Parintele Petroniu de La Prodromu

Duhovnici Români Contemporani părintele petroniu
dela prodromu
PĂRINTELE PETRONIU DE LA PRODROMU
Ediţie îngrijită de Preot Constantin COMAN Costion

NlCOLESCU
Editura Bizantină
Coperta: Măria Coman
Tehnoredactare şi corectură: Teodor Coman
Foto copertă: George Crăsnean
8 PĂRINTELE PETRONIU 9
Prefaţă
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Părintele Petroniu de la Prodromu Bucureşti: Editura
Bizantină, 2015
ISBN 978-606-8112-30-5
281.95 Petroniu P 929 Petroniu

Copyright © Editura Bizantină
în seria Duhovnici români contemporani., Editura
Bizantină publică o monografie dedicată Părintelui Petroniu
Tănase, stareţul Schitului românesc Sfântul Ioan
Botezătorul, Prodromu, de la Sfântul Munte Athos.
Monografia se înscrie în genul celor dedicate celorlalţi mari
duhovnici români contemporani cărora, cu ajutorul lui
Dumnezeu, editura le-a închinat şi publicat o astfel de
monografie: părintele Paisie de la Sihla, părintele Sofian
Boghiu, părintele Dometie de la Râmeţi, părintele Iachint
de la Putna, părintele Iulian Stoicescu, părintele Constantin
Voicescu, părintele Alexe Barcă, părintele Dimitrie. Am
încercat să realizăm o imagine cât mai fidelă a personalităţii
părintelui adunând la un loc materiale despre dânsul şi
texte ale dânsului. Aşa cum spuneam şi în celelalte cazuri,
dorinţa noastră a fost de a face o icoană care să păstreze
chipul părintelui spre pomenire printre noi. O icoană, între
multe altele posibile, a unui mare nevoitor întru cele mona-
hale, pe care l-am cunoscut şi cu care am avut o
binecuvântată legătură duhovnicească peste treizeci de ani

de zile. Ca de fiecare dată şi de data aceasta chipul pe care
încercam să-l imortalizăm, nu într-o icoană pictată, ci într-o
carte, este întâi de toate un gest personal de cinstire, de
exprimare a evlaviei pe care i-am purtat-o şi i-o purtăm ca
mulţi din cei care l-au cunoscut mai de aproape. Am simţit
şi acum nevoia să întoarcem darul extrem de preţios şi
binecuvântarea de a cunoaşte şi de a fi în legătură cu un
mare nevoitor în cele dumnezeieşti, cu prinosul dragostei şi
recunoştinţei noastre. Am realizat această icoană cu
materialele pe care le-am avut la dispoziţie şi cu osteneala
celor doi îngrijitori de ediţie. Părintele Petroniu însuşi a
avut bunăvoinţa să încredinţeze Editurii Bizantine câteva
lucrări spre publicare {Chemarea Sfintei Ortotfoxii, Icoane
smerite,
Bine eşti cuvântat Doamne). De asemenea în
corespondenţa purtată cu noi ne-a făgăduit că ne va da un
volum de predici, care ne-a parvenit ulterior trecerii lui la
Domnul. Cu binecuvântarea dânsului am primit cu mult
înainte de sfârşitul lui pământesc şi un număr important de
casete audio cu înregistrări ale unor cuvinte de învăţătură
adresate obştii Prodromului cu diferite împrejurări. Prin
intermediul părintelui Modest, ucenicul de chilie al
Părintelui Petroniu în ultimele luni de viaţă, am primit
câteva caiete conţinând în principal note de lectură ale
Părintelui Petroniu. Părintele Modest a făcut acest gest
încredinţat fiind că aceasta era şi voinţa Părintelui Petroniu.
Am adăugat la acestea câteva dialoguri realizate în timp cu
Părintele Petroniu, două dialoguri despre Părintele
Petroniu, unul cu cel mai apropiat colaborator în perioada
stăreţiei la Prodromu, părintele Justinian, iconomul
Prodromului şi celălalt cu Părintele Modest, mărturiile
personale şi corespondenţa celor doi îngrijitori de ediţie şi
mărturia bogată a Părintelui Damaschin de la Mănăstirea
Grigoriu.
Mulţumim din suflet în acest loc Părintelui Arhimandrit
Atanasie, actualul stareţ al Prodromului. într-o discuţie
personală în care îi aduceam la cunoştinţă ideea publicării
acestei cărţi şi o puneam la dispoziţie, Părintele Stareţ
Atanasie şi-a dat acordul pentru publicarea ei de către noi şi
ne-a confirmat cu mărturie proprie că aceasta a fost şi
dorinţa Părintelui Petroniu, care, de fiecare dată când
trimitea Editurii Bizantine un text, o făcea numai cu acordul
sinaxei schitului.
Mulţumim şi domnului George Crăsnean, devotat pele-
rin al Athosului, iubitor al Prodromului şi al Părintelui
Petroniu, care ne-a dăruit cu multă bunăvoinţă fotografia
Părintelui Petroniu care împodobeşte coperta cărţii şi alte
câteva fotografii deosebit de reuşite.
Aşadar, o icoană a Părintelui Petroniu. O icoană făcută
de noi, aşa cum am văzut-o şi cum am reuşit să o realizăm
noi. Ne dorim să apară şi alte icoane ale Părintelui Petroniu.
Nu ne îndoim că se va întâmpla acest lucru şi nu vom fi

deloc invidioşi dacă vor fi mult mai frumoase şi mai reuşite
decât a noastră, ci ne vom bucura sincer. Părintele Petroniu
merită mult mai mult.
Şi de data aceasta îi rugăm pe cei care vor citi cartea şi
pot contribui în vreun fel anume la îmbogăţirea şi
înfrumuseţarea ei, fie cu mărturii personale, fie cu
corespondenţă primită de la Părintele Petroniu sau cu orice
fel de material considerat important, să ne contacteze în
vederea unei ediţii viitoare îmbunătăţite.
Dăm slavă lui Dumnezeu, Cel închinat în Treime, Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, care, pentru rugăciunile Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea şi stareţa Sfântului
Munte şi pentru ale Sfântului Ioan Botezătorul şi Inainte-
mergătorul, ocrotitorul Schitului Românesc Prodromu, ne-a
ales pe noi să încropim şi să publicăm această carte. Şi ne
rugăm de asemenea să fie întru pomenire şi vrednică
cinstire a celui care a fost Părintele Petroniu, stareţul
Schitului românesc Prodromu, rod binecuvântat al
pământului şi neamului românesc adus ofrandă
monahismului atonit.
Cuvioase Părinte Petroniu roagă-te lui Dumnezeu pen-
tru noi, nevrednicii şi păcătoşii robii Lui!
18 februarie 2015
Pomenirea Sf. Leon, Episcopul Romei
Preot Constantin Coman

„Părintele Petroniu a fost un om mare. A fost aspru cu
sine şi cu alţii. Era nevoitor. Era tăcut. Avea rugăciunea. Mai
vorbeam cu dânsul cele duhovniceşti. A fot un om care L-a
iubit pe Dumnezeu. Bineînţeles că şi Dumnezeu l-a iubit pe
Dânsul. Apoi, el a venit mai pe urmă în Sfântul Munte. Eu
am venit mai înainte. Eu am venit în 1977, iar el a venit în
1978.
A ţinut frâul, a ţinut regula, să fie pace, să fie punctuali-
tate. Călugărul să fie ca un ostaş, ca un militar pregătit
mereu de luptă. Aşa a fost el şi aşa ne-a învăţat şi pe noi. Şi
foarte bine este aşa. Foarte bine! Acum, în timpul din urmă,
nu mai putea. Da, bine că l-a ţinut Dumnezeu nouăzeci şi
cinci, nouăzeci şi şase de ani.
Avea sigur rugăciunea. Era foarte tăcut. Nu prea vorbea.
Numai dacă-I solicita cineva. Nici atunci nu era predispus,
dar vorbea. El vorbea cu Dumnezeu. Aşa era el. Lucrul
acesta îl spunea: «Căutaţi-L pe Iisus! El este ascuns în
poruncile Sale! Sa iubeşti pe Dumnezeu şi pe semenul tău!
De vrei să te sfinţeşti pe Iisus să-L pomeneşti! Să vorbeşti cu
oamenii mai puţin şi cu Dumnezeu mai mult. Mintea, ceea
ce iubeşte, la aceea se gândeşte!»" (Părintele Iulian de la
Prodromu)
întrebat despre Părintele Petroniu Tănase, Părintele

Adrian de la Antim va spune: „Awa Petroniu Prodromitul?
Cel mai smerit! Cel mai smerit! Cel mai smerit!" Tot el ne va
spune că, în anul 1937, perioada în care obştea Mănăstirii
Antim a fost cea mai numeroasă, numărând 38 de monahi,
cel mai smerit dintre ei şi singurul care nu se îndreptăţea pe
sine era Părintele Petroniu Tănase.
Părintele Ioanichie de la Mănăstirea athonită Simonos

Petras, spune: „Părintele Petroniu de la Prodromu îmbina
perfect dragostea cu asceza şi nevoinţa cu blândeţea. Până
acum câţiva ani, Părintele Petroniu se ruga la priveghere
stând toată noaptea în picioare, de seara până dimineaţa.
Când îngenunchea era o adevărată binecuvântare."
Capitolul I
Date Biografice si
mărturii
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII
Sub acest generic am inserat câteva materiale care,

împreună, contribuie, la prezentarea biografiei Părintelui
Petroniu, dar şi a personalităţii sale. începem cu o scurtă
autobiografie care se opreşte în anul 1961, din păcate, şi
care este mai curând destinată autorităţilor din vremea
aceea, la care adăugăm o scurtă cronologie a vieţii
părintelui. Continuăm cu un material destul de bogat
semnat de Monahul Damaschin Grigoriatul, publicat în
revista Osios Grigorios al Mănăstirii Grigoriu din Sfântul
Munte, după trecerea la Domnul a Părintelui Petroniu. Este
un material care include date auto-biografice, încredinţate
autorului de însuşi Părintele Petroniu, dar şi numeroase
informaţii culese de autor de la părinţii de la Prodromu
despre Părintele Petroniu. Grec fiind, Părintele Damaschin a
început să înveţe limba română la Schitul Prodromu, apoi a
continuat studiul limbii române pentru o perioadă de timp
în România. L-a cunoscut bine şi a avut multă evlavie la
Părintele Petroniu, împrumutată şi de la părintele său
duhovnicesc, Stareţul Gheorghe Kapsanis, unul dintre
stareţii atoniţi de numele căruia se leagă renaşterea
duhovnicească a Sfântului Munte în a doua jumătatea a
secolului al XX-lea, alături de părintele Emilian
Simonopetritul şi de printele Vasile Kondikakis. Părintele
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII
Petroniu nu a ieşit prea mult din schit. Avea însă relaţii

speciale cu Mănăstirea Grigoriu şi cu Mănăstirea Simonos-
Petras, două din cele mai avansate duhovmceşte mănăstiri
din Sfântul Munte. Dintre stareţii atoniţi greci, părintele
Gheorghe Kapsanis l-a cunoscut poate cel mai bine pe
Părintele Petroniu şi l-a apreciat în mod deosebit. Am avut
bucuria să-l însoţesc pe Părintele Petroniu odată la
Mănăstirea Grigoriu, într-o minunată şi de neuitat călătorie
făcută cu bărcuţa mănăstirii, ocolind capătul de sud al
Sfântului Munte. Cu prilejul vizitei am simţit evlavia
profundă pe care i-o purtau părinţii de la Grigoriu cu
stareţul lor în frunte, arătată în cinstea pe care i-a arătat-o
şi în bucuria cu care l-au întâmpinat. De altfel, între
Mănăstirea Grigoriu şi Schitul Prodromu a fost o legătură
strânsă manifestată în gesturi discrete dar consistente.
Schitul a fost deseori ajutat de Mănăstirea Grigoriu pentru
nevoile sale materiale. Părintele Petroniu a fost invitat de
mai multe ori să scrie în periodicul Mănăstirii Grigoriu,
Osios Grigorios, La înmormântarea Părintelui Petroniu,
Mănăstirea Grigoriu a fost reprezentată de părintele
Damaschin. Am avut iarăşi bucuria să-l culeg de pe drum —
dânsul pornise pe jos la drum, iar eu veneam din urmă cu o
maşină — şi să parcurgem aproape întreg drumul de la
Dafni, portul Sfântului Munte, până la Prodromu, vorbind
despre multe lucruri, dar mai ales rememorând chipul
duhovnicesc al celui pe care aveam să-l petrecem a doua zi
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII
la mormânt. Cititorul va sesiza diferenţa şi de vedere şi de

povestire dintre un grec şi un român. Se adevereşte
cuvântul părintelui Dionisie de la Colciu, care spunea că
românii nu au scriitori, de aceea nu sunt cunoscuţi marii
noştri duhovnici, spre deosebire de marii duhovnici greci.
Părintele Damaschin mi-a dat cu bucurie binecuvântare să
traduc textul acesta şi să-l includ în monografia închinată
Părintelui Petroniu.
Petru descrierea vieţii şi chipului Părintelui Petroniu
publicăm două dialoguri cu monahi care i-au fost aproape,
întâi un dialog cu părintele Justinian, realizat special pentru
această carte. Părintele Justinian este omul care a stat
aproape Părintelui Petroniu, ca econom al schitului, toată
perioada stăreţiei acestuia la Prodromu. Nu este de
închipuit prezenţa şi lucrarea Părintelui Petroniu la Schitul
românesc Prodromu fară părintele Justinian, care a
coordonat activitatea gospodărească şi de reconstrucţie, cu
multă credincioşie şi devotament faţă de Părintele Petroniu
şi de aşezământul în sine. Un al doilea dialog pe care-l
considerăm foarte binevenit în această secţiune a cărţii este
cu părintele Modest, monah al Schitului Prodromu şi
ucenicul de chilie al Părintelui Petroniu în ultimele luni de
viaţă. Rânduit de Dumnezeu să stea alături de Părintele
Petroniu în ultima perioadă din viaţa sa, în momentele
grele în care sfârşitul începuse să devină evident şi până la
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII
Sub acest generic am inserat câteva materiale care,

împreună, contribuie, la prezentarea biografiei Părintelui
Petroniu, dar şi a personalităţii sale. începem cu o scurtă
autobiografie care se opreşte în anul 1961, din păcate, şi
care este mai curând destinată autorităţilor din vremea
aceea, la care adăugăm o scurtă cronologie a vieţii
părintelui. Continuăm cu un material destul de bogat
semnat de Monahul Damaschin Grigoriatul, publicat în
revista Osios Grigorios al Mănăstirii Grigoriu din Sfântul
Munte, după trecerea la Domnul a Părintelui Petroniu. Este
un material care include date auto-biografi ce, încredinţate
autorului de însuşi Părintele Petroniu, dar şi numeroase
informaţii culese de autor de la părinţii de la Prodromu
despre Părintele Petroniu. Grec fiind, Părintele Damaschin a
început să înveţe limba română la Schitul Prodromu, apoi a
continuat studiul limbii române pentru o perioadă de timp
în România. L-a cunoscut bine şi a avut multă evlavie la
Părintele Petroniu, împrumutată şi de la părintele său
duhovnicesc, Stareţul Gheorghe Kapsanis, unul dintre
stareţii atoniţi de numele căruia se leagă renaşterea
duhovnicească a Sfântului Munte în a doua jumătatea a
secolului al XX-lea, alături de părintele Emilian
Simonopetritul şi de printele Vasile Kondikakis. Părintele
Petroniu nu a ieşit prea mult din schit. Avea însă relaţii
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII
speciale cu Mănăstirea Grigoriu şi cu Mănăstirea Simonos-

Petras, două din cele mai avansate duhovniceşte mănăstiri
din Sfântul Munte. Dintre stareţii atoniţi greci, părintele
Gheorghe Kapsanis l-a cunoscut poate cel mai bine pe
Părintele Petroniu şi l-a apreciat în mod deosebit. Am avut
bucuria să-l însoţesc pe Părintele Petroniu odată la
Mănăstirea Grigoriu, într-o minunată şi de neuitat călătorie
făcută cu bărcuţa mănăstirii, ocolind capătul de sud al
Sfântului Munte. Cu prilejul vizitei am simţit evlavia
profundă pe care i-o purtau părinţii de la Grigoriu cu
stareţul lor în frunte, arătată în cinstea pe care i-a arătat-o
şi în bucuria cu care l-au întâmpinat. De altfel, între
Mănăstirea Grigoriu şi Schitul Prodromu a fost o legătură
strânsă manifestată în gesturi discrete dar consistente.
Schitul a fost deseori ajutat de Mănăstirea Grigoriu pentru
nevoile sale materiale. Părintele Petroniu a fost invitat de
mai multe ori să scrie în periodicul Mănăstirii Grigoriu,
Osios Grigorios. La înmormântarea Părintelui Petroniu,
Mănăstirea Grigoriu a fost reprezentată de părintele
Damaschin. Am avut iarăşi bucuria să-l culeg de pe drum -
dânsul pornise pe jos la drum, iar eu veneam din urmă cu o
maşina - şi să parcurgem aproape întreg drumul de la Dafni,
portul Sfântului Munte, până la Prodromu, vorbind despre
multe lucruri, dar mai ales rememorând chipul duhovnicesc
al celui pe care aveam să-l petrecem a doua zi la mormânt.
Cititorul va sesiza diferenţa şi de vedere şi de povestire
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII
dintre un grec şi un român. Se adevereşte cuvântul

părintelui Dionisie de la Colciu, care spunea că românii nu
au scriitori, de aceea nu sunt cunoscuţi marii noştri
duhovnici, spre deosebire de marii duhovnici greci.
Părintele Damaschin mi-a dat cu bucurie binecuvântare să
traduc textul acesta şi să-l includ în monografia închinată
Părintelui Petroniu.
Petru descrierea vieţii şi chipului Părintelui Petroniu
publicăm două dialoguri cu monahi care i-au fost aproape,
întâi un dialog cu părintele Justinian, realizat special pentru
această carte. Părintele Justinian este omul care a stat
aproape Părintelui Petroniu, ca econom al schitului, toată
perioada stăreţiei acestuia la Prodromu. Nu este de
închipuit prezenţa şi lucrarea Părintelui Petroniu la Schitul
românesc Prodromu fară părintele Justinian, care a
coordonat activitatea gospodărească şi de reconstrucţie, cu
multă credincioşie şi devotament faţă de Părintele Petroniu
şi de aşezământul în sine. Un al doilea dialog pe care-l
considerăm foarte binevenit în această secţiune a cărţii este
cu părintele Modest, monah al Schitului Prodromu şi
ucenicul de chilie al Părintelui Petroniu în ultimele luni de
viaţă. Rânduit de Dumnezeu să stea alături de Părintele
Petroniu în ultima perioadă din viaţa sa, în momentele
grele în care sfârşitul începuse să devină evident şi până la
16 PĂRINTELE PETRONIU
momentul trecerii la Domnul, părintele Modest a avut

prilejul să-l descopere pe Părintele Petroniu în multe
aspecte pe care acesta, din smerenie şi din discreţia care-l
caracterizau, reuşise să le ascundă cu desăvârşire de ochii
fraţilor. A fi alături de un mare duhovnic în perioada
apropierii momentului trecerii celei mari, a confruntării cu
moartea, este un priviiegiu deosebit pentru orice monah.
Părintele Modest a avut bunăvoinţa să stăm de vorbă multe
ore în legătură cu această experienţă a dânsului, dialog în
care s-au conturat aspecte mai puţin cunoscute ale
personalităţii Părintelui Petroniu.
In fine, Ia acelaşi capitol al mărturiilor despre Părintele
Petroniu publicăm mărturiile celor doi îngrijitori ai ediţiei
de faţă. Este vorba de un text-mărturie al părintelui
Constantin Coman, profesor la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, care l-a întâlnit prima dată pe Părintele Petroniu
în anul 1979, numai un an după sosirea sa la Prodromu şi a
avut o legătură continuă până Ia trecerea Părintelui la
Domnul. Un al doilea text aparţine domnului Costion
Nicolescu, care l-a cunoscut pe Părintele Petroniu, a
corespondat cu dânsul şi îl are la inimă cu multă evlavie.
Părintele Petroniu Tănase Autobiografie1

16 PĂRINTELE PETRONIU
$unt născut în comuna Fărcaşa, raionul Ceahlău,

regiunea Bacău 2, inregistrat k 23 mai 19163, din părinţi
ţărani agricultori, Ion şi Olimpia Tănase, al şaptelea din
cei 8 copii (şase fete şi doi băieţi)^
?Coala primară am urmat-o în satul natal (7 clase),
după care la vâ rsta de 14 ani - an 1930 - am intrat frate
în mănăstirea Neamţ". am urmaţ cursurile şcoalet de
cântăreţi, iar în 1935 am mers fa Seminarul monahal
Cernica, unde am urmat 7 ani; clasa a 8~ a precum şi
diploma de absolvirea seminarului le-am dat la sety
[seminarul - n. red.] Central Bucureşti, întrucât sem.
monahal Cernica se desfiinţase în 1941.
^n acelaşi timp, în urma examenului de diferenţă, am
dat bacalaure aţui - secţia ştiinţe - la liceul Mihai Viteazul
din Bucureşti, sesi Unea din toamnă, 1942.
Pe
ntru compunerea acestui capitol, am preferat să redăm o schiţă de autobiogr ap|e
s
p ţinând chiar Părintelui, după care să o completăm cu alte date eninif,calivei obţinute
a ar
din diverse surse. Notele aparţin redacţiei. In încheiere Vom enumera cărţile Părintelui
editate până în prezent. Urmează ca un om maj râvnitor să se ocupe de întocmirea unei
liste a articolelor, convorbirilori intervi urilor etc.
Autobi0grafîa Părintelui Petroniu Tănase este preluată din Formula AS, Bucureşti ) nf
ţQ24/2012, unde a fost prezentată şi în facsimil, în cadrul unui interviu luat de Claudiu
Târziu părintelui Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din jud. Alba. A fost
păstrată grafia autorului.
j ^tă*i, în jud. Neamţ. **** curios cum unele surse dau ca an al naşterii Părintelui 1914, iar
altele anul 1 9 1 5 1
, Ddtez a căpătat numele de Petru. ™ Q i *ic ocazia să-1 cunoască pe viitorul sfânt
Ioan Iacob.
PĂRINTELE PETRONIU
momentul trecerii la Domnul, părintele Modest a avut

prilejul să-l descopere pe Părintele Petroniu în multe
aspecte pe care acesta, din smerenie şi din discreţia care-l
caracterizau, reuşise să le ascundă cu desăvârşire de ochii
fraţilor. A fi alături de un mare duhovnic în perioada
apropierii momentului trecerii celei mari, a confruntării cu
moartea, este un privilegiu deosebit pentru orice monah.
Părintele Modest a avut bunăvoinţa să stăm de vorbă multe
ore în legătură cu această experienţă a dânsului, dialog în
care s-au conturat aspecte mai puţin cunoscute ale
personalităţii Părintelui Petroniu.
în fine, la acelaşi capitol al mărturiilor despre Părintele
Petroniu publicăm mărturiile celor doi îngrijitori ai ediţiei
de faţă. Este vorba de un text-mărturie al părintelui
Constantin Coman, profesor la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, care l-a întâlnit prima dată pe Părintele Petroniu
în anul 1979, numai un an după sosirea sa la Prodromu şi a
avut o legătură continuă până la trecerea Părintelui la
Domnul. Un al doilea text aparţine domnului Costion
Nicolescu, care La cunoscut pe Părintele Petroniu, a
corespondat cu dânsul şi îl are la inimă cu multă evlavie.
Părintele Petroniu Tănase Autobiografie1

1 Pentru compunerea acestui capitol, am preferat să redăm o schiţă de autobiografie aparţinând chiar Părintelui, după care să o completăm cu alte date
semnificative, obţinute din diverse surse. Notele aparţin redacţiei. în încheiere vom enumera cărţile Părintelui editate până în prezent. Urmează ca un om mai
râvnitor să se ocupe de întocmirea unei liste a articolelor, convorbirilor, interviurilor etc.
PĂRINTELE PETRONIU
Sunt născut în comuna Fârcaşa, raionul Ceahlău,

regiunea Bacău 2, înregistrat la 23 mai 1916 3, din părinţi
ţărani agricultori, Ion şi Olimpia Tănase, al şaptelea din
cei 8 copii (şase fete şi doi băieţi) 4.
Şcoala primară am urmat-o în satul natal (7 clase),
după care la vârsta de 14 ani - an 1930 - am intrat frate
în mănăstirea Neamf. Aci am urmat cursurile şcoalei de
cântăreţi, iar în 1935 am mers U Seminarul monahal
Cernica, unde am urmat 7 ani; clasa a 8-a precum şi
diploma de absolvirea seminarului le-am dat la sem.
[seminarul - n. red] Central Bucureşti, întrucât sem.
monahal Cernica se desfiinţase în 1941.
în acelaşi timp, în urma examenului de diferenţă, am
dat bacaUureatul - secţia ştiinţe - la liceul Mihai Viteazul
din Bucureşti, sesiunea din toamnă, 1942.
1
Astăzi, în jud. Neamţ.
s
Aici are ocazia să-1 cunoască pe viitorul sfânt Ioan Iacob.
Autobiografia Părintelui Petroniu Tănase este preluată din Formula AS, Bucureşti, nr. 1024/2012, unde a fost prezentată şi în facsimil, în cadrul unui interviu luat de
Claudiu Târziu părintelui Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din jud. Alba. A fost păstrată grafia autorului.
2 Pentru compunerea acestui capitol, am preferat să redăm o schiţă de autobiografie aparţinând chiar Părintelui, după care să o completăm cu alte date
semnificative, obţinute din diverse surse. Notele aparţin redacţiei. în încheiere vom enumera cărţile Părintelui editate până în prezent. Urmează ca un om mai
râvnitor să se ocupe de întocmirea unei liste a articolelor, convorbirilor, interviurilor etc.
Autobiografia Părintelui Petroniu Tănase este preluată din Formula AS, Bucureşti, nr. 1024/2012, unde a fost prezentată şi în facsimil, în cadrul unui interviu luat de
Claudiu Târziu părintelui Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din jud. Alba. A fost păstrată grafia autorului.
3 Este curios cum unele surse dau ca an al naşterii Părintelui 1914, iar altele anul 1915!
4 La botez a căpătat numele de Petru.
PĂRINTELE PETRONIU
M-am înscris apoi la Fac. de Teologie şi la Fac. de

Matematici din Bucureşti, pe aceasta din urmă
întrerupând-o după un an de studiu, fiind prea
împovărat cu două facultăţi şi cu obligaţiile de serviciu
de la cancelaria Sfântului Sinod, unde intrasem ca an-
gajat din oct. 1942, pentru a-mi asigura mijloacele de
întreţinere la studii. Din 1943 m-am înscris la Fac. de
litere şifibsofie - Bucureşti, pe care am absolvit-o în
1946, odată cu Fac. de Teologie.
După terminarea studiilor, am continuat să fiu
funcţionar la Cancelaria Sfântului Sinod, iar din
1946până în 1948, detaşat U Secretariatul Patriarhului
Nicodim; până în septembrie 1950 am fost numit
suplinitor la seminarul monahal din m-rea Neamţ. Până
U această dată intrasem în cinul monahal şi fusesem
hirotonit diacon şi ieromonah (1947).
La sem. Neamţ am funcţionat doi ani, la catedrele de
pedagogie şi catehetică (an I) şi la cat. [catedra] de
muzică (an II); în 1952 contopindu-se seminarul cu
Şcoala de Cântăreţi Eparhială, am mers la m-rea Shtina,
unde mi s-a încredinţat conducerea şcolii monahale şi a
cursurilor de pregătire elementară - 7 ani - din acea
mănăstire. La m-rea Slatina am rămas până în anul 1959
- îndeplinind, pe lângă ascultările de mai sus, şi pe
acelea de preot şi stareţ al m-rii [mănăstirii], între 1957 -
1959.
PĂRINTELE PETRONIU
In 1959, luna mai, în urma dispoziţiilor chiriarhale, a

trebuit să părăsesc m-rea, retrăgându-mă în corn.
Broşteni, reg. Suceava, raionul Vatra Dornei 6, la o soră,
unde am stat până în prezent.
Munca, cinstea şi corectitudinea le-am învăţat încă
din copilărie, de la părinţi, care fiind săraci, nu ne-au
putut lăsa altă moştenire, şi cu ele am străbătut până
acum de-a lungul anilor. Nu am făcut niciodată nici un
fel de politică şi nici n-am suferit vreo condamnare, nici
de legile bisericeşti, nici de cele civile. In prezent, mă
aflu cu sănătatea şubreda, neînstare de eforturi fizice,
având nevoie de îngrijire deosebită şi tratament
medical.
Decembrie 1961 Ierom.
Petroniu (Petru) Tănase
'' Astăzi în jud. Suceava.

Alte date semnificative, culese din diverse surse
1937
Primeşte drept ascultare de a pune în bună rânduială
biblioteca Mănăstirii Antim.
1942
14 august - Este călugărit la Mănăstirea Neamţ, de
stareţul mănăstirii, arhimandritul Victorin Ursachi, având ca
naş de călugărie pe ieromonahul Ghenadie Pipirigeanu.
PĂRINTELE PETRONIU
20 septembrie - Este hirotonit diacon la Neamţ.

1947
Este hirotonit preot în Catedrala patriarhală şi hirotesit
protosinghel.
1947-l950
Vieţuieşte în obştea de la Antim. Face parte din
gruparea Rugul Aprins.5
1952
Este hirotesit duhovnic. La Mănăstirea Slatina (unde
ajunge în timpul stăreţiei arhim. Cleopa Ilie), are ca
ascultare şi îngrijirea incintei, fiind un pasionat florar.
1959
Vine la Bucureşti şi, în urma unei cereri, este numit
paznic la Casa de odihnă a Patriarhiei, dar cu ascultarea de
secretar la Casa de Pensii din Curtea de Argeş.
1963
Este închinoviat la Mănăstirea Curtea de Argeş şi pri-
meşte dreptul de a sluji la altar (cu aprobarea patriarhului
Justinian).
1966
Face un pelerina] la Muntele Athos; este impresionat de
viaţa călugărească de acolo şi, îndeosebi, de cea
pustnicească, începe să facă demersuri pentru a pleca în
Muntele Athos.
1978
5 Este o informaţie oferită de mai multe surse. Dată fiind perioada la care se face referinţă, este mai mult decât probabilă participarea Părintelui la unele dintre
întâlnirile „Rugului aprins", dar este greu de crezut că era un membru al acestui grup în înţelesul deplin al cuvântului, întrucât nu a fost inclus în celebrul lot de
arestaţi cu membru Grupului.
PĂRINTELE PETRONIU
2 martie - Se închinoviază în Schitul Românesc

Prodromu.
1984
Este protosinghel, duhovnic şi bibliotecar.
15 octombrie - Este ales egumen al Schitului Prodromu.
Face lucrări de restaurare. Renovează clădiri. îmbunătă-
ţeşte condiţiile din biserică, de la bibliotecă, organizează
ateliere de pictură, sculptură, legătorie de cărţi, croitorie,
tâm-plărie, mecanică.
1993
Face un pelerinaj în România, singurul în tot răstimpul
plecării sale la Muntele Athos.
Participă la sfinţirea mânăstirii de pe Muntele Ceahlău,
aproape de locurile sale natale, şi la punerea pietrei de
temelie a Schitului „Sfânta Cruce" din Poiana lui Ion.
2011
ianuarie - Renunţă la stăreţie din cauza vârstei
înaintate. 22 februarie - Trece la Domnul.
24 februarie - Este înmormântat în cimitirul Schitului
Prodromu.
Cărţi scrise de Părintele Petroniu Tañase

PĂRINTELE PETRONIU
întâmplări din Vremea Patriarhului Nicodim, în

revista Teologie şi Viaţă, Editura Doxologia a Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei, nr. 7-l2/iulie-decembrie 1999.
(semnată pe copertă: Arhim.)
Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2002 (împreună cu Sorin Dumitrescu).
(semnată pe copertă: Protosinghel)
Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească,
Schitul Prodromu, 2002; editată la Editura Bizantină,
Bucureşti, 2007. (semnată pe copertă: Ieromonah)
Bine eşti cuvântat, Doamne - meditaţii, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2004. (semnată pe copertă:
Ieromonah)
Prodromu - Schitul românesc din Sfântul Munte
Athos şi icoanele sale făcătoare de minuni, Editura
Christiana, Bucureşti, 2004. (semnată pe copertă:
Ieromonah)
Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, Bucu-
reşti, 2006. (semnată pe copertă: Ieromonah)
Scurt îndrumător pentru pelerinii români, Schitul
romanesc Prodromu, Sfântul Munte Athos, Editura Coresi,
Bucureşti, 2006 (lucrare colectivă).
PĂRINTELE PETRONIU
Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea

Triodu-lui - Editura Trinitas, Iaşi, 2011. (semnată pe
copertă: Protosinghel)
întâmplări minunate din vremea noastră, Editura
Anastasia, Sibiu, 2012. (semnată pe copertă:
Arhimandrit)
părintele petroniu, pustnicul din obşte
- Preot Constantin Coman -
Părintele Petroniu Tănase face parte din galeria marilor

duhovnici români ai veacului al XX-lea, ocupând între
aceştia un loc cu totul aparte. Părintele Petroniu aparţine
unei generaţii extrem de viguroase de monahi români. Este
deja cunoscută fotografia din vremea seminarului monahal
de la Cernica în care apar colegi, ca tineri monahi, viitorul
patriarh Teoctist, viitorul stareţ al Antimului, părintele
Sofian, viitorul bibliotecar al Antimului, părintele Băbuş şi
viitorul stareţ al Prodromului, Părintele Petroniu.
Prezent în viaţa Bisericii româneşti, încă din perioada
interbelică, ca secretar al Patriarhului Nicodim, Părintele
Petroniu îşi leagă vieţuirea monahală de Mănăstirile Antim,
PĂRINTELE PETRONIU
Neamţ, Slatina şi Sihăstria, pentru a-şi petrece ultimii

treizeci şi trei de ani ca vieţuitor şi stareţ al Schitului
românesc Prodromu de la Sfântul Munte. Este greu să-l
caracterizeze cineva în puţine cuvinte. Imaginea pe care i-o
păstrez este aceea a unei personalităţi bisericeşti şi
monahale puternice şi bine conturate, dar ascunsă,
necunoscută îndeajuns, din pricina discreţiei şi a smereniei
sale. Nu au ajuns să-l cunoască îndeajuns, după propriile
mărturii, nici cei care au trăit cu dânsul în obşte zeci de ani.
Vorbea puţin cu oamenii, cum avea să-mi mărturisească
părintele Iulian, dar vorbea mult cu Dumnezeu. Stătea puţin
printre oameni şi numai atunci când programul mănăstiresc
o cerea: la biserică şi la trapeză, la cancelarie. In rest fie se
retrăgea în chilia sa, unde nu pătrundea nimeni, fie din nou
se retrăgea la ascultările sale singuratic. A fost un pustnic,
deşi a trăit în obşte. A fost un pustnic în obşte.
Chipul monahismului românesc
Părintele Petroniu a fost un monah robust, dedicat cu
prioritate nevoinţelor monahale până la sfârşit. A făcut
acest lucru o viaţă întreagă, cu o hotărâre şi o consecvenţă
greu de închipuit. Deşi provocat să se ocupe de problemele
administrative, ca stareţ al Schitului, nu a făcut nici cel mai
mic compromis în ceea ce priveşte nevoinţele sale
monahale. încercând să schiţez portretul sau icoana
dânsului, aş reţine ca o primă trăsătură caracteristică
rigoarea niciodată ezitantă sau împuţinată cu care şi-a
PĂRINTELE PETRONIU
împlinit datoriile sale creştineşti şi monahale, rigoare care

se întipărise şi pe chipul său, desenat de linii aspre şi
adânci, dar şi în general în felul său de a fi, de a merge, de a
vorbi, de a zâmbi, etc. Spre apusul vieţii acesteia
pământeşti ajunsese adus de spate, încovoiat bine, dar
această imagine nu sugera gârbovire sau slăbiciune, ci
actualiza într-o continuă reluare aplecarea trupului făcând
metania mare. Cine l-a văzut la locul său din biserică, în
timpul slujbelor de noapte, şi-l poate aminti în această
postură, încovoiat, făcând necontenit închinăciuni sau
metanii. Aveam să aflăm de la ucenicii dânsului, un lucru
uşor de presupus, că toată viaţa a făcut metanii, începând
cu câteva mii pe zi, când era tânăr, şi sfârşind cu cel puţin
cincizeci pe zi la bătrâneţe. Rigoarea aceasta privea în egală
măsură somnul, hrana, petrecerea cu ceilalţi fraţi sau cu
închinătorii, treburile în grădina şi gospodăria Schitului, etc.
Această rigoare personală se impunea cu asprime şi în jurul
dânsului. Aflăm despre ea din mărturiile fraţilor care
vieţuiesc în Prodromu, dar şi din cuvintele sale adresate
monahilor mănăstirii pe care a stăreţit-o atâta timp — mai
ales în cuvintele adresate în trapeză. Mănăstirea însăşi lua-
se chipul său în toate. Nevoinţe la slujbe, stăruinţe Ia
ascultările de peste zi, tăcere, asprime la pravilă, lipsa
bucuriei lumeşti, refuzul oricărei forme de confort şi de
relaxare. Peste toate o notă evidenta de austeritate, de
simplitate, de modestie, de ariditate, în hainele lor, în
PĂRINTELE PETRONIU
curte, în chilii, la biserică, la trapeza, la veşmintele de

slujbă, etc. Va fi fost o pricină obiectivă şi puţinătatea
mijloacelor materiale, nevoile mari ale Schitului într-o
perioadă de restaurare a întregului complex mănăstiresc,
dar cine l-a cunoscut pe Părintele Petroniu citeşte în
această imagine a Schitului chipul monahismului românesc
aşa cum l-a înţeles şi l-a dorit dânsul: smerit la faţă, dar
închegat şi robust în duh.
Când ajungi la Schitul Prodromu, încă de la intrare nu
poţi să nu sesizezi diferenţa între acesta şi majoritatea
aşezămintelor greceşti, unde te întâmpină
monumentalitatea, preţiozitatea, strălucirea interioarelor
bisericilor, a obiectelor bisericeşti, a veşmintelor preoţeşti
şi fastul deosebit al slujbelor, mai ales la marile sărbători.
La români totul este sub semnul refuzului voit sau nevoit al
fastului şi al bucuriei şi sub semnul asumării voite sau
nevoite a stării de nevoinţă, de neputinţă şi de pocăinţă. în
timpul Părintelui Petroniu, care totuşi a prins mileniul al
treilea, încă mai erau chilii luminate cu lampa cu petrol, iar
sinodiconul era mobilat cu canapele şi scaune din lemn şi
împodobit cu tablouri şi carpete vechi româneşti. Din
experienţa pe care o am cu Sfântul Munte, de peste treizeci
de ani, am ajuns la concluzia că există o diferenţă evidentă
între monahismul românesc pe de o pane şi cel grecesc sau
rusesc pe de altă parte şi că această deosebire vine de la
firea sau trăsăturile caracteristice dominante ale fiecărui
PĂRINTELE PETRONIU
neam. Sunt de asemenea convins că această diferenţă

exprimă cea mai sănătoasă diversitate pe care Dumnezeu a
aşezat-o în făpturile sale ca temei şi premisă fundamentală
a întâlnirii, dialogului, împărtăşirii reciproce şi iubirii. Nu
avem în vedere aspectele decadente, care există acolo unde
există şi omul, ci formele împlinite ale trăirii monahale.
Monahismul românesc, aşa cum se întrupa el în chipul
Părintelui Petroniu şi la Schitul românesc Prodromu este,
potrivit cu firea românilor, aplecat spre pocăinţă şi
nevoinţă. Faţă în faţă cu Dumnezeu monahii români îşi vad
mai curând condiţia umană neputincioasă, slăbănoagă,
păcătoasă, pe care o reprezintă, şi de aceea nu îndrăznesc
să ridice prea mult ochii Ia cer. Sub povara permanentei
actualizări a sarcinii celei grele a păcatelor, inima lor nu
îndrăzneşte să se deschidă cu speranţă acum şi aici bucu-
riilor cereşti, darurilor lui Dumnezeu, ci aruncă această
nădejde, atât cât poate ea fi, în veacul ce va să vină,
tremurând mai curând la gândul că o poate pierde şi atunci,
datorită netrebniciei firii omeneşti. Monahismul grecesc
mai ales, când este faţă în faţă cu Dumnezeu, pare să fie
mai curând ancorat în nădejdea pregustării acum şi aici a
făgăduinţelor dumnezeieşti ce privesc bunătăţile veacului
ce va să vină, acesta ajutându-l să depăşească pentru un
timp imaginea omului nevrednic şi păcătos. Monahismul
grecesc, cel de la Sfântul Munte mai ales, are o evidentă
orientare eshatologică, este ancorat şi trăieşte anticipat, pe
PĂRINTELE PETRONIU
cât se poate, lumea veacurilor de după sfârşit, realităţile

cereşti ale împărăţiei dumnezeieşti, celei fără de sfârşit. Aşa
am ajuns să trag concluzia că monahismul românesc este
centrat pe nevoinţă, pe pocăinţă, pe asceză, refuzându-şi
bucuria manifestă chiar şi a celei duhovniceşti, în timp ce
monahismul grecesc este dominat de îndrăzneala
eshatologică, de unde bucuria manifestă se exprimă în
fastul cu care este împodobită biserica lor şi în general
slujbele lor. Diferenţa constă numai într-o deplasare a
accentului, încât cele două perspective - pocăinţa cu chipul
spăşit, neîndrăzneţ, auster, pe de o parte şi credinţa în
pregustarea încă de pe acum din darurile cereşti, cu chipul
luminat, bucuros, încrezător, de cealaltă parte - se regăsesc
şi la monahismul românesc şi la cel grecesc, numai că, la cel
românesc este predominată prima şi la cel grecesc este
predominantă cea de-a doua. Alăturarea lor dau o expresie
echilibrată şi frumoasă şi în plus pun cele două neamuri la
un loc în dialog frăţesc şi atitudine de însoţire şi de
dragoste.
Am făcut acest scurt excurs pe tema diversităţii, pentru
că Sfântul Munte, ca republică monahală în care sunt
chemate să convieţuiască aproape toate neamurile
majoritar ortodoxe, este locul unde se pare că Dumnezeu
cheamă neamurile în diversitatea şi specificul lor să trăiască
împreună calea monahală. Nu este întâmplător că una din
problemele cu care se confruntă monahismul aghiorit este
PĂRINTELE PETRONIU
tocmai ceea ce lumeşte numim tensiunea interetnică, adică

provocarea de a fi monah prin raportare imediată la
monahii de alt neam, în cele din urmă de chemarea
dumnezeiască de a fi monah împreună cu monahii de alte
neamuri. Este o chemare care solicită pe cei împricinaţi la o
permanentă definire de sine prin raportare la ceilalţi şi
definirea celorlalţi prin raportare la sine. Se repetă la acest
nivel foarte înalt al existenţei umane chemarea funda-
mentală venită de la Dumnezeu care recapitulează toate
poruncile ce privesc pe aproapele, anume aceea de a-l iubi
pe aproapele, de a ne iubii unii pe alţii.
Diversitatea neamurilor este lăsată de Dumnezeu nu
pentru a se confrunta între ele pentru supravieţuire, ci
pentru a afla în această diversitate temei de întâlnire,
împărtăşire, îmbogăţire reciprocă, însoţire şi iubire, cum
spuneam mai sus.
Există aşadar o expresie riguros românească a monahis-
mului şi, după cum gândesc eu şi alţii în jurul meu, Părintele
Petroniu a întruchipat-o foarte fidel şi la măsura
deplinătăţii. Poate cineva compara cele câteva cărţulii
frumoase, dar smerite, scrise de Părintele şi publicate în
România, cu volumele părinţilor atoniţi greci, contemporani
Părintelui Petroniu, traduse şi publicate şi acestea în limba
română.
Ispita iubirii de neam
PĂRINTELE PETRONIU
Am insistat tară să vreau pe acest aspect pentru că

