsăriteană şi îndepărtarea Sfântului Duh de la ea - s-au rugat şi au ajuns la
Dumnezeu, Doamnă cu totul fără prihană. Scapă din primejdii pe cei ce vedenii, bineînţeles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Aceşti
aleargă către tine; strică uneltirile, surpă semeţia celor ce se întrarmează păruţi sfinţi se aflau în cea mai cumplită înşelare drăcească. înşelarea îşi
nedumnezeieşte, Preacurată, asupra robilor tăi. ridică deja, în chip firesc, capul pe temeiul hulirii împotriva lui Dumnezeu
(La Utrenie, în Duminica vameşului şi fariseului) prin care este schimonosită la eretici credinţa dogmatică. Purtarea
nevoitorilor latini, cuprinşi fiind de înşelare, a fost întotdeauna «extatică»
din pricina neobişnuitei lor înfierbântări trupeşti şi pătimaşe, într-o
Să nu ne rugăm ca fariseul, fraţilor, că cel ce se înalţă pe sine, se va asemenea stare se afla Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Ordinului
'meri, ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul, prin postire, iezuiţilor. închipuirea lui era atât de aprinsă şi de aţâţată, încât, precum el
trigând: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii.
însuşi spunea, avea nevoie doar să o voiască şi să întrebuinţeze oarecare
sforţare ca să-i apară înainte, după bunul său plac, iadul sau raiul. Apariţia
raiului şi iadului se săvârşea nu doar prin lucrarea închipuirii omeneşti; lu-
? Nu cutez a căuta sus la înălţime, că Te-am mâniat pe Tine, Hristoase, crarea închipuirii omeneşti, de una singură, este neîndestulătoare pentru -
'ură măsură; dar ştiind milostivirea Ta, îndurate, strig Ţie: Greşit-am, ■' aceasta. Faptul se săvârşea prin lucrarea demonilor, care îşi uneau prisosi-
stiveşte-Te şi mă mântuieşte. toaiea lor lucrare cu lucrarea neîndestulătoare omenească, adăugând lucrare
(La Utrenie, în Duminica fiului risipitor) la lucrare, plinind o lucrare prin cealaltă, pe temelia liberei voinţe a omului
- care şi-a ales şi şi-a însuşit o îndreptare mincinoasă.” ;
(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p.241,252) Despre evlavie
Amăgirea nu vine din rugăciune ^

„Cel într-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu
„Unii zic că rugăciunea duce sufletul în amăgire duhovnicească. E o pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele create. [...]
greşeală însă. Amăgirea vine dintr-o îngâmfată încredere în sine, şi nu din ' Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu este
rugăciune. Toţi Sfinţii s-au rugat mult şi îndeamnă şi pe ceilalţi la rugăţ altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu.”
ciune. Rugăciunea este cea mai bună lucrare pentru suflet. Rugăciunea e - (Sfântul Antonie cel Mare, [81], p.37, 52)
calea spre Dumnezeu.” f
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.66) -
Deosebirea dintre evlavie şi pietate
'*1
Despre neprimirea celor cerute în rugăciune ; | „Altceva este evlavia şi altceva pietatea - precum evlavia ortodoxă
răsăriteană diferă de pietatea apuseană europeană. Evlavia are harul dum-
„Lucru mare şi bun este rugăciunea când seface cumintemulţumi-; nezeiesc, pietatea are minte omenească.”
v
toare şi trează. Dar cum va fi mulţumitoare? fc| (Cuviosul Paisie Aghioritul, [53], p.148)
Dacă ne vom învăţa pe noi înşine sări mulţumim lui Dumnezeu nu-. ,
numai când luăm, ci şi când nu luăm. Căci Dumnezeu uneori dă iar alteori^
nu, dar amândouă le face spre folosul nostru. De aceea ori de iei ori de nu
iei, ai luat pentru că nu ai luat; de dobândeşti ori de nu dobândeşti, ai
dobândit pentru că nu ai dobândit. Căci uneori a nu lua ceea ce cerem este
mai de folos decât a lua. Şi dacă ne era de folos ceea ce nu am luat când am
cerut de multe ori, negreşit că totdeauna ne-ar fi dat. Iar a nu dobândi spre
folos, înseamnă a dobândi. Iar de multe ori Dumnezeu nu împlineşte cererea
noastră, nu pentru că n-ar voi, ci prin zăbovirea împlinirii ei vânează
stăruinţa noastră neîncetată.”
Rugăciunea si postul
„Un trup sătul este o piedică în calea rugăciunii curate, iar Duhul Sfânt
nu vine când pântecele nostru este plin. Pe de altă parte, trebuie postit cu
măsură, ca trupul să nu se slăbească înainte de vreme şi monahul să rămână
în stare să-şi facă ascultarea. Am cunoscut un frate care se uscase de atâta
post, dar care a slăbit şi a murit înainte de vreme.”
I
DESPRE OM 225
Despre blândeţe
„Precum din izvoare curg pâraiele, aşa şi purtarea de grijă către săraci
curge din bunătatea şi blândeţea obiceiurilor, căci tot cel blând şi bun se
pleacă cu lesnire către iubirea de oameni şi nu suferă să treacă cu vederea pe
cei ce sunt în lipsă, sărăcia celorlalţi socotind-o sărăcia sa. Zavistia este cea
mai rea boală dintre toate, dar bărbatul cel bun şi blând nu primeşte în sufletul
său această boală, ci văzând pe fraţii cei ce sporesc şi se slăvesc, se bucură şi
se veseleşte împreună cu!ei, slava celorlalţi gândind că este a Sa, şi fiindcă pe
toate le socoteşte de obşte, se bucură de cele bune şi se întristează de cele de
mâhnire.
Astfel sunt darurile blândeţii, astfel este viaţa celor ce petrec în blândeţe.
Cel blând este tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor, purtătorul de grijă de
cei săraci, ajutător celor ce se nedreptăţesc, făcând ca pretutindeni să
biruiască dreptatea. Cel blând este cucernic şi cinstit, fiilor părinte, tatălui fiu
şi stăpânului slugă.”
Despre bărbăţie
însuşirea bărbăţiei nu stă în a birui şi a asupri pe aproapele. Căci aceasta

este semeţie şi se află deasupra bărbăţiei (în sens negativ - n.n.). Dar nici în a
fugi de frica ispitelor de lucrările şi de virtuţile cele după voia lui Dumnezeu.
Căci aceasta este laşitate şi se află dedesubtul bărbăţiei. Bărbăţia înseamnă a
stărui cu răbdare în tot lucrul bun şi a birui patimile. sufletului şi ale trupului.
(Cuviosul Petru Damaschin, [85], p.252)
Despre slujirea lui Dumnezeu şi slujirea aproapelui
„De nu va urî omul toată lucrarea lumii acesteia 16, nu va putea sluji Piui
16rin lucrarea lumii acesteia se înţelege lucrarea deşartă. Nu se referă la
Dumnezeu. Deci care este slujirea lui Dumnezeu? Numai aceasta: să nu

lavem nimic străin în minte în vremea când ne rugăm Lui, nici plăcere când |
îl binecuvântăm, nici răutate când îl cântăm, nici ură când luăm partea Lui, |
nici râvnă rea ca să ne împiedice să zăbovim cugetând la El şi să ne adu cem
aminte de El. Căci toate aceste lucruri întunecate se fac zid care .închide
nefericitul suflet, de nu poate sluji curat lui Dumnezeu.”
(Sfântul Isaia Pustnicul, [81], p.481)
Slujirea aproapelui
„Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult

mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea
trupească17.
Cel ce s-a lepădat cu adevărat de lucrurile lumii şi slujeşte nefăţamic
aproapelui prin iubire se slobozeşte degrabă de orice patimă şi se face părtaş
de iubirea şi cunoştinţa dumnezeiască.”
Despre osteneala cea bună
„Osteneala smereşte trupul, iar trupul smerindu-se, se smereşte îm-

preună cu el şi sufletul.”
„Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală, căci

simpla cunoştinţă îngâmfă pe om. [...]
Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea (duhovnicească =r
n.n.), iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin cunoştinţă.
[...]
Sămânţa nu va creşte fără pământ şi apă; iar omul nu se va folosi fară
osteneli de bunăvoie şi fără ajutor dumnezeiesc.”
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.311,317,319)
slujirea aproapelui .cele bune.

