Din Invatatura Sfintilor Parinti

Coperta: Maria COMAN
Tehnoredactare: Corina VÂNĂTORU
Copyright: EDITURA BIZANTINĂ

'ISBN 973-9492-52-5
Imprimat la (Mentieig Tel.: 021 345 09 26; 345

09 27
DIN ÎNVĂTĂTURA
SFINŢILOR PĂRINŢI
9 9
9
ANTOLOGIE DE TEXTE PATRISTICE

PE TEME DE DOGMATICĂ ŞI
SPIRITUALITATE ORTODOXĂ
alcătuită de:
Pr.Prof.Dr. Constantin COMAN Ion
VLĂDUCĂ
EDITURA BIZANTINĂ BUCUREŞTI

Predoslovie
Precum icoana zugrăvită a unui sfânt arată chipul duhovnicesc al

acestuia şi ne ajută să intrăm în comuniune cu sfântul reprezentat, tot aşa
scrierile sale alcătuiesc o icoană a cugetării sale de Dumnezeu înţelepţite. Şi
precum defăimătorii icoanelor au pierdut comuniunea cu sfinţii şi au fost
anatematizaţi, tot astfel pătimesc şi cei care defăimează învăţătura Bisericii
Ortodoxe. Despre unii ca aceştia spune Sfântul Ierarh Grigorie Palama:
„Cine e împins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opună
cuvintelor Sfinţilor Părinţi, acela e departe de Teologia sigură a creştinilor.
Şi evident că dacă el nu venerează şi nu admiră învăţătura acelora, nu vom
lăuda nici noi ideile lui. Căci prin ce se va dovedi demn de credinţă, dacă el
nu-i socoteşte pe sfinţi demni de credinţă?”
Noi îi cinstim pe Sfinţii Părinţi atât pentru vieţuirea lor cuvioasă, cât şi
pentru lupta lor pentru apărarea dreptei credinţe. Nu spunem doar: „Invă-
ţătorule al curăţiei, Sfinte Cuviosule Ioan Damaschin, roagă-te lui Hristos
Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”, ci spunem, rostind Troparul
Sfântului, astfel: „Indreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cin-
stiri de Dumnezeu şi al curăţiei, şi luminătorule al lumii, podoaba călugă-
rilor cea de Dumnezeu insuflată, Sfinte Ioane înţelepte, cu învăţăturile tale
pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu
să mântuiască sufletele noastre.”
Faptul că noi suntem astăzi binecredincioşi se datorează luptei lor
pentru Ortodoxie. De aceea îi cinstim prin laude ca acestea: „Pe scriitorul
de cântări şi cinstitul grăitor de Dumnezeu, pe învăţătorul Bisericii şi das-
călul şi luptătorul împotriva vrăjmaşilor, pe Ioan să-l lăudăm. Că luând
crucea Domnului, toată înşelăciunea eresurilor a alungat-o şi, ca un cald
mijlocitor către Dumnezeu, pentru toţi cere iertare de greşeli.” (Condacul
Sfântului Ioan Damaschin)
Dacă mergem la sfintele lor moaşte pentru tămăduire sufletească şi
trupească, se cuvine să urmăm şi învăţăturile lor. Să ne străduim şi spre
faptele bune, dar să ţinem cu tărie şi credinţa ortodoxă. Să avem în minte
cuvintele Sfântului Paisie de la Neamţ: „Dumnezeu Preamilostivul, prin
6 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
credinţa ortodoxă şi p1' ( fapte bune, şi darul Său lucrează mântuirea

sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine
Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără
ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se
mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele
cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie,
trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să
aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.»
Ion Vlăducă 4 decembrie 2003 la

Praznicul Sfântului Ioan Damaschin
Despre sfinţii ale căror scrieri se află în această carte
Sfântul Antonie cel Mare (c.250-356) a fost cel dintâi monah care s-a
retras în pustie, fiind urmat de mai mulţi ucenici. Viaţa lui, care a uimit
lumea din acea vreme, a fost scrisă de Sfântul Atanasie, patriarhul
Alexandriei.
Născut într-un sat din Egiptul de mijloc, după moartea părinţilor săi,
ţărani cu bună stare, Antonie s-a hotărât pe la vârsta de 18-20 de ani să
vândă tot ce moştenise, să împartă săracilor şi să-şi închine viaţa Domnului.
La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau oamenii.
Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă, crescân-
du-i dorinţa de singurătate, s-a retras în munţii nisipoşi de pe malul drept al
Nilului. Mai târziu a părăsit şi acest loc şi pe monahii care se strânseseră în
jurul lui şi s-a dus în mijlocul pustiei din apropierea Mării Roşii, de unde
venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor care
alergau să i le ceară.
A trecut către Domnul în anul 356 şi a fost înmormântat într-un loc
necunoscut, având lângă el doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să
nu descopere locul mormântului.
Pomenirea sa se face în fiecare an la 17 ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Antonie cel Mare, Doamne Iisuse Hris-
toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei (sec. IV) a trăit în zilele
marelui împărat Constantin (306-337) şi sub toţii împăraţii, până în vremea
lui Valens împăratul (364-378). Era din cetatea Alexandriei şi, după neam,
mai mult egiptean decât grec. Copil fiind, el a cunoscut vremea prigoanelor,
care l-au călit pentru mărturisirea credinţei. A crescut învăţând carte în
lumea Bisericii şi a poporului de care era iubit.
Era numai diacon când, însoţind pe episcopul său, Sfântul Alexandru
din Alexandria, Atanasie a fost la Sinodul cel dintâi de la Niceea (325),
unde cu dovezi nezdruncinate a arătat rătăcirea lui Arie şi a cerut osândirea
ereziei lui. Şi s-a statornicit la Niceea învăţătura de totdeauna a Bisericii,
. j
că Iisus Domnul şi Mântuitorul lumii este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu

Tatăl şi nu o simplă făptură cum zicea Arie; şi credinţa aceasta o mărturisim noi şi
astăzi, când zicem Simbolul credinţei, Simbol care atunci la Niceea a fost întocmit.
învăţătura aceasta este piatra de temelie a Creştinătăţii.
Ajuns episcop şi patriarh al Alexandriei, toată viaţa Sfântului Atana- sie a
fost o luptă contra ereziei lui Arie şi o luptă pentru mărturisirea de credinţă de la
Niceea, o luptă de 45 de ani, trebuind să îndure 4 izgoniri de pe scaunul său,
mărturisind până la capăt dreapta credinţă, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei.
A ţinut tot timpul legătura frăţească cu Sfântul Antonie şi cu monahii din
Egipt şi adesea, la nevoie, se ascundea printre ei. Iar când a fost izgonit în Apus, în
Galia, în Iliric şi la Roma, a chemat tot Apusul la apărarea credinţei de la Niceea,
ca un străjer al Ortodoxiei, făcându-se una cu ea şi luptând pentru mărturisirea ei
prin cuvânt, cu fapta, cu cărţile pe care le-a scris.
La 77 de ani, întors la scaunul său, după 45 de ani de luptă, înciinunat de
vrednicii şi de pătimiri pentru dreapta credinţă, Sfântul Atanasie cu pace a adormit
în Domnul (373), iar Biserica, cinstindu-1 ca pe un mare Părinte al Ortodoxiei, îl
numără în ceata Sfinţilor ei.
Pomenirea sa se face la 18 ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne pe calea Ortodoxiei şi ne mân- tuieşte
pe noi. Amin.
Sfântul Efrem Şirul (306-373) s-a născut pe la anul 306 la Nisibe, oraş din
nordul Mesopotamiei. El a fost de tânăr interesat de cunoaşterea Sfintei Scripturi.
Sfântul Efrem era călăuzit de un puternic ideal ascetic. Portretul său fizic şi
duhovnicesc ce ni s-a transmis este pe această măsură: se hrănea cu pâine de orz şi
legume uscate, nu bea decât apă, era numai piele şi os, îmbrăcat sărăcăcios, şi nu
râdea niciodată. Era atras de viaţa singuratică şi îşi petrecea adesea timpul în
sihăstriile locului.
Ultimii zece ani de viaţă, Sfântul Efrem şi-i petrece la Edessa. Aici conduce
Şcoala Teologică Exegetică, întemeiată de Episcopul Iacob de Nisibe (prăznuit la
13 ianuarie) şi îşi continuă viaţa pustnicească.
Cu puţin timp înainte de moartea sa, o secetă puternică a adus o mare
foamete în ţară. Sfântul Efrem a vândut tot ce a mai avut pentru a-i ajuta pe săraci.
A trecut către Domnul la 9 iunie 373.
Pomenirea sa se face la 28 ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Efrem Sinii, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în Cezareea
Capadociei, din părinţi binecredincioşi şi înstăriţi, Vasilie şi Emilia. Tatăl său era
un luminat dascăl în cetate.
Iubitor de învăţătură şi înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile şi-a îmbogăţit
DESPRE SFINŢII ALE CĂROR SCRIERI SE AFLĂ ÎN ACEASTĂ CARTE 9
mintea cercetând, rând pe rând, şcolile din Cezareea, apoi din Constantinopol,
mergând până la Atena, la cea mai înaltă şcoală din timpul său, unde a întâlnit pe
Sfântul Grigorie Teologul, cu care a legat o strânsă şi sfântă prietenie. A studiat
logica, matematica, gramatica, ştiinţele naturii, retorica, filosofia şi medicina.
La Atenei, împreună cu Sfântul Grigorie, a întemeiat prima grupare de
studenţi creştini. Această grupare a fost combătută puternic de păgâni.
A intrat în monahism, apoi a fost hirotonit preot.
A fost ales Arhiepiscop al Cezareii în anul 370, în vremuri grele pentru
Biserică, atunci când ereticii lui Arie şi Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor
pe însuşi împăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă apriga, cu scrisul şi
cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi. De aceea şi-a atras mânia
împăratului şi a suferit multe prigoniri din partea lui.
Sfântul Vasile cel Mare a orânduit viaţa monahală şi a întemeiat, pe lângă
Biserică, azile şi spitale, în ajutorul celor săraci şi neputincioşi, îndemnând pe cei
înstăriţi să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiţi.
De la Sfântul Vasile cel Mare ne-au rămas scrise Regulile monahale,
Tâlcuirile la Facere, Tâlcuirile la Psalmi, Tratatul despre Sfântul Duh, 366 de
Epistole şi Sfânta Liturghie care astăzi poartă numele lui.
Prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare se face în fiecare an în ziua de 1
ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390) s-a născut la Nazianz, în

Capadocia. Tatăl său a intrat mai târziu în monahism, devenind apoi Episcopul
Grigorie de Nazianz, iar mama lui a devenit mai târziu monahia Nona.
A studiat la şcolile din Cezareea, Alexandria şi Atena. în anul 362, la dorinţa
comunităţii creştine din Nazianz, dar contrar voii sale, a fost hirotonit preot de
tatăl său. Simţind ca prea grea această sarcină, a fugit la prietenul său, Sfântul
Vasile, aflat la mănăstire, dar nu peste mult timp s-a întors la tatăl său, în Nazianz,
pentru a-1 ajuta în păstorirea eparhiei acestuia. în anii 363-364, eparhia era
tulburată de erezii. Sfântul Grigorie l-a ajutat pe tatăl său să restabilească unitatea
fermă în Ortodoxie.
în anul 370, Sfântul Vasile cel Mare a fost ales Arhiepiscop al Ceza- reii, iar
în anul 372, Sfântul Grigorie a fost ales episcop de Nazianz.
în anul 379, chemat stăruitor de comunitatea ortodoxă din Constanti- nopol, a
mers în capitală pentru întărirea dreptei credinţe. In anul 381, a participat la
Soborul al doilea a toată lumea, ţinut la Constantinopol, după care s-a întors la
Nazianz. în anul 383, s-a retras la casa sa natală, dedicân- du-se scrisului, până la
trecerea sa către Domnul.
Numele de Teologul i s-a atribuit în special datorită celor Cinci Cuvântări
Teologice ţinute la Constantinopol. Ele expun şi apără învăţătura despre Sfânta
10 DIN 5 XVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Treime.
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul este prăznuit la 25 ianuarie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (344-407) s-a născut în Antiohia. Tatăl
său, Secundus, era unul din generalii Orientului, iar mama sa, Antuza, făcea parte
dintr-o familie nobilă din Antiohia. Mama sa, rămasă văduvă la douăzeci de ani, s-
a consacrat educaţiei fiului ei.
Instruirea clasică a făcut-o sub îndrumarea vestitului retor Libaniu şi a
filosofului Andragatie. Educaţia creştină a primit-o mai întâi sub îndrumarea
mamei sale, apoi de la Părinţii duhovniceşti ai timpului său: Meletie,
Arhiepiscopul Antiohiei, Diodor, stareţul unei mănăstiri din Antiohia şi profesor la
Şcoala Teologică, şi ascetul Carterie; trebuie să adăugăm şi lectura neobosită a
tuturor scriitorilor creştini de până la el şi în special a marilor teologi alexandrini.
A studiat logica, matematica, ştiinţele naturii, retorica şi filosofia.
Prin anul 375, după ce mama sa a trecut către Domnul, s-a retras în munţii
învecinaţi cu Antiohia şi a intrat sub ascultarea unui bătrân ascet sirian. După patru
ani, s-a adâncit în pustietatea muntelui, unde a trăit vreme de doi ani, de unul
singur, într-o peşteră. Sfântul Meletie, aflând de starea şubredă a sănătăţii sale şi
totodată având nevoie şi de un ajutor, l-a silit să coboare din munţi şi să vină în
oraş. Tânărul monah a făcut ascultare.
în anul 381, Sfântul Meletie l-a hirotonit diacon, iar în anul 386,
Arhiepiscopul Flavian l-a hirotonit preot. Cu predicile şi cuvântările lui, Sfântul
Ioan Gură de Aur a câştigat sufletele ascultătorilor săi. A apărat dreapta credinţă
împotriva ereziilor acelor vremuri.
în anul 397 a fost hirotonit Arhiepiscop al Constantinopolului. A adus la
Ortodoxie pe mulţi dintre goţii care locuiau în jurul Constantinopolului. A rânduit
vieţuirea slujitorilor bisericeşti. A zidit spitale pentru bolnavi, case de adăpost
pentru bătrâni şi săraci. A trimis monahi pentru răspândirea creştinismului în
Sciţia, Persia şi Fenicia. A fost izgonit din Constantino- pol de împărăteasa
Eudoxia, deoarece Sfântul o mustrase pentru că a răpit averea unei văduve. N-a
ajuns, însă, decât până în Bitinia, că împărăteasa înspăimântată de un zgomot
puternic din camera sa, a rugat pe împărat să-l cheme înapoi pe Arhiepiscopul
Ioan.
în anul 404 a fost din nou izgonit. A fost dus din Constantinopol, fără să i se
spună locul surghiunului; abia în Niceea l-a aflat: Cucuson, în Armenia. Călătoria
până acolo a fost extrem de obositoare şi a durat 70 de zile. Din locul surghiunului,
Sfanţul Ioan a ţinut permanent corespondenţă cu păstoriţii săi.
în anul 407, escortat de soldaţi, Sfântul Ioan a trebuit să ia drumul ultimului
său surghiun. După trei luni de călătorie obositoare, a ajuns într-un sat în apropiere
de Comane, unde sa afla o bisericuţă a Sfântului Mucenic Vasilisc. Sfântul a
poposit în casa preotului. Noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Mucenic Vasilisc şi i-
a spus: „Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!”.
A doua zi, îmbrăcat în hainele de slujbă, a săvârşit Sfânta Liturghie şi s-a
împărtăşit cu preacuratele Taine. Apoi, spunând cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu
pentru toate”, şi-a făcut semnul sfintei cruci, a rostit „Amin” şi şi-a dat sufletul.
Aceasta s-a petrecut în ziua de 14 septembrie, ziua Praznicului înălţării Sfintei
Cruci. Biserica Ortodoxă, pentru a nu lăsa ca praznicul marelui ierarh şi teolog să
fie eclipsat de strălucirea Praznicului înălţării Sfintei Cruci, a rânduit pomenirea sa
la 13 noiembrie, iar la 30 ianuarie se face pomenirea Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile
cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
Cele mai cunoscute scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur sunt: Tratatul
despre preoţie, Omilii la Facere, Omilii la Sfânta-Evanghelie după Matei,
Cuvântări la Praznice.
De la Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur ne-a rămas şi Sfânta Liturghie care
astăzi îi poartă numele.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan
Gură de Aur, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe
calea dreptei credinţe şi a vieţii curate, şi ne mân- tuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Ioan Casian (360-469) s-a născut în Scythia Minor (Dobro- gea)
dintr-o familie cu aleasă poziţie socială şi bună stare materială. A dobândit o
pregătire cărturărească deosebită, fiind înclinat spre studiu şi asceză.
Pe la anul 380, împreună cu prietenul său, Gherman, a pornit într-o călătorie
lungă pentru a dobândi înţelepciune duhovnicească de la cuvioşii Părinţi din acea
vreme. S-a stabilit mai întâi într-o mănăstire din apropierea Betleemului. Apoi, pe
la 385 a plecat în pustia Egiptului. După ce s-a desăvârşit timp de 7 ani prin şcoala
Cuvioşilor Părinţi din Egipt, a plecat în Palestina iar apoi s-a retras în Egipt. Dar
pustia Egiptului era bântuită atunci de erezii şi începuse lupta între eretici şi
ortodocşi, fapt pentru care Sfântul Ioan a fost nevoit să părăsească Egiptul.
Ajuns la Constantinopol, Sfântul Ioan Casian a devenit ucenic al Sfântului
Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit ca diacon. Dar nici aici nu a avut parte de
linişte, deoarece Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit de eretici. Spirit iubitor de
dreptate, diaconul Ioan Casian a plecat la Roma spre a cere ajutor episcopului
Romei, Inocenţiu I, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar mijlocirea a rămas fără
efect, iar Sfântul Ioan Casian s-a stabilit la Roma, unde a fost hirotonit preot. Din
Roma, Sfântul Ioan a plecat la Marsilia, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
De la Sfântul Ioan Casian am moştenit următoarele scrieri: Despre
aşezămintele mănăstireşti cu viaţa de obşte şi despre remediile celor opt păcate
principale', Convorbiri cu Părinţii; Despre întruparea lui Hristos, contra lui
Nestorie.
Obştea creştină l-a cinstit ca sfânt îndată după trecerea lui către Domnul.
Pomenirea Sfinţilor Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea se face la 29 (28)
februarie.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Cuviosul Isaia Pustnicul (sec.IV) a fost un monah ce a vieţuit în pustia

Egiptului. Scrierea celor 29 de Cuvinte din volumul al Xll-lea al Filocaliei
româneşti aparţine acestui Cuvios Isaia Pustnicul, care trăia pe la 370 în pustia
Egiptului, şi nu lui Isaia monofizitul, care s-a împotrivit Sfântului Sinod din
Calcedon.
Pentru rugăciunile Cuviosului Isaia Pustnicul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Cuviosul Marcu Ascetul (sec.IV-V) a fost egumen al unei mănăstiri de lângă

Ancira din Galatia. De acolo s-a retras mai târziu într-o pustie, unde a trecut către
Domnul în prima jumătate a veacului al V-lea.
De la Cuviosul Marcu Ascetul am primit moştenire nouă scrieri: Despre
legea duhovnicească, Despre aceia care socotesc că se îndreptăţesc din fapte,
Despre pocăinţă, Despre Botez, Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae
monahul, Dispută cu un scolastic, Consfătuirea minţii cu sufletul, Despre post,
Despre Melchisedec.
Câteva din aceste scrieri se află în volumul I al Filocaliei româneşti.
Pentru rugăciunile Cuviosului Marcu Ascetul, Doamne Iisuse Hris- tdase,
' . Sfântul Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii (sec.V), a fost un mare

ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii duhovniceşti, după cum rezultă şi
din scrierea sa aflată în volumul I al Filocaliei româneşti.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Diadoh, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
>. * >. Sfântul Varsanufie cel Mare şi ucenicul lui, Sfântul Ioan Proorocul
(sec. VI) au fost doi Părinţi duhovniceşti, trăitori în prima jumătate a
- secolului VI în mănăstirea întemeiată de Serid, la sud de Gaza.
' Cei doi Bătrâni vieţuiau închişi fiecare în chilia lui. Serid le aducea
întrebările scrise ale unor monahi şi mireni şi ei îi spuneau ce să le scrie acelora.
Aceste Scrisori Duhovniceşti se află adunate acum în volumul al Xl-lea din
Filocalia tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae.
,< Sfântul Varsanufie a trecut la Domnul pe la anul 540, iar Sfântul
Ioan, cu câtva timp înainte, între 530 şi 535.
?' > Sfântul Teodor Studitul spune că, în vremea sa (sec.VIU) exista o
. icoană a Sfântului Varsanufie în marea biserică din Constantinopol.
Pomenirea lor se face la 6 februarie.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Varsanufie cel Mare şi Ioan Proorocul,

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea
dreptei credinţe şi a vieţii curate şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Ava Dorotei (sec.VI) a fost ucenic al Sfinţilor Varsanufie cel Mare şi Ioan
Proorocul. Mai mult de o sută din Scrierile duhovniceşti ale celor doi Sfinţi sunt
adresate Avei Dorotei.
Acesta s-a născut pe la începutul secolului VI şi a vieţuit 15 ani în
mănăstirea întemeiată de Serid. în anul 535, după trecerea la Domnul a
cuvioşilor Părinţi Ioan şi Serid, Ava Dorotei s-a retras de acolo, deoarece .
atunci, Sfântul Varsanufie s-a închis cu totul în chilia lui şi nu a mai răs- » , puns
nici la scrisori. Ava Dorotei a întemeiat o mănăstire situată nu departe de
mănăstirea Părintelui Serid.
Despre Ava Dorotei ştim că, înainte de intrarea în monahism, s-a ‘ bucurat
de o învăţătură aleasă, şi chiar de cunoştinţe medicale. Intrat în mănăstire, a
îndeplinit cu smerenie şi râvnă duhovnicească toate ascultările -= primite.
i1* - A trecut către Domnul între anii 550 şi 580.
- De la Ava Dorotei ne-au rămas învăţăturile aflate astăzi în volumul •al IX-
lea din Filocalia românească.
Pentru rugăciunile Cuviosului Dorotei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Sfântul Isaac Şirul (sec.VI) era sirian, iar patria lui a fost Ninive. Părinţii lui
nu ne sunt cunoscuţi. Despărţindu-se de lume din fragedă tinereţe şi intrând în
mănăstire, a îmbrăţişat chipul şi viaţa singuratică. După un timp, primind
blagoslovenie pentru o viaţă mai retrasă, s-a sălăşluit într-o chilie din pustie.
Dobândind acolo curăţia minţii şi virtuţile duhovniceşti, a fost chemat prin
descoperire dumnezeiască la cârmuirea Bisericii din Ninive. A primit hirotonia de
Episcop al Ninivei, dar văzând neorân- duielile din cetate nu a stat mult acolo.
Toată viaţa Sfântului Isaac s-a mişcat din patria sa la mănăstire, de la
mănăstire la pustie, din pustie la Ninive, şi de aici, iarăşi în pustie.
în volumul X al Filocaliei româneşti se află 36 de Cuvinte despre nevoinţă şi
patru Epistole ale acestui Sfânt.
Pentru rugăciunile Sfântului Isaac Şirul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Sfântul Ioan Scărarul (c.579-649) a intrat în mănăstirea din muntele Sinai la

vârsta de 16 ani. Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate ştiinţele
acelei vremi, fapt care ar indica provenienţa sa dintr-o familie înstărită.
Aleasa lui pregătire în ştiinţele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul; iar
vieţuirea în muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Acum însă este cunoscut sub
numele de Ioan Scărarul, datorită cărţii Scara, pe care a scris-o la sfârşitul vieţii
sale.
în mănăstire l-a avut ca povăţuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani.
După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5
mile de mănăstire, unde a vieţuit în liniştire vreme de 40 de ani.
Spre sfârşitul vieţii a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al
Mănăstirii Sinai. în timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârşirii, a alcătuit
scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de
mile de Mănăstirea Sinai. Scara.dumnezeiescului urcuş este alcătuită din 30 de
Cuvinte şi se află în volumul al IX-lea din Filocalia românească.
Pomenirea sa se face la 30 martie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Scărarul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) s-a născut în Constantino- pol

într-o familie nobilă şi a avut parte de o educaţie aleasă. Pe la anul 610 împăratul
Eraclie l-a chemat la curte, încredinţându-i slujba de prim secretar. Dar după trei
ani a părăsit postul şi a intrat în mănăstirea Chrysopolis de pe ţărmul opus al
Constantinopolului.
Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul
Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Acesta începuse lupta împotriva noii
erezii monotelite ce-şi făcea apariţia la orizont.
Patriarhul Serghie din Constantinopol împreună cu împăratul Eraclie au
încercat să se împace cu ereticii monofiziţi pe baza unui compromis care, lăsând
pe al doilea plan problema celor două firi în Hristos, obliga cele două grupări -
ortodoxă şi monofizită - să admită o singură lucrare în El. La 633 s-a încheiat
pactul formal în acest sens între ortodocşi şi monofiziţi.
Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui
compromis. Ajuns apoi Patriarh al Ierusalimului, a publicat o Epistolă Sinodală
(634), în care face distincţie clară între cele două lucrări în Hristos. în următorii
patru ani a domnit o relativă linişte. Frământările au început cu putere abia în 638
când împăratul monotelit Eraclie a publicat aşa-nu- mita Ecthesis, prin care a
poruncit ca toţi să mărturisească o singură voinţă în Hristos.
- • în lupta pe care aderenţii dreptei credinţe o pornesc acum împotriva acestui
decret împărătesc se angajează cu toată puterea şi Sfântul Maxim. Iar întrucât
Patriarhul Sofronie trece către Domnul tocmai în anul când apare Ecthesis,
Sfântul Maxim devine conducătorul acestei lupte. între 642-645 el dezvoltă în
Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei.
în iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh
monotelit al Constantinopolului, în prezenţa a numeroşi episcopi. Ia parte la mai
multe Sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea
monotelismului. La sfârşitul anului 646 se află în Roma, unde rămâne până la
649, determinându-1 pe arhiepiscopul Martin să convoace Sinodul din Lateran,
prin care de asemenea, se condamnă monotelismul.

în anul 648 împăratul Constantin II (641-668) dăduse un nou decret, prin
care oprea sub grea pedeapsă de-a se mai discuta dacă în Hristos este una sau sunt
două lucrări şi voinţe.
în anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat şi adus la Constantinopol, unde,
fiind condamnat, la 655 a fost exilat la Bizija, în Tracia. O nouă audiere în acelaşi
an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. în anul
- 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici,
în faţa mulţimii, i s-a tăiat limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată
comunica adevărul nici cu graiul nici în scris. Astfel, se ade- 1 veri din nou că
fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata
să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă
speculaţie teoretică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în ţara Lăzilor, pe
coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârşitul
vieţii, a trecut în acelaşi an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor
suferite, la vârsta venerabilă de 82 de ani. Pomenirea sa se face în fiecare an la 13
august.
Pentru rugăciunile Sfântului Maxim Mărturisitorul, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pentru mărturisirea dreptei credinţe şi ne
mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Anastasie, egumenul Muntelui Sinai (sec.VI-VII). în ce chip de

evlavie a fost crescut, din tinereţe, de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru
Anastasie ne încredinţăm din cuvintele lui, pe care, ca pentru sine, le-a grăit aşa:
„Cei ce au văzut pe Hristos în trup, prooroc îl socoteau că este, iar noi, deşi nu L-
am văzut pe El cu ochii cei trupeşti, însă din inimi tinere, copii şi prunci fiind noi,
L-am cunoscut îndată pe El, că este Dumnezeu şi stăpân atotputernic şi făcător al
veacurilor şi ne-am învăţat a-L mărturisi, ca lumină a slavei Tatălui. Iar sfânta Lui
Evanghelie cu atât de mare credinţă o ascultăm, ca şi cum pe Hristos însuşi L-am
auzi vorbind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără prihană al Preacuratului Său Trup
primindu-L, credem că pe Hristos însuşi îl primim. Iar, când vedem pe icoană
numai chipul Lui cel dumnezeiesc, îl cinstim ca pe însuşi Acela ce, din cer, spre
noi priveşte şi I ne închinăm şi către Dânsul cădem”.
Cu aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat, în ce fel, din tinereţea
sa, a învăţat să cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă în el, să se
teamă, cu frică curată, să-L iubească din toată inima şi să-L cinstească în Sfintele
Icoane, cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar, după ce a ajuns la vârsta cea
desăvârşită, a lăsat lumea şi cele din lume, şi, luând crucea, după porunca
Evangheliei, a urmat cu râvnă lui Hristos şi, intrând într-o mănăstire, s-a făcut
monah. Deci, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe şi bărbaţilor celor
desăvârşiţi să le urmeze, în fapta bună, s-a dus la Ierusalim şi, închinându-se
cinstitelor şi Sfintelor locuri, a mers la Muntele Sinai. Şi, aflând acolo mulţi
bărbaţi sfinţi, sporiţi în faptele bune cele monahiceşti, a rămas la ei, supunându-se
lor şi slujindu-le cu râvnă. Egumenia muntelui Sinai o ţinea, în acea vreme,
Cuviosul Părintele nostru Ioan Scărarul.
Şi a luat de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, darul cunoştinţei celei
duhovniceşti şi al înţelepciunii celei mari, şi a alcătuit cuvinte mult folositoare de
suflet şi a scris vieţile, unor Sfinţi Părinţi, apoi, şi de darul preoţiei s-a învrednicit.
Asemenea, după Sfântul Ioan Scărarul şi după
Gheorghe, fratele acestuia, Anastasie, a fost egumen al muntelui Sinai. Şi se
nevoia împotriva ereticilor, scriind multe împotriva lor: că certându-se cu ei, îi
mustra, îi biruia, şi-i ruşina. Şi se începuse în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui
Zenon, acea erezie împotriva Sinodului al patrulea a toată lumea, al Sfinţilor
Părinţi de la Calcedon. Şi, pe când acea erezie începea, era în Alexandria un
patriarh mincinos, Petru ereticul care se numea Mogoş. La această erezie, s-a unit
şi Sever, care se numea „fără de cap”, din pricina ereziei, şi care a răpit scaunul
patriarhal al Antiohiei. Deci, pe aceşti eretici, Cuviosul Anastasie, în zilele sale,
biruindu-i cu dumnezeieş- tile cărţi, se lupta cu ei, nu numai în muntele Sinai, ci şi
în toată Siria, în Arabia şi în Egipt, pe de o parte, prin scrierile sale, iar pe de altă
parte, străbătând el însuşi pretutindeni şi dezrădăcinând această erezie, alungând-o
şi întărind dreapta credinţă în Biserica lui Hristos. Şi aşa, plăcând lui Dumnezeu
mai mult decât alţi Părinţi, la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul. Iar sfârşitul
său a fost pe vremea împărăţiei lui Eraclie (610-641).
Pomenirea sa se face la 20 aprilie.
Pentru rugăciunile Cuviosului Anastasie, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, întăreşte-ne pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe şi ne
Sfântul Isihie Sinaitul (sec.VII) a fost monah în Mănăstirea Rugului de pe

muntele Sinai. în volumul al IV-lea al Filocaliei româneşti se află un Cuvânt de
folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute.
Pentru rugăciunile Cuviosului Isihie Sinaitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi. Amin.
Sfântul Ioan Damaschin (?-749), vestitul dogmatist al Bisericii Ortodoxe, îşi

are acest nume de la oraşul Damasc, în care s-a născut pe la începutul celei de-a
doua jumătăţi a veacului al Vll-lea, dintr-o familie nobilă şi bogată, în care se
moştenise din tată în fiu o înaltă dregătorie a statului Sarazinilor. Tatăl său,
Serghie, era sfetnic al califilor din acest oraş, ştiind să folosească influenţa sa de la
curtea califilor în favoarea creştinilor. El a dat fiului său o educaţie aleasă,
angajând ca dascăl al acestuia şi al fiului său adoptiv, Cosma (devenit apoi episcop
de Maiuma), pe un călugăr cu numele Cosma, răscumpărat din robia sarazină.
După moartea tatălui său ocupă şi Ioan acelaşi post până la 718, când califul
Omar BL, pornind o persecuţie împotriva creştinilor, îl sili şi pe el să părăsească

postul, după ce a refuzat să se facă mahomedan.
împărţindu-şi averea săracilor, Ioan s-a retras în Mănăstirea Sfântului Sava de
lângă Ierusalim. Cultura şi originea sa aleasă l-au ajutat să devină
DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
18
sfetnic al Patriarhului Ioan al V-lea al Ierusalimului, care apoi l-a
hirotonit preot, dându-i ascultare să predice în biserica Sfintei învieri din
Ierusalim.
Când împăratul Leon Isaurul publică la 726 edictul său împotriva icoanelor,
Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului îl roagă pe Cuviosul Ioan Damaschin să ia
apărarea sfintelor icoane. Sfântul Ioan ia condeiul şi scrie unul după altul cele trei
Tratate contra celor care atacă sfintele icoane. Dar nu se mulţumeşte numai cu
scrisul ci luptă şi prin cuvânt şi ia parte la Sinodul antiiconoclast al episcopilor
orientali, în care are un rol principal.
Pe lângă cele trei Tratate, Sfântul Ioan Damaschin a mai scris trilogia
intitulată Izvorul cunoştinţei. Partea întâi a acestei scrieri se numeşte Capitole
filosofice; partea a doua tratează Despre erezii, prezentând în 103 capitole o istorie
a ereziilor până în vremea aceea; iar partea a treia cuprinde sub titlul Expunerea
exactă a credinţei ortodoxe, Dogmatica Bisericii Ortodoxe. Această Dogmatică
este autoritatea necontestată pe care se vor întemeia în toate timpurile teologii
ortodocşi. Ea conţine învăţătura Sfinţilor Părinţi concentrată şi sistematizată.
De la Sfântul Ioan Damaschin mai avem câteva scrieri cu conţinut dogmatic
şi ascetic. Una din scrierile sale ascetice se află în volumul al IV-lea al Filocaliei
româneşti.
Sfântul Ioan Damaschin şi-a închinat toată viaţa apărării credinţei ortodoxe şi
strădaniilor de desăvârşire. El a trecut către Domnul la anul 749 în Mănăstirea
Sfântului Sava.
Pomenirea sa se face la 4 decembrie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Damaschin, Doamne Iisuse Hris- toase
Dumnezeul nostru, întăreşte-ne pe calea dreptei credinţe şi a vieţii curate şi ne
Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) s-a născut la Galata, în Pa-

flagonia. încă din copilărie, a venit la Constantinopol, la un unchi, slujbaş la curtea
împărătească, lângă care a dobândit învăţătură.
în anul 963, la vârsta de 14 ani, a intrat sub ascultarea Cuviosului Simeon
Evlaviosul. în 977, după rânduirea situaţiei familiale, a plecat la Mănăstirea
Studion. Egumenul Petru l-a încredinţat Cuviosului Simeon Evlaviosul. După un
an, Părintele său duhovnicesc l-a condus în Mănăstirea Sfântului Mamas, unde l-a
recomandat egumenului de acolo, Părintele Antonie.
In anul 980, Sfântul Simeon a fost hirotonit preot, iar după trecerea către
Domnul a Părintelui Antonie, a fost rânduit în fruntea mănăstirii.
Acum începe o perioadă de viaţă duhovnicească intensă, închinată rugăciunii