Părintele Petroniu, aşezat cu hotărâre în Sfântul Munte - în
cei peste treizeci şi trei de ani de vieţuire în Sfântul Munte,
până la trecerea la Domnul, a fost o singură dată în ţară cu
prilejul unei vizite oficiale a Patriarhului Ecumenic - a rămas
un iubitor de ţară şi de români. Ajuns în contextul
multinaţional al Sfântului Munte, s-a aflat frecvent în
postura de a pleda în diferite chipuri în favoarea românilor
şi a românismului şi chiar de a se lupta cu instrumentele lui
pentru cauza românească. Mai mult chiar, pot spune cu
sfială, dar şi cu mult drag, că a fost încercat uneori de ispita
iubirii de neam, aşa cum spunea părintele Dionisie de la
Colciu, un alt mare părinte duhovnicesc român din Sfântul
Munte. Părintele Dionisie mi-a mărturisit mie personal că,
deşi a părăsit ţara şi tot ceea ce însemna ea, neam, părinţi,
rudenii, pământ, etc, şi a mers la Sfântul Munte pentru
Dumnezeu, acolo sub presiunea contextului multietnic s-a
luptat toată viaţa cu ispita iubirii de neam. Acest lucru mi l-
a spus şi părintele Efrem, stareţul Vatopedului, invocând o
mărturisire pe care părintele Dionisie i-o făcea cu durere,
cum că de toate s-a lepădat, aşa cum cere Hristos
Mântuitorul celor care vor să-L urmeze, dar ispita iubirii de
neam l-a luptat până în ultima clipă. Concluzia pe care o
tragem din această atitudine a părintelui Dionisie este că
iubirea de neam este o virtute bineplăcută şi oamenilor şi
lui Dumnezeu, dar, aşa cum citim în Dumnezeieştile
PĂRINTELE PETRONIU
Evanghelii şi cum ne confirmă peste veacuri într-o

continuitate neîntreruptă spiritualitatea monahală, există o
virtute superioară acesteia, o treaptă superioară acesteia şi
anume lepădarea de neamul tău pentru Hristos. Părintele
Petroniu a gustat şi dânsul din ispita iubirii de neam.
Cunoscându-i personal pe cei doi uriaşi români ai Sfântului
Munte, pe părintele Dionisie şi Părintele Petroniu, pot
spune că Părintele Petroniu chiar s-a angajat în lupta pentru
condiţia românilor la Sfântul Munte şi pentru romanitate în
general, faţă în faţă cu grecii şi cu slavii. Cititorul va găsi în
textele publicate aici expresii concrete ale acestei lupte,
precum şi consideraţii privitoare la raportul dintre români şi
celelalte neamuri ortodoxe.
Este drept că Părintele Petroniu se afla în cel mai repre-
zentativ aşezământ românesc de la Sfântul Munte, în timp
ce părintele Dionisie a vieţuit la o chilie, prea puţin
reprezentativă ca atare pentru prezenţa românească. In
lipsa unei mănăstiri româneşti între cele douăzeci de
mănăstiri din Sfântul Munte, Schitul Prodromu a
reprezentat şi reprezintă prezenţa românească la Sfântul
Munte, este mănăstirea românească prin excelenţă. De aici
şi grija şi presiunea pe care le resimt toţi monahii de la
Prodromu şi pe care le-a resimţit cu atât mai mult Părintele
Petroniu, ajuns la Sfântul Munte într-o perioadă în care
Prodromul era aproape în ruină, depopulat, stare care
PĂRINTELE PETRONIU
punea serios în pericol prezenţa şi reprezentarea

românească la
Sfântul Munte. în plus, un alt factor obiectiv care a
provocat reflexul de autoconservare al identităţii româneşti
a fost statutul Prodromului de Schit, adică de aşezare
mănăstirească dependentă de o mănăstire grecească, de
Marea Lavră. Părinţii români de la Prodromu, puţini ca
număr, au dus o reală luptă de supravieţuire în perioada în
care Părintele Petroniu a fost stareţul lor. Şi lupta a fost
încununată de succes. Acum Schitul este aproape în
întregime reconstruit, obştea a crescut mult, aşa încât au
fost depăşite riscurile foarte reale de acum treizeci de ani
care ameninţau cu sfârşitul prezenţa românească la
Prodromu şi care au generat şi legitimat lupta şi strădaniile
despre care vorbim. Mai mult chiar, lucrurile au ajuns la
punctul în care deschiderea Schitului Prodromu spre un stil
arhitectural mai modern şi spre un alt gen de relaţii, prin
noul stareţ, părintele Atanasie, şi cei dimpreună cu dânsul,
poate să fie la fel de legitimă şi să nu mai reprezinte nici cel
mai mic risc pentru identitatea românească a Schitului.
Un alt factor apăsător a fost şi rămâne condiţia monahi-
lor români la Sfântul Munte, resimţită cel mai dureros de
Schitul Prodromu, aceea de a nu fi reprezentaţi la nivelul
Kinotitei, a conducerii colective a Sfântului Munte, unde
sunt reprezentate numai cele douăzeci de aşezăminte cu
statut de mănăstire şi unde se iau toate deciziile care
PĂRINTELE PETRONIU
privesc bunul mers al aşezămintelor monahale, fie că sunt

mănăstiri, schituri sau chilii.
Frustrarea de a nu avea şi noi, românii, măcar o
mănăstire între cele douăzeci, aşa cum au ruşii şi sârbi şi
bulgarii apasă foarte dureros pe toţi românii, dar cu mult
mai mult pe monahii români din Sfântul Munte în general,
şi de la Prodromu în special. Ea este cu atât mai dureros
trăită cu cât ştim că domnitorii români au sprijinit aproape
cinci sute de ani toate mănăstirile din Sfântul Munte şi au
contribuit Ia însăşi supravieţuirea lui o jumătate de mileniu.
Un vis la care Părintele Petroniu începuse să viseze în
ultima perioadă a vieţii sale era eventualitatea ca Schitul
românesc Prodromu să dobândească un statut de
autonomie, dacă nu chiar statutul de mănăstire. Se întreba
dacă nu cumva contextul istoric actual este prielnic unor
demersuri în acest sens. Am avut bucuria să particip în
sinodiconul Prodromului la o discuţie pe această temă cu
dânsul şi cu părintele Justinjan, economul Schitului, în
timpul căreia s-au schiţat chiar câţiva paşi care ar fi putut
promova acest gând. Planul includea implicarea şi
demersuri din partea Patriarhiei Române, a Preşedenţiei
României, a Ministerului de Externe. Spun aceste lucruri,
deşi nu ştiu cât este de oportună mărturisirea lor publică,
pentru a zugrăvi chipul Părintelui Petroniu şi luptele lui
exterioare, mai curând, pentru că la cele lăuntrice nu am
avut acces. Am simţit acest gând al dânsului ca pe o dorinţă
PĂRINTELE PETRONIU
profundă, care ar încununa ostenelile sale pentru

reconstrucţia Prodromului. Dacă cumva se va reuşi ceva în
acest sens, ar fi o împlinire a unui testament al Părintelui
Petroniu cu privire la Schitul Prodromu. Constat însă şi la
mine, dar şi la ceilalţi factori, mult mai importanţi ca mine,
care ar putea face ceva în această direcţie că angajamentul
în direcţia demarării unor paşi concreţi este prea scăzut ca
să fie dătători de speranţă.
Existenţa tensiunilor etnice nu poate fi tăgăduită şi ar fi
o mare amăgire să nu o pomenim. Este cunoscută istoria,
oarecum recentă, care consemna avalanşa slavă-rusească la
Sfântul Munte, la sfârşitul secolului al XLX-Iea, stopată de
revoluţia comunistă din octombrie, după cum este cu
neputinţă să nu citim în reglementările privitoare la Sfântul
Munte din secolul al XX-lea grija grecilor de a ţine sub
control şi într-un echilibru bine stabilit prezenţa monahilor
proveniţi din celelalte neamuri ortodoxe în Sfântul Munte.
Peste toate acestea rămâne suverană voia lui Dumnezeu
care îngăduie şi duce lucrurile acolo unde doreşte Dânsul,
activând pedagogia dumnezeiască ce urmăreşte împlinirea
scopului ultim, acela al mântuirii oamenilor acum şi în veci,
dar şi scopul special şi punctual, care în cazul Sfântului
Munte este chemarea de a vieţui ca monahi mai multe
neamuri împreună, chemarea de a depăşi în Hristos limitele
naţionale, culturale, depăşirea neînsemnând desfiinţare, ci
valorizare, nu în temeiul criteriilor lumeşti, ci în temeiul
PĂRINTELE PETRONIU
criteriilor dumnezeieşti, valorizare nu din perspectiva lumii,

ci din perspectiva lui Dumnezeu.
Reconstrucţia Prodromului
Părintele Petroniu este cu adevărat ultimul mare ctitor
al Prodromului. Alături de dânsul, într-o conlucrare strânsă,
complementară, duhovnicească, se află părintele Justinian,
neobositul iconom al Schitului în perioada stăreţiei
Părintelui Petroniu. Când, în vara anului 1979, am poposit
pentru prima dată la Prodromu pentru câteva zile, aveam
să constat cu ochii mei starea de ruinare în care se aflau
clădirile Schitului, precum şi precaritatea obştii. Părintele
Petroniu sosise cu un an înainte, în 1978, însoţit de doi
ucenici, părintele Atanasie, actualul stareţ şi părintele
Prodromu. înaintea dânşilor mai sosise un grup mic, din
care nu ştiu câţi se stabiliseră la Prodromu. Mai trăiau
câţiva din monahii români bătrâni. Convieţuirea cu aceştia a
fost aproape imposibilă, pentru că erau chinuiţi de părerea
că noii veniţi sunt trimişi de regimul comunist. De aceea au
refuzat comuniunea cu ei. Nu intrau în biserică cu ei şi nici
nu mâncau Ia trapeză împreună. Au fost ani grei, de
aşezare, în care nu s-a putut face mai nimic în Schit. Cu
ajutorul lui Dumnezeu, dar şi cu răbdarea şi înţelepciunea
Părintelui Petroniu, Schitul avea să treacă după câţiva ani în
administrarea şi gospodărirea noilor-veniţi. După un
interimat asigurat de părintele Ilarion Lupaşcu în anul 1984,
Părintele Petroniu preia stăreţia pe care o va deţine timp de
PĂRINTELE PETRONIU
27 de ani, până cu puţin timp înainte de trecerea la

Domnul. Perioada stăreţiei Părintelui Petroniu este cea în
care Prodromu renaşte la propriu, din toate punctele de
vedere. Numai cine ştie starea în care era la sfârşitul anilor
'70 poate înţelege efortul uriaş care s-a făcut pentru ca
acesta să arate aşa cum arată astăzi. A fost jertfa cea mai
mare, asumată conştient de Părintele Petroniu şi de obştea
Prodromului în această perioadă. A se ţine seama că tot
ceea ce s-a făcut - reconstrucţii, tenovări, construirea
atelierelor de pictură, sculptură, legătorie de cărţi, croitorie,
tâmplărie, mecanică, amenajarea grădinilor prin ridicarea
de ziduri de piatră protectoare - s-a făcut în condiţii foarte
grele, lipsuri materiale, lipsa oricărui ajutor din ţară şi, mai
presus de toate, cu un număr foarte mic de monahi ai
Schitului.
Toate acestea se întâmplau în acelaşi timp cu
respectarea neştirbită a regimului slujbelor şi a pravilei
călugăreşti de către toată obştea, dar înainte de toţi de
către Părintele Petroniu. Nu a fost timp pentru dezvoltarea
prea multă a cântării bisericeşti, nici învăţarea limbii
greceşti sau pentru studiu în general, dar de la programul
de slujbe şi de la pravilă nu s-a făcut nici un rabat. îmi
amintesc cum se plângeau deseori fraţii mai tineri din obşte
nouă, celor care mai treceam pe acolo, că ar fi dorit şi dânşii
să aibă timp să ridice nivelul cântării bisericeşti, să înveţe
limba greacă, să fie mai odihniţi la slujbă...
PĂRINTELE PETRONIU
Din partea Părintelui Petroniu, sacrificiul a fost cu atât

mai mare, cu cât lucrurile acestea erau făcute de un om
dedicat rugăciunii şi slujbelor bisericeşti şi nevoinţelor
monahale în ansamblul lor, dar şi unui mare iubitor de
cultură, de lectură. Mulţi dintre monahii români care plecau
la Prodromu, odată ajunşi acolo şi confruntaţi cu regimul de
osteneală fizică pe care-l presupuneau lucrările de
reconstrucţie, plecau în altă parte. Părintele Petroniu
dimpreună cu un grup nu prea numeros de fraţi au dus
greul reconstrucţiei Prodromului. întrucât nu putea să
sacrifice din rânduiala nevoinţelor sale monahale, Părintele
Petroniu a sacrificat mult din preocupările sale cărturăreşti.
Arhiva dânsului conţine sute şi sute de note bibliografice,
extrase din literatura patristică, dar şi din cea modernă, pe
cele mai diverse teme duhovniceşti, cea mai mare parte
însă pe tema monahismului. Multe dintre ele erau clasifi-
cate tematic în dosare. Fără îndoială, Părintele strângea
informaţii pentru eventuale proiecte editoriale. Tot ca o
dovadă a preocupărilor sale cărturăreşti stau legăturile sale
strânse şi corespondenţa pe care a avut-o cu oameni de
cultură ca Acad. Virgil Cândea sau istoricul român de la
Paris Petre Năsturel, cu ierarhi români cărturari, ca Antonie
Plămădeală şi mulţi alţii. Corespondenţa dânsului stă
dovadă şi pentru o mulţime de legături cu personalităţi
bisericeşti şi culturale din Europa, din Franţa, Germania,
PĂRINTELE PETRONIU
Italia, etc. Aceştia veneau ca pelerini la Sfântul Munte şi în

mod special la Schitul Prodromu, pentru Părintele Petroniu.
Părintele Petroniu era mâhnit când tinerii români care
doreau să îmbrăţişeze monahismul la Sfântul Munte
mergeau la alte mănăstiri şi nu veneau Ia Prodromu, tocmai
pentru că era multă osteneală fizică şi mai puţină
mângâiere şi îndulcire de slujbe, de praznice etc. Era
supărat pe tinerii români de foarte bună calitate care
aleseseră Mănăstirea Vatoped, de exemplu, sau alte
mănăstiri atonite. De câteva ori am ajuns la Prodromu
însoţit de părintele Daniil de la Vatoped, fiul lui Octavian
Cotescu şi al Valeriei Seciu. Am simţit că s-a produs
oarecare împăcare cu situaţia. Părintele Daniil ajunsese
deja unul dintre cântăreţii de frunte de la strana
Vatopedului, cunoscător al limbii greceşti noi şi traducător
din greaca veche. Era profilul de monah român de care tare
ar fi avut nevoie Prodromu. Nu mă îndoiesc că Părintele
Petroniu, el însuşi un cântăreţ de strană neîntrecut şi un
mare iubitor de cântare bisericească, un neobosit cititor şi
chiar traducător din limba greacă, l-a plăcut mult pe
părintele Daniil şi tare l-ar fi mângâiat gândul apartenenţei
lui la obştea Prodromului. In fond, totul venea de la
numărul insuficient de monahi de la Prodromu, care trebuia
să facă faţă unor solicitări prea mari în vederea restaurării
Schitului în lipsa argaţilor şi care trebuia să acopere şi tot
programul mănăstiresc propriu zis. Şi eu am primit o
PĂRINTELE PETRONIU
mustrare de la Părintele în acest sens. Obişnuiam să merg la

Mănăstirea Vatoped, pentru că ajunsesem la o relaţie
frumoasă cu obştea de acolo şi cu părintele stareţ Efrem şi
chiar la o colaborare în favoarea studenţilor între
Facultatea de teologie din Bucureşti şi Mănăstirea Vatoped.
Odată mi-a spus mustrător: „Ce cauţi frate, acolo? De ce nu
vii la noi?!" Eu mergeam aproape de fiecare dată şi pe la
Prodromu, dar şederile mai lungi le făceam la Vatoped. l-
am mărturisit, cu oarecare jenă că o fac pentru că-mi plac
slujbele lor şi cântarea şi în general programul mănăstirii.
„Le dă mâna, frate", mi-a răspuns oarecum răutăcios,
„pentru că au o sută cincizeci de argaţi!" Apoi, a recuperat
rememorând nostalgic vremurile de altădată: „Ei, aşa era şi
la noi la Neamţ în perioada interbelică! Se întreceau părinţi
cu cântarea la două străni..
Acum, când scriu aceste rânduri, sunt nevoit să
recunosc spăşit şî către Părintele Petroniu, acolo în lumea
drepţilor, unde este el acum, dar şi către mine însumi că
ceea ce mă determina să merg mai mult la Vatoped era şi
programul foarte confortabil şi regimul de oaspete răsfăţat.
Mi-am arătat mereu disponibilitatea de a ajuta Schitul
Prodromu, dar am racut-o prea puţin. Am trimis, la un
moment dat, un cadru didactic şi un număr de studenţi de
la facultate care au ajutat la informatizarea bibliotecii, lucru
care l-a bucurat mult pe preţuitul Părinte Petroniu.
Relaţia mea cu Părintele Petroniu
PĂRINTELE PETRONIU
Am avut cu Părintele Petroniu o relaţie frumoasă şi

îndelungată şi o apropiere care mi-a oferit şi îmi oferă încă
multă mângâiere sufletească. Mă primea cu bucurie şi chiar
cu drag, deşi era atât de zgârcit în a-şi manifesta
sentimentele. Şi eu mă bucuram cu adevărat să-l întâlnesc,
să stau de vorbă cu dânsul, să fiu în preajma dânsului şi să
mă aflu fie şi pentru câteva ceasuri sau câteva zile în
atmosfera austeră a Prodromului românesc. Am rămas
legat de dânsul de la prima vizită la Prodromu, care se
întâmpla în vara anului 1979, când eram doctorand la
Atena, împreună cu Ilie Frăcea, compatriotul care a ales să
rămână, după terminarea studiilor, în Grecia. Am fost ca o
amăgire pentru Părintele atunci, pentru că văzându-ne s-a
bucurat mult, gândind că vom rămâne toată vara şi ne vom
alătura fraţilor din Schit la treburi. Am fi facut-o cu drag,
acesta era şi dorinţa noastră, numai că nu am reuşit să
obţinem permis de şedere în Sfântul Munte mai mult de
patru zile. Părintele Petroniu avea deja şaizeci de ani, dar
era în putere şi se va dovedi de mare ajutor Schitului pentru
următoarele trei decenii şi jumătate. Mi-aduc aminte chipul
dânsului de atunci, şi vorba: „Haideţi, măi fraţilor, să facem
aici ceva treabă! Avem biblioteca de rânduit şi multe altele.
Cum de nu v-aţi îngrijit să primiţi permis de şedere pentru
mai mult timp." Nu am apucat să ne aşezăm. în nădejdea că
vom reuşi să obţinem prelungirea şederii, ne-a trimis a treia
zi la Kareia, cu barca, să rugăm pe însuşi guvernatorul
PĂRINTELE PETRONIU
Sfântului Munte pentru prelungire. Drumul acela cu o

bărcuţă cu motor în care de-abia încăpeam trei persoane
mi-a rămas ca momentul cel mai impresionant al primei
mele şederi la Sfântul Munte. Cu binecuvântarea Părintelui
Petroniu, am plecat din Schit, noi doi şi părintele Prodromu,
pe la două noaptea, pe jos vreo patruzeci de minute până la
arsanaua Schitului, pe un drum coborâtor în pantă destul de
abruptă. Călătoream pentru prima dată pe mare cu o
bărcuţă. Am pornit timid. Părintele Prodromu Ia cârmă şi
noi în spatele dânsului. Era o noapte întunecată de nu
vedeai nimic. Marea era neagră, cerul înnorat. Un timp am
mers în tăcere. De la un moment dat, am început să
întrebăm pe părintele Prodromu, şi dânsul un tinerel la
vremea aceea, învăţat mai curând cu drumurile din codrul
Sihăstrei, decât cu drumul pe mare, dacă nu este riscant
mersul pe mare cu o bărcuţă aşa de mică. Dacă se iscă
furtuna avem timp să ajungem la ţărm? Părintele nu ştia
nici dânsul ce să ne răspundă. înaintam ca melcul, într-o
linişte de mormânt, auzind numai motoraşul bărcii noastre.
Ni se părea că se adună nori negri şi fîoroşi deasupra. Tot
exprimându-ne noi teama care încet-încet ne cuprinsese,
părintele Prodromu a început să fie şi dânsul cuprins de
teamă şi după un timp biruiţi de perspectiva unei furtuni
care ar fi putut să ne surprindă în larg, am tras barca la ţărm
şi am aşteptat zorile. Acestea aveau să ne descopere că
norii aceia fîoroşi erau câteva umbre de nor. Se anunţa o zi
PĂRINTELE PETRONIU
frumoasă. Am pornit din nou la drum şi am ajuns după

patru-cinci ore la Kareia, capitala administrativă a Sfântului
Munte. Nici binecuvântarea Părintelui Petroniu, nici efortul
călătoriei noastre cu barca din capătul Sfântului Munte
până aproape în celălalt capăt nu au înduplecat autorităţile
să ne prelungească şederea. Trişti şi resemnaţi, nici nu ne-
am mai întors la Schit, ci am părăsit Sfântul Munte, punând
capăt cu amărăciune primei noastre experienţe atonite.
Aveam să mai revin abia după căderea comunismului.
Atunci am stat mai mult la Prodromu. Tot o plimbare cu
barca avea să rămână momentul cel mai important, de data
aceasta împreună cu Părintele Petroniu şi cu un frate care
conducea bărcuţă până la Mănăstirea Grigoriu, pe coasta de
Apus a Sfântului Munte, ocolind, desigur, capătul
peninsulei. Ore întregi dus, ore întregi întors de vorbă cu
Părintele Petroniu. Atunci am înregistrat multe din
dialogurile noastre şi am publicat mare parte din ele în
Vestitorul Ortodoxiei, periodicul central al Patriarhiei
Române, la care lucram în vreme aceea. Materialul
respectiv este inclus şi în cartea de faţă. M-a surprins atunci
în mod plăcut şi am fost tare satisfăcut să fiu îndreptăţit de
dânsul în criticile pe care eu însumi le făceam Ia adresa
situaţiei bisericeşti din ţară sau la adresa învăţământului.
întâlneam în dânsul un duh ferm, uneori necruţător. Din
toate mi-a rămas în minte constatarea şi verdictul categoric
pe care-l dădea dânsul privitor la starea bisericească din
PĂRINTELE PETRONIU
România, după căderea comunismului. „Cea mai mare

problemă a Bisericii", spunea, „sunt preoţii. Şi aceasta se
datorează faptului că se ignoră frecvent impedimentele
canonice la preoţie."
Apoi, vizitele aveau să fie din ce în ce mai dese, dar şi
mai scurte. Legătura cu Părintele Petroniu va prinde
consistenţă în planul colaborării editoriale. Ne-a bucurat
mult faptul că Părintele a ales Editura Bizantină pentru a-şi
publica câteva din lucrările sale. A fost cel mai mare dar de
la Dumnezeu, venit din relaţia aceasta. Nu am îndrăznit
niciodată să-i cer eu ceva spre publicare. Ne-a oferit dânsul
cu stilu-i foarte smerit, cum reiese din scrisorile pe care le
publicăm în această carte. Aşa am publicate Icoane
smerite, Chemarea Sfintei Ortodoxii şi Binecuvântat eşti
Doamne. Proză scurtă, cum am spune într-un limbaj literar,
scurte reflecţii pe anumite teme sau medalioane consacrate
unor persoane pe care le-a cunoscut şi care l-au im-
presionat. Textele dânsului sunt adevărate mărgăritare;
cuvânt dulce, simţit, măsurat, care face să reverbereze
discret darul de povestitor al moldoveanului dintr-însul. Ce
păcat că a scris atât
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 49
de puţin. Cuvinte puţine, dar pline de multă putere. Ne-

a făgăduit şi predicile într-una din scrisori, dar tot dorea să
le mai revadă. Slavă Domnului că în cele din urmă ne-au
parvenit, dar, iată, nu aveau să fie tipărite înainte de
sfârşitul său pământesc. In afară de predici, la care a lucrat
şi pe care le-a redactat cu migală într-o formă aproape de
cea finală, Părintele mi-a vorbit în legătură cu o lucrare
despre monahism, lucru confirmat şi de părintele Modest,
ucenicul de chilie din ultimele luni de viaţă. Lucrarea se
intitula Din frumuseţile vieţii călugăreşti, era scrisă într-
un caiet cu coperţi roşii. Cu puţin înainte de sfârşitul său,
Părintele Petroniu, după mărturiile părintelui Modest, i-a
cerut acestuia să caute caietul cu coperţi roşii şi să mi-l
trimită la Bucureşti, spre publicare. Caietul se rătăcise
undeva prin rafturile bibliotecii pentru că nici părintele
Modest nu l-a găsit şi nici Părintele Petroniu care, deşi
foarte slăbit, a făcut efortul să-I caute personal. Nădăjduim
ca într-o bună zi caietul acela să fie descoperit şi să fie
publicat de către Schitul Prodromu, întru pomenirea
Părintelui Petroniu şi spre folosul cititorilor cărora era
adresat.
I-am purtat Părintelui Petroniu un mare respect. De al-
tfel, cu statura sa de monah devotat impunea mult respect.
Am nutrit pentru dânsul multa apreciere şi o simpatie
deosebită. Am simţit şi dinspre dânsul o apropiere care m-a
onorat şi mi-a dat multă mângâiere. Apropierea aceasta mi-
a dat curaj ca, la una dintre ultimele noastre întâlniri, să-i

cer pur şi simplu ceva de la dânsul ca binecuvântare. M-am
surprins şi eu cu îndrăzneala şi l-am surprins şi pe dânsul.
îmi rămăsese în minte sfatul unui bun prieten grec, iubitor
din monahi, domnul Stelian Kementzetzidis, teolog şi
editor, de a căpăta ceva, un obiect cât de mic, de la monahii
îmbunătăţiţi. „Ce să-ţi dau, frate?" a răspuns nedumerit
Părintele. Apoi îl văd că se întoarce, se duce la chilie şi vine
cu o cruce preoţească de piept, pe care o primise dânsul de
la un mitropolit al Scaunului Ecumenic. Am primit-o şi o
păstrez cu bucurie, ca pe un dar preţios de la un mare
monah.
Am ţinut mult să fiu prezent la înmormântarea Părinte-
lui Petroniu. Ştiind că la Sfântul Munte monahii se
înmormântează foarte repede, uneori chiar în aceeaşi zi şi
de cele mai multe ori a doua zi, mă temeam că nu o să am
suficient timp pentru a ajunge. De aceea, l-am rugat
stăruitor pe părintele Modest să-mi comunice cât poate de
repede evenimentul trecerii la Domnul a Părintelui, pentru
ca să apuc să ajung şi eu la înmormântare. îi mulţumesc şi
pe această cale şi-i rămân recunoscător. Aşa s-a întâmplat
să fiu primul căruia i s-a adus la cunoştinţă vestea morţii
Părintelui Petroniu. Intr-o scrisoare ulterioară, părintele
Modest aminteşte: „A trăit demn şi a murit demn. Nu i-a
fost frică de moarte, nici în viaţă, nici pe patul morţii. A
murit cu mine-n casă şi nu mi-a dat de veste. Am rămas
năuc când am văzut că nu mai respiră şi sub această

impresie v-am sunat atunci şi v-am spus că a murit, dar nu
sunt sigur ca a murit". în aceeaşi seară am plecat şi a doua
zi dimineaţă intram în Sfântul Munte. La înmormântare a
fost multă lume. Mulţi închinători români aflaţi în Sfântul
Munte sau veniţi special. S-au adunat şi toţi călugării
români din Sfântul Munte, dar şi monahi greci, de la Marea
Lavră şi de la alte mănăstiri. în ziua înmormântării a suflat
un vânt puternic, cum frecvent suflă în capătul Sfântului
Munte, unde românii şi-au aşezat mănăstirea.
părintele petroniu tañase - un părinte întru totul

îngeresc
— Costion Nicolescu -
Nu pot să spun că am visat sau dorit cu ardoare să merg

în Sfântul Munte, aşa după cum, în general, n-am fost nicio-
dată un poftitor nesăţios să merg în străinătate. Dar, ori de
câte ori mi s-a ivit prilejul s-o fac, m-am bucurat nespus.
Trebuie, totuşi, să mărturisesc că de la un timp mi se
insinuase tot mai mult dorinţa de a merge acolo, asta
venind dintr-un motiv care poate părea a avea mai mică
anvergură. Voiam să-l întâlnesc faţă către faţă pe Părintele
Petroniu Tănase, cunoscutul duhovnic de la Schitul nostru
Prodromu, şi mă temeam că nu voi ajunge s-o mai fac.

Veştile de acolo îmi vorbeau despre slăbirea continuă a
puterilor sale fizice. El era punctul meu de „acasă", acolo.
De aceea, atunci când Dumnezeu S-a milostivit şi mi s-a
oferit prilejul unui pelerinaj, am purces la el cu entuziasm,
bucurându-mă enorm, ca de un dar preţios ce era.
întrezăream posibilitatea intrării într-o poveste capabilă să-
mi dezvăluie taine luminate. Am plecat aşa cum ai pleca la
rai, dar cu gândul că voi ajunge acolo fară să mai trec prin
moarte.
Aşadar, pentru mine, unul dintre motivele importante
de a merge în Sfanţul Munte a fost acela de a-l întâlni faţă
către faţă, în această lume, pe Părintele Petroniu Tănase de
la Schitul Prodromu, schit românesc ţinând de Marea Lavră.
Prima dată îl auzisem vorbind despre el, extrem de laudativ,
pe Mihai Urzică, pe la jumătatea anilor '70. încă se afla pe
vremea aceea Părintele Petroniu la mănăstirea Sihăstria,
având ca ascultare, dacă nu mă înşel, să se ocupe de
biblioteca mănăstirii. Puţin mai târziu aveam să aflu că a
plecat la Muntele Athos, lucru care a produs la momentul
respectiv oarecare mâhnire, deoarece mi se părea că era
mare nevoie de el aici. Totul a fost considerat puţin şi ca un
sacrificiu, ca o plecare într-o misiune deloc uşoară. Plecarea
avea loc într-o perioadă de mare dificultate a Bisericii,
îndeosebi a monahismului nostru, mereu pus sub
observaţia atentă a Securităţii. Sunt de atunci 35 de ani,
cum se spune, o viaţă de om. La Sfântul Munte, Părintele a

găsit schitul într-o stare jalnică. Toate clădirile se aflau în
paragină, ploua în biserică, uşile erau crăpate... Cei câţiva
bătrâni care se mai aflau în mănăstire nu aveau puterea să
se mai ocupe de tot ceea ce implică administrarea şi
gospodărirea unui locaş atât de important din toate
punctele de vedere. Părintele s-a dedicat cu trup şi suflet
unei cauze care părea aproape imposibilă: renaşterea
mănăstirii. Trebuie să ţinem seama că ne aflam în timpul
stăpânirii comuniste, când comunicarea clericilor şi
credincioşilor români din ţară cu Sfântul Munte era extrem
de dificilă. De asemenea situaţia generală a Sfântului
Munte era în vremea aceea destul de deplorabilă. între
timp, cu toate că vremurile s-au schimbat semnificativ în
ceea ce priveşte libertatea de mişcare, Părintele Petroniu
nu a revenit în ţară decât o singură dată, prin 1993.
Când am ajuns să fac Alfa ţi Omega, am început să-i tri-
mit cu oarecare periodicitate (mai multe numere într-un
pachet) suplimentul. In legătură cu aceasta, ar fi de povestit
şi acest episod, semnificativ şi oarecum amuzant. în anul
1995, Ion Raţiu, patronul Cotidianului, a făcut o vizită,
împreună cu cei doi fii ai lui, la Muntele Athos, principala
lor destinaţie fund Schitul Prodromu. Prezentându-se
Părintelui stareţ, î-a spus, pe lângă altele, şi faptul că este
fondatorul şi finanţatorul gazetei. Atunci, Părintele
Petroniu, l-a rugat să aştepte puţin, după care a plecat şi s-a
întors cu mai multe numere din Alfa ţi Omega, vorbind

foarte laudativ despre supliment. Surpriza lui Ion Raţiu a
fost mare şi plăcută, producându-i un vădit sentiment de
mândrie. Dacă până atunci admisese suplimentul pe baza
încrederii în directoarea ziarului, minunata Doina Bască,
acum i-a acordat mai multă atenţie. La întoarcere a solicitat
insistent să fac un interviu cu el pentru Alfa ţi Omega, o
convorbire în care-şi exprima entuziasmul pentru tot ceea
ce petrecuse şi se petrecuse cu el în Sfântul Munte. în
continuare, i-am trimis Părintelui Petroniu, şi, prin el,
Sfântului Schit, o bună parte din cărţile mele. I-am mai
trimis urări de bine cam la fiecare Paşte şi Crăciun. Mi-a
răspuns absolut de flecare dată cu multă bunăvoinţă şi
dragoste, cu reală afecţiune părintească, scriind epistolele
cu propria-i mână, cu un scris coborât parcă de la vechii
caligrafi. Nu de mult mă plânsesem dânsului că nu mă
învrednicesc să ajung acolo, ca să-I întâlnesc direct. Mi-a
răspuns că nu este nimic mai simplu, că trebuie numai să-l
anunţ când intenţionez să vin şi că totul se rezolvă cu
uşurinţă. Acesta este post scriptum~u\ scrisorii:
11.1.2008
„ Vă aşteptăm cu multă bucurie în pelerinajul
athonit şi prodromit. Formalităţile de intrare sunt
simple. Ne anunţaţi: numek, numărul paşaportului sau
al buletinului de identitate şi data intrării în Athos. Când
veniţi la Athos, vă prezentaţi la Biroul vizitatorilor la

Uranopolis, de unde primiţi aprobarea cuvenită."
Ierom. Petroniu
Dar a trebuit ca să apară acea ocazie a unui pelerinaj or-
ganizat de Arhiepiscopia de la Alba Iulia, cu sprijinul direct
al înalt Preasfinţitului părinte Andrei, de altfel un prieten
foarte apropiat al Sfântului Munte. Aşadar, aşteptam cu
mare emoţie această întâlnire. Aveam să constat că acelaşi
lucru se petrecea şi cu Părintele Petroniu, deoarece lista cu
numele noastre ajunsese acolo.
Părintele Petroniu este de-acum destul de înaintat în
vârstă şi ajuns de unele slăbiciuni trupeşti. Una dintre
acestea este şi aceea că nu mai aude bine, şi atunci este
nevoit să se folosească de un aparat auditiv. Din păcate, era
unul care nu ştiu ce avea, dar cel mai adesea tiuia
îngrozitor, ce! puţin pentru noi, cei care-i stăteam în
preajmă. Nu ştiu ce auzea el, căci nu părea deranjat. Ca să
te faci înţeles, trebuia să stai pe partea pe care avea acest
aparat şi să vorbeşti destul de tare. Aşa se face că la ptimele
prezentări nu a înţeles prea bine care dintre pelerini este
„domnul Costion." Şi tot întreba şi tot aştepta cu ne-
nerăbdare să dea de el. Până la urmă s-a întâmplat acest
lucru. Am avut cu el 2-3 întâlniri comune. Una de
dimineaţă, mai lungă, când ne-a vorbit mai pe îndelete.
Despre ce?
Despre documentele tomâneşti din Sfântul Munte

Athos
„Sunt cel puţin vreo 25-30 de mii de documente, aşa
a evaluat un domn Florin Marinescu, care trăieşte în
Grecia şi s-a pus să le cerceteze şi să le tipărească. Au
apărut mai multe lucrări în limba greacă, dar şi un
volum în limba română, despre documentele de la
Xiropotamu, editat de Universitatea din Iaşi. Ele se
referă îndeosebi la relaţiile Ţărilor Române cu Muntele
Athos, la danii, U închinări, U tot felul de binefaceri.
După căderea Bizanţului sub turci, h 1453, Ţările
Române au fost vreme de vreo 500 de ani una dintre
resursele principale de susţinere şi întreţinere a
Sfântului Munte, ca de altfel şi a altor locuri sfinte. Şi
asta fără recompense şi jară interese. Gratis! De unde
aveau Moldova şi Muntenia această putere? Că nu erau
atunci tractoare, maşini şi unelte pentru o agricultură
intensivă. Se lucra cu sapa, cu hâr-leţul, cu grebla, cu
coasa... Astea erau uneltele. Şi, cu aceste unelte,
poporul avea destul pentru dânsul, şi a avut de-ajuns ca
să dea şi la alţii. Erau aşa de mari producţiile şi bunurile
care ieşeau, încât se făcea negoţ intens cu ţările
Occidentului. Şi acuma?"
Despre dificultatea de a ajunge călugăr cu statut oficial
în Muntele Athos
„Ca să fii călugăr cu statut oficial în Sfântul Munte se

cere să ai cetăţenie greacă, iar aceasta se obţine foarte
greu. Pentru români, de pildă, trebuie ca Patriarhia de la
Bucureşti să intervină pe lângă Patriarhia Ecumenică de
U Constantinopol, iar aceasta din urmă se lasă greu, nu
se ştie de ce. In ciuda unor intervenţii repetate, sunt
solicitări care aşteaptă de aproape 10 ani şi nu au fost
soluţionate. Este ceva mai uşor dacă soliciţi
închinovierea h greci decât la români. De aceea, în
momentul de faţă, se află în Sfântul Munte destul de
mulţi călugări cu statut incert, îngăduiţi totuşi vreme de
ani de zile în această formă. "
Despre statura duhovnicească a poporului român
„Poporul român a beneficiat, ca rădăcini etnice, de
neamuri cu o spiritualitate deosebită. Spiritualitatea
sciţilor, a dacilor nu era atât de idolatră ca cea a grecibr.
Grecia a fost ţara idolilor. Exista la daci, în munţii din
jurul Sarmisegetuzei, un fel de pustnicie sau, în orice caz,
se puteau întâlni oameni care duceau o viaţă
asemănătoare cu a pustnicifor creştini de mai târziu. A
fost o temelie sănătoasă, din punct de vedere spiritual.
Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat
creştinismul la noi avea nişte lucruri asemănătoare cu
creştinismul. Şi de aceea a prins creştinismul foarte bine.
In ţările noastre s-a format un creştinism deosebit:
creştinismul ţărănesc, cu evlavia ţărănească... Vreau să
spun că românii au fost un popor profund credincios.

Oameni simpli, cu un creştinism sătesc. Cu tradiţii
creştine solide. Acum, mai ales de când cu intrarea în
Uniunea Europeană, s-a pervertit viaţa creştină. La
această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună
condiţii. «Noi suntem creştini, cu Hristos, cu Biserică, cu
Cruce, cu Evanghelie, cu toate acestea. Noi cu astea
intrăm în Uniunea Europeană.» Dacă ne primeau cu ele
şi ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-
a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate
extraordinară. Şi au intrat românii într-o stăpânire fără
Dumnezeu. Un popor român care avea respect pentru
familie, pentru copii, un popor cu viaţă frumoasă, cu
tradiţie..., a ajuns acum să fie un popor cu un milion de
avorturi pe an. Se doreşte impunerea căsătoriilor
homosexuale. Apoi, atâtea divorţuri. Se promovează
dezmăţurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se
spune că e libertate şi toată lumea se murdăreşte. Sfinţii
Părinţi consideră că păcatul care murdăreşte cel mai
adânc fiinţa umană este desfrânarea. Şi tocmai aceasta
este mai cultivată. Şi nu numai la oameni în vârstă, ci şi
la copii, încă de la şcoală. Auziţi? Fetiţe de 12 ani, şi fac
copiii Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai
este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse
de Dumnezeu pentru viaţă. Astăzi avem de a face cu o
libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a
pierdut ideea de păcat, şi atunci omul crede că e liber să

facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul
poporului. N-afost de când e lumea aşa ceva." Ca la mulţi
părinţi, şi la Părintele Petroniu întâlnim o mândrie pentru
ceea ce a fost neamul românesc odinioară, amestecată cu
tristeţea pentru starea lui spirituală actuală.
Despre pictura laică (pentru pictorii din grup, dar nu
numai pentru ei)
„E firesc ca pictura să înfăţişeze frumuseţile naturale
ale lumii în care trăim. Natura, sub formele ei. Ca şi
poetul, şi pictorul are un ochi deosebit cu care vede mai
mult decât vede un om obişnuit. Vede frumuseţi, pe care
apoi le prezintă. Caută să înfăţişeze, să surprindă aceste
frumuseţi care trec neobservate de lumea cealaltă. Le
înfăţişează ca să atragă oamenilor atenţia, să vadă şi ei
şi să înţeleagă că lumea în care trăim e frumoasă. Când
Dumnezeu S-a uitat fo lucrul mâinilor Sale a văzut şi a
spus că ceea ce a făcut este bun şi frumos. Sunt în
natură forme şi însoţiri pe care omul obişnuit, deşi le
priveşte, nu le vede, nu le sesizează în frumuseţea lor
profundă. Şi atuncea, pictorii şi artiştii care le surprind
caută să le înfăţişeze şi să le facă vizibile pentru toată
lumea. Şi dacă omul este ajutat să le sesizeze, atunci
nivelul lui de înţelegere şi de trai se ridică, căci în felul
acesta înţelege cum cadrul firesc în care e făcut să
trăiască este mult mai bogat, mult mai frumos. Şi,
atuncea, şi viaţa lui sufletească se înfrumuseţează, se

înnobilează. Da. Poeţii şi artiştii au o menire deosebit de
însemnată, în sensul de a face vizibile frumuseţile cele
ascunse ale firii şi ale fenomenelor pe care Dumnezeu U-
a aşezat în lume. "
Despre gândul la moarte
„ Oamenii se sperie de moarte, le e teamă, le e frică.
Dar moartea este un fenomen natural. Oamenii nu-s
veşnici pe pământ, într-o zi se sfârşeşte viaţa şi omul
care a trăit o viaţă creştinească, frumoasă, ştie că ea nu
s-a încheiat cu mormântul, ştie că de-acuma începe o
nouă viaţă, cea adevărată, cea veşnică. Şi dacă s-a
străduit să ducă o viaţă frumoasă aicea, pe pământ,
atuncea bunurile, simţămintele, trăirile care sunt
imprimate în existenţa lui le duce cu dânsul. Şi intră cu
ele în noua viaţă, în viaţa cea veşnică. O viaţă care va fi
însă mult mai bogată. Pe lângă ceea ce duce omul cu
dânsul, acelea vor fi mult amplificate. Şi fericirea cu care
omul intră în viaţa veşnică este incomparabilă cu toate
fericirile de pe pământ. Este ceea ce a întrezărit
Apostolul Pavel, când a fost răpit la al treilea cer, lucruri
despre care spune că nu le poate descrie în grai
omenesc. Formele noastre de exprimare, noţiunile,
cuvintele, toate acestea sunt firesc legate de condiţiile
naturale în care trăim. Or, acolo lucrurile sunt aşa de
deosebite, aşa de minunate, încât noi, aicea, nu avem
niciun element cu care să putem exprima cum se cuvine

ceva din ele. Creştinul care a trăit aici o viaţă în slujba
binelui şi are nădejde că s-a mântuit, adică a pregustat
din această fericire, nu se sperie de moarte. Ştie că abia
de-acuma înainte se începe. El chiar aşteaptă moartea.
Este ceea ce se întâmplă cu sfinţii. Ei sunt bucuroşi că ea
vine. Oamenii se sperie de moarte când simt că
materialul pe care l-au strâns în lumea aceasta nu-i
satisfăcător. Trăiri păcătoase, vrăjmăşii, dezbinări, ură,
beţie, lăcomie, toate păcatele astea, dacă omul nu s-a
curăţit de ele, le are imprimate în fiinţa lui şi în sufletul
lui. Şi când va învia, trupul lui va fi impregnat de aceste
multe materiale negative. Şi va trebui să se târască cu
ele în vecii vecilor. Şi aia-i nefericirea şi nenorocirea
veşnică. Şi, atunci, sigur că omul se înspăimântă de
moarte. Hristos a înviat cu moartea pe moarte călcând şi
celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Dumnezeu a
desfiinţat spaima de moarte. Şi a réorientât moartea,
făcând din ea trecere de la viaţa acesta terestră h viaţa
cea veşnică. Să ne ajute Dumnezeu să trăim cu lucruri
bune, de care să ne bucurăm în viaţa veşnică. Părintele
Stăniloae spune că realizările frumoase artistice ne
însoţesc viaţa veşnică şi la nivel de neam. Bunuri precum
Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Curtea de Argeş şi toate
celelalte asemenea, poporul român le va avea şi în viaţa
veşnică. Aşadar, cei care au făcut lucruri frumoase

artistice se vor bucura de ele şi în viaţa veşnică. "
Poate că aş fi avut câteva întrebări să-i pun, dar nu sunt
obişnuit să fac acest lucru cu alţii de faţă, aşa încât ele au
rămas în cea mai mare parte nerostite. După ce am văzut
care din cărţile mele sunt în biblioteca Schitului şi care nu
sunt, am mai dăruit două pe care le aveam ia mine
{Elemente de teologie ţărănească şi Bucuria convorbirii).
Am pândit un moment când Părintele ieşea de la chilie,
îndreptându-se spre trapeză, ca să fac acest lucru şi să stau
câteva minute cu el între patru ochi. Au fost vreo 10-l5
minute private, de care tare m-am bucurat, deşi bruiajul
aparatului auditiv era îngrozitor. Şi mi s-a părut a fi
părintele văzător cu duhul. Fără să-i fi spus despre
încercarea în care mă aflam, el mi-a vorbit despre ea şi m-a
îndemnat să am nădejde că o s-o trec cu bine. Sau cel puţin
aşa am înţeles eu, căci datorită aparatului comunicarea nu
era facilă.
Când l-am întâlnit eu, Părintele Petroniu conducea mă-
năstirea mai mult cu duhul lui, dar clar era că el o conducea,
în ciuda vârstei înaintate şi a slăbiciunilor fizice. Nu ştiu cum
va fi arătat în floarea vârstei lui, dar atunci era, vorba
poetului, „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după
port." Mereu se. afla în preajma sa un ucenic sau doi, gata
să-l sprijine, să-i asculte sau să-i intuiască „porunca." Parcă
auzi cuvântul lui Hristos: „Adevăr, adevăr îţi spun: Când
erai mai tânăr te încingeai singur şi umblai unde voiai;

dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te
va încinge şi te va duce unde nu vrei" (Ioan 21, 18). Cu
toate acestea, Părintele Petroniu era prezent cam Ia toate
slujbele şi încă pe întreaga lor durată. Uneori se pleca, se
pleca, de aveai impresia că acu, acu se prăbuşeşte. îţi stătea
inima în loc. Dar nu, parcă mereu în ultima clipă, se redresa,
şi continuă să le fie tuturor pildă de trezvie liturgică.
Şi un post scriptum. La întoarcere, nu imediat, ci după
ce am trecut prin încercarea mea chirurgicală şi m-am
întremat puţin, i-am trimis o scrisoare Părintelui Petroniu
Tănase, cu un chestionar de scurte întrebări, întitulat
generic Sub fulgerarea Duhului. Iată răspunsul sfinţiei sale,
care mi se pare că poate interesa pe oricine este cu luare
aminte la condiţia sa de creştin sau, chiar şi mai simplu, de
om. Nu are nevoie de nici-un fel de comentariu.
28.06.2009
Stimate Domnule Costion,
Am primit scrisoarea Dvs si m 'am bucurat că
pelerinajul atonit v a lăsat amintiri frumoase şi
folositoare. Aflând de suferinţa trupească ce v'a
încercat, v'am pus la rugăciunile sfintei Biserici si ne
rugăm Bunului Dumnezeu să vă dăruiască sănătate
deplină.
Am dat părintelui Iulian lista cu întrebări, la care vă

va răspunde, dacă va avea timpul cuvenit. Dar şi el este
mult ocupat cu spoveditul pelerinilor, şi eu de asemenea
cu treburile obştii, şi călugărului nu-i ajunge timpul
pentru îndeplinirea îndatoririlor sale duhovniceşti. Şi
apoi mă gândesc la ce ar folosi răspunsurile la mulţimea
întrebărilor ce ne faceţi. Folos duhovnicesc? Dar lumea
creştină de astăzi din România nu duce lipsă de hrană şi
încă din belşug, duhovnicească. Niciodată în trecut, ţara
noastră nu a avut atâtea edituri şi librării care tipăresc
şi pun în circulaţie un noian de cărţi şi publicaţii de suflet
folositoare. Dar nivelul creştinesc al poporului, în loc să
crească, cum ar fi normal, dimpotrivă scade, pentru că
puţini mai au timp şi citesc aceste cărţi, deoarece au alte
surse de informaţii pe care le folosesc: televizorul,
internetul ş.a. Şi ca urmare, afirmă un creştin român:
„hoţia, desfrânarea, batjoco-ra, egoismul şi
individualismul au ajuns să definească peisajul urban
românesc. " De aceea, îmi cer iertare dacă socot că
răspunsurile la aceste întrebări nar aduce niciun folos şi
nici timpul numi îngăduie să mă opresc asupra lor.
Prin înmulţirea răului, a păcatului se vede ca lumea
a intrat sub stăpânirea celui rău, a diavolului, care
lucrează cu putere, ştiind că i se apropie sfârşitul. Acesta
este răul cel mai mare din vremea noastră: s a lepădat
lumea de Dumnezeu, Care i-a pregătit pentru veşnicie, şi
a intrat sub stăpânirea diavolului, căruia îi face voia şi

cu care colorează pentru nefericirea sa proprie şi
veşnică. Ci creştinii adevăraţi sunt încrezători în făgă-
duinţa Domnului: „Eu sunt cu voi" şi se străduiesc să
meargă numai pe caUa cea strâmtă a mântuirii, de care
să ne învrednicească şi pe noi Bunul Dumnezeu, cu darul
şi cu iubirea Sa de oameni.
Cu rugăminte de iertare şi doriri de tot binek,
sănătate şi mântuire.
Ierom. Petroniu
îngrijorarea mea s-a dovedit a fi îndreptăţită. Nu după
mult timp, după vreun an şi jumătate, Părintele Petroniu
avea să plece la Domnul, sol iscusit al Bisericii noastre şi al
nostru, al fiecăruia în aparte, al celor care ne-am bucurat de
a fi trecut prin preajma lui. Faptul de a-I fi văzut pentru
câteva zile faţă către faţă o socot a fi o împlinire a unui dor
stăruitor al vieţii mele, un dar preţios, chiar dacă, pe
undeva, îmi stăruie şi regretul de a nu fi ajuns mai devreme
şi de mai multe ori la el, pe când era mai în putere. După ce
am fost o dată, duc acum dorul Muntelui. Dar ştiu, că, dacă
voi mai ajunge la Prodromu, o să mi se pară cam pustiu fără
Părintele Petroniu...
Ieromonahul Petroniu Prodromitul Stareţul Schitului