17'Prin slujire trupească se înţelege aici slujirea aproapelui la trebuinţele
trupeşti ale aces- "'a. Intră aici milostenia, ajutorarea la lucrul cel bun,
îngrijirea celui bolnav, etc.
I
DESPRE OM 227
Despre întărirea existenţei prin săvârşirea binelui

-Iii
„întărind prea mult trupul, întărim pentru un timp ceea ce e pieritor şi
slăbim sufletul cel nemuritor, slăbind puterea şi libertatea noastră ca s
biect. Sfinţii Varsanufie şi Ioan văd mântuirea omului prin întărirea a cei
ce e netrecător în fiinţa lui. Cel bun e tare. Săvârşirea binelui e o întăriie
existenţei. Ontologicul deplin implică eticul. Hristos întăreşte pe om pe
Cruce şi comunicându-ne tăria Lui de a suporta şi noi greutăţile, ispitele,
xr"5* ne face şi fiinţa noastră tare, pentru că o face bună.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [81], p. 141, nota 163)
Despre sfintele fapte bune
„Faptele bune evanghelice sunt sfinte puteri Dumnezeu-omeneşti ce

izvorăsc din Dumnezeu-Omul Hristos şi au putere Dumnezeu-omenească. De
aceea, ele sunt în acelaşi timp puteri de dumnezei-facătoare, în-dum-
nezeitoare: pe omul creştin îl schimbă la faţă, îl în-dumnezeu-înomenesc, îl
în-dumnezeiesc.
Aceasta este deosebirea de temelie dintre faptele bune evanghelice
Dumnezeu-omeneşti şi toate faptele bune necreştine, fie ele filosofice, reli-
gioase, ştiinţifice, culturale, civilizatorice, politice. în fiecare faptă bună
evanghelică, Dumnezeu-omenească, lucrează neîncetat împreună Dumnezeu
şi omul.”
„Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oarecare şi cel ce-1 pri -

meşte cu această credinţă nu-1 va pierde. [...]
Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire, şi pleacă pe
ascuns de la cei nemulţumitori, nerecunoscători şi leneşi. [...]
Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să
fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci. [...]
Cel ce face binele şi caută răsplata nu slujeşte lui Dumnezeu, ci voii sale.
[...]
Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de a doua (Sfântul Botez, n.n.)
săvârşim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea curăţeniei dată
nouă. [...]
Bine este să folosim prin cuvinte pe cei ce întreabă; dar mai bine este să
conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce prin acestea, se aduce pe
sine la Dumnezeu, ajută şi aproapelui.”
(Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.284-323)
Cele trei stări sufleteşti m atunci suntem în simţirea
care putem să facem binele simbri- aşului; fie pentru binele
însuşi, şi atunci suntem în
„Trei sunt stările sufleteşti
simţirea fiului. Căci fiul nu face
în care putem să facem binele,
voia tatălui din frică, nici ca
cum zice Sfântul Vasile. Facem
unul care voieşte să ia de la el
binele fie temându-ne de
plată, ci ca unul care voieşte să-l
chinuri, şi atunci suntem în stare
slujească pe el însuşi, care
de robi; fie pentru a lua plata, şi
voieşte să-l cinstească şi să-l
odihnească în el însuşi.” ar fi făcut aceasta toţi ne-am fi
(Ava Dorotei, [89], p.629) prăpădit, pentru că toţi suntem
vinovaţi de pedeapsă. Şi dacă
nimeni nu ar fi fost pedepsit aici,
„Ava Dorotei socoteşte că cei mai mulţi s-ar fi făcut
e unul şi acelaşi lucru «a face trândavi şi mulţi ar fi zis că nu
binele pentru el însuşi» şi a-1 este pronie, adică purtare de
face în simţirea de fiu, adică din grijă a lui Dumnezeu. Căci dacă
dragostea de fiu faţă de acum când văd că mulţi din cei
Părintele nostru Dumnezeu. răi sunt pedepsiţi, hulesc multe,
Numai în dragostea pentru de nu ar fi fost nici asta, ce nu ar
Dumnezeu trăim binele în el fi zis? La ce răutate nu s-ar DESPRE
fi OM 237
229
însuşi. [...] FricaDINteÎNVĂŢĂTURA
ţine exterior
SFINŢILOR PĂRINŢI pornit? De aceea Dumnezeu pe
persoanei, nu te lasă să simţi unii îi pedepseşte aici, iar pe alţii
revărsându-se în tine bunătatea nu.”
ei; interesul răsplăţii la fel. Eşti (Sfântul Ierarh Ioan Gură de
încă închis în tine însuţi, deşi Aur, [38], p.672,680)
ştii de Persoana lui Dumnezeu şi
O socoteşti superioară. Dar nu
te-ai pus în comunicare
lăuntrică cu Ea. Neavând
simţirea de fiu, nu simţi că toate
cele ale Tatălui sunt ale tale, Despre discernământ
adică inima Lui se revarsă în
inima ta. Cât eşti în simţirea
simbriaşului Dumnezeu îţi dă
ceva din al Său, dar nu Se dă pe
Sine însuşi, nici nu-ţi dă toate „Avem nevoie de mult
ale Lui, ca să le aibă în comun discernământ, ca să ştim când
cu tine. Numai în cazul din trebuie să stăm pe loc şi în ce
urmă [al dragostei de fiu] ai lucruri şi până unde să ne
«Binele în El însuşi».” luptăm cu prilejurile şi cu mij-
(Părintele Dumitru Stăniloae, loacele patimilor şi când să ne
[89], p.629, nota 1201) retragem. Căci e de ales uneori
- Dar pentru care pricină, mai bine fuga, din pricina
zici, unii se pedepsesc aici, iar slăbiciunii, ca să nu murim.”
alţii acolo? De ce nu toţi aici? / (Sfântul
- Pentru care pricină? De s- Ioan Scărarul; [89], p.368)
Despre faptă şi răsplată
„Când vei vedea pe cineva

că trăieşte în răutate şi nu
pătimeşte aici nici un rău, să nu -1
fericeşti, ci lăcrimează şi plângi,
pentru că toate relele le va plăti
acolo, precum şi bogatul din
vremea lui Lazăr. Iar când vei DESPRE OM 237
230 vedea pe cineva DIN Îcă se sileşte
NVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
pentru fapta bună şi pătimeşte

nenumărate rele, fericeşte-1,
pentru că şi păcatele lui toate aici
i se dezleagă şi răsplătirile
răbdării multe i se pregătesc
acolo, precum s-a făcut şi la
Lazăr. [...]
„Chibzuinţă se naşte din
raţiune şi stă la mijloc între
abilitate şi prea multa ticluire, şi
între nechibzuinţă. Cea dintâi
atrage chibzuinţă spre vie-, leşug
şi spre vătămarea sufletului celui
ce-o are şi al celor pe care-i
poate. Iar cealaltă face mintea
nesimţitoare şi deşartă şi nu o
lasă să se îngrijească nici de
lucrurile dumnezeieşti, nici de
ceva din cele de folos sufletului Despre chibzuinţă
sau aproapelui. Cea dintâi se
aseamănă unui munte foarte
înalt, cea de a doua
239
unei prăpăstii. Cel ce călătoreşte prin şesul care se află în mijlocul lor
este chibzuit. Iar cel ce calcă alături cu drumul, sau va cădea jos, în Despre înţelepciune
prăpastie, sau va încerca să urce prea mult în sus şi neavând cărare se Felurile trezviei [71], p.301)
rostogoleşte fără voie tot în prăpastie [...] Dar cel ce a căzut în prăpastie,
roagă cu smerenie pe Cel ce poate să-l aducă pe el la calea împărătească a „Iar câte sunt, după mine,
virtuţii.” felurile (modurile) trezviei, în
(Sfântul Petru Damaschin, [85], p.245) stare să cureţe mintea treptat de
gândurile pătimaşe, iată că nu
mă voi lenevi să ţi le însemnez
într-un grai neîmpodobit şi
nemeşteşugit [...].
Aşadar, un fel (mod) al
Despre trezvie trezviei e să-ţi supraveghezi des
fantezia, adică atacul ca,
neavând fantezia la dispoziţie,
satana să nu poată făuri gânduri
mincinoase, pentru a le înfăţişa
„Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului şi aşezarea lui în poarta minţii spre amăgire mincinoasă.
inimii, ca să privească gândurile hoţeşti care vin şi să asculte ce zic şi ce fac Altul constă în a avea
ucigaşele şi care este chipul făurit şi înălţat de diavoli, care încearcă să pururea inima tăcând adânc şi
amăgească mintea prin năluciri... liniştită de orice gând; şi să ne
Atenţia e liniştea neîncetată a inimii faţă de orice gând. Ea răsuflă şi rugăm.
cheamă pururea şi neîncetat numai pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Altul, să chemăm cu
Dumnezeu, şi împreună cu El se împotriveşte cu bărbăţie vrăjmaşilor.” smerenie neîncetat pe Domnul
(Cuviosul Isihie Sinaitul, [84], p.58-59) Iisus Hristos în ajutor.
Dobândirea trezviei Alt mod stă în a avea în
suflet neîncetat amintirea
„Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntreruptă cu Sfânta
morţii.”
Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu (Cuviosul Isihie Sinaitul, [84],
aduce trezvia atenţiei. Atunci sufletul începe să-i vadă pe dracii care îl răz - p.61)
boiesc prin gânduri şi începe să se apere. Despre aceasta a zis David: «Şi a „Avem în noi şi o
străbătut ochiul meu în vrăjmaşii mei»”. înţelepciune de la natură, pe care
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.35) prin străduinţă o putem face să
progreseze. Dar sfinţilor li se dă,
Roadele trezviei după făgăduinţa din Evanghelii,
înţelepciunea Duhului care
„Spre această faptă îndemnând şi Petru, corifeul Apostolilor, pe uce- grăieşte prin ei. înţelepciunea
nici, le-a zis: «Fiţi treji, privegheaţi, că potrivnicul vostru, diavolul, umblă aceasta, după cuvântul lui
răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită; căruia staţi-i împotrivă, Solomon, nu se va sălăşlui în
vârtoşi în credinţă». De asemenea Domnul ne spune: «Privegheaţi şi vă trupul ocupat de păcat,
rugaţi, ca să nu intraţi în ispită».” (înţelepciunea lui Solomon 1,4)”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.36) (Sfântul Ierarh Grigorie Palama,
Despre nădejdea în Dumnezeu Despre iubirea adevărată şi despre iubirea căzută
„Nădejdea este bogăţia bogăţiei nearătate. Ea este vistieria neîndoiel- „Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită
nică dinainte de vistierie. Ea este odihnă în osteneli. Ea este uşa iubirii. Ea căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât conştiinţa lui
omoară deznădejdea.” Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.429) împătimit de ceva din cele pământeşti”.
Nădejdea şi credinţa. Dobândirea nădejdii