şi desăvârşirii lăuntrice, dar şi o activitate accentuată de ordin administrativ.
; în anul 1005, dornic de o viaţă închinată şi mai intens preocupărilor duhovniceşti
netulburate, cu învoirea patriarhului Serghie, se retrage de la egumenat. Paralel cu
aceasta, el intensifică cinstirea Părintelui său duhovnicesc, începută de la 987,
după trecerea sa către Domnul. îi compune diferite imnuri şi îi închină o zi de
sărbătoare în fiecare an. Pentru aceasta cinstire, un mitropolit invidios l-a pârât la
patriarh. Adus în faţa Sinodului, Sfântul Simeon a fost condamnat la exil, în 1009.
Debarcat la Chrysopolis, Sfântul Simeon s-a retras într-un loc numit
Palukiton, unde se înalţă un locaş de rugăciune închinat Sfintei Marina. Reabilitat
mai târziu de patriarh, Sfântul Simeon rămâne totuşi aici, unde se formase un mic
grup de monahi în jurul său. El a trecut către Domnul în această mică mănăstire la
12 martie 1022.
Sfântul Simeon Noul Teolog a scris Cateheze, Cuvântări teologice, Capete şi
imnuri. O parte din scrierile sale se află în volumul al Vl-lea din Filocalia
românească.
Pentru rugăciunile Sfântului Simeon Noul Teolog, Doamne Iisuse Hristoase,
Sfântul Simeon Metafrastul (sec.X). Simeon Logofătul şi Magistrul,

supranumit şi Metafrastul, a fost un înalt demnitar la curtea împărătească din
Constantinopol şi un vestit aghiograf sau alcătuitor de Vieţi de sfinţi. El şi-a
desfăşurat activitatea pe la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului X.
S-a născut într-o familie bogată şi nobilă din Constantinopol, a strălucit în
toate ştiinţele vremii şi a condus afacerile Imperiului bizantin într-o epocă de mare
înflorire. Spre sfârşitul vieţii a intrat în monahism, ceea ce nu era un lucru
neobişnuit într-o epocă în care unii împăraţi sau împărătese făceau aceasta.
Ca monah, a dus o viaţă de nevoinţe duhovniceşti şi a dovedit o mare
smerenie şi pocăinţă. Avea totdeauna lacrimi pe obraz, plângând neîncetat în
vreme ce cugeta şi scria. Pomenirea lui se face la 8 noiembrie.
Pentru rugăciunile Sfântului Simeon Metafrastul, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi pe noi să mergem pe calea dreptei credinţe, a
pocăinţei şi smereniei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cuviosul Nichita Stithatul (c.1005-?) a fost ucenic al Sfântului Simeon Noul

Teolog. Â intrat în Mănăstirea Stadion la vârsta de 14 ani.
Când Sfântul Simeon compunea Imnele dragostei dumnezeieşti, le dădea lui
Nichita ca să le copieze. Sfântul Simeon i-a dat şi sarcina să-i editeze scrierile.
Nichita a neglijat această sarcină, până ce i-a fost amintită de Sfântul Simeon
însuşi, într-o viziune, la 13 ani după trecerea lui la Domnul, deci la 1035. Imediat
după aceasta, Cuviosul Nichita a purces la editarea scrierilor Sfântului Simeon şi
apoi la scrierea Vieţii acestuia.
Unele din scrierile Cuviosului Nichita au caracter polemic, altele aghiografic,

altele teologic, cu accentuată notă duhovnicească, altele au cuprins liturgic. La
acestea mai trebuie adăugate scrisorile sale.
Scrierile polemice conţin cele trei tratate contra latinilor: Dialogul,
Antidialogul şi Sinteza despre Filioque, precum şi Cuvântările împotriva
armenilor şi Tratatul împotriva iudeilor.
Câteva scrieri teologice se află în volumul al Vl-lea al Filocaliei româneşti.
La adânci bătrâneţe, Cuviosul Nichita Stithatul a scris o Mărturisire de
credinţă.
Pentru rugăciunile Cuviosului Nichita Stithatul, Doamne Iisuse Hris- toase,
Cuviosul Petru Damaschin (sec.XI). Ceea ce ştim sigur despre acest cuvios
este că se numea Petru Damaschin şi că era monah, foarte probabil isihast. Este
posibil ca acesta să fi fost Sfântul Ierarh Mucenic Petru, Episcopul Damascului
(c.775), pomenit în Sinaxar la 9 februarie.
Luând în considerare alte documente, se poate ca scrierea aflată în volumul V
al Filocaliei să fi fost scrisă în anul 6665 de la facerea lumii (adică 1165 după
Hristos), sau 6605 (adică 1096).
Pentru rugăciunile Cuviosului Petru Damaschin, Doamne Iisuse Hristoase,
Sfântul Grigorie Sinaitul (1255-1346) s-a născut lângă Clazomene, pe

ţărmul occidental al Asiei Mici. Cândva, după 1282, a fost luat prizonier de turci şi
dus la Laodiceea, pe coasta Siriei. Răscumpărat de creştinii de acolo, a venit în
Cipru, unde a intrat în monahism ca rasofor.
După scurtă vreme a plecat la Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Muntele Sinai
şi acolo a fost tuns în monahism. De la Sinai, a trecut prin Ierusalim şi a ajuns în
Creta. Aici, un bătrân monah, cu numele Arsenie l-a ajutat şă deprindă păzirea
minţii în trezvie şi rugăciunea curată.
Din Creta, Sfântul Grigorie a mers la Sfântul Munte Athos. Aici, după multe
căutări, a aflat într-un schit, trei călugări cunoscători ai rugăciunii lăuntrice.
Retras pe la 1326-1327 la Tesalonic, din cauza incursiunilor turceşti, Sfântul
Grigorie a mers apoi la Paroria, în munţii de la graniţa dintre Imperiul Bizantin şi
Bulgaria. în acest munte sălbatic şi retras, Sfântul Grigo- ne a adunat mulţi monahi
în jurul său, şi a zidit două mănăstiri. Acestea au fost locuri de laudă neîncetată a
lui Dumnezeu.
Mişcarea isihastă de la.Paroria a avut o influenţă importantă şi asupra
mănăstirilor româneşti. Se cunoaşte corespondenţa ce a existat între patriarhul
Eutimie al Bulgariei, ucenic al Sfântului Grigorie, şi Sfântul Nico- dim de la
Tismana. Mitropolitul Tit Simedrea a adus temeiuri pentru faptul că românii au
adus la Tismana practica rugăciunii neîncetate, direct de la Sfântul Grigorie
Sinaitul. Era, de altfel, o năzuinţă a Sfântului Grigorie de a duce învăţătura

rugăciunii curate oriunde se aflau creştini dreptcredin- cioşi. Se mai ştie că Sfântul
Grigorie purta corespondenţă şi cu voievodul Nicolae Alexandru al Ţării
Româneşti.
Sfântul Grigorie Sinaitul a trecut către Domnul în anul 1346, cu un an înainte
ca Sfântul Grigorie Palama să ajungă arhiepiscop al Tesalonicului.
Ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul apar ca susţinători ai Sfântului Grigorie
Palama în timpul controverselor acestuia cu adversarii isihasmului.
O parte dintre scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul se află în volumul al Vll-
lea din Filocalia românească.
Pentru rugăciunile Sfântului Grigorie Sinaitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
Sfântul Ierarh Teolipt al Filadelfiei (1250-1325) s-a născut la Niceea şi a fost

una dintre cele mai influente personalităţi ale Bizanţului la sfârşitul secolului al
XHI-lea şi începutul secolului al XlV-lea.
Când împăratul Mihail VIII Paleologul a primit unirea cu papistaşii, la 1274,
Sfântul Teolipt a organizat rezistenţa ortodoxă în toată Bitinia.
. De aceea a fost arestat şi trimis într-o insulă pustie din Marea Egee, împreună
cu mai mulţi monahi din Athos, care se opuneau unirii cu Roma. Printre aceştia se
afla şi Sfântul Nichifor de la care a învăţat vieţuirea ascetică şi rugăciunea
neîncetată. Mai târziu, Sfântul Teolipt va deveni unul din dascălii Sfântului
Grigorie Palama.
După o vreme oarecare, împăratul l-a eliberat pe Sfântul Teolipt, dar apoi
iarăşi l-a aruncat în închisoare, întrucât acesta, dedicându-se vieţii pustniceşti în
apropiere de oraşul său, Niceea, continua să se opună unirii cu Roma.
După ce papa Martin IV a denunţat la 1 martie 1281 unirea de la Lyon,
Sfântul Teolipt a fost eliberat. După o scurtă vreme petrecută la Athos, în jurul
anului 1284 a fost ales Mitropolit al Filadelfiei. Aceasta s-a întâmplat după
moartea lui Mihail VIII Paleologul şi după ce Sinodul din Vlaheme (1283),
prezidat de Patriarhul Iosif, a condamnat pe aderenţii unirii cu Roma.
Ceea ce este reprezentativ pentru gândirea Mitropolitului din Fila- delfia este
atenţia deosebită acordată Sfintelor Taine şi simţul lui pentru responsabilitatea
creştinilor pentru Biserică. El dezvoltă învăţătura că Biserica este Trupul lui
Hristos şi numai în ea se dobândeşte mântuirea.
Activitatea care l-a impus în mod deosebit pe Sfântul Teolipt a fost aceea de
sfătuitor duhovnicesc al cercurilor societăţii înalte din Constantinopol, şi al celor
două mănăstiri, una de monahi şi una de monahii, din acel oraş.
Sfântul Teolipt a fost unul dintre primii îndrumători ai tânărului Grigorie
Palama în viaţa duhovnicească. Sfântul Grigorie spune despre îndrumătorul său că
era unul dintre bărbaţii plini de Duhul Sfânt.
Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
întăreşte-ne şi pe noi pentru mărturisirea ortodoxă şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Grigorie Palama (1296-1359) s-a născut în Constantinopol,

din părinţi de neam ales şi de o remarcabilă evlavie. La vârsta de 7 ani el a rămas
orfan de tată, împreună cu alţi patru fraţi (doi băieţi şi două fete). A primit o
educaţie aleasă în palatul împărătesc, fiind ajutat şi el şi fraţii săi de împăratul
Andronic II Paleologul.
încă de la vârsta adolescenţei, cunoscând vieţuirea monahală, a început să
ducă o viaţă de asceză, postind, priveghind mult şi rugându-se.
A învăţat gramatica şi retorica, şi a făcut aşa de frumoase progrese în fizică,
logică şi toate disciplinele aristotelice, încât marele savant al vremii Teodor
Metochites, discutând în faţa împăratului cu Sfântul Grigorie, a exclamat către
împărat: „însuşi Aristotel de l-ar auzi, l-ar lăuda, cred, nu puţin”.
Cel mai bun învăţător i-a fost Cuviosul Teolipt, ajuns, după o vieţuire la
Athos, mitropolit al Filadelfiei, dar vieţuind mai mult la Constantinopol. De la
acesta a dobândit disciplina trezviei şi a rugăciunii minţii.
Trecând de vârsta adolescenţei, mai întâi îi înduplecă pe cei ai casei - mamă,
surori, unele rudenii şi unii servitori - să intre în mănăstirile din Constantinopol, şi
apoi pleacă cu cei doi fraţi ai săi spre muntele Athos. Aici deveni ucenic al
bătrânului monah Nicodim, care trăia pe lângă mănăstirea Vatoped. Acesta îl şi
tunse pe Grigorie curând în monahism. După trei ani, Cuviosul Nicodim a trecut la
Domnul, iar tânărul Grigorie a intrat în Lavra Sfântului Atanasie, continuând viaţa
de ascet. După alţi trei ani (prin 1324), se aşeză într-un loc retras numit Glosia şi
intră într-un grup de isihaşti îndrumaţi de un monah Grigorie, din Constantinopol.
Desele incursiuni ale turcilor, i-au determinat să plece după doi ani la
Tesalonic. Aici a fost hirotonit preot; apoi, întregul grup de isihaşti s-a ietras într-
un schit de pe muntele de lângă Vena. După cinci ani, s-a întors la Athos şi a
început să ţină predici şi să scrie.
în 1334, au sosit în Constantinopol nişte dominicani ca să discute cu
ortodocşii chestiunea „unirii Bisericilor”. Un tânăr eretic pe nume Varlaam a scris
câteva tratate în care încerca să împace cele două poziţii (ortodoxă şi romano-
catolică) privitoare la purcederea Duhului Sfânt.
Prietenii Sfântului Grigorie Palama au scris acestuia cu privire la teza lui
Varlaam, rugându-1 să-i lămurească în privinţa ei. Sfântul Grigorie a Scris atunci
două tratate despre purcederea Sfântului Duh, în care respingea relativismul lui
Varlaam. Sfântul Grigorie Palama a adus dovezi clare din Sfânta Scriptură şi din
Scrierile Sfinţilor Părinţi pentru învăţătura ortodoxă: Sfântul Duh purcede din
Tatăl, şi nu din Fiul (cum susţineau romano-catolicii).
Aceste scrieri l-au iritat pe Varlaam şi l-au făcut să pornească atacul
împotriva isihaştilor, de care ştia că sunt prieteni ai Sfântului Grigorie.
Varlaam a scris prin 1337 trei tratate contra isihaştilor. Sfântul Grigorie
Palama a răspuns, prin 1338, atacurilor din ele fără să numească pe autorul lor, cu
trei tratate corespunzătoare.

Când a văzut răspunsurile Sfântului Grigorie, Varlaam cuprins de teama a
retuşat câte ceva dintre scrierile lui şi apoi, în noua formă, a scris încă trei tratate
contra isihaştilor.
Sfântul Grigorie a răspuns acestora cu alte trei tratate.
'< îndărătnicindu-se în erezie, Varlaam a mai scris încă trei tratate şi a intervenit
la Sinod pentru condamnarea isihaştilor.
]*k Sfântul Grigorie, prevăzând că lucrurile vor ajunge în cele din urmă -în faţa
Sinodului, a pregătit împreună cu Isidor din Tesalonic, Tomul Aghi- oritic,
intenţionând să se prezinte cu el în faţa Sinodului. El e semnat de conducătorii
monahismului athonit şi aprobat de episcopul de Ierissos, Iacob, în martie 1341.
Venind cu el în Tesalonic, Sfântul Grigorie a adunat pe monahii de aici, care au
subscris un tom asemănător. Sfântul Grigorie a ■ răspuns cu încă trei tratate,
contra ultimelor trei tratate ale lui Varlaam. i ‘ La Constantinopol, mulţi erau deja
câştigaţi de partea ereticului Varlaam. De aceea, Sfântul Grigorie începu să
lămurească zile şi nopţi pe arhierei, până ce-i convinse de adevărul celor susţinute
de el contra ereziilor lui Varlaam.
La 11 iunie 1341 s-a întrunit un Sinod, pentru a decide în această •chestiune.
Sinodul a dat dreptate isihaştilor şi Sfântului Grigorie. Varlaam, 'ca să evite
condamnarea, şi-a cerut iertare; apoi a plecat în Occident.
Ms» Mai târziu, Achindin - susţinător al lui Varlaam - sprijinit puternic de
patriarhul Caleca, reuşeşte să obţină aruncarea în temniţă a Sfântului
Grigorie Palama. împr mă cu şase episcopi, Sfântul Grigorie a stat în temniţă din
1343 până ni 1347.
La 2 februarie 1347 împărăteasa Ana de Savoia a convocat pe ierarhi la un
Sinod. Acest Sinod l-a depus pe Caleca din patriarhat, l-a condamnat pe Achindin
şi a reconfirmat învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Atunci. Ioan Cantacuzino l-
a eliberat pe Sfântul Grigorie şi pe cei şase episcopi. Aderentul Sfântului Grigorie,
Isidor, este ales patriarh, şi după câteva zile îl hirotoneşte pe Sfântul Grigorie
Palama Arhiepiscop al Tesalonicului.
Sfântul Grigorie a apărat dreapta credinţă, participând şi la Sinodul din 1351.
în 1353, corabia în care se afla Sfântul Grigorie a fost capturată de turci.
După un an de detenţie a fost eliberat şi s-a întors la Constantinopol. Aici a mai
scris două tratate împotriva doctrinei romano-catolice. Sfântul Grigorie Palama a
fost una din cele mai hulite figuri răsăritene din partea istoricilor romano-catolici.
Sfântul Grigorie a fost canonizat la Sinodul din 3 august 1368, condus de
patriarhul Filotei. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca pe unul din cei mai mari
apărători ai Ortodoxiei. Sfintele sale Moaşte se află la Tesalonic, iar pomenirea sa
se face în fiecare an la 14 noiembrie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei
credinţe şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Paisie de la Neamţ (1722-1794) s-a născut în Rusia, în Cetatea

Poltava, la 21 decembrie 1722, din părinţi binecredincioşi. Tatăl lui se numea Ioan
Velicicovschi, protoiereu al Poltavei, iar mama sa Irina. Tatăl său era foarte
milostiv, încât împărţea fără cruţare averea sa la săraci.
La botez a primit numele Petru. Apoi, la al patrulea an după naşterea lui, tatăl
lui a trecut către Domnul. Maica sa l-a dat la învăţătura cărţii. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, a deprins repede citirea. Mai ales citea cu luare aminte Sfânta
Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfântului Efrem Sinii, ale Sfântului Dorotei,
ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Citind vieţile Cu- vioşilor Părinţi, care în chip
monahicesc au strălucit, a început a creşte în sufletul lui râvna pentru primirea
sfântului, monahicescului şi îngerescului chip. Era un copil blând şi neîndrăzneţ,
nu numai către străini, ci şi către ai săi. Iar tăcerea, întru atât o iubea, încât însăşi
maica lui foarte rar îl auzea vorbind.
La vârsta de 13 ani, cu blagoslovenia Mitropolitului Kievului, a fost trimis la
învăţătură la Kiev. Aici se îndeletnicea şi mai mult cu citirea Sfintelor cărţi. Şi
mergea des la Mănăstirea Bratska, la ieromonahul Pahomie, care era om cuvios şi
iscusit întru viaţa călugărească.
a în al patrulea an de învăţătură la Kiev, darul călugăriei biruind pe cel
f «il învăţăturii de carte, a voit să intre în monahism într-un schit al Lavrei
f Pecerska. Dar egumenul l-a sfătuit să afle un loc mai îndepărtat şi neştiut,
K ba să nu fie găsit de mama sa.
w • : în acea vreme, începând războiul între ruşi şi turci, şi multe supărări pătimind
Ţara Moldovei, Prea Sfinţitul Antonie, Mitropolitul ţării a mers la
Mitropolitul Kievului, care l-a primit cu cinste. Aşa a rânduit Dumnezeu,
ca’ tânărul Petru să-l vadă pe Prea Sfinţitul Antonie slujind dumnezeiasca
Liturghie în limba română, pe care nu o mai auzise până atunci. Şi multă
dragoste spre această limbă şi către poporul moldovenesc s-a aprins în ini-
maiui. De aici a dobândit şi mai multă dorire pentru străinătate şi călugă-
ne. Iar sârguinţa pentru învăţătura şcolii s-a micşorat atât de mult, încât,
întiobat de dascălul său, i-a răspuns: „Trei sunt pricinile pentru care eu
I
m-.im lăsat de învăţăturile cele mai’înalte. Cea dintâi este, pentru că eu am
pus gând să mă lepăd de lume şi să mă fac călugăr, ca să-mi mântuiesc
sufletul, căci nu ştiu ziua şi ceasul sfârşitului meu, şi mă tem să nu fiu răpit
tăi.'i veste şi negata, şi pentru că nu am învăţat toate ştiinţele filosofeşti,
nun puţin, ori nicidecum nu voi fi întrebat, iară pentru că nu m-am pocăit,
o1, cât voi fi întrebat şi schingiuit! Aceasta este cea dintâi pricină a lăsării
melc de învăţătură. Iară a doua este, că dascălii vremii de acum, nu predau
ucenicilor învăţăturile cale insuflate de Duhul Sfânt, ale Sfinţilor Părinţi şi
Dascăli ai Bisericii creştineşti, prin care ar putea ucenicii să înveţe şi învă-
tiliuile cele din afară toate, şi filosofi prea iscusiţi să se facă, ajutorându-se ^de
darul lui Dumnezeu cel pus întru dânsele şi să păzească şi viaţa cura- tă şi mintea
neîntinată şi credinţa nestricată. Ci ei predau învăţături în ziua de astăzi de la
Aristotel, de la Cicero, de la Platon şi de la alţi înţelepţi | păgâni; şi cu înţelegerile

lor cele răzvrătite şi lui Dumnezeu neplăcute şi de V Bistrică neprimite învăţându-
se, îşi mânjesc mintea lor. Şi întunecându-se ' cu întunericul cel pus întru dânsele
de basmele cele elineşti se rătăcesc din ,* calea cea dreaptă; şi aşa numai cu
părerea sunt creştini, dar cu gândirea şi l ' c u , v i a ţ a departe se află de credinţa
cea dreaptă şi creştinească. Pentru
aceea
eu, fiindcă până acum nici un folos în sufletul meu dintru învăţăturile care
î ’ s n e - a i învăţat, nu am cunoscut, păgâneşti fiind şi pline de basme şi temân-
du-mă ca să nu pătimesc şi eu precum aceia, pentru care s-au zis mai sus,
?/' âm părăsit şi voiesc încă de tot să mă părăsesc de acest fel de învăţături
►Lrnefolositoare şi de suflet pierzătoare. A treia pricină este că orişicare
şcoală, piegăteşte pe om a trăi în lume, iară Sfinţii Părinţi şi Dascălii Bisericii
învaţă pe monahi a fugi de lume şi de cele ale lumii; deci eu voiesc să mă
, "E fac monah adevărat”.
’îrt A ■
T, In vacanţă, tânărul Petru a mers acasă. Aici nu şi-a pierdut timpul în
- plimbări şi jocuri, ci a stăruit în citirea Sfintelor Cărţi. Sosind vremea să
meargă la şcoală, luându-şi iertăciune şi blagoslovenie de la mama sa, a plecat la
Kiev, de unde a trimis acasă o scrisoare, că a ajuns cu pace, cu ajutorul lui
Dumnezeu. Dar a lăsat Kievul şi şcoala şi a mers la cetatea Cemigovului la
duhovnicul său, Părintele ieroschimonah Pahomie, ca să-l întrebe unde ar putea să
se învrednicească cinului călugăresc. Părintele duhovnic l-a sfătuit să meargă la
Mănăstirea Liubeţka, la Părintele ieroschimonah Ioachim, care era foarte iscusit în
cele duhovniceşti. Ajuns cu bine la acea mănăstire şi intrând în ascultare, fratele
Petru a primit de la egumen cartea Sfântului Ioan Scărarul. Citind-o cu evlavie şi
cu luare aminte, mult s-a folosit şi a început să scrie ceva dintr-însa. Dar neavând
timp ziua, din pricina ascultărilor, scria noaptea, în condiţii grele, folosind o făclie
care scotea fum. Şi aşa scria până se umplea chilia de fum, apoi deschidea fereastra
până ce ieşea fumul, şi iarăşi se apuca de scris. în acest fel petrecea Cuviosul mai
toată noaptea, iar ca să nu se strice la minte din cauza oboselii, dormea câte puţin.
După câtva timp, schimbându-se conducerea mănăstirii şi rânduiala
stricându-se, Cuviosul a fost nevoit să plece. Şi întâlnind trei călugări care mergeau
spre Moldova, au călătorit împreună. Ajungând într-un sat, au fost găzduiţi de
dascălul bisericii, care era şi dascălul şcolii satului. Acesta i-a sfătuit să nu meargă
în Moldova în acea vreme, ca să nu pătimească de la vrăjmaşii credinţei ortodoxe.
Şi le-a povestit despre un dascăl tânăr care mărturisea credinţa ortodoxă, împotriva
rătăcirii papistaşilor. Că spunea Crezul aşa cum se cuvine, adică: „Şi întru Duhul
Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede” şi nu voia să adauge
rătăcirea papistaşilor: „care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. La acest dascăl
binecredincios, au venit duşmanii dreptei credinţe şi au stat în biserică, aşteptând
ca să spună Crezul. Iar el, umplându-se de Dumnezeiască râvnă, a început cu mare
şi luminat glas a-1 citi. Şi a zis „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul,
care din Tatăl purcede”. Auzind aceasta, un papistaş, răcnind ca o fiară sălbatică, a
sărit asupra lui, şi luându-1 de păr l-a trântit jos şi îl călca cu picioarele fără de
milă. După aceea, a poruncit să-l scoată afară din biserică şi să-l bată cu toiege.
Atunci, a alergat cineva şi i-a vestit mamei dascălului. Iar ea a venit şi l-a
îmbărbătat să rabde pentru mărturisirea dreptei credinţe, zicând: „O, fiul meu
preaiubit! Nu te teme de această muncă vremelnică, ce ucide numai trupul, iară pe
suflet nu poate să-l ucidă, şi care pentru credinţa pravoslavnică (ortodoxă - n.n.) o
rabzi. Ci rabdă ca un bun ostaş al lui Hristos şi pe singură moartea pentru Dânsul,
ca să te învredniceşti a te încununa cu cununa mucenicească de la Dânsul întru
împărăţia cerurilor”. Iar fericitul mărturisitor a răspuns: „O, preaiubită maica mea,
nicidecum să nu te îndoieşti pentru mine, nici cumva să te îngrijeşti, pentru că eu
cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai bătaia asta, ci şi nenumărate morţi prea
cumplite, sunt gata a le pătimi pentru pravoslavnica credinţă, căci precum
Dumnezeu Cel ce întru Sfânta Treime este slăvit şi închinat, este Unul, şi afară de
Dânsul, alt Dumnezeu nu este, aşa şi Sfânta credinţă pravoslavnică a Sfintei
Biserici a Răsăritului, una este, şi afară de dânsa alta nu este. Deci cum nu mă voi
sârgui ca să rabd şi pe însăşi moartea cea mai cumplită pentru dânsa?” Acestea
auzindu-le maica sa, foarte mult s-a bucurat. Şi ridicând mâinile la cer, a mulţumit
lui Hristos Dumnezeu, că a învrednicit-o a naşte pe un pătimitor ca acesta. Iar
tiranul mai mult s-a mâniat şi a poruncit ostaşilor să-l bată pe el mai aspru. Deci
mărturisitorul lui Hristos, pe acea cumplită bătaie cu bucurie răbdân- d-o şi pe
pravoslavnica credinţă mărturisind-o, şi-a dat sfântul său suflet în -mâinile lui
Dumnezeu.
Pe acestea auzindu-le Cuviosul şi acei monahi, au hotărât să meargă în
Ucraina, la mănăstirile ortodoxe de acolo. Ajungând la Mănăstirea Med- vedovski
şi intrând în ascultare, Cuviosul a fost făcut rasofor. Avea atunci 19 ani. Vreme de
7 luni a vieţuit Cuviosul în această mănăstire, cu sârgu- inţă, cu bună rânduială, în
toate ascultările rânduite de egumen. Apoi, apusenii au ridicat prigoană împotriva
drepteredincioşilor din Ucraina. Un boier eretic a poruncit să se adune toţi
călugării din acea mănăstire şi a început a-i îndemna să primească reaua credinţă a
apusenilor. Văzând că părinţii nicidecum nu vor să plece, boierul acela eretic a
închis biserica şi s-a dus cu mare mânie şi îngrozire. Iar Cuviosul a luat hotărârea
ca niciodată, în nişte locuri ca acestea unde se ridică prigoană asupra pravoslav-
nicei credinţe, nicidecum să vieţuiască. Şi aflându-se în nedumerire, s-a rugat lui
Dumnezeu să-l povăţuiască.
Iar Dumnezeu a iconomisit în acest chip: doi părinţi din acea mănăstire s-au
sfătuit să se ducă la Kiev; ca să vieţuiască în Lavra Pecerska; cu aceştia a mers şi
Cuviosul.
Ajungând la Lavra Pecerska, au fost primiţi de Părintele Arhimandrit
Timotei, iar Cuviosul a fost rânduit la Părintele Macarie ca să înveţe pictarea
icoanelor. Aici a petrecut mai mult de un an, în toate ascultările cele date lui.
Tot aici a aflat că mama lui a primit chipul călugăresc în Mănăstirea