Românesc din Sfântul Munte (1916-2011)
- Monahul Damaschin Grigoriatul -
Precum farurile luminează şi conduc pe marinari în călă-

toriile lor pe mare, tot aşa şi Biserica lui Hristos are farurile
sale, care luminează pe oamenii ce „stau în întuneric şi în
umbra morţii" din fiecare epocă şi-i conduc pe drumul vieţii
lor. Astfel de faruri duhovniceşti sunt aşezate pretutindeni
de Pronia Dumnezeiască. Nu au lumina lor proprie, ci o
împrumută de la Izvorul de Lumină care este Domnul nostru
Iisus Hristos.
Un far al lui Hristos care a luminat mai mult de trei de-
cenii în Vigla, cea mai pustie şi sudică regiune a Athosului, a
fost stareţul Schitului românesc de obşte al cinstitului Inain-
temergător, Bătrânul Petroniu Prodromitul. Nenumăraţi au
fost creştinii ortodocşi, greci şi români care soseau zilnic Ia
Schitul Prodromul, ca să-l vadă pe Bătrânul ascet şi să audă
cuvintele lui de Dumnezeu luminate.
Cu Părintele Petroniu m-am cunoscut în anul 1982, când
m-am aflat la Schit cu binecuvântarea venerabilului meu
Stareţ, părintele Gheorghe Kapsanis, ca să învăţ limba
română. Dorind să cunosc mai bine personalitatea lui, i-am
cerut câteva date despre familia lui şi despre anii copilăriei,

pe care, într-o bună zi mi le-a încredinţat.
Familia. „M-am născut la 23 mai 1916, în satul Fârcaşa,
judeţul Neamţ, România, dintr-o familie săracă şi cu frică de
Dumnezeu. Am fost penultimul din nouă copii. Părinţii
noştri, Ioan şi Olimpia, creştini simpli şi foarte evlavioşi, s-
au jertfit la propriu pentru copiii lor. Ultimul, Dumitru, a
plecat la cele veşnice la vârstă fragedă, lucru care a
provocat, mai ales mamei, o durere greu de purtat. Nu erau
oameni cu carte. Aveau însă o râvnă nemăsurată pentru
sărbători şi pentru slujbele Bisericii, la care participau fară
să lipsească vreodată. Grija lor principală, dincolo de
creşterea şi educarea creştină a copiilor, era practicarea
zilnică a milosteniei. Chemau pe cei străini de sat acasă la
noi, îi găzduiau şi-i odihneau. Niciodată nu a plecat un
străin cu mâna goală din casa noastră.
Mama mea, în fiecare sâmbătă dimineaţă dădea
milostenie pentru odihna celor adormiţi. Ducea la biserică
un vas cu lapte sau mâncare gătită şi apă şi Ie împărţea
altor creştini. Purta de grijă în mod special vecinilor ei.
După slujba de sâmbătă se ocupa cu spălarea rufelor
noastre, iar după-amiaza gătea pentru a doua zi. Niciodată
nu gătea în zi de duminică. Din momentul în care bătea
clopotul pentru Vecernia de sâmbătă seara, încetau îndată
toate treburile noastre.
Duminica dimineaţa ne îmbrăcam toţi cu hainele noas-

tre curate şi mergeam la biserică. Tatăl nostru se scula mai
devreme dimineaţă. îşi făcea singur rugăciunea, citea
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi după aceea citea
fragmentele din Apostolul şi Evanghelia duminicii. înainte
de a pleca la biserică ceream unul altuia iertare. Ziceam unii
cătte ceilalţi: „Iertaţi-mă!" şi „Dumnezeu să vă ierte!" Lucrul
acesta se întâmpla nu numai cu membrii familiei noastre, ci
şi între vecini.
Posturile de luni, miercuri şi vineri părinţii mei le ţineau
cu mare evlavie şi asprime. Postul Mare era un eveniment
însemnat pentru viaţa creştină a întregii noastre familii.
Pentru această perioadă aveam farfurii, vase şi linguri
separate. Sărbătorile mari ale Paştelui şi ale Crăciunului
ţineau multe zile în satele noastre.
Mama mea era o gospodină nemaiîntâlnită. Cosea,
ţesea la război şi tricota. Ne făcea ea singură toate
hăinuţele noastre: cămăşile, paltoanele, ilicele şi
puloverele. Ţesea de asemenea cuverturi şi velniţe pentru
paturile noastre.
Dacă vreodată se întâmpla să fim mai vioi şi neascultă-
tori şi stricam liniştea şi armonia „obştii" sale, nu ezita să
pună mâna pe vergeluşă. Alteori ne relata exemple din
vieţile sfinţilor şi lucruri pe care le auzea la preot în biserică.
Părinţii ne-au învăţat să avem frică de Dumnezeu, dra-
goste pentru Biserică, respect şi cinstire către toţi ceilalţi
oameni. Toate acestea şi ordinea pe care am moştenit-o de

la ei, au devenit un frumos obicei pentru toţi copiii familiei
noastre. Fraţii mai mari îndemnau pe cei mai mici să
împlinească îndatoririle creştineşti şi respectul reciproc.
Cuvintele urâte şi gesturile nepotrivite erau necunoscute în
familia noastră. Seara, înainte de a ne culca, mama ne
întreba cum am petrecut ziua. Pentru orice lucru ce nu
trebuia făcut primeam şi un canon.
În Joia Mare a fiecăruia an, mama pleca dimineaţa de-
vreme şi se întorcea acasă după-amiază târziu. Cerceta pe
cei bolnavi şi le spăla picioarele, asemenea Domnului, Care
în acea zi spăla picioarele ucenicilor Săi. In Vinerea Mare,
mama era toată ziua cu ochii umflaţi de plâns. Ne zicea:
«Câte a pătimit Domnul nostru Iisus Hristos pentru noii
îmi vine să plâng neîncetat si să oftez de durere.» In
Sâmbăta Mare, când noi ne minunam de cozonacii şi de
cornuleţele pe care le pregătise pentru Paşti, dânsa ne
spunea: «.Le-am făcut atât de frumoase, nu ca să ne
mulţumim noi măncându-le, ci pentru slava Domnului
nostru, care va învia mâine.»
Când a ajuns la vârsta bătrâneţilor suferea de multe
boli, dar niciodată nu a lipsit de la biserică. De multe ori o
vedeam ziua cum îngenunchea în faţa icoanelor. Zicea
repede rugăciunile pe care Ie avea de zis, făcea câteva
metanii apoi alerga iarăşi la treburi în afara casei. Zicea
rugăciunea lui Iisus şi chema pe Maica Domnului cu multă
căldură şi neclintită încredere în ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru moarte era pregătită cu mult timp înainte. Cămaşa
de moarte, cearceaful alb pentru sicriu şi un mănunchi de
lumânări le păstra în dulapul ei. Câteva zile înainte de a
muri, a chemat pe sora mea, Glicheria, şi i-a zis: «Să chemi
pe părintele Ioan să mă spovedească ţi să mă împărtă-
şească.» A postit trei zile, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu
Preacuratele Taine. După Sfânta împărtăşanie faţa ei
strălucea. Avea o mare bucurie, pe care niciodată nu o
arătase până atunci.
După puţin a început să cânte diferite tropare: Hristos
a înviat din morţi... Câţi în Hristos v-aţi botezat...
Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru..., troparul
Pogorârii Sfântului Duh şi altele. Apoi zicea fără încetare
rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-
mă pe mine păcătoasa! şi Maica Domnului, miluieşte-mă
pe mine păcătoasa! Din când în când rostea Psalmul 50:
Miluieşte-mă Dumnezeule... şi repeta rugăciunea:
Doamne, primeşte pe cei ce vin la Tine şi ca pe cea din
urmă primeşte-mâ şi pe mine, păcătoasa şi netrebnica!
Ultima ei noapte nu a dormit deloc. Se ruga într-una în
şoaptă. Apoi a zis Glicheriei: «Să-mi faci pomană
frumoasă cu colivă, prescură şi cu flori. Şi să spui
Părintelui Petroniu să mă pomenească mereu la Sfânta
Liturghie.» Marţi dimineaţa, pe 4 iulie, când s-au arătat
primele raze de soare la fereastra camerei unde era, a cerut
Glicheriei să-i dea lumânarea. A deschis ochii şi a şoptit:

«Iartă-mâ!» Apoi, s-a întors în partea cealaltă şi a adormit
somnul cel de veci. Sufletul ei sfânt a zburat din vasul de lut
al trupului la cer, după ce mult s-a chinuit şi s-a necăjit în
viaţa aceasta. Faţa ei era liniştită şi un zâmbet uşor se schiţa
pe buzele ei. Mama mea, Olimpia, a trăit aproape 87 de ani,
din care 38 de ani cu bărbat şi ceilalţi 25 ca văduvă. A
adormit la 4 iulie 1967, iar tatăl meu s-a născut în 1873 şi a
murit pe 1 august 1942.
Studiile. După absolvirea şcolii generale din sat, la
vârsta de paisprezece ani, s-a înscris ca novice la vestita
Mănăstire Neamţ, din nordul României. Acolo a terminat şi
seminarul teologic. Atunci s-a cunoscut şi cu tânărul Ilie,
cuviosul Ioan Iacob Hozevitul de mai târziu, ale cărui sfinte
moaşte au fost descoperite neputrezite la Mănăstirea
Sfântul Gheorghe Hozevitul din Palestina, în anul 1960.
A fost chemat de patriarh să slujească la catedrala patri-
arhală, cu hramul „Sfinţi împăraţi Constantin şi Elena" din
Bucureşti, unde a şi fost hirotonit diacon şi preot. Stătea la
Mănăstirea Sfântului ierarh martir Antim Ivireanul, unde îşi
îndeplinea şi îndatoririle sale monahale. Studia în acelaşi
timp teologia, filologia şi matematica (pe ultima nu a
terminat-o). A predat, mai târziu, limbă franceză, muzică
bizantină, catehetică, pedagogie şi omiietică la Seminarul
Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Aici s-a făcut cunoscut
prin vieţuirea sa monahală foarte aspră, bogăţia

cunoştinţelor şi darul cuvântului şi al învăţării celorlalţi.
In anul 1949, vestitul monah Cleopa a fost trimis îm-
preună cu treizeci de monahi de la Mănăstirea Sihăstria să
populeze Mănăstirea Slatina. A fost urmat şi de Părintele
Petroniu. Când părintele Cleopa s-a întors la Mănăstirea Si-
hăstria, în anul 1956, Părintele Petroniu a fost ales stareţ al
Mănăstirii Slatina, având sub îndrumarea sa duhovnicească
în jur de şaptezeci de monah.
In 1959, prin Decretul nr. 410 - dat de regimul ateist de
atunci - care prevedea scoaterea monahilor din mănăstiri, şi
Părintele Petroniu a fost obligat să se întoarcă în lume.
Pentru că a refuzat să lepede schima monahală, dar şi din
pricina influenţei mari pe care o avea asupra monahilor şi a
credincioşilor evlavîoşi români, a fost considerat periculos
de către regimul politic. De aceea a fost angajat ca portar la
Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Curtea de Argeş,
a cărei biserică data din 1517 şi era considerată monument
istoric.
Monah Aghiorit. Anul 1975 a fost hotărâtor pentru pe-
rioada ulterioară a vieţuirii sale monahale. Face primul său
pelerinaj la Sfântul Munte. In cele din urmă, în 1978, s-a re-
tras în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte şi a intrat
în obştea Schitului Cinstitului Inaintemergător, al Marii
Lavre. Din 1985 până aproape de moartea sa a fost Stareţul
Schitului, adică aproape 25 de ani. De atunci nu a mai fost
în România, decât o singură dată, în 1993, la invitaţia

Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, pentru a face parte din
delegaţia acestuia care avea să participe la sfinţirea
Mănăstirii Sâmbăta de Sus. Principalii săi colaboratori au
fost părintele Justinian, părintele Atanasie - actualul stareţ
al schitului - şi părintele Prodromu.
Din clipa în care a venit, a îndrăgit mult Sfântul Munte.
Se bucura de evenimentele plăcute şi-i părea rău de
împrejurările neplăcute din viaţa Sfântului Munte. Deşi a
sosit la Sfântul Munte în vârstă de şaizeci şi doi de ani, şi-a
împropriat tot
Sfântul Munte, i-a iubit cu multă râvnă, l-a slujit, I-a
cinstit cu viaţa sa sfântă şi, în cele din urmă, i-a lăsat şi
moaştele sale ascetice.
Nevoinţele ascetice. Actualul stareţul al Schitului
Prodromu, părintele Atanasie, ne-a povestit următoarele:
„Am vieţuit împreună la Sihăstria trei ani, înainte de a veni
la Sfântul Munte. Acolo, când era mai tânăr, Părintele
Petroniu făcea noaptea mii de metanii, pe care le-a
continuat - din ce în ce mai puţine — până la sfârşitul vieţii
Iui, când ajunsese să facă cincizeci de metanii. Avea multă
evlavie pentru Sfântul Munte. Nu râdea niciodată. La Sfânta
Liturghie plângea deseori. Slujea Sfânta Liturghie sâmbăta,
la marile sărbători şi la privegheri. In timpul Sfintei Liturghii
nu se aşeza niciodată. Această rânduia-lă a păstrat-o cu
sfinţenie până când a căzut Ia pat".
De Ia părintele Daniil, care vieţuieşte în Schit din 1996,

am aflat următoarele: „Avea un ceas deşteptător pentru a
respecta cu multă stricteţe programul. Dar îl folosea foarte
rar, deoarece avea probleme cu auzul. Nu a lipsit niciodată
de la biserică şi niciodată nu a întârziat la slujbe. Până la
vârsta de nouăzeci de ani a participat la slujbele din biserică
fără întrerupere. Iubea cântarea bisericească, deoarece era
el însuşi protopsalt şi deseori cânta cu vocea sa melodioasă
şi pătrunzătoare. Slujbele de opt până la zece ore i se
păreau scurte. A se reţine şi faptul că era şi profesor de
muzică. împreună cu părintele Nectarie protopsaltul cântau
la privegherile Schitului, ajutaţi de fraţii mai tineri.
Totdeauna ne spunea să citim rar şi cu simţirea, pentru că
stăm în faţa lui Dumnezeu şi în casa Lui şi a sfinţilor Lui. De
aceea şi era împotriva oricărei discuţii în biserică. Nu
vorbea niciodată în biserică cu cineva, decât atunci când era
mare nevoie. Iubea atât de mult biserica, încât ne spunea că
omul creştin, şi bolnav să fie, trebuie să prefere să meargă
la biserică, decât să stea în pat. Din pricina slăbiciunilor
bătrâneţii, cu şaptezeci de zile înainte de a muri, a încetat
să mai vină la biserică. Până în ultima zi, atât cât a venit la
biserică, nu se aşeza în timpul Sfintei Liturghii. Când era mai
tânăr nu se aşeza deloc în strană, la nicio slujbă. Când a
îmbătrânit pedagogie şi omiletică la Seminarul Teologic de
la Mănăstirea Neamţ. Aici s-a făcut cunoscut prin vieţuirea
sa monahală foarte aspră, bogăţia cunoştinţelor şi darul

cuvântului şi al învăţării celorlalţi.
în anul 1949, vestitul monah Cleopa a fost trimis îm-
preună cu treizeci de monahi de la Mănăstirea Sihăstria să
populeze Mănăstirea Slatina. A fost urmat şi de Părintele
Petroniu. Când părintele Cleopa s-a întors la Mănăstirea Si-
hăstria, în anul 1956, Părintele Petroniu a fost ales stareţ al
Mănăstirii Slatina, având sub îndrumarea sa duhovnicească
în jur de şaptezeci de monah.
In 1959, prin Decretul nr. 410 - dat de regimul ateist de
atunci - care prevedea scoaterea monahilor din mănăstiri, şi
Părintele Petroniu a fost obligat să se întoarcă în lume.
Pentru că a refuzat să lepede schima monahală, dar şi din
pricina influenţei mari pe care o avea asupra monahilor şi a
credincioşilor evlavioşi români, a fost considerat periculos
de către regimul politic. De aceea a fost angajat ca portar la
Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Curtea de Argeş,
a cărei biserică data din 1517 şi era considerată monument
istoric.
Monah Aghiorit. Anul 1975 a fost hotărâtor pentru pe-
rioada ulterioară a vieţuirii sale monahale. Face primul său
pelerinaj la Sfântul Munte. în cele din urmă, în 1978, s-a re-
tras în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte şi a intrat
în obştea Schitului Cinstitului Inaintemergător, al Marii
Lavre. Din 1985 până aproape de moartea sa a fost Stareţul
Schitului, adică aproape 25 de ani. De atunci nu a mai fost
în România, decât o singură dată, în 1993, la invitaţia

Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, pentru a face parte din
delegaţia acestuia care avea să participe la sfinţirea
Mănăstirii Sâmbăta de Sus. Principalii săi colaboratori au
fost părintele Justinian, părintele Atanasie - actualul stareţ
al schitului - şi părintele Prodromu.
Din clipa în care a venit, a îndrăgit mult Sfântul Munte.
Se bucura de evenimentele plăcute şi-i părea rău de
împrejurările neplăcute din viaţa Sfântului Munte. Deşi a
sosit la Sfântul Munte în vârstă de şaizeci şi doi de ani, şi-a
împropriat tot
Sfântul Munte, l-a iubit cu multă râvnă, l-a slujit, l-a
cinstit cu viaţa sa sfântă şi, în cele din urmă, i-a lăsat şi
moaştele sale ascetice.
Nevoinţele ascetice. Actualul stareţul al Schitului
Prodromu, părintele Atanasie, ne-a povestit următoarele:
„Am vieţuit împreună la Sihăstria trei ani, înainte de a veni
la Sfântul Munte. Acolo, când era mai tânăr, Părintele
Petroniu făcea noaptea mii de metanii, pe care le-a
continuat - din ce în ce mai puţine — până la sfârşitul vieţii
lui, când ajunsese să facă cincizeci de metanii. Avea multă
evlavie pentru Sfântul Munte. Nu râdea niciodată. La Sfânta
Liturghie plângea deseori. Slujea Sfânta Liturghie sâmbăta,
la marile sărbători şi la privegheri. In timpul Sfintei Liturghii
nu se aşeza niciodată. Această rânduia-lă a păstrat-o cu
sfinţenie până când a căzut la pat".
De la părintele Daniil, care vieţuieşte în Schit din 1996,

am aflat următoarele: „Avea un ceas deşteptător pentru a
respecta cu multă stricteţe programul. Dar îl folosea foarte
rar, deoarece avea probleme cu auzul. Nu a lipsit niciodată
de la biserică şi niciodată nu a întârziat la slujbe. Până la
vârsta de nouăzeci de ani a participat la slujbele din biserică
fară întrerupere. Iubea cântarea bisericească, deoarece era
el însuşi protopsalt şi deseori cânta cu vocea sa melodioasă
şi pătrunzătoare. Slujbele de opt până la zece ore i se
păreau scurte. A se reţine şi faptul că era şi profesor de
muzică. împreună cu părintele Nectarie protopsaltul cântau
la privegherile Schitului, ajutaţi de fraţii mai tineri.
Totdeauna ne spunea să citim rar şi cu simţirea, pentru că
stăm în faţa lui Dumnezeu şi în casa Lui şi a sfinţilor Lui. De
aceea şi era împotriva oricărei discuţii în biserică. Nu
vorbea niciodată în biserică cu cineva, decât atunci când era
mare nevoie. Iubea atât de mult biserica, încât ne spunea că
omul creştin, şi bolnav să fie, trebuie să prefere să meargă
la biserică, decât să stea în pat. Din pricina slăbiciunilor
bătrâneţii, cu şaptezeci de zile înainte de a muri, a încetat
să mai vină la biserică. Până în ultima zi, atât cât a venit Ia
biserică, nu se aşeza în timpul Sfintei Liturghii. Când era mai
tânăr nu se aşeza deloc în strană, la nicio slujbă. Când a
îmbătrânit se aşeza din când în când la celelalte slujbe, dar
niciodată în timpul Sfintei Liturghii. De obicei stătea în
picioare, în afara stranei, ca să nu fie biruit de iubirea de
sine şi să fie nevoit să se aşeze în strană. Noi, fraţii, îl

vedeam cu câtă silinţă stătea în picioare. Uneori, îl prindea
pentru o clipită somnul în picioare. Când îşi dădea seama,
îşi îndrepta repede mijlocul, ca sa stea drept. De la statul în
picioare, picioarele lui se umflau foarte tare şi le înfăşură ca
să-l ţină. In trapeză, la masă, era foarte înfrânat. Nu mânca
niciodată toată mâncare care î se punea în farfurie. Mereu
lăsa în farfurie, pentru săracii şi însetaţii din lume, cum ne
spunea uneori".
La începutul Postului Mare, când era mai tânăr, ţinea
cinci zile de post negru, iar trei zile, fără să mănânce nimic,
a ţinut până la moarte.
De la secretarul Schitului, părintele Gavriil, am reţinut
următoarele: „L-am întâlnit pentru prima dată când era
deja bătrân. Eram student la Tesalonic. Mă atrăgea cultura
lui şi chipul lui ascetic liniştit. Era un monah foarte silitor.
Urma cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, care spunea că
„monah este cel care-şi sileşte firea neîncetat". Cu ceilalţi se
comporta totdeauna cu bunătate, dar cu sine era aspru şi
neînduplecat, până la ultima lui suflare. II vedeam că
ajunsese să cadă sub strană, atât de mult îşi apleca pieptul
şi capul său, aproape până la pământ, dar nu era chip să-l
înduplecăm să stea în strană, fie şi pentru o clipă. Până la
optzeci şi cinci de ani a fost casierul, secretarul, contabilul şi
codicograful Schitului. Ştia foarte bine limba greacă şi făcea,
de aceea, corespondenţa de limbă greacă.
Virtuţi ale Bătrânului Petroniu. Părintele Petroniu era

ataşat tradiţiilor şi dogmelor Bisericii. Condamna fară
rezerve orice deviere de la credinţa Bisericii. Am auzit de la
părintele Daniil următoarele: „Când venea vorba despre
dreapta credinţă, sau când stătea de vorbă cu vreun
neortodox, era foarte atent să nu trădeze nimic din Sfânta
noastră Ortodoxie. Cunoştea foarte bine Canoanele Bisericii
şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pe care le păzea cu stricteţe
şi cu dreaptă socoteală. Când afla că s-au încălcat
Canoanele Bisericii, se întrista foarte tare şi mustra cu
cuvântul aceste încălcări. Când îl rugau, însă, unii sa scrie
despre acestea, spunea că aceasta este lucrarea Sfântului
Sinod. Avea credinţa profundă că Sfântul Duh va rămâne în
Biserica lui Hristos până la sfârşitul lumii şi acesta lucrează
prin Sfintele Sinoade şi nu va lăsa Biserica să fie stăpânită
de stăpânitorul acestui veac". Acest neclintit ataşament al
său faţă de sfânta noastră credinţă ortodoxă era mărturisit
şi de viaţa lui.
Un teolog mirean, fiu duhovnicesc al Bătrânului, mi-a
zis: „Un mare dar al Bătrânului era neţinerea de minte a
răului. Odată, un frate dintre cei mai vechi din mănăstire
cuprins de mânie a ridicat măna şi l-a pălmuit pe Bătrân.
Acela, nu numai că nu a zis atunci nimic, dar i-a şi iertat din
toată inima, nepomenind niciodată cele întâmplate şi
nevorbindu-l niciodată de rău pe cel care-l lovise. Un alt
frate l-a ocărât în faţa celorlalţi fraţi. Fraţii au vrut să-l
alunge pe acela din Schit. Dar Bătrânul a zis: „Nu alungaţi

pe fratele nostru! Ce se va întâmpla cu sufletul lui? Eu sunt
de vină şi ce răspuns voi da pentru el la Dumnezeu
Judecătorul, în Ziua Judecăţii?" Mai mult chiar, a mers el
însuşi şi i-a cerut iertare, deoarece s-a temut ca nu cumva
să fî greşit faţă de acela ceva şi să aibă vină în faţa lui
Dumnezeu. Altădată, câţiva fraţi din Schit, mânaţi de ispită,
au mers şi au pârât pe Bătrân la Mănăstirea Lavra, de care
ţinea Schitul, cu intenţia de a-l da jos din vrednicia sa de
stareţ. Când Bătrânul a aflat de aceasta, i-a rugat să facă
timp de o săptămână rugăciune şi post, ca să se facă voia lui
Dumnezeu. Şi într-adevăr, s-a îndepărtat orice lucrare
potrivnică şi s-a instaurat pacea şi dragostea între toţi fraţii,
graţie rugăciunii şi răbdării Bătrânului. Fraţii care îl paraseră
au cerut iertare, i-au pus metanie şi i-au sărutat mâna".
Deseori, lăuda pe isihaştii de altădată ai Sfântului
Munte şi stăruia în legătură cu simplitatea îmbrăcămintei, a
mersului, a psalmodierii şi în general a purtării. Se lupta
pentru aplicarea cu credincioşie şi fară nici cel mai mic
pogorământ a rânduielii Schitului şi a împlinirii îndatoririlor
monahale.
La Schitul românesc Prodromu există rânduiala ca preo-
ţii de rând, care slujesc fiecare câte o săptămână, să se
spovedească seara pentru a sluji Liturghia a doua zi. Acelaşi
lucru îl făcea şi Bătrânul când slujea a doua zi. Când preotul
trecea să tămâieze sfinţii şi pe monahi, Bătrânul nu voia să
fie tamâiat de mai multe ori, aşa cum cere rânduiala pentru
stareţ. Ba, chiar întorcea capul în altă parte. Ca stareţ al
Schitului, care este schit de obşte, niciodată nu a stat în
scaunul de stareţ din biserică. Totdeauna stătea în stranele
cântăreţilor, nici acolo în prima strană, ci în a treia, cum
încep stranele dinspre Altar, unde în vechime stătea
protopsaltul Sfântului Munte, Nectarie Vlahul. Niciodată nu
a purtat toiagul său de stareţ, nici măcar la sărbătorile mari
şi la privegheri. Ura slava şi cinstea din partea oamenilor.
Deşi avea din România titlul de arhimandrit, nu a purtat
niciodată cruce de piept. Nu a purtat niciodată mantie la
privegheri sau la hram. Nu lăsa să-i fie sărutată mâna, ci
spunea: „Să te binecuvânteze Dumnezeu!" Nu accepta să i
se facă primiri, nici nu aştepta să-i deschidă cineva uşa. Nu
accepta să i se facă metanii. învăţa pe toţi pocăinţa cu
faptele sale, nu cu vorbele sale.
Nu primea uşor să fie ajutat de cineva. Cu multă greuta-
te a acceptat să fie ajutat de cineva în suferinţa lui din
urmă. A primit un frate şi pe nimeni altcineva. Era foarte
atent cu ceilalţi. Totdeauna se adresa fraţilor cu pronumele
de politeţe. Le spunea mereu preacuvioase şi nu simplu
părinte.
Cei care l-au cunoscut din alte mănăstiri, l-au iubit şi i-
au arătat multă cinstire. Deseori, îi spuneau: „Părinte, când
veniţi şi pe la noi?! „Când voi veni, aţi zis?", răspundea
întrebând retoric la rându-i. „Da, Părinte, să vă găzduim şi
să ne vorbiţi, să ne învăţaţi!" „Niciodată!", răspundea

laconic.
Părintele Iulian, binecunoscut şi experimentat
duhovnic, în vârstă de 86 de ani mi-a spus despre Părintele
Petroniu: „Era smerit. Lucra cuvântul Domnului Hristos care
spune: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor
smeriţi le dă har. Eu l-am spovedit de când a venit în Schit.
Nu am văzut om să verse atâtea lacrimi cu puţine zile
înainte de a muri.
Intr-o zi, era îngenuncheat în faţa mea şi-mi spunea:
«Cum mă voi duce în cealaltă viaţă? Voi fi întrebat cum
mi-am petrecut toată viaţa mea de aici. Cum am să
ajung în veşnicie?» Şi îndată îşi lăsă capul la pământ şi
începu să plângă, cu suspine adânci. L-am aşteptat mult
timp să se oprească şi să mă pot ridica..."
Când era tânăr în România, s-a îmbolnăvit grav şi de la
medicamentele puternice şi-a pierdut aproape de tot auzul.
De atunci purta un aparat de auz. Deoarece nu auzea bine,
nu spovedea pe părinţii Schitului. Dar cred, mai degrabă, că
făcea asta din smerenie, invocând drept pretext faptul că
nu auzea bine.
Participa la treburile cele mai grele. Se suia împreună cu
fraţii pe tractor şi mergeau în pădure după lemne. Zilnic
săpa şi îngrijea grădina de legume şi florile.
Era foarte sărac. în chilia Iui nu avea decât câteva cărţi.
Lua cu împrumut de la biblioteca Schitului şi le înapoia.
Toată viaţa lui a avut o rasă şi un culion. îşi spăla hainele

singur în lighean până la adânci bătrâneţe. Uneori, fraţii îi
luau pe ascuns rufele pentru a le spăla.
îl iubea mult pe stareţul nostru, pe părintele Gheorghe
Kapsanis şi Sfânta noastră Mănăstire Grigoriu. Venea uneori
şi se sfătuia cu stareţul nostru pentru diferite probleme. Era
interesat de sfaturi practice, pe care să le aplice şi dânsul în
obştea Schitului.
Citea multe cărţi, mai ales teologice. Aprecia pe
scriitorii mai vechi. Studia îndelung Patericul egiptean,
cartea Sfinţilor Ioan şi Varsanufie, Cuvintele ascetice ale
Sfântului Isaac Şirul şi operele Sfântului Maxim
Mărturisitorul. Citea însă cu atenţie şi lucrările teologilor
mai tineri, precum şi multe periodice creştine. Semăna cu o
albină, care adună de peste tot ce este bun şi folositor
pentru mântuire. Voia să se informeze despre toate
problemele Bisericii Ortodoxe şi despre legăturile acesteia
cu aşa-zisele Biserici ale Apusului.
Iubea pe toţi oamenii mereu cu aceeaşi iubire. Iubea în
chip deosebit şî pe creştinii eterodocşi. Niciodată nu a
supărat şi nu a jignit vreun om. Iubea de asemenea şi florile
pădurii. Acolo unde le găsea în pădure, le lua şi le planta în
grădina din curtea Schitului, la ferestrele aripii de sud, unde
avea chilia. In fiecare floare ca şi în fiecare om vedea mâna
şi pronia lui Dumnezeu. Avea mult discernământ şi nobleţe
sufletească. Niciodată nu rupea o floare ca să o pună în
glastră în chilia sa. Adulmeca frumuseţea naturii şi

teologhisea admirând culorile florilor.
Pastoraţia Bătrânului Petroniu. Dacă cineva avea o ispi-
tă, mergea el însuşi la chilia aceluia. Bătea la uşă şi dacă-i
îngăduia intra înăuntru. II asculta cu multă răbdare şi o oră
întreagă. Ca să-l ajute, îi dădea binecuvântare să cerceteze
mănăstirile Sfântului Munte sau, dacă dorea, să meargă în
România ca să-şi vadă rudeniile. Dar şi când vreunul din
fraţi era bolnav, mergea şi-l cerceta la chilie. Se îngrijea să
aibă cu el ceva dulce, bomboane sau ciocolată sau un fruct.
Ii aducea mângâiere şi se ruga pentru însănătoşire şi pentru
întoarcerea lui cât mai grabnică la rânduiala slujbelor din
Schit, adică la biserică şi la trapeză.
Mi-a povestit părintele Daniil: „Răspunzător cu scularea
fraţilor era însuşi Părintele Stareţ. Un sfert de oră înainte de
începerea slujbelor, trecea pe la chiliile noastre. Nu trecea
Ia altă chilie până nu se scula şi nu deschidea uşa fratele de
la chilia la care bătuse. După slujba de dimineaţă aveam
odihnă la chilie aproape două ore. După aceea începeam
ascultările, care ţineau până la ora Vecerniei. In zilele de
post aveam mâncare numai o singură dată în zi, la ora 3.00
după-amiază, era fireşte fără ulei, iar în celelalte zile de
două ori pe zi, cu ulei. Am trecut prin multe ascultări, pe
care trebuia să le împlinesc cu seriozitate şi consecvenţă.
Cea mai grea ascultare pe care am împlinit-o a fost cea de
magazioner. Odată a venit Bătrânul şi mi-a zis: «Prea
cuvioase frate, nu ai binecuvântare să dai nimic la

nimeni. Ce este în magazie este pentru toţi fraţii. Tot ce
este nevoie se va pune la masă, în trapeză, pentru toţi.»
A fost un om drept. Totdeauna urmărea îndreptarea
fratelui, atunci când acesta încălca vreuna din rânduieli.
Niciodată nu a luat el însuşi ceva din magazie, deşi avea
cheie. Dacă pentru motive de sănătate voia ceva, cerea de
la mine. în afara curţii era un pom fructifer, un piersic. într-
o zi a luat un topor şi s-a dus să taie pomul. Unul dintre
monahii mai vârstnici i-a întrebat: «Cefaci acolo,
Părinte?», «II tai, a zis, ca să nu mănânce din el fraţii
fară binecuvântare şi să pâcâtuiască.» Dacă se întâmpla
ca fraţii mai tineri să ajungă vreodată la ceartă şi se
plângeau unii de alţii, el făcea pace între ei, zicându-le:
«Aveţi dreptate. Aveţi, însă, răbdare. Furtunile trec.
Tulburările dintre voi vor trece. Toţi să ajutaţi pe unul şi
unul să ajute pe toţi.»
Dacă unul dintre fraţi greşea ceva, nu-l certa şi nici nu-l
chema să dea explicaţii. Dar, în cuvântul pe care-l ţinea
fraţilor în fiecare duminică seara, prezenta exemple de
monahi sfinţi din care se vedea cum au procedat aceia în
situaţii asemănătoare şi în felul acesta transmitea învăţături
fratelui care greşise. Sfătuia în aşa fel, încât să nu supere pe
nimeni, punându-se şi pe sine între cei vinovaţi.
De obicei nu vorbea în trapeză. Dar, după slujbele de

priveghere, la masă, dezvolta înţelesul teologic al sărbătorii
şi toţi ne minunam de adâncimea înţelesurilor sale.
Odată i-am cerut binecuvântare - continuă Părintele
Daniil - să merg la praznicul unei mănăstiri atonite greceşti
şi mi-a zis: «Nu te vei folosi, preacuvioase. Avem şi noi
aici slujbă frumoasă la biserică şi fiecare are pravilă la
chilia lui, unde poate să-şi facă în linişte canonul său de
monah. Dacă mergi, nu vei înţelege limba - din moment
ce slujbele vor fi în limba greacă - şi te vei întâlni cu alţi
monahi români şi vă veţi da h vorbă. în felul acesta te
vei obosi trupeşte şi vei rămâne şi cu canonul tău de
monah nejacut.» Atunci mi-a fost greu să-l înţeleg, dar mai
târziu am văzut că avea dreptate absolută Bătrânul meu.
Chiar dacă era foarte aspru cu sine însuşi, nu judeca pe
nimeni. Când cineva îl întreba de ce nu mustră pe fraţi, le
răspundea laconic: «Păi nu văd cum trăiesc eu? Ce să le
spun altceva!»
învăţături ale Bătrânului Petroniu. Zilnic aproape, pri-
mea grupuri de închinători români veniţi din România, dar
şi din afara graniţelor României, să caute cuvânt de
mângâiere şi răspuns la problemele lor. De obicei Ie vorbea
după Pavecerniţă.
Dar la Schit mergeau să audă cuvintele vieţii veşnice de
la Bătrânul Petroniu şi închinători greci, monahi şi mireni,
chiar şi episcopi, precum vrednicul de pomenire Episcop
Antonios de Siatista. Vorbea cu putere, cu fermitate şi cu

responsabilitate. Cei care-l ascultau primeau cuvintele lui ca
venind de la Dumnezeu. De aceea plecau de la el bucuroşi şi
păstrau ca pe o comoară preţioasă învăţăturile şi sfaturile
lui. Orice treburi ar fi avut, le lăsa pentru a primi pe cei care
îl vizitau. De multe ori vorbea profetic şi inspira pe
ascultătorii care se agăţau la propriu de cuvintele sale pline
de dulceaţă ca mierea.
Sublinia continuu nevoia trăirii sau a experienţei Duhu-
lui Sfânt. «Monahul, spunea, nu poate să-L trăiască pe
Dumnezeu în chilia lui, atunci când se ocupă cu lumea, fie
prin telefonul său mobil fie prin alte mijloace moderne. Mo-
nahul este dator să-şi petreacă viaţa în Hristos cu simplitate
şi deplinătate, departe de mijloacele moderne aducătoare
de stricăciune, care împuţinează credinţa şi îndepărtează pe
om de faptele virtuţii.» Accentua nevoia comuniunii
continue cu Dumnezeu şi cât mai puţina preocupare cu
grijile lumeşti. In cuvântările sale, spunea: «Vai de noi, dacă
nu vom dobândi Raiul!» Şi deseori îi dădeau lacrimile, când
spunea acest lucru.
Altădată zicea: «Monahul este dator să-şi păzească cele
cinci simţuri ale sale, adică să se păzească de orice vine din
afară şi intră înlăuntrul său. Acest lucru - paza celor cinci
simţuri - este mai uşor decât efortul pe care-l cere
smulgerea din rădăcină a gândului rău şi a poftei celei rele,
care, atunci când intră din afară în sufletul omului, face
rădăcini înlăuntrul lui şi este foarte greu după aceea să-l

smulgi din rădăcini.» Şi aducea exemplul Cuvioasei Măria
Egipteanca, care a fost chinuită în pustie de patimile ei timp
de cincisprezece ani. «Este aproape cu neputinţă să te afli în
locuri unde este păcat şi să nu te întinezi. De aceea
monahul fuge în pustie, ca să scape de cauzele păcatului.
Dumnezeu l-a făcut pe om cu minte şi cu inimă. In inima sa
trebuie să caute şi să afle tronul lui Dumnezeu. De aceea
monahul trăieşte singur. Poartă camilafca pentru a-i as-
cunde faţa, ca să nu vadă şi să nu audă sau să vorbească cu
ceilalţi şi să poată afla astfel în inima lui pe Dumnezeu. Să
vorbească cu EI în inima sa.»
Altădată spunea: «Scopul vieţii noastre este să simţim
mereu prezenţa lui Dumnezeu. Simţirea lui Dumnezeu este
rodul vieţuirii ascetice. Fără această simţire este
neroditoare şi viaţa duhovnicească.»
Nu folosea metode tehnice pentru rugăciune, aşa cum
sunt acestea pomenite de unii Părinţi din Filocalie. Pentru el
«înaintarea în rugăciune este atunci când omul trăieşte cu
smerenie şi are o viaţă ascetică, adică împlineşte poruncile
dumnezeieşti. Când omul slujeşte Iui Dumnezeu, Dumnezeu
totdeauna lucrează pentru om.»"
După părintele Daniil, Bătrânul Petroniu era ca un co-
pac frumos, drept şi înalt, cu roade multe. Era într-un fel
zgârcit deoarece nu ne dădea uşor din roadele sale
duhovniceşti: „Ne vorbea o singură dată pe săptămână
despre teme înalte din viaţa duhovnicească, despre

smerenie şi despre teologie, şi cu mult suflet ne sfătuia ca
fiecare să se îngrijească să facă roditor propriul copac,
pentru ca acesta să aducă roade multe şi bogate. Adeseori
ne îndemna să mulţumim lui Dumnezeu, care locuieşte în
acest Loc Sfânt, să ne folosim de această mare
binecuvântare, să împlinim datoriile noastre călugăreşti şi
să avem fiecare dintre noi grijă de mântuirea noastră
personală".
Nu se preocupa prea mult cu problemele lumii, dar
când auzea că patimile şi păcatele oamenilor sunt îngăduite
liber şi legiferate, se întrista mult şi spunea că aceste păcate
vor aduce multe nenorociri neamului nostru.
Compara viaţa duhovnicească de astăzi cu cea de
altădată. Zicea: „Pomul după roade se cunoaşte. Roadele le
vedem a fi destule astăzi. Omul şi-a umplut viaţa cu
mijloace tehnice, cu tehnologie contemporană, cu maşină,
cu televizor, cu telefon şi altele multe, care sunt idoli pentru
el. Bolnavii de astăzi îşi sprijină nădejdile lor pe
medicamente şi nu pe puterea lui Dumnezeu dobândită
prin rugăciune. Toate acestea l-au dus pe om la o
înstrăinare de Dumnezeu, aşa încât crede că poate
face totul fară Dumnezeu. De aceea îl şi hulesc şi îl
dispreţuiesc. Au ajuns până acolo încât unii se roagă lui
satana şi-i aduc acestuia slujbă. Când are o problemă casa
sa, astăzi omul nu mai cheamă preotul să facă rugăciune,
nici nu merge la biserică să se spovedească, ci încearcă să

găsească el singur rezolvarea fară ajutorul dumnezeiesc."
Scrieri. Bătrânul Petroniu participa cu durere la proble-
mele mari ale Bisericii şi ale lumii. A scris multe articole
duhovniceşti pentru periodicul anual al mănăstirii noastre
Cuviosul Grigorie, în urma rugăminţii părintelui nostru
stareţ, Gheorghe. Părintele Petroniu răspundea cu
smerenie unor astfel de rugăminţi. Toate articolele
publicate aici au fost traduse în româneşte şi au fost
publicate împreună cu altele care au apărut în România
într-o carte intitulată Chemarea Sfintei Ortodoxii. Cartea
Uşile pocăinţei a fost tradusă şi publicată şi în limba
greacă. Conţinutul ei referitor la sensurile adânci ale
Duminicilor din Postul Mare au fost de mult folos celor care
au citit-o. Cartea Icoane smerite tradusă şi în limba greacă,
conţine pe scurt viaţa şi faptele minunate ale unor clerici şi
monahi pe care i-a cunoscut personal Bătrânul Petroniu pe
parcursul vieţii sale.
Pe lângă multele sale îndatoriri şi preocupări zilnice, a
găsit timp şi pentru traducerea unor cărţi din limba greacă,
în limba română. Astfel, a tradus cartea Un episcop ascet.
A învăţat limba greacă începând de la seminarul teologic de
la Mănăstirea Neamţ. A tradus şi cartea Olimpul Bitiniei, în
care sunt descrise mănăstirile construite în perioada
bizantină în jurul Muntelui Olimp, din Bitinia Asiei Mici. A
mai tradus cartea monahului Neofit Kavsokalîvitul, care se
referă la deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Odată cu

publicarea acestei cărţi în România, poporul binecredincios
român a primit mesajul legat de o mai deasă împărtăşire,
deoarece Dumnezeiasca împărtăşire era îngăduită în cea
mai mare parte a României numai de treî-patru ori pe an.
Nici până astăzi nu s-a revenit la această binecuvântată
practică a Biserici, adică la împărtăşirea mai deasă cu
Sfintele Taine. Sunt încă şi mănăstiri, în care monahii se
apropie de Sfânta împărtăşanie de patru-cinci ori pe an.
Bătrânul Petroniu ar fi dorit să scrie un fel de Pateric cu
învăţături ale părinţilor români, dar nu a mai apucat.
înnoirea Schitului Prodromu. în timpul slujirii sale ca
stareţ al Schitului de obşte Prodromu s-au făcut multe
lucrări, începând cu dânsul s-a hotărât săvârşirea zilnică a
Dumnezeieştii Liturghii şi trapeza comună pentru toţi fraţii.
Schitul se afla în mare declin. în perioada comunistă erau
foarte puţini tineri care mergeau Ia mănăstire. Erau lipsiţi,
dar s-au descurcat cu grădina lor şi cu puţinele ajutoare
care veneau din afară.
Clădirile Schitului, Ia venirea Părintelui Petroniu, se
aflau toate aproape în ruine, cu excepţia aripii de răsărit,
care se păstrase într-o stare mai bună. Cădea tencuiala de
pe pereţi, chiar şi în biserică. în multe chilii pătrundea apa
de la ploaie şi nici biserica nu făcea excepţie. Cu vrednicii
săi colaboratori, părintele ierodiacon Justinian, actualul
stareţ părintele Atana-sie, cu monahii Prodromu şi Iorest, şi
cu ceilalţi fraţi, au reuşit în timpul stăreţiei lui să restaureze