Dobândirea iubirii
„Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; Cel ce se teme de chinuri
se înfrânează de la patimi; Cel ce se înfrânează de la patimi rabdă „Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri
necazurile; Cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu”. se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazu-
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.61) rile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în
Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în
sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu...
Nădejdea şi iubirea „Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască. Dar
mai mult ca toate rugăciunea curată18. Căci prin aceasta zburând către
„Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după
Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt.”
cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.61-61)
Dumnezeu.”
Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni
„Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca
pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă.
„Tăria iubirii este nădejdea. Căci prin aceasta aşteptăm plata iubirii.” De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie
mare şi negrăită.
„Plata iubirii nu poate fi decât tot iubirea. Iubim nădăjduind că vom «Cel ce Mă iubeşte pe Mine, zice Domnul, va păzi poruncile Mele»
iubi tot mai mult şi că vom fi şi noi iubiţi mai mult.” (Ioan 14, 14). «Iar porunca Mea aceasta este, ca să vă iubiţi unii pe alţii»
(Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.429, nota 962) (Ioan 15, 12). Cel ce nu iubeşte aşadar pe aproapele, nu păzeşte porunca. Iar
Nădejdea şi smerenia cel ce nu păzeşte porunca, nici pe Domnul nu-L poate iubi.”
„Din smerenie după Dumnezeu răsare nădejdea mântuirii. Căci cu cât
se socoteşte cineva pe sine din suflet mai păcătos decât toţi oamenii, cu atât
creşte, împreună cu smerenia şi nădejdea care înfloreşte în inima lui, Iubirea adevărată şi alipirea de cele materiale
încredinţându-1 că prin ea se va mântui.”
18 însă rugăciunea curată nu se poate dobândi fără dreaptă credinţă,
frică de Dumnezeu, ascultare, înfrânare şi smerită cugetare. Rugăciunea curată
izvorăşte numai dintr-un suflet curat. De aceea, nu se cuvine să considerăm că
am dobândit rugăciunea curată.
DESPRE OM 241
„Cel ce nu s-a desfăcut de împătimirea după cele materiale, nu poate întristare mântuitoare, cu care şi fericitul Pavel s-a întristat şi i-a întristat pe
să iubească cu adevărat, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. Căci este cu Corinteni.”
neputinţă ca cineva să se lipească şi de cele materiale şi să iubească şi pe (Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.66)
Dumnezeu. Aceasta este ceea ce zice Domnul: «Nimenea nu poate să slu-
jească la doi Domni» (Matei 6, 24) sau «Nimenea nu poate să slujească lui
Dumnezeu şi lui.mamona» (Luca 16, 13). Căci în măsura în care mintea „Fără iubire, eternitatea ar fi încremenită. Iubirea este o continuă
noastră se alipeşte de lucrurile lumii, e robită de ele şi nesocoteşte porunca noutate şi totuşi ea e stabilitatea neschimbată. Dar prin iubire înaintăm aici
lui Dumnezeu, călcând-o.” şi ne vom odihni acolo, în viaţa îngerească.”
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, [82], p.28) (Părintele Dumitru Stăniloae, [89], p.430, nota 964)
Iubirea frăţească şi rugăciunea

Iubirea adevărată si cunoaşterea
„De cânţi rugăciune lui Dumnezeu şi un frate stă la uşa chiliei tale şi
„Iubirea este adâncul (abisul) luminării.” bate, să nu pui mai presus fapta rugăciunii decât fapta dragostei şi să treci
cu vederea pe fratele tău. Căci acest lucru nu e plăcut lui Dumnezeu. El
vrea untdelemnul iubirii şi nu jertfa rugăciunii. Lăsând deci darul rugă-
„Iubirea e cunoaştere. Pe cât de nesfârşită e iubirea, pe atât de nesfâr - ciunii, dă cuvântul de iubire fratelui, slujindu-1 pe el. Apoi, întorcându-te,
şită e cunoaşterea ce o dă ea. Pentru că iubirea este a persoanei. Persoana e adu darul tău Tatălui duhurilor, cu lacrimi şi cu inima zdrobită şi duh drept
subiectul ei. Fără persoană nu se înţelege iubirea. Şi persoana este nesecată se va înnoi în cele dinlăuntru ale tale.”
în manifestările mereu noi şi mereu mai adânci ale iubirii. Dacă iubirea nu (Cuviosul Nichita Stithatul, [86], p.289)
este fără persoană, nici persoana nu se înţelege, în existenţa ei sănătoasă şi
în indefinitul ei, fără iubire.”
Iubirea şi dreapta credinţă
„Iubirea reciprocă, dacă este adevărată şi totală, trebuie să se arate

imediat în mărturisirea «într-un gând» a credinţei comune.
Euharistia adevărată e încadrată în adevărul despre Hristos, despre
faptele Lui mântuitoare, mărturisite prin dreapta credinţă, rezultată din
dreapta credinţă în El. [... ]
Mărturisirea în unitate a dreptei credinţe, care cuprinde adevărata
iubire, a fost cerută totdeauna de Biserică pentru împărtăşirea comună reală
de adevăratul Hristos.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [63], p.399,402)
Roadele iubirii
„Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda
îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată.
Cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu nu întristează pe nimeni şi nu se
întristează pentru cele vremelnice. întristează şi se întristează cu singura
Iubirea sfântă şi iubirea căzută
„Iubirea firească, iubirea căzută, aprinde sângele omului, îi pune în

mişcare nervii, îi stârneşte închipuirea; iubirea sfântă răcoreşte sângele,
odihneşte şi sufletul, atrage omul lăuntric la rugă tăcută, îl afundă în dulceaţa
smereniei şi a desfătării duhovniceşti.
Mulţi nevoitori, luând iubirea firească drept iubire dumnezeiască, şi-au
înfierbântat sângele, şi-au înfierbântat şi închipuirea. Starea de înfierbân- tare
se preschimbă foarte uşor într-o stare de frenezie (ieşire din minţi). Cei aflaţi
în starea de înfierbântare şi frenezie au fost socotiţi de multă lume ca oameni
plini de har şi de sfinţenie, iar ei, nefericiţii, erau jertfe ale amăgirii de sine.
Mulţi asemenea nevoitori au fost în Biserica Apuseană, începând din
vremea căderii ei în papism, care în chip hulitor pune pe seama unui om
însuşiri dumnezeieşti şi îi dă acestuia o închinare cuvenită şi potrivită numai
lui Dumnezeu.”
(Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, [23], p.137)
Despre neprihănire
„Neprihănirea este numele de obşte al tuturor virtuţilor. Neprihănit este

cel ce chiar şi în visuri nu simte în sine nici o mişcare (a patimii), sau
schimbare a stării sale. [...]
Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoinţă să nu creadă
că şi-a agonisit-o singur. Căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască firea
sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaşte că se află de faţă Cel mai presus de
fire.”
Despre smerita cugetare
„Câţi sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, să se adune împreună cu