Sfântului Pocrov, numindu-se Iuliana.
într-o zi, un Părinte l-a chemat în chilia sa şi i-a vestit că după puţină vreme
va pleca din această mănăstire, ceea ce s-a şi întâmplat. împreună cu câţiva fraţi au
pornit spre Ţara Muntenească şi au ajuns la Mănăstirea Motreanca, Unde au
cunoscut un Părinte bătrân, iscusit întru Sfintele Scripturi şi întru înţelegeri
duhovniceşti, anume Mihail, de la care au luat povă- ţuire să meargă la Schitul
Trăisteni, unde era egumen un ucenic al său, anume Demetrie.
Trecând pe la Schitul Dălhăuţi, au ajuns la Schitul Trăisteni, unde Pravila
Bisericii se săvârşea după tipicul Sfântului Munte. Aici, cunoscând vieţuirea
duhovnicească a multor Părinţi, Cuviosul se străduia să le urmeze. Tot aici l-a
cunoscut pe Părintele schimonah Vasile de la Poiana Mărului, care a voit să-l ia cu
dânsul pentru a fi hirotonit. Dar Cuviosul nu s-a învoit, socotindu-se nevrednic de
treapta preoţiei.
După o vreme, a venit acolo Părintele schimonah Onufrie de la Schitul Câmu,
ca să cerceteze pe părinţi şi pe fraţi. Aflând despre liniştea acelui loc, Cuviosul a
voit să vieţuiască la Schitul Câmu, şi luând blagoslovenie, a plecat împreună cu
Părintele Onufrie. Rânduiala schitului era după asemănarea unor schituri din
Sfântul Munte. Pentru că numai duminicile şi sărbătorile se adunau fraţii la toată
pravila, şi după Sfânta Liturghie li se punea masă de obşte, iar după masă se
îndeletniceau cu sfaturi duhovniceşti. Apoi, după Vecernie, toţi ce şedeau în
singurătate se duceau în chiliile lor şi luau aminte la rugăciune, la citirea cărţilor
Sfinţilor Părinţi cu smerită cugetare şi frică de Dumnezeu, şi aveau puţină
rucodelie (lucru de mână). Aşa petrecea şi Cuviosul şi mergea din când în când la
Părintele Onufrie pustnicul ca să primească sfătuire.
Temându-se că va fi silit să urce la treapta preoţiei, a plecat însă în 1746 cu
blagoslovenia Părinţilor la Sfântul Munte, împreună cu Părintele Trifon. La puţin
timp după ce au ajuns la Mănăstirea Pantocrator, Părintele Trifon s-a îmbolnăvit şi
a trecut către Domnul, iar Cuviosul a petrecut singur, negăsind un povăţuitor
duhovnicesc. Şi plângea cu amar că s-a lipsit de darul cel mare al ascultării. Aici a
răbdat Cuviosul mari ispite de la viclenii draci, nedumeriri, deznădăjduiţi,
înfricoşate şi cumplite lupte ale gândului; dar, punându-şi nădejdea în Dumnezeu,
pe toate le-a trecut. Şi a petrecut aşa trei ani şi jumătate.
în acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit la Sfântul Munte
Părintele schimonah Vasile de la Poiana Mărului. Acesta i-a arătat pericolul
vieţuirii singuratice şi l-a sfătuit să ducă nevoinţa împreună cu câţiva fraţi. Apoi l-a
îmbrăcat în Mantie, numindu-1 Paisie. Avea pe atunci 28 de ani.
La vreo trei luni după plecarea Părintelui Vasile, a venit din Valahia la
Sfântul Munte un monah tânăr cu numele Visarion. Acesta, negăsind povăţuitor, a
venit la Cuviosul Paisie şi l-a rugat să-i spună un cuvânt pentru mântuirea
sufletului. Atunci Cuviosul a lăcrimat, şi tăcând puţin, i-a zis: „Frate, pentru
întristăcios lucru mă sileşti a-ţi grăi, ca să înnoiesc durerea întru inima mea, pentru
că şi eu cu multă întristăciune şi cu multă sârgu- inţă, aşişderea am căutat

povăţuitoriu şi nu am aflat, şi multe scârbe am răbdat cu ajutorul lui Dumnezeu, şi
acum încă le port pe acelea. Drept aceea mă întristez şi pentru tine, că te văz că de
întristarea cea peste măsură eşti cuprins, şi mă tem, ca să nu cazi în deznădăjduire;
ci îţi voi grăi puţin după puterea neputincioasei mele înţelegeri.
Mântuirea sufletului, de care mă întrebi, întru alt feliu mai cu lesnire a fi nu
se poate, fără numai prin povăţuitoriu adevărat şi duhovnicesc. Carele şi însuşi să
fie nevoindu-se a face toate poruncile lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului ce
zice: că cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema. Căci cum va puţea pre
altul a povăţui la calea mântuirii pre care el însuşi nu a umblat? Că se cuvine el
mai întâi însuşi împotriva tuturor patimilor sufleteşti şi trupeşti până la sânge a
sta, şi cu ajutorul lui Hristos, pre poftă şi pre mânie a le birui, şi avântarea de
neînţelepţie şi mândrie, prin smerita cugetare, şi înţelepciune a le vindeca. După
aceia, siubirea de dulceţi, iubirea de slavă şi iubirea de argint, cumplitele acestea a
toată lumea năpârci, şi toate celelalte patimi rele a le supune sufletului, şi după
acestea, cu darul lui Hristos a străluci unul ca acela cu darurile Duhului după cea
zisă de la Domnul: Aşa sa lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca
să vază lucrurile voastre cele bune; la unul ca acesta zic, povăţuitoriu, şi cel ce se
învaţă de la dânsul, prin aceste lucruri poate a se învăţa fără de înşelare toate
poruncile lui Hristos şi toate faptele bune, pe care toate acestea văzându-le şi
auzindu-le cel ce se învaţă de la el şi prin a lui povăţuire înainte a spori şi
mântuire a afla.
Wj Acest feliu s-ar fi căzut nouă, frate, a ne afla povăţuitoriu. Ci vai . .vremii,
noastre acestei de acum ... Că cei ce prin smerita cugetare, şi prin plânsul cel de-a
pururea şi lacrimi, a-şi tăia patimile, şi cele mai mari fapte hune a-şi câştiga,
foarte puţini se află... De aceea dar acum, frate, este •nevoie, ca întru
dumnezeieştile şi părinteştile scrieri, cu multă întristare şi j-cu multe lacrimi ziua
şi noaptea a ne învăţa, şi cu cei de un gând Părinţii bătrâni şi râvnitori, şi a ne
povăţui la poruncile lui Dumnezeu şi la lucrarea .^Sfinţilor Părinţilor noştri. Şi
aşa, cu mila lui Hristos şi cu a noastră nevoinţă, putem mântuire a afla.”
p: Atunci, acel monah Visarion, căzând la picioarele lui, îl ruga cu lacrimi şă-1
primească pe el sub a sa ascultare. Iar Cuviosul nici nu voia să audă ca ,şă fie
cumva povăţuitor, însuşi dorind a fi sub povăţuire. Ci acela, trei zile căzând cu
lacrimi, l-a rugat să-l primească. Deci văzând Cuviosul lacrimile şi .smerenia
fratelui, s-a umilit şi s-a plecat a -1 primi pe el, dar nu întru uce- hicie, ci întru
tovărăşie, ca să meargă pe calea cea de mijloc monahicească, Hpji.doi vieţuitori.
Şi îşi tăiau voia unul înaintea celuilalt şi vieţuiau în pace, "pstenindu-se la citirea
cu smerenie a cărţilor Sfinţilor Părinţi.
După patru ani au venit şi alţi fraţi, rugându-1 pe Cuviosul Paisie să-i rimească
întru a sa ucenicie. Dar Cuviosul mulţi ani s-a lepădat de aceasta; şi nu i-a primit,
pe unul câte trei ani, iar pe altul câte patru. Dar mai pe ă, pentru neîncetatele lor
rugăminţi şi pentru fratele Visarion, a început
a primi pe câte unul, punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Aşa s-au adunat opt fraţi
de limbă românească şi patru fraţi de limbă slavonească şi au cumpărat chilia ce se
numeşte Sfântul Constantin, unde au aşezat a se cânta pravila pe limbă românească
şi slavonească. Iar fiindcă aveau nevoie de preot şi duhovnic, unindu-se fraţii cu
toţii au rugat pe Cuviosul Paisie să primească dânsul preoţia şi duhovnicia. Dar
dânsul nu voia, ci le zicea că pentru aceasta şi din Valahia a fugit. Fiind însă rugat
şi de mulţi Părinţi din Sfântul Munte, a primit să fie ierodiacon, preot şi duhovnic.
Şi a fost mare bucuria fiilor săi duhovniceşti. Era atunci în anul 36 al vieţii sale.
Iară hirotonia i s-au făcut de Prea Sfinţitul Grigorie Raşca, după care Prea Sfinţitul
a zis către unul din ucenicii Cuviosului: „Să ştii, fiule, că ferice de omul acesta,
ferice şi de părinţii carii l-au născut, ferice va fi şi de cei ce îl vor asculta pre
dânsul; pentru că eu când l-am hirotonisit şi mi-am pus mâinile pre capul lui, în
vremea când se zice Dumnezeiescul Dar, am simţit o mireasmă nepovestită, şi cum
că şi mâinile mele în oareşicare chip negrăit s-au sfinţit, din punerea lor pe capul
lui”.
După aceasta, cu voia lui Dumnezeu s-au adunat mai mulţi fraţi, încât nu mai
încăpeau în chilia Sfântului Constantin. Atunci Cuviosul a făcut sfat cu fraţii şi au
cerut o chilie veche şi deşartă a Sfântului Prooroc Ilie, tot de la Mănăstirea
Pantocrator. Şi luând blagoslovenie de la Prea Fericitul Patriarh Serafim, au
început din temelie a zidi biserică, trapeză, pitărie, bucătărie, arhondaric şi 16
chilii.
Apoi s-au adunat şi mai mulţi fraţi, văzând buna rânduială ce era acolo,
smerenia, evlavia şi ascultarea fraţilor faţă de Cuviosul, şi părinteasca milostivire a
acestuia faţă de ei.
Această bună rânduială a stârnit zavistia vicleanului diavol, care a început a
îndemna pe un stareţ de acolo, cu numele Atanasie, să vorbească împotriva
Cuviosului, înşelător şi eretic numindu-1 pe dânsul. Dar Cuviosul Paisie, toate
acestea auzindu-le, ca şi cum nu le-ar fi auzit, aşa le răbda. Apoi, acel stareţ a scris
către Cuviosul o scrisoare, care la început era sub chipul prieteneştii povăţuiri, iar
apoi cu multe ocărâri şi nedrepte cugetări. Primind Cuviosul acea scrisoare, a
tălmăcit-o în slavoneşte, şi mergând către al său duhovnic, i-a arătat-o. Acela
citind-o, au mers împreună la alţi duhovnici să ceară povăţuire. Şi luând bine
seama toţi la acea scrisoare, au poruncit Cuviosului să scrie aceluia răspuns,
mustrându-i rătăcirea. Şi de nu se va pocăi acel stareţ şi nu-şi va cere iertăciune,
atunci la Soborul Sfântului Munte să se mustre. Iar Cuviosul a făcut ascultare şi a
scris.
Şi pentru că acel stareţ îl ocăra pe Cuviosul, zicând că şi papa mărturiseşte ca
şi el, Cuviosul i-a arătat scrisoarea că nu are nici o părtăşie cu ereziile papei: „De
unde ai cunoscut că papa aşa mărturiseşte ca şi mine? Au nu ştii că eu deşi pe toţi
oamenii cu păcatele am covârşit, dar însă, dreaptă şi fără prihană a Sfintei noastre
Soborniceşti şi Apostoleşti a Răsăritului Biserici credinţa ţiind, spre mila lui
Dumnezeu nădăjduindu-mă, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire. Dar papa
cel de la apus, cu toţi cei ce îi urmează lui şi cu toţi ereticii, pentru multele sale
cele fără de număr eresuri împotriva lui Dumnezeu şi împotriva sfintei noastre
credinţe, afurisit este şi depărtat, şi ca un mădular putred tăiat de la Sfânta noastră
Sobornicească şi Apostolească Biserică a Răsăritului... Care împărtăşire avem
către papa şi papa către noi? Care amestecare are Sfânta noastră Biserică a
Răsăritului cu al Apusului papă? Au care obştire (împărtăşire - n.n.) are lumina cu
întunericul? Au care împărtăşire are Hristos cu Veliar? Care, dar, împărtăşire are
dreptatea credinţei noastre cele sfinte către fărădelegea eresului Romei?... Ereticii
pentru credinţa lor rea şi pentru urmarea lor rea asupra Sfintei Biserici sunt
afurisiţi şi veşnicei anateme sunt daţi de la Sfânta noastră Sobornicească şi
Apostolească Biserică a Răsăritului şi de sfintele şapte Soboare a toată lumea. Şi
nu le este lor nădejde de mântuire, dacă nu.vor crede precum crede Sfânta noastră
Biserică a Răsăritului”.
Crescând numărul fraţilor, iar locul fiind lipsit de cele de trebuinţă, Cuviosul
Paisie a început a se ruga cu lacrimi, pentru a afla voia lui Dumnezeu. Iar
Milostivul Dumnezeu i-a descoperit că voieşte să iasă Cuviosul împreună cu fraţii
din Sfântul Munte şi să vină în meleagurile noastre. De aceea, primind
blagoslovenie, Cuviosul a venit în Valahia împreună cu 64 de fraţi. Şi având
vestire de la Dumnezeu, a mers la Iaşi, unde a fost primit cu mare dragoste de Prea
Sfinţitul Mitropolit Gavril şi de binecredinciosul domn al ţării, Grigore Calimah,
care i-au dat Cuviosului Mănăstirea Pogorârii Sfântului Duh, care se numeşte
Dragomima, cu toate moşiile ei. Iar binecredinciosul domn a întărit cu al său
hrisov, ca să fie slobodă mănăstirea de toate dările. Şi s-a sălăşuit acolo Cuviosul
cu tot soborul, în anul 1*763, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu pentru a Lui
nespusă milostivire.
■> La Mănăstire a pus Cuviosul Paisie aşezământ după rânduiala Sfinţilor Părinţi.
Ca nici unul din fraţi să nu aibă osebită agoniseală, ci pe toate cele de la
Dumnezeu trimise către alcătuirea vieţii de obşte, de obşte a le avea. Iar pentru
buna rânduială, egumenul dator este să dea fiecăruia după trebuinţă. Căci din
averea cea deosebi se naşte în viaţa de obşte toată răutatea. Apoi, toţi fraţii sunt
datori să facă ascultare cuvenită. Iar egumenul, ştiind că pentru sufletele fraţilor va
trebui să dea seamă înaintea lui Dumnezeu, dator este să cerceteze cu toată râvna
Sfânta Scriptură şi învăţătura purtătorilor de Dumnezeu Părinţi şi în afară de
învăţăturile lor, de la sine nici învăţătură, nici porunci să nu dea fraţilor. Pravila
sobornicească a Sfintei Biserici a Răsăritului Vecernia, Pavecemiţa, Miezonoptica,
Utrenia, Ceasurile şi dumnezeiasca Liturghie, precum şi privegherile de toată
noaptea să se săvârşească după tipicul sobornicesc, fără lăsare şi fără grăbire.
Iar egumenul şi toţi fraţii sunt datori să se afle întotdeauna la soborniceasca pravilă
bisericească, fiecare după rânduiala sa, afară de vreo binecuvântată pricină,
precum boala sau o anumită ascultare. în trapeză, egumenul şi toţi fraţii trebuie să
se adune în fiecare zi şi cu de Dumnezeu trimisă hrană şi băutură, cuviincioasă
făgăduinţei călugăreşti, să se împărtăşească toţi de obşte, întru slava lui
Dumnezeu, în linişte, fiind cu luare aminte la citirea din Vieţile Sfinţilor şi din
cărţile Sfinţilor Părinţi şi din cele de învăţătură, după tipicul bisericesc. Şi în nici
un chip să nu se îngăduie a mânca prin chilii, nici egumenul, nici fraţii, afară de
boală sau de cea de pe urmă bătrâneţe. Şi cu una şi aceeaşi hrană toţi să se
împărtăşească, iar dacă vreunul din fraţi are stomac vătămat şi nu va putea mânca
hrana cea de obşte, unuia ca acela, trebuie să i se dea, după socotinţa egumenului,
hrana care-1 foloseşte, dar nu în chilie, ci tot în trapeză.
în chilii, fraţii sunt datori a şedea cu frica lui Dumnezeu, întâietate dând
rugăciunii minţii, iar apoi să aibă cu măsură cântarea psalmilor, citirea Sfintei
Scripturi şi a cărţilor de învăţătură ale Sfinţilor Părinţi. Iar pomenirea morţii, a
înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu şi muncile cele veşnice şi împărăţia cerului, şi
ocărârea de sine, întotdeauna, atât în chilie, cât şi în oricare alt loc trebuie să o aibă
fiecare după puterea sa. Şi să se îndeletnicească fiecare cu lucrul de mână rânduit
de egumen.
Pentru dobândirea smeritei înţelepciuni, egumenul este dator să-i rânduiască
pe fraţi la bucătărie, la pitărie, la trapeză şi la toate ascultările dinăuntru mănăstirii,
cu schimbare şi pentru scurt timp. Iar fraţii să nu se lepede de ceea ce li se pare lor
a fi cea mai de pe urmă ascultare.
Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii pururea deopotrivă dragoste ca
pentru fii săi duhovniceşti întru Domnul, ca şi fraţii să aibă unul către altul, ca pe
un semn al uceniciei lui Hristos, adevărata, nefăţamica, deopotrivă dragoste
duhovnicească unul către altul. Iar dragostea către unul oarecare şi cea deosebită,
în cete, ca ceea ce este ticăloasă şi pricinuitoare de invidie, să se sârguiască în tot
chipul a o dezrădăcina din obşte.
Şi trebuie să poarte egumenul părinteşte toate neputinţele şi căderile
neputincioşilor săi fii cu îndelungă răbdare, cu nădejdea îndreptării lor şi a
adevăratei pocăinţe, şi să-i îndrepte pe ei cu duhul blândeţii. Iar pe cei ce umblă cu
rânduială de sine urmându-şi voia lor şi aducând vătămare obştii, nicidecum să nu-
i rabde, ca să nu se vatăme şi alţii cu această boală stricătoare de suflet.
Pentru ocârmuirea moşiilor şi a tuturor lucrurilor mănăstireşti din afară,
egumenul trebuie să aibă ajutor un duhovnic iscusit, pe care trebuie să-l lase în
locul său cu fraţii, când va pleca cu treburile obşteşti ale mănăstirii.
Iar vrând egumenul a pleca pentru treburile obşteşti ale mănăstirii, sărutând
sfintele icoane şi luând rugăciune de călătorie de la preot, să-i roage pe fraţi ca să
facă rugăciune pentru dânsul către Dumnezeu, întru întoarcerea lui cu bine la ei. Şi
aşa, luând iertăciune de la ei şi binecu- vântându-i, să pornească la drum. Iar
întorcându-se de pe cale, cu ajutorul lui Dumnezeu să meargă la biserică şi pentru
păzirea sa la drum cu rugăciunile fraţilor, să aducă mulţumire lui Dumnezeu şi
înştiinţând de milostivirea lui Dumnezeu pentru folosul cel de obşte, să
mulţumească şi fraţilor pentru rugăciunile lor.
Pe fratele cel de Dumnezeu adus din lume la călugărie, egumenul tre buie mai
întâi să-l cerceteze aparte şi să-i descopere puterea vieţii călugăreşti de obşte şi
ascultarea cea după Dumnezeu. Şi văzând în el adevărata, iar nu făţarnica dorire de

călugărie, să-l primească pe el în ascultare. Şi să nu -1 călugărească îndată, ci
ţinându-1 în cercetare, în haine mireneşti pe unul trei ani, pe altul şase luni, să-l
tundă în călugărie la vremea rânduită de pravilă, pe unul în rasă, iar pe altul şi în
mantie. Iar dacă ţinându-1 vremea rânduită în încercare, egumenul nu va vedea în
el adevărata ascultare, pe unul ca acela nicidecum să nu -1 tundă, ci să-l
slobozească în lume, ca să nu fie tulburare vieţii de obşte de la asemenea singuri
de sine rânduitori. Şi de a adus avere la mănăstire, la plecare să-i dea lui averea
aceea, ca să nu fie tulburare nici mănăstirii, nici fratelui. Iar dacă a fost tuns în
călugărie, averea se cheltuieşte pentru trebuinţa de obşte a mănăstirii.
în mănăstire trebuie să fie orânduită neapărat bolniţă pentru fraţii care se
îmbolnăvesc. Iar în ea un frate iscusit, care ar fi în stare să slujească bolnavilor cu
înţelegere duhovnicească şi încă, de s-ar găsi să cunoască măcar în parte iscusinţa
meşteşugului doctoricesc. Şi acesta slujind cu socotinţă bolnavilor, trebuie să dea
fiecăruia dintre ei hrana şi băutura cuvenită care le foloseşte în suferinţa lor, şi
întru toate să le facă lor, cu frica lui Dumnezeu, odihnă, slujindu-le ca însuşi
Domnului, ca şi cel ce slujeşte să aibă plată de la Domnul, care a zis: „Bolnav am
fost şi M-aţi cercetat”; şi bolnavii întru toate cele cuvenite lor dobândind alinare,
să mulţumească lui Dumnezeu, şi plată pentru răbdare cu mulţumire în suferinţa
lor vor primi de la Dumnezeu.
Egumenul trebuie să aibă purtare de grijă ca în mănăstire să fie felurite
meşteşuguri de trebuinţă, la care să-i rânduiască pe fraţi, iar pe cei ce nu ştiu, să-i
înveţe.
Pentru primirea străinilor trebuie să se rânduiască două case, una înăuntru, iar
alta în afara mănăstirii. Şi pentru această slujbă, egumenul trebuie să pună fraţi
pricepuţi.
Egumenul trebuie să aibă duhovnicească dragoste, după Dumnezeu, atât către
duhovniceştii lui fraţi, cât şi către toţi cei ce vin la mănăstire.
Iar pe lângă acestea mai rugăm ca şi intrarea părţii femeieşti în mănăstire să
fie oprită, afară de nevoia cea de obşte creştinească ce se întâmplă în vreme de
război sau de răzmeriţă.
Iar după moartea unui egumen, altul de aiurea la egumenie să nu fie trimis. Ci
un asemenea Părinte trebuie să fie ales şi pus din obştea fraţilor, cu cuvenita
alegere a întregului sobor, şi cu sfatul egumenului ce va să moară, şi cu
binecuvântarea Preasfînţitului Mitropolit. Şi cinstit fiind cu rânduiala preoţiei, să-i
covârşească pe ceilalţi în înţelegerea duhovnicească şi în cunoaşterea Sfintei
Scripturi şi a aşezămintelor vieţii de obşte, precum şi în ascultare, în dragoste,
blândeţe, smerenie şi alte virtuţii, ca să fie de folos fraţilor.
în Mănăstirea Dragomima, Cuviosul Paisie îşi cheltuia zilele şi nopţile pentru
traducerea cărţilor ortodoxe greceşti în limba moldovenească şi slavonească. La
aceasta lucrare îl ajutau câţiva fraţi care cunoşteau limba grecească şi cea
moldovenească. Iar în postul Naşterii lui Hristos, citea ucenicilor din aceste cărţi şi
tâlcuia aducând mărturii din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.
Şi grăia aşa: „Fraţilor, se cuvine vouă cu inima înfrântă a face pocăinţă, după
cum grăiesc dumnezeieştii Părinţi, că zice Ioan al Scării că orice fel de mare
nevoinţă a noastră de petrecem, iară inimă dureroasă necâştigând, toate acestea
sunt prefăcute şi deşarte. Şi Grigorie Sinaitul grăieşte că durerea inimii şi smerenia
şi osteneala ascultării după puterea fiecăruia, cu inimă dreaptă, ştie pre lucrul
adevărat a-1 face; şi iarăşi acelaşi: că toată lucrarea trupească [asceza] şi
duhovnicească, neavând osteneala cea cu inimă dureroasă [cu pocăinţă şi
smerenie], niciodată nu va aduce roadă celui ce o petrece pe ea”.
Cu acestea şi cu mai mult de acest fel de cuvinte, Cuviosul îi ruga pe toţi cu
lacrimi, sfătuindu-i la viaţa cea liniştită, paşnică şi cu dragoste duhovnicească,
după poruncile lui Hristos. Că acest fel de dar avea fericitul, încât şi pe cel mai
trândav îl deştepta prin ale sale cuvinte, pe cel întristat îl mângâia, iar pe cel
deznădăjduit, cu lacrimi îl încredinţa să aibă nădejde în milostivirea lui Dumnezeu.
Iar către cel răzvrătit se arăta judecător aspru si mânios, dar când acela se
smerea şi se pocăia, îl mângâia cu duhovniceşti cuvinte şi cu lacrimi. Şi nu se
ducea nimeni de la dânsul nevindecat. De aceea era iubit de ucenicii lui, care au
lăsat scris despre dânsul aşa: „Dară cea dulce grăire a lui cum vom putea a o
povesti, că în toate zilele, noi toţi eram gata a sta înaintea lui ca să ne îndulcim de
vederea feţei lui cea luminoasă şi de dulceaţa cuvintelor lui întru adânca pace şi
dragoste şi bucurie duhovnicească era”.
Şi se bucura Cuviosul Paisie văzând pe fiii săi duhovniceşti cu osârdie
nevoindu-se şi sporind; şi cu lacrimi mulţumea şi slăvea pe Dumnezeu, şi-l ruga
să-i întărească pe dânşii cu harul Său.
Având mănăstirea un astfel de stareţ şi viaţa de obşte după rânduielile Sfântului
Pahomie cel Mare, ale Sfântului Teodor Studitul şi ale Sfinţilor Antonie şi
Teodosie de la Lavra Pecerska, au început să vină aici fraţi români, bulgari, greci
şi ruşi. Şi s-au adunat mai mult de 250 de vieţuitori. Iar diavolul, urătorul binelui
şi al mântuirii omului, crăpa de zavistie,
; nesuferind a vedea într-un loc aşa fapte bune; şi nereuşind să se apropie de
Cuviosul şi de fraţi ca să le dea război, a socotit să lucreze prin stăpânitorii
păgânătăţii. Şi în urma războiului dintre Rusia şi Turcia, retrăgându-se armatele
ruseşti din Moldova, au venit vulpile cele viclene, conducătorii împărăţiei
Austriei, care au luat o zonă din Ţara Moldovei, ce se numeşte Bucovina, în care
se cuprindea şi Mănăstirea Dragomima. iw Atunci, Cuviosul Paisie multe lacrimi
a vărsat, că a rămas mănăstirea sub stăpânirea papistaşilor, cu care Biserica
Răsăritului niciodată nu poate ;avea pace. Şi vedea Cuviosului cu ochii minţii cele
ce mai pe urmă s-au întâmplat la sfintele mănăstiri, adică vinderea moşiilor,
jefuirea sfintelor veşminte, prădarea şi stricarea sfintelor vase; iar mai apoi
prefacerea sfintelor mănăstiri în biserici de mir şi pustiirea lor. Şi se ruga
Milostivului Dumnezeu, ca precum va voi, să scoată de acolo soborul fraţilor şi

să-l aducă sub stăpânirea adevăraţilor creştini.
Apoi, încetând fericitul a plânge, a sfătuit şi pe fraţi să înceteze
întristarea cea peste măsură şi să-şi pună nădejdea in Dumnezeu. Şi după
puţină vreme au primit de la Egumenul Mănăstirii Secu o scrisoare prin care
chema la sine pe Cuviosul Paisie, şi a dat laudă lui Dumnezeu pentru această
iconomie.
Apoi, a scris rugăminte către binecredinciosul domn Grigorie Ghica . .
şicătre Prea Sfinţitul Mitropolit Gavriil, jelindu-se că nu poate să petreacă sub
stăpânirea papistaşilor, şi rugându-i să-i îngăduie a pleca la Mănăstirea «Secu;
şi a alăturat şi scrisoarea primită de la Egumenul acelei Mănăstiri.
Iar stăpânirea, primind scrisoarea, foarte rău i-a părut de Cuviosul şi 4 de
soborul fraţilor, dar, ca să-l mângâie, i-au dat Mănăstirea Secu. Atunci, '
Fericitul a pus Egumen al Mănăstirii Dragomima, în locul său, pe un du-
hovnic foarte cuvios, Părintele Narcis, lăsând acolo şi câţiva părinţi şi
fraţi, ...ca să nu rămână Biserica fără slavoslovia lui Dumnezeu, făgăduindu-
le că îi va lua şi pe dânşii la Secu, după ce va încredinţa Mănăstirea
Dragomima pe seama stăpânirii; pe care făgăduinţă o a şi împlinit mai pe
urmă.
Şi când s-au apropiat de Mănăstirea Secu, au fost întâmpinaţi cu dra-
s ste şi bucurie de tot soborul acelei mănăstiri, trăgând clopotele spre iva
lui Dumnezeu.
Iar Mănăstirea Secu se afla într-un loc strâmt, înconjurat cu munţi înalţi, plini
de păduri; şi este un loc adăpostit şi liniştit, şi monahilor celor râvnitori după
Dumnezeu preaiubit. Şi s-au sălăşluit acolo la 14 octombrie 1775, aducând
rânduiala vieţii de obşte de la Mănăstirea Dragomima.
Dar nu au rămas acolo prea mult timp, fiindcă au primit porunca de la
domnul Ţării, Constantin Moruzi, să meargă la Mănăstirea Neamţ, aflată în
apropiere. Şi rămânând o parte a soborului la Mănăstirea Secu, Sfântul Paisie i-a
binecuvântat pe aceştia şi le-a zis: „Ori şi carele, fără de sfială, la toată scârba şi
nevoia sufletească şi trupească, la mine să vie”.
Iar Cuviosul cu cealaltă parte a soborului au ajuns la Mănăstirea Neamţ de
ziua înaintei prăznuiri a Adormirii Preasfîntei Stăpânei noastre de Dumnezeu
Născătoarei şi pururi Fecioarei Maria, la anul 1779. Aici, Cuviosul a primit multă
mângâiere duhovnicească prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Iar domnul ţării, la rugămintea Cuviosului, a mutat satul ce era prea aproape
de Mănăstire, ca să nu fie vreo împiedicare vieţii monahale. Dar mirenii nu au
rămas fără de ajutor, fiindcă a zidit Cuviosul bolniţe şi pentru monahi şi pentru
mireni, unde cei bolnavi, săraci sau neputincioşi, erau îngrijiţi după cuviinţă; iar la
plecare, cei săraci primeau milostenie, haine şi cele de trebuinţă pentru drum. Tot
aşa primea Cuviosul cu milostivire pe toţi cei care veneau la hramul mănăstirii, la
Praznicul înălţării Domnului nostru Iisus Hristos.

A mai rânduit Cuviosul Paisie, cu blagoslovenia. Prea Sfinţitului Gavriil, să
se zidească Schitul Văratec pe moşia Mănăstirii Secu, pentru maicile care vieţuiau
pustniceşte în acele locuri. Şi a rânduit şi tipic pentru viaţa de obşte. Iar vestea
aceasta, străbătând pretutindeni, au alergat acolo multe fecioare şi femei cucernice,
şi lepădându-se de deşertăciunile lumii, s-au îmbrăcat în chipul cel îngeresc.
în vremea aceea a apărut o pricină de poticnire, fiindcă cei „hirotoniţi” de
papistaşi, venind la dreapta credinţă, cereau se fie unşi numai cu Sfântul Mir,
zicând că sunt botezaţi; aceştia, pentru cinstea şi slava vremelnică, se lipseau de
cea veşnică, pentru că turnarea apei (de la papistaşi) nicidecum nu se poate numi
Botez.
Iar Cuviosul, cunoscând desăvârşit că papistaşii cu totul au stricat Tainele
Sfintei Biserici, îi boteza pe toţi cei care veneau de sub stăpânirea papei la dreapta
credinţă a Bisericii Răsăritului.
Şi spunea Cuviosul că cei ce se botează cu botezul papistăşesc de păcate nu
se curăţesc, de darurile Sfântului Duh pe care le dă Dumnezeu pentru Botezul cel
adevărat nu se învrednicesc, ci sunt ca şi ceilalţi păgâni. Iar cei ce se botează cu
Botezul Bisericii Răsăritului, de păcate se curăţesc, de darul Sfântului Duh se
strălucesc şi fii ai lui Dumnezeu după dar se fac.
Şi Cuviosul conducea bine obştea mănăstirii, păstrând dreapta credinţă şi
toată rânduiala monahală ortodoxă moştenită de la Sfinţii Părinţi. Iar în anul 1790
a fost hirotesit arhimandrit de către Prea Sfinţitul Ambrozie, Arhiepiscopul
Poltavei. Şi a primit Cuviosul cu smerenie această vrednicie, neavând nici o
înclinare spre slava lumească.
In fiecare zi, pentru că bătrâneţea îl împiedica să umble pe afară, Cuviosul
primea pe fraţi în chilia sa pentru povăţuire, de dimineaţa până la prânz. Iar după
prânz, închidea uşa şi nu deschidea nimănui până dimineaţa, fără numai vreunuia
din duhovnici pentru vreo pricina importantă. Şi întru această vreme se
îndeletnicea Cuviosul cu pravila de rugăciune şi cu tălmăcirea cărţilor Sfinţilor
Părinţi,
Iar când a apărut o întrebare despre nemâncarea de came, Cuviosul Paisie a
scris fraţilor o alcătuire primită de la Cuviosul Stareţ Vasile „carele nu fără de
darul dumnezeiescului Duh au alcătuit, care cu multă putere şi cu dumnezeiască
înţelepciune este aşezată, unde bine arată după cât poţi ţinea minte: cum că din
începutul zidirii lumii şi a omului, voia lui Dumnezeu cea adevărată şi
desăvârşită, nu au fost ca să se mănânce carne; drept aceea nu numai în rai, ci şi
până la potop nu au fost mâncare de came pentru oameni; iară după potop,
Dumnezeu Atotţiitorul mai înainte văzând şi cunoscând, cum că oamenii întru
atâta slăbiciune [sufletească] vor să se pogoare, încât nedându-se voie prin
blagoslovenie, vor începe [să mănânce], pentru aceea, Atotîndurătorul şi
Preabunul Dumnezeu, ştiind slăbiciunea firii omeneşti pogorâre au făcut, şi o au
blagoslovit. Iară rânduiala vieţii monahiceşti, după toate câte este cu putinţă, se
închipu- ieşte şi se asemănează petrecerii celei din raiu, şi se supune voii celei de-
săvârşite a lui Dumnezeu: acolo atunci nu au fost mâncare de came; nici monahii
nu este cu cuviinţă să mănânce came. Iară de când Cuviosul şi de Dumnezeu
Purtătorul Părintele nostru Sava Sfinţitul au aşezat ca monahii nicidecum să
mănânce came, care aşezământ şi toţi Sfinţii Părinţi l-au primit şi l-au întărit, ca
o neclătită şi nemişcată lege a Bisericii au rămas întemeiat. Iar că unii pricinuiesc
pricini de slăbiciune trupească, pentru care se şi slobod a mânca, ar fi putut
cunoaşte că nu este aceasta pricina: Căci în zilele cele de posturi, mai puternici
sunt şi mai sănătoşi decât în zilele cele de mâncare de came ”.
Iar în anul 1793, Părintele Agathon, Egumenul de la Schitul Voronei au scris
Cuviosului Paisie o scrisoare despre un monah care huleşte Sfânta rugăciune a
Domnului nostru Iisus Hristos, care se lucrează cu mintea neîncetat. Şi s-au ostenit
Părinţii să-l întoarcă de la această rătăcire, şi n-au reuşit. Iar Cuviosul Paisie,
cunoscând că de nu va opri degrabă răul acesta, el se va întinde, s-a umplut de
râvna dumnezeiască şi a adunat de la Sfinţii Părinţi multe şi mari mărturii şi
dovezi, că Sfinţii s-au nevoit în această rugăciune, şi că pe aceasta au avut-o în
lucrare toată viaţa şi au sporit ajungând la vârful bunătăţilor. Şi făcând Cuviosul o
cărticică pentru această pricină, a trimis-o Egumenului Voronei; cu care învăţătură
s-a astupat gura acelui bârfîtor şi a fost biruit.
Şi în toate zilele Cuviosul Paisie îi învăţa şi îi povăţuia pe fraţi pe calea
mântuirii; Iar noaptea tălmăcea cărţile Sfinţilor Părinţi, stând la scris până îi
amorţeau mâinile şi picioarele. Şi cu mare greutate se ridica, din durerea a tot
trupul. Iar pentru neputinţa trupească, foarte puţin somn primea, stând pe scaun, şi
nu pe pat. Şi lucra totul spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea aproapelui,
dezrădăcinând patimile şi sădind bunătăţile în sufletul celor care cu credinţa şi cu
dragoste îl ascultau.
Şi le zicea ucenicilor: „Eu, fraţilor, când văd pe fraţi, nu fraţi ci îngeri
socotesc că sunt, iar când văd că intră la mine în chilie vreun om sărac, atunci îmi
plec capul spre dânsul, socotind în gândul meu cuvântul cel zis în Dumnezeiasca
Scriptură: «Văzut-ai pe fratele tău, ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău».”
Şi îi învăţa pe fraţi să aibă smerenie şi să asculte unul de altuj, ple- cându-şi
capul unul către altul. Şi când vor umbla prin mănăstire să-şi ţină mâinile la piept,
iar capul plecat spre pământ. Şi cu buna cuviinţă şi cucernicie unul către altul să se
închine, zicând: Blagosloveşte, şi când va săvârşi vorba, să zică: „Iartă-mă”. De
aceea, pentru smerenia sa, Cuviosul a dobândit darul înţelegerii Sfintei Scripturi.
Iar faţa lui era albă şi luminoasă ca la îngerul lui Dumnezeu, şi uscată pentru
înfrânare; privirea lină şi blândă; barba puţin cam rară şi albă, părul lung şi alb.
Era împodobit la chip aşa încât oricine l-ar fi văzut, îndată se cucemicea de dânsul,
ca de un Sfânt. Era blând şi liniştit, avea graiul lin şi rar, iar cuvântul smerit.
Mintea lui era totdeauna la Dumnezeu, iar milostivirea lui se revărsa către
aproapele.
Fiind înştiinţat de Dumnezeu despre plecarea lui din aceasta viaţă, a încetat a
tălmăci cărţi, şi a început să le citească pe cele tălmăcite, ca să le corecteze, acolo