Schitul. S-a reuşit restaurarea bisericii centrale,
înfrumuseţarea şi pictarea ei în tehnica frescă. în acelaşi
timp au fost refăcute celelalte clădiri ale Schitului, a fost
reorganizată biblioteca şi s-au deschis ateliere de pictură,
legătorie de cărţi şi sculptură în lemn. Au fost amenajate
instalaţii eoliene şi solare de producere a curentului
electric, care asigură funcţionarea tuturor atelierelor şi a
aparatelor electrice.
A fost deschis un drum care leagă Schitul de Mănăstirea
Marea Lavră, de care aparţine, şi care leagă în continuare
Schitul de Kareia şi de Dafni, capitala şi respectiv portul
principal al Sfântului Munte. S-a oprit aprovizionarea pe
cale maritimă, care presupunea folosirea drumului de la
micul port până la Schit, pe care nu putea merge decât
tractorul şi care punea la propriu viaţa fraţilor în pericol.
Drumul era atât de periculos încât se putea uşor aluneca în
prăpastie, cu tractor cu tot.
Datorită vieţuirii sale virtuoase şi liniştii şi rugăciunii că-
rora era întru totul dedicat, au venit alături de el mai mulţi
monahi din România. Astfel, Schitul a ajuns la o mare
înflorire în zilele stăreţiei sale, iar obştea a ajuns să numere
peste patruzeci de monahi.
Semne ale dumnezeiescului har. Ne-a povestit Părintele
Gavriil: „După rânduiala Schitului nostru, la începutul
Postului Mare părinţii de la trapeză împărţeau câte un
borcan cu miere fiecărui frate. într-un an, am luat eu şi

părintele Chirii borcanele să le împărţîm. Am bătut la uşa
Bătrânului nostru. Ne-a deschis şi am fost orbiţi de o
strălucire care izvora din faţa lui. «Am miere din cea de
anul trecut. Nu vreau alta», ne-a spus. A închis uşa
repede, intrând în chilia sa, iar noi am continuat drumul
nostru la ceilalţi fraţi. Dar lumina de pe faţa lui a continuat
să ne minuneze".
Părintele Daniil ne-a spus: „Episcopul de Argeş, Calinic,
care a vizitat Schitul în 1977, a plecat atunci foarte întristat,
văzând totul părăsit, sărăcia şi nenorocirea care domina
Schitul, în 1997 a fost iarăşi la Schit. Văzând înflorirea
schitului a zis. «De data aceasta plec bucuros, deoarece
am văzut Schitul nostru renăscut şi restaurat. Au venit
monahi tineri şi înfloreşte din nou viaţa duhovnicească.
Acest progres este rodul rugăciunii neîncetate a
Bătrânului nostru Părinte Petroniu.»
De la monahul Nectarie Lazăr, frate în obştea Schitului
şi psalt, am aflat că în anul în care a venit Părintele Petroniu
la Sfântul Munte, 1978, a fost un cutremur mare. Părinţii au
ieşit pe culoarul chiliilor lor. Unul dintre ei îi îndemna să
alerge spre ieşire. Dar Părintele Petroniu i-a oprit: «Nu
fraţilor, să rămânem în chiliile noastre şi să ne rugăm».
De atunci nu a mai fost alt cutremur. De asemenea se spune
că Părintele Petroniu simţea toţi anii aceştia un
acoperământ şi o binecuvântare peste Schitul nostru. Acest

lucru l-am simţit şi eu şi alţi fraţi din obştea noastră".
Sfârşitul Bătrânului. Ne spune părintele Daniil: „In ul-
timele luni puterile lui trupeşti au început să-l părăsească.
Se ajuta cu multă greutate de un baston pe care-l avea cu
el. Apoi a fost nevoie de un frate care să-l însoţească pentru
a putea merge la biserică şi la trapeză. în cele din urmă,
într-o zi am simţit toţi că biserica este goală. Părintele nu
mai venise la biserică. Căzuse la pat. S-a luptat până în
ultima zi ca să nu fie cuprins de acedie şi iubire de sine. La
început se scula şi sprijinit de pat făcea metanii mici cu
mâna, zicând: Doamne lisuse Hristoase...! Se ruga cu
rugăciunea minţii, tot timpul cât era slujbă în biserică.
întreba mereu pe fratele care-l însoţea: Unde au ajuns cu
slujba? Sau cât este ceasul? Sau când vine părintele să mă
împărtăşească? în perioada cât a stat la pat - şaptezeci de
zile -, nu primea să mănânce înainte de masa fraţilor de la
trapeză. Fratele din chilie îl îndemna să mănânce, dar
Părintele îl întreba dacă obştea a mâncat, ca să mănânce
odată cu obştea.
Văzând că puterile îl părăsesc din ce în ce mai mult, în
ziua de 15 ianuarie, - continuă părintele Daniil - am mers în
chilia lui ca să-mi cer iertare, să cer cuvânt de folos şi
binecuvântarea Bătrânului. Dar până să apuc eu să-i cer
iertare, şi-a cerut el iertare de la mine mai întâi. Apoi, m-a
îndemnat să nu uit făgăduinţele mele monahale, să nu fac
concesii gândurilor şi să nu fac pogorăminte către mine

însumi. Să nu fac sminteală şi să întăresc pe fraţii din Schit
şi Domnul îmi va dărui un sfârşit paşnic şi creştinesc. L-am
cercetat pentru ultima dată cu câteva ore înainte de
sfârşitul lui cuvios. Acest bărbat frumos şi înalt ajunsese să
fie numai piele şi oase. Am spus fratelui din chilie,
părintelui Modest, că nu avea să mai trăiască mult. Şi în
timpul Pavecerniţei a bătut clopotul, ca să ne vestească
trecerea lui la locaşurile veşnice."
Şi părintele stareţ Atanasie ne-a spus: „Cu o săptămână
înainte de adormirea lui, ne-a spus să facem priveghere şi
să ne rugăm, ca să aflăm pe cine va alege Maica Domnului
stareţ pentru obştea noastră. Eu îi spusesem: Chiar şi înger
de ar coborî din cer eu nu primesc să devin stareţ. Şi el mi-a
spus: «Este voia lui Dumnezeu ca tu să fii stareţ!» După
ce am făcut privegherea şi obştea a votat pentru smerenia
mea să fiu stareţ, m-a chemat Bătrânul să merg în chilie la
el. S-a bucurat pentru alegerea mea. M-a îmbrăţişat cu ochii
plini de lacrimi. Mi-a spus să nu mă port ca un stăpân, ci ca
un rob al părinţilor. La fel şi ceilalţi fraţi, m-au îmbrăţişat şi
mi-au urat să am răbdare.
Trei zile înainte de sfârşitul lui, a fost împărtăşit cu
Preacuratele Taine de părintele Clement şi a zis: «Plec din
viaţa aceasta mulţumit. Mulţumesc Domnului! Să ne
întâlnim cu bine în Rai!»
Sratuindu-mă cu duhovnicul nostru, părintele Iulian, ne-

am gândit să-l hirotonim diacon pe părintele Modest. îna-
inte de a lua această hotărâre, Bătrânul Petroniu s-a arătat
în vis părintelui Modest şi i-a zis: «Vei fi diacon. Este voia
lui Dumnezeu!»
La înmormântarea lui nu era nici urmă de tristeţe, deoa-
rece totul era stăpânit de atmosfera învierii. Multă bucurie
duhovnicească umpluse inimile noastre, ale tuturor. De
aceea, sărutând trupul lui am avut simţământul că ducem la
groapă pe un mare şi cuvios părinte aghiorit.
La slujba lui de prohodire au fost prezenţi peste patru
sute de fraţi, veniţi să-şi ia rămas bun de la Bătrânul
Petroniu. Au venit mulţi din Sfântul Munte, dar şi din afara
Sfântului Munte. A fost prezent Preasfmţitul episcop
Hrisostom de Rodostol, ca reprezentant al Patriarhiei
Ecumenice. Au fost, de asemenea, reprezentanţi ai
Patriarhiei Române, un reprezentant al Ministerului de
Externe al României, clerici şi mireni din Grecia şi România,
precum şi toţi monahii români din Sfântul Munte.
Reprezentantul Patriarhiei române, Preacuviosul Arhim.
Timotei a spus la înmormântarea Părintelui Petroniu:
«Părintele Petroniu rămâne în conştiinţa Bisericii noastre ca
un monah devotat, stareţ înţelept şi scriitor cu mult har.»"
Actualul stareţ al Schitului, Părintele Arhimandrit Ata-
nasie, în cuvântul său de la înmormântare a spus între
altele: „A venit în Sfântul Munte la vârsta de 62 de ani.
Când a devenit stareţ al Schitului, în 1985, avea aproape 70

de ani. Deşi era destul de vârstnic, lucra tot timpul alături
de noi, şi cu mintea şi cu trupul... Ne îndemna să rămânem
totdeauna credincioşi Sfântului Munte, deoarece este loc
sfânt, să ne ostenim ca să ne împodobim sufletele cu virtuţi,
între care primul loc să-l ocupe ascultarea şi răbdarea.
Bătrânul nostru
Părinte Petroniu va rămâne pentru noi toţi un model
viu de slujire, hărnicie şi răbdare în faţa tuturor ispitelor
vieţii noastre, dar şi model de îndrăzneală în vremuri grele
pentru monahi şi pentru mireni."
Reprezentantul Ministerului de Externe, domnul Teodor
Baconski, a spus: „Toţi cei care l-au cunoscut vor da
mărturie despre smerenia sa şi despre darurile sale
duhovniceşti. Vor admira zelul şi vor descoperi minunata sa
lucrare de organizare a Schitului şi a bibliotecii Schitului. A
adormit un ascet în Hristos, un monah cărturar, iubitor de
carte şi un desăvârşit împlinitor al îndatoririlor monahale.
Ca om şi ca ministru mă plec în faţa lucrării curajoase a unui
mare şi sfânt om. în Ministerul de Externe al României
părinţii din Schitul românesc Prodromu şi toţi monahii
români atoniţi vor găsi mereu uşa deschisă..."
In momentul punerii lui în mormânt, toţi monahii care
erau de faţă, români şi greci, au cântat într-un glas „Hristos
a înviat din morţi...!"
Veşnică pomenire, venerabile Părinte Petroniu. Roagă

pe iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, ca să reuşim şi
noi să urmăm drumul pe care l-ai urmat sfinţia ta şi să
primim harul pe care l-ai primit. Amin.
70
PĂRINTELE PETRONIU 99
Date Biografice şi Mărturii

69
„Când ne vorbea la masa, parcă era un Sfânt Părinte din

vechime"
- Dialog cu Părintele Justinian de Ia Prodromu -
Părintele Constantin: Părinte Justinian, aş dori să

vorbim despre Părintele Petroniu.
Părintele Justinian: Eu am acum nişte lucruri foarte
clare în minte.
Părintele Constantin: Aţi fost cel mai apropiat om de
Părintele Petroniu vreme îndelungată, de peste 30 de ani.
Părintele Justinian: Părinte Constantin, eu am trăit cu
Părintele Petroniu 39 de ani, zi de zi, în mănăstirile din ţară:
la Mănăstirea Slatina, la Curtea de Argeş şi la Prodromu.
Dar restul timpului de 56 de ani am fost într-o legătură
sufletească şi într-o comunicare permanentă, pentru că am
găsit în persoana Părintelui Petroniu un om de mare ţinută
duhovnicească, după rânduielile Sfinţilor Părinţi.
Eu l-am cunoscut pentru prima dată în 1956, în sep-
tembrie, când am sosit ca frate începător la Mănăstirea
Slatina. Venise de la Mănăstirea Sihăstria împreună cu un
grup de vreo 20 de părinţi, în frunte cu părintele Cleopa. Au
fost trimişi acolo de Patriarhul Justinian ca să dea viaţă
mănăstirii, care era ca şi părăsită - mai erau vreo 3 bătrâni
70
neputincioşi acolo. A pus rânduială, după Sfinţii Părinţi, iar

obştea se conducea după rânduielile Sfântului Teodor
Studitul. Patriarhul Justinian se mândrea la vremea aceea
cu Mănăstirea Slatina ca şi cu o academie monahală.
Părintele Constantin: Erau toţi cărturari.
Părintele Justinian: Erau, deşi nu erau mulţi, dar aveau
râvnă şi dorinţă de a trăi viaţa după Sfinţii Părinţi, potrivit
învăţăturilor celor veniţi de la Sihăstria. Acolo s-a adunat un
număr destul de însemnat în scurt timp. Eu am sosit în sep-
tembrie 1956 şi am găsit 62 de părinţi. Asta s-a petrecut în
aproximativ trei ani de zile. Era o rânduială absolută - nu
lipsea nimic din mănăstire. Eu aveam nişte bani pe care,
atunci când am sosit, i-am predat Ia cancelarie, iar când am
plecat, din cauza decretului, i-am primit înapoi. Aşadar, nu
am avut nevoie de absolut nimic, pentru că mânăstirea
avea de toate, era foarte bine organizată. Am trăit cele mai
frumoase zile ale mele la Mânăstirea Slatina - cer pe
pământ - şi credeam că acolo îmi vor putrezi oasele. Dar
rânduielile lui Dumnezeu au fost altele. Părintele Petroniu
excela între cei de acolo. Mai târziu a venit şi
Inaltpreasfinţitul Antonie Plămădeală, dar el a stat mai mult
pe la Bucureşti, cu studiile. Ca om realizat din punct de
vedere duhovnicesc, era Părintele Petroniu, pentru că, până
să ajungă la Mânăstirea Slatina, el a fost directorul
Bibliotecii Sfântului Sinod, a fost secretarul Patriarhului
Nicodim, a fost profesor de Noul Testament şi de Muzică la
Seminarul de la Neamţ. La Mânăstirea Sihăstria nu ştiu cât a
stat după ce a plecat de la Neamţ, dar la Mânăstirea Slatina,
când am ajuns eu, era deja înfiinţată şcoala monahală.
Părintele Petroniu preda muzica şi Noul Testament,
părintele Arsenie Papacioc preda rânduielile monahale,
materii legate strict de viaţa noastră călugărească. Intre
părinţii care erau acolo, a selecţionat un grup de 12 părinţi
cu care a făcut un cor de muzică bizantină, călugărească - se
ţinea un fel de ison, dar se şi secunda. Avea în dreapta şi în
stânga lui doi părinţi, Maxim şi Damaschin, care urcau prea
mult, şi îi atenţiona permanent. Când erau slujbele de
priveghere treceau 4-5 ore ca o jumătate de ceas şi asta te
înălţa extraordinar.
Aveam la sala de mese, în fiecare duminică seara şi la
sărbătorile împărăteşti, consfătuiri duhovniceşti. Fiecare
venea cu întrebarea, cu necunoştinţa lui, iar părinţii care
erau la masă cu stareţul, cam 6-7, răspundeau. La vremea
aceea, cât puteam eu să pricep ca începător, stăpânea
foarte bine Filocalia - făcea nişte comentarii foarte
frumoase.
Părintele Constantin: Avea cam 40 de ani atunci
Părintele Petroniu.
B70 ŞI MĂRTURII
IOGRAFICE PETRONIU
PĂRINTELE 103
Părintele Justinian: Să facem o socoteală: a murit în

2011 şi asta se petrecea în 1957-l958. Avea cam 50 de ani. Şi
avea un chip frumos şi se purta curat. II asemănăm cu
Grigorie Teologul la chip - o privire senină, o faţă
luminoasă. îmi amintesc că de câteva ori am îndrăznit şi i-
am bătut la uşa chiliei - aveam chilia sub a lui. Iar el avea
rânduiala asta personală, după ce venea noaptea de la
Utrenie, care începea la 11 şi se termina pe la 1 şi jumătate,
să cânte cu voce stinsă cele mai grele cântări de muzică
psaltică — exersa. Şi când veneam de la Utrenie, auzeam
cântarea aceea cum venea filtrată prin tavan din chilia
alăturată şi aşa adormeam. Şi ce coincidenţă extraordinară:
aici, la Muntele Athos, la Prodromu, cât timp a fost stareţ, a
fost cu chilia sub chilia mea — iar el avea rânduiala aceasta
- când se trezea noaptea, începea şi cânta. îl auzeam
mişcându-se şi cântând, şi aşa ştiam că Părintele Petroniu s-
a trezit, când eu nici nu adormisem.
La Mănăstirea Slatina, Mitropolitul Iustin Moisescu, ca-
re era la vremea aceea la Iaşi, era presat de securişti că bate
la ochi rânduiala duhovnicească de acolo şi atrage prea
mulţi credincioşi, aşa că trebuia să o mai schimbe. Faptul că
nu se mânca deloc carne l-a determinat să ne roage să mai
tăiem de Paşti câte un miel, doi. Părinţii noştri nu au cedat,
iar mitropolitul, văzând că nu-i dau ascultare, şi-a pus în
gând să schimbe stareţul - pe Părintele Emilian, numit de
Părintele Cleopa. Era un om de o blândeţe şi o de bunătate
rar întâlnite: nu era om să vină mâhnit şi abătut înaintea lui
şi să nu plece vesel şi luminat. Dar ţinea foarte mult la
rânduielile călugăreşti. Mitropolitul, însă, pentru faptul că
era un om simplu, a socotit să pună stareţ un om cu carte.
Mănăstirea Slatina avea la Iaşi iscoadele ei, oameni care
îndeplineau servicii acolo şi anunţau ce se întâmplă: şi au
arătat că mitropolitul voia să numească stareţ un
arhimandrit de la Mănăstirea Neamţ, un basarabean.
Ajungând vestea la Slatina, părintele Emilian a făcut cerere
şi a demisionat, arătând că se retrage din motive de
sănătate. Atunci obştea s-a organizat repede şi l-a ales
stareţ pe Părintele Petroniu, care întrunea condiţiile
necesare.
Mitropolitul a auzit aceasta şi a venit la instalare, nu a
avut încotro. A trecut timpul, obştea sporea, era o rânduiala
extraordinară - Părintele Petroniu voia ca atunci când un
călugăr, dintr-un motiv sau altul, trebuia să se mute dintr-o
chilie într-alta, să-şi ia doar hainele lui personale şi nimic
altceva — totul să găsească în chilia cealaltă. Era mobilier
simplu, cu pat şi sertar dedesubt. Totul era foarte bine
organizat.
Şi a venit vremea să se aplice Decretul, dar până să se
aplice acesta, i-au arestat pe părintele Arsenie Papacioc şi
pe fratele Constantin Olaru. înainte să fie arestat, Părintele
nu avea mult timp să slujească - slujea numai duminica. Cu
puţin timp înainte să fie arestat, şi-a făcut program de slujit
B70 ŞI MĂRTURII
IOGRAFICE PETRONIU
PĂRINTELE 105
o săptămână la altar: a slujit duminică, luni, marţi, miercuri;

în noaptea de miercuri spre joi ne-au înconjurat mănăstirea
poliţia de la Fălticeni şi de la Suceava - noi eram 73, ei au
venit 74, cu 4 maşini ticsite de armament, deoarece
credeau că noi avem legături cu partizanii, care urmau să
facă opoziţie. Au ales o vreme ploioasă, întunecată şi rece.
Noi eram la slujbă, în biserică, nu ştiam ce se petrece afară.
Părintele Arsenie era preot de rând la Altar, iar eu slujeam
ca paraclisier. Şi în biserica aceea mare, lungă şi
întunecoasă, între naos şi pronaos, este un zid despărţitor
cu o uşă ce se deschide la perete ca să se audă slujba şi în
pronaos. Dar, pe vreme de frig, acolo aveam două sobe
mari, pentru căldură, şi în pronaos nu stătea nimeni. Eu
eram la uşă, deoarece la noi era rânduiala să iasă preotul
slujitor primul din biserică şi după el stareţul cu toţi ceilalţi,
în ordine ierarhică. Când a sosit momentul să iasă din naos
în pronaos, eu am deschis uşa şi dincolo, în pronaos - noi nu
ştiam ce se petrece - era toată Poliţia, cu glugi pe cap, cu
cizme şi cu lanterne care luminau verde şi roşu; apa de pe ei
curgea pe pietrele din pardoseală.
Au strigat: „Stop! Să nu se mişte nimeni! Să iasă în faţă
Arsenie Papacioc!" „Aici sunt, prezent!" a răspuns.
L-au luat între pistoalele automate şi l-au dus la chilia
lui. Stareţul, Părintele Petroniu, a fost luat şi el, apoi noi
toţi, doi câte doi. Ne-au ţinut în arest până la nouă şi
jumătate a
Date Biografice şi Mărturii
doua zi - a fost singura zi din viaţa Mănăstirii Slatina
când nu s-a făcut Liturghie. Când părintele Arsenie a ieşit
din camera lui şi a coborât ca să-l ducă la maşini, să plece,
noi eram toţi în corpul de nord. Era vesel, ne-a făcut cu
mâna, şi-a luat rămas-bun şi a plecat. Comandantul a stat
mai mult pe la stăreţie cu Părintele Petroniu şi t-a explicat
că ei au avut de îndeplinit nişte ordine, scuzându-se de
deranj. Atunci, Părintele Petroniu i-a răspuns: „Domnule
comandant, deranjul dumneavoastră nu a constat în faptul
că ne-aţi ridicat şi că ne-aţi luat între pistoale, ci în faptul că
nu am mai putut face Liturghie astăzi -ne-aţi întrerupt
rânduiala mănăstirească, liturgică. Dar noi nu ne-am
înspăimântat de venirea dumneavoastră, căci noi aşteptăm
venirea lui Hristos, cu slavă şi cu putere multă, când se vor
zgudui cerul şi pământul. Aceea este venirea cea groaznică,
nu a dumneavoastră."
La puţină vreme după aceea a venit Decretul, tăvălugul
comunist cu desfiinţarea mănăstirilor. Aici au folosit un
vicleşug - o parte dintre ei întruneau condiţiile de a rămâne
în mănăstire, iar pe aceia i-au scos dinainte pe liste. în
prima seară, apoi, au ieşit Părintele Petroniu cu patru
preoţi, doi călugări şi patru fraţi - un grup de 11 persoane.
între aceia eram şi eu - pentru mine a fost purtarea de grijă
a Mitropolitului Iustin Moisescu, atunci când a venit şi l-a
instalat ca stareţ pe Părintele Petroniu. Părinţii au spus că
74
au un muscelean de-al mitropolitului, şi m-au adus înaintea

lui, aşa cum eram eu atunci, spân şi cu haine ponosite.
Aşadar, m-a avut în vedere şi m-a pus şi pe mine pe listă - şi
în felul acesta am ieşit şi am ajuns la casa părintească.
Părintele Petroniu a plecat cu un alt preot de la Slatina în
satul natal, pe Valea Bistriţei, în comuna Broşteni. Acolo au
vieţuit ei împreună vreo trei, patru ani.
între timp, la Curtea de Argeş, Patriarhul, pentru a opri
confiscarea mânăstirii şi a Palatului Regal de către
comunişti, a facut-o casă de odihnă pentru salariaţii
Patriarhiei din toată ţara, şi pentru că nu se umplea tot
anul, de două ori pe an făcea
cursuri misionare pentru preoţi, o dată înainte de
Postul Pastelul şi o dată înainte de cel al Crăciunului.
De fiecare dată venea personal la deschiderea cursurilor
-ce cuvântări ţinea, cât de practic era şi cum îi învăţa pe
preoţi să lucreze în parohie şi să-i atragă pe oameni! -,
intram şi eu pe o uşă dosnică şi trăgeam cu urechea. Atunci
Patriarhul Justinian l-a trimis la Argeş pe vicarul lui de la
Bucureşti, pe Preasfinţitul Pavel Şerpe, şi i-a încredinţat
întreaga conducere a mânăstirii. El mai fusese stareţul
Mânăstirii Neamţ şi directorul seminarului de acolo o
vreme. Acum, Preasfinţitul Pavel, ştiindu-l pe Părintele
Petroniu din vremea când acesta fusese profesor la
seminar, l-a căutat şi l-a găsit. L-a adus la Curtea de Argeş şi
l-a numit acolo secretar şi casier la Cancelarie. Când a ajuns,
i-a spus: „Preasfinţite, aici, aproape de Argeş, la Muscel, e
74
un frate pe care l-am avut la mănăstire, Ion Stoica, om

priceput, pe care ar fi bine să-l aveţi aici".
Nu a trecut mult şi Patriarhul Justinian, care a avut o
mare purtare de grijă pentru mănăstirile din Arhiepiscopia
IWcureştiului, s-a îngrijit de călugări — i-a plasat în diferite
locuri, pe la cooperative, iar pe părintele Gavriil, fratele
meu, care cânta frumos şi slujea ca diacon, l-a avut în
memoria sa şi, ca să nu fie scos în lume, să se piardă, l-a
trimis de la schit la mănăstire, pe un post de cântăreţ, la
Paraclisul Sfintei Filofteia. Kl atunci s-a pregătit şi am venit
eu cu tata, cu carul, să-l luăm. (!ând am sosit acolo, a ieşit
Părintele Petroniu, îmbrăcat civil, tu haine negre - o haină
strânsă pe gât - iar când m-a văzut, nu-i venea să creadă. Şi
în felul acesta am ajuns acolo şi am vieţuit şase ani de zile
cu Părintele Petroniu, în haine civile. El era cu treaba sa, iar
pe mine m-a angajat pe postul de electrician şi instalator, la
întreţinere.
Părintele Constantin: Dânsul nu mai slujea?
Părintele Justinian: Nu mai slujea. Dar intra în Sfântul
Altar şi se împărtăşea. Acolo, pentru că era casa de odihnă a
preoţilor, veneau cei de la Culte şi Securitate în control,
deoa-irtc şi iau că acolo se poate dormi şi mânca bine. Nu
ştiu în ce context, directorul general de atunci de la Culte,
Vasilescu, un
om mai dur, mai brutal, a intrat într-o stare conflictuală

cu Părintele Petroniu, care nu a cedat deloc şi acela l-a
74
ameninţat că îl va pune la punct. Iar Părintele i-a răspuns:

„O să mă puneţi la punct dacă o să vă îngâduiască
Dumnezeu şi dacă o să puteţi."
A mai stat Părintele Petroniu încă aproape două luni de
zile şi a înaintat actele de pensionare, retrăgându-se la
Mănăstirea Sihăstria. Eu am mai rămas acolo doi ani de zile
şi după aceea m-am transferat la Mănăstirea Cheia, apoi la
Sinaia, şi de acolo am plecat în Transilvania şi m-am
închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta, ca să pot intra la
Facultatea din Sibiu cu liceul. Şi în felul acesta ne-am
despărţit după Curtea de Argeş, dar în fiecare an mergeam
pe 8 septembrie, la hramul Mănăstirii Sihăstria, şi acolo îl
întâlneam pe Părintele Petroniu şi rămâneam câte două-
trei zile.
Părintele Constantin: La Sihăstria, Părintele fusese
reaşezat în drepturi, putea sluji?
Părintele Justinian: Atunci când s-a întors se mai îmbu-
nătăţiseră lucrurile şi a rămas în mănăstire. Mă întâlneam şi
de două sau de trei ori pe an, mergeam la Sihăstria ca să-l
văd. Mai erau acolo şi alţi părinţi de Ia Slatina: părintele
Macarie, părintele Ambrozie, părintele Valerian şi alţii, vreo
1l-l2. In timpul cât era la Sihăstria, Părintele Petroniu a
făcut o vizită la Ierusalim şi la Muntele Athos, unde a stat
cam două luni. Era pensionar acum. Când a ajuns la
Muntele Athos, a rămas acolo cam trei săptămâni sau poate
chiar o lună - el ştia greaca veche şi s-a descurcat. A văzut
care e situaţia monahismului românesc de acolo — ajuns la
74
Prodromu -, mai înainte de asta fusese acolo Patriarhul

Justinian, când se sărbătorise mileniul Athosului, la
chemarea Patriarhului Atenagora, alături de toţi patriarhii
ortodocşi. Patriarhul a lăsat o însemnare interesantă în
cartea de onoare a Schitului, dar a plecat cu amărăciune de
acolo, pentru că era dezbinare şi lipsă mare. Apoi a trecut
pe acolo şi Părintele Petroniu care, atunci când a revenit în
ţară, a mers la Patriarh şi i-a spus: ^JKm auzit că se pune la
cale ca nişte călugări greci zelotişti să meargă să-i
îngrijească pe călugării români bătrâni care sunt acolo şi
apoi să rămână ei acolo."
Patriarhul a răspuns că şi el auzise de aceasta, drept
care t-a însărcinat pe Părintele Petroniu să mai găsească
câţiva părinţi, pentru care să obţină aprobare de la
Patriarhul Dimitrios şi să meargă împreună cu ei în Athos. în
mai puţin de un an, Părintele Petroniu a câştigat pentru
cauza aceasta doi fraţi, fratele Ioan şi fratele Aurel, a mai
venit un părinte de la Mănăstirea Secu, iar pe altul l-am
trimis eu de la Mănăstirea Sâmbăta. S-a format astfel un
grup de cinci oameni care au primit aprobare - eu am stat
alături de ei până ce a pornit trenul din gară, în Bucureşti.
Au ajuns acolo - sosirea Părintelui Petroniu acolo a fost
providenţială —, mai erau două luni, cel mult două luni şi
jumătate şi lucrul ar fi fost pecetluit definitiv; toate
formalităţile erau aranjate cu Mănăstirea Lavra, cu Kinotita,
ca grecii să intre în drepturile lor.
Părintele Constantin: Asta se petrecea în 1978.
74
Părintele Justinian: Da. Au venit ei acolo, unde mai era

un părinte preot care sosise cu Serapion, numit acum
Simeon, care este pustnic pe la Sihăstria. Părintele a pus
imediat rându-ială acolo, cu Liturghie zilnică: unul o
săptămână, altul o săptămână. Pentru că erau puţini, se
limitau la treburile care erau strict necesare. Am ajuns şi eu
acolo, la aproximativ un an după ce sosise Părintele
Petroniu. Când am văzut ruina şi mizeria, dar şi ce au ctitorit
acolo românii noştri, am trăit momente de mare
amărăciune, dar şi de mare bucurie şi de mulţumire
sufletească. Despre ce i-a învrednicit Dumnezeu pe românii
noştri să facă, cu atâta jertfelnicie şi dăruire sufletească,
vorbeau toate colţurile şi toate pietrele de acolo, despre
ctitori. Cum să încapă mănăstirea aceasta, unde au trăit 140
de călugări romani, pe mâna grecilor? Mă gândeam dacă să
rămân acolo, aşa cum încercau să mă determine şi părinţii.
Eram plecat din ţară de două luni, dar nu venisem pregătit
să rămân. Ştiind acum că Părintele Petroniu este acolo şi
faptul că văzusem ruina în care se afla Schitul, îmi dădusem
seama că locul trebuia salvat.
Aşadar, m-am întors în ţară şi m-am pregătit, fără să
spun nimănui, în mare taină, vreme de un an şi jumătate -
apoi am obţinut aprobare. Eu fusesem deja de două ori şi
mă întorsesem, aşa că de acum eram o persoană care le
câştigase încrederea. Am plecat din ţară cu binecuvântarea
de la patru duhovnici şi doi episcopi — de la Pavel Şerpe şi
de la părintele Gherasim Cucoşel. Duhovnicului, părintelui
74
Justinian, i-am spus că vreau să mă duc la Părintele

Petroniu şi să nu mă mai întorc, iar el mi-a spus că am toată
binecuvântarea, dar m-a avertizat că Securitatea îmi va cere
să dau informaţii şi nu cumva să îi refuz - am învăţat lecţia
asta, iar atunci când m-au chemat la ei, să mă atragă de
partea lor, şi mi-au spus că nu le-am spus nimic despre cele
ce am văzut pe unde am fost, eu le-am răspuns că nu m-au
întrebat. Le-am arătat că duc acolo lucruri trebuitoare
pentru vieţuitori şi în felul acesta mi-au dat ieşirea din ţară.
M-am dus acolo şi la o lună de zile am scris o scrisoare
frumoasă către stareţul Veniamin de la Mănăstirea
Sâmbăta şi i-am spus: „Părinte stareţ, dacă ne ducem să
vizităm Ierusalimul, mai puteţi conta pe noi. Dar dacă nu ne
putem duce, noi nu ne mai întoarcem, pentru că nu vrem să
ne facem de ruşine faţă de oamenii care ne cunosc. Să ştiţi
ca nu vă vom face de ruşine. Aici este mare lipsă şi vom
rămâne 2-3 luni de zile, ca să dăm ajutor Părintelui
Petroniu, după care ne vom întoarce." în felul acesta,
văzând Securitatea că nu umblu pe la Europa Liberă, m-au
lăsat în pace şi m-am alăturat şi eu Părintelui Petroniu. Şi,
după rânduiala care s-a pus acolo, mergeau lucrurile din ce
în ce mai bine. S-au mai adăugat şi alţii, iar Dânsul era
mereu cu această dorinţă şi râvnă de a se împlini rânduielile
Sfinţilor Părinţi în mănăstire.
Părintele Petroniu era model în toate. Era de o punctua-
litate de îţi puteai potrivi ceasul după el. Când î! vedeai
apărând la colţul bisericii, ştiai că este fără zece — venea
74
mai devreme pentru a avea timp să se închine la icoane şi

ca, atunci când se dădea binecuvântarea, să rămână
nemişcat în strană. Asta a facut-o de la început şi până la
sfârşitul vieţii, cât a stat în Athos. Şi când a luat
răspunderea de stareţ, nu s-a schimbat - el făcea de toate.
Eram puţini şi cei care eram buni de muncă, făceam fel de
fel de reparaţii. Iar el făcea pe arhondarul, îi servea pe
oameni, le făcea focul, îngrijea florile din curtea Schitului.
Era oricând prezent; când nu era în curte, era la biserică,
ori !a chilie după sfârşitul programului.
A venit odată de la Tesalonic un preot de la Biserica
„Schimbarea la faţă şi Naşterea Mântuitorului Hristos", care
a fost construită pe locul unde se aflase un liceu românesc.
A venit cu consilierii lui, un grup de 8-9 persoane, ne-a
invitat şi am ieşit cu moaştele Sfântului Ioan Botezătorul. A
rămas foarte impresionat de ceea ce făcea acolo Părintele
Petroniu, în cele 4-5 zile cât a stat la noi. Iar când s-a întors
acasă, a spus: „Cât ne-a impresionat Părintele Petroniu!
Este mai uşor să stai de vorbă cu preşedintele Greciei, decât
cu un stareţ din Sfântul Munte! Dar pe Părintele Petroniu,
la orice oră îl găseşti şi poţi sta de vorbă cu el."
Avea mare râvnă Ia cântat şi Ia rânduielile liturgice - se
făceau privegheri de toată noaptea, la care participa şi el,
că era mare cântăreţ. L-am întrebat pe profesorul Sebastian
Barbu-Bucur ce părere are despre Părintele Petroniu, pe
care îl cunoscuse, şi mî-a răspuns: „Am auzit şi din gura
altora, dar o spun şi eu: la cântările cele mai grele de
74
muzică psaltică, Părintele Petroniu nu pierde o jumătate de

ton, de la început până la sfârşit". Atât era de stăpân pe
cântare! Şi i-am mai adresat o întrebare: „Cine consideraţi
că e mai bun la muzică între dumneavoastră şi el?" Mi-a
răspuns: „Dacă deschizi două cărţi cu aceeaşi cântare, una
înaintea mea şi alta înaintea Părintelui Petroniu, şi apărem
dinaintea unei comisii, e posibil, la prima vedere, eu să cânt
ceva mai bine. Dar dacă Părintele trece o dată numai cu
privirea peste ea, rămân în urma lui."
Acesta era Părintele Petroniu! Parcă îl văd şi acum cum
stătea rezemat cu cotul stâng în strana dreaptă, pe partea
dreaptă, ocupând numai un sfert din volumul acesteia,
privind uşor spre stânga şi cântând. Stătea în poziţia aceea
7-8 ore nemişcat. Ia el, care avea o circulaţie periferică
proastă, erau picioarele precum butucii — totuşi, stătea tot
acest timp în picioare. Şi unde să se pomenească în timpul
Liturghiei să stea jos?
El, când slujea la Sfântul Altar, avea un fel al lui de a se
interioriza, întrucât nu voia să fie cunoscut, să fie cineva
alături de el în altar, aşa că făcea totul singur. Eu m-am dus
de câteva ori în altar, ca să-l pot urmări, şi vedeam cum îi
curgeau lacrimi din ochi. Şi la strană l-am văzut adesea cum
lăcrima, cântând. Asta însemna trăire duhovnicească în tot
ceea ce făcea. Iar când venea vremea să ne vorbească la
masă, parcă era un Sfânt Părinte din vechime. Când începea
să ne povestească ce rânduială călugărească găsise la
Mănăstirea Neamţ, unde vieţuiau 360 de călugări - despre
74
ce cântăreţi, despre ce punctualitate, ce mâncare simplă

era, cum se lucra la câmp şi nu se plângea nimeni că e greu.
El stăruia foarte mult să trăim în simplitate, în sărăcie, în
modestie, deoarece aceasta este rânduială de viaţă care
predispune sufletul la umilinţă. Stăruia de asemenea foarte
mult să păstrăm tăcerea şi să ne păzim mintea, să ne
interiorizăm cât mai mult, pentru că de asta depinde
pătrunderea gândurilor celor rele ale vrăjmaşului.
Adesea îmi spunea: „Părinte Justinian, Sfântul Isaac
Şirul spunea că marea grijă a călugărului este să fie stăpân
pe mintea lui, altfel este stăpân cel rău. Iar dacă acesta
pune stăpânire pe mintea ta, totul îţi iese pe dos: cârteşti,
te răzvrăteşti, toate lucrurile ţi se par grele; în loc să fie un
rai pe pământ, mănăstirea devine un iad." El ştia unele
secrete duhovniceşti pe care dacă Ie împlineai, mergeai
bine, aveai mulţumire sufletească, linişte lăuntrică,
uşurătate în tot ce făceai. îmi amintesc o altă vorbă a sa:
„Spun Sfinţii Părinţi că trupul nostru este un prieten viclean
şi un vrăjmaş nemilostiv. Trebuie să fim cu multă
chibzuinţă, să purtăm grijă de suflet ca şi cum am muri
mâine, iar de trup ca şi cum am trăi 100 de ani. Dacă ne
dedăm la somn, dăm într-o toropeală a minţii şi nu mai
avem tărie la treabă; nu somnul mult odihneşte organismul,
somnul de la cinci ore în sus oboseşte!"
Părintele Constantin: Părintele era foarte nevoitor.
Punea accentul pe nevoinţa trupească, pe vestejirea
trupului.
74
Părintele Justinian: Aşa e. Doamne, ce deosebire între

felul cum punea el problema cu privire la felul duhovnicesc
dc vieţuire al călugărilor şi ceea ce se întâmplă astăzi. El ne
spunea aşa: „Părinţilor, noi ar trebui să fim conştienţi că aici
unde ne ducem viaţa, în Schitul Prodromu, unul dintre cele
mai sihăs-treşti locuri din Muntele Athos, au vieţuit mari
pustnici, înaintaşii noştri trebuie să fie consideraţi sfinţi,
pentru că au ales locul acesta, cel mai îndepărtat. Pe cine
avem noi patron? Pe cel mai mare pustnic al creştinătăţii,
pe Sfântul Ioan Botezătorul! Care a fost viaţa Sfântului Ioan
Botezătorul? El nu a băut vin, nu a mâncat ulei, ci s-a hrănit
cu miere sălbatică şi cu aguridă. Noi ar trebui să punem
aceeaşi rânduială în Schit, ca să trăim asemenea Sfântului
Ioan. Şi să nu credeţi că se va îmbolnăvi cineva, pentru că e
lucrarea lui Dumnezeu şi vom fi sănătoşi şi în putere!" Este
un proverb german care spune că: „Omul mănâncă
jumătate pentru el, iar jumătate pentru doctor." Sau altul
care spune că omul îşi sapă groapa cu gura.
Părintele Constantin: Atunci când a venit Părintele
Petroniu erau puţini părinţi.
Părintele Justinian: Da. La vremea când am sosit eu aco-
lo erau şapte părinţi, cu încă doi dintre bătrâni. Am ajuns eu
cu părintele Iorest, apoi a mai venit unul, altul. Pentru o pe-
rioadă de 5-6 ani, am fost zece-unsprezece călugări..
Părintele Constantin: Părintele Petroniu nu devenise
încă
stareţ.
74
Părintele Justinian: El a ajuns stareţ în primăvara anului

1985, în Postul Paştelui.
Părintele Constantin: Fusese stareţ până atunci
Părintele Ilarion.
Părintele Justinian: Da, şi după aceea a luat el stăreţia.
La înmormântarea lui, Arhimandritul Timotei Aioanei a
transmis, din partea Preafericitului Părinte Patriarh:
„Aducem cuvânt de preţuire Părintelui Petroniu Tănase,
care a condus Schitul Prodromu cu multă înţelepciune şi cu
demnitate 25 de ani şi a fost permanent un bun monah şi
un bun român." Acestea erau nişte calităţi ale sale care îi
puneau în inferioritate pe mulţi şi trezeau invidia. De aceea,
pe vecinii noştri de la Lavra, nu o data, ci de mai multe ori,
i-am auzit spunând: „Cu Gheronda
Petroniu nu putem să lucrăm" - pentru că Părintele
Petroniu îi depăşea din punct de vedere intelectual,
duhovnicesc şi avea şi coloană vertebrală de român.
Părintele Constantin: Dar, oricum, mănăstirea s-a
întărit.
Părintele Justinian: Da, în timpul stăreţiei sale, din an în
an înflorea mănăstirea.
Părintele Constantin: Prima mea vizită la Prodromu a
fost în vara anului 1979, cu colegul meu, Ilie Frăcea.
Studiam la Atena şi nu am stat decât patru zile - voiam să
stăm toată vacanţa, dar nu ni s-a dat voie - şi am văzut
ruinele de atunci, încât ştiu foarte bine ce a însemnat
74
contribuţia Părintelui Petroniu şi a Sfinţiei Voastre la

refacerea schitului.
Părintele Justinian: Da, ne-a ajutat Dumnezeu. La noi,
toată ziua era închinată muncii, nu aveam program de
lucru. Parcă văd şi acum cum părintele Prodromu răcea
mâncare la bucătărie, iar rânduiala era să mergem în
biserică, să facem trei metanii la icoana Maicii Domnului, să
mergem ia uşa altarului pentru a lua binecuvântare de la
preotul care făcea proscomidia şi care era venit mai
devreme cu o oră, cel puţin, şi după aceea cu o lumânare
luam foc de Ia candela Maicii Domnului, mergeam,
aprindeam focul la bucătărie şi începeam să gătim în timpul
slujbei. Şi aşa terminam de gătit, încât ajungeam şi noi la
începutul Liturghiei.
Părintele Constantin: Care era programul, aşadar?
Părintele Justinian: Cel care lucra Ia bucătărie era şi bu-
cătar, şi trapezar, şi citea şi la masă. Programul este identic
cu cel de acum. Slujbele încep de la ora 2 noaptea, iar în
timp dc iarnă se iese pe la 6, aşadar durează cam patru ore.
Duminica durează mai mult, cam cinci-şase ore.
Părintele Constantin: Iar după aceea este masa?
Părintele Justinian: Marţea, joia, sâmbăta şi duminica,
după Sfânta Liturghie, se iese din biserica şi se merge direct
la sala dc mese şi se serveşte prima masă din zi. Apoi
părinţii merg la chilii şi au program liber cam o oră şi
jumătate, de care fiecare se foloseşte cum vrea, iar apoi se
74
iese la lucru. Cu trei sferturi de oră înaintea Vecerniei lasă

lucrul, se spală şi vin la slujbă.
Părintele Constantin: La ce oră este Vecernia?
Părintele Justinian: Iarna este la ora 4, iar vara la ora 5.
După Vecernie se serveşte a doua masă din zi, iar lunea,
miercurea şi vinerea, când este doar o masă pe zi, se
mănâncă la ora 2 sau 3.
Părintele Constantin: Aceasta este rânduiala aflată
acolo sau instituită de Părintele Petroniu?
Părintele Justinian: Rânduiala aceasta nu se mai ţinea
când a ajuns Părintele Petroniu. Liturghia se făcea o dată la
două săptămâni, deoarece nu avea cine să slujească. Asta
este însă rânduiala Muntelui Athos. După cum spun Sfinţii
Părinţi, acolo unde obştea numără de la 12 călugări, trebuie
săvârşite toate Laudele. Dar se poate face aceasta şi cu opt-
nouă sau zece părinţi.
Părintele Constantin: Părintele a slujit permanent ca
preot?
Părintele Justinian: Până când s-au mai înmulţit
călugării şi au venit şi alţi preoţi, un an şi jumătate sau doi,
au slujit câte
0 săptămână el cu părintele Serapion. Dar după ce
ieşea de la altar, părintele Serapion, care era grădinarul
Schitului, se ducea să se odihnească aproximativ două ore,
apoi ieşea la grădină. După aceea, pleca mai înainte cu o
oră şi jumătate, îşi făcea pravila şi începea slujba. Iar
părintele Prodromu făcea de mâncare la bucătărie, stăteam
74
cu toţii la masă, iar apoi, în locul lui strângea altcineva

masa, şi el se urca pe tractor şi pleca până la mal pentru a
aduce nisip şi pietriş. Mâncarea era pregătită şi pentru
seara.
Era, de asemenea, un părinte bătrân, Gherontie, foarte
râvnitor, dar din tabăra zelotiştilor — nu mai intrase în
biserică de mulţi ani —, care nu venea la masă cu obştea, ci
venea cu sufertaşul lui şi i se dădea mâncare. Venea şi lua
mâncare, însă numai atunci când muncea, când făcea ceva,
după cum spune in Evanghelie: „Cel ce nu munceşte, să nu
mănânce." II lăsam uneori pe el să ne facă de mâncare.
Părintele Constantin: Dar au fost unele tensiuni când a
sosit Părintele Petroniu cu cei doi-trei fraţi, iar bătrânii nu
prea l-au primit bine.
Părintele Justinian: Au fost la început unele tensiuni,
dar atunci când cei care urmau noua rânduială au devenit
mai mulţi, cei bătrâni au tăcut. Dar, în schimb, se bucurau
văzând că se înnoiesc lucrurile şi că merge casa lui
Dumnezeu, că nu mai veneau străinii să slujească.
Era însă lipsă mare, sărăcie. Au fost odată nişte călugări
în vizită la noi şi s-au mirat ce mâncăruri aveam. Ne veneau
o dată la patru zile provizii, pe mare. Părintelui Veniamin,
care fusese stareţ la un moment dat şi mai primea ceva bani
de pe urma unui apartament închiriat la Tesalonic şi din
vânzarea de miere, i-a spus Părintele Petroniu odată, să le
dea celor trimişi cu poşta la Kareia ceva bani, ca să cumpere
ouă. Insă părintele Veniamin i-a răspuns: „Voi încă nu vă
74
daţi seama unde aţi venit! La Prodromu se mănâncă ouă

numai la Paşti şi la Crăciun!" Dar lipsa aceasta o primeam ca
pe un fel de a fi, iar nu ca pe o greutate, pentru că erau
alături de noi oamenii aceştia duhovniceşti - Părintele
Petroniu, părintele Serapion; mai apoi a sosit acolo
părintele Macarie, bun cântăreţ şi tipicar, care stătea la
partea stângă cu părintele Nectarie, iar la partea dreaptă
era Părintele Petroniu cu părintele Prodromu. Ceilalţi mai
făceam ce puteam, pomeneam puţinele pomelnice.
Părintele Constantin: Părintele Petroniu a învăţat şi
greaca nouă, căci intrase în relaţii cu unii stareţi greci.
Părintele Justinian: Aşa este. El, după ce a primit
ascultarea de stareţ, ţinea toată Cancelaria. Şi deoarece
mulţi dintre cei care îi scriau erau greci, el a învăţat să le
răspundă în limba lor. Se observa că nu este nativ, dar se
făcea înţeles. In afară de franceză şi greacă, pe care le ştia,
avea un scris extraordinar, nu doar ca frumuseţe, ci ca
atare. Eu când eram în ţară şi corespondam cu el, îi scriam
pe câte 2-3 pagini, iar el îmi scria pe o foaie de caiet mai
mult decât îi scrisesem eu.
Părintele Constantin: Era o economie a scrisului, o
ştiinţă de a folosi cuvântul.
Părintele Justinian: Da, eu am învăţat lucrul acesta de la
el si acum reuşesc şi să fac scrisori mai scurte.
Părintele Constantin: Părintele Petroniu a călătorit pe la
mai mulţi stareţi din Sfântul Munte.
74
Părintele Justinian: Da, avea legătură cu ei mai demult