noi în acest sobor înţelegător şi prea înţelept, purtând în chip înţelegător în
DESPRE OM 243
inimi tablele cunoştinţei lui Dumnezeu. Deci făcând aşa, ne-am adunat şi
am cercetat împreună şi am ispitit înţelesul cinstitei numiri. Şi unul a zis că
ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel
mai de pe urmă şi mai păcătos dintre toţi; altul, cunoştinţa pe care o are
mintea despre neputinţa şi slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în
cazuri de supărări şi a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoaşterea harului şi
milei lui Dumnezeu; altul, iarăşi simţirea sufletului zdrobit şi tăgăduirea
voii proprii.
Iar eu ascultând toate acestea, ispitindu-le prin chibzuinţă şi trezvie, n-
am putut să aflu simţirea fericită a aceleia prin auzire. De aceea, ca unul ce
sunt cel mai de pe urmă, adunând ca un câine din fărâmiturile ce au căzut
de la masa acelor cunoscători şi fericiţi Părinţi, încercând să o lămuresc, am
zis:
Smerita cugetare este un har fără nume al sufletului {nota Părintelui
Stăniloae: Sunt realităţi atât de adânci şi de complexe, că numele doar le
indică în general, însă păstrează în ele ceva negrăit), având un nume numai
pentru cei care au primit cercarea (experienţa) ei (nota Părintelui 'Stăni-
loae'. Cunoaşterea adevărată a virtuţilor se dobândeşte numai prin
experierea lor). Ea este o bogăţie negrăită; este numirea lui Dumnezeu şi
darul Lui. Căci zice: «învăţaţi de la Mine»; deci nu de la înger, nici de la
om şi nici de pe hârtie, «ci de la Mine» (Matei 11, 29), adică din
sălăşluirea, din luminarea şi din lucrarea Mea în voi; «căci sunt blând şi
smerit cu inima» şi cu gândul şi cu cugetul; «şi veţi afla odihnă» din partea
războaielor şi uşurarea de gânduri «sufletelor voastre».”
(Sfântul Ioan Scărarul, [89], p.297-298)
„Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc spre a nu fi văzute J

izbândirile noastre (nota Părintelui Stăniloae'. Ea acoperă virtuţile noastre ca
să nu ne mândrim şi să le pierdem prin aceasta). Smerita cugetare e | adâncul
fără fund al puţinătăţii noastre, care nu poate fi furat de nici un
tâlhar, (nota Părintelui Stăniloae'. vederea puţinătăţii sau neînsemnătăţii
noastre poate spori la nesfârşit, ca-ntr-un abis, pe măsura cunoaşterii tot mai
vădite a infinităţii lui Dumnezeu. Dar nu poate înainta până la nimic, pentru că
în acest caz n-ar putea avea conştiinţa de sine).”
„Smerita cugetare este sonda cerească ce poate ridica sufletul din abisul
păcatelor, la cer. (Nota Părintelui Stăniloae: Smerenia e puterea ce înalţă cu
adevărat şi în chip autentic la cer, adică în inima lui Dumnezeu şi
a semenilor.)”
Smerita cugetare şi dreapta credinţă
„E cu neputinţă să iasă foc din zăpadă, dar e şi mai cu neputinţă să se

afle smerita cugetare între cei de altă credinţă (eterodocşi). Virtutea aceasta
este a celor credincioşi şi binecinstitori, dar şi a acestora, numai dacă sunt
curăţiţi, (nota Părintelui Stăniloae: Numai dreapta credinţă este temei şi izvor
de smerenie. Orice altă credinţă e produsul mândriei.)”
Trepte ale smeritei cugetări
„Când începe să înflorească ciorchinele acestei cuvioase (smerite cu-

getări), urâm îndată cu durere toată slava şi lauda omenească, izgonind de la
noi iuţimea şi mânia. Iar înaintând această împărăteasă a virtuţilor odată cu
vârsta duhovnicească, în suflet, socotim ca nimic, mai bine zis ca pricini de
scârbă, toate faptele bune săvârşite de noi, gândind că în fiecare zi adăugăm
mai multe poveri la sarcina noastră printr-o împrăştiere de care nu ne dăm
seama. Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti date nouă, o privim ca pe un adaos
de mai mare pedeapsă, ca una ce e mai presus de vrednicia noastră. De aceea
mintea noastră rămâne atunci nejefuită, închizându-se în vistieria smereniei şi
neauzind decât ciocăniturile şi batjocurile furilor, dar neputând fi păgubită de
nici unul din ei, dacă smerenia este vistieria nejefuită.”

Smerita cugetare şi cunoaşterea
„Numai dreapta credinţă este temei şi izvor de smerenie. Orice altă

credinţă e produsul mândriei. De aceea, numai cei ce cred în Dumnezeul
cel adevărat, Care S-a coborât din iubire până la noi, pot primi harul sme-
ritei cugetări. Dar aceasta nu înseamnă o dispreţuire a cunoştinţei de noi
înşine. Fără această cunoştinţă de noi înşine, suntem mândri şi nu primim
harul. Smerita cugetare, deşi e din har, mai degrabă ne adânceşte cunoştinţa
de noi înşine şi aduce în noi adevărata cunoaştere a noastră.”
Smerita cugetare şi patimile
„Nu poate rămâne în smerita cugetare nemincinoasă vreun fel de

împătimire pentru cele materiale. Cât timp păcătuim cu voia, nu este
smerenia în noi. Acesta este semnul neaflării ei în noi.”
Smerita cugetare şi virtuţile
„Nici frica de Dumnezeu, nici milostenia, nici credinţa, nici înfrâ-

narea, nici oricare alta dintre virtuţi nu se poate dobândi fără smerita
cugetare.”
Roadele smeritei cugetări
„înainte de orice, avem nevoie de smerita cugetare; să fim totdeauna

gata, la orice cuvânt pe care îl auzim, sau la orice lucru, să spunem: iartă!
Căci prin smerita cugetare se strică toate ale vrăjmaşului!”
(Cuviosul Isaia Pustnicul, [92], p.44)
„A spus careva dintre Bătrâni: «înainte de orice, avem nevoie de

smerita cugetare, ca să fim gata la tot cuvântul ce -1 auzim, să spunem:
Iartă-mă! Căci prin smerita cugetare se strică toate lucrurile potrivnicului».
Să cercetăm care este înţelesul cuvântului Bătrânului. Pentru ce spune:
«înainte de orice, avem nevoie de smerita cugetare» şi nu mai degrabă:
«înainte de orice, avem nevoie de înfrânare»? Căci Apostolul zice: «Cel ce

se luptă se înfrânează de la toate» (II Tim. 2, 5).
Sau de ce nu spune: «înainte de orice, avem nevoie de frica de
Dumnezeu»? Căci zice Scriptura: «Frica de Dumnezeu este începutul înţe-
lepciunii» (Pilde 9, 10). Şi iarăşi: «Din frica Domnului se abate fiecare de
la rău» (Prov. 16, 7). De ce nu spune: «înainte de orice, avem nevoie de
milostenie sau de credinţă»? Căci se spune: «Prin milostenie şi credinţă se
curăţesc păcatele». Iar Apostolul zice: «Fără credinţă nu e cu putinţă a
plăcea lui Dumnezeu» (Evr. 11, 6). Deci dacă nu e cu putinţă a plăcea lui
Dumnezeu fără credinţă şi păcatele se curăţesc prin milostenie şi credinţă şi
din frica de Dumnezeu se abate fiecare de la rău şi frica de Dumnezeu este
începutul înţelepciunii şi cel ce se luptă se înfrânează de la toate, cum zice
că: «înainte de orice, avem nevoie de smerita cugetare»? Şi de ce le-a lăsat
pe acestea toate, care sunt atât de trebuincioase? Bătrânul voieşte să ne
arate că nici frica de Dumnezeu, nici milostenia, nici credinţa, nici în-
frânarea, nici oricare alta dintre virtuţi nu se poate dobândi fără smerita
cugetare. De aceea zice: «înainte de orice, avem nevoie de smerita cuge-
tare, ca să fim gata la tot cuvântul ce-1 auzim, să spunem: Iartă-mă! Căci
prin smerita cugetare se strică toate lucrurile potrivnicului».
Iată, vedeţi, fraţilor, cât de mare este puterea smeritei cugetări? Vedeţi
ce lucrare are cuvântul: «Iartă-mă!»? Dar pentru ce se numeşte diavolul nu
numai vrăjmaş, ci şi potrivnic? Vrăjmaş se numeşte pentru că e urâtor' de
oameni, urâtor de bine, uneltitor. Iar potrivnic se numeşte pentru că
încearcă să împiedice orice lucru bun. Voieşte cineva să se roage? Acela se
împotriveşte împiedicându-1 prin amintiri păcătoase, prin robire, prin lene.
Voieşte cineva să facă milostenie? Acela îl împiedică prin iubirea de
arginţi, prin pregetare. Voieşte cineva să priveghez? Acela îl împiedică prin
trândăvie, prin nepăsare. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi
potrivnic. Deci prin smerita cugetare se strică toate lucrurile vrăjmaşului.
Cu adevărat mare este smerita cugetare şi fiecare dintre sfinţi a călă-
torit cu ea şi prin osteneală a scurtat călătoria. Căci zice: «Vezi smerenia
mea şi osteneala mea şi iartă toate păcatele mele» (Ps. 24, 18); şi «M-am
smerit şi m-a mântuit pe mine Domnul» (Ps. 114, 6).”
(Avva Dorotei, [89], p.497-498)
Despre smerenie
„Cei ce se nevoiesc nu pot scăpa de valurile necontenite ale ispitelor,