unde ar fi trebuit îndreptare. După aceasta a căzut în mare slăbiciune; şi a petrecut
bolnav patru zile, iar Duminica fiindu-i puţin mai uşor, a intrat în biserică şi s-a
împărtăşit cu Sfintele Taine. Apoi miercuri, apropiindu-se sfârşitul, s-a împărtăşit
iarăşi cu Sfintele Taine. Apoi a chemat la sine pe doi duhovnici, pe Sofronie din
limba slavonească şi pe Silvestru din cea moldovenească, şi prin aceştia a dat pace
şi blagoslovenie soborului.
Şi apoi aşa s-a săvârşit ca şi cum ar fi adormit, dându-şi sufletul său lui
Dumnezeu, în anul 1794 în aceea zi de miercuri la al unsprezecelea ceas din zi,
noiembrie 15 zile, vieţuind de la naşterea sa 72 de ani. Iar când a străbătut
pretutindeni vestea de plecarea lui din aceasta viaţă, s-a adunat mulţime mare de
norod, monahi, preoţi de mir, boieri, neguţători şi din toată starea.
Şi a fost îngropat în biserica cea mare a înălţării, în partea dreaptă. Aşa a
pierdut Moldova un luminător şi povăţuitor duhovnicesc, dar a câştigat un mare
mijlocitor către Dumnezeu, locuitor în ceata Cuvioşilor.
Pomenirea sa se face la 15 noiembrie.
Pentru rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Paisie de la Neamţ, Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea dreptei credinţe
şi a faptelor bune şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
1
- Sfântul Nicodim Aghioritul (1748-1809) s-a născut în insula Naxos din
Ciclade şi a primit la botez numele de Nicolae. A căpătat prima învăţătură de
carte de la clericii locali, şi apoi, după toate indiciile, de la iezuiţii italieni care-şi
aveau o şcoală în insulă şi unde tânărul a deprins limbile italiană şi latină. Şi-a
completat învăţătura la o şcoală din Smirna, î 'i Războiul ruso-turc şi înfrângerea
suferită de otomani la Ceşme, în 1770, urmată de represiuni împotriva creştinilor,
l-au determinat pe Nicodim să revină în insula în care se născuse şi unde a mai
zăbovit câţiva ani, luând, pentru prima oară legătura cu câţiva monahi din Sfântul
Munte. Trecând mai târziu în insula Ydra, Nicodim a avut o întâlnire - hotărâtoare
pentru activitatea sa cărturărească de mai târziu - cu mitropolitul Corintului, Ma-
carie Notaras. Către 1775, tânărul de 27 de ani porneşte către Sfântul Munte, unde
se călugăreşte în Mănăstirea Dionisiu, primind numele de Nicodim. După puţin
timp, o reîntâlnire cu mitropolitul Macarie, mare cărturar şi alcătuitor al
Filocaliei, va însemna începutul colaborării lor la editarea de culegeri cu caracter
ascetic. Descoperirea isihasmului l-a îndemnat pe tânărul monah să se apropie de
Cuviosul Paisie Velicikovski, care părăsise în 1763 Athosul. A încercat să
pornească pe mare, spre ţărmurile româneşti, dar o furtună l-a abătut spre insula
Thasos.
Anii rămaşi până la trecerea sa din această viaţă, i-a petrecut în nevo- mie şi
lipsuri, care nu l-au împiedicat să desfăşoare o uimitoare activitate ^cărturărească,
scriind sau editând peste o sută de lucrări. în limba română sunt: traduse scrierile:
Războiul nevăzut, Paza celor cinci simţuri, Cuprin-
•de re pe scurt din prooroceştii psalmi ai lui David, Apanthisma, Pidalion sau
Cârma Bisericii, Carte foarte folositoare de suflet (pentru duhovnici şi pentru cei
ce se pocăiesc).
Sfântul Nicodim Aghioritul a fost canonizat în anul 1955. Prăznuirea sa.se
face la 14 iulie.
Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul scrie despre dânsul: „Cuviosul Nicodim
Aghioritul n-a făcut semne şi minuni în viaţă, dar viaţa lui întreagă a fost o
adevărată minune, prin roadele bunătăţii care au umplut lumea.
învăţăturile lui au luminat poporul creştinesc şi au întărit Biserica Ortodoxă în
vremurile cele mai grele.
După mărturiile Sfinţilor Părinţi, sfinţenia omului nu se arată din săvârşirea
minunilor, ci din viaţa cea îmbunătăţită. Iată ce zice Sfântul Grigorie Teologul:
«Sfinţii sunt acei care au credinţă dreaptă şi viaţă curată, chiar de nu săvârşesc
semne» [...]
Cărţile lui sunt ca nişte făclii aprinse care luminează creştinătatea. [...] El este
fala Ortodoxiei de azi, el este mângâierea şi întărirea creştinilor râvnitori care
pătimesc pentru adevărul Sfintei credinţe, şi în sfârşit, el este ruşinarea celor care
defaimă aşezământul Sfinţilor Părinţi”.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşilor Nicodim Aghioritul şi Ioan de la
Neamţ Hozevitul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întă- reşte-ne şi pe
noi pentru păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
o-1
Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov (1807-1867) s-a născut la 6 februarie
1807 în satul Pokrovskoe, care era din moşi-strămoşi al neamului Briancianinov,
în gubernia Vologdei. La botez a primit numele Dimitrie. Şi-a petrecut copilăria în
liniştea vieţii săteşti, foarte aproape de natură, încă de atunci avea înclinare spre
viaţa monahală.
Tatăl său, unul din moşierii vremii sale, s-a străduit să ofere copiilor săi o
educaţie temeinică. Copiii familiei Briancianinov erau educaţi laolaltă şi legaţi
printr-o strânsă prietenie, însă cu toţii recunoşteau întâietatea lui Dimitrie şi nu
numai pentru că el era întâiul născut, ci şi ca urmare a întâietăţii sale intelectuale şi
duhovniceşti. Fiind cinstit de fraţii şi surorile sale, şi întrecându-i pe toţi prin
darurile sale, Dimitrie nu dădea nici un semn de îngâmfare. Mlădiţele smeritei
cugetări monahiceşti se făceau simţite încă de pe atunci în purtarea sa.
învăţând să se roage cu luare-aminte, avea evlavie faţă de orice lucru sfinţit,
insuflând această evlavie şi celorlalţi fraţi şi surori. Sfânta Evanghelie o citea
totdeauna cu inima înfrântă; citea de asemenea şi alte cărţi de folos duhovnicesc.
Pe lângă studiul ştiinţelor, se îndeletnicea cu caligrafia, desenul, cântarea vocală
după partitură şi cântarea la vioară. Profesor de casă era un seminarist pe nume
Leviţki, ce locuia la familia Briancianinov. El a reuşit atât de bine să-l înveţe pe
Dimitrie Teologia Ortodoxă, încât acesta l-a pomenit cu recunoştinţă până la
sfârşitul vieţii.
în anul 1822, tatăl său l-a dus la Sankt-Petersburg pentru a susţine examen de
admitere la Şcoala principală de ingineri, examen pe care l-a susţinut cu strălucire.
înfăţişarea sa aleasă şi pregătirea ştiinţifică temeinică au atras asupra tânărului
Briancianinov deosebita atenţie a înălţimii Sale Nicolae Pavlovici care era pe
atunci general-inspector al inginerilor. Marele cneaz l-a prezentat pe tânăr la
palatul său şi l-a recomandat ca tânăr cu pregătire minunată în ştiinţe, dar şi
cunoscător de greacă şi latină.
Dimitrie se îndeletnicea cu rugăciunea minţii şi ajunsese la treapta în care
rugăciunea se săvârşeşte de la sine. Se spovedea şi se împărtăşea la Mănăstirea
Valaam. Dimitrie şi Cihaciov, prietenul său, erau primiţi cu dragoste la mănăstire,
deoarece părinţii vedeau la ei o năzuinţă sinceră către Dumnezeu. Ei au fost
îndrumaţi şi către Mănăstirea Nevski, unde se aflau Cuvioşii Teodor şi Leonid,
ucenici ai Sfântului Paisie Velicikovski. Aici îşi mărturiseau gândurile, învăţau
cum să se păzească de patimi, după ce cărţi patristice să se călăuzească.
Cărţile Sfinţilor Părinţi au avut un rol foarte important în viaţa du-
hovnicească a tânărului Dimitrie. El îşi nota: „Citirea Părinţilor m-a încredinţat cu
deplină limpezime că la mântuire se poate ajunge în chip neîndoielnic în sânul
Bisericii Ortodoxe - lucru de care sunt lipsite confesiunile Europei apusene, care
nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici cea ascetică a Bisericii
lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a făcut Hristos pentru
omenire, în ce constă căderea omului, de ce este neapărată nevoie de
Răscumpărător, în ce constă mântuirea pe care a dobândit-o şi o dobândeşte
Răscumpărătorul [...] Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie petrecută
pregătindu-ne pentru veşnicie, aşa cum te pregăteşti în anticameră pentru a intra în
măreţele palate împărăteşti. Ea mi-a arătat că toate îndeletnicirile, desfătările,
cinstirile, întâietăţile pământeşti sunt jucărele deşarte, cu care se joacă şi prin care
pierd veşnica fericire copiii mari.”
In primăvara anului 1826, Dimitrie s-a îmbolnăvit grav de o boală de piept,
iar doctorii i-au spus că se află în mare primejdie; el însuşi socotea că se află în
pragul morţii şi prin rugăciuni sporite se pregătea de trecerea în veşnicie.
Lucrurile nu au ieşit însă aşa cum preziceau medicii; starea tânărului s-a
îmbunătăţit în scurt timp.
în urma unei convorbiri cu Părintele Leonid de le Lavra Nevski, Dimitrie s-a
hotărât să părăsească serviciul militar şi să se retragă la mănăstire. Pentru acesta, a
fost nevoit să poarte o mare luptă duhovnicească, pe de o parte cu părinţii săi, pe
de alta, cu puternicii acestei lumi. După ce a susţinut examenul final la şcoala de
ingineri, a înaintat o cerere să fie eliberat din serviciu. Cererea nefiind aprobată,
tânărul a primit numirea în echipa de ingineri militari din Dinaburg. Comandant al
echipei de genişti din Dinaburg era generalul-maior Klimenko; acesta a fost
înştiinţat despre planurile tânărului şi i s-a ordonat să-l supravegheze cu stricteţe.
Colegii s-au purtat la început cu neîncredere faţă de Dimitrie, însă mai apoi, vă-
zând adevărata sa cucernicie, blândeţe şi înţelepciune, şi-au schimbat părerea şi
chiar i-au devenit devotaţi, uşurându-i ostenelile pe care serviciul i le pricinuia ca

urmare a stării sale trupeşti bolnăvicioase. Corespondenţa cu Părintele Leonid îl
susţinea duhovniceşte. în toamna anului 1827, marele cneaz Mihail a vizitat
fortăreaţa Dinaburg şi, încredinţându-se de neputinţa fizică a ofiţerului
Briancianinov de a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu, a încuviinţat dorinţa lui de
a primi eliberarea din serviciu.
Ajungând în mănăstirea Sfântului Alexandru Svirski, Dimitrie a intrat în
ascultarea Stareţului Leonid. Aici se mărturisea în fiecare zi, primea sfaturi
duhovniceşti şi îndeplinea cu smerită cugetare toate ascultările.
în 1829, tinerii Briancianinov şi Cihaciov au ajuns în sihăstria Optina,
împreună cu stareţul Leonid. Aici din cauza condiţiilor grele şi a hranei de calitate
slabă, cei doi tineri s-au îmbolnăvit şi au slăbit. în anul 1830 au intrat în
Mănăstirea Kirillo-Novoiezersk, dar din cauza climei umede s-au îmbolnăvit de
friguri. După câteva luni de boală, Dimitrie a fost trimis în oraşul Vologda, unde a
fost găzduit de rude şi a început să se trateze cu medicamente. Refăcându-se după
boală, Dimitrie s-a stabilit, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Ştefan, episcopul
Vologdei, în sihăstria Semigo- rodsk, apoi în mănăstirea Gluşiţki.
în ziua de 28 iunie 1831, Prea Sfinţitul Ştefan a săvârşit rânduiala tunderii lui
Briancianinov în monahism, schimbându-i numele din Dimitrie în Ignatie, în
cinstea Sfântului Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul şi a Sfântului Ignatie Cneazul,
făcătorul de minuni din Vologda, ale cărui moaşte odihnesc în Mănăstirea Priluţki,
împreună cu moaştele Preacuviosului Dimitrie Priluţki, ocrotitorul primit la botez
de Dimitrie, La 4 iulie, monahul Ignatie a fost hirotonit ierodiacon, la 25 iulie a
fost hirotonit ieromonah, iar la 6 ianuarie 1832 a fost numit întâistătător al
Mănăstirii Lopotov din gubernia Vologda. Mănăstirea era aproape în ruină, încât
se propusese să fie desfiinţată, iar obştea era foarte puţină la număr. Noul
întâistătător s-a apucat de lucru. în scurtă vreme au început să curgă daniile de la
locuitorii evlavioşi ai Vologdei. Monahii din mănăstirile unde Ignatie trăise ca
ascultător, au început să vină în mănăstirea lui, şi nu după mult timp s-a alcătuit o
obşte ca de vreo 30 de oameni.
Egumenul Ignatie a început sa vină des pe la părinţii lui. Cuvântul său plin de
putere duhovnicească despre viaţa de dincolo de mormânt a supus inima mamei
care adeseori era bolnavă şi simţea apropierea morţii. Ea se hrănea acum prin
cuvintele duhovniceşti ale fiului său. în ziua de 25 iulie 1833, Sofia Afanasievna,
mama Egumenului Ignatie, a trecut către Domnul, iar slujba înmormântării a
săvârşit-o însuşi Părintele Ignatie.
în Mănăstirea Lopotov a venit apoi şi prietenul său, Cihaciov. Acesta a
devenit ajutorul său în refacerea mănăstirii. Egumenul Ignatie l-a îmbrăcat rasofor
şi l-a călăuzit în viaţa duhovnicească.
Prea Sfinţitul Ştefan al Vologdei, văzând râvna şi osteneala egumenului Ignatie

pentru refacerea şi buna orânduire a mănăstirii, l-a ridicat la rangul de protosinghel în
ziua de 28 mai 1833; dar locurile umede, pline de bălţi, în care se afla Mănăstirea
Lopotov i-au răpit acestuia şi ultimele rămăşiţe de sănătate. Cihaciov suferea pentru
stareţul său şi nevăzând altă ieşire din această situaţie, i-a propus să meargă la altă
mănăstire. Atunci Cihaciov, cu binecuvântarea Egumenului, a plecat în capitală.
Acolo a fost primit de contesa Anna Alekseevna, care a ajutat mănăstirea cu cărţi şi cu
bani şi l-a sfătuit pe Cihaciov să meargă la Mitropolitul Filaret al Moscovei. înalt
Preasfinţitul l-a primit cu bunăvoinţă şi i-a propus Egumenului Ignatie să meargă la
mănăstirea Nikolo-Ugreşski din eparhia sa. Printr-o hotărâre a Sfântului Sinod,
Egumenul Ignatie a fost trimis la această mănăstire, dar ţarul Nicolae l-a rugat pe
Mitropolitul Moscovei să-l trimită pe Egumen la Sankt-Petersburg. Ajuns acolo, ţarul
i-a încredinţat sihăstria Sergheev pentru a o reface, căci se afla în paragină şi nu mai
avea decât opt monahi. Ţarul a hotărât alocarea unei mari sume de bani pentru refa -
cerea mănăstirii. Renovarea bisericii Sfântului Serghie a fost terminată în anul 1838,
iar în anul 1842 în această biserică au fost făcute strane bogat împodobite pe
cheltuiala ţarinei Alexandra.
întâistâtătorul Ignatie a pus o rânduială aspră, potrivit pravilelor mănăstireşti.
Dumnezeieştile slujbe au început să fie săvârşite cu bună rânduială iar curăţenia şi
ordinea în toate privinţele dădeau întregii mănăstiri un aer de bun gust şi simplitate
care influenţa în bine şi purtarea monahilor. Sfântul Ignatie insufla obştii duhul
adevăratului monahism, făcându-i pe toţi să fie trezvitori şi să se călăuzească după
cărţile Sfinţilor Părinţi. Obştea a început să alcătuiască o singură familie mare, unită
duhovniceşte. Îmbunătăţirea şi dezvoltarea agricole şi veniturile aduse de închinătorii
care începuseră să vină în număr mare la mănăstire au făcut posibilă întreţinerea unei
obşti numeroase, care în anul 1837 ajunsese la 42 de vieţuitori. Din rânduială
dumnezeiască, a intrat în mănăstire un negustor bogat, Makarov, care avea să devină
schimonah. Acesta a dăruit mănăstirii tot capitalul său. Cu o parte din aceşti bani s-a
construit un mare corp de chilii.
La 23 octombrie 1857, Arhimandritul Ignatie a fost numit de către Sfântul Sinod
Episcop de Caucaz, iar la 27 octombrie a fost hirotonit în catedrala Kazanski. Pe 3
noiembrie a părăsit pentru totdeauna sihăstria Sergheev şi a mers în lavra Sfântului
Aleksandr Nevski.
După 24 de ani ca întâistătător al Sihăstriei Sergheev, Sfântul Ignatie nu numai că
nu-şi agonisise nici un capital, ci chiar ajunsese la o asemenea nedobândire că atunci
când a plecat din mănăstire nu avea nici măcar bani de drum pentru a ajunge în
eparhia sa. întotdeauna a fost foarte darnic la milostenie; când nu avea bani, dădea
lucruri, aşa încât ucenicii de chilie se
străduiau, pe cât era cu putinţă, să le dea bani celor care cereau, ca aceşti
44
oameni să nu ajungă la arhimandrit.
La plecare, a primit ajutor bănesc de la o persoană care-i era apropiată
duhovniceşte şi care l-a înzestrat cu o mie de ruble.
La 4 ianuarie 1858, După o grea călătorie, Episcopul Ignatie a ajuns în
Stavropolul Caucazului. Casă arhierească nu era; episcopul nou-sosit a fost primit în
casa unui negustor. Eparhia Stavropolului, lipsită cu totul de organizare, cerea mari
osteneli din partea Preasfinţitului Ignatie. în primăvară s-a construit pentru arhiereu o
casă de lemn, pe cheltuiala cetăţenilor oraşului. Cea dintâi grijă a Episcopului Ignatie
cu privire la cârmuirea poporului binecredincios a fost îndreptarea Sfintelor Slujbe
după cuviincioasa rânduială bisericească şi refacerea legăturilor cuvenite dintre cler şi
popor.
Preasfinţitul Ignatie şi-a îndreptat luarea-aminte şi asupra educaţiei tinerilor din
instituţiile de învăţământ aflate sub oblăduirea lui.
în urma unei boli grele care i-a slăbit foarte mult puterile, Sfântul Ignatie a
înaintat Sfântului Sinod, în iulie 1861, cererea de a fi eliberat de răspunderile
eparhiale.
La 13 octombrie 1861, Preasfinţitul a sosit în mănăstirea Nikolo-Ba- baievski, a
pus bună rânduială în viaţa monahală şi a organizat repararea clădirilor. Locuitorii
acelei regiuni erau binecredincioşi şi aveau mare evlavie la icoana făcătoare de minuni
a Sfântului Nicolae, aflată în mănăstire. Ei l-au ajutat pe Episcop să construiască încă
o biserică, deoarece biserica veche era avariată şi devenise neîncăpătoare.
Vieţuind în retragere la Mănăstirea Nikolo-Babaievski, liber de îndatoririle
slujirii arhiereşti, Preasfinţitul Ignatie îşi închină toate ceasurile libere revizuirii şi
completării scrierilor sale ascetice. Ostenelile tipăririi lor şi le-a luat asupra sa fratele
lui, Petru Aleksandrovici.
După o grea suferinţă, după mai multe atacuri de apoplexie, Sfântul Ignatie a
trecut către Domnul, în ziua de 30 aprilie 1867. Chipul răposatului episcop strălucea
de o bucurie luminoasă, nepământească. Trei zile şi trei nopţi a stat trupul Episcopului
Ignatie în chilia lui, păstrându-şi neschimbată expresia luminoasă a feţei, după care a
fost dus în catedrala mănăstirii.
Slujba de înmormântare a făcut mai degrabă impresia unui praznic bisericesc
decât a unei slujbe pătrunse de întristare. A fost şi acesta un semn al milostivirii lui
Dumnezeu şi al sfinţeniei Episcopului Ignatie.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne
Sfântul Ioan de Kronstadt (1829-1908) s-a născut la 18 octombrie 1829 într-un

sat din regiunea Arhanghelsk. Tatăl său era cântăreţ la biserica satului. Bunicul său
era preot, urmaş al unui şir de preoţi din tată în fiu, neîntrerupt de peste 350 de ani.
Părinţii săi aveau puţină ştiinţă de carte dar erau binecredincioşi şi foarte
evlavioşi. Mama sa l-a crescut în frica de Dumnezeu şi i-a insuflat e' lavia faţă de
rânduielile bisericeşti. Aproape de tatăl său, care îl lua întotdeauna lângă el, asculta
slujbele în biserică şi Vieţile Sfinţilor acasă.
Când micul Ioan a ajuns la vârsta de şase ani, tatăl i-a cumpărat un jbecedar şi
mama a început să-l înveţe carte. Literele, însă, erau o problemă dificilă pentru Ioan;
de aceea era foarte necăjit. El se ruga cu multă lâvnă, cerându-i lui Dumnezeu să-l
ajute. Intr-o zi, a simţit deodată că ceva ca un văl se ia de pe mintea sa şi a început să
înţeleagă lecţiile.
La vârsta de zece ani, părinţii l-au trimis la o şcoală parohială în Arhanghelsk.
A terminat seminarul ca şef de promoţie şi apoi a fost trimis la Academia Teologică
din Petersburg cu o bursă de stat.
în primul său an ca student i-a murit tatăl. Astfel, atunci când i s-a âpropus să
preia un post de copist la Secretariatul Academiei cu un salariu ' de 10 ruble pe lună,
Ioan a primit cu bucurie, pentru a-şi putea ajuta mama şi cele două surori care acum
rămăseseră sub ocrotirea sa.
Cu harul lui Dumnezeu, la Academie, Ioan a început să pătrundă în '•adâncul
gândirii teologice. A studiat Sfânta Scriptură şi multe cărţi ale Stântului Ioan Gură de
Aur, ale Sfântului Filaret al Moscovei şi a altor , Sfinţi Părinţi. Cu o deosebită atenţie
şi sârguinţă urmărea cursurile de ?Patrologie.
I După terminarea Academiei s-a căsătorit cu Elisaveta Konstantinova,
T;
fiica preotului bisericii Sfântului Andrei din oraşul Kronstadt. De când au j.luat
hotărârea sfântă de a se nevoi întru feciorie în căsnicia lor şi până la sfârşitul vieţii
Părintelui, ea îl chema pe acesta „fratele Ioan”.
Pe 11 noiembrie 1855 s-a săvârşit hirotonia sa întru diacon, iar în >_7iua
următoare întru preot.
'■ Din primele zile ale slujirii sale s-a angajat cu consecvenţă atât în
. 'lucrarea liturgică cât şi în cea de pastoraţie. A luat în curând hotărârea de a
* sluji zilnic, fără numai de n-ar fi aflat obstacole de netrecut. Dragostea sa ;,pentru
săraci şi pentru cei neputincioşi era foarte mare. Tot ce avea cu el ^împărţea celor ce
aveau nevoie. Nu de puţine ori se întorcea acasă desculţ, f 'după ce-şi dăduse pantofii
vreunui sărac.
Sfântul Ioan îi ajuta atât pe cei ce sufereau de boli trupeşti cât şi pe ţ cei ce se
îndepărtaseră de la calea cea dreaptă, sfatuindu-i şi aducându-i ' înapoi. Se ruga
pentru vindecarea celor bolnavi, începând cu rugăciunile ■Tpentru iertarea păcatelor.
Mulţi oameni care sufereau de boli grele se
46 vindecau pentru rugăciunile sale. Nu zăbovea nici o clipă dacă era

chemat noaptea pentru a vizita vreun bolnav. Se îmbrăca îndată şi pornea la
drum. Vizita îndată bolnavul, chiar de-ar fi fost cea mai molipsitoare şi primej-
dioasă boală.
Pentru ajutorarea săracilor, Sfântul Ioan a construit „Căminul dragostei de
muncă”. în 1902 munceau la cămin peste 7.000 de oameni. Se găseau aici şcoli cu
învăţământ gratuit, ateliere unde tinerii şi şomerii învăţau diferite meşteşuguri, o
bibliotecă pentru copii, o sală de lectură, o sală de conferinţe şi altele. în oraşul său
natal a ridicat o mare biserică închinată Sfinţilor Nicolae, Ioan de Rila şi Parascheva.
A construit şcoala satului, un adăpost pentru copii orfani, o frăţie creştin-ortodoxă şi o
mănăstire de maici. A mai construit şi alte mănăstiri şi schituri, în diferite regiuni.
Cu trei ani înainte de sfârşitul vieţii sale pământeşti, s-a îmbolnăvit grav. Suferea
mult, dar răbda cu bărbăţie. în ultimul timp avea dureri continuu. Numai când slujea îl
lăsau durerile pentru două ore.
Pe 10 decembrie 1908 a slujit ultima Sfântă Liturghie. Era foarte epuizat. Pe 18
decembrie a întrebat ce dată este şi, primind răspunsul, a zis: „Slavă Domnului! Mai
avem încă două zile. Vom apuca să le facem pe toate”. După două zile, pe 20
decembrie 1908, Sfântul Ioan şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. La slujba înmormântării
au participat mulţi ierarhi, 60 de preoţi şi 20 de diaconi. Au fost acolo peste 20.000 de
oameni.
în fiecare an, în ziua adormirii sale, la porunca ţarului, se slujeau pa rastase în
toate bisericile din ţară. Şi Sfântul Sinod a luat o serie de hotărâri spre cinstea sa,
printre care şi introducerea în programa de învăţământ a seminariilor teologice a unor
cursuri privind viaţa şi lucrarea Părintelui Ioan de Kronstadt.
Sfântul Ioan a fost canonizat la 8 iunie 1990 de către Sfântul Sinod al Bisericii
Ruse.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan de Kronstadt, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe cale Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Nectarie (1846-1920) s-a născut în orăşelul Silivria din nordul
Greciei, dintr-o familie săracă de oameni simpli şi dreptcredin- cioşi. Părinţii lui şi-au
crescut copiii în frică de Dumnezeu şi în evlavie faţă de Ortodoxia străbună. Era, de
altfel, singura formă de rezistenţă şi de păstrare a identităţii de neam, în faţa
invadatorului otoman, deoarece regiunea lor se găsea de aproape patru sute de ani sub
ocupaţie turcească.
La botez a primit numele Anastasie. încă de mic s-a arătat a fi un copil
inteligent, cu o puternică dorinţă de a învăţa cât mai multe lucruri
noi. Părinţii săi s-au străduit să-i

ofere o bună educaţie creştinească, iar de
[a bunica sa a deprins primele învăţături
de credinţă şi primele rugăciuni.
Primii ani de şcoală i-a făcut în orăşelul natal. A început să înveţe limba greacă
veche, în care erau scrise majoritatea cărţilor de cult şi cele ale Sfinţilor Părinţi. Cu
mare bucurie participa la Sfintele Slujbe şi reţinea pasaje întregi de predici.
Dorea mult să-şi continue studiile, dar situaţia economică grea a familiei sale nu
îi permitea aceasta. De aceea, la vârsta de paisprezece ani a plecat la Constantinopol
şi a început să lucreze la un negustor. Mult timp a muncit fără altă plată în afara
porţiei zilnice de mâncare. Muncea din zori şi* până la asfinţitul soarelui, purtând
haine ponosite şi mergând adeseori desculţ. în puţinele clipe de răgaz, îşi îndulcea
suferinţa citind din Sfânta Scriptură şi din cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le adusese
cu sine.
Remarcat de conducătorii Şcolii Metocului Sfântului Mormânt, a fost angajat la
scurt timp ca pedagog pentru clasele mai mici. Acolo a lucrat până la vârsta de
douăzeci de ani. Din câştigul său trimitea bani acasă, pentru părinţii şi fraţii lui, iar
sărbătorile mari venea să le petreacă împreună cu ei. Odată, pe când se întorcea acasă
cu corabia, pentru a fi împreună cu ai săi la Praznicul Naşterii Domnului, s-a iscat o
furtună îngrozitoare. ■Toţi cei de pe vas erau înspăimântaţi de furia valurilor şi a
vântului. Atunci, tânărul Anastasie s-a rugat cu glas tare la Dumnezeu zicând:
„Doamne, şcapă-mă, ajută-ma să studiez teologia pentru a putea să îi întorc la cre-
âinţă pe cei care hulesc Numele Tău!” Din acel moment valurile şi vântul âuîînceput
să se potolească şi astfel, au ajuns nevătămaţi la ţărm.
W- La vârsta de douăzeci de ani părăseşte Constantinopolul şi se retrage m’ insula
Hios. Aici, în satul Liti, va fi numit din nou învăţător. în timpul liber şi în special
Duminica urca la Mănăstirea Nouă şi cânta la strană. .|iei, la scurt timp a devenit fiu
duhovnicesc al Cuviosului Pahomie, personalitate ce a rămas vie în memoria
locuitorilor insulei până astăzi. Timp .de*şapte ani, tânărul învăţător Anastasie, s-a
dedicat cu dragoste spre luminarea micilor săi elevi, educându-i în lumina iubirii de
neam şi de credinţă, lira epoca în care popoarele din Balcani cunoscuseră jugul
asupritor al ôtomanilor.
; > Cu timpul, Anastasie a reuşit să îşi aducă în insulă întreaga familie. ,JJsându-l ca
învăţător pe fratele său, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani a intrat ca frate în
Mănăstirea Nouă. S-a distins prin ascultare, smerită cuge- ţaie, înfrânare şi
rugăciune. Pe 7 noiembrie 1876 a intrat în monahism, pjiirund numele Lazăr, iar la
15 ianuarie 1877 a fost hirotonit diacon şi a primit numele Nectarie.
^ ■ Setea sa pentru cunoaşterea teologică era ştiută atât de stareţul mâ- «iiăsurii cât şi
de mitropolitul locului; iar posibilitatea continuării studiilor a
apărut prin sosirea la mănăstire a unuia dintre oamenii înstăriţi ai locului, care auzise
de Părintele Nectarie. Astfel, cu binecuvântarea părintelui stareţ şi a mitropolitului,
Părintele Nectarie a plecat la Atena pentru a-şi completa mai întâi studiile
preuniversitare necesare. Terminând liceul cu calificative excepţionale, a fost
îndrumat spre Patriarhul Sofronie al Alexandriei de la care a primit binecuvântarea şi
recomandarea necesară înscrierii la Facultatea de Teologie, cu condiţia să revină apoi
la Alexandria.
Astfel, în anul 1882, ierodiaconul Nectarie îşi începea studiile la Facultatea de
Teologie din Atena. Experienţa de mănăstire şi lecturile sale din scrierile Sfinţilor
Părinţi l-au ajutat să treacă cu uşurinţă examenele anilor de studii. Notele foarte bune
pe care le-a primit încă din primul an, au determinat Consiliul de conducere a
Facultăţii să îi acorde o bursă de merit, pe care o va deţine până la sfârşitul anilor de
studii.
Licenţiat în Teologie şi consecvent promisiunii pe care o făcuse, Părintele
Nectarie s-a întors în anul 1886, la Alexandria. Bătrânul Patriarh l-a primit cu căldură
şi l-a numit îndată predicator spre zidirea duhovnicească a locuitorilor greci a
capitalei. Spre a veni în ajutorul acelora care voiau să urmărească Omiliile sale, a
publicat o parte dintre ele în cartea intitulată Cinci cuvântări bisericeşti despre Postul
Mare. Ca o recunoaştere a calităţilor sale pastorale, în acelaşi an a fost hirotonit preot
în vestita catedrală a Sfântului Sava. Câteva luni mai târziu a fost înaintat în treapta de
arhimandrit şi trimis la Cairo, unde a ocupat postul de consilier patriarhal.
Slujea cu dăruire în biserica Sfântului Nicolae, iar credincioşii îl iubeau şi îi
respectau cuvântul. Vestea priceperii sale în a alina şi vindeca bolile sufleteşti, prin
rugăciune şi prin sfaturile date la Sfânta Taină a Spovedaniei, a făcut să vină la el o
mare mulţime de credincioşi.
La 15 ianuarie 1889, Patriarhul Sofronie l-a hirotonit episcop şi l-a numit
Mitropolit de Pentapolis. Atunci, mulţi dintre confraţii lui slujitori, biruiţi de patima
invidiei, au uneltit nişte viclenii prin care au reuşit depunerea din funcţie a Sfântului
Nectarie la 3 mai 1890. I s-a permis doar să rămână slujitor la biserica Sfântului
Nicolae. Dar duşmanii săi nu s-au mulţumit cu această măsură de pedepsire, ci au pus
la cale izgonirea sa din Egipt. I s-a dat cartea canonică de ieşire din Patriarhie cu
motivaţia (pretextul) că nu poate suporta clima prea caldă.
Sfântul Nectarie a primit cu smerenie aceste lovituri nedrepte, dar credincioşii
care îl iubeau atât de mult au trimis multe scrisori de protest la Patriarhie. Toate însă,
fără nici un rezultat.
La începutul lunii august a anului 1890, Sfântul Nectarie a ajuns din nou la
Atena, după care a fost primit ca preot în Mitropolia de Evia. Cei care îl prigoniseră în
Egipt au trimis şi în Grecia săgeţile otrăvitoare ale defăimării. De aceea, la început,
oamenii l-au tratat cu multă răceală şi au încercat să-l marginalizeze. Simţind însă în
prezenţa liturgică a Sfântului Nectane harul lui Dumnezeu, credincioşii şi-au cerut
iertare şi l-au încon- iiirat cu multă evlavie şi dragoste. A început să predice în fiecare
biserică a oraşului şi apoi în întreaga regiune.
După o slujire de peste trei ani, Sfântul Nectarie a fost chemat de au torităţile
bisericeşti de la Atena, spre a i se încredinţa conducerea Seminarului Teologic
Rizarion, din capitală. Prezenţa sa în mijlocul colectivului de profesori de la