şi uneori se mai ducea. Atunci când ne-am mai înmulţit,
mergeau unii dintre noi pe la hramuri şi uneori mai mergea
şi el. Unii călugări veneau regulat ca să se întâlnească cu
Părintele Petroniu şi să stea de vorbă. Deoarece la multe
dintre mănăstiri erau şi călugări români, Părintele nu era
nevoit să vorbească în greacă, deoarece traduceau ceilalţi.
De când l-am cunoscut eu pe Părintele Petroniu şi până
acum, pe el şi pe părintele Arsenie Papacioc i-am avut drept
model de viaţă duhovnicească. Aceşti doi părinţi sunt
ctitorii duhovniceşti ai formării mele şi le datorez totul.
Părintele Arsenie avea o mare deschidere spre a atrage
oamenii fa pocăinţă, avea căldură sufletească şi dădea
sfaturi înţelepte, iar Părintele Petroniu era exigent,
respecta regulile mănăstireşti şi rânduielile Sfinţilor Părinţi,
iar la el nu mergea cu jumătăţi de măsură. Ne spunea
mereu la masă: „Părinţilor, să vă urmăriţi şi să nu vă lăsaţi
mintea să umble aiurea. Trăiţi prezentul, căci acesta este al
nostru şi de el depinde mântuirea noastră." Aşa cum,
părintele Arsenie Papacioc spunea că: „Veşnicia stă într-o
clipă!"
Părintele Constantin: Vorbea de obicei la masă
părinţilor?
Părintele Justinian: Da, mai ales duminică seara.
Părintele Constantin: Aşadar, peste săptămână nu
vorbea.
74
Părintele Justinian: Nu, nu vorbea. Nici nu eram toţi la

masă. Când vorbea strict pentru călugări, îi ruga pe mireni
să iasă afară. Când nu, îi lăsa şi pe ei. Când vorbea, nu
spunea o vorbă în plus. Era bob numărat şi curat. El avea de
unde să scoată, fiind om cu viaţă îmbunătăţită şi cu
rânduieli trainice. Pentru că acolo unde este rânduială şi
unde este râvnă spre împlinirea lucrului celui bun, sigur
mergi bine.
Părintele Constantin: Citea foarte mult Părintele. Am
văzut că avea note de lectură, scotea texte care îi plăceau,
din ce citea.
Părintele Justinian: Da, el mereu ne îndemna:
„Părinţilor, folosiţi timpul, nu pierdeţi vremea. De timpul
ăsta depinde veşnicia noastră. Citiţi din Sfinţii Părinţi şi nu
vă ocupaţi cu fleacuri. Când călugărul a ajuns să cunoască
dulceaţa chiliei şi a rugăciunii, pentru omul acela a coborât
raiul pe pământ!"
Părintele Constantin: A fost duhovnic părinţilor de
acolo?
Părintele Justinian: Nu. Părintele Petroniu, pentru că
avea infirmitatea cu auzul, nu spovedea. Şi la Mănăstirea
Slatina, înainte să se strice auzul, pentru că era foarte
exigent, nu prea putea oricine să se ridice Ia măsura lui.
Avea cam patru-cinci dintre călugării din mănăstire, care se
spovedeau la el.
Părintele Constantin: Avea canon aspru şi pravilă aspră,
el personal. Dormea puţin, făcea metanii multe.
74
Părintele Justinian: Desigur, aşa e. Spunea: „Cu cât mă-

nânci mai mult, cu atât ţi se dilată stomacul şi devine ca o
traistă mai mare, până ajunge burdihan. Aşa este şi cu
somnul. Cu cât dormi mai mult, cu atât ai mai dormi. Până
la o vreme, somnul este necesar; apoi nu mai este. Şi atunci
pentru ce să pierzi timpul dormind în pat, căci în ce te va
găsi moartea, în aceea vei pleca!"
Părintele Constantin: Dar ce duhovnici a avut Părintele
Petroniu?
Părintele Justinian: Duhovnicul de obşte de la
Prodromu, părintele Iulian, era şi duhovnicul Dânsului. A
fost o vreme, până să vină părintele Iulian, care a ajuns
după 2-3 ani, când se spovedea la părintele Serapion, iar
părintele Serapion se spovedea la el. Au fost nişte oameni
extraordinari. Dacă stai să te gândeşti că a trăit 81 de ani în
mănăstire, şi nu oricum, ci în rânduială! îmi amintesc că
odată a venit un frate mai nestăpânit la vorbă şi la faptă.
Când Părintele i-a spus că altceva grăiesc Sfinţii Părinţi, a
îndrăznit să-i spună că el a citit mai mult din Sfinţii Părinţi.
Atunci el i-a răspuns: „De, măi frate, dacă tu aşa spui, când
eu am atâţia ani de mănăstire, iar tu doar douăzeci de viaţă,
o fi şi ca frăţia ta." Şi a plecat acela ruşinat. Aşa arată Sfinţii
Părinţi, că pe măsură ce te dovedeşti mai statornic, capeţi
înţelepciune.
Părintele Constantin: In ţară a revenit de puţine ori,
după ce a plecat.
74
Părintele Justinian: A revenit o singură dată, am fost şi

eu cu el. A plecat în 1978, în Duminica lăsatului sec de
carne, la începutul Postului Mare, iar eu eram lângă ei când
a plecat trenul din gară. Şi a venit pentru prima şi ultima
dată în 1993, când a fost invitat la noi Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu.
Părintele Constantin: A făcut parte din delegaţie.
Părintele Justinian: Exact. După aceea nu a mai fost.
Atunci am revenit şi eu prima dată după ce fugisem din
ţară, fiindcă era după Revoluţie, se schimbaseră lucrurile şi
nu îmi mai era teamă. Părintele mă oprise până atunci să
mă întorc, ca să nu mă oprească pe aici. Şi până la urmă el
s-a întors mai întâi.
Părintele Constantin: Părintele coresponda foarte mult,
scria mult, mai ales oamenilor de cultură. îmi aduc aminte
că a purtat corespondenţă cu domnul Cândea, a scris şi în
străinătate, primea reviste, citea mult.
Părintele Justinian: Când mă mai duceam până la el, îmi
mai recomanda câte o carte — dar erau cărţi la care eu nu
aveam acces, fiindcă erau în franceză. Ii lăuda pe autorii
străini, dar regreta că nu citiseră Filocalia şi pe vechii noştri
cărturari, care ştiau multe lucruri redescoperite astăzi.
Precum evreul acela cu ştiinţă în medicină din timpul
Sfântului Vasile cel Mare, care a ştiut câte ore mai avea de
trăit acesta şi i-a spus saşi pună lucrurile în rânduială mai
înainte de asfinţitul soarelui. Iar Sfântul l-a întrebat ce o să
spună dacă el îşi va pune lucrurile în rânduială după
74
asfinţitul celei de-a doua zile. Atunci evreul a răspuns că, de

se va întâmpla aceasta, se va boteza. Şi a lost după cum a
spus Sfântul Vasile, iar omul, care era credincios, s-a
botezat.
Părintele Constantin: Dar pe ce punea Părintele
Petroniu accent în viaţa duhovnicească? Care era tema lui
predilectă, fundamentală?
Părintele Justinian: Am observat că ceea ce făcea el,
aceea cerca şi altora. Pentru că, în atâţia ani de mănăstire,
el văzuse şi Şi ia cum poţi agonisi ceva: să preţuieşti timpul
la maximum, să păstrezi tăcerea când eşti între alţii şi să
fugi repede la chilie, peniru ca acolo, cum spun Sfinţii
Părinţi, să stai când eşti strâmtorat şi amărât. Să stai acolo
şi chilia se va preface în cuptorul Babilonului şi vei ieşi
lămurit ca din foc, pentru că chilia te va învăţa toate, pentru
că acolo ţi se luminează mintea. El ne sfătuia să citim din
Sfinţii Părinţi, să ne păzim mintea şi să ne încadrăm în
rânduielile din viaţa de mănăstire, pentru că acelea dau
linişte şi mulţumire sufletească.
îmi amintesc, de exemplu, atunci când am ajuns Ia Mă-
năstirea Slatina, că părintele Arsenie Papacioc, care m-a
luat la duhovnicie, îmi spunea: „Frate Ioane, ia aminte la ce
îţi spun: mai presus de orice să ai în vedere bunul mers al
mănăstirii şi caută să fii armonios în toate." In asta stă tot
secretul vieţii călugăreşti şi acestea au fost primele pietre
de temelie la formarea mea duhovnicească. Apoi au urmat
alte sfaturi, alte învăţături, dar întâi au fost acestea. Şi mai
74
zicea Părintele Petroniu: „Frate Ioane, călugărul nu trebuie

să fie colţuros, ci şlefuit, că de oriunde l-ar da de-a
rostogolul, el să se rostogolească şi să nu rămână în mijlocul
drumului, să-i încurce pe ceilalţi." Vorbea cu tâlc, vorbea
frumos. Şi mai zicea: „Ce este frate, ce nenorocire s-a
întâmplat, dacă ţi-a spus cutare o vorbă? Oare ţi-a făcut
gaură în cap? Te-a mânjit cu balegă? Ţi-a spus ca să te
cunoşti pe tine!"
îmi amintesc un caz. Ieşisem de la masă şi am rămas în
mijlocul curţii, în faţa bisericii. Stăteam de vorbă cu
Părintele Petroniu şi mai era un părinte de la o chilie. Iar
cum stăteam noi de vorbă, intră furios pe poartă un părinte
de la Schit, care trăieşte şi astăzi, şi a intrat direct în noi,
revoltat şi ameninţând că el pleacă din Schit. Părintele l-a
întrebat ce s-a întâmplat, ui el a răspuns că se certase cu un
alt frate. Părintele i-a răspuns: „Părinte, eu te văd că eşti
întreg. Nu ţi-a scos vreun ochi, nu ţi-a tăiat din nas, nu ai
fost spintecat, aşadar eşti integru. Caic-e nenorocirea? Voiai
să te laude? Atunci te-ai fi mândrit. Inţe lege că noi suntem
ceea ce suntem, nu ceea ce ne numesc alţii. El ţi-a făcut un
bine — roagă-te la Dumnezeu, până ajungi la el, şi ai să vezi
că ţi l-a trimis Dumnezeu ca să te vezi pe dumnci ta." Şi au
venit amândoi veseli la masa de seară. Aşadar, s.i ir
desconsideri pe tine şi să faci ce spun Sfinţii Părinţi, să nu
apună soarele peste mânia ta.
Cât am fost econom la mănăstire, au fost multe neplă-
ceri. Trebuie să te aştepţi tot timpul la împotriviri, la
74
atitudini urâte. Iar când vedeam că este îndărătnicie şi că

nu merg treburile bine în mănăstire, îi mustram, îi ţineam
din scurt. Dar n-ar fi existat seară în care să avem stări
tensionate
Să vă povestesc o întâmplare interesantă cu Părintele
Petroniu. Trebuia să plec la Tesalonic şi erau nişte musafiri
veniţi la mănăstire care au profitat de ocazie ca să meargă
cu maşina noastră până la Kareia. Eu ca econom, totdeauna
când plecam, trebuia să las lucrurile în rânduială, să se ştie
ce e de făcut. Şi am întârziat cam 20 de minute. Iar Părintele
Petroniu, care era om cu rânduială, mă zorea, deoarece
aşteptau oamenii. Am plecat foarte amărât, nu i-am mai
sărutat mâna, pentru că mi se părea că mă zorise pe
nedrept; pe deasupra, îmi mai spusese şi să nu stau mult
acolo. El şi-a dat seama că m-am necăjit şi primul lucru pe
care l-a făcut, a fost să-mi ceară iertare: „Să mă ierţi,
părinte Justinian, că am văzut că te-am supărat." Şi eu i-am
răspuns: „Dumneavoastră mă trimiteţi la iad şi îmi spuneţi
să nu stau mult!"
Un lucru pe care l-am sesizat îndeaproape la Părintele
Petroniu, şi care m-a impresionat, a fost că el tot aducea în
discuţie interpretarea şi felul în care îi înţelegea pe Sfinţii
Părinţi, pe părintele Dumitru Stăniloae, şi spunea aşa:
„Atâta timp cât omul are viaţă de rugăciune şi îi cunoaşte
pe Sfinţii Părinţi, are permanent mintea odihnită şi începe
să-şi împroprieze unele virtuţi ale Sfinţilor Părinţi şi, fară să-
şi dea seama, calcă şi merge pe urmele lor." Mi-a spus de
74
multe ori: „Noi avem o fire neputincioasă şi năbădăioasă.

Marea lipsă a ei este că nu este educată, nu este strunită.
Aproape la toţi Sfinţii Părinţi întâlneşti delicateţe."
Părintele Petroniu avea această delicateţe, era imposibil să
spună un cuvânt să te jignească, nu ştia cum să pună mai
plăcut problema, aducea vorba pe departe. Acestea sunt
măsurile oamenilor cu viaţă duhovnicească, iar Părintele
Petroniu era unul dintre aceia. Tot ceea ce făcea avea atâta
responsabilitate, conştiinciozitate, încât nu mai rămânea
îndoială că ar mai fi ceva de adăugat. Cine l-a simţit, cine a
trăit lângă el şi a văzut cum îşi rânduia el viaţa, asemenea
Părinţilor din Filocalie, era suficient să-l privească pentru a
lua exemplu.
Era un părinte bătrân, unul dintre oamenii cei mai in-
struiţi din mănăstire, care tăcuse Academia Militară, ceva
şcoală de comerţ şi altele, şi care căuta întotdeauna să ne
smerească pe noi. Insă, stând Părintele Petroniu de vorbă
cu acest părinte, l-a întrebat dacă a făcut medicină, dacă
ştie să mulgă oile şi să facă brânză, dacă a făcut o pereche
de încălţăminte vreodată şi altele. Şi i-a arătat câte lucruri
nu ştie să facă.
In biserică aveam un ceas cu pendulă care bătea din
sfert în sfert de ceas. Dar s-a întâmplat să iasă Părintele
Petroniu la cuvânt, şi rostind „în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh", a pus mâinile pe piept şi a tăcut, iar
părinţii erau nedumeriţi. Dar atâta linişte se făcea în
biserică, că se auzea ticăitul ceasului. Iar el ne făcea atenţi
74
la ticăitul ceasului şi ne atenţiona că secundă după secundă

se scurge viaţa noastră şi ne apropiem de mormânt. Mai
apoi, începea cuvântul. De asemenea oameni mari am avut
noroc în viaţă!
Părintele Constantin: A fost o generaţie mare de
oameni duhovniceşti, dar s-au cam terminat. Poate va da
Dumnezeu astfel de oameni şi generaţiilor următoare.
Părinte Justinian, vă mulţumesc!
„Era un om de pravilă, de rugăciune" Dialog cu Părintele

Modest, ultimul ucenic de chilie al Părintelui Petroniu
Părintele Constantin: Părinte Modest, am venit să

discutăm puţin despre Părintele Petroniu.
Părintele Modest. Eu nu ştiu prea multe despre
Părintele Petroniu.
Părintele Constantin: A rânduit Bunul Dumnezeu să-i fiţi
ucenic de chilie în ultimele luni de viaţă. Aţi fost aproape de
dânsul şi l-aţi trăit de aproape. Dorim câteva mărturii per-
sonale, nu trebuie să fie lucruri complicate. Spuneaţi că l-aţi
cunoscut ca fiind foarte închis în sine, singuratic, deşi a trăit
în obşte şi a fost stareţul obştii.
Părintele Modesp. Da! Era un pustnic în obşte! Cum ve-
nea seara, cum se întuneca, venea la chilie şi acolo îşi făcea
rânduiala. Era un om de pravilă, de rugăciune.
Părintele Constantin: Dar în acelaşi timp trăia şi cu mă-
năstirea, era prezent la programul mănăstirii.
74
Părintele ModesP. Era ceas. Era cu un sfert de oră, cu

zece minute înainte în Biserică, atât cât i-a stat în putere.
Părintele Constantin: Şi eu, de nenumărate ori când am
fost la mănăstire, îl vedeam preocupat de rânduiala sa.
Chiar şi tn biserică, făcea închinăciuni şi metanii la nesfârşit.
Părea, Într-adevăr prins de ritmul vieţii sale lăuntrice, chiar
şi când era la biserică sau la trapeză cu ceilalţi monahi. Nu
cumva a contribuit la aceasta şi problema pe care a avut-o
dânsul cu auzul?
Părintele ModesP. Poate că da. A rămas cu această
deficienţă de auz de la o operaţie. Mi-a povestit odată că în
tinereţe tt avut o operaţie în Bucureşti. După ce l-au operat,
doctorii i-uu spus să se ferească de frig, de vânt, pentru că
era iarnă. Şi dânsul spunea: „M-am dus acasă, că eram
aproape de casă, şi m-a lovit un crivăţ care mi-a stricat
urechea definitiv!" Dar ce a fost uimitor la dânsul? Nu a
cârtit niciodată! Se necăjea, şuiera aparatul şi...
Părintele Constantin: Şi vorbea greu, încet, pentru că
nu-şi putea controla cu propriul auz volumul vorbelor...
Părintele Modest. Nu a cârtit o dată! Doamne fereşte!
„Sărăcia asta...", spunea. Am avut un părinte la Sâmbăta,
când eram acolo, un părinte de la pictură, pe care l-am
îngrijit un pic până am plecat în Athos. Acela se necăjea,
cădea aparatul jos, se făcea praf. Părintele Petroniu a luat-o
ca de la Dumnezeu la modul absolut. Cred că nici în gând nu
a cârtit pentru neputinţa dânsului. Doar este o greutate. De
aceea nici nu spovedea.
74
Părintele Constantin: Şi aceasta este o altă problemă.

Dacă nu eşti în contact cu obştea la spovedit, este mai greu
să o conduci.
Părintele Modest. Nu spovedea. A spovedit, de când îl
ştiu eu, un episcop-doi, atât. Nu spovedea obştea.
Părintele Constantin: Obştea o spovedea părintele
Iulian, în principal.
Părintele Modest. Da, părintele Iulian spovedea.
Părintele Constantin: Şi pe Părintele Petroniu îl spove-
dea. Am vorbit un pic cu părintele Iulian despre dânsul şi
mi-a spus că-l spovedea.
Părintele Modest. Era foarte punctual la spovedit şi
dânsul. Vinerea dimineaţa era la spovedit. Atunci se
spovedea toată obştea, în fiecare vineri sau oricând era
nevoie, dar vinerea era programul săptămânal pentru
spovedanie, iar sâmbăta pentru împărtăşanie. Părintele
Iulian ne-a spus că ultimele spovedanii le-a făcut cu multă
umilinţă şi chiar cu plâns, ultimele înainte de a pleca la
Domnul. L-a cucerit cumva pe părintele Iulian. Părintele
Petroniu părea că este aspru, dar era numai o scoarţă de
aspreală, în realitate era un om foarte delicat, foarte blând.
Părintele Constantin: Da, era foarte delicat.
Părintele Modest. în cartea pe care aţi scos-o sfinţia
voastră, povestea despre flori, despre mare, în cartea
aceea, Icoane smerite, se vede sensibilitatea dânsului.
Dânsul arăta aşa un fel de asprime, nu ştiu de ce, dar numai
74
de suprafaţă. Şi obştea l-a ştiut de om aspru, nu a ştiut să

treacă dincolo de asta, să vadă mai în profunzime...
Părintele Constantin: A fost şi părintele lustinian un pic
de interfaţă între dânsul şi obşte. Părintele Justinian,
economul mănăstirii şi mâna dreaptă a Părintelui Stareţ
Petroniu era şi el aspru.
Părintele Modest. Da, păi Părintele Petroniu s-a sprijinit
mult pe părintele lustinian. Cred că nu ar fi putut duce
stăreţia atâţia ani fară dânsul. Părintele lustinian a ţinut
mult la Părintele Petroniu, l-a sprijinit mult.
Părintele Constantin: Părintele Petroniu a fost şi un om
cult, a citit mult, ştia limba greacă, a învăţat-o suficient de
bine, cât să citească şi să scrie.
Părintele Modest. A învăţat greacă veche în ţară. Da, a
fost un om învăţat!
Părintele Constantin: Dintre stareţii de la greci,
părintele Gheorghe Kapsanis de la Mănăstirea Grigoriu îl
aprecia mult.
Părintele Modest. îl aprecia pentru că era învăţat. Era
normal să-l aprecieze.
Părintele Constantin: Avea o relaţie frumoasă cu
Mănăstirea Grigoriu. Am fost şi eu cu dânsul o dată cu barca
până la Grigoriu.
Părintele Modest. Da, era apreciat de toţi cei care îl
ştiau cine este.
74
Părintele Constantin: Este adevărat că situaţia

Prodromu-lui era foarte grea, dânsul a moştenit o situaţie
foarte grea.
Părintele Modest. La Prodromu!? Păi, dânsul a înviat
Schitul Prodromu, Dumnezeu l-a înviat prin dânsul.
Părintele Constantin: Eu am fost pentru prima dată în
vara anului 1979, la un an după ce dânsul venise la
Prodromu. Era totul în ruină aproape: aripa de răsărit, cu
biblioteca, aripa de nord...
Părintele Modest. Păi ştiţi cum a reînviat Schitul? Prin
Preafericitul lustinian. în 1963 a fost mileniul Sfântului
Munte şi au venit toţi întâistătătorii Bisericilor ortodoxe, şi
patriarhul nostru normal că a mers la Schitul Prodromu, cel
mai reprezentativ aşezământ românesc de la Sfântul
Munte. Şi când a văzut ce era acolo - câţiva zelotişti, schitul
în paragină, nu se slujea, nu era nici masă de obşte, nici
slujbă... S-a hotărât să se facă ceva pentru Schit. Abia în
1975, după doisprezece ani, a putut face ceva practic. Până
atunci trimisese ceva ajutoare, dar atunci a trimis primul
grup de cinci călugări, cred că ştiţi de fapt...
Părintele Constantin: Pe urmă a încercat, Dumnezeu să-l
odihnească, şi Patriarhul Teoctist.
Părintele Modest. Primul grup, când au ajuns acolo şi au
văzut ce bine este, s-au împrăştiat pe la chilii. Pe urmă, prin
1976-77, a venit al doilea grup, dar aceştia nu ştiu cum s-a
făcut că nici nu au ajuns la Prodromu. Se pare că au mers
chilioţii Ia port, au ştiut că vin, şi le-au zis: „Nu mai mergeţi
74
la Prodromul că este pustiu, tu vii la mine, tu mergi la el", şi

niciunul nu a mai ajuns la Schit, deşi erau trimişi de
Patriarh.
Pr Coman: Cum l-aţi trăit pe Părintele Petroniu în ulti-
mele săptămâni din viaţă, părinte Modest?
Părintele Modest: Avea un chip în ultimele săptămâni!
Doamne, ce chip avea! De acuma îi sărutam mâna. Nu ne
lăsa să-i sărutăm mâna. Dacă am văzut că îngăduie să-i
sărut mâna, când era el la pat aşa, eu îl mai sărutam şi pe
frunte. Am văzut că nu-i place, dar nu zicea nimic. Apoi, eu
nu ştiu cum îi făceam cumva, cum îl ţineam că nu-i plăcea...
M-am rugat aşa câteva zile şi într-o seară credeam că
doarme, era cu pătura pe cap. Numai ce-l văd că dă pătura
deoparte - era şi părintele Serapion acolo - dă pătura şi
spune: „Părinte, dar asta este comportare de monah?" Ne
certa pentru că i-am dat prea mare atenţie, îi arătam
dragoste şi cinstire. „Cum se poate aşa? în fundul iadului ne
ducem aşa, părinte! Nu se poate aşa!" „Mă iertaţi părinte",
am zis şi eu.
în scris comunicam cu dânsul pentru că nu auzea. în ul-
timele două luni scriam pe hârtie şi îi arătam, iar el
răspundea verbal. Mă iertaţi, dar trebuie să vă spun că într-
o săptămână am fost foarte aspru cu dânsul, dar a răbdat
săracul ca un copil, ca un copil m-a răbdat. Şi când am văzut
că se face ca un copil şl nu crâcneşte, iar mi-a fost drag şi n-
a mai zis nimic. îmi pare rău că nu am putut prinde, că nu
am văzut clipa când a murit. Eu nu am ştiut că dânsul
74
moare. Vedeam că se stinge, vedeam că devine tot mai

neputincios, îi dădeam hrană, mânca dânsul, mai apoi îi
dădeam eu. în ultimele zile îi dădeam cu paiul, adică îi
făceam ou cu lapte amestecat şi cu banană fluid şi îi
dădeam cu paiul. Vedeam toate astea şi tot nu credeam că
moare. Zicea părintele Daniel: „Părinte, zice, de ziua de azi
nu mai trece, nu vezi că are unghiile negre!" „Nu cred,
răspundeam eu, nici nu am pregătit nimic!" Nu îmi venea să
cred că va muri, dar în ziua aceea s-a stins. Duminică seara
venise un părinte de la Iaşi şi i-am dat un strop de vin de
Cotnari, îi plăcea vinul acela al nostru, vin de Cotnari. A
băut un strop de vin, apoi după miezul nopţii i-am dat încă
un pic de lapte. Aceea a fost ultima lui hrană, duminică
noaptea. Luni n-a servit nimic. Toată ziua a stat în pat, cum
stătuse şi până atunci. Stătea şi nu zicea nimic. Nu era,
oricum, deloc vorbăreţ. Mai întindea câte un picior,
câteodată... Eu nu mă gândeam că moare. Marţi era Sfântul
Haralambie sau Spiridon, era 9 februarie.
Pr Coman: Sfântul Haralambie, că Sfântul Spiridon este
în decembrie.
Părintele Modest. Haralambie, aşa, slujbă cu litie. Am
zis să mă duc şi eu la slujbă. Ieri nu a mâncat şi nu-mi cere
să iasă la toaletă. Of! Fac o paranteză, cât de pudic era!
Atâta m-am luptat cu dânsul, vai de mine...! Am zis să mă
duc la Vecernie totuşi, că nu o să-mi ceară tocmai acum
ceva. Apoi, am zis totuşi să nu mă duc şi mă duc până în
cancelarie să dau telefon la o doamnă care ţinea legătura cu
74
dânsul în ultimele două luni, prin mine. Ţinea mult la

dânsul. Dau telefon doamnei şi când vin înapoi,
întotdeauna când intram în chilie mă uitam de la uşă să văd
dacă doarme sau nu doarme. Avea pătura pe el, avea ochii
închişi şi când intru, tocmai ce vorbisem la telefon, mă uit,
nu mai respira, îi iau pulsul cu mâna, nimic. Iau pulsul cu
aparatul acela, dă eroare. Pun mâna la gură, nimic. Am fugit
la telefon. Sfinţiei tale ţi-am dat primul telefon. (II rugasem
pe Părintele Modest să mă anunţe imediat ce se întâmplă,
pentru a avea timp să ajung la înmormântare din România,
întrucât, deseori, la Sfântul Munte înmormântarea are loc a
doua zi - n. red.) V-am zis: Cred că a adormit Părintele
Petroniu, dar nu spuneţi încă nimănui. Cum, aşa, într-o clipă
să se ducă? Nu eram chiar sigur. Am sunat la părintele
Iustini-an. Era în timpul Vecerniei, Ia vreo 3 şi 20 de minute.
Am stat şi l-am îmbrăcat, după carte, l-am şters cu
buretele... Ce sa mai tulbur Vecernia, am zis, că tot nu s-ar fî
ieşit din slujbă şi numai Vecernie nu mai era, numai slujbă
nu mai era! Când am terminat de îmbrăcat ieşiseră şi
părinţii de la Vecernie şi intraseră la Pavecerniţă. Apoi am
tras clopotul şi au venit părinţii toţi la el. Părintele Iulian a
zis: „O, l-ai şi îmbrăcat!?" Eu am zis: „Am stat şi l-am
îmbrăcat, nu v-am mai deranjat".
Părintele Constantin: Părinte Modest, a suferit, a avut
dureri în perioada aceasta?
Părintele Modest. Nu! Dânsul nu a murit de boală, ştiţi,
s-a stins aşa de bătrâneţe, ca un băţ de chibrit. Dacă
74
aprindeţi un chibrit şi se consumă, pe urmă luaţi de capătul

celălalt şi arde tot lemnul, iar flacăra se stinge când nu mai
are materie. A fost răcit, dar nu a murit de boală. Oricum, şi
dacă a suferit, nu a ştiut nimeni. Nu a zis odată: Au! Totuşi
cât a stat pe o parte, a avut o escara. Aveam pansamente
mari, se vedea şi osul acesta, femurul sau cum se numeşte,
se vedea afară. O singură dată a zis: Au! Atunci mi-am zis:
„Lasă că îţi pun eu saltea!" Nu accepta saltea. Toată viaţă
dormise fără saltea. Şi eram în perioada din săptămână
când eram aspru cu dânsul. El, nu şi nu! Că nu vreau saltea.
Atunci am fost poruncitor şi am zis: „Treceţi aici pe scaun!"
II luam pe sus, îl puneam pe scaun. Staţi să pun saltea. El nu
şi nu. I-am pus saltea cu forţa, apoi l-am aşezat. Nu a avut
încotro şi a stat pe saltea ultimele zile.
Părintele Constantin: In chilie la dânsul nu intra nimeni?
Părintele Modest. în chilie la dânsul n-a intrat nimeni,
cât a fost pe picioare.
Părintele Constantin: Nu ştiu dacă a primit pe cineva în
chilia sa. Eu i-am cerut o dată să-mi dea şi mie o
blagoslovenie din chilie, să am şi eu o mângâiere de la
dânsul. Nu m-a chemat în chilie.
Părintele Modest. Păi, el îi invita pe toţi la cancelarie:
„Poftiţi în cancelarie", zicea.
Părintele Constantin: „Dar ce să-ţi dau frate? Ce să-ţi
dau?" Zic: „Ceva, indiferent ce, să am şi eu de la sfinţia
voastră mângâiere." Şi s-a dus şi mi-a adus o cruce de piept,
74
primită de la un mitropolit de la Patriarhia Ecumenică. O ţin

cu drag, ca amintire de la dânsul.
Părintele Modest. Era aşa de ordonat! în cele două luni
cât am stat în chilia dânsului nu am găsit un defect, vreun
lucru lipsă sau nelalocul lui. Măi, chiar nimic!? La noi în
chilie toate erau vraişte, la el nu am găsit nimic. Ba, totuşi
am găsit un lucru, la o haină nu avea un nasture, dar avea
nasturele pus la îndemână şi acul cu aţa. Nu a mai apucat
să-l coasă, nu a apucat pentru că a căzut la pat. Toate
cusute, toate rânduite, toate erau aşezate la locul lor,
lucrurile sub pat, aşezate frumos, cărţile pe masă. Pe masă
candela şi sfeşnicul, jos uleiul. La noi erau toate acolo
aruncate, uleiul colo, dincolo acul de cusut...!
Părintele Constantin: A aparţinut unei generaţii de mo-
nahi foarte ordonaţi. Au fost şi vremurile şi educaţia pe care
au primit-o la tinereţe. Erau ordonaţi în toate. Şi la scris era
foarte ordonat Părintele Petroniu. Aveau un scris extrem de
ordonat.
Părintele Modest. A fost secretar la patriarhie.
Părintele Constantin: Da! Ce mai vorbeaţi, ce vă mai
spunea cât aţi stat în chilie cu sfinţia sa.
Părintele Modest. Da, nu mai ştiu ce vorbeam, nu-mi
mai aduc aminte. Dânsul are un caiet care a ajuns la sfinţia
voastră, cu visurile lui. Foarte mult visa. Chiar şi în ultimele
săptămâni aşa. Mă duc odată, ies puţin, şi când vin înapoi
zice: „Părinte, părinte, uite, uite, acuma a fost un mitropolit
74
aici, şi cu nişte preoţi, şi au făcut o ectenie acolo, în faţa

icoanelor la
mine...!" Altădată tot aşa, s-a trezit şj ^

văzut, ce am visat! zice. Peretele ăsta ^ ^: >
şi un arhiereu şi slujeau... Dă-mi h^V^,
tie, dar nu mai vedea şi nu mai put^ 't
oprea. Vai de mine... ^sc(..^%
Părintele Constantin: Da, sunt f S %
care le visa dânsul si pe care le-a conSp V - \ \
Părintele Modest: Visa mult. Avea moaște de la Aiud, le
avea acolo în chilie. I Ie-a adus cineva. În
doi ani la rând, de înviere, când a ieșit din chilie să meargă
la înviere, zicea că i s-a arătat un tânăr la ușă. A întâlnit un
tânăr care spunea: „Am venit”. Părintele spunea: „Socotesc
că a fost tânărul acela ale cărui moaşte le aveam eu în
chilie!"
Părintele Constantin: Părintele jj K' ■ . ****: ştea.
Noi am primit la editură, de | ^
multe din casetele pe care erau mre^ (U\
l « i ÔV^l
către obşte, tn mare parte la trapeâ^ ^
transcris pentru că înregistrările ej^' Ă
încet, dar de multe ori avea un ton slA\ 1 1
Părintele Modest. Da, era mu^Vr^* f^|'
priveşte prezenţa la Biserică. Zicea: „jf^ V K^'l
părinţi, că de aia am venit aici. Hai, -
74
personal, cât a putut, mergea şi tre^'P-Yî

cu această ascultare, un părinte care ^ ţj*k>,
inte de a începe slujba, bătea la tuS ^Vt^'t,
dânsul. \
Părintele Constantin: Mergea ^ m
Părintele Modest. Cât l-au ţir^ ^
care, mă rog la cei care nu erau la ti^ tHţ\|, ^
la fiecare: „Hai, măi frate, hai măi ft ^ '
mai greoi, încât nu se cucerea în Aî h (jN^
care îţi vine la uşă. îi scula pe pri^ x
plecau până ajungea la ei. Sigur că ţ 'i ^
rintele Petroniu la uşă. Era una să r, V
să vină Părintele Petroniu...
mine...!" Altădată tot aşa, s-a trezit şi zice: „Măi,
părinte, ce am văzut, ce am visat! zice. Peretele ăsta nu era
şi era plin de preoţi şi un arhiereu şi slujeau... Dă-mi hârtie
să scriu." îi dau hârtie, dar nu mai vedea şi nu mai putea să
scrie. Tot începea şi se oprea. Vai de mine...
Părintele Constantin: Da, sunt foarte interesante visele
pe care le visa dânsul şi pe care le-a consemnat în scris.
Părintele Modest. Visa mult. Avea moaşte de la Aiud, Ie
avea acolo în chilie. I le-a adus cineva. în doi ani, poate ştiţi,
în doi ani la rând, de înviere, când a ieşit din chilie să
meargă la înviere, zicea că i s-a arătat un tânăr la uşă. Asta
mi-a spus-o şi un trapezar. A întâlnit un tânăr care spunea:
„Am venit!" Părintele spunea: „Socotesc că a fost tânărul
acela ale cărui
74
moaşte le aveam eu în chilie!"

>
Părintele Constantin: Părintele Petroniu comunica cu
obştea. Noi am primit la editură, de la dânsul, şi am
transcris multe din casetele pe care erau înregistrate
cuvintele Părintelui către obşte, în mare parte la trapeză. A
fost foarte dificil de transcris pentru că înregistrările erau
slabe. Părintele vorbea încet, dar de multe ori avea un ton
mustrător.
Părintele Modest. Da, era mustrător mai ales în ceea ce
priveşte prezenţa la Biserică. Zicea: „Hai, măi părinţi! Hai,
măi părinţi, că de aia am venit aici. Hai, hai!" Tot trăgea de
noi. El, personal, cât a putut, mergea şi trezea obştea. Era
un părinte cu această ascultare, un părinte care cu o
jumătate de oră înainte de a începe slujba, bătea la uşa
fiecăruia, dar mergea şi dânsul.
Părintele Constantin: Mergea şi dânsul?
Părintele Modest. Cât l-au ţinut picioarele, mergea la
fiecare, mă rog la cei care nu erau la timp în Biserică. Bătea
în uşă la fiecare: „Hai, măi frate, hai măi frate!" Mai era
câte unul aşa mai greoi, încât nu se cucerea în faţa unui om
de 85 de ani, care îţi vine la uşă. îi scula pe primii doi şi
ceilalţi auzeau şi plecau până ajungea la ei. Sigur că te
ruşinai să vină chiar Părintele Petroniu la uşă. Era una să
vină părintele Iustin, şi alta să vină Părintele Petroniu...
Părintele Constantin: Dar, totuşi, să vină stareţul!
74
Părintele Modest. Da, abia urca scările până la etajul

unu, şi: „Hai, măi fraţilor, hai că-i ruşine, hai că-i păcat!"
Părintele Constantin: Sfinţia voastră cum v-aţi apropiat
de dânsul. Sunteţi preot?
Părintele Modest. Eu nu sunt preot, sunt monah simplu.
Sunt de la 16 ani la mănăstire. Mi-am înaintat actele cu zece
ani înainte de a ajunge la Sfântul Munte, mai mult de zece
ani. Nu mi s-au aprobat actele până a venit Patriarhul
Bartolomeu, atunci în 1993, în România. între timp m-am
dus la seminar, dar după ce m-am dus Ia seminar mi-au
venit actele. Am lăsat totul baltă şi m-am dus în Sfântul
Munte. Nici nu mi-ar fi plăcut să fiu preot misionar, nu mi-a
plăcut. A fost bine că nu am făcut mai multe studii, pentru
că m-ar fî făcut preot. E mai bine aşa, pentru că am fost cu
pictura.
Părintele Constantin: Aţi pictat şi la Prodromu?
Părintele Modest. Am pictat la Sâmbăta de Sus pe sticlă,
am pictat şi la Prodromu şi acum, aici, tot asta fac. Cum m-
am apropiat sau nu ştiu ce m-aţi întrebat?
Părintele Constantin: Da, cum v-aţi apropiat dumnea-
voastră de dânsul, în ciuda faptului că era aşa distant, aspru
cum ziceam?
Părintele Modest. Eu mă numesc Modest. Modest în-
seamnă şi un om care nu are pretenţii, pentru că nu are el
pretenţii şi calităţi. Deci eu nu am pretins, alţii probabil că
aşteptau mai mult de la dânsul, cu toate că nu ştiau ei cine
este dânsul. Eu l- am luat aşa ca atare şi m-am apropiat, să
74
zic, prin părintele Iustinian. Mi-a zis: „Ai grijă de dânsul,

ajută-l." Prima oară m-a lăsat să-i sărut mâna, dar după
aceea zice: „Gata, gata, nu mai..., nu mai...!" Când veneau
credincioşii, îi săruta mâna unul, apoi veneau toţi, dar el în
Biserică, le zicea: „La icoană, la icoană!" Unii se mai
sminteau. M-am apropiat de dânsul în chip natural, aşa,
fară să vreau. Socotesc eu că, într-un fel, mi-am încheiat
misiunea la Athos. S-o fi rugat dânsul: „Doamne, trimite-mi
un om să mă ajute!", s-o fi gândit la neputinţă, s-o fi gândit
că vin bătrâneţile cu neputinţă. Aşa a fost, nu a zis: „Tu eşti
ucenicul meu de chilie!" Nu-i plăceau astea. Aşa, pur şi
simplu. Era de acum în vârstă, şi ori mă apropiam eu, ori
zicea: „Hai, Modest, ajută-mă până acasă." Pe urmă, în
ultimii ani, îl pansam la picioare, le avea umflate sau făcea
câte o rană şi mergeam şi îl pansam, sau îi dădeam nişte
injecţii... A fost puţin ajutor, dar constant. Apoi, când a
căzut la pat, cine să meargă? Aşa, din oficiu, am fost eu
numit să am grijă, să aibă dânsul grijă de mine până la
urmă. De altfel, cu ce era să-l ajutăm, nu a avut nevoie de
ajutor. Eu am procurat o toaletă din aceasta portabilă, aşa
cum îi zice, şi am pus-o în casă după uşă. „Ce-i cu asta aici?
m-a luat la rost. Păi ce, eu îs olog? Mă duc eu la toaletă."
Era toaletă în capătul holului, bine îl duceam eu de braţ
până în capul holului. Apoi, odată nu s-a mai putut ridica
sau a căzut. „Păi, zice, scoate toaleta asta din casă, pune-o
în debara." A acceptat-o până la urmă, dar în debara. După
ce au trecut câteva zile bune, zice: „Auzi, e cam departe,
74
până ajung acolo... adu-o totuşi înăuntru, dar după uşă."