DESPRE OM 247
dacă nu-şi recunosc neputinţa lor şi nu se socotesc pe ei înşişi străini de
toată dreptatea şi nevrednici de toată mângâierea, de toată cinstea şi de toată
odihna. Căci ţinta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este să fim
pururea smeriţi şi întristaţi pentru nevrednicia noastră, străini de tot omul şi
următori ai pătimirilor Domnului. Căci El era blând şi smerit cu inima sa şi
vrea să umblăm şi noi în blândeţea şi smerenia inimii, pe calea poruncilor
Lui.”
(Cuviosul Nichita Stithatul, [86], p.265)
„Smerenia este a te socoti pe tine «pământ şi cenuşă» (Iov 42, 6) în

fapte şi cuvinte; nu numai în cuvinte.”
(Sfântul Varsanufîe cel Mare, [91], p.137)
„Cel smerit nu vede patimile altuia, sau grijile mărunte ale lui, pentru
că se socoteşte pe sine mai mic decât toţi, ca nimic prin sine. Dar în acelaşi
timp cel smerit vede măreţia copleşitoare a lui Dumnezeu ca nimeni altul şi
de aceea nu mai dă importanţă măruntelor băşici de săpun ale grijilor
omeneşti, nu se mai alarmează de ele.”
(Părintele Dumitru Stăniloae [91], p.138, nota 157c)
Smerenia şi iubirea
„Cel smerit are totdeauna şi dragoste - deoarece aceste două virtuţi

sunt surori - şi prin aceste două însuşiri distinctive, smerenia şi dragostea,
Sfinţii îngeri deosebesc pe fii lui Dumnezeu, pe care îi iau cu dragoste şi îi
trec fără frică prin vămile din văzduh urcându-i la Părintele Cel iubitor.”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, [52], p.196)
Smerenia şi falsa smerenie
„Adevărul nu stă în feţe, înfăţişări şi cuvinte, nici nu Se odihneşte

Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie şi în sufletele
luminate de cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se întâmplă să vedem uneori pe
cineva acoperindu-se în afară sub cuvinte şi folosindu-se de vorbe smerite
faţă de alţii, pentru a vâna lauda de la oameni, iar înlăuntru e plin de
viclenie şi de răutate şi de ţinerea de minte a răului aproapelui.”
(Cuviosul Nichita Stithatul, [86], p.268)
Despre lacrimile folositoare şi cele amăgitoare
„Din credinţă se naşte temerea [de Dumnezeu] şi din aceasta, buna

cinstire sau înfrânarea, răbdarea, plânsul, blândeţea, foamea şi setea de
dreptate, adică de toate virtuţile, milostenia, potrivit cu fericirile Domnului,
neîmpătimirea, şi din aceasta omorârea patimilor, prin multe suspine şi la-
crimi amare de pocăinţă şi de întristare, care fac sufletul să lepede bucuria
lumii şi însăşi hrana, din nemulţumirea de sine 19. Aceasta fiindcă începe să-
şi vadă greşelile ca nisipul mării. Acesta este începutul luminării sufletului
şi dovada sănătăţii lui.
Căci lacrimile venite poate înainte de aceasta şi aşa-zisele cugetări
dumnezeieşti şi străpungerea şi cele asemenea sunt ca o bătaie de joc şi o
înşelăciune a dracilor, mai ales dacă li se întâmplă acestea celor ce petrec în
mijlocul oamenilor şi-n împrăştiere cât de mică. Pentru că nu este cu
putinţă celor ce mai au încă vreo legătură cu ceva din cele sensibile, să
biruiască patimile. „Iar dacă cineva aduce aminte pe cei vechi, că le-ar fi
avut pe amândouă (bogăţia şi neîmpătimirea - n.n.), sa se ştie că de fapt le-
au avut, dar nu s-au folosit în chip pătimaş de nici una dintre ele.”
Atotţiitorule, Doamne, ştiu cât pot lacrimile! Că pe lezechia din
pântecele morţii l-au ridicat, pe cea păcătoasă din păcatele cele de mulţi
ani au mântuit-o, iar pe vameşul, mai presus decât pe fariseul, l-au
îndreptat. Ci mă rog, împreună cu aceştia numărându-mă, să mă
miluieşti.
19 Nu spune să nu mai mâncăm, ci descrie starea celor care se pocăiesc cu adevărat.

Datorită pocăinţei, dispare plăcerea de a mânca.
DESPRE OM 249
' Despre pacea lăuntrică
„Mintea noastră trebuie să fie mereu cu luare aminte la

ce se petrece în inima noastră şi să vadă dacă în ea este
pace sau nu. Dacă nu este,
■atunci cercetează în ce anume ai păcătuit.
Ca să ai pace în suflet trebuie să fi cumpătat şi înfrânat,
căci pacea se pierde şi din pricina trupului. Nu trebuie
să fii curios şi iscoditor; nu tre-
■buie să citeşti în ziare, nici cărţi lumeşti, care pustiesc
sufletul şi-l aruncă : în întristare şi tulburare. Nu judeca
pe ceilalţi, pentru că adesea se întâmplă
î că fără să cunoaştem pe om îl vorbim de rău, în vreme
ce prin mintea lui,
I el e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti
treburile celuilalt, ci numai | pe cele ale tale; nu te
ocupa decât de ceea ce ţi s-a încredinţat de mai marii
tăi (Părinţi duhovniceşti - n.n.). Şi atunci, pentru
ascultarea ta, Domnul te | va ajuta cu harul lui şi vei
vedea în sufletul tău, roadele ascultării: pacea şi
i rugăciunea neîncetată.
® în viaţa de chinovie, pacea lui Dumnezeu se pierde
înainte de toate ' pentru că nu am învăţat să-l iubim pe
fratele nostru potrivit poruncii Domnului (I Ioan 4, 21).
Dacă fratele tău te supără şi în acea clipă primeşti r un
gând de mânie împotriva lui sau dacă îl judeci sau îl
urăşti, vei simţi că
l harul te-a părăsit şi că pacea a dispărut. Ca să ai pace
în suflet trebuie să te 14 obişnuieşti să iubeşti pe Cel ce
te-a supărat şi să te rogi de îndată pentru el.
' Sufletul nu poate avea pace dacă nu cere din toată
puterile lui Domnului darul de a iubi pe toţi oamenii.”
Despre cunoaşterea lui Dumnezeu din contemplarea
zidirilor
„Iubirea Domnului nu poate fi cunoscută decât prin Duhul Sfânt.

Contemplând zidirea, un om bun şi care are o conştiinţă curată cunoaşte pe
Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi aceasta e o lucrare a ha-
rului, deşi încă slabă; lipsită de har, mintea noastră nu poate cunoaşte pe
Dumnezeu, ci este neîncetat atrasă spre cele pământeşti, spre bogăţii, spre
slavă, spie plăceri.”
Rânduiala zilelor şi nopţilor

DESPRE OM 251
„Ia aminte la înţelepciunea Legiuitorului! în timpul iernii a rânduit să
fie noaptea mai mare, pentru că seminţele sunt mai sensibile şi au nevoie de
răcoare, pentru că nu ar suporta căldura. Când cresc acestea, creşte îm-
preună cu ele şi ziua şi devine cea mai mare atunci câţid roadele ajung la
maturitate. Acest lucru este folositor nu numai seminţelor, ci şi trupurilor
oamenilor. Deoarece în timpul iernii şi marinarul, şi căpitanul vasului, şi
drumeţul, şi soldatul, şi agricultorul rămân cea mai mare parte a timpului la
casele lor din pricina frigului, perioada iernii fiind perioada de odihnă,
Dumnezeu a rânduit ca cea mai mare parte a timpului să fie timp de noapte,
pentru a nu se irosi lungimea zilei, din moment ce oamenii nu pot face
nimic în această perioadă.”
Rânduiala anotimpurilor
„După iarnă nu vine imediat vara şi nici după vară nu vine imediat
iama, ci între ele intervine primăvara, pentru ca, în linişte şi puţin câte
puţin, să ajungem în vară cu trupurile nevătămate şi întărite. Deoarece
schimbările bruşte de vreme aduc cu ele boli şi mari vătămări, a rânduit
Dumnezeu ca iama să fie urmată de primăvară, primăvara să fie urmată de
vară, vara să fie urmată de toamnă, şi aşa să ajungem din nou la iarnă, încât
schimbările timpului să fie nevătămătoare, deşi se ajunge de la o extremă la
alta, datorită ritmului lent în care se produc.”
Bogăţia roadelor
„Gândeşte-te la varietatea şi la belşugul roadelor, mai ales la faptul că

cele mai necesare sunt şi cele mai frumoase. Gândeşte-te şi la puterea ră-
dăcinilor, a sucurilor şi a florilor lor, nu numai plăcute ci şi binefacătore
pentru sănătate20, la graţia şi calitatea culorilor, dar şi la strălucirea pietrelor
preţioase. Căci toate au fost puse înaintea ta, ca un ospăţ de obşte, câte sunt
necesare şi plăcute din fire. Aceasta, ca, dacă nu-L cunoşti din altceva pe
Dumnezeu, să-L cunoşti din binefacerile lui şi nevoia ta de ele să te facă
mai înţelegător21.”
20 Atribuindu-le pe toate întâmplării, oamenii cu concepţii ateiste nu pot explica proprietă ţile
medicinale ale plantelor.
21Nevoia noastră de ele ne face mai înţelegători în două moduri: în primul rând, înţelegem că ele
au fost create de Dumnezeu pentru noi; în al doilea rând, ne face mai înţelegători, adică mai
(Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, [18], p.43)
Buna rânduială din lumea animalelor
„Admiră înţelegerea naturală a animalelor necuvântătoare şi explică