Seminarul Teologic, avea să schimbe profund concepţia acestora despre educaţie.
Sfârşitul secolului al XlX-lea era dominat de ideale iluministe, de tot felul de noi
ideologii, iar duhul secularizării începea /să facă ravagii în rândul tineretului.
Din prima zi, elevii au rămas impresionaţi de măsura duhovnicească a noului
director. Simţeau că în mijlocul lor venise un om sfânt.
Cea mai mare bucurie a elevilor era să-l asculte predând. O adevărată sărbătoare
duhovnicească. Şi aceasta, deoarece simţeau că cele spuse de acest om erau mai întâi
trăite de el însuşi. Nu erau doar simple informaţii, ci cuvinte cu putere multă.
Sfântul Nectarie a clădit modelul de învăţământ pe temelia trăirii în Ilristos. Ştia
foarte bine că, educaţia şi cultura, lipsite de vieţuirea orto-
i oxă, degenerează în alcătuiri seci şi deşarte, pustiitoare de suflet.
A început să scrie diferite cărţi pentru zidirea duhovnicească a elevilor săi. Se
interesa îndeaproape de fiecare elev în parte. Căuta să afle problemele lor sufleteşti şi
familiale şi să-i ajute pe fiecare. A continuat şi activitatea sa pastorală.
Sfântul Nectarie era foarte milostiv. De multe ori le dăruia celor săraci chiar şi
hainele de pe el. Celor năpăstuiţi le dădea bani din fondurile şcolii, sau mijlocea către
oamenii bogaţi ai oraşului, spre a le veni în ajutor.
In anul 1904, Sfântul Nectarie a pus temelia unei mănăstiri de maici în insula
Eghina. Se îngrijea atât de bunul mers al şcolii, cât şi de înaintarea lucrărilor la
mănăstire.
După paisprezece ani de conducere a Seminarului Teologic, ajuns la ,vârsta de
şaizeci şi doi de ani, s-a hotărât să predea conducerea şcolii unui om mai tânăr. De
aceea, la 7 februarie 1908 a depus cererea de ieşire la pensie. Mulţi dintre profesorii şi
elevii care s-au format sub îndrumarea lui îlrugau să nu plece, dar înţelegeau în
acelaşi timp dorinţa sa de a-şi petece ultimii ani ai vieţii în linişte, în adevărată viaţă
monahală. De asemenea, ştiau că obştea mănăstirii din Eghina crescuse între timp şi
avea nevoie de un duhovnic încercat în aprilie 1908, Sfântul Nectarie a plecat
definitiv în Eghina. Aici şi-a construit o chilie în afara incintei mănăstirii, chilie în
care va locui până la sfârşitul pământesc al vieţii sale.
r
L îmbrăc
ucrăril at într-
e de o rasă
constr mai
ucţie veche,
nu îi ajuta
erau după
încă putere,
termin fie
ate. cărând
Sfântu materi
l ale de
Nectar constr
ie ucţie,
munce fie
a săpând
alături sau
de făcând
muncit divers
orii e alte
angaja munci.
ţi ai Se
mănăs vede şi
tirii, din
de aceas-
dimine ta cât I
de jnz
aţa
până smerit ■
seara, era şi 3 ii
în cât era
afara de
orelor dăruit
rândui misiun
te ii sale
pentru pastor
Sfintel ale.
e Nu
Slujbe. avea
Maicil pretenţ
e ii că
povest era
esc că, arhiere
u, că eleme
termin ntară.
ase De
atâtea aceea,
şcoli în
înalte, fiecare
că zi,
scrises Sfântu
e cărţi, l
că Nectar
organi ie le
zase învăţa
un să
Semin citeasc
ar ă, să
Teolo scrie îi
gic. să
M cânte
ănăstir muzic
ea ă
ajunse psaltic
se să ă.
aibă Consi
douăz dera
eci de absolu
maici. t
Cele necesa
mai r, ca
multe maicil
dintre e să
ele, poată
aşa citi din
cum Sfânta
era pe Script
vreme ură şi
a din
aceea, scrieril
din e Sfin-
cauza ţilor
sărăcie Părinţi
i, nu , şi să
avuses poată
eră susţine
parte răspun
de surile
o de la
strană.
educaţ S
ie fântul
şcolar Nectar
ă ie era
foarte îi
prieten alegea
os cu u pe
toţi cei
locuito mai
rii frumo
insulei şi şi îi
. Era trimite
invitat au la
să mănăs
intre şi tire.
să La
binecu mănăs
vântez tire nu
e orice se
casă. mânca
Buni deloc
prieten came.
i ai Doar
Prea peştele
Sfinţit era
ului îngădu
erau şi it. De
pescar asem
ii enea,
insulei Sfântu
. l
Aceşti dăduse
a îi porunc
aducea ă să nu
u se
năvoa mănân
dele să ce
le nimic
binecu prăjit,
vântez ci totul
e şi numai
vedea fiert.
u că Aceast
întotde a ajuta
auna la
după sporul
acesta, duhov
prinde nicesc,
au o la
mulţi menţin
me de erea
peşti. unei
Dintre stări
aceşti de
peşti, trez-
vie, la multe
alunga regiun
rea i ale
molici ţării.
unii şi Muţi
gândur oamen
ilor i,
păcăto chinuiţ
ase. i de
M vreo
ănăstir boală
ea incur
cunoşt abilă,
ea o venea
înflorit u la
oare dânsul
viaţă cu
duhov nădejd
niceas ea
că. La vindec
sărbăt ării.
orile Iar pe
mari, măsur
o a
mulţi credinţ
me de ei lor,
credin primea
cioşi u de la
sosea Dumn
la ezeu
mănăs alinare
tire, a sau
pentru vindec
a fi area,
aproap prin
e de rugăci
Părint unile
ele Sfântu
Nectar lui.
ie. S
Faima imţind
sa de că i se
bun apropi
duhov e
nic şi sfârşit
povăţu ul, a
itor cerut,
era pe 20
răspân august
dită 1920,
deja în să
mear- înrăută
gă să ţise,
se maicil
închin e au
e la hotărât
icoana să-l
făcăto ducă
are de la
minun spital
i a în
Maicii Atena.
Domn Faţa sa
ului senină
din le
mănăs dădea
tirea curaj
aflată bolnav
de ilor
cealalt aflaţi
ă parte lângă
a el. îi
muntel mângâ
ui. ia cu
După cuvint
cincis e
prezec duhov
e zile, niceşti
întărit şi le
duhov explic
niceşte a de ce
, a trebuie
cerut oamen
să se ii să
întoarc treacă
ă prin
acasă, diferit
la e
Mănăs suferin
tirea ţe. Le
Sfintei spunea
Treimi că
din drumu
Eghin l
a. suferin
P ţei este
entru un
că drum
starea izbăvit
sănătăţ or,
ii sale atunci
se când
este care
însoţit Sfânt
de ul o
pocăin purtas
ţă şi e în
de spital,
nădejd au
e în pus-o
Dumn câteva
ezeu. clipe
Este peste
curăţit picioa
or de rele
păcate unui
şi bolna
folosit v
or parali
pentru zat ce
înţelep se afla
ţire. în
D patul
upă o alătur
lungă at.
şi Cel
tăcută bolna
suferi v a
nţă, în simţit
seara atunci
zilei că îşi
de 8 poate
noiem mişca
brie din
1920, nou
Sfanţul picioa
Necta rele.
rie a S-a
trecut ridicat
către atent
Domn de pe
ul. La pat, a
un făcut
mome câţiva
nt dat, paşi,
când neput
au ând
scos \ să-şi
e-ta cread
neagr ă
ă de ochilo
lână r şi
pe apoi a
încep toare
ut să de
plâng mir,
ă. îşi Dumn
dădea ezeu a
în dăruit
sfârşit \
seama mdec
ce se are
întâm suflet
plase. ească
Veste şi
a trupea
minun sca la
ii s-a foarte
răspâ mulţi
ndit oame
cu ni
iuţeal credin
ă în cioşi.
tot P
spital entru
ul şi rugăci
apoi unile
în Sfânt
oraş. ului
C Ierarh
anoni Necta
zarea rie,
Sfânt Doam
ului ne
Necta Iisuse
rie a Hris-
avut toase,
loc în Fiul
anul lui
1961. Dumn
Este ezeu,
prăzn tămăd
uit la uieşte
ilata -ne şi
de 9 pe noi
noiem de
brie. neputi
P nţele
rin noastr
Sfinte e sul
le sale leteşti
moaşt şi
e, trupeş
izvorâ ti şi
ne credin
mântu ţă şi
ieşte. de
Amin. multă
înţele
S pciun
fântul e.
Siluan î
Athon ncă de
itul la
(1866 vârsta
- de
1938) patru
s-a ani şi-
născut a pus
într-o în
famili gând
e sim- ca,
plă, atunci
săracă când
, va fi
numer mare,
oasă să
şi caute
evlavi pe
oasă Dumn
de ezeu
ţărani în tot
ruşi, pămâ
şi a ntul.
primit Aflân
la d mai
botez apoi
numel de
e de sfinţii
Simeo ruşi şi
n. de
Deşi minun
lipsit ile
de săvârş
învăţă ite la
tură, sfintel
tatăl e lor
lui moaşt
Simeo e,
n era tânăru
un om l
is
j5lin Simeo
de n şi-a
adânc dat
ă ;şeam
a că treptat
„dacă a
există pierdu
Sfinţi t
însea râvna
mnă pentru
că viaţa
Dumn mona
ezeu hală.
este A
cu noi încep
şi n- ut să
am se
nevoi întâln
e să ească
străba cu
t tot tinerii
pămâ din
ntul sat, să
ca să-l cânte
găses la
c”. acord
L eon,
a să bea
nouăs votcă
preze şi să
ce ani mănâ
a voit nce
să peste
intre măsur
în ă. Dar
viaţa într-o
mona noapt
hală e, în
în vis,
Lavra vede
Pe- cum
cetska un
, dar şarpe
tatăl îi
său l- intră
a pe
sfătuit gură
să în
execu trup.
te mai Trezi
întâi ndu-
servic se din
iul somn
milita pradă
r. însă unui
putern rea şi
ic milost
dezgu ivirea
st, cu
aude care l-
cu a
limpe întors
zime de la
glasul păcat.
blând I
al mpres
Maici ionat
i de
Domn sfintel
ului: e
„Ai slujbe
înghiţ săvârş
it un ite de
şarpe Sfânt
în ul
somn Ioan
şi ti-e din
scârbă Krons
. Tot tadt,
aşa, i-a
nici scris o
mie scriso
nu-mi are cu
place doar
ceea câteva
ce cuvint
faci tu e:
acum „Părin
”. te, eu
Până vreau
la să mă
sfârşit fac
ul mo-
vieţii, nah.
Cuvio Roagă
sul -te ca
Siluan să nu
va mă
mulţu reţină
mi lumea
Maici ”. în
i toamn
Domn a
ului anului
pentru 1892
îndura soseşt
e la
Sfânt
ul
Munt
e
Athos
. Pe
atunci
,
marea
mănăs
tire
ruseas
că a
Sfânt
ului
Pan-
telimo
n avea
două
mii de
vieţuit
ori.
Intrar
ea în
mănăs
tire a
lui
Simeo
n avea
la
temeli
e un
putern
ic
simţă
mânt
al
păcăt
oşenie
i, care
l-a
condu
s la o
adâncă pocăinţă. Toată ziua muncea la moara mănăstirii, iar noaptea şi-o
petrecea în rugăciune, încercând să doarmă cât mai puţin. După numai trei
săptămâni de rostire a rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum-
nezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, lucrată sub îndrumarea duhovni-
cului său, Simeon a primit de la Dumnezeu rugăciunea neîncetată. Lipsit de
experienţa duhovnicească, Simeon a căzut pradă duhului mândriei. Drept
urmare, în ciuda rugăciunii neîncetate şi a ascezei riguroase, a fost victima
unor fenomene luminoase înşelătoare, demonice, care l-au chinuit şase luni.
Şi astfel, într-o după amiază, înainte de Vecernie, stând în chilia sa, a
căzut în deznădejde, încercând timp de un ceas sentimentul unei părăsiri
totale de către Dumnezeu. Pradă acestei întristări şi spaime, merge la Ve-
cernie în Paraclisul Sfântului Ilie şi de-abia rosteşte rugăciunea: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, că în
dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului II vede pe Hristos
Cel Viu. Privirea Sa blândă şi infinit bună, iradiind iertare, pace şi bucurie,
umple sufletul lui Simeon de smerenie. Câteva zile după arătarea lui Hristos,
Simeon trăieşte o stare de intensă iubire smerită pentru întreaga lume.
Cerându-i sfatul unui părinte de la vechiul Russikon, acesta îi spune uimit:
„Dacă acum eşti aşa, cum vei fi la bătrâneţe?” Această imprudenţă gravă din
partea Părintelui (niciodată un ascet nu are voie să-şi laude un confrate) l-a
aruncat pe Simeon în prăpastia mândriei. Şi astfel a început pentru el o
perioadă grea şi lungă de cincisprezece ani, de luptă cu duhul cel mai perfid
şi periculos, cel al mândriei.
Fratele Simeon, devenit între timp monahul Siluan, ia cu curaj asupra
sa asceza aspră a luptei împotriva gândurilor pătimaşe. Deşi era neîncetată şi
intrase în inimă, rugăciunea nu era încă şi curată, pentru că patimile nu
fuseseră învinse. După cincisprezece ani, descurajat de inutilitatea eforturilor
ascetice, cade din nou, timp de un ceas, în ghearele unei disperări infernale.
încearcă să se închine în faţa icoanelor, dar vede chilia plină de demoni; mai
mult, un demon intră între el şi icoană, împiedicându -1 să se închine.
Descurajat, Siluan se aşază şi se roagă îndurerat: „Doamne, vezi că demonii
mă împiedică să mă rog cu mintea curată. Invaţă-mă ce să fac ca să se
depărteze de mine”. Şi atunci aude în inimă glasul Domnului: „Sufletele
celor mândri suferă de-a pururea din partea demonilor.” Astfel, Siluan
înţelege că trebuie să se smerească. înţelege că mândria este cauza pierderii
harului, iar smerirea, pregătirea pentru dobândirea lui. Timp de încă
cincisprezece ani, Cuviosul Siluan se nevoieşte pentru dobândirea harului.
Deşi lupta continuă, harul nu-1 mai părăseşte, iar la capătul acestor ani,
Cuviosul ajunge la rugăciunea curată.
Sfântul Siluan a devenit purtător al harului Sfântului Duh şi a dobândit
astfel cunoaşterea duhovnicească.
A trecut cu pace către Domnul la 24 septembrie 1938, după o suferinţă

cauzată probabil de o afecţiune cardiacă.
A fost canonizat la 26 noiembrie 1987. Pomenirea sa se face la 24
septembrie.
Pentru rugăciunile Sfântului Siluan Athonitul, Doamne Iisuse Hris-
toase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi pe noi să mergem pe calea smereniei şi
ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Lavrentie de la Mănăstirea Cernigov (1868-1950). Arhi-

mandritul Lavrentie, cu numele său de botez Luca Evseevici, s-a născut în
anul 1868 în satul Karilsk în apropierea Koropului, regiunea Cemigovsk.
Părinţii lui, Evsevie şi Hristina, au fost ţărani simpli. în familie erau
şapte copii, din care cinci erau băieţi. Luca era unul din cei mai mici.
Copilăria lui a fost grea, fiind nevoit încă de mic să se obişnuiască cu
orice fel de muncă pe lângă casă şi să muncească mult.
Pe lângă toate greutăţile familiale, el a avut necazuri şi cu sănătatea
trupească. Fiind încă micuţ, şi-a pus pe cap, în joacă, o găleată şi alerga prin
, ogradă, dar împiedicându-se de un purceluş a căzut pe spate şi s-a lovit atât
de rău că a rămas şchiop pentru toată viaţa.
Deoarece mama lui era foarte bolnavă, încât adeseori nu se putea nici
>ridica din pat, iar tatăl murise când Luca era mic, băiatului i-au revenit,
din . cauza infirmităţii sale, responsabilităţile de pe lângă casă, atât
bărbăteşti cât şi femeieşti. El păştea caii, îngrijea vaca, tăia lemne, făcea foc
în sobă, *■ cocea pâine, făcea curat prin casă, dădea cu var, spăla rufe, ba
chiar a ' învăţat să şi croiască şi să coasă.
«jw, Luca a învăţat la şcoala din sat. Având o minte ageră şi ascuţită, îşi ‘
însuşea cu multă uşurinţă toate lecţiile şi-şi întrecea colegii, încât învăţăto-
rul i-a încredinţat supravegherea şi instruirea elevilor mai mici din şcoală,
iar el îndeplinea cu multă bucurie această misiune.
Era cunoscut în toate situaţiile ca un băiat capabil, ascultător, sârgu-
incios şi foarte muncitor, însă o chemare deosebită a simţit el pentru muzică
şi cântările bisericeşti. încă de mic a învăţat să cânte la vioară, iar dimineaţa,
după ce ducea caii la păscut, lua vioara şi cânta melodiile lui preferate până
aproape de micul dejun, melodii în care el îşi punea tot , sufletul lui curat de
copil.
| Pe vremea aceea, elevii erau învăţaţi să cânte în corul bisericii. Abia \ aici
micuţul Luca se simţea în largul lui, aici era bucuria lui. Şi-a însuşit
|.;:repede totul, atât cântările cât şi rânduiala slujbelor bisericeşti, astfel încât
Şjncă de la vârsta de 12 ani îi învăţa pe micii corişti şi, cu ajutorul preotului,
J-\la vârsta de 14 ani conducea singur chiar şi corul bisericesc.
Când era adolescent şi locuia în casa părintească, de multe ori vorbea
cu Maria, cumnata sa, soţia fratelui jos această distanţă cu bucurie.

său Vartolomeu: Dar dorul lui de mănăstire a
- Cât de greu îi este creştinului trebuit să cedeze în faţa dragostei
să trăiască în lume, în ziua de azi! materne.
Dracul nu-i dă pace deloc. Merg Abia după moartea mamei sale,
seara pe drum, iar el, diavolul, merge renunţând la partea sa de moştenire
lângă mine. îmi fac semnul sfintei în favoarea fratelui său mai mic,
cruci şi pe mine şi pe tot împrejur şi Damian, l-a rugat pe fratele său mai
el se depărtează (se retrage) un pic. mare, Vartolomeu, care a rămas să
Apoi, din nou se apropie de mine şi locuiască în casa părintească veche,
merge fluierând. să-l conducă la Mănăstirea Râhlâ. Şi
Altădată, cosea la maşină în astfel, la vârsta de 23 de ani a fost
bucătărie, căci învăţase să primit în obştea monahală, unde
croitorească. Va povesti mai târziu trecu sub ascultarea părintelui care
Părintele Lavrentie: conducea corul mănăstirii, fiind deja
- Stau eu aşa şi cos, iar când binecunoscută înzestrarea sa
ridic ochii îl văd sub masă pe muzicală.
necuratul, care stătea întins pe o Vestea despre darurile tânărului
coastă şi moţăia. Eu n-am rezistat şi şi înzestratului ucenic s-a răspândit
am întrebat-o pe Maria: repede şi în afara mănăstirii,
- Tu vezi cine stă sub masă? ajungând până la Mănăstirea „Sfânta
- Cine? - a întrebat Maria Treime” din Cemigov, şi la
speriată şi s-a uitat sub masă. Episcopul locului, Antonie, mare
- Stă dracul şi doarme sub masă. exemplu de trăire şi mare râvnitor al
Oare nu-1 vezi? înaltei vieţi duhovniceşti. Se spune
Iar Maria nu vedea nimic. despre el că avea doar două rânduri
încă din adolescenţă Luca de haine: una ce o purta zilnic, iar
simţea chemarea pentru viaţa alta în zile de sărbătoare. Iar dacă, de
monahală. Aceasta au simţit-o şi ziua sfântului al cărui nume îl purta -
ceilalţi colegi din cor, urmărindu-i de Sfântul Antonie, primea în dar o
mai târziu exemplul. Aproape toate rasă nouă, îndată el o dădea de
fetele au plecat mai târziu la pomană altcuiva.
mănăstire, iar dintre băieţi mulţi au Vlădica Antonie a văzut încă de
ajuns chiar la Athos. la început în tânărul ucenic un mare
Deseori Luca vizita singur slujitor al lui Dumnezeu, de aceea a
mănăstirea de monahi Râhlâ, unde ar şi insistat mult pentru transferarea
fi vrut să rămână şi care îl atrăgea în lui. Când s-a făcut cererea pentru
mod deosebit prin trăirea vie şi viaţa transferarea ucenicului Luca de la
duhovnicească autentică. Deşi mănăstirea
mănăstirea se afla la o distanţă de 19 Râhlâ la Mănăstirea „Sfânta
km de satul său natal, el parcurgea pe Treime” din Cemigov, fraţii
din Mănăstirea Râhlâ au Luca. Pentru început te vei ocupa de

devenit geloşi pe Vlădică, ~ pregătirea tinerilor seminarişti.
cârtind: Când intră în biserică,
- Ce tot atâta Luca, Luca! Luca recunoscu imediat chipul
Luca la deal, Luca la vale, de împărătesei Cereşti - Maica
parcă n-ar mai exista şi alţi Domnului ce i se arătase în vis
monahi. şi-l binecuvântase.
Dar Vlădica Antonie, Aici, în Mănăstirea „Sfânta
mângâindu-i, le spuse: Treime”, a depus el votul monahal
- Ehei! Ăsta e un aşa şi a primit numele de Lavrentie, aici
Luca, de care o să întrebe toată în 1895 a fost numit ieromonah şi
lumea. Ceea ce, ; bineînţeles, s-a şi tot aici pif a primit ca ascultare
îndeplinit. numirea de egumen. Toţi fraţii de
s 1 , . Dar Luca nu voia să mănăstire pe care jjjjL i-a avut,
părăsească mănăstirea de metanie monahii Smaragd, Malahiil, Mihail,
:
Râhlâ, nu voia Inokentie, Efrem şi mulţi 1IÎ| a^> toţi
să plece din acest locaş retras l'au ascultat şi au urmat întocmai
care-i devenise atât de drag şi unde, sfaturile lui duhovniceşti.
în ru- ' ■, găciune, se simţea atât de Eli încă din tinereţe a învăţat şi a
aproape de Dumnezeu. De aceea practicat Rugăciunea lui Iisus şi i-a
adormi după ' slujba de noapte cu Ijjjl învăţat şi pe alţii. De trei ori a
lacrimi pe, obraz şi cu durere în ajuns în muntele Athos şi a fost în
suflet. însă în vis i se arătă chipul pelerinaj llp-şi la Ierusalim pentru a
Maicii Domnului de pe icoana de la se închina la Locurile Sfinte, jijfe
Mănăstirea „Sfânta Tre- i- îme” din înfăţişarea Părintelui era plăcută,
Cemigov, care, apropiindu-se de el, chipul lui blând iar prezenţa lui lljs
l-a binecuvântat. Acest vis ; într-atât radia bunătate şi linişte
l-a cutremurat încât, sculându-se din duhovnicească celor din jur. Părul,
somn dis-de-dimineată cu r;' frica lui albit devreme, Kgj|era alb ca
Dumnezeu şi luând binecuvântare zăpada, faţa lui luminoasă arăta
de la stareţ, plecă în mare grabă la tuturor bucurie şi dragoste, iar ochii
mănăstirea Cemigov. Prezentându- lui albaştri emanau bunătate,
se episcopului Antonie, îi spuse cu cuprinzându-i pe toţi cu privirea lor
M toată inima: ■jll profundă. De statură mijlocie,
rjfp -Blagosloviţi, Prea Sfinţite era nedezlipit de toiagul lui.
Vlădică, iată, am ajuns! H Şi au trecut şi aceste timpuri şi au
ţŞir, Binecuvântându-1 şi venit alte vremuri, mai grele. Mo-
învăluindu-1 cu privirea sa blândă, aj||nahilor şi tuturor „li s-a propus să
Episcopul îi plece”, căci mănăstirile trebuiau
fi Z*Se’ închise JET „pentru reparaţii”
Jjll^ - Bine ai venit la noi, frate (1930). în această perioadă grea,
Părintele a trăit la poa- ^flp-lele dreptcredincioasă ce se numea

unui munte, la o văduvă Elena. Acolo,
într-o casă veche, Părintele ocupa o cameră mică, petrecându-şi timpul în
post şi rugăciune, atât pentru turma sa împrăştiată, eât şi pentru întreaga
lume.
Din cauza prigoanei împotriva Bisericii, fiii săi duhovniceşti doar
noaptea puteau să bată tainic în geamul Părintelui. Dar nu-i primea pe toţi.
Ci, având darul înainte-vederii, el îi ştia pe toţi când vin şi pentru ce.
Astfel, el a prevăzut prigoana şi închiderea bisericilor şi le spunea:
- Citiţi şi păstraţi cărţile, că de ele o să aveţi mare nevoie. Pentru că
încă vor mai fi mănăstiri, şi vor mai fi şi arhierei drept-credincioşi şi toate
cărţile vă vor fi de mare folos.
înainte de începerea războiului, Părintele a prevăzut marea nenorocire a
poporului. Neîncetat se ruga şi plângea, spunând că mult sânge nevinovat va
curge.
Când, în 1941, a început războiul, Părintele, prin străduinţa sa, a re-
deschis fosta mănăstire de călugări „Sfânta Treime” şi a transformat-o în
mănăstire de maici, iar mai apoi mănăstirea Domnitskii. La început, în prima
mănăstire erau 75 de maici, iar în cea de-a doua doar 35. A adunat cântăreţi,
iar cu timpul i-a împărţit în două coruri. Fiind principalul coordonator, i-a
învăţat cântări noi, pătrunse de o profundă trăire duhovnicească. Vestea
corului condus de Părinte Lavrentie a ajuns departe, în afara oraşului.
Având dragoste pentru orice fel de muncă, atunci când au început re-
paraţiile mănăstirii, el se implica în toate activităţile, dând sfaturi practice
meşterilor ce construiau sobele, celor ce refăceau pereţii, cât şi celor ce
reparau acoperişul. Când meşterii s-au plâns de calitatea rea a scândurilor,
Părintele le răspunse:
- Nu-i nimic, pentru 20 de ani sunt bune, iar apoi, ce va da Dumnezeu.
Au fost situaţii când au fost nevoiţi să lucreze şi în timpul iernii,
perioadă în care mortarul se întărea din cauza frigului. Odată, lucrurile nu
mergeau deloc bine şi au mai chemat ajutoare. Iar unul din cei nou veniţi îi
spuse:
- Părinte, pentru această muncă este nevoie de multă putere.
Atunci Părintele s-a apropiat şi, rugându-se, a făcut semnul sfintei
cruci peste mortarul întărit. Spre mirarea tuturor, mortarul a devenit foarte
moale şi uşor de prelucrat. Atunci toţi au înţeles că această minune s-a
petrecut pentru rugăciunile Stareţului Lavrentie.
După multă muncă şi grea osteneală, abia în 1942, la Paşti, au reuşit să
slujească prima Sfântă Liturghie în Biserica renovată.
Fiind cunoscut ca un bun duhovnic, la uşa Părintelui Lavrentie tot
timpul era o mulţime de oameni pentru spovedanie. Cu darul său înainte
văzător, pe mulţi dintre ucenicii săi i-a prevenit şi i-a ferit de multe
necazuri.
în 1942, când a venit Vlădica Simeon al Ucrainei de Vest, Părintele a
spus: „Sub aşa vlădică va înflori viţa duhovnicească a oraşului”; ceea ce 3-a
şi îndeplinit.
încă înainte de începerea războiului din 1941, Părintele a proorocit
spunând direct:
- Pentru tot ce se va face în afara rânduielilor bisericeşti şi în
sărbători, totul se va ruina şi va arde. Iar apoi se vor deschide mănăstirile şi
oamenii se vor căi şi se vor ruga lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, după mare
mila Sa, le va mai da puţin timp, până când se vor completa rândurile
îngerilor căzuţi.
Cu lacrimi în ochi, adeseori, el repeta aceste cuvinte.
Părintele a avut şi el ispitele sale. Din uneltirea diavolului, adeseori,
unii oameni se supărau pe el şi se purtau urât. El însă era smerit şi cu
îndelungă răbdare şi suporta totul cu iubire, rugându-se cu dragoste pentru
toţi cei ce erau supăraţi pe el. Cu aceasta el l-a biciuit pe vicleanul diavol şi
lTa biruit.
Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie. Lumea
umbla în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură sau pentru
a-i cere un sfat de mântuire. Nu de puţine ori el făcea milostenie oamenilor
săraci, pregătind prânzuri la care el însuşi le slujea.
în toamna anului 1949, Sfântul Lavrentie a început să se simtă rău. Cu
toate că starea lui de sănătate nu-i permitea, el mergea zilnic la /.'biserică.
La praznicul Sfântului Nicolae, în anul 1950, a spus: „Acum, până la
1
Botezul Domnului ori îmi revin, ori mă tot duc”. Iar la praznicul
Botezului ■î Domnului a trecut la cele veşnice.
i. Sicriul cu trupul celui adormit a fost lăsat timp de 40 de zile în Js
gropniţă şi aşa, zi şi noapte, un şuvoi necontenit de lume venea şi îşi lua ■ v
rămas bun.
Sfântul Lavrentie a fost canonizat la 22 august 1993. Au fost deshu-
'. ;mate sfintele moaşte, care erau întregi şi binemirositoare, şi au fost
aşezate în Mănăstirea „Sfintei Treimi”.
Pentru rugăciunile Sfântului Lavrentie din Cemigov, Doamne
Iisuse ." Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne să mergem pe calea dreptei
cre- dinţe şi a vieţii curate şi ne mântuieşte pe noi. Amin. pjpli&lfc ■
m.' Cuviosul Ioan de Ia Valaam (1873-1958). S-a născut la 26 februarie
$1873 în provincia Tver din Rusia, într-o familie de ţărani. Părinţii săi erau
binecredincioşi şi făceau împreună cu copii lor - trei băieţi şi o fată -
numeroase pelerinaje la mănăstiri.
La vârsta de 16 ani a intrat în Mănăstirea Valaam. La 28 mai 1901,
după serviciul militar, se întoarce la Valaam. în anul 1910 intră în mona-

hism, primind numele de Iachint. în anul 1915 este trimis la Schitul Sfântul
Ioan Botezătorul, pe o insulă stâncoasă. După şase ani de viaţă pustnicească
este chemat de ierarhia Bisericii să ia conducerea mănăstirii Sfântul Trifon
din nordul Rusiei. A fost hirotonit diacon, preot şi apoi egumen.
în anul 1932, Părintele Iachint a fost eliberat din funcţiile sale şi s-a
întors la Valaam. Aici a primit schima mare şi numele de Ioan. în anul 1938
devine duhovnicul mănăstirii Valaam. în urma ofensivei URSS-ului asupra
Finlandei, monahii din Valaam sunt constrânşi la exil. Ei se stabilesc în
Finlanda şi întemeiază Noul Valaam. Cuviosul Ioan a trecut către Domnul la
6 iunie 1958.
De la Cuviosul Ioan ne-au rămas 117 Scrisori duhovniceşti. Ceea ce
atrage atenţia când citim Scrisorile este caracterul măsurat, echilibrat şi
sobru al învăţăturilor sale, conştiinţa acută a slăbiciunii omeneşti, credinţa
nezdruncinată în mila lui Dumnezeu.
Pentru rugăciunile Cuviosului Ioan de la Valaam, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Iustin Popovici (1894-1979) s-a născut de Bunavestire (25

martie) 1894 în oraşul sârbesc Vranje, din părinţi ortodocşi - Spiridon şi
Anastasia. La botez a primit numele Blagoje.
Tatăl lui Spiridon, Alexa, a fost preot, al şaptelea la rând din vechea
familie preoţească Popovici.
Blagoje a învăţat multe lucruri bune de la bunica sa, care a trăit 105 ani,
şi de la mama sa. Ele îşi duceau des copiii şi nepoţii la Mănăstirea Sfântului
Prohor Pcinski. Mergând acolo, Blagoje a fost adesea martorul vindecărilor
petrecute la moaştele acestui sfânt.
De la 14 ani a început să citească conştiincios şi să studieze Evanghelia
lui Hristos. Mai târziu, el mărturisea: „Dacă nu aş fi întâlnit atunci Chipul
Domnului Hristos, nu ştiu ce s-ar fi ales de mine”.
După cele patru clase elementare terminate în 1905 cu succes deplin, a
plecat la Seminarul „Sfântul Sava” din Belgrad. în acea vreme, admiterea la
acest seminarul teologic nu era uşoară, pentru că se înscriau câteva mii de
candidaţi, dar intrau doar până la o sută. Blagoje a trecut examenul cu
„excepţional”, cum excepţional a fost şi mai departe în timpul studiilor, în
vremea aceea acolo era profesor Sfântul Nicolae Velimirovici, pe atunci
ieromonah şi doctor în filozofie şi teologie. Elevii aveau frăţiile lor literar-
spirituale în care se instruiau reciproc şi se ajutau între ei în înălţarea
duhovnicească şi în educarea în credinţa ortodoxă. însuşi Sfântul Iustin
mărturisea mai târziu că aceste frăţii ale elevilor, au contribuit la trezirea şi
creşterea sa duhovnicească. Pe prietenii mai mari care l-au ajutat i-a pomenit
până la capătul vieţii, în rugăciunile sale.