Am adus-o după uşă, după aceea am tot apropiat-o de el.
Paşii erau tot mai puţini. Dat nu mă lăsa să-l ajut, tot singur.
Până la urmă nu a avut încotro şi a trebuit să cedeze
absolut tot.
Părintele Constantin: Neputinţa.
Părintele Modest. Da, neputinţa te smereşte cumva.
Atâta era de, cum să spun eu, atâta era de cast, de sever...
Venise un episcop odată care avea multă apreciere faţă de
dânsul. Ieşisem de la masă şi zice: „Părinte, Părinte
Petroniu, binecuvântaţi!" I-a luat mâna Părintelui şi o
săruta cu afecţiune şi a mers doi-trei paşi cu mâna dânsului
în mâna sa. Eu veneam în spate şi ştiam că nu acceptă să-i
săruţi mâna, cu atât mai mult să-i ţii mâna în mâna ta. Şi
văd cum, tară să-şi dea episcopul seama, el şi-a tras uşor
mâna.
Părintele Constantin: Mi-a vorbit şi părintele Iulian des-
pre această stare a dânsului, despre această castitate
desăvârşită.
Părintele Modest. Am avut şi eu o întâmplare cu dânsul,
asta poate că nu trebuia să spun. Eu trebuia să-l îngrijesc şi
într-o zi l-au biruit neputinţele, numai o zi, apoi şi-a revenit.
Mă duc dincolo să duc ceva şi când am venit înapoi, era
noaptea, şi nu m-a recunoscut şi a zis: „Ce cauţi aici? Ce vrei
de la mine? Cine eşti?" Se gândea să nu fie cineva rău.
Părintele Constantin: Vreun străin.
74
Părintele Modest. Nu străin! Nu ştiu la ce se gândea, dar

cred că se temea de o prezenţă a celui rău. El se gândea
foarte mult şi acuza păcatele care sunt în lumea actuală,
pentru că citea ziare, cât era de vârstnic, era foarte
informat. Eu spuneam: „Părinte Petroniu, eu sunt." „Nu,
zicea, nu te apropia de mine, nu te apropia de mine!" Asta a
fost în ultimele săptămâni.
Părintele Constantin: Nevoinţa dânsului de chilie,
pravila dânsului n-o ştia nimeni.
Părintele Modest N-o ştia nimeni, în afară de el. Mergea
la Biserică tot timpul. Nu lipsea niciodată. Uneori la chilie,
nu mai încuia uşa. II găseam în faţa iconostasului dânsului
din chilie, uite aşa în picioare şi aplecat ca şi vameşul în
templu. Aşa era prezenţa lui în faţa lui Dumnezeu.
Părintele Constantin: Aplecat, adus de spate...
Părintele Modest. Da, bine adus de spate, dar el făcea
asta pentru că aşa se prosterna în faţa lui Dumnezeu.
Părintele Constantin: Asta ţine un pic şi de discreţia ro-
mânilor, care nu-şi arată nevoinţa. Sunt alte neamuri care
spun mai multe despre dânşii, lucru care îi ajută pe ceilalţi,
în felul acesta află cei tineri şi prind îndrăzneală şi iau
îndemn, şi învaţă mai repede cele călugăreşti.
Părintele Modest. Normal! Din acest punct de vedere,
eu cred că profunda lui smerenie a fost dăunătoare pentru
obşte, nu a ajutat-o. Rar dădea câte un canon: „Faci mâine
dimineaţă la Psaltire metanii!" Cred că noaptea, săracul,
numai la asta se gândea şi când venea dimineaţa zicea: „Du-
74
te şi spune-i să nu mai facă. Cum adică să facă el metanii,

să-i spun eu să facă metanii! Spune-i să nu mai facă."
Părintele Constantin: Părintele Petroniu a fost cântăreţ
bun, îi plăcea mult cântarea.
Părintele Modest. Aoleu, a fost bun cântăreţ! Părintele
Iustin ian zice că l-a întrebat o dată pe părintele Sebastian
Barbu
Bucur, doar îl ştiţi: „Părinte Sebastian, sincer, care este
mai bun dintre sfinţia ta şi Părintele Petroniu la muzică?" Şi
dânsul a spus: „Părinte, la prima vedere a partiturii sunt eu,
că mă ocup cu asta, dar Părintele Petroniu dacă se uită o
singură dată peste partitură, cântă mai corect ca mine. Eu
cânt, că asta este profesia mea, dar el, un pic s-a uitat peste
ea şi o cântă desăvârşit." Da, foarte frumos cânta. Termina
o priveghere şi putea să înceapă alta, adică nu ţipa, nu
răguşea, nu obosea. Era Ia strana dreaptă. Cât a putut, el a
fost cântăreţul principal. Cânta cu mare plăcere. Când îl
necăjea cineva - spunea părintele Iusti-nian că îl auzea de
sus, pentru că avea chilia deasupra chiliei lui - mergea în
chilie şi cânta Paraclisul Maicii Domnului şi se liniştea. II mai
necăjea unul, altul, îl vedeau mai bătrân şi îşi mai luau nasul
la purtare, şi el se întrista şi mergea în chilie şi cânta
Paraclisul Maicii Domnului.
Părintele Constantin: Din mănăstire nu prea a plecat. Bi-
ne, în ultimul timp era mai neputincios, dar nici când putea
nu pleca la hramuri, la alte mănăstiri?
74
Părintele Modest. Cât a putut nu a ieşit, cât a putut nu a

ieşit. Nici la Lavra, unde era obligat, nu mergea. Ştiu că
odată cei de la Lavra s-au şi supărat. Era obligat să meargă
pentru că Schitul Prodromu ţinea de Marea Lavră, dar nu se
mai ducea. Poate şi pentru faptul că nu auzea şi nu avea
mare plăcere să fie între oameni.
Părintele Constantin: Cu Mănăstirea Grigoriu a avut
contacte mai frecvente. Cu părintele stareţ Gheorghe
Kapsanis, dar şi cu părintele Damaschin de la Grigoriu. II
ştiţi pe părintele Damaschin? A mai avut contacte şi cu
Mănăstirea Simonopetras, unde a fost, de asemenea mult
apreciat.
Părintele Modest. II ştiu pe părintele Damaschin din
anul 1980, când a venit pe la Sâmbăta.
Părintele Constantin: A fost la înmormântarea
Părintelui Petroniu şi dânsul. Chiar noi l-am luat pe drum, l-
am întâlnit venind pe jos. II aprecia foarte mult pe
Părintele. Cu Mânăstirea Vatoped a avut un pic de
supărare.
Părintele Modest. S-a dus odată după ajutoare la
Vatoped, când era schitul în construcţie - de fapt tot timpul
a fost în construcţie a crezut că îl poate ajuta cu ceva, cu
mulţi ;mi mai în urmă, s-a dus dânsul cu părintele Iustinian
să ceară ceva materiale de construcţii probabil, şi nu au
căpătat. Ne-a spus Părintele Petroniu cu amărăciune că l-au
şi întrebat: „De ce vin românii la mânăstirea noastră şi nu la
voi, la mânăstirea voastră?" Iar Părintele a răspuns:
74
„Fiindcă aveţi mai multe şi le puteţi îndeplini mai multe

dorinţe, sau aşa ceva, iar noi nu Ie putem împlini chiar ceea
ce doresc ei."
Părintele Constantin: Părintele Petroniu era şi dânsul un
pic supărat că, iată, tinerii români se duceau acolo, şi nu ve-
neau Ia Schitul Prodromu, unde era mare nevoie de
monahi.
Părintele Modest. Este adevărat că nu s-a realizat la
Schit ce s-a realizat acolo, dar vii să ajuţi Schitul românesc.
Numai românii merg la ceilalţi. Nu vezi greci la români sau
ruşi la români...
Părintele Constantin: Da, românii au fost altfel, sunt
deschişi faţă de celelalte neamuri şi-i creditează mai mult
pe străini, decât pe ei înşişi.
Părintele Modest. Da, sunt mulţi cumva la Vatoped. Au
avut şi situaţii umilitoare. Nu-i lăsau să vorbească
româneşte.
Părintele Constantin: Bine, este explicabil. în obştea
Vatopedului sunt monahi de multe neamuri. Ce ar fi dacă ar
vorbi fiecare limba lui? Este o condiţie iniţială, de care cel
care doreşte să intre în obşte ia cunoştinţă de la început.
Limba de comunicare şi de slujbă este limba greacă pentru
toţi fraţii din obşte, indiferent de ce neam sunt: români,
ruşi, sârbi, englezi, irancezi, australieni etc. Dacă ar fi vorbit
fiecare în limba lui, ar f i fost afectată rânduiala şi unitatea
obştii.
74
Părintele Modest. Este adevărat, dar poate era frumos

să-i rrimită să vadă pe fraţii români de la Schitul Prodromu.
Când a fost Preşedintele Constantinescu al României, i-a
trimis ca să fim mai mulţi. Am cerut noi.
Părintele Constantin: Eu de cele mai multe ori, când şe-
deam la Vatoped, veneam de fiecare dată şi la Prodromu,
însoţit de părintele Daniel Cotescu, român din obştea
vatopedină. Uneori stăteam şi peste noapte la Prodromu.
Părintele Petroniu îl îndrăgise, se deschidea de acuma din
ce în ce mai mult spre părintele Daniel. Eu mă gândesc că şi
cu părinţii aceştia, până la urmă, e o rânduială a lui
Dumnezeu. Eu aşa nădăjduiesc că se vor întoarce în
România, măcar unii dintre ei, şi vor pune umărul la
dezvoltarea vieţii noastre monahale şi bisericeşti.
Avantajele vieţuirii la Vatoped sunt multe. Au deprins o
rânduială monahală extrem de riguroasă acolo.
Părintele Modest: Da, este mănăstire mîlitărească, dar
este şi comunitate...
Părintele Constantin: Eu am avut un proiect cu
Mănăstirea Vatoped pentru studenţii de Ia Bucureşti.
Părintele Iustinian se supărase pe mine pentru că mă
dusesem la Vatoped: „Frate, vino cu ei la Prodromu!" „Păi,
zic, mă iertaţi, plătiţi-le drumul dus-întors cum face
Vatopedul, şi asiguraţi-le şederea timp de trei săptămâni."
Studenţii erau foarte bucuroşi că făceau experienţa pe viu a
unui program de mănăstire atonită şi s-au folosit mult. Dar
să ne întoarcem la Părintele Petroniu, spuneaţi că nu cerea
nimănui să facă ceea ce nu făcea el însuşi. Aceasta este o
măsură mare. De dânsul şi de nevoinţele dânsului este
legată renaşterea duhovnicească a Prodromului de astăzi.
Părintele Modest. Sută la sută i se datorează. Un mare
merit are şi părintele Iustinian.
Părintele Constantin: A avut bune relaţii şi cu personali-
tăţi din Grecia.
Părintele Modest. Da! Domnul Loulis, de exemplu, cu-
noscutul industriaş Loulis, cu industria pâinii. Acesta a avut
pentru Părintele Petroniu mult respect, l-a cunoscut şi l-a
respectat mult. Ca semn de respect şi preţuire a dăruit faină
de grâu Schitului tot timpul. A spus Părintelui, că atât cât va
trăi dânsul, va trimite gratuit faină Schitului cât are
trebuinţă. Este un depozit lângă Tesalonic. Mergeam, luam
faina de acolo şi o plăteam, şi pe urmă el ne deconta tot ce
plăteam. Aşa era procedura. Nu mai ştiu cum este acum,
dar cât a trăit Părintele Petroniu, s-a ţinut de cuvânt. Schitul
avea pâinea gratis. A mai dat şi alte danii, a finanţat şi alte
lucruri, nu ştiu eu cât exact, dar a dat ceva bani. A dat un
pomelnic mai însemnat când a fost prima dată la Prodromu
şi aşa l-a descoperit Părintele Petroniu pe domnul Loulis.
Părintele Constantin: Ne-a ajutat şi pe noi la facultate
pentru amenajarea unei ceainării. Altceva, părinte Modest.
în ţară nu venea Părintele Petroniu?
Părintele Modest. Nu a fost decât o dată, atunci când a
venit Patriarhul Bartolomeu în 1993. Dânsul trebuia să fie în
suita Patriarhului Constantinopolului, pentru că Sfântul
Munte este în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Dar a fost
numit în suita patriarhului nostru şi atunci a fost obligat să
vină. A fost şi bucuros că a venit. Atunci, când s-a întors, am
venit şi eu cu dânsul la Sfântul Munte.
Părintele Constantin: Atunci aţi mers în Sfântul Munte,
în 1993.
Părintele Modest. în 1993, cu dânsul. Da, da. Acuma re-
vin la dânsul. Un om sfânt îl citeşti din carte, dar cu mult
mai mult îl trăieşti dacă-l vezi, cum îl vedeam eu pe
Părintele, zilnic. Zilnic. Se ocupa cu florile. Mare pasiune
avea pentru flori! Le recunoştea pe fiecare cu numele
ştiinţific. Era mult mai mult să-l vezi în carne şi oase! Mult
mai mult. Citeşti în carte, dar este altceva să-l vezi.
Părintele Constantin: Părintele Petroniu avea şi un
patriotism, avea un intens sentiment de iubire de patrie, de
români.
Părintele Modest. Eram cu asta în gând. O mie de ani să
fi stat el în Grecia, şi nu şi-ar fi schimbat admiraţia faţă de
români şi faţă de poporul român.
Părintele Constantin: Comunica şi cu Diaspora, cu ro-
mânii din străinătate, din Europa mai ales.
Părintele Modest. Da, da, scria scrisori multe. A lăsat tot
ce a scris în ordine. Eu le-am mai încâlcit, dar păstra tot, şi
scrisorile şi răspunsurile le păstra foarte frumos. O femeie,
din laşi mi se pare, din Moldova oricum, citise două broşuri
din acestea zelotiste, săraca, şi s-a smintit. A scris o
scrisoare Părintelui Petroniu, şi Părintele i-a dat răspuns.
Eu, în astea două luni, cât am stat acolo, am citit şi
scrisoarea femeii alarmantă: „Părinte, zicea, nu ştiu ce să
mă fac, dar iau ca de la Dumnezeu ce spui sfinţia ta." Citesc
scrisoarea ei, citesc răspunsul părintelui şi am văzut că este
o greşeală la adresă, nu mai ştiu care era, era numărul 111,
şi Părintele a făcut III roman. Măi, să fie, să vezi că nu a
ajuns scrisoarea asta. Trecuseră zece ani şi am zis: Ia, să văd
eu poate nu-i târziu nici acum după vreo zece ani să-i trimit
scrisoarea. Părintele avea scrisoarea în copie. De când a
apărut xeroxul, el făcea copie la tot ce scria. Ia, să o trimit la
femeie şi cu o notă explicativă, poate se foloseşte şi acuma,
ea o fi aşteptând răspunsul. Ii scriu o scrisorică, să înţeleagă
despre ce este vorba, pun şi copia aceea trasă la xerox şi
după un anume timp primesc un răspuns. Nici nu mă
aşteptam să-mi răspundă. „Părinte, îmi scria, bine că v-a dat
Dumnezeu în gând să-mi trimiteţi scrisoarea, dar să ştiţi că
am primit-o acum zece ani, am primit scrisoarea atunci, am
rămas în Biserica ortodoxă după cum mi-a scris Părintele
Petroniu. Dar scrisoarea nu o mai am, cea de atunci, zice, că
i-am dat-o unui preot şi mi-a facut-o pierdută." Tare
bucuroasă a fost. Cât a putut a răspuns dânsul personal la
toate scrisorile. Numai în ultimii ani, în ultimii doi ani avea
un ajutor. Dânsul primea scrisorile, le citea şi, pe cele la
care nu trebuia răspuns, le punea în coş, iar pe cele la care
trebuia răspuns le punea una peste alta, Ie trimitea la
secretariat şi zicea: „Dă răspuns că am primit pomelnicul,
sau altceva..." Era foarte punctual. Apropo, legat de
scrisoarea către femeia aceea, ce frumos răspuns, ce frumos
răspuns! Spune de Sfântul Irineu care zice că dacă vei
ajunge şi făcător de minuni, dar faci dezbinare, nu te
mântuieşti. Foarte frumos. Avea răspunsuri foarte
convingătoare. Ştiu că o femeie din Bucureşti sau o fată îl
întreba: „Părinte, ce să fac, să mă mărit sau să mă
călugăresc?" Femeia săraca nu a primit scrisoarea. Venise
înapoi şi nu aveam unde o trimite, era adresa greşită sau nu
ştiu ce. Era răspunsul de la Părintele şi zicea: „Nu este
important ce alegi, important este ca ce ai ales, să faci
deplin, s-o trăieşti. Te poţi mântui în căsătorie şi în
călugărie, dar ce-ai ales să duci la bun sfârşit." Foarte
frumos.
Părintele Constantin: Dar cu românii din Sfântul Munte,
de la alte aşezăminte, se întâlnea, se mai adunau la dânsul
sau la schit?
Părintele ModesP. Veneau la spovedit, la părintele
Iulian. Nu era cum aş fi crezut eu când m-am dus. Mă
gândeam: Doamne, când cineva merge şi zideşte o casă face
clacă, adună rudeniile şi prietenii şi după aia o ridică şi se
zideşte casa. Aici nu s-a putut aşa, nu ştiu de ce. Schitul a
apelat la românii din Sfântul Munte. A apelat o dată după
ce s-a făcut pictura bisericii şi trebuia multă mână de lucru.
A zis părintele: „Hai să apelăm la fraţii noştri de la Lacu..."
Trebuiau spălate stranele, mă rog, trebuia date jos şi pe
urmă trebuiau date cu un lac, nu ştiu cum îi zice. Am zis că
trebuie mână multă de lucru, erau şaptezeci de strane şi
mergea foarte încet. Şi a sunat Părintele Petroniu la Schitul
Lacu. E drept, a răspuns cineva, să zic un necompetent, nu
ştiu cum să zic, nu îşi dădea seama ce vorbeşte, şi Părintele
zice: „Măi, frate, nu puteţi veni să ne ajutaţi câteva zile şi vă
vom plăti?" „Da, Părinte, a zis acela, noi cam atâta lucrăm
într-o zi metanii, din acelea împletite, şi cam atâta va trebui
să ne plătiţi." „Măi, stai oleacă, a zis Părintele, cum să te
plătesc atâta, în cazul ăsta nici nu mai veniţi. Te plătesc, dar
nu te plătesc ca pe un muncitor..." Până la urmă s-au auzit
în Lacu toate astea, şi tot au venit câţiva.
Părintele Constantin: Părintele era deschis spre toată
lumea, spre străini, spre cei de alte confesiuni...
Părintele ModesP. Fusese un japonez la Prodromu şi s-a
nimerit la hramul Lavrei - spunea Părintele Petroniu. Ştia
franceză, aşa se înţelegea cu părintele Petroniu. Şi ei, cu
ochii lor, l-au sesizat şi imediat l-au scos afară. A venit
săracul necăjit la Schit şi la plecare a zis: „Părinte Petroniu,
nu ăsta-i drumul. Dacă mă dai afară, eu pe la poartă pe la
tine nu vreau să mai vin." Părintele Petroniu îi primea cu
delicateţe pe toţi şi cu cuvântul potrivit, fară compromisuri
faţă de credinţa ortodoxă.
Părintele Constantin: Are Sfântul Grigorie Teologul un
cuvânt: „Pe cine nu îmbrăţişezi nu poţi să vindeci." Şi la
Pateric avem întâmplarea cu Awa Macarie şi ucenicul său,
cu un popă idolesc, care se întâlneşte mai întâi cu ucenicul
unui awă, iar acesta îl face în fel şi chip, apoi se întâlneşte
cu awa, iar acesta îi dă bineţe. Păgânul este nedumerit şi
spune awei: M-am întâlnit cu ucenicul tău şi m-a ocărât..
Părintele Modest. Pfuuuu, diavole, a zis! Şi l-a bătut
măr.
Părintele Constantin: Şi Awa a spus: „Cuvântul bun şi pe
cei răi îi face buni, iar cuvântul rău şi pe cei buni îi face răi!"
Mai este şi psihoza aceasta cu ecumenismui. Lumea luptă
împotriva ecumenismului, care ca fenomen, a înflorit în a
doua jumătate a secolului trecut, iar acum este aproape pe
sfârşite. Părintele Petroniu avea o atitudine echilibrată, în
orice caz, cu mult respect faţă de autoritatea bisericească,
episcopi, Sfântul Sinod, care gestionează bisericeşte
problema. îmi aduc aminte de un episod, aici la Sfântul
Munte, cu un alt părinte român, părintele Spiridon, de la o
chilie a Xiropotamului. Mie mi-a fost drag aşa în felul lui, l-
am întâlnit de mai multe ori, a fost în delegaţia
Xiropotamului cu lemnul Sfintei Crucii, în România, în 1992.
Acum eram cu un grup de profesori de la teologie şi ne-am
dus la Xiropotamu pentru o noapte. A doua zi dimineaţa,
având un pic de timp, mă scol şi dau o fugă până la
părintele Spiridon, să-l mai văd, au mai mers vreo doi colegi
cu mine. La chilie linişte deplină, dar dinăuntru parcă se
auzea ceva. Bat la uşă şi ne deschide părintele Spiridon
însuşi: „A, părinte Constantin, zice, păi ce mai faceţi, bre, cu
ecumenismui?" Eu zic: „Părinte Spiridon, nici nu ne-ai zis
bun venit, nici nu ne-ai poftit la o cafea, ci ne-ai luat direct
cu ecumenismui. Pregăteşte-ne mai curând o cafeluţă
călugărească! Mata, văd că nu ai somn de ecumenism!", l-
am luat şi eu. „Stai, bre, zice, ecumenismui, ce faceţi cu
ecumenismui?" „Stai, bre, părinte Spiridon! Stai jos!" El, nu
şi nu: Ecumenismui şi ecumenismui. Eu zic: „E mort, bre, zic,
nu mai e nimic de el. Organismele acestea ecumenice
internaţionale au murit aproape toate. Ecumenismui s-a
dus bre! Nu se mai ocupă nimeni de el, dar se ocupă acum
călugării de la Sfântul Munte!" Dar să ne întoarcem la
Părintele Petroniu. Era aspru, era exigent. Duhovniceşte
cerea mult părinţilor şi fraţilor?
Părintele Modest: Duhovniceşte era aspru. Dar era foar-
te riguros în toate lucrurile. Ştiu că o dată venise părintele
Atanasie să meargă la Kareia, capitala Sfântului Munte,
unde sunt cele câteva magazine de unde se aprovizionează
monahii cu cele necesare, şi Părintele Petroniu i-a spus:
„Cumpără aia, cumpără aia şi uite banii aici." Când s-a
întors i-a cerut socoteală până la ultimul cent, până la
ultimul ban. Era şi dânsul foarte corect şi foarte atent cu
cheltuiala banilor. Aşa au reuşit să facă faţă nevoilor
mănăstiri şi nu au rămas lipiţi.
Părintele Constantin: Aşa era şi cu sine?
Părintele Modest: Da! Aşa era şi cu sine. Nu a cerut ce-
lorlalţi mai mult decât îşi cerea sieşi. Asprimea aceasta a
creat o anume distanţă între dânsul şi unii dintre fraţi. Unii
nu au putut trece peste ea, nu l-au căutat mai profund.
Părintele Petroniu!? E aspru. Aşa e el, aspru. Poate nici eu
nu-l căutam mai adânc, dacă nu mi-l arăta părintele
Iustinian, adică dacă nu mi-l descria părintele Iustinian un
pic. De atunci am început să mă uit la dânsul mai atent, mai
profund şi am dat peste un mare om. Mare om a fost
Părintele Petroniu!
Părintele Constantin: Aţi cunoscut mulţi părinţi. Unde îl
aşezaţi pe părintele Petroniu între toţi?
Părintele Modest: Pe dânsul?
Părintele Constantin: Da.
Părintele Modest: în vârf! în vârf, dar de la ceilalţi până
unde este dânsul, este mare distanţă!
Părintele Constantin: Nu mai spuneţi!
Părintele Modest: Mare şi părintele Teofil. Am stat
treisprezece ani cu dânsul. A fost un om şcolit şi un om
deosebit, cu o mare ţinere de minte. La înălţimea părintelui
Petroniu nu poate ajunge. Ajunge cu ştiinţa - că era un cap
deosebit, o minte deosebită părintele Teofil - până unde
ajungea Părintele Petroniu, dar în cele duhovniceşti nu-i
găsesc egal, nu ştiu unde şi nu ştiu cine îl poate ajunge, nu-
mi pot da seama cine îl va putea ajunge pe Părintele
Petroniu.
Părintele Constantin: A fost smerit. Era foarte discret.
Greu îl citea cineva pentru că nu se arăta. Mă gândesc că
dacă
ar fi rămas în ţară, poate se răcea mai cunoscut, poate
era mai căutat de lume. Dacă îl descopereau credincioşii,
aveau să-l îmbulzească. Deşi, ca fire, era un om retras, un
anahoret, un pustnic.
Părintele Modest: După ce a ieşit la pensie de boală sau
de vârstă, după cum scrie în autobiografia dânsului, (are
vreo două, una scrisă de mână şi una scrisă la maşină), a
făcut cereri către mitropolie ca să-l lase să plece în Athos cu
motivul că vrea să cerceteze arhivele. A primit un răspuns
verbal, un pic mustrător, în sensul să-şi vadă de treabă, cum
că, ce, nu se mai simte bine la Sihăstria? Atunci nu putea
cineva să ajungă uşor la Athos. Până a prins un prilej.
Părintele Constantin: A fost de la Dumnezeu, pentru
Schit.
Părintele Modest: Da, a fost providenţial. Cine ştie ce
mai era cu Schitul?
Părintele Constantin: Acum este o obşte măricîcă.
Părintele Modest: Aşa se zice. Nu prea ştiu. A trebuit să
treacă treizeci de ani de mănăstire, ca să nu mai număr
obştea. Număram şt eu când eram la Sâmbăta, la
Prodromu: „Suntem treisprezece, suntem cincisprezece,
suntem douăzeci..."! O trebuit să treacă ani mulţi, ca să-mi
dau seama că nu trebuie să numeri fraţii dîntr-o obşte.
Părintele Constantin: De ce nu trebuie?
Părintele Modest: Pentru că nu numărul este important,
ci calitatea. Cu cinci-şase poţi face cât faci cu treizeci, dacă
sunt închegaţi. Calitatea, de fapt, trebuie măsurată. Aceea
trebuie numărată şi căutată.
Părintele Constantin: Vin acum de la Oaşa. Acolo am
simţit că obştea funcţionează şi este închegată în jurul
stareţului.
Părintele Modest: Le este drag de stareţ, obştii îi e drag
de stareţului ei!
Părintele Constantin: Este ca o familie. Aşa este şi la
Vatoped. Stareţul nu este numai cel care impune o
disciplină strictă, ci cultivă şi o raportare familiară, îi şi
mângâie ca să zic aşa, le poartă de grijă.
Părintele Modest: Da exact. Cu toate că prima dată
când îl vezi pe părintele Efrem, are o privire aspră. Dar
trecând de privirea lui găseşti în el multă bunătate, că doar
nu ar sta o obşte atât de mare în jurul lui, mai ales când a
fost atât de mult discreditat şi blamat în ultimul timp.
Aceasta a fost proba. Toată obştea a rămas strânsă lângă el.
Nu s-a mişcat unul.
Părintele Constantin: Părinte Modest, v-am obosit?
Părintele Modest: Nu, deloc. E bine că aşa am ajuns la
Prodromu un pic cu gândul. Să vă mai povestesc o
întâmplare. Venise la Prodromu un tânăr monah care vedea
că e cu dorul de pustie. A stat ce a stat, dar după un timp a
plecat fiind orientat spre viaţa de pustie. Părintele Petroniu
dimineaţa nu se odihnea. Toată obştea era la odihnă şi el îl
întâlneşte în curte pe tânărul acela cu bagajul în mână. „Ce
faci frate?" „Păi să vezi că plec." „Unde pleci? Când ai venit
ne-ai spus. Acum unde pleci şi nu spui nimănui? Se pleacă
aşa?" El tot că pleacă. „Dă-i bagajul, dacă nu vrea să stea", a
zis Părintele Petroniu. Şi a plecat. Pe urmă tot venea pe la
Schit, că nu puteai să stai în pustie să nu ai un pic de ajutor.
Părintele Petroniu i-a spus: Acesta e drumul pe care l-ai ales
frate! Ai fost în obşte şi n-ai vrut să rămâi, acum vezi-ţi de
pustie. Pustia adevărată este altfel decât o văd unii acuma.
Ai ajuns la o măsură înaltă de vieţuire duhovnicească în
obşte, ai biruit tot, te trimite obştea în pustie. Sâmbăta vii,
îţi aduci rucodelia, mănăstirea îţi dă pesmetul şi pleci. Şi vii
iar într-o săptămână, vii şi te spovedeşti ţii îţi cercetezi
mintea, să vezi dacă nu intri în înşelare, în părere de sine.
Părintele Modest: Părintele Petroniu nu era cum
suntem noi, ci a fost un om cu atâta echilibru! Echilibrul
este cea mai marc virtute din Pateric. S-au adunat odată
părinţii şi au întrebat care este cea mai mare virtute. Unul a
zis că este dragostea, altul ca este smerenia, că aşa scrie.
Nu, a zis Bătrânul. Dreapta socoteală este cea mai mare
virtute, calea de mijloc. Părintele Petroniu a fost un om cu
calea împărătească. Socotesc că lucrurile nu pot fi cuprinse
despre Părintele Petroniu. Acum putem cuprinde cât duce
cuvântul... A fost un cutremur, pe când era Părintele
Petroniu acolo, scrie într-o revistă - am citit şi eu —, a fost
un cutremur în timpul slujbei şi părinţii au dat să iasă afară.
Dar Părintele Petroniu i-a oprit zicând: „Staţi aici, unde
ieşiţi? Unde nu dă Dumnezeu sa murim în Biserică. Staţi
aici!" A încetat cutremurul şi nu a păţit nimeni nimic.
Părintele Constantin: Un om rar, avea lucrare lăuntrică.
Părintele Modest: Aş zice că nu se arăta. Da, nu se
arăta. Acele ultime două luni, cât am stat lângă dânsul,
până să treacă la Domnul, nu avea stare în pat. „Unde e
metania aceea de pat?", mă întreba. Avea un metanier cu
care dormea, nu putea dormi fără metanier în mână. „Unde
mi-i, măi?", mă întreba. „Ce părinte?", întrebam eu.
„Metania!", zicea. îi mai cădea, şi o lua iar în mână. Zicea ce
zicea rugăciunea şi adormea. Apoi, iar se trezea şi zicea
rugăciunea. Asta înseamnă că avea rugăciunea. De aceea nu
putea dormi prea mult. Nu ştia nimeni, nu era un om care
să facă lucrurile ca să fie văzut. Ca dânsul a mai fost
părintele Paisie de la Sihla. Era un om profund şi un ascuns,
adică nu se arăta. Eu l-am văzut şi pe părintele Paisie. Era
un ascuns, în timp ce părintele Cleopa spunea multe, ca să
folosească lumea... A fost în Sfântul Munte şi spunea la
lume: „Măi, pe acolo nici pasăre nu trece. Cum trece o
pasăre de sex feminin cum cade jos şi moare", spunea la
lume. Părintele Paisie nu ar fi putut spune asta, era alt tip.
Părintele Cleopa avea o minte memorabilă, dar spunea şi
din buzunare, ca să folosească lumea, pe când părintele
Paisie îţi punea mâinile pe cap şi spunea rugăciunea aceea:
„Domnul să te miluiască, Domnul să te mângâie...!" Nu-ţi
mai trebuia altceva.
Părintele Constantin: Şi Părintele Petroniu tot din zona
aceea era?
Părintele Modest: Părintele Petroniu a trăit la Neamţ în
acelaşi timp cu Sfântul Ioan Iacob, ca fraţii. Dânsul era
bibliotecar şi tot povestea de Sfanţul Ioan Iacob. E, acum,
dacă este
Părintele Petroniu mare înaintea lui Dumnezeu, ni-l
descoperă cumva Dumnezeu.
Părintele Constantin: Noi, acum, încercăm să vedem ce
se poate consemna şi păstra despre dânsul.
Părintele Modest: Merită, merită. Merită să se păstreze
tot ce se poate. Dar cât îl priveam eu, îl priveam practic...
Cuvintele nu pot scrie ceea ce vrea Domnul. Cuvintele sunt
sărace ca să-l descrie. Păi, avea piciorul jos gros, cât îl avea
şi sus, dar nu se plângea niciodată de statul în picioare.
Când vedeam cum îi sunt picioarele spuneam: „Vai de mine,
Părinte!" „Ei, lasă!", zicea dânsul. Mergeam, îl pansam, îl
legam, şi—1 mai lăsa... Nu s-ar fi plâns de ceva! Nici nu se
îngrijora de nimic. Pe când noi, cum se umflă un pic piciorul,
vai de mine, alergăm la alifii şi la doctor.
Părintele Constantin: Era şi postitor dânsul?
Părintele Modest: Era postitor. A fost echilibrat. Avea
desăvârşită stăpânire de sine. Nu mânca niciodată între
mese. Doamne fereşte! Şi la masă, mânca, acolo, ce mânca
obştea. Mânca puţintel, dar nu lipsea de la masă niciodată.
Eu socotesc că este mai mare jertfa să vii zilnic la masă şi să
mănânci, acolo, puţin cu obştea, în fiecare zi, decât să spui:
„Nu mă duc la masă, că postesc." Atunci fac voia mea. De
voie nu mă duc, dar mă duc peste trei zile şi mănânc. El
făcea ascultare. A fost un exemplu tot timpul. Aşa socotesc,
că-i mai mare a mânca zilnic... Aşa zic şi Sfinţii Părinţi că
mulţi s-au păgubit de mai multă postire, decât de mai multă
mâncare...
Părintele Constantin: Era la program cu obştea, la masă
şi la biserică!
Părintele Modest: Am să spun un amănunt care este im-
portant. Aşa de bisericos era — fiindcă toată viaţa a fost
numai în Biserică - încât, atunci când a căzut la pat, când nu
mai putea merge, mă întreba: „Pe ce vreme este slujba
acum?" Zi-noapte îi răspundeam. „Ce slujbă este acum?
Vecernia? Nu! Utrenia? Vai, ce m-aş duce şi eu!", zicea. Şi
ziua mă întreba, dar şi noaptea mă întreba. „Ce m-aş duce şi
eu, ce aş merge şi cu, dar nu mai pot...!" Era tot pe pat.
„Părinte, zic, hai să mâncaţi." Scriam pe hârtie ca să
comunic cu dânsul, pentru că nu auzea. Aveam un teanc de
hârtiuţe pe acolo. „Da, zice, obştea mănâncă acuma?" „Nu,
nu mănâncă acuma", ziceam. Nu vroia să mănânce nici
dânsul. Până m-am învăţat a zice: „Acuma mănâncă." „Bine,
atunci, mănânc şi eu. Mănâncă obştea acuma? Dacă
mănâncă obştea, mănânc şi eu." Aşa a fost tot timpul, să
mănânce, chiar şi în pat, dar să mănânce odată cu obştea,
să fie în comuniune cu obştea, chiar de la distanţă. Nu ne
lăsa să plecăm din Sfântul Munte, numai la medic pentru
sănătate ne lăsa, când era neapărată nevoie. Părintele
Constantin: Atât?
Părintele Modest: Şi dânsul s-a dus o dată la dentist. Şi
îmi explica: „Mă duc la dentist, ca nu cumva să-mi intre
acolo Sfânta împărtăşanie." S-ar fi dus până la Atena, nu
ştiu până unde, aşa era de important lucrul acesta. „Trupul
Domnului Hristos, nu cumva să-mi intre acolo!" De asta zic:
călugăria o înveţi din cărţi, dar niciodată aşa cum o înveţi pe
viu de la cineva. Nu de comod sau ca să-şi facă dinţii în
gură, a mers la dentist. Era şi tare răbdător. A avut odată
apă la plămâni şi a ajuns la Tesalonic. S-a mirat şi doctorul
de răbdarea lui. Că apa ţi-o scoate stând pe scaun. Te pune
pe scaun, îmbrăţişezi spatele scaunului şi împinge o seringă
groasă. Aşa pacient nu a avut niciodată, a zis doctorul. Cred
că se gândea atunci la patimile Domnului.
Să vă mai spun ceva. Se zice că s-a dus odată la Alba Iu-
lia şi a primit o cruce pectorală de la Patriarhul Teoctist,
prin înalt Preasfinţitul Andrei. I-o pus-o pe grumaz şi
Părintele a ţinut-o cinci minute, apoi a dat-o eclesiarhului:
„Pune-o, acolo, în depozit." După scurt timp, arhiereul îl
căuta să-i facă o fotografie cu crucea: „Să vă fac o
fotografie, părinte, să vadă patriarhul că v-am dat crucea."
Dar dânsul nu mai avea crucea. Parcă a fost făcut şi de vreo
două ori arhimandrit, dar acum îl făcea, şi acum nu mai era.
Se ascundea, nu era cu luxurile astea, chiar călugăreşti,
bisericeşti, nu l-au interesat măririle de nici un fel.
Părintele Constantin: A fost schimonah? Nu ştiţi asta?
Părintele Modest: Nu a fost! Nu preţuia în mod
deosebit să fie. Poate vroia să fie schimonah în practică, să
zic aşa...
Părintele Constantin: Schimonahul are o pravila
specială, mult mai aspră.
Părintele Modest: Da! Nu ştiu exact pravila. Ştiu că la
noi, la români, schimonahul nu vorbeşte mai deloc, numai
aşa câteva cuvinte pe zi. La schit este schimonah părintele
Serapion, dar dânsul nu a dorit.
Părintele Constantin: A fost, deci, arhimandrit?
Părintele Modest: Da! De vreo două ori zice că l-au
făcut, dar l-a făcut şi el ascundea lucrul acesta.
Părintele Constantin: Cum îl pomeneau la slujbe?
Părintele Modest: Ieromonah, ieromonah. Părintele,
când a fost bolnav, şi-a împărţit din lucruri. Părintelui
Macarie i-a dat o metanie: „Asta este de la nu ştiu cine",
zicea. Mie mi-a dat ceasul lui. Avea un ceas de buzunar
smerit. Era, de fapt, un ceas din acela modern, dar îi erau
tăiate urechile... Mi-a dat şi o pietricică de la Mormântul
Maicii Domnului, dată de naşul dânsului Preasfinţitul Lucian
de Tomis, mi se pare că dânsul îi era naşul.
Părintele Constantin: De călugărie.
Părintele Modest: Dacă nu greşesc. Uite, asta mi-a dat-o
naşul meu să o ţii. Şi ăsta este ceasul meu... Se tot uita
dânsul la ceas acolo...
Părintele Constantin: A scris şi la maşină? El avea
maşină de scris acolo?
Părintele Modest: Da, a scris la maşină. A încercat şi Ia
calculator, dar nu a reuşit şi tot la maşină a rămas.
Părintele Constantin: A fost o binecuvântare că i-aţi fost
aproape în ultimele luni de viaţă.
Părintele Modest: Pentru mine, da!
Părintele Constantin: Citea Psaltirea?
Părintele Modest: Nimeni nu ştie pravila dânsului de
chilie. Cred că citea şi Psaltirea şi Ceaslovul. Avea în chilie şi
Ceaslov şi Psaltire. Citea multe acatiste.
Părintele Constantin: Că tradiţia moldovenească este
concentrată pe Psaltire, pe acatiste multe şi paraclise.
Părintele Modest: Dânsul ştie ce făcea! Ştiu că odată m-
a întrebat: „Te împărtăşeşti mâine?" Era vinerea şi zic:
„Părinte, nu mă împărtăşesc, că am uitat să-mi fac mâncare
fără ulei şi azi am mâncat cu ulei." „împărtăşeşte-te,
împărtăşeşte-te! Ce dacă ai mâncat un pic de ulei..." Nu era
aşa de rigid în aceste chestiuni.
Părintele Constantin: Părinte Modest, mulţumesc foarte
mult. M-am bucurat că am venit. A fost drum lung până aici
la mănăstire, dar m-am bucurat mult!
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117
Redescoperirea Ortodoxiei
Interviu cu Părintele Petroniu Sfântul Munte Athos,

Iulie 19939
Părintele Constantin: Părinte Petroniu, ce credeţi că ar
9
Realizat de Pr. Constantin Coman şi publicat în Vestitorul
Ortodoxiei, Nr. 104 şi 105, Noiembrie 1993. în introducerea
interviului, autorul lui scria: „Părintele Petroniu Tănase este
egumenul Schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul,
(Prodromu), de la Sfântul Munte Athos. S-a născut în anul 1916,
în comuna Fărcaşa, Neamţ. A fost călugărit şi s-a format du-
hovniceşte în obştea Mănăstirii Neamţ. împrejurările istorice, nu
tocmai favorabile unui călugăr cu dorul tainic al desăvârşirii, l-au
purtat apoi prin Mănăstirile Cernica, Slatina, Curtea de Argeş şi
Sihăstria, pentru ca în anul 1978 să ajungă la Schitul românesc
din Athos. Iubitor al slujbelor şi al cărţilor, protopsalt neîntrecut
şi teolog profund, Părintele Petroniu se distinge prin rigoarea sa
morală, prin exigenţa călugărească, asprimea cu sine dar şi cu cei
din jurul său. De numele său şi al celor câţiva tineri care au
rezistat ritmului vieţii monahale impuse de acesta, se leagă
renaşterea schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte în
ultimii aproape douăzeci de ani. în cele două zile ale şederii mele
la schit am stat mult de vorbă cu Părintele. Am vorbit despre
istoria foarte zbuciumată a prezenţei românilor la Sfântul Munte,
despre problemele cu care este confruntată Ortodoxia azi, despre
Biserica noastră românească. Nu am reuşit să realizez ceea ce se
trebui să aibă acum în vedere, în mod deosebit, Biserica

noastră, preoţimea, ierarhia, credincioşii, după perioada
aceasta întunecată de aproape 50 de ani? Am început multe
lucruri. Au fost multe goluri de umplut. Există temerea să
nu acordăm prioritate la ceea ce trebuie, există riscul să
investim şi să cheltuim multă energie în lucruri secundare!
Părintele Petroniu: Mi s-ar fi părut potrivit ca, îndată ce
s-a produs această schimbare, Biserica să fi fost cumva mai
prezentă la evenimente. Totdeauna în împrejurări

excepţionale
Biserica a avut atitudine. Şi acum Biserica trebuia să ia o
atitudine directă pentru îndrumarea şi luminarea
credincioşilor după atâţia ani de întuneric şi asuprire. Nu
cred că a fost suficient de prezentă, mai ales Ia început.
Poate că lucrul este explicabil datorită prea marii diferenţe
între ceea ce a fost şi ceea ce este. Oamenii nu se pot
schimba dintr-o dată. Nu pot trece de la un pol la celălalt.
Este necesară o prezenţă mai vie a Bisericii pentru
schimbarea care trebuie să se petreacă în sânul poporului.
Desigur, pe linia aceasta a trăirii creştineşti. Citeam undeva
despre Soljeniţîn că s-ar fi întrebat: „Cum de a îngăduit
Dumnezeu ca un popor credincios, ca cel rus, să treacă prin
aşa mari încercări?" Tot el spune că răspunsul l-a aflat
singur din gura oamenilor simpli: „S-a înstrăinat lumea de
Dumnezeu, şi de aici vine tot răul!" Exact ceea ce scria şi
Dostoievski altădată. Dacă oamenii se îndepărtează de
Dumnezeu, se îndepărtează şi unii de alţii, nu se mai văd ca
prieteni, ci ca duşmani. Pentru ca să repari aceste lucruri
trebuie făcut drumul invers. Pentru ca să refaci relaţiile
dintre oameni trebuie să-i apropii mai întâi de Dumnezeu.
Este calea cea mai simplă şi singura adevărată. Să ne
apropiem de Dumnezeu înseamnă să ne apropiem de
izvorul vieţii. O activitate susţinută de adâncire a ortodoxiei
în popor, sunt convins că ar rezolva toate problemele, chiar
şi problemele imoralităţii care au invadat ţara noastră ca un
roi urât. Dacă este credincios, omul nu-şi mai permite orice.
S-ar rezolva şi problema sectelor. Dacă omul este credincios
şi ortodox adevărat nu se duce la surogatele pe care le
aduce o sectă sau alta. Un creştin bun nu trece la secte.
Primejdia nu este pentru un creştin bun, ci pentru cei
pospăiţi.
Să se stăruie pentru adâncirea şi trăirea vieţii creştine.
Acesta este cel mai important lucru. Dacă omul este creştin
bun atunci se rezolvă o mulţime de probleme ce ţin de viaţa
socială.
Părintele Constantin: Dar mănăstirile!? Părintele
Petroniu: La fel şi cu mănăstirile. Aud că se fac mănăstiri
multe, schituri multe. Este o mare grabă. Intenţia este
bună, dar mă tem că nu se ţine cont de datele elementare
ale vieţii duhovniceşti. Pe urmă ne vom plânge că nu avem
oameni duhovniceşti, ne vom plânge că nu fac ascultare
călugării, că se revoltă, că se ridică împotriva stareţului,
lucruri cu totul nepottivite cu smerenia şi cu ascultarea
vieţii călugăreşti. Călugărul trebuie să asculte de stareţ, nu
să ceară să fie cum vrea el. Foarte puţini sunt cu adevărat
creştinaţi, nu ştiu şi nu ţin nici minimum din ce înseamnă
viaţa creştină. Dimpotrivă, vin cu nişte lucruri pe care le-au
învăţat în lume, la şcoală, vin cu un vocabular ce nu ţine de
viaţa monahală. Chiar la mănăstire vin oameni cu un capital
creştinesc foarte scăzut. De aceea, se creează multe
neajunsuri în viaţa duhovnicească.
Grija mare nu cred că trebuie să fie pentru înmulţirea

mănăstirilor şi a schiturilor, cât pentru adâncimea vieţii du-
hovniceşti a acelora ce sunt în mănăstire. Problema
reorganizării vieţii mănăstireşti s-a pus mai demult în
Biserica noastră. Prin 1941 chiar. Nu s-a putut rezolva
atunci pentru că a venit războiul. Dar s-au propus o serie de
documente, între care am socotit ca cea mai importantă
propunerea prof. Teodor Popescu. Rolul monahismului în
viaţa Bisericii Ortodoxe nu mai este nevoie să-l subliniez eu.
Mănăstirile au arătat cu prisosinţă ce pot să facă, în
întreaga istorie a Bisericii. Tot ceea ce are Biserica este
rodul ostenelilor călugăriei: arta bisericească, imnografîa,
iconografia... Biserica a acordat monahismului şi cinstea ca
toţi conducătorii bisericeşti, ierarhii, să fie monahi.
Monahismul nu are nevoie de noi căi de reorganizare. Este
suficient să-şi trăiască rânduielile şi viaţa pe care le-au creat
înaintaşii. Pe linia aceasta trebuie mers. Se cam abătuse
puţin. Era o laxitate, o slăbire a vieţii călugăreşti. Dacă nu se
întăreşte viaţa duhovnicească şi ne mărginim numai la
exterior, să facem să fie puţin frumos pe dinafară, să ne
lăudăm numai, nu vom reuşi să facem treabă, vom fi lipsiţi
de puterea necesară.
Părintele Constantin: Este nevoie de oameni duhovni-
ceşti, de stareţi.
Părintele Petroniu: Educaţia creştinească se formează.
Să fie atmosfera prielnică.
Părintele Constantin: Problema educaţiei creştinilor

este a preotului, iar problema educaţiei preotului este a
episcopului.
Părintele Petroniu: Şi a teologiei, şi a şcolii. In timpul
comuniştilor, s-au făcut cursuri de îndrumare pentru preoţi,
aşa cum voiau ei. Se pot face şi acum cursuri de îndrumare
ca să-i povăţuiască pe drumul cel bun.
Părintele Constantin: Trebuie înţeles că, în toată
această perioadă, preoţii şi credincioşii au fost puţin
îndepărtaţi de ceea ce numim viaţă duhovnicească.
Părintele Petroniu: Nu s-a mai vorbit despre viaţa
duhovnicească, s-a spus că aceasta îi priveşte numai pe
călugări, cum că ar fi ceva mănăstiresc şi nu priveşte pe
creştinii din lume.
Părintele Constantin: Noi în facultate nu am auzit
vorbindu-se de Filocalie!
Părintele Petroniu: Nici înainte, pe vremea noastră, nu
se vorbea în şcoală de Filocalie. Erau cursuri de mistică:
Nichifor Crainic, apoi Paul Savin. Acesta din urmă a urmat
pe Crainic. Ne vorbeau de Eckhart, de Francisc de Assisi, de
asceza ortodoxă, de Părinţi. Mai târziu s-a desfiinţat
catedra. Faptul că s-a ajuns acum la înţelegerea acestor
lucruri este foarte important. Viaţa duhovnicească este
strict legată de ortodoxie. Preoţie fară viaţă duhovnicească
nu este de închipuit. Aceasta este esenţa ortodoxiei. Aud
totuşi că sunt mulţi preoţi care prea au dat frâu liber vieţii.
Au intrat în unele activităţi economice. Nu vreau să
generalizez, dar am văzut câteva cazuri. Preotul cu viaţa lui

trebuie să fie expresie a învăţăturii. Nu poate fi una
învăţătura şi alta viaţa.
Părintele Constantin: Preotul mai tânăr nu a fost învăţat
şi nici îndemnat să se ataşeze de un duhovnic. Există o
cultură teologică, dar cred că lipseşte un ataşament al
rânduielii bisericeşti: să ştii bine ce ai de făcut.
Părintele Petroniu: Cât de puţin, dar să fie autentic, să
fie în rânduială. In Biserică nu merg lucrurile făcute cu
aproximaţie. Trebuie luate lucrurile foarte în serios. Nu se
poate sta împotriva valului acestuia de necredinţă şi de
stricăciune fară ajutorul lui Dumnezeu. Iar ajutorul lui
Dumnezeu vine când mă găsesc în rânduială cu Dumnezeu.
Datoria principală este a preoţilor şi a mănăstirilor. Lumea
aleargă la mănăstiri să găsească acolo o icoană de viaţă
sfântă, aleasă. Pe altă cale, oricât s-ar strădui cineva, nu se
face nimic. Exemplul este cel care convinge. Ce poate face
un preot într-o parohie, nu poate să facă nimeni altcineva.
Nimeni nu-l poate înlocui. Să-şi recapete preotul cinstea pe
care o avea altădată în sânul poporului. Sfântul Munte are o
mare influenţă asupra credincioşilor greci. O dovadă este şi
aceea că în rândul călugărilor aghioriţi se află astăzi peste
150 absolvenţi de facultăţi: ingineri, medici, profesori,
fdologi. Sunt 4-5 cabinete medicale. Arhitecţii cu studii la
Berlin, la Londra s-au retras la chilie. Deci cam 10% din tota-
lul călugărilor sunt cu studii universitare. Şi duc o viaţă
călugărească aspră. De unde numărul acesta sporit? Vine
multă lume - tineri în special - la Sfântul Munte pentru

discuţii duhovniceşti, pentru participarea la slujbe, etc. Şi
altceva: stareţii de la Sfântul Munte, mai ales în Postul
Mare, colindă toată Grecia. Sunt chemaţi la eparhii, la
parohii pentru a vorbi, pentru a spovedi. Toate lucrurile
acestea au influenţă foarte puternică asupra tinerilor.
Părintele Constantin: Intelectualitatea este un segment
foarte însemnat şi cu mare pondere în societate.
Părintele Petroniu: Biserica ar avea foarte mult de câşti-
gat dacă şi-ar apropia intelectualitatea. Cât au fost de
îndrăciţi comuniştii, nu au putut să-l elimine pe un
Dostoievski. Intelectualitatea noastră este foarte străină de
Biserică. Intelectualii noştri sunt atei, necredincioşi. Nu toţi,
dar mulţi dintre ei. Dacă ar putea Biserica să-i atragă mai
mult!
Părintele Constantin: Cum să-i atragă? In spaţiul
ortodox intelectualitatea stă departe de Biserică. Şi aici în
Grecia, tot aşa se întâmplă. Poate pentru faptul că
spiritualitatea ortodoxă nu pare la suprafaţă a fi foarte
interesantă, atrăgătoare.
Părintele Petroniu: Există o exagerată admiraţie faţă de
lucrurile străinilor, iar ale noastre nu sunt luate în seamă.
Peste tot văd că se citează numai străini.
Părintele Constantin: Ce bogăţie spirituală
extraordinară are Biserica noastră şi puţini sunt cei care se
interesează de ea!
Părintele Petroniu: Sunt lucruri foarte interesante şi

foarte frumoase în ortodoxia noastră românească. Fiecare
ţară îşi are amprenta şi specificul ei creştin ortodox. Nu
putea să se întâmple altfel cu poporul român. Specificul
ortodoxiei româneşti este un capitol care nu este deloc
studiat. Mă gândeam, de exemplu, la denumirea aceasta a
Maicii Domnului. Fiecare Biserică Ortodoxă are o anumită
denumire pe care o foloseşte în chip deosebit. De exemplu,
grecii au Panaghia, ruşii au Bogorodiţa, românii au Maica
Domnului. Există şi diminutivul Măicuţa Domnului. De unde
această diferenţă? Grecii au stăruit şi au păstrat denumirea
de Panaghia (Prea Sfânta) pentru că idealul acesta de
desăvârşire era prezent la ei încă din antichitate. Omul
trebuie să ajungă la desăvârşire. Panaghia este cea care a
întruchipat idealul cel mai înalt de desăvârşire. Poporul
român s-a oprit la Mama Domnului, din cauza sensibilităţii
pe care o are faţă de rolul mamei. Dar este ceva mai mult.
Nu se întrebuinţează cuvântul de mamă, ci cel de maică,
rezervat de obicei pentru femeile care trăiesc în feciorie,
pentru călugăriţe. Atunci când spui Maica Domnului, se
cuprind trăsăturile caracteristice ale acesteia: şi mamă dar
şi fecioară, în acelaşi timp. Lucrul cel mai adânc, teologic,
lucrul cel mai de taină. Poporul a surprins într-o numire
simplă amândouă aceste trăsături: mamă şi fecioară. Un alt
lucru pe care l-am găsit foarte interesant: pentru ostenelile
vieţii călugăreşti la un loc (rugăciune, post, metanii et.) în
greceşte se foloseşte termenul askisis care însemnează
exerciţiu, văzând în ele faptul că omul îşi exersează puterile

lui pentru a ajunge la un ideal. Askisis face şi sportivul şi
oricine se antrenează într-un fel sau altul. Românii nu au
împrumutat cuvântul acesta. Ei spun nevoinţă. Ce
însemnează nevoinţă? Nevoinţă însemnează a face un lucru
pe care nu vrei să-l faci. Dar cuvântul nevoinţă nu exprimă
în acest caz o situaţie negativă, ci ceva pozitiv. Acest ne
adăugat la voinţă s-ar părea că ne dă o negaţie, de fapt
exprimă ceva pozitiv, adică, viaţa duhovnicească pe care
omul o face nu cu
voinţă proprie, ci cu voinţa altuia, adică tăindu-şi voia

proprie. Or, tăierea voii este lucru esenţial pentru viaţa
călugărească. Ce este monahul? Tăierea voii! Să nu facă
voia proprie. Toate celelalte — fecioria şi sărăcia — le poate
face şi un mirean, dar tăierea voii este lucrul cel mai greu.
Cuvântul acesta nevoinţâ, arată că toată osteneala
călugărului are însuşirea fundamentală a tăierii voii proprii.
Ca urmare a acestui lucru treburile pe care le face monahul,
indiferent care ar fi ele, le numeşte ascultare. Ascultarea
înseamnă a face voia altcuiva, nu a ta proprie. Este un
capitol necercetat. La fel, sunt lucruri ce ţin de evlavia
credincioşilor noştri simpli. De exemplu, ducându-mă odată
acasă de Paşti, în Joia Mare, o bătrână se întorcea târziu
acasă şi mama a întrebat-o de unde vine. A răspuns că vine
de la o vecină care este bolnavă. Domnul Hristos a spălat
astăzi picioarele ucenicilor, eu să nu fac nimic? M-am dus şi
am spălat picioarele la o femeie bolnavă, în pat. O femeie

fără carte! Sau alt exemplu. Tot de Paşti se fac cozonaci. La
exclamaţia: ce frumoşi cozonaci!, se răspundea: Nu pentru
mâncare i-am făcut aşa frumoşi, aşa este faţa Domnului
Hristos la Paşti. Sunt, într-adevăr, lucruri foarte interesante
şi foarte frumoase în ortodoxia noastră românească.
Părintele Constantin: De aici ar fi ieşit adevărata
teologie ortodoxă, de la considerarea şi explicarea acestei
extraordinare bogăţii de gesturi, obiceiuri şi tradiţii legate
de viaţa creştinească, nu din manualele academice
occidentale.
Părintele Petroniu: Este influenţa nefastă a apusenilor,
lipsită tocmai de această dimensiune spirituală.
Părintele Constantin: Ce este de făcut? Revin obsedant
cu această întrebare?
Părintele Petroniu: Cred că este o iconomie a lui Dum-
nezeu faptul că a venit încercarea aceasta. S-au restaurat
mănăstirile. Dumnezeu le-a pregătit pentru ca să nu mai
aibă călugării de lucru la ele şi să se ocupe cu adâncirea
vieţii duhovniceşti. Au acum Filocaliile, care mai înainte nu
erau, nici la facultate, nici în mănăstiri nu se ştia de ele.
Acum avem la îndemână un noian de cărţi. Dacă oamenii
sunt îndrumaţi să se hrănească din hrana aceasta tare a
Sfinţilor Părinţi, rodul vine îndată.
Părintele Constantin: Cred că este nevoie de prezenţa
unor duhovnici!
Părintele Petroniu: Trebuie să se înceapă de undeva.