raţiunile ei. Cum sunt pietrele şi arborii cuiburi şi acoperăminte, aceste cui-
buri fiind clădite ca adăposturi şi frumoase şi potrivite pentru a le hrăni? De
unde le vine albinelor şi păianjenilor hărnicia şi priceperea artistică?
Albinele îşi adună polenul, făcând din ceară faguri cu alveole hexagonale,
unite şi destinse între ele, împletind liniile drepte şi unghiurile prin lucrări
obscure şi nevăzute. [...]
Gândeşte-te şi la stolurile de păsări, de forme şi culori diferite, unele
tăcute, altele cântăreţe. Cum se explică melodia lor şi de la cine le vine?”
(Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, [18], p.42-43)
Despre curăţire, luminare şi desăvârşire
„în trei categorii se împarte starea duhovnicească, şi în funcţie de

acesta lucrează şi harul dumnezeiesc în om. O stare se cheamă de curăţire,
în care omul se curăţeşte. Ceea ce ai tu acum se numeşte har curăţitor.
Acesta îl îndeamnă pe om spre pocăinţă. Orice dorinţă a ta spre cele du-
hovniceşti vine de la harul acesta. Nimic nu este al tău 22.
Acesta lucrează totul în chip tainic.
Harul acesta, când te străduieşti şi tu, rămâne cu tine câţiva ani. Şi
dacă omul înaintează prin rugăciunea minţii, primeşte un har mult mai
diferit.
Primul, cum am spus, se numeşte simţire - lucrare şi este acest har
curăţitor. Acum cel care se roagă simte mişcarea, lucrarea dumnezeiască
înlăuntrul său.
Celălalt har se cheamă luminător. Prin acesta, cel ce se roagă primeşte
lumina cunoştinţei, este ridicat la contemplarea (vederea) lui Dumnezeu.
Nu este vorba de lumini, viclenii sau închipuiri, ci de limpezirea gându-
rilor, adâncimea înţelesurilor. Pentru ca să vină acest har, cel care se roagă
trebuie să aibă multă linişte şi îndrumător nerătăcitor.
A treia stare, umbrirea harului, care vine după acesta, harul cel
smeriţi, deoarece ne dăm seama că nu suntem autonomi, ci avem trebuinţă de bunătăţile create de
Dumnezeu.
22Nu spune că nu avem nici o contribuţie. Contribuţia omului constă în acceptarea îndem-
nurilor bune pe care le primeşte.
DESPRE OM 253
desăvâr- şitor, este dar mare. Nu îţi scriu acum despre acesta, deoarece nu
este nevoie.”
(Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.28)
„Dacă dracii îi războiesc pe cei desăvârşiţi, să ascultăm ce zice

Sfântul Macarie, că «nimeni nu ajunge desăvârşit în neamul de acum,
fiindcă atunci n-ar mai fi arvună ceea ce se dă aici». Şi că mărturie aduce
pe oarecare dintre fraţi, care, rugându-se cu unii şi îndată fiind răpit la cer
cu înţelegerea şi văzând Ierusalimul cel de sus şi corturile sfinţilor, pe urmă
coborând jos, a căzut din virtute şi a ajuns la desăvârşita pierzare, pentru că
îşi închipuia despre sine că a ajuns la ceva şi nu mai vârtos că are o şi mai
mare datorie, că unul ce s-a învrednicit de o asemenea înălţare, nevrednic
fiind şi ţărână după fire.”
Despre neîmpătimire
DESPRE OM
şi nepătimire 254
„Neîmpătimirea se naşte din nădejde şi e fuga de toată lumea 23. Ne-

împătimirea vine din nădejde; fiindcă cel ce nădăjduieşte că va dobândi în altă
parte o bogăţie veşnică, uşor dispreţuieşte pe cea din mână, chiar dacă cea
vremelnică îi aduce toată odihna.”
Roadele neîmpătimirii
„Neîmpătimirea de cele supuse simţurilor trezeşte vederea celor cunoscute

cu mintea (inteligibile).”
„Nepătimitor este şi se cunoaşte propriu-zis cel ce şi-a făcut trupul

nestricăcios, şi-a înălţat mintea deasupra zidirii 24 şi toate simţirile şi le-a pus
minţii, iar sufletul şi l-a pus în faţa Domnului. Prin aceasta se întinde spre El
peste puterea sa. Unii iarăşi spun că nepătimirea este învierea sufletului, înainte
de cea a trupului.”
„Multe patimi sunt ascunse în sufletul nostru; el ies la iveală de abia atunci
când se arată lucrurile.
Cineva poate să nu fie tulburat de patimi, când lipsesc lucrurile, bu-
curându-se de o parţială nepătimire; când însă se arată lucrurile, îndată răpesc
patimile mintea.
Nu socoti că ai ajuns la nepătimire desăvârşită, câtă vreme lipseşte lucrul. Când
se arată însă şi te lasă nemişcat atât lucrul cât şi amintirea lui
de după aceea, să ştii r ai intrat în hotarele ei. Totuşi, nici atunci să nu
dispreţuieşti grija, deoarece numai virtutea prelungită omoară patimile, pe când
cea neglijată le scormoneşte iarăşi.”
„Nepătimirea constă nu numai în a fi în afară de lucrarea patimilor, ci şi în

înstrăinarea de amintirea lor. Şi nici numai în aceasta, ci şi în a ne goli mintea
noastră de închipuirea lor, în aşa fel, ca atunci când voim, să ne ridicăm mai
23„Lumea” are aici înţelesul de „deşertăciunea lumii”.

24Şi-a înălţat mintea deasupra zidirii, adică şi-a desprins mintea de orice lucru material. Dar această
stare este însoţită de smerenie, nu de mândrie.
255
presus de ceruri, ajungând în afară de toate cele văzute şi supuse simţurilor.”

Despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi despre îndumnezeire
„Putem studia cât poftim, totuşi nu vom ajunge să-L cunoaştem pe Domnul
câtă vreme nu vom vieţui după poruncile Lui, căci nu prin ştiinţă, ci prin Duhul
Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filosofi şi savanţi au ajuns la convingerea
că Dumnezeu există, dar n-au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu.”
„Toate se împărtăşesc de lucrarea susţinătoare, dar nu de Fiinţa lui

Dumnezeu. [...]
Cei ce au plăcut lui Dumnezeu şi au ajuns la ţinta pentru care au fost făcuţi,
adică la îndumnezeire (căci pentru aceasta zic Părinţii că ne-a făcut Dumnezeu
ca să ne facă părtaşi de dumnezeirea Sa; II Petru 1, 4), sunt în Dumnezeu, ca cei
ce sunt îndumnezeiţi de El, şi Dumnezeu în ei, ca Cel ce îi îndumnezeieşte pe ei.
Drept aceea şi aceştia se împărtăşesc de lucrarea dumnezeiască, măcar că în alt
chip (faţă de restul lumii create - n.n.), dar nu de Fiinţa lui Dumnezeu. De aceea
şi cuvântătorii de Dumnezeu spun că îndumnezeirea este un nume al lucrării
dumnezeieşti.”
(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.494)
Despre împărăţia Cerurilor
„Domnul însuşi zice: «împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este» (Luca 17,
21). Dar că împărăţia este înlăuntru, ce ar arăta altceva, decât că veselia cerească
a Duhului se întipăreşte limpede în sufletele vrednice. Căci sufletele vrednice
primesc încă de aici, împărtăşirea lucrătoare de Duh, de care vor avea parte
sfinţii în împărăţia lui Hristos întru lumina veşnică.”
(Sfântul Simeon Metafrastul, [85], p.303)
„Când Iisus spune că fericiţi vor fi cei săraci cu duhul, că a lor este
împărăţia cerurilor (Matei 5, 3), înţelegem că împărăţia aceasta va fi întâlnirea
celui smerit nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu oamenii faţă de care s-a smerit,
deschizându-le acelora inima, şi prin aceasta şi prin unirea lor cu aceia simţind
întâlnirea cu Dumnezeu.”
Bibliografie
1. Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament,

tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1997.
2. Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către
Simion Ştefan Mitropolitul Transilvaniei, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române a Alba Iuliei, 1998.
3. Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Bucureşti,
1857.
4. Biblia sau Sfânta Scriptură, cu aprobarea Sfântului Sinod, 1988.
5. Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie,
Bucureşti, 2003.
6. Pravila Bisericească, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la
1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în tra.nscripp.une cu litere latine,
Tipografia Academiei Române, 1884.
7. Pravila Bisericească, editată de parohia Valea Plopului, 1999.
8. Triodul, care cuprinde Slujbele bisericeşti de la Duminica vameşului şi a
fariseului până la Sfânta înviere, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.
9. Penticostar, adică Sfintele Slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica
Tuturor Sfinţilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999.
10. Catavasier sau Octoih mic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.
11. Moliţfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992.
12. Mineiul pe decembrie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991.
13. Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea l, Cuvânt împotriva elinilor.
Cuvânt despre întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, Ed.
14. Sfântul Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului
Ioan, traducere, introducere şi note de pr.prof. Dumitru Stăniloae, Ed.
IBMBOR, Buc., 2000.
15. Pr.Prof.Dr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Ed. Bizantină, Buc.,
2003.
16. Cuv. Efrem Şirul, Cuvinte şi învăţături, tomul I, Ed. Bunavestire,
Bacău, 1997.
17. Cuv. Efrem Şirul, Cuvinte şi învăţături, tomul II, Ed. Bunavestire,
Bacău, 1998.
18. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Ed.
Anastasia, 1993.
19. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Ed. Sofia,
Buc., 2001.
20. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Ed.
Sofia, 2000.
21. 258 Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigorie Palama
Aghioritul, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000.
22. Sfântul Ignatie Briandaninov, Tâlcuiri la patericul egiptean, Ed.
Anastasia, 1996.
23. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.I, Ed. Sofia, Buc.,
2000.
24. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.II, Ed. Sofia, Buc.,
2000.
25. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.IH, Ed. Sofia, Buc.,
2001.
26. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.IV, Ed. Sofia, Buc.,
2001.
27. Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici la Triodşi Penticostar, Ed. Sofia,
Buc., 2003.
28. Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti şi convorbiri duhovniceşti,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990.
29. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
30. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Ed.
IBMBOR, 1998.
31. Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din
Lumină, Bucureşti, 2000.
32. Sfântul Ioan de Kronstadt, liturghia: Cerul pe pământ. Cugetări mistice
despre Biserică şi Cultul divin ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.
33. Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare,
Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.
34. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1987.
35. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, II, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1989.
36. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici şi Sărbători, Ed. Bunavestire,
Bacău, 1997.
37. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către filipeni a Sfântului
Apostol Pavel, Ed. Icos, 1998.
38. Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul, Ed. Anastasia, 2001.
39. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale.
Despre creşterea copiilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001.
40. Cuviosul Ioan de la Valaam, Fericirile, Ed, Anastasia, 1997.
41. Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă,
Ed. Icos, 2000.
42. Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi îndrumări duhovniceşti, Ed. Sofia,
Buc., 2001.
43. Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, 2003.
44. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea
„Sfinţii Arhangheli” Petru Vodă, 2002.
45. Sfântul Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă şi viaţa în Hristos, Ed.
BIBLIOGRAFIE 259
Bunavestire Galaţi, 2003.

46. Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Biserică, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.
47. Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia (Bunul moral al creştinilor), Sfântul
Munte Athos.
48. Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Ed.
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997.
49. Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Ed. Anastasia, 1999.
50. Episcopul Nicolae Velimirovici, Casiana. învăţătură despre iubirea în
Hristos, Ed. Ileana, Bucureşti, 1998.
51. Episcop Nicolae Velimirovici, Credinţa poporului lui Dumnezeu, Buc.,
2001.
52. Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole. Cale către Cer, Schitul Lacu, Sfântul
Munte Athos.
53. Cuv. Paisie Aghioritul, Flori din grădina Maicii Domnului, Schitul Lacu,
1999.
54. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan,
Schitul Lacu, 2000. '
55. Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, 2000.
56. Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, 2001.
57. Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Ed. Evanghelismos, 2003.
58. Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998.
59. Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, II, 1999.
60. Cuviosul Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed.
Deisis, Alba Iulia, 1994.
61. Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor
dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor,
2002.
62. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze către monahi, Fundaţia Anastasia,
1995.
63. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia
Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
64. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990.
65. Părintele Dumitru Stăniloae, Mică Dogmatică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu,
1995.
66. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Ed-
67. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.n, Ed:
68. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.IH, Ed.
69. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii şi
Indumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.
70. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
71.260
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie
Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
72. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhuhu
Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.
73. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, 1992.
74. Stareţa Taisia, Scrisori către o începătoare pe calea vieţii de dăruire lui
Dumnezeu, Asociaţia Filantropică Medicală Creştină Christiana, Bucureşti,
1997;
75. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te apropii
de ea, Ed. Anastasia, 1997.
76. Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi
Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 1998.
77. Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre adevăratul creştinism. Despre păcate,
Ed. Sofia, Bucureşti, 2000.
78. Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre adevăratul creştinism. Despre pocăinţă
şi roadele pocăinţei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000.
79. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1986.
80. Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Şirul, Ed. Bizantină, Bucureşti,
1995.
81. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993.
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993.
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.IH, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995.
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, voi.VI, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977.
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.VII, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977.
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, voi.VIII, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.IX, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.
poate omul curăţi, luminaşi desăvârşi, vol.X, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.XI, Ed. Episcopiei Romanului şi
Huşilor, 1990.
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.XII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991.
BIBLIOGRAFIE 261
93. Hrană duhovnicească, scrisă de Ieroschimonahul Ioan Iacob care a

sihăstrii la schitul Sfintei Ana din Mănăstirea Hozeva în pustiul Iordanului, Ed.
Lumină din Lumină, Bucureşti, 1993.
94. Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi, Monah Teoclit
Dionisiatul, trad. de Cristina Rogobete şi Adrian Marinescu, Ed. Bizantină,
2002.
95. Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni,
Tipografia Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999.
96. Patericul Lavrei Pecerska, Ed. Anastasia.
97. Patericul Sinaitic, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.
98. Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991.
99. Rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ale Sfântului Efrem
Sirtd, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995.
100. Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1987.
101. Viaţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie de la Cemigov, Ed.
Credinţa strămoşească, 2003.
Cuprins
Predoslovie . .................................................................................................5
Despre sfinţii ale căror scrieri se află în această carte....................................7
PARTEAI
DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI........................... ......................77
Dovedirea existenţei lui Dumnezeu.............................................................79
Dovedire că există un singur Dumnezeu.......................................................80
Despre Preasfânta Treime.............................................................................81
Despre deosebirea dintre Fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările dumnezeieşti...... 84
Despre har ...................................................................................................85
Despre eternitatea lui Dumnezeu şi despre timp...........................................88
Despre crearea lumii nevăzute..........................................................................
.....................................................................................89
Despre crearea lumii văzute..........................................................................90
Despre deosebirea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi făpturi...........................95
Despre preştiinţă şi predestinare......................................................................
..............................................................................................96
Despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu.............. ......................................96
Despre dreptatea, bunătatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu...........................97
Despre dumnezeiasca întrupare..................................................................100
împotriva monofiziţilor şi monoteliţilor.....................................................102
Despre învierea Domnului.........................................................................104
Despre teologie...........................................................................................108
PARTEA A II-A
DESPRE MAICA DOMNULUI..........................................................................
...................................................................................................111
Despre Maica Domnului............................................................................113
Despre lauda Maicii Domnului...................................................................114
Despre mijlocirea Maicii Domnului...........................................................116
Despre dorul după Maica Domnului...........................................................116
Despre preacinstirea Maicii Domnului.......................... ............................117
împotriva nestorienilor...............................................................................118
PARTEA A ni-A
DESPRE SFINŢI................................... .............................................................
...............................................................119
Despre sfinţi............................................................................................ 121
Despre Sfintele Moaşte...............................................................................122
Despre cinstirea sfinţilor..................................................................................
..............................................................................................122
împotriva celor care spun că nu mai avem nevoie astăzi
de învăţătura Sfinţilor Părinţi...........................................................................
CUPRINS
.....................................................................................124
PARTEA A IV-A
DESPRE BISERICĂ..............................................................................;......125
Despre întemeierea Bisericii......................................................................127
Despre însuşirile Bisericii...........................................................................127
Despre Sfintele Taine..................................................................................130
Despre Sfintele Soboare..............................................................................136
Despre Sfânta Scriptură şi Sfânta Predanie.................................................138
Despre autoritatea Bisericii.........................................................................140
împotriva celor care spun că există mântuire şi în afara Ortodoxiei............142
Despre rânduiala primirii la Ortodoxie a celor de alte credinţe...................143
Despre răspunderea celor care aparţin Bisericii...........................................143
Despre cultul divin al Bisericii Ortodoxe....................................................144
Despre cinstirea sfintelor icoane, a sfintei cruci şi a sfintelor moaşte..........144
PARTEA A V-A
DESPRE OM......................;..........................................................................147
împotriva celor care spun că Adam
n-a fost făcut din ţărână, ci din trupul unui animal......................................150
Despre chip şi asemănare............................................................................151
Despre demoni şi despre căderea omului.....................................................151
împotriva celor care spun că Adam
era stricăcios şi muritor înainte de cădere....................................................154
Despre persoana umană...............................................................................155
Despre deosebirea dintre sufletul omului şi sufletul animalului..................157
Despre minte.............................................. ................................................158
Despre inimă...............................................................................................160
Despre liberul arbitru şi despre libertate......................................................162
Despre voia cea bună şi voia cea rea...........................................................163
Despre poruncile lui Dumnezeu......................................................... .......164
Despre conştiinţă şi despre judecata lui Dumnezeu.....................................165
Despre omul trupesc, omul sufletesc şi omul duhovnicesc..........................166
Despre relaţia omului cu lumea materială...................................................166
Despre înşelare............................................................................................167
Despre minciună.........................................................................................168
Despre uitarea de Dumnezeu.......................................................................169
Despre ispite.....................................................................................................
...............................................170
Despre păcate...................................................................................................
...................................................................................170
Despre patimi...................................................................................................
..................................................................................................172
Despre mândrie, neascultare şi erezii..........................................................179
Despre antihrist..........................................................................................189
Despre iad .................................................................................................190
Despre valoarea timpului.............................................................................191
Despre ştiinţe..............................................................................................192
Despre cele care sunt bune sau rele după modul întrebuinţării....................192
din Învăţătura sfinţilor părinţi
Despre căsătorie...............................................................................................
...................................................................193
Despre monahism........................................................................................194
Despre virtuţi...............................................................................................202
Despre dreapta credinţă şi despre ascultare......... ..................... ...... ..........204
Despre credinţa (încrederea) în Dumnezeu.......... .......................................206
Despre citirea cărţilor ortodoxe........... ......................................................207
Despre frica de Dumnezeu...............................................................................
...................................................208
Despre frică.................................................................................................212
Despre îndrăzneală...........................................................................................
.............................................213
Despre întristare..........................................................................................214
Despre pocăinţă şi mărturisire.....................................................................215
Despre iertare..............................................................................................217
Despre înfrânare..........................................................................................218
Despre linişte..............................................................................................220
Despre milă şi milostenie.................................................................................
....................................................................222
Despre răbdare............................................................................................223
Despre mulţumirea către Dumnezeu............................................................225
Despre bucurie...................... .....................................................................226
Despre rugăciune.........................................................................................227
Despre evlavie.............................................................................................231
Despre blândeţe...........................................................................................232
Despre bărbăţie.......................................................................... ................232
Despre slujirea lui Dumnezeu şi slujirea aproapelui....................................233
Despre osteneala cea bună...........................................................................234
Despre întărirea existenţei prin săvârşirea binelui. ..................... ................234
Despre sfintele fapte bune............................ ..............................................235
Despre faptă şi răsplată.............................................................................236
Despre discernământ...................................................................................237
Despre chibzuinţă..............................................................................................
............................................................................237
Despre trezvie............................................................................................
..................................................................................................238
Despre înţelepciune............................................. .......................................239
Despre nădejdea în Dumnezeu....................................................................240
Despre iubirea adevărată şi despre iubirea căzută........................................241
Despre neprihănire......................................................................................244
Despre smerita cugetare...................................................................................
......................................................................................245
Despre smerenie..........................................................................................249
Despre lacrimile folositoare şi cele amăgitoare...........................................250
Despre pacea lăuntrică.................................................................................251
Despre cunoaşterea lui Dumnezeu din contemplarea zidirilor.....................252
CUPRINS
Despre curăţire, luminare şi desăvârşire............................................................