Părintele Iustin a fost asemenea Părinţilor Bisericii Ortodoxe, mai ales
asemenea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful şi Sfinţilor Vasile cel Mare şi
Grigorie Teologul. Prin literatura şi filosofia grecească pe care le-au
cunoscut ca nimeni alţii în vremea lor, aceşti Sfinţi au cunoscut toată
nimicnicia şi deşertăciunea înţelepciunii omeneşti lipsite de Hristos. După
exemplul acestor Sfinţi Părinţi; Sfântul Iustin a studiat cu atenţie în tinereţe
filosofia din predania omenească, atât cea grecească, cât şi cea nouă, cea
europeană şi cea slavă.
La vârsta de 18 ani a spus deschis tuturor că-şi va dedica viaţa lui
Hristos ca monah. Niciodată nu s-a clintit în ferma sa hotărâre.
La începerea primului război mondial toţi tinerii au fost chemaţi la
oaste. Ca seminarişti, împreună cu colegii lui de clasă, a fost repartizat la
detaşamentul sanitar de pe lângă spitalul militar din Niă.
La 31 decembrie 1915 a fost primit în monahism, primind numele
Iustin. Apoi intră în Academia din Petrograd, la studii de zi. Iubirea sa
ortodoxă, sobornicească, pentru toţi ortodocşii, a fost şi a rămas pe viaţă una
dintre caracteristicile sale principale. întreaga sa viaţă s-a rugat şi pentru
fraţii ortodocşi ruşi şi greci, iar Dumnezeu i-a dat posibilitatea să cunoască la
faţa locului şi Rusia şi Grecia Ortodoxă.
Din cauza evenimentelor din Rusia, în iunie 1916 trece în Anglia, unde
ieromonahul Nicolae îl primeşte şi-l cazează într-unul din colegiile
Oxfordului.
Sfântul Iustin a călătorit mult în Anglia, a ascultat profesori renumiţi, a
citit cele mai multe biblioteci şi, mai ales, a cunoscut la faţa locului pe omul
european din Apus, sufletul lui şi filosofia lui de viaţă. Pătrunzând în cultura
europeană până în profunzimile ei, el, cu inima şi mintea ortodoxului
răsăritean, nu a putut să o accepte fără criticile radicale şi necruţătoare la
adresa antropocentrismului. A înţeles foarte bine contradicţia dintre vieţuirea
ortodoxă şi cultura apuseană umanistă şi hoministă.
în 1919, Sfântul Iustin se întoarce în patria sa. Preasfinţitul Dimitrie,
Patriarhul Serbiei, i-a dat binecuvântarea de a pomi imediat spre Grecia.
Astfel a plecat cu colegii spre Atena ca bursier al Sfântului Sinod al Bisericii
Sârbe, în septembrie 1919 şi a rămas acolo până în mai 1921. în acest timp a
urmat la zi cursurile la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena şi şi-
a dat toate examenele necesare pentru a-şi da doctoratul în Teologia
Ortodoxă. Tema lucrării de doctorat era învăţătura Sfântului
Macarie Egipteanul despre taina personalităţii umane şi taina cunoaşterii ei.
A fost hirotonit ierodiacon în mai 1920, cu ocazia uneia din scurtele veniri
din Grecia în Serbia. Mai târziu, a povestit cu obişnuita sa smerită cugetare
că, locuind la o bătrână evlavioasă din Grecia, a învăţat de la ea mai multă
Teologie decât de la mulţi profesori din Universitate.

La întoarcerea în ţară, Patriarhul Dimitrie l-a primit părinteşte şi i-a dat
binecuvântare să lucreze la Seminarul „Sfântul Sava”. Aici a predat Sfânta
Scriptură a Noului Testament, Dogmatica şi Patrologia. Sfântul Iustin se
ruga de fiecare dată când trebuia să propovăduiască în biserică sau să ţină
vreo prelegere din Sfânta Scriptură sau din învăţătura teologică.
Ce au însemnat pentru el Sfinţii Părinţi şi Teologia lor ne-o arată cel
mai bine următoarele cuvinte ale sale: „Ortodox este numai ceea ce este de la
Sfinţii purtători de Duh, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Teologia ortodoxă
este o Teologie evanghelică pentru că este de la Duhul Sfânt, pentru că este
de la Apostolii şi Sfinţii Părinţi purtători de Duh [...]. Sfinţii Părinţi sunt
măsura şi îndreptarul a tot ceea ce este ortodox, a tot ceea ce este evanghelic.
Ce nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox. Numai ceea ce se
poate adeveri prin duhul lor este ortodox, este evanghelic, este veşnic.
Studierea Sfinţilor Părinţi este din această cauză o chestiune de primă
importanţă a Teologiei Ortodoxe”.
Sfântul Iustin a cerut ca la Seminarul Teologic să se introducă Vieţile
Sfinţilor ca obiect constant în programa de învăţământ. El s-a luptat de la
început împotriva modului scolastic lipsit de viaţă şi protestant-raţionalist al
instruirii tinerilor. El nu a fost profesor „de catedră”, ci înainte de toate un
viu şi adevărat mărturisitor al lui Hristos. Munca sa educativă cu elevii a
perceput-o ca pe o lucrare asupra vieţii lor veşnice căci, aşa cum el însuşi a
spus: „Cine nu îi învaţă pe ceilalţi să se pregătească pentru viaţa veşnică este
un pedagog mincinos. [...] Dacă ceva din educaţie nu conduce către Hristos,
neîndoielnic duce la antihrist”.
în anul 1922, Patriarhul Dimitrie l-a hirotonit întru preot. în timpul
hirotoniei, Sfântul Iustin a plâns ca un copil mic, din pricina smereniei sale şi
a măreţiei acestei Sfinte Taine.
Sfântul Iustin a fost foarte apropiat duhovniceşte de Sfântul Ierarh
Nicolae Velimirovici şi Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Cu Sfântul Ioan a
fost coleg pe vremea când era profesor la Bitola.
Sfântul Iustin simţea durerea şi tristeţea fiecărui om, ca şi cum ar fi fost
durerea şi tristeţea sa. Se ruga stăruitor pentru fiecare om pe care îl vedea în
suferinţă.
Spre folosul duhovnicesc al poporului binecredincios, Sfântul Iustin a editat
Viaţa creştină. Mergând pe calea Sfinţilor Părinţi, a avut de suferit multe
atacuri de la duşmanii Ortodoxiei. în publicaţia sa, el a atras atenţia şi asupra
pericolului propagandei uniate romane, a papismului şi protestantismului.
Conform hotărârii Sfântului Sinod al Arhiereilor Bisericii Sârbe, în
decembrie 1930, Sfântul Iustin a fost trimis ca însoţitor şi ajutor al epis -
copului de Bitola, Iosif, în Cehoslovacia. Sarcina lor era să ajute la o mai
bună înţelegere a Ortodoxiei şi la o mai bună organizare bisericească în

ţinuturile în care creştinii s-au întors la Ortodoxia de care se îndepărtaseră
din cauza impunerii forţate a unirii cu Roma în vremurile dinainte. Aceşti
doi misionari au călătorit peste tot, pe ploaie şi zăpadă, au slujit Sfintele
Liturghii şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos şi învăţătura ortodoxă.
La înapoierea din călătoria misionară, Sfântul Iustin a scris primul său
volum din Dogmatica pe care o publică în octombrie 1932. A fost numit
profesor la Seminarul din Bitola, unde a lucrat cu abnegaţie doi ani, după
care a fost ales lector la Facultatea de Teologie din Belgrad. în anul 1935
apare şi al doilea volum al Dogmaticii.
Sfântul Iustin Popovici a fost un apărător clar şi râvnitor al Bisericii
Ortodoxe. Din această cauză l-au luat în nume de rău unele persoane cu
poziţii înalte, dar nu s-a speriat de acest lucru, căci niciodată nu a făcut ceva
pe placul oamenilor, ci numai al Domnului Hristos şi al Bisericii Sale.
în mai 1948, Sfântul Iustin a venit la Mănăstirea Sfinţii Arhangheli -
6elie şi a rămas aici ca preot slujitor şi duhovnic. A trecut către Domnul în
1979, la Praznicul Buneivestiri.
Pentru rugăciunile Sfântului Iustin Popovici, Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne
Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (1896-1966) s-a născut la 4 iunie

1896, în satul Adamovka din gubernia Harkov, în sudul Rusiei. A aparţinut
familiei de nobili ucraineni Maximovici, din care a făcut parte şi Sfântul
Ioan din Tobolsk. Tatăl său, Boris, era căpetenia nobilimii dintr-o parte a
guberniei Harkov, iar unchiul său era rector al Universităţii din
> Kiev. A primit la botez numele Mihail. A fost un copil bolnăvicios.
Gimnaziul l-a făcut la Şcoala Militară Poltava, din 1907 până în 1914.
La terminarea ei a intrat la Universitatea Imperială Harkov, la Facultatea de
Drept, pe care a absolvit-o în 1918, înainte ca Sovietele să o ia în stăpânire.
Tânărul Mihail avea mare evlavie la Sfântul Arhiepiscop Mele- tie
Leontovici, ale cărui sfinte moaşte se aflau într-o mănăstire din Harkov.
In 1921, în timpul războiului civil, împreună cu familia, a plecat la
(Belgrad. în 1925 a absolvit şi Facultatea de Teologie. în 1924 a fost hiro-
tesit citeţ în biserica rusă din Belgrad de către Mitropolitul Antonie. în 1926
Mitropolitul l-a tuns în monahism şi l-a hirotonit ierodiacon în mănăstirea.
Milkov, dându-i numele Ioan, după ruda sa îndepărtată, Sfântul Ioan
Maximovici din Tobolsk. în acelaşi an, pe 21 noiembrie, a fost hirotonit
ieromonah.
Din 1925 până în 1927, Sfântul Ioan a predat Religia la Şcoala Sârbă de
Stat, iar din 1929 până în 1934 a fost profesor şi îndrumător la Seminarul
Sârb „Sfântul Ioan Teologul” din Bitolia. Aici slujea Sfânta Liturghie în
limba greacă pentru comunitatea greacă şi pentru cea macedoneană, care îl
preţuiau foarte mult.
Oraşul Bitolia se afla în eparhia Ohrida, al cărei episcop din acele
vremuri era Sfântul Nicolae Velimirovici, care l-a preţuit pe tânărul iero -
monah Ioan. Sfântul Ioan nu dormea aproape deloc, iar în pat niciodată. Se
ruga neîncetat şi ţinea posturi aspre.
în 1934, împotriva voinţei sale, a fost hirotonit episcop. Mitropolitul
Antonie, refuzând invitaţia de a se retrage în China, scria Arhiepiscopului
Dimitrie din Extremul Orient: „...însă în locul meu, ca pe sufletul, ca pe
inima mea, vi-1 trimit pe episcopul Ioan. Acest om mic, firav, care arată
aproape ca un copil, este de fapt JO minune de tărie şi asprime ascetică în
vremurile noastre de slăbire duhovnicească totală”.
Sfântul Ioan a sosit în Shanghai în noiembrie, la Praznicul Intrării în
Biserică a Maicii Domnului, şi a găsit o catedrală enormă neterminată şi un
conflict de jurisdicţie care trebuia rezolvat. Primul lucru pe care l-a făcut a
fost să refacă unitatea Bisericii. A stabilit legături cu ortodocşii sârbi, greci şi
ucraineni. A acordat o atenţie deosebită educaţiei religioase. Era prezent la
examenele orale de la orele de catehism din toate şcolile ortodoxe din
Shanghai. A devenit imediat ocrotitorul a diferite societăţi de binefacere şi a
luat parte în mod activ la munca acestora, cu deosebire după ce a văzut cât
de strâmtoraţi erau cei mai mulţi dintre păstoriţii săi, refugiaţi din Uniunea
Sovietică. A întemeiat o casă pentru orfani şi pentru copiii cu părinţi
nevoiaşi, încredinţând-o ocrotirii cereşti a Sfântului Tihon din Zadonsk. El
însuşi aduna copiii bolnavi şi înfometaţi de pe străzile din Shanghai. Când au
venit comuniştii, Sfântul a deplasat orfelinatul mai întâi pe o insulă din
Filipine, apoi în America.
Sfântul Ioan purta haine făcute din cel mai ieftin material, şi sandale
moi, totdeauna fară şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculţ,
după ce îşi dăduse sandalele vreunui sărac. Era înzestrat cu darul înainte
vederii şi rugăciunile lui săvârşeau vindecări. îi plăcea foarte mult să cer-
ceteze pe cei bolnavi, spovedindu-i şi împărtăşindu-i. Dacă starea vreunui
pacient devenea critică, Sfântul Ioan se ducea la el la orice oră din zi şi din
noapte, ca să se roage la căpătâiul lui.
în timpul ocupaţiei japoneze, a devenit conducătorul coloniei ruseşti. Pe
vremea aceea era foarte primejdios să mergi pe stradă noaptea. Sfântul însă,
neluând în seamă primejdia, a continuat să îi cerceteze pe bolnavi şi pe
nevoiaşi la orice oră din noapte.
La venirea comuniştilor, ruşii din China au fost siliţi să fugă, cei mai
mulţi prin insulele Filipine. Cât timp Sfântul Ioan Maximovici a stat cu
păstoriţii săi pe insula Tubabao, nici un taifun nu a ameninţat tabăra. După
ce tabăra a fost evacuată, insula a fost măturată de un taifun îngrozitor, care

a distrus în întregime, tabăra. La intervenţia Sfântului Ioan, tabăra a fost
dusă în America.
în 1951, Sfântul Ioan a fost trimis la Arhiepiscopia Europei Apusene, cu
sediul la Paris. Mulţi oameni mărturisesc despre minunile lucrate de
Dumnezeu prin Sfântul Ioan în Europa Apuseană.
în San Francisco, Arhiepiscopul Tihon s-a retras din cauza problemelor
de sănătate. La cerea stăruitoare a mii de ruşi din San Francisco, în 1962
Sinodul l-a trimis acolo pe Arhiepiscopul Ioan.
»' Sfântul Ioan Maximovici stăruia asupra comportării cuviincioase a
slujitorilor Bisericii. Le-a interzis preoţilor săi să ia parte la slujbe „panor-
todoxe”, din pricina canonicităţii îndoielnice a unora dintre participanţi; iar
activităţile “ecumeniştilor ortodocşi” îl făceau să dea din cap cu îndoială.
Gel mai sever era cu privire la învăţătura ortodoxă. Nimeni dintre cei care 1
au văzut nu va uita privirea sa înfricoşătoare din momentul aplecării sfeş-
nicelor arhiereşti la pronunţarea Anatemelor împotriva ereticilor, în Dumi-
nica Ortodoxiei.
tei A trecut către Domnul pe 2 iulie (19 iunie, stil vechi), dându-şi ultima
suflare, cu pace, în faţa icoanei Maicii Domnului din casa parohială.
»■Părintele Serafim Rose, ucenic al Sfântului Ioan Maximovici, scria în
1966: „Este încă prea devreme chiar şi numai să înţelegem puţin că noi, reci
şi păcătoşi cum suntem, trăind aceste vremuri ale răului, am fost martori la
un asemenea fenomen minunat - viaţa şi moartea unui sfânt! •bste ca şi cum
s-au întors pe pământ vremurile Sfintei Rusii, ca pentru a dovedi faptul că
Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi (Evrei 13, "). Amin!”
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan Maximovici, Doamne Iisuse Hris-
_
ase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi. Amin.
,f£'P
ţ. Cuviosul Iosif Lsihastul a vieţuit în Sfântul Munte Athos, în prima
umătate a secolului XX. Părintele Efrem, Stareţul Mănăstirii Vatoped, îşi
minteşte: „Eram de nouăsprezece ani când am luat drumul Grădinii Maicii
Domnului, al Sfântului Munte. Acest drum al vieţii monahale mi l-a ,, wtat
vrednica mea mamă, iubitoare de monahi, acum monahia Teofana.
In primii ani ai ocupaţiei germane, când am întrerupt gimnaziul -iitru a
munci la una dintre bisericile din Voios, a venit ca preot un călugăr aghiorit.
Era ucenic al Părintelui losif Isihastul, cum îi spuneau. Acest ieromonah
aghiorit a fost pentru mine, în timpurile acelea, un sfătuitor şi un ajutor de
mare preţ în viaţa mea duhovnicească. L-am luat ca duhovnic şi, în scurt
timp, graţie îndrumărilor şi povestirilor lui, am început să-mi simt inima
cum se îndepărtează de lume şi cum se lipeşte de Sfântul Munte. Mai ales
când îmi vorbea despre viaţa Părintelui losif, ceva se aprindea în mine şi
dorinţa de a-1 vedea devenea din ce în ce mai fierbinte.

Când a sosit ceasul - era 26 septembrie 1947 -, o corăbioară ne-a adus
molcom, într-o dimineaţă, din lume în muntele cu nume sfânt, ca şi când ne-
ar fi purtat de la limanul celor trecătoare spre celălalt mal al veşniciei.
La arsana la Sfânta Ana aştepta un venerabil bătrân, Gheron Arsenie.
- Nu eşti tu Iannakis din Voios? - mă întrebă.
- Da, Părinte - îi spun. Dar de unde mă cunoaşteţi?
- A, Gheron losif ştie de la Cinstitul înaintemergător. I s-a arătat aseară
şi i-a spus: «îţi aduc un mieluşel. Primeşte-1 în stâna ta».
Mintea mea a rămas alipită de Sfântul Ioan înaintemergătorul, ocroti-
torul meu, pentru că m-am născut în ziua de pomenire a naşterii sale.
Simţeam multă recunoştinţă pentru grija pe care mi-o purta.
- Ei, Iannakis, să mergem - îmi spuse Gheron Arsenie. Să mergem, că
ne aşteaptă Părintele.
Am început să urcăm. Ce simţăminte! Oricâtă putere ar avea cineva, nu
le poate descrie. în seara aceea, în bisericuţa Sfântului Ioan Botezăto rul, care
este săpată într-o peşteră, am pus metania supunerii mele. Acolo, în lumina
cea firavă, sufletul meu a cunoscut în felul lui faţa luminoasă a Sfântului
nostru Părinte.
Eram cel mai mic din obşte, şi ca vârstă trupească, şi ca vârstă duhov-
nicească. Iar Gheron losif era una dintre cele mai mari staturi duhovniceşti
aghiorite din timpul nostru. Am rămas alături de el doisprezece ani, învăţând
la picioarele lui. Atât a mai trăit după aceea., M-a învrednicit Dumnezeu să-l
slujesc până la ultima lui suflare.
Era vrednic de toată slujirea în schimbul multelor sale osteneli du-
hovniceşti, al rugăciunilor sale care ne-au rămas ca o moştenire duhovni-
cească de mare preţ. L-am cunoscut ca fiind cu adevărat purtător de
Dumnezeu. Excelent îndrumător duhovnicesc. Cu multă experienţă împo-
triva patimilor şi a demonilor. Nu era posibil să vină la el un om şi să nu se
vindece, oricât de împătimit era. Era de-ajuns să asculte de el.
Cât despre monahi, punea mai presus de orice ascultarea după modelul
lui Hristos. Pentru creştinii din lume, îndemna la Rugăciunea minţii, dar
totdeauna cu multe îndrumări. Se temea foarte mult de rătăcirile oamenilor.
«Ai văzut un om care să nu ceară sfat sau care să nu împlinească sfaturile
primite? în'scurt timp îl vei vedea rătăcind». Ne spunea des acest lucru.
,;i Cât priveşte rânduiala noastră monahală, era foarte aspru. Iubea din tot
sufletul lui postul, privegherea şi rugăciunea. Pâinea şi puţina lui mâncare
erau totdeauna cu măsură. Nu mânca niciodată mâncare proaspătă dacă ştia
că mai este rămas ceva din ziua precedentă sau de două-trei zile. Cu noi, cei
tineri, era mai înţelegător în ceea ce priveşte hrana. Aceasta pentru că ştia
foarte bine toate slăbiciunile noastre trupeşti şi că trebuie să nc întărim. Dar
înţelegerea pe care ne-o arăta părea că se termina aici, la acest pogorământ.

Dincolo de aceasta, era foarte exigent. Nu că n-ar fi ştiut să ierte greşelile
sau să înţeleagă slăbiciunile, dar voia de la noi să ne punem toate puterile
sufleteşti şi trupeşti la nevoinţă, asceză. Spunea: „Ceea ce nu oferim spre a fi
folosit de Dumnezeu va folosi celui rău. De aceea, şi Domnul nostru ne
porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul nostru, pentru ca cel
rău să nu mai găsească loc să sălăşluiască înlăuntrul nostru”.
Privegheam toată noaptea. Aceasta era rânduiala noastră. Părintele
cerea de la noi să ne luptăm până la sânge împotriva somnului şi a gându-
rilor murdare. El priveghea în întuneric, în chilia lui, având drept tovarăş
nedespărţit rugăciunea neîncetată a minţii. Deşi izolat în chilia lui, ne arăta
că era în cunoştinţă de cauză despre tot ceea ce se întâmpla în afara chiliei,
cum ne mişcăm şi cum umblăm noi. Cu o simplă privire ne citea gân- dunle.
Când vedea că avem nevoie de întărire duhovnicească, ne povestea diferite
întâmplări minunate cu Părinţi aghioriţi. Avea mult dar în povestire. Când
vorbea nu te-ai mai fi săturat ascultându-1. în ciuda acestui dar al lui
înnăscut de povestitor, când ajungea să ne vorbească despre luminarea
dumnezeiască, despre starea de har, de multe ori îl vedeam întristat că
vocabularul uman atât de sărac nu putea să exprime acele înţelesuri adânci.
Rămânea ca fără glas, îl simţeam ca fiind departe de noi, neputând să vor-
bească despre acele lucruri care erau mai presus de orice cunoaştere, mai
presus de orice strălucire, înălţime de neajuns a raţiunilor mistice, acolo
unde sunt tainele cele simple şi absolute, cele neschimbate şi de negrăit ale
Teîlogiei.
R' Părintele nostru nu studiase teologia, dar teologhisea cu multă pro-
funzime. Scrie într-una dintre scrisorile sale: «Monahul adevărat, când îşi
jScurăţă în isihie simţurile şi ajunge la liniştea minţii şi la curăţenia inimii,
(atunci primeşte harul şi luminarea cunoştinţei şi devine tot o lumină, tot o
gninte, transparent la toate, şi descoperă atâta teologie, încât trei dacă ar
(scrie nu s-ar putea ţine de curgerea harului care îi vine în valuri şi aduce
pace şi nemişcare desăvârşită a patimilor în tot trupul. Şi omul se transfi-
gurează şi devine una cu Dumnezeu, al prezenţei lui Dumnezeu ca taină
până într-atât încât nu mai de nepătruns, ca lumină mai
deosebeşte şinele său, precum fierul strălucitoare şi mai presus de orice
înroşit în foc când se aprinde şi lumină. Şi acesta pentru că Părintele
devine foc». nostru ştia să se roage. De multe ori,
Din aceste cuvinte ale sale se când ieşea după multe ore de lucrare
vede că dumnezeiescul nor, copleşit a Rugăciunii inimii, faţa lui era
de lumina necreată, nu îi era schimbată şi luminoasă. Nu este
necunoscut şi de neajuns, ci mai deloc de mirare că lumina cea
curând îl cunoştea ca loc şi ca mod dumnezeiască în care se scălda
continuu sufletul său cuprindea vieţuiau în tăcere desăvârşită toată

uneori vizibil şi trupul său. De altfel, săptămâna. Se înţelegeau numai prin
aureola sfinţilor nu este nimic semne. Şi pentru că văzuse că este
altceva decât această strălucire a mult folos din această nevoinţă a
luminii necreate a harului care tăcerii, ne interzicea şi nouă să
luminează înlăuntrul lor. vorbim între noi. Aveam voie să
Curăţenia Părintelui era ceva întrerupem tăcerea numai pentru
minunat. îmi amintesc când intram lucruri absolut necesare. Când ne
seara în chilia lui că totul răspândea trimitea în afara schitului nostru
o mireasmă de neînchipuit Iar mi- pentru vreo ascultare, nu ne îngăduia
reasma rugăciunii lui simţeam cum să vorbim cu nimeni. îmi amintesc
atingea tot ceea ce era în jurul său, că de câte ori mă întorceam, mă
influenţând nu numai simţurile cerceta cu multă atenţie să vadă dacă
lăuntrice, ci şi pe cele exterioare. am făcut ascultare desăvârşită şi
Când ne vorbea despre curăţenia dacă am păstrat întru totul tăcerea.
sufletului şi a trupului, ne dădea Pentru o încălcare de numai două-
mereu ca exemplu pe Preacurata trei cuvinte canonul era de două-trei
Fecioară. sute de metanii.
Nu vă pot descrie - ne spunea - Ştia acest bărbat ceresc să
cât de mult îi plac Maicii Domnului vindece cu atâta îndemânare
cumpătarea şi curăţenia. Aceasta patimile ucenicilor săi, încât numai
pentru că numai ea este Fecioară să fi stat în preajma lui şi deveneau
Preacurată şi vrea ca toţi să fim la fel oameni cu adevărat. Numai că mulţi
ca ea. au trecut pe la el, dar puţini au
Şi iarăşi spunea: «Nu există rămas. Nu era
altă jertfa mai bine mirositoare la s uşor să rămâi lângă el. Dragostea
Dumnezeu ca neprihănirea trupului, lui părintească m-a ajutat atât de
care se dobândeşte cu sânge şi luptă mult la I creşterea mea
înfricoşătoare. Luptaţi-vă, aşadar, să duhovnicească, încât dacă aş
vă curăţiţi sufletele şi trupurile. Să povesti, pentru mulţi ar fi de
nu primiţi niciodată gândurile cele nccrezut. De exemplu: în cei
neruşinate». doisprezece ani cât am stat
Cât despre tăcere, Părintele nu împreună, doar de r câleva
scotea nici un cuvânt dacă nu era ori dacă am auzit numele meu din
neapărată nevoie. Mai ales în timpul gura lui. Pentru a mă striga sau
Postului Mare când rămânea numai când se referea la mine se
cu Gheron Arsenie şi păstrau tăcerea folosea numai de cuvinte şi de
pe tot cursul săptămânii. Vorbeau epitete jignitoare. ' Câtă
numai de .la Vecernia de sâmbătă dragoste însă puteai afla în aceste
seara până la Pavecemiţa de meşteşugite insulte, cât interes
duminică seara, iar de atunci pen
tru mine în spatele acestor cerească, la fel şi trupul său. în

cuvinte! Cât de recunoscător îi este ciuda faptului că ne
sufletul meu ' acum pentru * ' sădise de la început foarte
acele intervenţii chirurgicale ale puternic amintirea morţii, ne-a
curăţeniei limbajului său. făcut o mare
^ Am rămas în pustie mulţi ani. &■ impiesie familiaritatea lui cu
Datorită condiţiilor grele, aproape «înfricoşătoarea taină a morţii».
toţi / ne-am îmbolnăvit. Arăta ca şi f cum se pregătea pentru
Părintele a fost înştiinţat în praznic/ Atât de mult era înştiinţată
rugăciune că trebuie să co- conştiinţa lui jp’ de mila
i borâm mai jos. Aşa s-a şi întâmplat. dumnezeiască. In ultimele zile a
Acolo, clima era mai blândă şi plâns mai mult decât obişnuia. I-a ’
ostene- 1 > Iile noastre mai puţine. spus Gheron Arsenie, ca să-l
Aşa am reuşit să ne revenim în afară mângâie: «Părinte, atâtea osteneli,
de Părintele. 1 bl a fost bolnav toată atâta rugă-
viaţa. Din pricina postului sau a •|g:“ciune aţi făcut în viaţa sfinţiei
ostenelilor din \ ^ timpul voastre, atâtea lacrimi! Iarăşi
privegherilor de noapte din pricina lacrimi...?»
sudorii de la rugăciune sau din cauza ,EV L-a privit şi i-a spus: «Ei,
multor ispite, din cauza tuturor părinte Arsenie! Sunt adevărate cele
acestora, ajunsese să fie tot o rană. ce le spui, ep'^dar sunt om totuşi. Pot
iv- înti-o zi l-a întrebat: «Părinte, de să ştiu dacă au fost plăcute în faţa lui
ce postiţi atât de mult după atâta Dumnezeu Pjgţtoate cele câte am
epui- zare?» Şi mi-a răspuns: făcut? Voi putea oare să mă mai
«Acum, fiul meu, postesc ca Bunul întorc aici pentru a «plânge? Să
Dumnezeu să vă dea vouă harul facem acum cât putem fiecare dintre
Său». noi. Cât jelim şi cât plân- l^ggem, tot
{X în ciuda neputinţelor şi a atât vom fi mângâiaţi».
durerilor trupeşti, se simţea totuşi Dragostea lui pentru Maica
în el atâta ţi bogăţie sufletească şi Domnului era mai presus de orice
fericire, încât fiindu-i greu să le descri- :gl%e. Numai rostindu-i
descrie spunea că jv; ce\a numele, ochii lui începeau să verse
asemănător cu Raiul este înlăuntrul lanrimi O ruga jHfe&rcult timp să-l
său. ia să se odihnească. Şi l-a ascultat
graf' A venit şi timpul plecării lui Preacurata. La înşti- BPflinţat cu o
dintre noi. Şi-a aşteptat moartea lună înainte de plecarea sa. Atunci
toată viaţa pentru că rămânerea lui m-a chemat şi mi-a spus ce să Bg-
aici era osteneală şi suferinţă. pregătim. Noi aşteptam!
Sufletul său K ' tânjea după odihna
în ajunul adormirii lui, 14 august 1959, a trecut să-l vadă un domn
Shinas, din Voios. Se cunoşteau foarte bine.
- Ce faceţi, Părinte? - i-a spus acela. Cum staţi cu sănătatea?

- Mâine, Sotiri, plec în patria cerească. Când vei auzi clopotele, să-ţi
aduci aminte de cuvintele mele.
Seara, la privegherea praznicului Adormirii Maicii Domnului, Părin-
tele a cântat la strană atât cât a putut, împreună cu ceilalţi părinţi. La Sfânta
Liturghie, când s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, a spus: «Hrană pentru
viaţa veşnică».
S-a luminat de ziuă pentru 15 august. Părintele stătea în scaunul mar-
tiriului său, în curtea schitului. îşi aştepta ceasul. Era sigur de înştiinţarea, pe
care o primise de la Maica Domnului, dar văzând că trece timpul şi că ' A
soarele se ridică, l-a prins ceva asemănător cu întristarea, o nelinişte din ■
cauza întârzierii. A fost ultima «vizită» a celui rău. M-a strigat şi mi-a., ;
spus: «Fiule, de ce întârzie oare Dumnezeu să mă ia? Soarele urcă pe cer şi
eu mai sunt încă aici». Văzându-1 eu pe Părintele meu că se întristează şi
aproape se nelinişteşte, am luat curaj şi i-am spus: «Părinte, nu vă întris-.
taţi. Vom face cu toţii rugăciune şi veţi pleca». I s-au oprit lacrimile. Părinţii
şi-au luat toţi metaniile şi au început rugăciunea. Nu a trecut un sfert de oră
şi mi-a spus: «Cheamă pe părinţi să facă metanie, pentru că plec»; Am Scut
toţi ultima metanie. După puţin timp, şi-a ridicat ochii în sus şi a; privit fix
cam două minute. Apoi s-a întors către noi şi, cu deplină luciditate şi cu o
uşurare sufletească de negrăit, ne-a spus: «Toate s-au terminat. Plec.
Binecuvântaţi!» în timp ce spunea ultimele cuvinte şi-a întors capul-’i spre
dreapta, a deschis de două-trei ori liniştit gura şi ochii, şi asta a fosh tot. Şi-a
dat sufletul în mâinile Aceluia după care a tânjit şi pentru care s-a ostenit din
tinereţile lui.
Moarte cuvioasă cu adevărat Nouă celor de faţă ne-a dat sentimentul^
învierii. în faţa noastră aveam un mort şi s-ar fi cuvenit să jelim, dar înăun-,^
trul nostru eram cuprinşi de bucuria învierii. Acest sentiment nu l-am mai"
pierdut. El însoţeşte de fiecare dată pomenirea fericitului întru adormirejî
Părintele nostru.” •*!
Pentru rugăciunile Cuviosului losif Isihastul, Doamne Iisuse Hris-^
toase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) s-a născut la 16 noiembrie^