Spune Sfântul Serafim: „Du-te într-un mijloc de pădure şi
ocupă-te de cele duhovniceşti şi va veni lumea întreagă să
se aşeze în jurul tău." Să se înceapă de undeva. Să se
înceapă un lucru bun. Cât de puţin.
Părintele Constantin: La Sfântul Munte sunt numeroase
dovezi ale ajutorului pe care Ţările Române le-au acordat
mănăstirilor de aici de-a lungul mai multor secole.
Părintele Petroniu: Românii n-au făcut această
ajutorare a popoarelor ortodoxe din slăbiciune, ci din spirit
profund creştin. Poporul român şi-a împlinit trebuinţele lui
cu ceea ce a avut şi, ţara fiind bogată, surplusul nu şi l-a
băgat în palate, în lux. Nu ştiau domnitorii români de
palate? Nu văzuseră palate la Constantinopol, în Occident?
Văzuseră destule. Şi totuşi, ei n-au făcut palate, nici
catedrale. Au făcut lucruri simple şi frumoase. Surplusul nu
a fost investit în scumpeturi necreştine, ci a fost dat celor ce
aveau nevoie. Aceasta a fost dărnicia românească. Dacă ar
fi fost strict naţionalişti n-ar fi putut aşa uşor să dea la alţii.
Şi faptul că românii nu şi-au cinstit prea mult sfinţii nu
mi se pare o neglijenţă. Cuvântul Mântuitorului spune:
Dacă ai făcut ceea ce erai dator să faci, ce merit ai? Sfinţii
au făcut ceea ce erau datori să facă. Avem poruncă, suntem
chemaţi să fim sfinţi. Sfinţenia este o poruncă, un ideal la
care trebuie să tindă toţi creştinii. Cei care au ajuns la un
anume grad de sfinţenie nu se consideră în nici un caz pe ei
înşişi sfinţi. Ii cinstim pe sfinţi, dar nu ne lăudăm spunând ce
merite are poporul nostru că a dat sfinţi. Poate că este o

neglijenţă izvorâtă din smerenie, în trecut nu se vede nici
un fel de supralicitare a calităţilor poporului faţă de alte
Biserici Ortodoxe. Dimpotrivă, când a închinat mănăstiri
altor Biserici, călugărilor din altă parte, a facut-o
considerându-se pe sine mai mititel şi considerând pe alţii
mai buni decât el. Aceasta este smerenia: să te vezi pe tine
mai mic decât toţi şi pe alţii mai buni decât tine. Spiritul
tradiţionalist al poporului român nu este unul naţionalist.
Părintele Constantin: Nu cumva astăzi există riscul mare
de a ne pierde această smerenie? Comunismul a cultivat
naţionalismul. Poate că Biserica ar trebui să fie foarte
atentă în această direcţie.
Părintele Petroniu: într-adevăr. Sunt unele lucruri
exagerate care se colportează şi nu ne fac niciun serviciu.
îmi pare rău că în presa grecească apar unele laude la
adresa duhovnicilor români contemporani. Trebuie spus un
lucru bine ştiut: mai ales în domeniul duhovnicesc, lauda
este cea mai nepotrivită, învăţaţi de la Mine că sunt blând
si smerit cu inima! Regula pentru viaţa duhovnicească este
smerenia. Mă laud cu virtutea?! Dimpotrivă, sfinţii nici nu
cred că au virtuţi. De altfel în toate domeniile trebuie să iei
lucrurile aşa cum sunt ele. Nu este neapărată nevoie să
supralicitezi, să arăţi că eşti mai bun decât altul. Când
vorbesc despre mine trebuie să o fac cu smerenie şi cu
simplitate.
Părintele Constantin: Revin la ceea ce cred că este

foarte important privind Biserica: nevoia de a fi foarte atent
la cultivarea naţionalismului, în contextul în care, de jos în
sus, există o exacerbare a acestuia. Nu trebuie să
răspundem cu aceeaşi monedă. Să ne întoarcem la starea
noastră de popor smerit, la statutul nostru. Nu pierdem,
după cum s-ar părea. Se tem unii că pierdem şi consideră că
trebuie să avem o diplomaţie care să afişeze o imagine
frumoasă a poporului şi chiar a Bisericii. Eu cred că nu
trebuie făcute eforturi în această direcţie. Să ne prezentăm
aşa cum suntem.
Părintele Petroniu: Biserica n-o ţinem noi cu laudele
noastre, o ţine Hristos. Dacă suntem în bună rânduială, nu
avem a ne teme că o să piardă ceva. Dacă o ţine Hristos n-
avem a ne teme de nimeni. Şi dacă suntem împreună cu El,
iarăşi nu avem de ce să ne temem.
Părintele Constantin: Cum vedeţi relaţiile dintre
Bisericile Ortodoxe?
Părintele Petroniu: în faţa avalanşei de secte, de
masone-rii şi de ideologii este necesar ca ortodocşii să se
unească. Ortodoxia sa facă un front comun, să se
stabilească legături mai strânse între Bisericile Ortodoxe.
Numai aşa Ortodoxia poate face faţă.
Părintele Constantin: Până în 1989, piedica în calea unei
mai strânse unităţi a Ortodoxiei era regimul comunist din
ţările noastre. Acum apare o altă piedică: cea a
naţionalismelor.
Părintele Petroniu: Naţionalismul exagerat devine, într-

adevăr, piedică în calea unităţii. Naţionalismul este când
doreşti să valorifici resursele poporului, valorile tale
naţionale, ca să le pui pe seama comună a întâlnirii cu
ceilalţi. Fiecare cu darurile lui, cu calităţile lui. Să ne aflăm
astfel în bună colaborare şi frăţietate, nu să ne punem în
opoziţie cu celălalt. Naţionalismul care exclude pe ceilalţi
mi se pare nefiresc.
Părintele Constantin: Şi în România se simte în unele ca-
zuri o exacerbare a naţionalismului. Se vorbeşte insistent
despre calităţile poporului român. Se cultivă un naţionalism
rău înţeles, cum că noi am fi centrul pământului, cum că ro-
mânii vor determina istoria Europei şi a lumii...
Părintele Petroniu: Şi cu Glodenii!!! Mi s-au părut foarte
semnificative denumirile care se întâlnesc în jurul acestui
fenomen — glod si pucioasă. Denumirile nu sunt
întâmplătoare. Ele parcă ar exprima ceva din misiunea unui
loc. De ce a apărut această mişcare tocmai acolo? Ea îşi
exprimă identitatea cu aceste denumiri, de glod şi pucioasă.
Este o ciudăţenie mare acolo, din câte am citit şi am auzit.
Revenind, însă, la problema naţionalismelor, mă gândesc că
ele apar şi ca reacţie la tendinţele internaţionaliste.
Problema unificării Europei, de exemplu, e mult discutabilă.
Ei vor să desfiinţeze graniţele, etnicul, să amestece totul, să
se ajungă la un ghiveci în care dispar tradiţiile, legile,
credinţele fiecărui neam, pentru a ajunge la o singură
turmă. Sub presiunea acestor mişcări internaţionaliste, apar
peste tot tendinţe naţionaliste, un fel de reacţie a

popoarelor, de a-şi conserva, de a-şi salva identitatea. Se
simt ameninţate în ceea ce au mai sfânt.
Părintele Constantin: Şi la noi se fac simţite cu mare
forţă aceste presiuni, specifice curentului a toate unificator,
sincretist.
Părintele Petroniu: Aici, în Grecia, această ofensivă este
cea mai veche. Este cunoscută probabil, discuţia în jurul
buletinelor de identitate electronice şi a celorlalte forme
pregătitoare pentru unificarea Europei. Cifra 666! Există o
spaimă apocaliptică, manifestată deja. Biserica, Mănăstirile
Sfântului Munte au luat atitudine publică, în presă. Se vede
sigur că este vorba despre ceva necurat în toată această
treabă, îmi amintesc că am primit în anii trecuţi o circulară
din partea călugărilor atoniţi zelotişti, ramura
conservatoare a Sfântului Munte, în care ni se comunica
programul unei mişcări masonice Ioan Vekos, un program
vădit îndreptat împotriva Ortodoxiei, sprijinit de papalitate
şi de multe alte forţe. Ni se semnala partea din acest
program care privea Sântul Munte. Se preconiza ca Sfântul
Munte să devină un centru turistic, să se facă drumuri bune
şi arsanale, ca să poată fi accesibil. Monahismul să fie încet-
încet strâns într-o mănăstire, două, aşa ca mostră. In
locurile mai prăpăstioase să fie lăsate câteva chilii pentru ca
să vadă lumea cum a fost. In rest, să fie deschis turiştilor
bărbaţi şi femei, să se facă hoteluri bune, restaurante,
centre de cercetări. Acest program, dacă se realizează,
poate fi pentru Grecia o sursă imensă de venituri. Se pare

că multă lume de aici, din Grecia, chiar reprezentanţi ai
statului şi ai Bisericii, ar fi de acord cu acest program. O
piedică serioasă este prezenţa aici a monahilor din alte ţări.
De aceea, programul prevede ca să se facă toate eforturile
pentru a se împiedica venirea călugărilor din alte ţări la
Sfântul Munte, iar cei existenţi să fie încet-încet, dacă se
poate, chiar scoşi din Sfântul Munte. Deşi nu acordam
totală încredere acestui program, suntem nevoiţi să
constatăm că lucrurile se realizează întocmai. Au fost cazuri
când călugării atoniţi, din alte ţări, au fost scoşi, pe un
motiv sau altul din Sfântul Munte.
Părintele Constantin: Ce credeţi despre relaţiile cu
catolicii?
Părintele Petroniu: Catolicii nu sunt sinceri în tema uni-
aţiei. O fac din motive şi interese politice. Ei caută să
găsească calea prin care ortodocşii să recunoască încet-
încet că poziţia lor, a catolicilor, este cea adevărată. Pe linia
aceasta, aghioriţu sunt categorici. S-au scris multe lucruri
interesante. S-a spus că se vorbeşte greşit de Biserici.
Biserica catolică nu întruneşte condiţiile adevăratei Biserici.
Aghioriţii îi consideră eretici. Biserica adevărată este cea
care menţine neschimbată învăţătura Sfintelor Evanghelii şi
a Sfinţilor Părinţi. Ei, însă, au nişte abateri esenţiale:
primatul papal, infailibilitatea papei etc. In consecinţă,
călugării aghioriţi sunt categoric împotriva dialogului. Este
evident că romano-catolicii ocolesc sistematic aceste
subiecte. Să nu discutăm ceea ce ne desparte, ci să

discutăm ceea ce ne aproprie. Deci, dacă ne despart lucruri
fundamentale, nu ne apropie nimic.
Părintele Constantin: Se merge pe linia unui limbaj înce-
pător, relativ. Este valabil acest limbaj când este la mijloc
credinţa? Ne temem să caracterizăm pe ceilalţi ca rătăciţi?
Părintele Petroniu: Mântuitorul a fost îngăduitor cu ne-
căjiţii, cu păcătoşii, cu urgisiţii de soartă. I-a iertat pe toţi,
dar când a fost vorba de ipocrizie a biciuit-o fără milă,
numindu-i pe cei în cauză: „Pui de vipere", „morminte
văruite" . In acest sens, trebuie să spunem, de pildă, că
America este societatea cea mai decăzută de pe globul
pământesc. Acolo sunt toate relele şi toate spurcăciunile.
Părintele Constantin: Ei vin cu argumentul: nu este de
ajuns că ne atacă necredincioşii? Să fim noi, creştinii, uniţi!
Părintele Petroniu: Creştini se numesc aceia care trăiesc
după învăţătura lui Hristos. Astăzi este în lume o orbire
înfricoşată, o strâmbare a învăţăturii creştine. Câtă luptă
are de dus un călugăr şi orice creştin care vrea să se
ostenească, să-şi împlinească menirea pentru care a fost
făcut! Amintirile pătimaşe, orice păcat îl deformează pe om,
îl modelează după chipul poftei, al patimii. Odată strâmbat
omul vede toate lucrurile din afară prin prisma acestei
strâmbături pe care o aduce păcatul. Pentru ca omul să
ajungă la normalitate, la starea firească, câtă luptă îi
trebuie ca să se despătimească! Păcatul denaturează alcătu-
irea sufletească a omului, îl schimonoseşte. Nu poţi accepta
ca normale lucrurile pe care toată viaţa creştină le

condamnă ca lucruri grave, ca păcate. Omul trebuie să se
scape de ele, să se elibereze. Ca să fii un bun creştin,
trebuie întâi de toate să te despătimeşti, să te eliberezi de
patimi, să te curaţi. Pentru aceasta trebuie dusă o luptă
acerbă. Abia atunci se curăţă omul, când nici prin minte nu-i
mai trece păcatul, nici în vis. Dar când cultiv patimile
continuu şi mă scald în noroi, aceea nu este viaţă creştină.
Este viaţă satanicească, în care omul a legalizat păcatul.
Viaţa creştină este virtute, nu este păcat. Păcatul este
împotrivirea la rânduielile puse de Dumnezeu, schimbarea
rânduielilor fireşti. Este idolatrie a cărnii, a trupului. De
acolo s-a ajuns la satanism, la a se închina satanei. Păcatul
este abatere de la rânduielile firii. In păcat omul cade mai
jos decât animalul.
Dialog între Părintele Teofil Pârâian şi Părintele

Petroniu -26 Aprilie 2009-
Părintele Teofil: Ne-o ţinut Dumnezeu în viaţă să ne mai

putem întâlni o dată!
Părintele Petroniu: Da! Bine că a dat Dumnezeu. Ce
faceţi?
Părintele Teofil: Părinte, fac bine! Mulţumesc lui Dum-

nezeu de sănătate, cât o am, că totuşi sunt bătrân şi la
bătrâneţe nu mai eşti ca la tinereţe! Sfinţia voastră?
Părintele Petroniu: Ne ţine Dumnezeu! Mai scârţâie pe
ici pe acolo, dar la vârsta asta este normal.
Părintele Teofil: Da, de când sunteţi aici?
Părintele Petroniu: De treizeci de ani!
Părintele Teofil: Şi asta înseamnă, din 1978?
Părintele Petroniu: Da, din 1978!
Părintele Teofil: Cu cine aţi venit aici?
Părintele Petroniu: Am venit cinci părinţi. Aşa era atunci
programul, să vină câte cinci pe an. Era un părinte şi de la
Sâmbăta, părintele Macarie! S-a întors înapoi, nu i-a plăcut.
Părintele Teofil: Părintele Macarie da, da! I-am pierdut
urma părinte, nu mai ştiu.
Părintele Petroniu: Şi a mai fost încă un părinte, nici el
nu a stat aici. S-a dus la o chilie. A murit între timp. Doar
trei mai suntem dintre cei care am venit atunci. Pe urmă au
mai venit, câte unul, câte unul, de colo, de colo... Aici este
greu. Formalităţile, aprobările sunt greu de obţinut.
Stăpânirea aici la Muntele Athos aparţine de
Constantinopol. Pentru a veni cineva aici trebuie ca
Patriarhia Română să intervină la Constantinopol, ca să
aprobe. Şi de acolo nu prea aprobă. Noi am făcut, de
exemplu, intervenţie pentru două persoane în 2001 şi până
acuma nu a venit aprobarea. De opt ani de zile. Nu prea
normale lucrurile pe care toată viaţa creştină le condamnă
ca lucruri grave, ca păcate. Omul trebuie să se scape de ele,

să se elibereze. Ca să fii un bun creştin, trebuie întâi de
toate să te despătimeşti, să te eliberezi de patimi, să te
curaţi. Pentru aceasta trebuie dusă o luptă acerbă. Abia
atunci se curăţă omul, când nici prin minte nu-i mai trece
păcatul, nici în vis. Dar când cultiv patimile continuu şi mă
scald în noroi, aceea nu este viaţă creştină. Este viaţă
satanicească, în care omul a legalizat păcatul. Viaţa creştină
este virtute, nu este păcat. Păcatul este împotrivirea la
rânduielile puse de Dumnezeu, schimbarea rânduielilor
fireşti. Este idolatrie a cărnii, a trupului. De acolo s-a ajuns
la satanism, la a se închina satanei. Păcatul este abatere de
la rânduielile firii. In păcat omul cade mai jos decât
animalul.
Dialog între Părintele Teofil Părâian şi Părintele

Petroniu -26 Aprilie 2009-
Părintele Teofil: Ne-o ţinut Dumnezeu în viaţă să ne mai

putem întâlni o dată!
Părintele Petroniu: Da! Bine că a dat Dumnezeu. Ce
faceţi?
Părintele Teofil: Părinte, fac bine! Mulţumesc lui Dum-
nezeu de sănătate, cât o am, că totuşi sunt bătrân şi la
bătrâneţe nu mai eşti ca la tinereţe! Sfinţia voastră?
Părintele Petroniu: Ne ţine Dumnezeu! Mai scârţâie pe

ici pe acolo, dar la vârsta asta este normal.
Părintele Teofil: Da, de când sunteţi aici?
Părintele Petroniu: De treizeci de ani!
Părintele Teofil: Şi asta înseamnă, din 1978?
Părintele Petroniu: Da, din 1978!
Părintele Teofil: Cu cine aţi venit aici?
Părintele Petroniu: Am venit cinci părinţi. Aşa era atunci
programul, să vină câte cinci pe an. Era un părinte şi de la
Sâmbăta, părintele Macarie! S-a întors înapoi, nu i-a plăcut.
Părintele Teofil: Părintele Macarie da, da! I-am pierdut
urma părinte, nu mai ştiu.
Părintele Petroniu: Şi a mai fost încă un părinte, nici el
nu a stat aici. S-a dus la o chilie. A murit între timp. Doar
trei mai suntem dintre cei care am venit atunci. Pe urmă au
mai venit, câte unul, câte unul, de colo, de colo... Aici este
greu. Formalităţile, aprobările sunt greu de obţinut.
Stăpânirea aici la Muntele Athos aparţine de
Constanrinopol. Pentru a veni cineva aici trebuie ca
Patriarhia Română să intervină la Constanrinopol, ca să
aprobe. Şi de acolo nu prea aprobă. Noi am făcut, de
exemplu, intervenţie pentru două persoane în 2001 şi până
acuma nu a venit aprobarea. De opt ani de zile. Nu prea
aprobă. în general nu le place să fie ne-greci în Muntele
Athos. Ei zic că Muntele Athos e grecesc. Şi cei care vin să
vieţuiască aici sunt obligaţi să devină cetăţeni greci.
Părintele Teofil: Da Părinte, de ce-i zice la muntele aces-

ta Muntele Athos?
Părintele Petroniu: Aşa se numea muntele ăsta din ve-
chime... înainte de creştinism, aici erau idolatri, închinători
de idoli, cum erau grecii. în vârful muntelui a fost o statuie
mare a unui idol. Şi pe aici se mai găsesc urme, la
Mănăstirea Lavra, un jertfelnic de piatră unde se aduceau
jertfe de oameni. Când răsărea soarele îi tăiau gâtul unui
om şi i se scurgea sângele... Se păstrează până astăzi piatra
unde i se scurgea sângele... Aduceau jertfa soarelui. Apoi în
Grecia, a fost tartorul cel mare, doar ştiţi. Aici a fost
idolatria veche. Atena, la Acropole -cum zic ei -, era
împărţită zeilor, unde era stricăciune mare şi cu păcate
multe...
Părintele Teofil: Părinte, cine o înfiinţat mănăstirea
asta?
Părintele Petroniu: Paraclisul cel vechi, primul paraclis
al Sfântului Ioan Botezătorul, care se zice Prodromu, de
unde vine şi numele Schitului, era reparat la anul 1754.
Scrie pe el. Erau vreo câţiva călugări. Pe la 1800 erau vreo
doisprezece călugări. Era, deci, bisericuţa aceea şi câteva
chiliuţe. Aici era izolare mare. Acum s-a făcut drum, înainte
nu existau drumuri, era o cărăruie ca să mergi încolo şi
încoace, cu piciorul sau cu mularul.
Părintele Teofil: Acum e mai simplu.
Părintele Petroniu: Pe urmă, s-au mai strâns vreo câţiva
pe lângă cei doisprezece şi s-au gândit ei să ceară voie de la
Mănăstirea Lavra să le aprobe să fie schit. Erau chilii, cum

zic atoniţii. Era ca o casă cu mai multe dependinţe. S-a
aprobat, dar erau formalităţi care durau mult. Pe urmă a
venit revoluţia de la 1821 şi nu s-a putut face. Apoi, când au
venit aici doi părinţi de la Horaiţa, Nifon şi Nectarie,
împreună cu ceilalţi au luat din nou legătura cu Mănăstirea
Lavra şi le-a aprobat. Aşa s-a înfiinţat schitul. Biserica mare
s-a sfinţit la 1860.
Atunci era stăpânire turcească, nu erau restricţii. Schitul
avea atunce peste o sută de călugări.
Părintele Teofil: Părinte, mai sunt dintre cei pe care i-aţi
găsit aici? Când aţi venit aici aţi găsit nişte călugări?
Părintele Petroniu: Da, am găsit câţiva călugări, dar au
murit toţi.
Părintele Teofil: Câţi aţi găsit?
Părintele Petroniu: Când am venit noi în Muntele Athos,
erau vreo patruzeci de români în tot Muntele. Acum nu mai
e niciunul din aceia, au murit toţi. Aici erau vreo cinci-şase
călugări. Toţi erau bătrâni tare.
Părintele Teofil: Şi aţi făcut slujbe împreună cu ei aici?
Părintele Petroniu: Nuuu! Ei erau cu calendarul vechi,
nu vroiau să vină la biserică. Nu veneau la Biserică, ne soco-
teau eretici pe ăştia veniţi din ţară. Nici la masă nu veneau
cu noi, dacă ziceai „Blagosloviţi", nu răspundeau, dacă
ziceai „Hristos a înviat", nu răspundeau. Ziceau că suntem
rătăciţi aşa. A fost între ei un călugăr, Gherontie. Era şi
părintele - nu ştiu dacă aţi auzit — Arsenie, Cotea îi zicea. El
era şeful zelotiştilor de aici. Şi acum, în Muntele Athos sunt

călugări care nu recunosc Patriarhul Constantinopolului. Ei
zic că cei care au îndreptat calendarul sunt rătăciţi. Şi
părintele Gherontie era un călugăr interesant. Era cinstit în
sine, nu ştia prea multe, nu ţinea prea mult socoteală. Ţinea
cu dânşii, dar el făcea bucătărie, deşi era gârbov, cocoşat,
făcea bucătărie. Dar când mâneam la trapeză, el ieşea de la
masă, nu mânca împreună cu noi. Ţineau rânduiala, erau
rânduiţi. Acest părinte Gherontie făcea şi pâine. Venisem
noi şi un părinte se pregătea să facă pâine. „Părinte
Gherontie", îi zice părintele, „să ne ajuţi să facem pâine."
„Vă ajut", zice, „când începeţi să frămânţi, să vii la chilie, că
eu sunt la chilie." Şi când s-a dus, după ce a pregătit
brutăria, l-a chemat: „Hai, Părinte Gherontie, hai că sunt
gata!" Dar el nu răspundea. Au intrat în chilie. El era întins
pe pat, era mort. Citea la Psaltire. Psaltirea era lângă el
acolo şi el murise. A făcut treabă până a murit.
Părintele Teofil: Acum, sunteţi destul de mulţi?
Părintele Petroniu: Suntem vreo treizeci, da. Numai
vreo douăzeci au aprobare de la Patriarhie, ceilalţi stau aşa
provizoriu cum se zice, nu-s aprobaţi.
Părintele Teofll: Câţi preoţi sunt?
Părintele Petroniu: Păi, sunt vreo patru care slujesc. Mai
sunt bătrânii... Iată, eu nu mai pot sluji acum...
Părintele Teofll: Câţi ani aveţi? Părintele Petroniu: Eu
am nouăzeci şi doi. Părintele Teofll: Unde aţi început
călugăria? Părintele Petroniu: La Mănăstirea Neamţu.

Părintele Teofll: Cât aţi stat acolo?
Părintele Petroniu: Acolo am stat mai puţin, am stat
vreo cinci ani jumătate. După aceea am plecat. Era seminar
la Cer-nica. M-am dus la seminar acolo şi am stat vreo
unsprezece ani la Cernica. Era bună rânduială la mănăstire
şi erau călugări mulţi şi viaţă frumoasă.
Părintele Teofll: Aţi fost şi în Sihăstria?
Părintele Petroniu: După ce am terminat şcoala, am mai
stat un timp la Mănăstirea Antim, pe urmă am venit la
Mănăstirea Slatina şi de acolo ne-a scos şi pe noi din
mănăstire, când o scos pe călugări din mănăstire. Ne-a scos
în prima serie. Vreo unsprezece ne-a scos de acolo. Am stat
un timp refugiaţi, scoşi din mănăstiri, urmăriţi... Am stat un
timp la Curtea de Argeş. Patriarhul Iustinian era binevoitor.
De acolo m-am retras la Sihăstria şi am stat acolo, la
Sihăstria. Apoi s-a ivit situaţia cu Sfântul Munte. Atunci am
zis: Hai, să mă duc şi eu la Sfântul Munte Athos.
Părintele Teofll: Aici aţi stat cel mai mult?
Părintele Petroniu: Da, mai mult de treizeci de ani.
Părintele Teofll: Bine, părinte!
Părintele Petroniu: Da!... Acum să trecem la alt subiect.
Aţi auzit bine, sigur ştiţi, cu noua schimbare din Europa şi
din ţara noastră, cu conducerea...
Părintele Teofll: Schimbări, fel de fel de probleme.
Părintele Petroniu: Acum se strecoară şi duhul lumesc şi

traiul bun care este acolo, traiul bun care este răsfăţul de
cele bune, şi măreţii...
Părintele Teofll: Dar, aicea, pe cine pomeniţi la slujbă?
Părintele Petroniu: Apoi, pe Patriarhul Constantinopolu-
lui, el îi patriarhul nostru.
Părintele Teofll: Cine este părintele care a slujit aseară?
Părintele Petroniu: Părintele Daniil.
Părintele Teofll: Ii de mult aicea?
Părintele Petroniu: El e din Transilvania, de la Cluj
Părintele Teofll: Aha, da, da! Dar cei mai mulţi sunt din
Moldova?
Părintele Petroniu: Sunt şi din Transilvania şi din Mun-
tenia. Părintele Atanasie e ardelean, de la Braşov. El a fost
cu maşina. Mai mulţi sunt din Moldova, erau mulţi pe acolo
pe la mânăstiri şi atuncea au venit aicea.
Părintele Teofll: Dar vin şi pleacă sau sunt statornici?
Părintele Petroniu: Cum îs?
Părintele Teofll: îs statornici sau vin şi pleacă?
Părintele Petroniu: Apăi, cei care au o primire deplină
sunt statornici, dar din ceilalţi mai pleacă. Dacă nu le faci
forme definitive mai pleacă. Anul ăsta au plecat vreo doi,
un călugăr din Moldova şi unul din Muntenia, un frate. Au
venit mulţi, au stat un timp şi au plecat. La început, când
am venit noi era totul în paragină.
Părintele Teofll: Aicea, a fost greu la început.
Părintele Petroniu: Ploua în biserică, ploua în casă, prin

chilii, erau acoperişurile stricate. Bătrânii nu se puteau
ocupa, nu aveau cu ce să facă. Atunci, cei care am venit, am
zis: Hai să facem ce se poate face. Şi, cu mare atenţie acolo,
mai cârpeşti dincolo, mai dincoace. A fost greu, osteneală
multă, că nu erau meseriaşi mulţi. Care venea din ţară
zicea: Ooo, prea multă treabă la Prodromu...!, şi plecau, nu
stăteau mult.
Părintele Teofll: Şi acum îi treabă multă...
Părintele Petroniu: Da, ce să faci, dacă-i casa noastră,
trebuie să repari...
Părintele Teofll: Da, Părinte, ne bucurăm că v-ara
întâlnit.
Un închinător: Părinte Petroniu, aţi cunoscut părinţi
îmbunătăţiţi aici, în Athos? Părinţi mai renumiţi?
Părintele Petroniu: Apoi, noi nu prea avem legătură cu
grecii... Dintre români, a fost ultimul care a murit acum
vreun an, părintele Dionisie de la Colciu. Mai înainte de
părintele Dionisie a fost părintele Dometie Trihenea.
Părintele Teofil: Da l-am cunoscut. Era prieten cu părin-
tele Serafim de la noi.
Părintele Petroniu: Un părinte bun, părinte vrednic.
Când am venit noi erau peste patruzeci de români, dar erau
bătrâni şi alţii nu au mai venit din ţară ca să ocupe chiliile
lor şi le-au ocupat grecii. Acuma au mai rămas vreo trei
chilii cu călugări români, încolo nu mai sunt. Aicea, la
Schitul Lacu... Aicea e deosebire între mănăstire şi schit. La
noi schitul este o mănăstire mai mică, aicea schitul este

cum era în Egipt în vechime, o lume cu călugări cu case
separate, o casă aicea, una mai încolo. Au undeva între ele
o bisericuţă şi în jurul bisericuţei câteva case, în fiecare casă
stau câte doi, câte trei călugări. Fiecare casă se
gospodăreşte singură, aparte, şi mâncare, şi reparaţii,
toate. Au fiecare în casa lor o bisericuţă. La biserica mare,
biserica principală se duc doar duminica şi sărbătorile mari.
Atâta, încolo îşi fac pravilă fiecare la chilia lor. Aşa sunt
chiliile aici. E greu la chilie, foarte greu, trei călugări trebuie
saşi facă de toate, să-şi facă oleacă de grădiniţă, să-şi pună
zarzavat, să-şi repare casa, să-şi facă mâncare, să facă
pravilă. Dacă este preot fac şi Liturghie. Dar unele nu au
Liturghie, pentru că nu au toate preot. La Schitul Lacu, care
este schit românesc, sunt mai multe chilii.
Un închinător: Se ocupă mai mult cu rugăciunea Doam-
ne Iisuse..?.
Părintele Petroniu: Rugăciune? Da, ar trebui. Dacă are şi
maşină, dacă are şi telefon, dacă are şi telefon de buzunar
când să mai zică rugăciune? Când să zică? Vezi, călugărul în
mănăstire are regula asta, să rugă de lume. De la începutul
creştinismului. Când a apărut monahismul, călugărul se
retrage din lume. Fuga de lume a rămas regulă pentru viaţa
mânăstirească. întâi s-a retras în pustie, aici departe, a făcut
împrejurul lui cetate, altă izolare, altă îngrădire de lume,
lepădare de lume. Noaptea încuia poarta mânăstirii. Pe
urmă călugărul a recurs încă şi la a treia încuiere, care este
chilia. Singur, în chilie ca să fie el singur cu Dumnezeu, cum

spun Sfinţii Părinţi, să se roage. Călugărul acesta este: omul
care a fugit de lume şi s-a închis în mânăstire şi trăieşte în
chilia Iui şi se roagă lui Dumnezeu. Dar acum ei au telefoane
în buzunar. Ce se întâmplă? Prin telefon acum ai şi
fotografii, ai şi vedere. Aşa au venit în chilie, nu numai în
mânăstire, au venit în chilie şi tată şi mamă şi surori şi
neamuri, vorbeşte cu dânşii şi în mânăstire, şi ziua şi noap-
tea. Unde mai e fuga de lume? Nu mai e nimica...
Părintele Teofil: Părinte, atuncea era fuga de lume, acu-
ma e fuga spre lume.
Părintele Petroniu: Da! Toate chiliile, şi chiliile româ-
neşti, unde sunt călugări de la ţară veniţi, au maşină,
automobil, clasa întâi, Mercedes. Se suie şi se plimbă de
colocólo. Şi maşina, vai câte cere, trebuie s-o ungi, s-o
îngrijeşti, s-o speli... Când te mai ocupi de Doamne, îisuse
Hristoase? Se strică, trebuie s-o repari... Ai luat-o ca să
mergi cu ea. Călugărul fugea de lume şi acuma fuge el la
lume cu maşina. Şi ca să fugă îi trebuie maşină, nu poate să
meargă pe jos. Se duce la lume să facă cumpărături, să facă
cutare şi cutare... Când îi mai rămâne timp să se mai
gândească la rugăciunea minţii? Nu se mai gândeşte deloc.
Da, nu se potriveşte, nu-l ajută condiţiile de viaţă... Păi, zice
paza minţii! Ce e aceea paza minţii, dacă el este împrăştiat
şi cu maşina şi cu lumea. Nu mai vine lumea la tine, te duci
tu la lume. Şi cu telefonul şi cu maşina..
Părintele Teofil: Şi cu calculatorul, cu internetul...
Părintele Petroniu: Te împrăştii permanent, cu văzutul,

cu auzitul... Unde e paza minţii? Ce e aia paza minţii, acum?
Nu mai este nimic.
Un închinător: Pe părintele Paisie Olaru l-aţi cunoscut
bine, nu?
Părintele Petroniu: Pe părintele Paisie Olaru de la Sihla?
Da, cum să nu!
Părintele Teofil: Dar cu părintele Dometie Trihenea aţi
avut legătură?
Părintele Petroniu: Da, venea pe aici pe la noi. Ne ve-
deam. El stătea departe, avea o chilie aproape de
Mănăstirea Vatoped.
Părintele Teofil: Cum staţi cu sănătatea?
Părintele Petroniu: Ei, cum să stau, bine. Cu picioarele
astea... sunt mai părăginite aşa...
Părintele Teofil: Aţi lăsat în scris ceva informaţii despre
viaţa sfinţiei voastre?
Părintele Petroniu: D'apoi..., n-am mai scris.
Părintele Teofil: Despre concluziile la care aţi ajuns ?
Părintele Petroniu: Da, nu am avut timp, nu m-am gân-
dit să scriu...
Părintele Teofil: Deci, aţi făcut seminarul de la Cernica?
Şi după aceea aţi mai studiat?
Părintele Petroniu: După aceea am racut facultatea de
teologie de la Bucureşti.
Părintele Teofil: Da, ce aţi avut la licenţă?
Părintele Petroniu: Păi, am avut ceva la Istoria Bisericii

Româneşti. Eram la cancelaria Sinodului şi profesorul care
era acolo la cancelarie mi-a zis: Hai să facem ceva despre
tipografia veche de la mănăstirea Neamţu şi despre cărţile
care sau tipărit acolo...
Părintele Teofil: Bine Părinte, să vă rugaţi şi pentru noi!
Părintele Petroniu: Apoi, să ne ajute Dumnezeu să ne
rugăm cu toţii. M-am bucurat mult că v-am auzit, că am citit
cărţile sfinţiei voastre, frumos scrise. V-a luminat
Dumnezeu, încercarea asta pe care v-a dat-o Dumnezeu, a
întâlnit-o cu cunoştinţa cealaltă cum a dat Dumnezeu şi aţi
scris cărţi frumoase care sunt mult citite. Mai ţineţi şi
cuvântări încolo, încoace. E bine că faceţi asta. V-a ajutat
Dumnezeu să faceţi ceva frumos.
Părintele Teofil: Mulţumim, v-aţi bucurat de cărţile
mele?
Părintele Petroniu: Da, da, sunt scrise frumos.
Părintele Teofil: Bine, Părinte. Sunteţi cel mai în vârstă
de aicea, de la Prodromu?
Părintele Petroniu: Da, eu sunt cel mai în vârstă.
Părintele Teofil: Şi mai sunt şi alţi bătrâni?
Părintele Petroniu: Da, este părintele Iulian, el e de vreo
şaptezeci de ani, părintele Macarie, şi el tot şaptezeci şi
ceva de ani.
Părintele Teofil: Da! Şi eu la Sâmbăta sunt cel mai bă-
trân. Am optzeci de ani.
Părintele Petroniu: Mulţi înainte!
Părintele Teofil: Acum, Părinte, mulţi îs în urmă, nu-s

înainte!
Părintele Petroniu: Să fii sănătos. Să vă ajute Dumnezeu
în toate, cât puteţi face. Acuma este vremea asta... Câte
auzim noi încolo, încoace, cu ecumenismul ăsta, cu
catolicii...
Părintele Teofil: Lăsaţi-i în pace, ei sunt cu treaba lor!
Părintele Petroniu: Aşa, da... treaba lor... Dar, Biserica
nu ţine cu amândouă mâinile la ortodoxie şi mai face com-
promisuri acolo. Pe urmă, dacă stăpânirea asta, care nu
crede în Dumnezeu, este ateistă, atunci obligă, uite, la
păcatele astea murdare. S-a aprobat legea să se însoare
bărbaţii între ei şi femeile între ele. Şi în Grecia, aici... Şi s-a
şi făcut. Şi să-şi ia şi copii mici, să înfieze, să-i crească, să-i
înveţe de mici. Ce să-i înveţe? Se poate ca o ţară ortodoxă
să primească aşa ceva? Şi la noi se fac manifestări pe stradă
cu murdăriile astea. Ar fi trebuit să fi ieşit preoţii cu icoane,
să fi ieşit pe stradă, să fi manifestat împotriva lor, să-i
împiedice. Cum a fost în timpul iconomahiei, când Teodor
Studitul a ieşit împotriva împăratului. A ieşit din
Constantinopol cu o colonie de călugări cu icoane. I-a
pedepsit, i-a chinuit, dar nu s-au împuţinat din cauza asta.
Mulţi se întreabă dacă se apropie sfârşitul? Ştie Dumne-
zeu când o să fie. Că se apropie, sigur că se apropie. Că
lumea nu este veşnică. Cu fiecare zi te apropii de capătul
celălalt. I )upă două mii de ani de creştinism, o slăbit tare
creştinătatea.
Părintele Teofll: Da, şi oamenii de rând nu mai au cre-

dinţă. E o religie rară Dumnezeu.
Părintele Petroniu: Aaa, păi aceea nu-i religie! Acum îi
vremea aceea când spune că la urmă o să fie dezlegat
scaraoschi şi o să fie un timp dezlegat. Cred că acuma e
timpul acela, niciodată nu a avut atâta putere să lucreze.
Părintele Teofil: Aşa-i părinte, slăbeşte credinţa! Ştiţi
ce-o zis Domnul Hristos? Oare când va veni Fiul Omului, va
mai găsi credinţă pe pământ?
Părintele Petroniu: Şi răspunsul este negativ, se
înţelege.
Un închinător: Pe părintele Arsenie Boca l-aţi cunoscut,
părinte?
Părintele Petroniu: Puţin!
Părintele Teofil: Dar, ştiţi despre el?
Părintele Petroniu: Da. Anumite lucruri. Se scrie mult
despre el, am auzit că era un om foarte dăruit de
Dumnezeu, cu daruri deosebite, cu cuvânt puternic de
învăţătură duhovnicească. Şi el era un om duhovnicesc
desăvârşit. Se gândesc chiar unii că poate să vie vremea să
fie trecut în rândul sfinţilor.
Părintele Teofil: E un om care s-a impus în conştiinţa
oamenilor.
Un închinător: Pe părintele Paisie Aghioritul l-aţi
cunoscut?
Părintele Petroniu: Puţin, l-am cunoscut, da. Dar puţin...
Părintele Teofil: Dar pe părintele Porfirie?
Părintele Petroniu: El a trăit afară, în Grecia. Am auzit

că era un om foarte dăruit, cu înainte vedere, cunoştea
gândurile oamenilor...
Un închinător: Dar aşa s-a spus şi de părintele Cleopa,
că avea darul înainte vederii.
Părintele Petroniu: Cu el am trăit mult, şi la Sihăstria şi
la Slatina... Eu nu ştiu!
Un închinător: Ziceau oamenii aşa!
Părintele Petroniu: Zic unii!
Părintele Teofil: Dar pe părintele Cleopa l-aţi cunoscut
bine nu? Aţi fost în aceeaşi mănăstire? Şi pe părintele Ioil?
Părintele Petroniu: Da, şi pe părintele Ioil, care era cu
dânsul, pe părintele Paisie Olâru.
Un închinător: Pe părintele Arsenie Papacioc l-aţi
cunoscut?
Părintele Petroniu: Ehei, cu el am trăit împreună, părin-
te. La Antim şi la Slatina. El când s-a făcut călugăr, cum era
rânduiala, eu i-am fost naş de călugărie. El pomeneşte
treaba asta. La Slatina, când l-a arestat ultima dată, eram
împreună. Pe mine m-a păzit Dumnezeu, pe mulţi i-a
arestat. Ne-a dat afară din mănăstiri, dar de arestat, eu nu
am avut de-a face cu ei.
Un închinător: Pe domnul Virgil Cândea l-aţi cunoscut?
Părintele Petroniu: Foarte bine.
Părintele Teofil: Şi eu l-am cunoscut.
Părintele Petroniu: El se gândea să se facă călugăr.
Venea la Mănăstirea Slatina, avea legături şi corespondau
alţii cu el. El semna Fratele Gheorghe. Am fost la casa lui

când trăia. Mama lui a fost o femeie sfântă să zicem aşa,
foarte credincioasă, foarte evlavioasă. A avut influenţă
asupra lui şi a purtat grijă ca el să ajungă un om foarte
înduhovnicit. El a avut o ispită mare când au venit
comuniştii. A fost la Academie, era un om în domeniul
istoric foarte cunoscător. Cunoştea istoria României
îndeosebi. Stăpânirea comunistă avea nevoie de oameni
luminaţi să fie în slujba lor şi vrând, nevrând l-a obligat şi l-a
pus profesor la Academia Ştefan Gheorghiu şi l-a obligat să
se căsătorească. El nu se căsătorise pentru că se gândea să
se facă monah. Da! El mereu întreba, se interesa. Era şi
părintele Be-nedict, duhovnicul lui, şi se sfătuia ce să facă?
Nu a avut încotro şi s-a căsătorit. Nu a avut, cum să spun, o
căsătorie fericită. A avut doi băieţi şi o fată, fata trăieşte şi
un băiat. Unul dintre băieţii lui a fugit la Sihăstria să se facă
călugăr, închipuiţi-vă, el era profesor la Ştefan Gheorghiu şi
un băiat din casă plecase la mănăstire. S-au formalizat
comuniştii, tovarăşii: Nu se poate, scoate-l de acolo, scoate-
l din mănăstire, adu-l înapoi. Era la Sihăstria, la părintele
Paisie. Apoi, nu a avut noroc cu el, săracul. Apoi, băiatul
acela nu s-a căsătorit, s-a sinucis. Asta a fost tragedia.
Celălalt s-a căsătorit, are familie. A fost marea lui durere în
suflet. El n-a făcut politică comunistă.
Făcuse studii de istorie românească. O ştia pe de rost,
istoria românească. Vai de mine, ce memorie avea şi ce
cunoştinţe avea omul acela excepţional. El venea regulat la
Antim, la părintele Benedict. Aţi auzit de părintele Benedict