..................................................................................................254
Despre neîmpătimire şi nepătimire..............................................................255
Despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi despre îndumnezeire..........................256
Despre împărăţia Cerurilor..........................................................................257
Bibliografie............;..................................................................................258
Cuprins ....................................................................................................262
10
Sfântul Chirii al Alexandriei (sec.V) a luptat'împotriva nestorianismului. A participat la- al
treilea Sfânt Sobor de Ia Efes.

Din Invatatura Sfintilor Parinti

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Din Invatatura Sfintilor Parinti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Coperta: Maria COMAN

Tehnoredactare: Corina VÂNĂTORU

Copyright: EDITURA BIZANTINĂ

Imprimat la (Mentieig Tel.: 021 345 09 26; 345

ANTOLOGIE DE TEXTE PATRISTICE

EDITURA BIZANTINĂ BUCUREŞTI

Precum icoana zugrăvită a unui sfânt arată chipul duhovnicesc al

credinţa ortodoxă şi p1' ( fapte bune, şi darul Său lucrează mântuirea

Ion Vlăducă 4 decembrie 2003 la

că Iisus Domnul şi Mântuitorul lumii este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390) s-a născut la Nazianz, în

Cuviosul Isaia Pustnicul (sec.IV) a fost un monah ce a vieţuit în pustia

Cuviosul Marcu Ascetul (sec.IV-V) a fost egumen al unei mănăstiri de lângă

' . Sfântul Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii (sec.V), a fost un mare

Pentru rugăciunile Sfinţilor Varsanufie cel Mare şi Ioan Proorocul,

Sfântul Ioan Scărarul (c.579-649) a intrat în mănăstirea din muntele Sinai la

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) s-a născut în Constantino- pol

prin care de asemenea, se condamnă monotelismul.

Sfântul Anastasie, egumenul Muntelui Sinai (sec.VI-VII). în ce chip de

Sfântul Isihie Sinaitul (sec.VII) a fost monah în Mănăstirea Rugului de pe

Sfântul Ioan Damaschin (?-749), vestitul dogmatist al Bisericii Ortodoxe, îşi

Omar BL, pornind o persecuţie împotriva creştinilor, îl sili şi pe el să părăsească

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) s-a născut la Galata, în Pa-

Acum începe o perioadă de viaţă duhovnicească intensă, închinată rugăciunii

Sfântul Simeon Metafrastul (sec.X). Simeon Logofătul şi Magistrul,

Cuviosul Nichita Stithatul (c.1005-?) a fost ucenic al Sfântului Simeon Noul

Unele din scrierile Cuviosului Nichita au caracter polemic, altele aghiografic,

Sfântul Grigorie Sinaitul (1255-1346) s-a născut lângă Clazomene, pe

Sinaitul. Era, de altfel, o năzuinţă a Sfântului Grigorie de a duce învăţătura

Sfântul Ierarh Teolipt al Filadelfiei (1250-1325) s-a născut la Niceea şi a fost

întăreşte-ne şi pe noi pentru mărturisirea ortodoxă şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Grigorie Palama (1296-1359) s-a născut în Constantinopol,

trei tratate corespunzătoare.

Sfântul Paisie de la Neamţ (1722-1794) s-a născut în Rusia, în Cetatea

Aristotel, de la Cicero, de la Platon şi de la alţi înţelepţi | păgâni; şi cu înţelegerile

Tot aici a aflat că mama lui a primit chipul călugăresc în Mănăstirea

că şi eu cu multă întristăciune şi cu multă sârgu- inţă, aşişderea am căutat

ascultarea cea după Dumnezeu. Şi văzând în el adevărata, iar nu făţarnica dorire de

Milostivului Dumnezeu, ca precum va voi, să scoată de acolo soborul fraţilor şi

Praznicul înălţării Domnului nostru Iisus Hristos.

tălmăci cărţi, şi a început să le citească pe cele tălmăcite, ca să le corecteze, acolo

chiar i-au devenit devotaţi, uşurându-i ostenelile pe care serviciul i le pricinuia ca

Prea Sfinţitul Ştefan al Vologdei, văzând râvna şi osteneala egumenului Ignatie

Sfântul Ioan de Kronstadt (1829-1908) s-a născut la 18 octombrie 1829 într-un

46 vindecau pentru rugăciunile sale. Nu zăbovea nici o clipă dacă era

noi. Părinţii săi s-au străduit să-i

Rizarion, din capitală. Prezenţa sa în mijlocul colectivului de profesori de la

A trecut cu pace către Domnul la 24 septembrie 1938, după o suferinţă

Sfântul Lavrentie de la Mănăstirea Cernigov (1868-1950). Arhi-

cu Maria, cumnata sa, soţia fratelui jos această distanţă cu bucurie.

din Mănăstirea Râhlâ au Luca. Pentru început te vei ocupa de

Părintele a trăit la poa- ^flp-lele dreptcredincioasă ce se numea

după serviciul militar, se întoarce la Valaam. în anul 1910 intră în mona-

Sfântul Iustin Popovici (1894-1979) s-a născut de Bunavestire (25

până la capătul vieţii, în rugăciunile sale.

Teologie decât de la mulţi profesori din Universitate.

bună înţelegere a Ortodoxiei şi la o mai bună organizare bisericească în

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (1896-1966) s-a născut la 4 iunie

ce tabăra a fost evacuată, insula a fost măturată de un taifun îngrozitor, care

dorinţa de a-1 vedea devenea din ce în ce mai fierbinte.

înţelegerea pe care ne-o arăta părea că se termina aici, la acest pogorământ.

continuu sufletul său cuprindea vieţuiau în tăcere desăvârşită toată

tru mine în spatele acestor cerească, la fel şi trupul său. în

- Ce faceţi, Părinte? - i-a spus acela. Cum staţi cu sănătatea?