1903 într-o familie de ţărani evlavioşi din satul Vlădeni, judeţul Braşov.
A urmat cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov şi apoi
Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1922-1927). Şi-a luat doctoratul în'
Teologie în 1928 şi a continuat studiile la Atena, Munchen şi Berlin.
în 1936 a fost numit rector al Academiei Teologice din Sibiu.
| în 1946 s-a transferat la Institutul Teologic din Bucureşti, unde a ?devenit
titularul catedrei de Teologie Dogmatică. Ca mulţi alţi intelectuali ôrtodocşi,
fost întemniţat la Aiud (1958-1963). Din 1964 a fost reintegrat Jla Institutul
Teologic.
A scris multe cărţi şi articole de Dogmatică şi Spiritualitate Ortodoxă.
j&‘tradus din limba greacă douăsprezece volume ale Filocaliei. Este adevărat
că a participat şi la câteva întâlniri ecumeniste, dar nu s-a abătut de la dreapta
credinţă. Motivul participării sale la aceste întâlniri a fost dorinţa e a face
cunoscută învăţătura ortodoxă. în scrierile şi cuvintele sale, Părintele Stăniloae
a arătat clar că „harul mântuirii nu se poate primi decât Arî Biserica Ortodoxă,
pentru că este lucrarea lui Hristos, rămas, ieri şi Istăzi, Acelaşi cu ea”.
In articolul intitulat Coordonatele ecumenismului din punct de vedere
\ortodox, Părintele Stăniloae scria următoarele: „Din dogma primatului şi
infailibilităţii papale, rezultă în mod necesar că numai creştinii care ascultă
vocea papii posedă tot adevărul, deci numai ei au în mod neîndoielnic şi
integral asigurată mântuirea. De aici decurge pentru Biserica Romano-Ca-
lolică obligaţia de conştiinţă de a activa pentru a-i aduce pe toţi creştinii sub
ascultarea papii, ascultare prin care se semnează în alb aderarea la toate
celelalte puncte de credinţă pe care le-a definit sau le va defini papa. Mică, din
această dogmă rezultă prozelitismul catolic papocentric, al cărui rod a fost
acţiunea uniatistă care a produs cele mai mari confuzii, neînţelegeri între fraţi
şi pericole în regiunile Bisericii Ortodoxe, întrucât n-a ccrut celor pe care voia
să-i cucerească decât recunoaşterea primatului
- pdp.il, fiind o adevărată desfigurare a misionarismului creştin. [...]
Igfc O intenţie a Vaticanului de a deplasa accentul pe practica comuniunii
i deci de a crea între ortodocşi o dispoziţie de indiferentism dogmatic, se
manifestă prin propuneri de realizare a unei comuniuni în Taine, cu ace- aşi
ocolire a elucidării prealabile a deosebirilor doctrinare. [... j fl'Nu constatăm o
pocăinţă a Bisericii Romano-Catolice pentru actul ôncret al ruperii uniţilor
de la Bisericile ortodoxe. Nu constatăm nici măcar «pocăinţă verbală, cu
specificarea uniatismului ca un rău făcut de Biserica fmano-Catolică Bisericii
Ortodoxe, ca să nu mai vorbim de o renunţare ţoinţa de menţinere în fiinţă a
urmărilor acestui act. Se regretă numai cuvintele aspre spuse în trecut de o
parte şi alta. Dar nu cuvintele au făcut ujlcel mai mare, ci faptele. Acelea
trebuie regretate. Şi nu numai regre- jaiefci şi reparate”.
Am arătat aici poziţia Părintelui Stăniloae deoarece, din păcate, ntele este
înfăţişat astăzi ca un reprezentant al ecumenismului.
«Pentru rugăciunile Părintelui Dumitru Stăniloae, Doamne Dsuse Hris- ,
Sfântul Ioan de la Neamţ - Hozevitul (1913-1960) s-a născut în satul
Crăiniceni, comuna Păltiniş, judeţul Botoşani, la 23 iulie 1913, într-o familie
de ţărani credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singur la părinţi. Din
botez s-a chemat Ilie. La 6 luni după naştere, mama sa, îmbol- năvindu-se, a
trecut către Domnul, iar copilul a rămas în grija bunicii sale după tată, Mana
Iacob, care l-a îngrijit ca o adevărată mamă timp de 10 ani.
în anul 1916, când copilul Ilie avea trei ani, tatăl său a decedat pe front.
Din pruncie se vedea umbrit de darul Duhului Sfânt, fiind întru toate
blând ca un miel, smerit, tăcut, râvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în ispitele
cele dinăuntru şi din afară. Apoi rugăciunea cu lacrimi, neîncetat se lucra în
mintea şi inima sa. încă şi mama sa, Ecaterina, a fost rânduită de Hristos să
ducă viaţă neîntinată până la nuntă şi să nască pe pământ un singur fiu, căci
îndată după naştere se strămută la cereştile locaşuri.
Fericitul Ilie, rămas orfan din pruncie de ambii părinţi trupeşti, avea tată
în cer pe Dumnezeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi pe smerita sa
bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu rugăciunea şi dragostea
ei până la vârsta de zece ani. Spun bătrânii din satul său natal că bunica îşi
ducea zilnic nepoţelul să i-1 alăpteze mamele tinere din apropiere şi stătea
lângă el ziua şi noaptea până ce copilul a început să vorbească. Iar vara, când
pleca la lucrul câmpului, punea copilul într-o traistă, încât numai capul i se
vedea, îl aşeza în spate, se însemna cu sfânta cruce şi se ducea la muncă cu
rugăciunea pe buze şi cu lacrimile în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui
copac, până la apusul soarelui. Apoi îl aşeza în, traistă şi-l ducea acasă. După
ce îl hrănea, îl culca lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni şi
metanii până noaptea târziu, după tradiţia sfântă străbună.
Fiind luminat la minte, copilul învăţa bine la şcoală şi iacea mare bucurie
bunicii sale. Mai târziu, bătrâna îl învăţa pe de rost sfintele rugăciuni, îl ducea
regulat la biserică şi îl punea să citească la psaltire, căci ea nu ştia carte. Alteori
îi spunea să citească patimile Domnului, iar ea plângea şi făcea metanii. Uneori
copilul o întreba:
- Mamă, de ce plângi aşa tare când citesc patimile Domnului?
Iar bătrâna îi răspundea, suspinând:
- Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră. Nu sunt eu mama ta! Ea
a decedat când tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a munt în război, când erai
de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la cer demult. Fiind
văduvă, voiam să mă duc la mănăstire, dar văzând că ai ră mas orfan de părinţi,
am renunţat ca să te cresc pe tine. De aceea plâng, că sunt bătrână şi după
moartea mea vei rămâne singur şi orfan pe lume. Dar
ii ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi Lui mereu, să fugi de păcat şi să-ţi
aduci aminte de noi. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei
scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă decât să
ajungi preot şi să-l slăveşti pe Hristos!
în anul 1923 a decedat şi bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan şi
lipsit de mângâierea părinţilor şi a bunicilor. De acum, copilul este luat în
grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă şase copii. între anii 1926-
1932, tânărul Die urmează gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” şi liceul
„Dimitrie Cantemir” din Cozmeni-Cemăuţi.
i în vara anului 1933 a intrat ca vieţuitor în obştea Mănăstirii Neamţ.
^ Trei ani a făcut ucenicie rasoforul Ilie cuviosului părinte Iov Burlacu,
silindu-se să-i urmeze nevoinţa aspră, postul, tăcerea, smerenia, sărăcia şi
neîncetata rugăciune. Iar la bibliotecă a pus în rânduială toate cărţile, a citit
multe din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi dădea bune sfaturi fraţilor tineri,
încât se foloseau toţi de râvna, de înţelepciunea şi osteneala lui şi era iubit de
toţi în obştea marii lavre.
La 8 aprilie 1936 este tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în
noiembrie, acelaşi an, se duce cu alţi doi călugări din marea lavră, să se
închine la Mormântul Domnului. Apoi rămâne definitiv în Ţara Sfântă, uade
se nevoieşte în obştea Mănăstirii „Sfântul Sava” de lângă Betleem. jtfej
Cuviosul avea în obştea Sfântului Sava ascultarea de bibliotecar şi de
infirmier. Noaptea lua parte la biserică, se ruga la chilie şi îngrijea marea
bibliotecă a mănăstirii, iar ziua era infirmier şi îngrijitor de bolnavi la bolniţa
din incintă. Cerceta pe călugării şi pe sihaştrii bolnavi, le ducea de mâncare,
spăla rănile victimelor de război aduşi aici de pe front şi alina pe toţi cu
dragoste, iar cu inima neîncetat se ruga şi simţea pe Hristos.
■ Cu sfatul arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului românesc
din Ierusalim, Cuviosul Ioan Iacob a primit hirotonia în preot şi aptat egumen
cinci ani la schitul Sfântului Ioan Botezătorul de la Iordan, înfiinţat de
Patriarhia Română. Aici a adăugat noi osteneli pustniceşti şi a suferit nu
puţine ispite de la diavoli. Iar nevoinţa lui aceasta era: ziua nu .mânca nimic,
până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din nimă, iar cu mâinile
lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu ragoste pelerinii români
şi străini care poposeau aici. Noaptea făcea slujbele rânduite în biserică,
spovedea închinătorii şi se retrăgea câteva ore lplinişte într-o peşteră de pe
malul Iordanului, iar dimineaţa se întorcea la sehit cu chipul luminat.
*j| După cinci ani de ascultare se retrage cu ucenicul său, monahul jEţănichie
Pârâială, în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon. j După ce s-a nevoit câteva
luni în obşte, s-a aşezat apoi definitiv în ştera Sfânta Ana, de pe valea pârâului
Horat, unde se nevoiau şi alţi
sihaştri, pentru a trăi ultimii ani ai vieţii numai în rugăciune şi în convoi - bire
cu Hristos. Şi s-a nevoit aici peste şapte ani, însă nimeni, nici chiar; ucenicul
său Ioanichie nu ştia toate nevoinţele sale, fiind ascunse în| Dumnezeu şi în
taina inimii sale. Căci ucenicul vedea numai ostenelile! cele din afară, precum:
privegherile de toată noaptea, citirea celor şapte ’ Laude, osârdia la sfintele
slujbe pe care le făcea în paraclisul din peşteră,'! citirea cărţilor sfinte,
traduceri din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi compu T -] nerea de versuri
religioase pentru pelerinii care îl cercetau în peşteră. Dar| nevoinţele cele din
inimă, lacrimile de taină, lupta cu gândurile şi cu du- > hurile rele, cugetările
duhovniceşti la cele de sus şi căldura Duhului Sfânt' care îi aprindea inima

pentru Hristos, singur Dumnezeu le vedea şi le pri-J mea ca o ardere de tot a
cuviosului Ioan sihastrul, neştiute de nici unj- muritor. 'ai
Despre nevoinţa acestui sfânt sihastru, iată ce mărturisea ucenicul său: :
- Cât a fost bolnav niciodată nu a oftat sau a suspinat. Ci răbda toatej cu
seninătate şi bucurie. Apoi tăcea mult, nu râdea niciodată, se ruga| neîncetat cu
inima şi răbda cu multă tărie bolile şi necazurile vieţii. Ţineai regim sever şi
post, primind foarte puţină mâncare şi băutură, cât să-şi ţinăl zilele; iubea mult
liniştea şi singurătatea, ţinea cu tărie la dreapta-crcdinţăţţ la Sfânta Tradiţie şi
Sfintele Canoane şi avea mintea totdeauna aţintită la i Iisus Hristos răstignit pe
Golgota. Nimic din cele pământeşti nu cugeta,! nici nu vroia să ştie. Astfel,
trupul său, mintea şi inima erau despătimitc,' dematerializate şi unite tainic cu
Dumnezeu prin rugăciune şi prin darul': Duhului Sfânt.
La 5 august 1960, când avea 47 de ani, Cuviosul Ioan Iacob a tre la
cereştile locaşuri şi a fost înmormântat în peştera în care s-a nevoit.
Spunea şi acestea părintele Ioanichie, ucenicul său:
- Cuviosul Ioan ştia mai dinainte data sfârşitului său, pe ciue şi-n
însemnat-o pe peretele peşterii. îndată însă după ce s-a săvârşit, l-am îmbrăcat
cu rasa, i-am aşezat schima mare, căci era schivnic din Mănăstirea Sfântul
Sava, i-am pus epitrahilul pe piept şi l-am culcat pe rogojină. Apoi i-am aprins
trei lumânări de ceară şi candela şi am anunţat pe stareţul Mănăstirii Sfântul
Gheorghe Hozevitul, Arhimandritul Amfilohie, cu «.«ne era foarte apropiat.
La porunca lui s-au tras trei zile clopotele mănăstirii şi s-a făcut trisaghion la
peşteră.
Despre înmormântarea Cuviosului Ioan Iacob şi pentru minunea care s-a
săvârşit atunci, spune ucenicul său următoarele: „în ziua stabilită pentru
înmormântare a venit stareţul mănăstirii, Amfilohie, cu câţiva călugări şi cu
pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustia Ruva din apropiereSj S-au urcat
pe scară, sus, în, peşteră şi la orele zece, sâmbătă, 7 august stareţul a început
slujba prohodului. Deodată, însă, peştera s-a umplut de
Nenumărate păsărele de pustie, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pes- fneti
să mănânce. Acum, însă, nu veniseră să primească hrană, ci au fost îmise de
Dumnezeu, spre cinstirea Cuviosului Ioan, ca să-l jelească şi ’ ă-l petreacă
spre mormânt”.
r Despre aceasta, stareţul Amfilohie spunea: „Păsările ne incomodau în uinpul
slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au fnchis cărţile,
băteau din aripi deasupra trupului Cuviosului, se aşezau şi pe 'el,' pe cap, pe
piept, pe picioarele lui şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu ^ 5iau mâncare,
ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care -1 pierdu- După săvârşirea
slujbei, spune stareţul, l-am pus în mormânt, care ‘ ta în peşteră şi în care mai
fuseseră îngropaţi şi alţi sihaştri, iar deasu- am pus un capac cu scânduri. Abia
atunci au plecat păsările şi s-au răştiat.
Apoi am adus pământ, am făcut mortar şi am lipit cu el scândurile de
[mormânt, unde Cuviosul a rămas până în august 1980..
După 20 de ani, la 8 august 1980, sfintele sale moaşte au fost aflate fregi în
mormânt. Astfel, el a fost preamărit de Dumnezeu ca Sfânt. „ estea s-au
petrecut astfel:
'■! în vara anului 1980, la 8 august, un grup de pelerini ortodocşi, în mte cu
un arhimandrit grec, fost sihastru aproape de Cuviosul Ioan zevitul, au urcat
în peştera Sfânta Ana, au făcut o rugăciune şi i-au tat mormântul. Apoi a
spus acel arhimandrit:
i - M-am nevoit aici, aproape de peştera aceasta, şi îl iubeam foarte mit pe
Părintele Ioan Iacob, care îmi era duhovnic. Apoi, plecând misio- în America
de peste 20 de ani, nu mai ştiam nimic despre el. Dar într-o şpte l-am visat şi
mi-a spus: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera bfmtei Ana din pustiul
Hozeva şi mă vei vedea!”. Este o lună de zile de id l-am visat şi de atunci nu
mai am odihnă. De aceea am venit ca să rbesc cu Părintele Ioan, duhovnicul şi
prietenul meu. Eu însă nu ştiam ţs?a mutat la Domnul. Acum sufletul meu nu
mai are pace până nu îi voi eschide mormântul ca să-i sărut cinstitul său trup
atât de nevoitor!
| Stareţul lavrei, Amfilohie, cu greu a dat binecuvântarea să se deschi- ^ "•
mormântul Cuviosului Ioan din peşteră. însă cum l-au deschis, a ieşit miros de
bună mireasmă care a umplut peştera şi inimile tuturor. Iar pul Cuviosului şi
hainele erau întregi şi nevătămate şi răspândeau o mă cerească de sfinţenie.
Parcă era de curând adormit. Atunci, toţi pele- îiii au îngenunchiat şi, cu
lacrimi de emoţie şi evlavie, au strigat:
L - Slavă Ţie, Doamne, pentru această mare minune Cuviosul Ioan omanul
este Sfânt!
£ Apoi au sărutat sfintele lui moaşte, le-au tămâiat, au aprins lumânări şi
Icântat troparul: „întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip,
că luând crucea ai urmat lui Hristos, şi învăţând să nu se uite la trup că este

trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta
împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău!”.
Deci, primind o bucăţică din hainele Cuviosului, de binecuvântare,
pelerinii s-au dus cu pace, iar moaştele lui au rămas în peşteră până la 15
august.
La 15 august, moaştele sale au fost duse la Mănăstirea Sfântul Gheor- ghe
Hozevitul din apropiere, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict al
Ierusalimului, şi se păstrează în biserică alături de celelalte sfinte moaşte.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare
sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, cunoscută şi cinstită de evlavia po-
porului, l-a canonizat ca Sfânt la data de 20 iunie 1992 sub numele de ' Sfântul
Cuvios Ioan de Neamţ - Hozevitul, hotărând pentru prăznuire ziua de 5 august,
data trecerii sale la cele veşnice.
Pentru rugăciunile Sfântului Ioan de la Neamţ Hozevitul, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte
pe noi. Amin.
Cuviosul Paisie Aghioritul (1924*1994) s-a născut în Farasa Capa-

dociei la 25 iulie 1294 şi a primit la botez numele de Arsenie. A venit în Grecia
odată cu schimbul de populaţie, venind grecii din Turcia şi plecând turcii în
Grecia.
Din fragedă vârstă a trăit în nevoinţă. Bucuria lui erau Vieţile Sfinţilor, ale
căror lupte duhovniceşti se străduia să le urmeze.
A învăţat meseria de tâmplar. în armată a servit ca telegrafist. în tot ceea
ce întreprindea, se distingea prin vioiciunea, jertfirea de sine, moralitatea şi
harismele lui. A intrat în monahism în Sfântul Munte Athos. A vic- ţuit în
rugăciune neîncetată şi a cultivat smerenia şi dragostea. A îndrum ît a mângâiat
duhovniceşte, a tămăduit mulţimea oamenilor care alergau la el. Sufletul lui s-a
umplut cu totul de dragostea dumnezeiască şi chipul său cuvios iradia harul
dumnezeiesc.
După dureri martirice, care, precum spunea, l-au folosit duhovniceşte mai
mult decât nevoinţele lui pustniceşti de toată viaţa, s-a odihnit în Domnul la 12
iulie 1994 la Mănăstirea Sfântului Ioan Evanghelistul de la Suroti - Tesalonic.
Mormântul său se află lângă biserica Sfântului Arsenie Capadocianul.
Pentru rugăciunile Cuviosului Paisie Aghioritul, Doamne Iisuse Hristoase,
f-
Informaţiile din acest capitol au fost preluate din următoarele cărţi:
ir
I hira. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol.I+II, Episcopia
Romanului luşilor, 1988,1993;
tru Botsi, Portretul unui Sfânt. Ioan de Kronstadt, Ed. Bunavestire, Galaţi, 03;
intui Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, 1993;
intui Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din i
nină, Bucureşti, 2000;
intui Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.I, Ed. Sofia, Bucureşti,
00;
întul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993;
Intui Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987;
ieron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, 2003; mtul Nicodim
Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Ed. Mitropoliei natului,
Timişoara, 1997;
iviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan,
hitul Lacu, 2000;
iviosul Siluan Athonitul, între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis,
ha lulia, 1994;
£?Pr Prof. D. Stăniloae, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere
ortodox, [Ôrtodoxia, anul XIX, nr.4,1967;
Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie
Palama, i ’.d Scripta, Bucureşti, 1993; fCele şapte plânsuri ale Sfântului
Efrem Şirul, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995; f,’ Duc. Nicuşor Morlova,
Sfântul Nectarie Taumaturgul, Ed. Bunavestire, 2002;
I
- Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoşenski, 100 de minuni ale Fericitului
Ioan 'aumovici, Ed. Sofia, 2003; jlocalia, vol.I-XII; fBroloagele, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991;
ui români şi apărători ai Legii strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1987; mţţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie de la Cemigov,
Ed. Credinţa ' ămoşească, 2003;
Jaţa Sfântului Paisie de la Neamţ;
moţa unui Sfânt. Avva Iustin Popovici, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.
PARTEA I
DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI

Dovedirea existenţei lui Dumnezeu
„Existenţa lui Dumnezeu nu este pusă la îndoială de cei care

primesc Sfintele Scripturi, adică Vechiul şi Noul Testament şi nici de
mulţimea păgânilor, deoarece cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este
sădită în chip înatural în noi. Dar răutatea celui viclean contra firii
omeneşti a avut atâta x putere încât a atras pe unii în cea mai absurdă şi
cea mai rea decât toate ‘trăutăţile prăpastie a pierzării, anume de a spune
că nu există Dumnezeu. ^Nebunia acestora arătând-o tâlcuitorul
lucrurilor dumnezeieşti David, a spus: «Zis-a cel nebun întru inima sa:
Nu este Dumnezeu» (Ps. 13,1) [...] Toate cele care există sunt sau create
sau necreate; iar dacă sunt Jgcreate, sunt negreşit şi schimbătoare, căci
existenţa acelora care a început prin schimbare va fi supusă cu siguranţă
schimbării, fie distrugându-se, fie schimbându-se în chip liber. Dar dacă
sunt necreate, urmează că sunt negreşit şi neschimbătoare [...] Şi cine nu
va cădea de acord cu noi că *‘toate existenţele, toate cele care cad sub
simţirea noastră, chiar şi îngerii, î schimbă, se prefac şi se mişcă în multe
feluri! Cele spirituale, adică Ungerii, sufletele şi demonii, se schimbă
potrivit voinţei libere, care creşte au se micşorează, fie în progresul în
bine, fie în îndepărtare de bine. Ce- elalte se schimbă prin naştere şi
distrugere, prin creştere şi micşorare, prin ehimbarea însuşirilor şi
mişcarea de la un loc la altul. Prin urmare, fiind ehimbătoare, negreşit
sunt create; şi fiind create, negreşit au fost create de Bine va. Creatorul,
însă, trebuie să fie necreat. Dar dacă şi acela a fost gpreat, negreşit a fost
creat de cineva, şi aşa mai departe, până ce vom ajunge la cineva necreat.
Aşadar, Creatorul fiind necreat, negreşit este şi Neschimbător. Şi cine
altul va fi Acesta dacă nu Dumnezeu?
Dar şi coeziunea însăşi şi conservarea şi guvernarea creaţiei ne
învaţă există Dumnezeu, care a urzit acest univers, îl ţine, îl păstrează
şi are ieauna grijă de el. [...]
Cine este acela care a orânduit cele cereşti şi cele pământeşti, toate
ple din aer şi toate cele din apă, dar mai vârtos, cele dinaintea acestora,
erul, pământul aerul, natura focului şi a apei? Cine le-a amestecat şi le-a
npărţit pe acestea? Cine este acela care le-a pus în mişcare şi conduce
mersul lor neîncetat şi neîmpiedicat? pus în toate o lege, potrivit
Nu este oare Făuritorul lor Acela caie a căreia totul se conduce şi se
guvernează?” '
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.17)
A*
|
i
B
f
!
'
?
Despre Preasfânta
Treime
Dovedire că există un în Sfintele Evanghelii spune astfel

singur Dumnezeu către Tatăl: «Aceasta este viaţa
veşnică ca să te cunoască pe tine
singurul Dumnezeu adevărat»
(Ioan 17, 3).
Celor care nu cred în
„Că există un singur dumnezeiasca Scriptură le vom
Dumnezeu şi nu mulţi Dumnezei vorbi în chipul* următor:
este neîndo- ^ ielnic celor care Dumnezeirea este desăvârşită şi
cred în dumnezeiasca Scriptură. nu-I lipseşte nimic în ce priveşte
Căci spune Domnul la in- -S bunătatea, înţelepciunea şi
ceputul legii: «Eu sunt Domnul puterea; este fără de început, fără
Dumnezeul tău; cel care te-a scos de sfârşit, pu- j, rurea dăinuitoare,
din pă- | mântui Egiptului. Să nu necircumscrisă şi, ca să spunem
ai alţi Dumnezei afară de Mine» într-un cuvânt, dcsăvâi- * şită în
(Ieşire 20,2-3) ,a Şi iarăşi: toate. Dar dacă vom spune că sunt
«Ascultă, Israile: Domnul mulţi Dumnezei, este necesar să ’•
Dumnezeul tău este un singui J se observe deosebire între cei
Domn» (Deuter. 6, 4). Iar prin mulţi, căci dacă nu este deosebire
profetul Isaia spune: «Eu sunt între ei. ' este mai degrabă unul, şi
Dumnezeu ţi dintru început şi eu nu mulţi. Dar dacă este deosebire
după acestea, şi afară de mine nu între ei, unde -■ este desăvârşirea?
este Dumnezeu j înaintea Mea n-a Căci n-ar fi Dumnezeu, dacă ar fi
fost alt Dumnezeu şi după Mine lipsit de desăvârşite, fie în ce
nu va fi şi în afară de \ Mine nu priveşte bunătatea, fie în ce
este» (Isaia 43, 10-11). Şi Domnul priveşte puterea, fie în ce priveşte
înţelepciunea, fie în ce priveşte purcede, Acela va mărturisi
timpul, fie în ce priveşte spaţiul. eşpre Mine. (Ioan 15, 26)
Dar identitatea în toate indică mai
degrabă un singur Dumnezeu şi nu
mulţi.” I „Oricine voieşte să se
(Sfântul Ioan Damaschin, [29J, mântuiască, înainte de toate se
p.20) cade lui să ţină ' .dinţa
Căci trei sunt care universală, pe care, dacă cineva
mărturisesc în cer: Tatăl, n-o va păzi întreagă şi neîntinată,
Cuvântul şi Sfântul uh, şi Aceşti ă îndoială, se pierde în veac.
trei Una sunt. (I Ioan 5, 7) . Credinţa universală aceasta este,
ca să cinstim Un Dumnezeu în
jreime, şi Treimea în Unime,
B Harul Domnului nostru Iisus necondiţionând Ipostasele, nici
Hristos şi dragostea lui împărţind .nnţa. Căci una este
Dumnezeu şi ţpărtăşirea Ipostasa Tatălui, alta a Fiului,
Sfântului Duh să fie cu voi cu alta a Duhului Sfânt; 9ar, a
toţi! (O Cor. 13,13) Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh una este dumnezeirea,
I' deopo- ivă slava, împreună
i Drept aceea, mergând, învăţaţi veşnică mărire. Cum este Tatăl,
toate neamurile, botezându-le în aşa şi Fiul, aşa şi tântul Duh.
nu- m Tatălui şi al Fiului şi al Necreat Tatăl, necreat Fiul,
Sfântului Duh. (Matei 28,19) necreat Duhul Sfânt; Necuprins
cj minte Fiul, necuprins de minte
Duhul Sfânt; veşnic Tatăl, veşnic
£ Dar Mângâietorul, Duhul Fiul, cişnic Duhul Sfânt; dar nu
Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, sunt. trei veşnici, ci unul veşnic,
în nume- , Meu, Acela vă va căci precum
învăţa toate şi vă va aduce
aminte despre toate cele ce m
spus Eu. (Ioan 14,26)
Iar când va veni

Mângâietorul, pe Care Eu îl voi
trimite vouă de la atăl, Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl
82 DIN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI 83
nici trei nu sunt necreaţi, nici trei necuprinşi de minte, ci unul necuprins de descompunerii.
minte. De asemenea, atotputernic Tatăl, atotputernic Fiul, atotputernic Du- Iar noi cinstim unicul principiu. Nu un principiu mărginit într-o per-
hul Sfânt; Dar nu trei atotputernici, ci un atotputernic. Astfel, Dumnezeu soană, fiindcă aceasta nu e Persoană unică. Căci aceasta se sfâşie sau ajunge
Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu şi Duhul Sfânt; dar, nu trei Dumnezei, ci la discordie în ea însăşi şi devine mai multe. Ci este o monarhie, un
unul este Dumnezeu. Tot astfel, Domn Tatăl, Domn Fiul Şi Domn şi Duhul principiu care se arată în aceeaşi cinste a firii, în acordul voinţei, în
Sfânt; dar nu trei Domni; ci unul este Domn. Căci precum suntem obligaţi identitatea mişcării şi în unicitatea consimţirii celor ce provin din ea, cum
de adevărul creştin, să mărturisim pe fiecare ipostasă, Dumnezeu şi Domn, nu este cu putinţă în firea născută. Astfel, chiar dacă este în ea o diferenţă
tot astfel suntem opriţi de dreapta credinţă universală să zicem trei exprimată prin număr, nu este o tăiere în fiinţă. [...]. Şi aceasta este pentru
dumnezei şi trei Domni. Tatăl de nimeni nu este Scut, nici creat, nici noi Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Primul este Născător şi Purcezător, şi în
născut; iar Fiul de la Tatăl singur este, nu făcut, nici creat, ci născut; iar chip nepătimitor şi netemporal şi netrupesc. Dintre ceilalţi Unul e Născut,
Duhul Sfânt de la Tatăl este, nu făcut, nici creat, nici născut, ci purces. Celălalt purces, sau nu ştiu cum le-ar numi cineva, într-un mod cu totul
Deci unul este Tatăl, nu trei Părinţi; unul este Fiul, nu trei Fii; unul Duhul deosebit de cele văzute.”
Sfânt nu trei Duhuri Sfinte, Şi în această Treime, nimic nu este mai înainte, ; • (Sfântul Grigorie Teologul, [18], p.52)
ori mai pe urmă, nimic mai mare sau mai mic; şi cele trei ipostase egale şi
împreună veşnice între ele sunt; încât, în totul cum s-a spus, se adoră şi
Treimea în Unime şi Unimea în Treime. Deci, cel ce voieşte să se
mântuiască aşa să gândească despre Sfânta Treime. Dar, este necesar încă, TROPARE
pentru mântuirea veşnică, să creadă drept şi întruparea Domnului nostru Cuvine-se cu adevărat a lăuda pe Treimea cea întru tot dumnezeiască:
Iisus Hristos.” pe Tatăl, Cel fără de început şi a toate lucrător, pe Cuvântul, Cel
(Sfântul Atanasie cel Mare, [7], p.154) împreună fără de început, Care din Tatăl mai înainte de veci fără strică-
ciune S-a născut, şi pe Sfântul Duh, Cel ce din Tatăl fără de ani purcede.
„Trebuie să mărturisim cu evlavie nenaşterea, naşterea şi purcederea, Nedespărţită în fiinţă, neamestecată în Feţe, Dumnezeu Te cunosc pe
cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Treimi: 'Ţine, Dumnezeire Una în Treime, ca pe ceea ce eşti întocmai cu împărăţia
pe Tatăl ca nenăscut, şi fără de început, pe Fiul; ca născut şi împreună fără şi întocmai cu tronul, şi strig Ţie cântarea cea mare, ce se cântă întreit
de început, pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatăl, dat prin Fiul (precum zice ■întru cele de sus.
Damaschin) şi împreună veşnic. ,, (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea a patra)
Treimea este unitate simplă, fiindcă e fără calitate şi necompusă. Dar e
Treime în unitate. Căci Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul
neamestecată perihoreza Acestora între Ele (întrepătrunderea Lor). Părinte, Cel ce eşti fără de început,
Dumnezeu se cunoaşte şi se zice în toate în chip întreit. Căci este Fiule, Cel împreună fără de început
nemărginit. El este susţinătorul şi purtătorul de grijă al tuturor prin Fiul în Mângâietorule Cel bun, Duhule Cel drept
Duhul Sfânt. Nici unul din Aceştia trei. nu se zice, nu se cugetă şi nu se Născătorule al lui Dumnezeu-Cuvântul
numeşte fără sau afară de Ceilalţi.” * Cuvinte al Tatălui Celui fără de început
(Sfântul Grigorie Sinaitul, [87], p. 100) Duhule Cel viu şi făcător Treime în
Unime, miluieşte-mă!
(Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea a opta)
„Cele mai vechi opinii despre Dumnezeu sunt trei: lipsa unui
principiu, multe principii şi un unic principiu. Primele două au plăcut fiilor
1
elinilor. Să le placă mai departe. Lipsa unui principiu înseamnă o lipsă de
rânduială, mulţimea de principii este o discordie şi, deci, şi ea e lipsită de
principiu şi e lipsită de rânduială. Amândouă duc la acelaşi rezultat: la
neorânduială sau la descompunere. Căci neorânduiala e pregătirea
Despre deosebirea dintre Fiinţa lui Dumnezeu şi K împotriva celor care spun că harul lui Dumnezeu este creat
lucrările dumnezeieşti | „Dacă voi spuneţi că harul din sfinţi e creat pentru faptul că toate
cele
create se împărtăşesc de Dumnezeu, pentru voi, toate se vor numi sfinte
şi toată făptura se va îndumnezei de către voi; vor fi sfinte nu numai
„Dacă Fiinţa lui Dumnezeu nu se deosebeşte întru nimic de lucrarea • cele ţionale, mai bine zis aceia dintre cei raţionali care se împărtăşesc de
dumnezeiască, iar purtătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu are * arul îndumnezeitor al Duhului, ci şi cele neraţionale şi pe lângă acestea
multe lucrări, precum are şi multe pronii şi bunătăţi creatoare, atunci 1 ie neînsufleţite. [...] După judecata ta, pentru tine va fi mai sfântă albina
Dumnezeu are şi multe fiinţe, ceea ce nimeni din neamul cu nume creşti- h ’ecât musca şi mioara decât albina şi altele decât mioara şi omul mai
nesc n-a spus-o şi n-a gândit-o vreodată. mult decât acestea, poate chiar şi Isabela; şi iarăşi, furnica mai sfântă
Dacă lucrările lui Dumnezeu nu se deosebesc întru nimic de Fiinţa decât altă insectă, sau dacă vrei, taurul sau elefantul, sau altul dintre
dumnezeiască, atunci nu se vor deosebi nici între ele. Prin urmare, voinţa animale, mai sfânt decât berbecul, iar omul mai sfânt decât acestea,
lui Dumnezeu nu se va deosebi întru nimic de preştiinţa Lui. Dar atunci, î chiar dacă ar fi ca Âhab [...]. Un astfel de sfânt va fi şi cel ce vă atrage
sau Dumnezeu nu preştie toate, o dată ce nu vrea toate cele ce se fac, sau pe voi prin dogme vrednice de dispreţ spre astfel de opinii vrednice de
voieşte şi cele rele, întrucât pe toate le preştie. Iar dacă nu le preştie pe râs şi care e în mod vădit un duşman al Evangheliei lui Hristos. [... ]
toate, nici nu este Dumnezeu. Prin urmare, se deosebeşte preştiinţa de vo- ' Dacă [Dumnezeu] creează şi în sfinţi sfinţenia, cum le creează pe cele
inţa dumnezeiască şi deci fiecare din acestea de Fiinţa dumnezeiască. corespunzătoare în toate celelalte, ce nevoie mai era de Hristos şi de
[.. .J Toate se împărtăşesc de lucrarea susţinătoare, dar nu de Fiinţa Im Ibzenţa Lui? Ce nevoie mai e de Botezul în El şi de stăpânirea şi de ?
Dumnezeu. [...] terea ce ne vine din El? Ce nevoie mai este de Duhul suflat, trimis şi
Nu lucrarea se cunoaşte din fiinţă, ci fiinţa se cunoaşte din lucrare. ’lăşluit de la început? Căci precum era în toate, era şi în noi.”
Dar se cunoaşte că este, nu însă şi ce este. De aceea şi Dumnezeu se cu- (Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.374-376)
noaşte, după teologi, că este, nu din Fiinţă, ci din pronia Sa. Deci lucrarea Dobândirea şi pierderea Putem să postim cât de mult, să ne
harului rugăm cât de mult, să facem cât de
se deosebeşte de Fiinţă şi prin aceasta, anume că lucrarea este ceea ce
face cunoscut, iar Fiinţa, ceea ce se cunoaşte prin lucrare că este. [...] „Harul nu vine fără ca sufletul mult bine dar, dacă cădem în
Dumnezeiescul Chirii, vorbind şi el despre Dumnezeu, zice că < a să-l cunoască; atunci când pierde mândrie, vom fi asemenea unui
face» ţine de lucrare, iar «a naşte» de Fire. Iar Firea şi lucrarea nu sunt acest har, sufletul îl doreşte cu chimval care răsună dar înăuntru e
acelaşi lucru. La rândul său, purtătorul de Dumnezeu Damaschin zice că putere şi-l caută plângând. Dacă gol (I Corinteni 13, 1). [...]
naşterea este lucru al Firii dumnezeieşti, iar creaţia, lucru al voinţei dum- nişte părinţi şi-m pierde copilul lor Iată calea cea mai scurtă şi mai
nezeieşti. în altă parte zice iarăşi tot el, în chip lămurit: «Altceva este lu- preaiubit, cum l-ar mai căuta peste uşoară de a ajunge la mântuire:
crarea şi altceva izvorul lucrării; lucrarea este mişcarea fiinţială a firii, iar tot ca să-l găsească! La fel îl caută Fii ascultător, înfrânat, nu
izvorul lucrării, firea din care iese lucrarea». ] pe Domnul şi sufletul care iubeşte judeca pe nimeni, păzeşte mintea şi
Aşadar în multe locuri dumnezeieştii Părinţi zic că lucrarea se pe Dumnezeu, dar cu mult mai inima ta de gândurile rele, crede că
deosebeşte de Fiinţa dumnezeiască.” multă/nelinişte şi tărie. toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi
(Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.493-494,520-521) Slavă lui Dumnezeu că ne dă iubeşte;: Pentru această smerenie,
IBip: să deosebim venirea harului Lui şi harul Duhului Sfânt se va sălăşlui
1
Ce este harul ne învaţă să recunoaştem ce face să întru tine şi A ei zice: «Bun este
vină harul şi ce ne face să-l Domnul!».
i „Ce este harul? Un dar al lui Dumnezeu dăruit omului pentru pierdem.'- Sufletul celui ce păzeşte Dar dacă judeci pe ceilalţi,
credinţa toate poruncile va simţi totdeauna dacă murmuri şi-ţi place şă-ţi faci
jr în Hristos spre mântuirea omului creştin. Harul este puterea iertătoare, prezenţa, chiar şi slabă, a harului; voia ia, atunci, chiar dacă te-ai ruga
Rirniluitoare, luminătoare, mântuitoare care îndeamnă spre fapta cea bună.” dar el se pierde uşor prin mândrie, mult, sufletul tău va sărăci şi vei
(Sfântul Ioan din Kronstadt, [32], p.75) pentru un singur gând de trufie. spune «Domnul m-a uitat». Dar nu
Domnul te-a uitat pe tine, tu ai uitat cere nevoinţă îndelungată. „Celui ce flămânzeşte pentru
că trebuie să te smereşti şi pentru * înainte de orice lucru, cel care Hristos, harul i se face hrană; celui
aceasta harul lui Dumnezeu nu cere har de la Dumnezeu trebuie să ce n setează, băutură preadulce;
sălăşluieşte in sufletul tău. El intră ndure ispitele şi necazurile, în orice celui ce tremură de frig, haină; celui
cu uşurinţă într-un suflet smerit şi îi fel ar veni acestea. Iar dacă în timp ce se roagă, deplină încredinţare;
dă pacea ţi odihna în Dumnezeu. de Spiţă se nelinişteşte şi nu arată celui ce plânge, mângâiere.”
Maica Domnului a fost mai smerită destulă răbdare, nici harul nu va (Sfântul Marcu Ascetul, [81], p.325)
decât toţi oamenii, de aceea o veni, nici virtutea nu o săvârşeşte şi
slăvesc cerul şi pământul.” nici nu se învredniceşte de vreun
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], dar duhovnicesc, acă cineva a aflat : „Am văzut oameni venind în
p.96-97) care este darul lui Dumnezeu; cum mănăstire cu feţele desfigurate şi
că sunt necazurile în general, tot urâţite jpăcate şi de patimi dar care,
„Mă întrebi care din doi ceea ce ne aduc ispitele, acesta a prin pocăinţă şi prin viaţă de
primeşte harul mai repede, pustnicul aflat cu adevărat care iste calea rugăciune, ||%u schimbat şi au
sau cel aflat sub ascultare. Fără Domnului. Acesta aşteaptă ispitele ajuns plăcute la vedere1. [...] Astfel,
îndoială că ucenicul ascultător. să vină pentru că prin acestea : păcatul desfigurează pe om, dar
Acesta primeşte şi harul mai repede 3curăţeşte, răbdând se luminează şi harul îl face frumos.”
şi este şi în afară de orice pericol. ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.” lv (Sfântul Siluan Athonitul, [60],
Nu se teme nici că o să cadă, nici că (Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.151-152)
o să ardă. Numai să nu se lase p.78)
cuprins de neglijenţă. Şi să mai ştii
că, atunci când omul îl are înlăuntrul
său pe Hristos, atunci fie că este II’ | „Este adevărat lucru că atât cât
singur, fie că este împreună cu mulţi omul alergă să ajute pe ceilalţi, tot
semeni ai săi, el îşi află liniştea şi ajâţ prisoseşte harul lui Hristos în
are pace mereu. el, pentru că iubirea este porunca
Harul lui Dumnezeu nu lui -'Dumnezeu, prima şi cea mai
depinde de timp, ci de modul în care mare: «Să iubeşti pe Domnul
vietu- ieşti şi de mila Domnului. Dumnezeul tău din tot sufletul
Experienţa se dobândeşte, într- tău,şi din toată inima ta». Iar cea
adevăr, o dată cu trecerea timpului, de-a doua asemenea ei: pe
dar harul - de aceea se numeşte har, aproapele tău ca pe tine însuţi».
adică dar, pentru că depinde de «In aceste două porunci se cuprind
Dumnezeu - se dăruieşte în funcţie
4
h'qea şi proorocii.»
de căldura credinţei, de smerenie şi ţ Cât de mult însetează cineva
de voia cea bună. Solomon a primit pentru mântuirea fratelui său, atât
har când era de doisprezece ani. de mult, este copleşit sufletul său de
Daniil la aceeaşi vârstă. David pe iubirea lui Dumnezeu.”
când păştea turmele tatălui său. £a (Gheron Iosif, [43], p.323) 1 \T •
fel toţi cei vechi şi noi. Imediat ce Nu se cuvine să căutăm harul pentru ca
omul ajunge la căinţa adevărată, faţa noastră să fie plăcută la vedere. Cel ce
Harul se apropie de el şi sporeşte o Roadele harului ar căuta 'harul cu acest gând rău s-ar face
rob al slavei deşarte; iar duhul slavei
dată cu creşterea zelului. Experienţa deşarte l-ar urâţi.
„Viaţa dumnezeiască este o plenitudine infinită continuu prezentă, care facultatea de a rămâne şi de a progresa în bine şi de a se îndrepta spre rău.
nu este simţită nici măcar ca o continuitate; pentru că acolo unde este simţită [...]
continuitatea, este simţită trecerea şi se aşteaptă viitorul. în viaţa îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, căci tot ceea ce are
început are şi sfârşit potrivit
Despre eternitatea lui Dumnezeu şi despre timp naturii lui. Despre crearea lumii nevăzute Numai
dumnezeiască nu există un trecut, pentru că prin trecut se măsoară distanţa Dumnezeu este veşnic, dar -mai degrabă este mai presus de veşnicie. Căci
parcursă spre desăvârşire; nici un viitor, pentru că prin viitor se speră o Cel care a făcut timpurile nu este sub timp, ci deasupra timpului. [...]
înaintare într-o desăvârşire care nu e posedată în prezent. în viaţa dumne - îngerii sunt circumscrişi, căci atunci când sunt în cer nu sunt pe pământ
zeiască este un prezent fără o referire la trecut şi la viitor, pentru că se şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ nu rămân şi în cer. Nu sunt
trăieşte pururea în plenitudine. limitaţi de pereţi, de uşi, de încuietori şi de peceţi. [...]
Dumnezeu este etern, pentru că nu există la El o depăşire a comuniunii Iau forma pe care le-ar porunci-o Stăpânul Dumnezeu şi astfel se arată
realizate, spre o alta mai deplină. O asemenea depăşire e posibilă numai oamenilor şi le revelează tainele dumnezeieşti.
acolo unde fiinţa e limitată, dar în acelaşi timp e şi capabilă de creştere. [...] Locuiesc în cer şi au un singur lucru de făcut: să laude pe Dumnezeu şi
Dar viaţa dumnezeiască nu este nici o încremenire fără început şi fără să slujească voinţei Lui dumnezeieşti.”
sfârşit, ci e o comuniune vie între Subiectele supreme. [...] (Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.47-48)
Eternitatea lui Dumnezeu ţine de plenitudinea Lui şi de faptul că nu
face parte din nici un sistem de referinţă, că este mai presus de existentă. [-]
Fiinţele create nu puteau avea de la început eternitatea, căci aceasta ar
fi însemnat să fie eterne prin firea lor; dar între calitatea de «creaturi» şi
atributul «etmitate prin fire» este o contradicţie. Ele trebuia să ajungă la
eternitate printr-un efort propriu, ajutat de harul dumnezeiesc. De aici rezultă
necesitatea pozitivă a mişcării şi a timpului. Mişcarea în timp este folosită
astfel de eternitatea divină, pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei.
Mama pune copilul la o distanţă de ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se
întărească în exerciţiul mişcării ce -1 face spre ea, atras de dorul ei.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p. 124-126)
„Pentru că Bunul şi Preabunul Dumnezeu nu S-a mulţumit cu con-
templarea Lui proprie, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă
ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea
Lui, aduce de la neexistenţă la existenţă şi creează universul, atât pe cele
nevăzute, cât şi pe cele văzute. în timp ce gândeşte, creează; iar gândul se
face lucru, realizându-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duh.”
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.46)
„Toţi îngerii au fost zidiţi prin Cuvânt şi au fost desăvârşiţi de Sfântul

Duh prin sfinţire, participând la luminare şi la har în măsura vredniciei şi
rangului lor. [...]
îngerul are o fire raţională, spirituală, liberă şi schimbătoare în felul de
a gândi sau de a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Numai ceea
ce este necreat este neschimbător.
, Tot ceea ce este raţional este şi liber. Aşadar, pentru că îngerul are o ‘ fire
raţională şi spirituală, este liber; iar pentru că este creat şi schimbător, .are
T
Despre crearea lumii văzute care mişună în ape, unde ele. se prăsesc după felul lor, şi toate păsările
inaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
*- Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi
umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!”
■ Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor:
Şi pământul era netocmit şi gol. întuneric era deasupra adâncului şi
. animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa.
Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele do- '
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!: Şi a fost lumină.
mestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a
Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu
văzut Dumnezeu că este bine. fi, Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după
lumina de întuneric.
chipul şi după asemănarea m Nfiastră, ca să stăpânească peştii mării,
Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi
păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe
a fost seară şi a fost dimineaţă: zi una.
pământ şi tot pământul!”
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să se des-
«j». Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui %\-
partă ape de ape! ” Şi a fost aşa.
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub
|k Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi um-
tărie de apele cele de deasupra tăriei.
hpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările
Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a
ferului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ
fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
şi peste tot pământul! ”
Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi sase
Apoi a zis Dumnezeu: „lată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de |
arate uscatul!" Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile
pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea
lor şi s-a arătat uscatul.
vor fi hrana voastră.
Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o
Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor
mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
î vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau
Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu
toată iarba verde spre hrană”. Şi a fost aşa.
sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea
t ’;Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a
rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ! ” Şi a fost aşa.
fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.
Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul
A (Facerea, cap.l)
şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi si
a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze
pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească
anotimpurile, zilele şi anii,
Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze
pământul”. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare
pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii,
şi stelele.
Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,
Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi
a văzut Dumnezeu că este bine.
. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
u Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în
ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii,
împotriva celor care spun că lumea a fost creată dintr-o materie 'dicată la un plan de perfecţiune în Dumnezeu tot prin voia Lui atotpu-
preexistentă sau din fiinţa lui Dumnezeu ternică şi prin iubirea Lui, după o anumită pregătire a ei pentru aceasta. - ]
O lume existentă din veci în forme evolutive, în esenţă identice cu
„Lumea e creată din nimic de Dumnezeu. Raţiunile ei plasticizate actuală ar fi ea însăşi absolutul, adică singura realitate.”
sunt create din nimic, dar au ca model şi ca susţinătoare raţiunile eterne ale (Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p.226-227)
Logosului. Dacă ar fi din Fiinţa lui Dumnezeu ea ar fi părtaşă prin fiinţă
de plenitudinea Lui, şi omul, legat de ea, ar fi şi el etern şi egal cu
Dumnezeu şi nu s-ar explica responsabilitatea lui faţă de Dumnezeu şi împotriva celor care spun că zilele creaţiei nu au fost zile, ci ere
setea de un absolut superior lumii. „Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seară, iar sfârşitul nopţii, dimi- aţă; şi
Lumea nu este nici dintr-o substanţă eternă, coexistentă cu pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm nici să socotim că ;ara este
Dumnezeu. Căci şi în acest caz ar fi egală în eternitate cu Dumnezeu şi sfârşit zilei ci să ştim bine că lungimea amândurora face o zi.”
atât El cât şi ea s-ar limita reciproc, neavând nici El, nici ea plenitudinea. (Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.63)
în acest caz Dumnezeu n-ar fi mai bun ca ea şi ea n-ar putea fi mântuită
din relativitatea ei absurdă.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, [66], p.231) . „Un misionar academician mi-a spus: «în istorisirea Facerii dumnezeieşti
2
trebuie să înţelegem cuvântul ziuă ca milioane de zile». Sărmanul sionar!
„De vine maniheul sau Marcion sau Valentin sau filosofii greci şi-ţi El şi-l închipuie pe Făcătorul Atotputernic ca fiind foarte nepu- cips, ca
spun că materia a preexistat, spune-le lor: La început a făcut Dumnezeu unul care are nevoie de milioane de zile pentru a crea.”
cerul şi pământul. Spui că nu cred în Scriptură? Atunci întoarce-le spatele (Cuviosul Ioan de la Valaam, [40], p.186)
ca unor nebuni, ca unor ieşiţi din minţi! Căci ce iertare poate avea omul -
care nu crede în Creatorul universului şi socoteşte adevărul minciună? Cu-
- loarea feţei lor li-i plăsmuită, îşi acoperă chipul cu masca blândeţii, împotriva celor care spun că soarele nu a fost creat m ziua a tra
ascund lupul în pielea oii. Tu, însă, nu te lăsa înşelat!”
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.42) „Pentru asta Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu oteşti că
datorită lui aveam ziua.”
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.82)
„Auzi că «la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul» şi că a .
făcut pe cele ce sunt din cele ce nu sunt şi mai spui că a preexistat materia? „în cele trei zile, la porunca dumnezeiască, răspândindu-se şi adunân- -se
Care om cu mintea întreagă ar îndura una ca aceasta? Este, oare, om, Cre- ‘ lumina, s-a făcut ziua şi noaptea. în a patra zi a făcut Dumnezeu
atorul, ca să aibă nevoie de o materie preexistentă pentru a-şi arăta arta Sa ? uminătorul cel mare, adică soarele ca să conducă şi să stăpânească ziua -
Este Dumnezeu! Lui I se pleacă toate; creează cu cuvântul şi cu porunca.” in el se constituie ziua, căci ziua este timpul când soarele este deasupra
(Sfântul Ioan Gură de Aur, [34], p.48) ământului, iar durata unei zile este drumul soarelui pe deasupra pământuri
de la răsărit la apus - luminătorul cel mic, adică luna, şi stelele ca să
„Dacă lumea şi omul n-ar avea un început, n-ar fi din nimic, deci n-ar ©inducă şi să stăpânească noaptea şi să o lumineze.”
fi opera exclusivă a libertăţii şi a iubirii lui Dumnezeu şi n-ar fi destinate (Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.54)
nei existenţe în plinătatea lui Dumnezeu, ci forma ei relativă, imperfectă fi împotriva celor care spun că lumea era stricăcioasă înainte de
singura esenţă fatală a realităţii. cădere
Numai dacă lumea este din nimic prin voia lui Dumnezeu, ea poate fi
„Dumnezeu nu a dat la început primilor oameni zidiţi numai raiul, cum
2 Maniheii erau adepţi ai lui Manes, fondatorul maniheismului. Manes a încercat să socotesc unii, nici nu l-a făcut numai pe om nestricăcios, ci cu mult mai mult
unească, , creştinismul cu păgânismul oriental. Marcion a fost cel mai periculos eretic din şi înaintea lui, tot pământul acesta pe care îl locuim şi toate cele de pe
secolul ul II-lea. Sfântul Policarp al Smirnei l-a numit „întâiul născut al lui satan”. Valentin a pământ, ca şi cerul şi cele din el, aducându-le la fiinţă în cinci zile. în a şasea
fost un eretic gnostic din secolul al II-lea.
zi a zidit apoi pe Adam şi l-a aşezat pe el domn şi împărat al întregii lumi după asemănarea ei, potrivit hotărârii negrăite a Creatorului.”
văzute şi nici Eva nu era atunci adusă la existenţă, nici raiul, ci numai lumea I (Sfântul Ierarh Chirii al Alexandriei, [14], p.63)
aceasta fusese creată ca un fel de rai, nestricăcioasă, dar materială şi supusă
simţurilor. [...]
Şi ce viaţă şi petrecere ar fi avut, dacă s-ar fi păstrat nestricăcios şi
nemuritor, într-o lume nestricăcioasă, dacă ar fi trăit o viaţă fără de păcat şi
fără supărări, fără griji şi fără osteneală?”
(Sfântul Simeon Noul Teolog, [86], p.121-122) Despre deosebirea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi
făpturi
împotriva celor care spun că Dumnezeu nu a creat făpturile în
ordinea arătată în Sfânta Scriptură, ci în altă ordine
Duhul Cel Sfânt cunoştea cele viitoare; de aceea, ca oamenii de mai Făpturi ale lui Dumnezeu sunt şi se numesc de către cei ce cugetă
târziu să nu găsească pricini de discuţie şi nici să nu poată pune în dogmele Şbinecredincios nu lucrarea lui Dumnezeu, după aiurelile celor potrivnici
Bisericii gândurile lor împotriva Dumnezeieştii Scripturi, Sfântul Duh, şi -(vai ce necredinţă!), ci rezultatele lucrării dumnezeieşti. Căci dacă făptu-
acum, după ce arătat care este ordinea în care au fost create făpturile, după 'rile ar fi lucrarea, ele ar fi sau necreate (o, ce nebunie!), ca unele ce ar
ce a arătat ce a fost creat mai întâi şi ce a fost creat mai pe urmă, după ce -exista înainte de a se fi creat, sau Dumnezeu n-ar avea lucrare înainte de
arătat că pământul, supunându-se cuvântului şi poruncii Stăpânului, a dat din •făpturi (o, ce credinţă rătăcită!). Dar Dumnezeu fiind lucrător şi atotpu-
sânul său seminţele, că a fost trezit la naştere fără să aibă nevoie de ajutorul ternic din veci, făpturile, oricum s-ar numi, nu sunt lucrarea lui Dumnezeu,
soarelui - cum să aibă nevoie de el când nici nu era creat? - fără să aibă -i cele săvârşite sau rezultatele lucrării. Iar lucrarea lui Dumnezeu este,
nevoie de ploi îmbelşugate sau de mâna de lucru a omului - că omul nici nu ■•{după teologi, necreată şi împreună-veşnică cu Dumnezeu.”
fusese adus pe pământ - Sfântul Duh, deci, pentru aceste pricini aminteşte în (Sfântul Ierarh Grigorie Palama, [87], p.519)
parte de toate, ca să închidă gura desfrânată a celor care ar încerca să Despre preştiinţă şi Ioan Damaschin,
vorbească fără de ruşine.” . predestinare [29], p.92)
(Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, [34], p.140):
împotriva celor care spun că vietăţile nu-şi păstrează felul, ci se

transformă unele în altele „Trebuie să se ştie că
„Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, Dumnezeu ştie totul dinainte, dar nu Despre purtarea de grijă a
iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. le predestinează pe toate. Cunoaşte lui Dumnezeu
Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se mai dinainte pe cele ce sunt în
păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează felul.” puterea noastră, dar nu le
(Sfântul Vasile cel Mare, [79], p.120) predestinează. El nu voieşte să se
facă răul şi nici nu forţează virtutea.
Prin urmare predestinarea este opera „Pronia este grija pe care o are
„Succesiunile celor asemenea, trecute în fiecare, şi trecerile naturale ale poruncii preştiutoare a lui Dumnezeu de existenţe. Şi iarăşi:
celor de acelaşi neam şi de acelaşi fel de la unele la altele, continuând Dumnezeu. Predestinează pe cele ce Pronia este voinţa lui Dumnezeu, în
pururea pe acelaşi drum, fac creaţia să dureze pururea şi o ţin pururea nu sunt în puterea noastră, potrivit virtutea căreia toate existenţele
întemeiată în Dumnezeu, Cel ce a făcut-o. Şi aceasta se arată în faptul că preştiinţei Lui.” primesc conducerea potrivită. [...]
fiecare dintre cele existente seamănă în ea însăşi sămânţa după neamul şi . (SfântulIar că Dumnezeu poartă de grijă
şi că poartă bine de grijă, oricine o

va putea vedea în chipul cel mai (Sfântul Varsanufîe cel Mare, [91],
drept din următoarea argumentare. p.147)
Singui Dumnezeu este prin fire bun ilr
şi înţelept. Aşadar pentru că este bun, WM
poartă de grijă, căci cel care nu J/ “De crezi că Dumnezeu poartă
poartă de grijă nu este bun. Apoi, grijă de tine, pentru ce te îngrijeşti
pentru că Dumnezeu este întelept, de ‘v pilc vremelnice şi de
poartă de grijă de existente în chipul trebuinţele trupului tău? Iar de nu
cel mai bun. [.••] crezi că Dumnezeu ^poartă grijă de
Unele din acelea care sunt de tine, şi de aceea te îngrijeşti de cele
domeniul proniei sunt prin trebuitoare ţie, eşti mai U dc plâns
bunăvoinţă, altele prin îngăduinţă. decât toţi oamenii.”(Ps. 54,25)
Prin bunăvoinţă, acelea care fară "
discuţie sunt bune. iar prin Isaac
îngăduinţă, în diferite moduri, căci [90], p.49)
de multe ori îngăduie ca M dreptul să
cadă în nenorociri spre a arăta altora l
•v
virtutea ascunsă în el, după cum este Ir
cazul lui Iov [Iov 1,12-22]” I; :
(Sfântul Ioan Damaschin, [29], p.89-
dreptatea,
901 bunătatea, mila
„Cele ce se întâmplă după şi iubirea lui
rânduiala neclintită Dumnezeu
dumnezeiască, aşa un e răsăritul
şi apusul soarelui în fiecare zi,
sau rodirea pământului, fac ltrte
din Providenţă. Iar cele ce se fac “ „Bunătatea este una din multele
la poruncă de către om, se însuşiri ale lui Dumnezeu. De aceea,
numesc i ge. Dar toate s-au ea întotdeauna iradiază bucurie,
făcut pentru om.” alungă norii, deschide inimile, ca şi
(Sfântul Antonie cel Mare, [81], lumi- n.i soarelui de primăvară, care
p.44) scoate flori din pământ, încălzeşte
chiar şi sci pii şi-i scoate din găurile
lor îngheţate ca să se bucure şi ei de
„Toate le face Dumnezeu la
bunătatea lui Dumnezeu.”
vremea lor. Şi toate spre folosul (Cuviosul Paisie Aghioritul, [52],
oame- mior. Dacă a împiedicat p.104)
ploaia, a facut-o spre certarea
îndreptătoare a lor. jf-. Dar iarăşi se
milostiveşte de ei şi le-o trimite.”
■t,
DIN INVAŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE DUMNEZEU ŞI LUCRĂRILE LUI
98 99
Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu, Cel Milostiv, n-ai binevoi să Te descoperi dragoste. Sufletul iubit de Dumnezeu e fericit -că a găsit dumnezeiescul izvor care îi
sufletului? [...] împlineşte tot dorul său; toată pofta, toată dorirea, toată pornirea străină de
Mare e milostivirea Domnului: sufletul a cunoscut pe Dumnezeu. Tatăl lui ceresc, dumnezeiasca dragoste fuge din suflet, ca una ce e umilă şi nevrednică de el. Cât de
varsă lacrimi şi se mâhneşte: de ce am supărat atât pe Domnul? Domnul îi dă apoi mult va înălţa sufletul dragostea către Dumnezeu preschimbată prin dumnezeiasca
iertarea păcatelor şi atunci e o bucurie să iubească pe Ziditorul lui şi pe aproapele lui şi dragoste! 'Această dragoste, luând sufletul, ca un nor uşor îl poartă spre izvorul veşnic
să plângă pentru el ca Domnul să ia tot sufletul la El, acolo unde ne-a gătit loc prin al dragostei, spre dragostea nepieritoare şi îl umple de lumina cea veşnică [...]
Pătimirile Sale pe Cruce.” Sufletul străpuns de dragostea dumnezeiască se bucură pururea şi se veseleşte,
(Sfântul Siluan Athonitul, [60], p.128,136) saltă şi dănţuieşte, căci s-a sălăşluit, odihnindu-se în dragostea lui Dumnezeu, la apa
odihnei. Nici un necaz lumesc nu poate să tulbure liniştea şi pace lui, şi nici o întristare
nu poate să-i răpească bucuria şi fericirea. Sufletul care îl iubeşte pe Dumnezeu, înălţat
„Avem un Stăpân foarte milostiv şi un Părinte îndurător. Şi nimeni nu este în stare, prin această iubire, se minunează cum se înstrăinează de simţirile trupeşti şi uită cu
nici dintre Puterile de sus (îngereşti - n.n.), nici dintre slugile adevărate de jos (oameni - totul de sine, atras fiind de desăvârşita pornire către Dumnezeire. Dulceaţa de negrăit a
n.n.) să descrie după vrednicie bunătatea Lui şi cât doreşte să miluiască neamul dumnezeieştii iubiri încălzeşte inima şi o stăpâneşte, iar mintea e atrasă ■>pre
omenesc.” Dumnezeire, ca să se bucure în bucuria Duhului. Dumnezeiasca dragoste se logodeşte
(Sfântul Varsanufie cel Mare, [91], p. 122) spre sălăşluirea lui Dumnezeu, iar sălăşluirea se face îndrăzneală, îndrăzneala gustare,
iar gustarea însetare.
Sufletul care s-a atins de dumnezeiasca dragoste nu poate să mai cugete sau să-şi
„Nu se poate descrie mila dumnezeiască şi nici cât de mult doreşte Dumnezeu să ne
dorească nimic altceva, ci neîncetat, suspinând zice: Doamne, când voi veni şi mă voi
miluiască. Mila noastră e numai un chip şters al milei Lui.” (Părintele Dumitru
arăta feţei Tale? Tânjeşte sufletul meu să \ mă la Tine, Dumnezeule, precum doreşte
Stăniloae, [91], p.122, nota 135)
cerbul izvoarele apelor!”
(Sfântul Nectarie de Eghina [102], p.45-46)
„Din pulberea pământului l-a zidit Dumnezeu pe om, dar ne iubeşte ca pe proprii
Lui copii şi aşteaptă cu mare dor să venim la El. [...] Cel căruia Duhul Sfânt i-a
descoperit iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte odihnă nici ziua nici noaptea; chiar dacă
trupul lui cade de osteneală şi doreşte să se întindă pe patul lui, chiar şi acolo sufletul lui
neobosit năzuieşte din toate puterile lui spre Dumnezeu.”
(Sfântul Siluan Athoniţul, [60], p. 150, 152)
„Dumnezeu este milostiv şi iubitor de oameni, dar El este şi drept Judecător.”

(Sfântul Efrem Şirul, [97], p.294,30 noiembrie)
„Dragostea dumnezeiască este iubire desăvârşită a lui Dumnezeu, manifestată ca

dorire neoprită a Dumnezeirii. Dragostea dumnezeiască se naşte în inima curăţită;
deoarece în aceasta coboară harul dumnezeiesc. Iubirea Dumnezeirii este dar
dumnezeiesc dăruit sufletului curăţit de către acelaşi har dumnezeiesc, care s-a coborât
în suflet şi i s-a descoperit. Iubirea dumnezeiască nu se sălăşluieşte, nicăieri fară
descoperire dumneze- j.iscă. Pentru aceea, sufletul care n-a cunoscut în el revărsarea
harului iămâne fără de simţire faţă de dumnezeiasca dragoste. E cu neputinţă să se nască
dumnezeiasca dragoste fară puterea lucrării dumnezeieşti în inimă Dragostea
dumnezeiască este lucrarea sălăşluiţii harului dumnezeiesc în 'inimă [...]
Cel ce II iubeşte pe Dumnezeu a fost iubit el însuşi mai înainte de ' Dumnezeire şi
apoi a iubit la rândul său Dumnezeirea [...]
Sufletul străpuns de dragostea dumnezeiască nu socoteşte nimic mai . presus de
această bunătate preaînaltă şi se lipseşte de toate celelalte lucruri. Sufletul care iubeşte
pe Dumnezeu a cunoscut Dumnezeirea, iar cunoştinţa . i-a aprins dumnezeiasca lui
Despre dumnezeiasca întrupare
Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup,
S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost
crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.
(I Timotei 3,16)
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă
ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
(Ioan 1,14)
„A luat trup dulcele Iisus pentru ca noi să ne bucurăm de această fericită

înrudire. Să devenim fraţi ai lui Hristos şi fii ai Preacuratei Sale Maici. Şi, în cele din
urmă să devenim întru toate următori lui Hristos şi fii după har ai Tatălui Ceresc.
Să ne cercetăm cu toţii, tineri şi bătrâni, mici şi mari, în fiecare cuvânt pe care îl
rostim, în fiecare pas pe care îl facem, în fiecare clipă din zi şi din noapte, dacă
facem, spunem sau gândim ceea ce place lui Hristos Domnul nostru.”
(Cuviosul Iosif Isihastul, [43], p.264) :
„Fie ca noi toţi să f

Limbă

Din Invatatura Sfintilor Parinti

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Din Invatatura Sfintilor Parinti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Coperta: Maria COMAN

Tehnoredactare: Corina VÂNĂTORU

Copyright: EDITURA BIZANTINĂ

Imprimat la (Mentieig Tel.: 021 345 09 26; 345

ANTOLOGIE DE TEXTE PATRISTICE

EDITURA BIZANTINĂ BUCUREŞTI

Precum icoana zugrăvită a unui sfânt arată chipul duhovnicesc al

credinţa ortodoxă şi p1' ( fapte bune, şi darul Său lucrează mântuirea

Ion Vlăducă 4 decembrie 2003 la

că Iisus Domnul şi Mântuitorul lumii este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390) s-a născut la Nazianz, în

Cuviosul Isaia Pustnicul (sec.IV) a fost un monah ce a vieţuit în pustia

Cuviosul Marcu Ascetul (sec.IV-V) a fost egumen al unei mănăstiri de lângă

' . Sfântul Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii (sec.V), a fost un mare

Pentru rugăciunile Sfinţilor Varsanufie cel Mare şi Ioan Proorocul,

Sfântul Ioan Scărarul (c.579-649) a intrat în mănăstirea din muntele Sinai la

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) s-a născut în Constantino- pol

prin care de asemenea, se condamnă monotelismul.

Sfântul Anastasie, egumenul Muntelui Sinai (sec.VI-VII). în ce chip de

Sfântul Isihie Sinaitul (sec.VII) a fost monah în Mănăstirea Rugului de pe

Sfântul Ioan Damaschin (?-749), vestitul dogmatist al Bisericii Ortodoxe, îşi

Omar BL, pornind o persecuţie împotriva creştinilor, îl sili şi pe el să părăsească

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) s-a născut la Galata, în Pa-

Acum începe o perioadă de viaţă duhovnicească intensă, închinată rugăciunii

Sfântul Simeon Metafrastul (sec.X). Simeon Logofătul şi Magistrul,

Cuviosul Nichita Stithatul (c.1005-?) a fost ucenic al Sfântului Simeon Noul

Unele din scrierile Cuviosului Nichita au caracter polemic, altele aghiografic,

Sfântul Grigorie Sinaitul (1255-1346) s-a născut lângă Clazomene, pe

Sinaitul. Era, de altfel, o năzuinţă a Sfântului Grigorie de a duce învăţătura

Sfântul Ierarh Teolipt al Filadelfiei (1250-1325) s-a născut la Niceea şi a fost

întăreşte-ne şi pe noi pentru mărturisirea ortodoxă şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Grigorie Palama (1296-1359) s-a născut în Constantinopol,

trei tratate corespunzătoare.

Sfântul Paisie de la Neamţ (1722-1794) s-a născut în Rusia, în Cetatea

Aristotel, de la Cicero, de la Platon şi de la alţi înţelepţi | păgâni; şi cu înţelegerile

Tot aici a aflat că mama lui a primit chipul călugăresc în Mănăstirea

că şi eu cu multă întristăciune şi cu multă sârgu- inţă, aşişderea am căutat

ascultarea cea după Dumnezeu. Şi văzând în el adevărata, iar nu făţarnica dorire de

Milostivului Dumnezeu, ca precum va voi, să scoată de acolo soborul fraţilor şi

Praznicul înălţării Domnului nostru Iisus Hristos.

tălmăci cărţi, şi a început să le citească pe cele tălmăcite, ca să le corecteze, acolo

chiar i-au devenit devotaţi, uşurându-i ostenelile pe care serviciul i le pricinuia ca

Prea Sfinţitul Ştefan al Vologdei, văzând râvna şi osteneala egumenului Ignatie

Sfântul Ioan de Kronstadt (1829-1908) s-a născut la 18 octombrie 1829 într-un

46 vindecau pentru rugăciunile sale. Nu zăbovea nici o clipă dacă era

noi. Părinţii săi s-au străduit să-i

Rizarion, din capitală. Prezenţa sa în mijlocul colectivului de profesori de la

A trecut cu pace către Domnul la 24 septembrie 1938, după o suferinţă

Sfântul Lavrentie de la Mănăstirea Cernigov (1868-1950). Arhi-

cu Maria, cumnata sa, soţia fratelui jos această distanţă cu bucurie.

din Mănăstirea Râhlâ au Luca. Pentru început te vei ocupa de

Părintele a trăit la poa- ^flp-lele dreptcredincioasă ce se numea

după serviciul militar, se întoarce la Valaam. în anul 1910 intră în mona-

Sfântul Iustin Popovici (1894-1979) s-a născut de Bunavestire (25

până la capătul vieţii, în rugăciunile sale.

Teologie decât de la mulţi profesori din Universitate.

bună înţelegere a Ortodoxiei şi la o mai bună organizare bisericească în

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (1896-1966) s-a născut la 4 iunie

ce tabăra a fost evacuată, insula a fost măturată de un taifun îngrozitor, care

dorinţa de a-1 vedea devenea din ce în ce mai fierbinte.

înţelegerea pe care ne-o arăta părea că se termina aici, la acest pogorământ.

continuu sufletul său cuprindea vieţuiau în tăcere desăvârşită toată

tru mine în spatele acestor cerească, la fel şi trupul său. în