Ghiuş?
Părintele Teofil: Da, l-am cunoscut, părinte poate aţi
uitat, dar în 1965 ne-am întâlnit la Cernica cu părintele
Benedict Ghiuş.
Părintele Petroniu: Da, da. Era şi el un părinte foarte dă-
ruit de Dumnezeu, foarte dăruit. Din cauza aceasta a avut
de suferit. A fost ales profesor la facultatea de teologie, aşa,
cu părintele Stăniloae, dar nu a putut să stea acolo. Avea alt
duh. A fost ales episcop. Eu eram acolo, la Antim, când I-au
ales episcop. A fost ales episcop la Hotin. Au venit cu
maşina de acolo şi l-au luat. L-au dus şi l-au ţinut până către
seară la Parlament. A ţinut cuvântare ca de obicei de
alegere, de mulţumire că a fost ales şi a doua zi a fost
obligat să renunţe. Episcopia Hotinului era în preajma
Rusiei, se pregătea să vină ruşii, şi trebuia să fie cineva care
să fie filorus acolo. Era Antim Nica, un basarabean care a
fost socotit că era mai bun să fie pus episcop acolo. A fost
silit părintele Benedict să dea hârtie, declaraţie, că nu
primeşte şi cere scuze, iertare... Aşa că, la universitate nu a
reuşit, la episcopie nu a reuşit... Pe urmă a fost trimis
profesor la seminarul de la Neamţu. Apoi când a fost cu
scoaterea călugărilor din mănăstiri, a avut de suferit. Pe
părintele Scrima nu l-aţi cunoscut?
PârinteU Teofil: Nu!
Părintele Petroniu: Eraţi tânăr, nu aveaţi cum. Am trăit
un timp împreună şi la Slatina. El a fost călugărit la Mănăsti-
rea Slatina, unde mă găseam eu. Era un tânăr foarte dăruit

de Dumnezeu, foarte dotat, foarte deştept, dintr-o familie
bună, ştia limbi străine, şi engleză şi germană şi franceză. Le
vorbea pe toate. "Făcuse şi medicină, făcuse şi filozofie. A
făcut facultatea de teologie.
Un închinător: A scris ceva şi despre rugăciunea inimii.
Părintele Petroniu: A scris despre Rugul Aprins. El o scă-
pat de închisoare pentru că a plecat din ţară. Era la
biblioteca patriarhiei şi fiindcă ştia englezeşte îl folosea
Patriarhul Iusrini-an translator de limbă engleză când îi
veneau musafiri. Şi a venit odată la patriarhie preşedintele
Indiei. A vizitat ţara şi a mers şi la patriarhie. Atuncea l-au
chemat pe Andrei să traducă, şi el a început să-l întrebe pe
preşedintele acela despre filosofiile indiene. Acela a fost
foarte minunat cum de ştie un român lucrurile acestea şi i-a
spus: îţi dau o bursă, să vii în India să studiezi. I-a dat bursă
să se ducă în India ca să facă studii acolo. Stăpânirea nu
vroia ca să-i dea drumul, ca să iasă, dar a intervenit acela şi
i-a dat drumul. După aceea au venit arestările. Dacă mai era
în ţară, el era arestat sigur. Aşa a scăpat de arestare. Pe
urmă a stat în India un timp şi după aceea a plecat...
Un închinător: La Prodromu a fost vreodată?
Părintele Petroniu: O fi fost mai înainte. El era de origi-
ne macedonean (vlah) şi patriarhul ecumenic Atenagoras
era tot macedonean (vlah). Nu ştiu cum s-a prins o legătură
între ei şi îl luase la patriarhie. Apoi, când o fost al doilea
sinod papal la Vatican, l-a trimis ca reprezentant al
Patriarhiei Ecumenice, ca observator la sinodul de la

Vatican. Da, părintele Andrei a fost acolo, când l-a făcut pe
papă sfânt, a văzut şi el. Ştiţi, acum, că se discută iar,
mereu, că s-au găsit în studiile Sfinţilor Părinţi că papa este
singurul, adevăratul, că are un dar special şi este
conducătorul întregii creştinătăţi. Toată creştinătatea
trebuie să asculte de el. Cum îi Dumnezeu în cer, zice, îi
papa pe pământ. Ce face Dumnezeu în cer, aceea face papa
pe pământ. Ce Sfinţi Părinţi? Discută ei, vor acuma ca toate
bisericile şi ortodoxia să-l recunoască pe el ca şef, singurul
reprezentant al Bisericii să fie papa şi ceilalţi şi celelalte
Biserici ascultă de el. Asta este unirea pe care vor să o facă,
de care se discută acum mereu. Stăpânirea aceasta atee,
care este acum, obligă, constrânge. Până la urmă o să vezi
că o să oblige să se facă asta.
Un închinător: Despre vremurile prin care trecem, vre-
murile acestea grele, le-aţi atras atenţia?
Părintele Teofll: Părinte am spus la credincioşi şi le spun
în continuare că de va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va
face voia şi cugetul lui Dumnezeu, pentru aceU în toată
lumea nu se va găsi nici loc, nici lucru care sâ-i împiedice
mântuirea. E un cuvânt de la Sfântul Petru Damaschin, din
Filocalie. Şi le-am mai spus că în predicile despre pocăinţă
ale Sfântului Ioan Gură de Aur se spune că: Adam în Rai
fiind a căzut, iar Lot în Sodoma fiind s-a mântuit şi Saul,
regele Saul, nu s-a mântuit în pa Ut împărătesc, dar s-a
mântuit Iov pe o grămadă de gunoi.
Un închinător: Aşa că lumea nu ne împiedică mântuirea,

chiar dacă este mai stricată decât altă dată.
Părintele Teofil: Da, adică dacă ştii calea, atunci ţii
calea.
Părintele Justinian: Am discutat de curând cu un domn
luminat, care venea din Occident. Şi, printre altele, a venit
vorba despre cuvântul acesta pe care l-am auzit şi eu de la
alţii şi l-am transmis. Un mare senator roman a spus o
vorbă foarte înţeleaptă: „Trăieşte ca lumea, dar în felul tău!
Lumea are felul ei de a vedea, de a înţelege, de a trăi, dar tu
dacă-ţi cunoşti calea îţi vezi de ea."
Părintele Teofil: Acum, totuşi, să ştiţi că este destul de
greu, într-o societate povârnîtă spre rău, să ai gânduri bune.
Părintele Justinian: Părinte Teofil, pe unde aţi umblat şi
pe unde aţi vorbit, care sunt problemele oamenilor de
astăzi?
Părintele Teofil: Problemele oamenilor de astăzi sunt
mai mult probleme de viaţă fizică, de câştig, de înaintare în
chestiuni din acestea care privesc viaţa, viaţa fizică în
general, nu prea îi interesează pe ei chestiunile spirituale.
Un închinător: S-a insistat cu întrebări foarte mult, şi la
Atena şi la Tesalonic, pe probleme psihologice, sunt oameni
care au depresii, etc.
Părintele Petroniu: Păi, dacă societatea este
materialistă, astea sunt problemele lor: materia, până la
urmă zic că nu există decât materie.
Părintele Teofil: Constatarea mea generală este că

oamenii nu sunt convertiţi, sunt mai mult în căutare decât
în găsire.
Chiar şi cei care vin la mănăstire, unii vin să caute alţii
vin că au găsit, dar cei mai mulţi vin să caute şi nu găsesc ce
caută.
Părintele Justinian: Da, da! De aceea nici nu se
angajează cu toată fiinţa lor, pentru că nu găsesc imediat
rezolvarea problemei în angajarea respectivă.
Un închinător: Şi în România şi cred că peste tot, ace-
leaşi nemulţumiri, aceleaşi patimi. Dovadă că toţi oamenii
sunt înrudiţi, au aceeaşi fire omenească. Cum spune
Eminescu: La acelaşi şir de patimi fiind robi/fie slabi, fie
puternici,/fie genii ori neghiobi. Puteţi să comparaţi anii de
acum, cu anii când eraţi tineri? Oamenii erau mai
credincioşi atunci?
Părintele Teofil: Da, erau mai credincioşi. Şi ştiţi ce era
atunci mai avantajos? Avantajul era că oamenii trăiau într-o
societate care îi dirija spre bine, erau nişte lucruri pe care le
făceau cu toţii, poate nu atât în numele lui Dumnezeu, dar
în orice caz şi gândindu-se la Dumnezeu, ci mai ales în
numele moralei. De exemplu „să nu ne vorbească oamenii
prin sat", era la noi un principiu aşa...
Un închinător: Această morală a rămas la sate.
Părintele Teofil: Păi, a rămas unde o rămas. Ce să
facem, asta este. Noi vrem ca oamenii să pornească de Ia
Dumnezeu, adică întâi Dumnezeu şi apoi omul, nu întâi
omul şi apoi Dumnezeu. Când eram eu copil şi tânăr, erau

nişte lucruri de sine înţelese. De exemplu, că Duminica
trebuie să mergi la Biserică. Gata, nu se mai discuta. Dacă
se discuta însemna că nu erai pe calea care trebuie. Sau că
postul îi post, că rugăciunea îi rugăciune, că practica la
rugăciune îi practică de rugăciune. Haideţi la Tatăl Nostru
să ne putem apuca să mâncăm, era o formulă pe care am
auzit-o de multe ori la noi acasă... Şi era bine asta. Că pe
grâu îi obrazul lui Dumnezeu. Cine mai zice acum aşa ceva?
Un închinător: Acum, Ia ţară mamele mai învaţă copii,
dar la oraşe oamenii sunt mai departe de morala aceasta.
Părintele Teofil: Da, fără îndoială.
Reporter: Deşi pe de altă parte, dacă vom compara Bu-
cureştiul, oraşul, cu provincia, sunt mai pline bisericile la
oraş decât la ţară, acum.
Părintele Teofll: Păi da, dar şi oamenii sunt mai mulţi la
oraş, decât la ţară. De exemplu, Ioan Alexandru, poetul,
Dumnezeu să-l odihnească, zicea că la Bucureşti merge 1%
din populaţie la biserica. Apoi m-am interesat eu şi la Sibiu
zice că ar merge totuşi 2%, la Victoria am vorbit cu preotul
de acolo şi a zis că 4% merg. îs puţini, măi fraţilor! Păi,
gândiţi-vă ce înseamnă 4 faţă de 100. Oamenii de la ţară s-
au mutat la oraş şi merg la biserică la oraş.
Un închinător: Dar aici, părinte Iustinian, cum este cu
prezenţa, cu participarea la slujbe? Este obligatorie? Este
respectată ia monahi?
Părintele Iustinian: Părinte, e obligatorie prin

conştiinţă, nu obligatorie cu biciul de la spate.
Un închinător: Nu aveţi măsuri de constrângere?
Părintele Iustinian: Măsura de constrângere, când ajungi la
ea... Uite, am auzit o vorbă de la părintele Modest nu de-
mult: Forţa constrânge, dar nu convinge.
Părintele Teofll: Da! Asta este de la Părintele Arsenie
care zicea că: Mustrarea învinge, dar nu convinge. Adică
poţi să-l mustri pe om şi să-l pui la punct, dar asta nu
înseamnă că l-ai convins. Pe noi ne interesează să
convingem pe om ca şi atunci când nu-i constrâns să facă
ceea ce l-ai convins. De aceea la călugări, prezenţa e
obligatorie. Nici nu se poate pune problema. Asta am vrut
să spun.
Părintele Iustinian: Părintele Stareţ Petroniu spune şi
repetă: Să luăm aminte, să fim prezenţi la biserică, că prin
asta dovedim că II iubim pe Dumnezeu şi că am venit la
mănăstire. Păi, dacă tu nu vii la biserică, dacă nu iubeşti
biserica, atunci ce iubeşti Ia mănăstire?
Un închinător: E obligatorie în principiu, dar este o pro-
blemă în toată ţara. In România, de exemplu, în toate
mănăstirile, participarea la slujbă este o problemă destui de
gravă. Nu-i respectată nici de călugări, nu-i respectată nici
de conducerea mănăstirii, adică în unele mănăstiri
programul organizat de stareţ sau de econom nu îngăduie
călugărilor să participe la slujbă şi atunci intră în
contradicţie obligativitatea participării ca şi monah şi

supunerea faţă de ascultări. Atunci, care-i soluţia?
Părintele Petroniu: Te sileşte cineva, cât eşti în trapeză,
să pui mâna pe lingură şi să-ţi pui în strachină şi să
mănânci? Sau să bei apă, te sileşte cineva? Nu! Dacă omul
s-ar gândi mai bine la starea în care se găseşte, ar trebui să
zică ce zice Sfântul Vasi-le într-o stihire: „Ce să-I răsplătim
noi pentru ce ne-a făcut Ne-a dat viaţă, ne-a dat trai pe
pământ, am căzut şi ne-a ridicat, ne-a pregătit împărăţia
Cerurilor, toată viaţa o avem dăruită de la Dumnezeu. Când
îţi dă cineva ceva, nu zici mulţumesc? Dacă ne-am gândi cu
adevărat la stadiul nostru creştinesc în care vedem că
suntem... Ce privilegiu pentru om să fie făptură după chipul
lui Dumnezeu, hărăzit să trăiască împreună cu Hristos în
împărăţia Veşnică! Ce binecuvântare! Când ai atâtea
bunătăţi puse la cale de Dumnezeu, ai nevoie să te silească
cineva să zici mulţumesc? Trebuie mereu omul să-I
mulţumească lui Dumnezeu. Sfântul Vasile zice „Când te-ai
trezit dimineaţa, primul lucru să zici: Mulţumesc Doamne că
mi-ai mai dat o zi... Când te duci să te speli să zici: Vai de
mine, ce stihie, materia aceasta, ce însemnată şi minunată
ne-a dat-o Dumnezeu. Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat
această materie care să mă răcorească, să mă spăl şi să mă
îngrijesc. Când pui haina pe tine, zi aşa: Doamne,
mulţumesc, Doamne, că mă acoperă, mă apără de frig...
Mulţumesc, Doamne? Aşa trebuie să facă creştinul tot
timpul în viaţa lui, să-I mulţumească lui Dumnezeu.
Permanent ne bucurăm de binefacerile lui Dumnezeu. Când

înţeleg lucrurile acestea, să mă silească cineva ca să mă duc
la biserică şi să zic lui Dumnezeu mulţumesc? Păi, abia
aştept să mă duc, să mă bucur acolo, nu ştiu cum să ajung
mai repede să zic: Doamne, mulţumesc că mi-ai dat ziua de
azi, mulţumesc că mi-ai dat slujba de azi şi aşa mai departe.
' Trebuie să te silească cineva? îţi faci singur ţie bine, îţi faci
cel mai mare bine pentru fericirea ta, pentru veşnicia ta.
Trebuie să te silească cineva ca să faci treaba asta? Omul nu
gândeşte, nu înţelege lucrurile acestea şi i se pare că este
constrâns. Este o înţelegere greşită, strâmbă a lucrurilor.
Părintele Teofll: Mai zicea părintele Arsenie o vorbă
interesantă: Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în
loc să se supună fără discuţie.
Un închinător: Dar, părinte, e un semn că, şi în ceea ce
priveşte pe studenţi, şi în ceea ce priveşte pe profesori, pe
preoţi, şi ia facultate, dar şi în biserică, credinţa se prezintă
ca un fel de ideologie, nu ca un fapt real?
Părintele Teofll: Da, cei mai mulţi oameni sunt infor-
maţi, dar nu sunt formaţi.
Un închinător: Şi atunci, săracii oameni, dacă ei nu mai
văd exemple vii de sfinţenie, atunci se pierd...
Părintele Teofll: Zicem noi, dar să ştii că mai sunt şi oa-
meni care ar putea să caute sfinţenia, fără exemple de
sfinţenie, în general exemplu altora influenţează. Chiar în
familia noastră, fratele meu când o venit de Ia armată,
mama îi zicea: Păi, gată-te şi du-te la biserică! Şi mergeau la
biserică. Apoi când veneau acasă fratele meu zicea: Iar m-ai
mânat la biserică şi nu o fost nici unul de seama mea acolo.
Nişte tineri au fost întrebaţi: Mergeţi la biserică? Şi ei au
răspuns: Nu suntem noi aşa bătrâni ca să mergem la
Biserică!
Un închinător: Părinte Teofll, acolo, în Apus, unde aţi
fost, aţi avut mulţi credincioşi cărora le-aţi vorbit?
Părintele Teofll: Am avut măi frate, dar să ştii că acolo
nu are nimeni credincioşi aşa mulţi cum avem noi pe aici
prin părţile Răsăritului. Nouă ne pare rău că oamenii îşi
părăsesc credinţa. Părintele Arsenie zicea că acolo e mai
bine pentru trup şi aicea e mai bine pentru suflet, în
România.
Un închinător: Cum vedeţi monahismul de când eraţi
dumneavoastră tineri şi monahismul de acum, o
comparaţie.
Părintele Teofll: Păi, când eram eu tânăr nu ştiam prea
multe despre monahism, dar ştiu când am intrat în
Mănăstirea de la Sâmbăta că erau mai evlavioşi. Nu erau
aşa laicizaţi oamenii cu care m-am întâlnit eu atunci. Era
Părintele Serafim care era un duhovnic bun, cald la suflet,
binevoitor, un om de care s-au bucurat oamenii, un om care
te ţinea aproape de Dumnezeu, îţi dădea încredere, îi dădea
Dumnezeu gândul cel bun pentru tine. A fost excepţional. Ei
bine după aceea a început să scadă, a început să se laicizeze
cu aparate din acestea în legătură cu lumea. Că zicea
părintele Petroniu, înainte, că un călugăr trebuie să fugă
dinspre lume, dar acum nu mai fuge dinspre lume, ci fuge

spre lume. Cu mijloacele care sunt acum. Aşa era atunci şi
aşa este acum. Adică totuşi e o deosebire, dar nu numai Ia
călugări este deosebire, deosebirea e şi la ceilalţi oameni, la
credincioşi.
Un închinător: Dar probleme au fost şi atunci? Părintele
Teofll: în 1954 la noi a fost rebeliune în mănăstire, contra
stăpânirii, contra mitropolitului. Eu am scris despre asta în
Cine sunt eu şi ce spun eu despre mine. Nu poţi să idealizezi,
dar era, totuşi, mai multă evlavie. Păi, spunea Părintele
Petroniu că te duceai la cineva şi-l găseai în chilie, de
exemplu, rugându-se. Părintele Serafim, de câte ori te
duceai la el, el se ruga, citind din cărţi duhovniceşti sau din
manuscrise ale părintelui Arsenie. Ne-am dus odată cu
părintele Serafim la părintele Varnava, un părinte bătrân
care a murit în 1971 şi el citea ceva din scrierile părintelui
Arsenie. Şi îl întreabă Părintele Serafim: „Dumneata înţelegi
ce citeşti aicea?" El zice: „Cum să nu." „Da, uite, aicea e scris
filosofle, ştii ce este filosofia?" Zice: „Da! Deşertăciunile
veacului acestuia." Măi, frate, mi-a plăcut. Uite, dacă mă
întreba pe mine nu ştiam să răspund aşa. Oamenii vin acum
şi cu altă pregătire şi cu alte pretenţii. Nu mai sunt aşa
modelabili. Pentru că ei au trăit într-un mediu laicizat şi nu
pot veni cu o pregătire religioasă. Vin ei cu ce vin, ştiu eu cu
ce vin, din ce motive? Cauţi să-i ajuţi şi-i ajuţi cât poţi. Şi
Doamne ajută. Nu găsesc mediul acela pe care l-am găsit
noi când am intrat. Bine, nici nu poţi să idealizezi. Când zic
că atuncea a venit mitropolitul în 1954, când s-au răsculat o

parte din obşte împotriva mitropolitul şi împotriva principii-
lor pe care le aveam noi. în sfârşit, până la urmă s-a ajuns la
cinci excluderi din mănăstire, la o caterisire... Păi asta spune
ceva, spune ceva despre starea interioară a mănăstirii...
Un închinător: Dar aceste excluderi mănăstireşti şi
caterisirea au fost pe drept sau pe nedrept făcute?
Părintele Teofil: Pe drept! Păi sigur că da.
Un închinător: Sau a fost un abuz al stăpânirii?
Părintele Teofil: Nu, realitatea este că nu, aceia
trebuiau să plece.
Un închinător: Părintele Teofil să întrebe ceva pe Părin-
tele Petroniu.
Părintele Teofil: Şi eu vă întreb Părinte, sunteţi sigur că
mergeţi în Rai?
Părintele Petroniu: Nu-i problema aceasta.
Părintele Teofil: Uitaţi, dacă mi-o pune mie întrebarea...
Un închinător: Părinte Teofil mergeţi în Rai?
Părintele Teofil: Sigur! Eu ştiu că merg în Rai, Părinte
Părintele Petroniu: Eu nu ştiu dacă mă duc în Rai. Eu mă
străduiesc să fac cele bune...
Părintele Teofil: Părinte, eu mă duc în Rai cu tâlharul,
nu mă duc singur.
Părintele Petroniu: Noi ne străduim, toţi. Raiul este
făcut de Dumnezeu pentru oameni, nu-i făcut pentru draci.
Dar numai Dumnezeu ştie...
Părintele Teofil: Awa Ioan Persul, din Pateric, spunea

că: Dumnezeu mi-a dat toate acestea, nu se poate să nu-mi
dea şi Raiul. Nu, dar ştii ce aş fi spus până la urmă? Eu nu
caut exemple pentru că sunt sigur de mine, eu nu zic că
dacă nu există exemple din astea nu se poate să fie. Păi,
uite, gândeşte-te, Domnul Hristos când a găsit oaia cea
rătăcită a luat-o pe umeri şi a dus-o la turmă. Şi ce-a zis?
Bucuraţi-vă cu Mine, că am găsit oaia cea pierdută. Şi după
aceea zice: Aşa se face bucurie în cer pentru un păcătos
care se pocâieşte, mai mare decât pentru nouăzeci şi nouă
de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă. Deci, e sigură
treaba că Dumnezeu ne e favorabil. Nu se poate să nu ne fie
favorabil. Păi, atuncea înseamnă că noi, cum zice Sfântul
Apostol Pavel, dacă noi nu avem nădejde suntem mai de
plâns decât toţi oamenii. E mai bine să rămâi necredincios
în cazul acesta, că cel puţin nu stai cu frica în sân. Cuviosul
Pimen zice: Acolo unde este satana acolo mă voi duce eu!
Păi, e treaba lui. Dacă vrea să se ducă, să se ducă acolo un-
de e satana. Uite, eu nu mă duc unde-i satana.
Un închinător: Eu am înţeles de la sinaxa aceea ce aţi
avut-o în faţa preoţilor, la Spata, la Mitropolitul Nicolae, că
dacă noi trăim conştient credinţa şi viaţa Bisericii, viaţa
liturgică şi ne ferim de rău, nu avem de ce să ne temem că
pierdem Raiul.
Părintele Teofil: Asta-i convingerea mea.
Un închinător: Părinţilor, dar de Mihai Eminescu, fiindcă
tot vorbim de poezie, unii spun că ar trebui canonizat. I s-a
făcut şi acatist de către părintele Ghelasie de la Frăsinei. Ce

părere aveţi de acest caz.
Părintele Teofil: Da, părerea mea este să-I lăsăm acolo
unde e. In sfârşit, acum fiecare cu părerile lui, cu gândurile
lui. Dar să ştiţi că eu am mare bucurie din gândul ăsta că mă
duc în Rai.
Un închinător: Părinte, există foarte mulţi oameni care
întreabă dacă se mântuiesc numai ortodocşii sau se
mântuiesc şi alţii..
Părintele Teofil: La întrebarea aceasta este un singur
răspuns valabil: Se mântuiesc toţi aceia pe care vrea
Dumnezeu să îi mântuiască, iar răspunsul ni-l poate da
numai singur Dumnezeu. El mântuieşte.
Un închinător: Da, dar se pune problema adevărului!
Părintele Teofil: Lasă măi, adevărul ăsta este: că îi
mântuieşte Dumnezeu.
Un închinător: Credinţa adevărată care este?
Părintele Teofil: Aceasta e altceva. Credinţa cea
adevărată este credinţa noastră, dar nu se poate zice că
sigur numai noi ne mântuim. Păi, ia gândiţi-vă voi, o
Germanie întreagă nu se mântuieşte pentru că nu-i
ortodoxă? Nu se poate. Sutaşul din Capernaum a fost
ortodox? Ce a zis Domnul Hristos? Nici în Israel nu am găsit
atâta credinţă. Sau gândiţi-vă la câtă monedă sc bate pe
tânărul cel bogat. Tânărul cel bogat, cel ca n-a făcut ce-a zis
Domnul Hristos. Da, dar e scris în Sfânta Evanghelie de la
Marcu, că atunci când Domnul Hristos a auzit de la el că
toate astea le-am împlinit, zice că i-a fost drag de el. Deci se
poate să-i fie drag lui Hristos de el şi să nu-l mântuiască? Nu
se poate!
Părintele Petroniu: Şi mântuirea are mai multe trepte.
Spune şi Mântuitorul Hristos în învăţăturile Lui: Deci, cel ce
va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa
aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia
cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va
chema în împărăţia cerurilor (Matei 5,19). Mântuirea este şi
în funcţie de stadiul duhovnicesc în care intră omul în
fericirea veşnică. Aţi văzut că s-a interesat cineva şi s-a
rugat să vadă unde este Sfântul Ioan Gură de Aur în cer şi s-
au arătat toţi ierarhii, iar Sfântul Ioan nu era între ei. Şi
îngerul i-a spus că el nu este aici, ci este la tronul Prea
Sfintei Treimi. Va să zică, nivelul sau stadiul mântuitor unul
era al Sfântului Ioan Gură de Aur şi altul era al celorlalţi,
încă un lucru pe care îl constat că îl gândesc oamenii:
trebuinţele pentru mântuire. Rugăciunile unii le consideră
constrângeri obligatorii. Nu înţeleg că sunt o necesitate, o
trebuinţă. Omul zice că îl constrânge, că are libertatea lui. El
nu înţelege că acestea nu sunt o constrângere, o silnicire a
libertăţii sale, ci sunt trebuinţe esenţiale ale vieţii pe care
dacă nu le ţii, ţi-ai pierdut rostul existenţei tale. Este o
necesitate a fiinţei tale, ca să ajungi la viaţa veşnică.
Un închinător: Ne spuneţi şi nouă un sfat, o învăţătură,
acum, la vârsta aceasta a înţelepciunii la care aţi ajuns:
Părintele Petroniu: Da, păi nu aţi auzit învăţături de la

Părintele Teofil?
Un închinător: Da, dar acuma vrem să auzim de la Părin-
tele Petroniu.
Părintele Teofil: Nişte concluzii...
Părintele Petroniu: Noi ştim aşa de multe lucruri, dar nu
le facem deloc. Şi atuncea înmulţirea cunoştinţei, dacă ea
nu are corespondenţă şi în viaţa practică, e inutilă. Aţi văzut
pe părinţii din primele veacuri... Cunoştinţa este dată, cum
spun
Sfinţii Părinţi, ca să fie trăită, nu pentru ca să
înmulţească cunoştinţele şi pentru ca în viaţă să nu aibă nici
o influenţă. Părinţii de la Pateric înţelegeau altfel. Se ducea
un părinte la un părinte înduhovnicit şi-i cerea: Spune-mi un
cuvânt duhovnicesc. Şi-l întreba: Dacă-ţi spun, îl faci?
Trebuia să-i facă. Dacă vrei să te cureţi de toate, atunci să
auzi cuvânt, dacă te interesează să-l foloseşti practic...
Un închinător: Părinte Petroniu, dacă mergea cineva Ia
părintele Cleopa şi-i cerea un cuvânt duhovnicesc, el spunea
aşa: „Răbdare, răbdare, răbdare!" Mai ales la călugări.
Părintele Teofil a mers la o mănăstire aici în Grecia şi a
vorbit despre paza minţii, despre grija pentru gânduri,
despre rugăciunea de toată vremea. La sfinţia voastră dacă
venim ce ne spuneţi?
Părintele Petroniu: Un lucru foarte însemnat pentru vi-
aţa creştină este că oamenii nu găsesc îndeajuns timp ca să
cunoască învăţătura Bisericii. E multă ignoranţă, nu ştiu. Ei
nu ştiu că aceste învăţături nu sunt cunoştinţă teoretică, ci

sunt rânduială dumnezeiască, dată din cer, Hristos
Cuvântul, Dumnezeu, care este infailibil, care este
obligatoriu pentru creştini. Dacă îl ştiu, trebuie să-l facă. El
nu are nevoie nici să fie completat, nici să fie desăvârşit. El
este desăvârşit, complet desăvârşit. Problema este să ştiu
învăţătura Bisericii şi să o aplic. Oamenii întreabă să ştie
cuvânt, dar la a face cuvântul acesta, la ce urmări are în
viaţa de toate zilele cuvântul acesta nu se gândesc. Şi
cuvântul sună în văzduh, aşa sunetul cuvântului în gol, dar
practic nu are nici un folos. Le-am mai spus şi la părinţi, în
Postul Mare le zic: Sfântul Efrem are rugăciunea aceea:
Doamne dă-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc
pe fratele meu. Spun mereu că Biserica dă foarte mare
însemnătate acestei învăţături, dar cine se gândeşte la ea şi
o aplică? Dă-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc
pe fratele meu! Osândirea aproapelui acuma este regulă,
vorbărie multă, judecată, osândire multă, în presa, este
regulă. Şi nu se gândeşte nimeni că este păcat, dar părinţii o
socotesc mare păcat.
Părintele Teofil: îmi place că citiţi la masă din Pateric.
Părintele Petroniu: Da. Sfinţi Părinţi au cuvinte înţe-

lepte, întrebat de un frate cum să placă lui Dumnezeu, un
părinte îi răspunde „Acestea trei să U ai: Oriunde te-ai duce
să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor; orice ai face să ai
mărturie din Scripturi la Sfinţii; şi oriunde te-ai aşeza să nu
pleci repede de acolo. " Să nu te faci tu pe tine deştept, ci

învăţătura sfintei Biserici să o ştii şi s-o împlineşti. Aşa să
gândim. Apoi, este adevărul cel mai mare al vieţii creştine:
prezenţa lui Dumnezeu. Noi zicem în Biserică: Tatăl Nostru
care eşti în ceruri. Nu zicem care este, ci care eşti, la
persoana a doua. Dumnezeu este de faţă când zici tu aceste
cuvinte. împărate Ceresc, care pretu-tindenea eşti... Apoi,
tot timpul zicem: Doamne miluieştel Vorbim cu o persoană
care este de faţă.
Părintele Teofil: Deci vorbim cu Dumnezeu, nu despre
Dumnezeu
Părintele Petroniu: Dar nimeni nu ia seama la lucrul
acesta. Zice din gură şi atât. Ca şi când Dumnezeu este
departe, nu este cu noi, aici. Păi, dacă zic că mă găsesc în
prezenţa lui Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu, cum mă port
eu faţă de această prezenţă? La Sfinţii Părinţi citim despre
ostaşul care când stă de gardă lângă împărat, cu ce atenţie,
cu ce concentrare stă el acolo? Numai la asta se gândeşte.
Dacă ar începe să vorbească cu alţii, încolo şi încoace, ce ar
fi? Apoi eu, când mă adresez lui Dumnezeu sau vorbesc cu
Dumnezeu ca şi când El nu ar fi prezent, atunci cuvintele
mele sunt cuvinte străine. Le zic din gură, dar practic nu au
nici o rezonanţă, nici un înţeles. Lucruri simple. Măi, omule,
eu când mă duc în biserică şi mă rog, vorbesc cu persoana
care este prezentă, de faţă. Când zici Tu, Doamnei Doamne,
Tu... cutare şi cutare. Când vorbesc cu un om mă uit în altă
parte? Nu, mă uit la el! Nu mă gândesc la el? Nu mă
gândesc la ceea ce spun? Sfântul Simeon Teologul spune că

o rugăciune tăcută aşa cu neglijenţă e un mare păcat; a face
rugăciune, a spune lui Dumnezeu cuvinte la care nu mă
gândesc, fară să ştiu ce spun, este o batjocură. Dacă eu,
când stau de vorbă cu tine, mă gândesc la ceea ce spun şi
iau aminte la cuvintele pe care le spun, păi, pe Dumnezeu îl
consideri ca
/
pe o persoană căreia pot să-i spun vorbe la întâmplare,
aşa? Să mă gândesc acolo, şi mintea să-mi fie în altă parte şi
să vorbesc cu Dumnezeu? Mai bine să nu faci astfel de
rugăciune. Dacă nu o faci, eşti vinovat că nu-ţi faci
rugăciunea, dar dacă o faci In batjocură, eşti vinovat de o
nesimţire, de obrăznicie, că te adresezi cu nesimţire şi cu
obrăznicie înaintea lui Dumnezeu, Cel care ştie şi gândurile
şi simţirile adâncului sufletului tău.
Un închinător: Da, dar nouă ni se întâmplă, în timpul
rugăciunii, când spunem rugăciunea de dimineaţă sau
rugăciunile de seară, şi chiar la Biserică, mintea noastră
pleacă, fuge la alte lucruri mereu. Ce facem?
Părintele Teofil: O aducem înapoi.
Un închinător: Părinte cu rugăciunea de toată vremea,
cu rugăciunea minţii v-aţi ocupat?
Părintele Petroniu: Ca să te ocupi cu rugăciunea minţii
în primul rând trebuie să-ţi agoniseşti nepătimire...
Părintele Teofil: Părinte, eu am fost odată la Sihăstria şi
l-am întrebat pe părintele Cleopa despre rugăciunea de
toată vremea, rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Şi

părintele a început să-mi spună nişte învăţături, de la
Sfântul Ioan de Ia Valaam şi de la alţii. Şi eu i-am spus:
Părinte eu de acestea gâsesc în cărţi. Pe mine mă
interesează ceva din experienţa sfinţiei voastre. Şi atunci
părintele tot nu mi-a spus ceva din experienţa lui, dar mi-a
spus că la Sihăstria se găseşte un părinte care se ocupă
exclusiv cu rugăciunea Iui Iîsus, dar că acela nu vorbeşte
decât cu duhovnicul lui. E retras total şi nu vorbeşte decât
cu duhovnicul lui. Şi atunci m-am gândit eu: Ce ar fi să
încerce să vorbească cu mine? Poate dacă-i spun cine sunt şi
ce vreau, vorbeşte cu mine. Dar după aceea mi-a venit alt
gând. Păi, dacă el nu vorbeşte cu nimeni, cine sunt eu ca să
vorbească cu mine. Şi am renunţat la gândul acesta. Puteţi
să ne spuneţi sfinţia voastră despre părintele acela? Ştiţi
despre cine este vorba?
Părintele Petroniu: Da, da. Părintele Casian. A murit în-
tre timp. Era ieromonah. Avea un bordei, o gaură în
pământ, o colibă, şi acolo trăia. Şi Sfinţii Părinţi vorbesc.
Cuviosul Ghe-orghe de la Cernica spune că de trei lucruri nu
ne putem ocupa îndată aici. Să nu fie întâi amestec de
neamuri multe, şi români şi greci... După aceea să nu ne
ocupăm de îndată cu rugăciunea minţii. Şi Părintele
Stăniloae spune că sunt mai multe trepte. Prima treaptă
este despătimirea, să scoatem patimile care ne bântuie, mai
întâi, şi după aceea să trecem la a rosti rugăciunea...
Părintele Teofil: Bine, asta este şi ea părerea unui om,

Eu, de exemplu, ştiu de rugăciunea aceasta de la părintele
Arsenic Părintele Arsenie Boca mi-a spus mie, când aveam
treisprezece ani şi jumătate şi când am dorit să rămân la
Mănăstirea de la Sâmbăta dar nu s-a putut, atunci părintele
mi-a zis să spun rugăciunea aceasta, dar nu mi-a dat nici o
condiţie. N-a spus fii atent că trebuie să vorbeşti cu cineva,
să mai întrebi pe cineva, ci mi-a spus „Zici rugăciunea
aceasta." Şi am zis-o. Şi bineînţeles că am avut rezultate şi
pozitive şi negative. Am început cu cele negative şi până la
urmă eu nu am mai vorbit cu părintele Arsenie vreme de
douăzeci şi trei de ani, din '42 până în '65. în '65 părintele
mi-a dat şi alte îndrumări, pe care eu le-am pus în atenţia
celor care s-au interesat de viaţa duhovnicească. Şi eu, ia
rândul meu, i-am învăţat şi pe alţii să zică rugăciunea. Şi tot
aşa, nu le-am dat nişte îndrumări speciale, ci le spuneam:
„Zi, domnule, rugăciunea şi rugăciunea te ajută!" Aşa că nu
trebuie să ştiu eu foarte multe, dar totuşi m-ar interesa un
om cu experienţă, care a făcut mai mult decât mine şi care
mi-a fost recomandat. Părintele Cleopa mi-a recomandat pe
părintele acela, numai că mi-a spus că nu vorbeşte cu
nimeni. Acum, şi eu puteam să fiu nimeni, de aceea am
renunţat. Dar îmi pare rău că am renunţat. Şi mi-a părut rău
şi după aceea, pentru că mi-am spus că eu totuşi trebuia să
încerc. De aceea vă întreb pe Sfinţia voastră, pentru că aţi
fost în Sihăstria şi ştiţi pe părintele acela, probabil aţi vorbit
cu el, v-a dat ceva îndrumări.
Părintele Petroniu: în viaţa de obşte, spun părinţii că nu

ne putem ruga cu rugăciunea minţii, aceea necontenită. De
ce? Pentru că un capitol important îl reprezintă rugăciunea
liturgică.
Mă duc 1a Vecernie, mă duc la Utrenie, mă duc la
Sfânta Liturghie... Păi, trebuie să fiu prezent acolo.
Părintele Teofil: Părinte, eu nu am fost niciodată de pă-
rere că trebuie renunţat la rugăciunea liturgică. Eu mă
gândesc uşa, că-i foarte importantă rugăciunea liturgică.
Haideţi să ne gândim. Ştim să zicem Doamne Iisuse... Şi ne
ducem la Paşti ia biserică şi în loc să auzim cuvinte ca: Ziua
învierii, popoare să ne luminăm, Pastile Domnului, Pastile!
Că din moarte h viaţă şi de pe pământ h cer, Hristos
Dumnezeu ne-a trecut pe noi, Cei ce-t cântăm cântare de
biruinţă. Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos
strălucind cu neapropiată lumină a învierii, şi bucu-raţi-vâ
zicând: Luminat sâ-L auzim, cântându-i cântare de biruinţă!
Păi, dacă mă duc eu la biserică şi nu aud aceasta, ci ,uid
numai Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mâ pe mine păcătosul, eu unul nu sunt mulţumit.
Părintele Petroniu: Uitaţi, în toate duminicile se
prăznuieşte învierea Domnului şi mă duc la biserică şi zic:
învierea Ta Hristoase, Mântuitorul nostru, îngerii o laudă şi
pe noi ne învredniceşte cu inimă curată să te slăvim. Tot lui
Hristos mă adresez. Nu-I zic Doamne miluieşte-mă pe mine
păcătosul, îi zic altceva. Doamne, Dumnezeul mântuirii
mele, ziua am strigat și noaptea rugăciunea mea înaintea
Ta... Rugăciunea ce însemnează? Convorbirea omului cu

Dumnezeu, cum spunea Sfântul Vasile, înălţarea minţii
omului la Dumnezeu. Atunci, t cea ce spun eu în biserică
sau rugăciunea minţii trebuie să mă pună direct în legătură
cu Dumnezeu. Când zic învierea Ta, Hristoase..., mă gândesc
la Hristos, intru în legătură cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă
rugăciune.
Părintele Teofil: Acesta este şi rostul rugăciunii Doamne
Iisuse Hristoase... Dar eu zic aşa, că fiecare rugăciune îşi are
rostul ei. Rugăciunea Doamne Iisuse poate fi ca o
completare, dacă nu mai ştii să zici altceva sau dacă tu crezi
că trebuie să o zici. Dar ca o completare, nu ca pe un lucru
esenţial, în comparaţie cu celelalte pe care le socoteşti
secundare. Rugăciunea este principală când o zici şi
secundară când n-o zici. Şi rugăciunea aceasta este
principală, dar şi rugăciunile celelalte sunt şi ele principale
la rândul lor.
Un închinător: Dar expresia rugăciune neîntreruptă ce
vrea să spună?
Părintele Petroniu: Dacă rugăciunea este o convorbire
cu Dumnezeu, dacă eu în tot ceea ce fac, fac spre slava lui
Dumnezeu, cum spune Apostolul, mă găsesc mereu în
legătură cu Dumnezeu în tot ceea ce fac. Aceasta este
rugăciune neîntreruptă. Când spune Apostolul Pavel:
Rugaţi-vă neîncetat!, atunci nu erau călugări. Cui a spus el
atunci această poruncă? A adresat-o creştinilor, acelora
care credeau în Hristos. Ceea ce a spus el se putea face. Nu
porunceşte Dumnezeu să facem lucruri care sunt

imposibile. Şi pentru Apostol era posibil acest lucru. Tot
Sfântul Vasile spune unui frate care i-a zis că face treabă şi
nu se poate ruga: Şi apostolii făceau treabă, încolo şi
încoace, şi se rugau. Dacă eu sunt în legătură permanentă
cu Dumnezeu, sunt în dialog cu Dumnezeu... Aceasta este
rugăciunea neîntreruptă.
Părintele Teofil: Dragă, în ceea ce priveşte rugăciunea
neîntreruptă, eu am două răspunsuri. Şi anume: Unul de la
Sfântul Maxim Mărturisitorul, care în Cuvântul ascetic, din
volumul II de la Filocalie, răspunzând la întrebarea „Cum
Sfântul Apostol Pavel care zice: Rugaţi-vă neîncetat, se ruga
neîncetat având în vedere că el atunci avea şi o serie
întreagă de preocupări?" Spune: „Rugăciunea neîncetată
este a avea pururea mintea lipită de Dumnezeu, a atârna cu
nădejdea de Dumnezeu şi a te încrede în Dumnezeu în orice
ai face şi orice ţi s-ar întâmpla." Deci, nu este vorba despre
o formulă repetată, ci este vorba despre o atârnare de
Dumnezeu. Al doilea răspuns este din Pateric. In Pateric se
spune că la un părinte s-a dus cineva şi a stat de vorbă cu el.
Şi când a plecat i-a zis: „Iar-tă-mă că te-am reţinut de la
programul tău, de la pravila ta." Şi el a zis: „Pravila mea,
frate, este să te primesc pe tine şi să te petrec cu dragoste."
Părintele Arsenie, când mi-a spus mie de rugăciunea
neîncetată, mi-a spus să o leg de respiraţie, ca să vină cu
respiraţia, adică deasă ca respiraţia, cred că acesta a fost
gândul lui. Am încercat, am zis, am făcut, adevărul este că
nu se poate. Cred că nici pustnicii nu pot să facă lucrul

acesta. Aşa încât răspunsul este ca tot timpul să stai cu
gândul la Dumnezeu, nu numai prin rugăciunea Doamne
lisuse, ci orice rugăciune pe care o faci să fie rugăciunea
angajantă şi dacă este rugăciunea angajantă, atunci este
rugăciune neîncetată.
Un închinător: Atunci înseamnă că şi orice faptă, orice
atitudine...
Părintele Teofil: Se înţelege. Iată, şi fapta aceasta pe
care noi o facem acum stând de vorbă este o angajare
pentru rugăciune, chiar dacă nu zicem Domane lisuse... Eu i-
am învăţat pe oameni şi-i învăţ în continuare: Nu trebuie să
zici neapărat numai rugăciunea aceasta, ci poţi să zici foarte
bine. Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul,
acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime sfântă,
mărire Ţie! Nu poţi să o spui legată de respiraţie, dar nici nu
trebuie, ci important este să-ţi ţii mintea legată de
rugăciune, de Dumnezeu. Sau: Cât de minunate sunt
lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai Jacut!
Poţi spune de o sută de ori această rugăciune şi te angajezi
în faţa lui Dumnezeu cu admiraţie. Ştiţi că Sfântul Isaac Şirul
zice că „încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se
minunează de El!" Păi, cel care se minunează de Dumnezeu,
sigur zice: Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile
Tale. Şi atunci n-o să zică Domnul Hristos: Da, dar nu ai zis
Doamne lisuse! Important este să nu-ţi uiţi de Dumnezeu.
Cum zicea mama mea, Dumnezeu s-o ierte: „Să nu-ţi uiţi de
Dumnezeu şi de rugăciune." Sau cum spune Sfântul Marcu

Ascetul: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte
rugăciunea, ca atunci când îl vei uita tu, Domnul să-Şi aducă
aminte de tine."
Un închinător: Părinte, odinioară când era cineva hiro-
tonit preot se ţinea seamă de pregătirea lui duhovnicească,
acum de cum termină şcoala, facultatea, sunt hirotoniţi
preoţi. Ce s-ar putea face? Este suficient că au o pregătire
teologică şi eventual o angajare spirituală?
Părintele Petroniu: Cel care se pregăteşte pentru
preoţie ştie ce să facă. Citeşte la Sfinţii Părinţi. Să fie creştin
adevărat.
Să ţină viaţă de curăţenie, viaţă cinstită. Cunoştinţele
nu sunt suficiente. Dacă nu mă ajută cunoştinţa să fac ceva
practic, atunci nu este de folos.
Părintele Teofll: Părintele Arsenie zice că cea mai lungă
cale este aceea care duce de la urechi la inimă, adică este
calea care duce de la informare la formare. Sunt unii
oameni care ştiu, dar nu cred. Important este şi să ştii şi să
şi crezi. Eu odată eram la teologie la Sibiu, în 1955, şi am
ţinut o cuvântare pentru studenţi, cu priceperea pe care o
avem eu atunci. Şi în timpul cuvântării mi-a venit un gând
care-mi pare bine că mi-a venit şi-mi pare bine că nu l-am
pierdut. Şi anume, le-am spus la studenţi aşa: Fiţi atenţi să
nu ajungeţi preoţi înainte de a fi creştini! Deci, trebuie o
convertire pentru a fi preot. Dacă nu eşti convertit ca
creştin nu poţi să fii preot, ci poţi să fii mun improvizat sau
poţi să fii un funcţionar bisericesc. Dar Dumnezeu face

minunile Lui. Ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog:
Cum de foc eşti de ţâşneşte şi eşti val răcoritor?
Cum de arzi ş-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameşi îngeri şi-ntunericul lumină?
Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-ifaci?
Cum de rabzi şi suferi, Doamne, cum nu răsplăteşti
îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină numai Ţie Ţi se-arată?
Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor Tăi dâ-le îndelunga Ta răbdare.
Este un imn al Sfântului Simeon, versificat de Zorica
Laţcu. Părinte, Sfinţia voastră aţi auzit, ştiţi despre Zorica
Laţcu, Maica Teodosia.
Părintele Petroniu: Am auzit de dânsa. Scria poezii.
Un închinător: Binecuvântaţi, Părinte!
Părintele Petroniu: Nu îngenunchiaţi. In biserică la icoa-
ne să îngenuncheaţi... O să vină vreme, sigur, când se
încheie veleatul pe-aici şi mergem dincolo cu ceea ce am
strâns. Şi ceea ce am strâns o să ne aranjeze la dreapta sau
la stânga. Faptele noastre şi trăirile de aici ne repartizează
la sfârşitul vieţii. Şi trebuie să ne îngrijim cu mare grijă ca nu
cumva să fim la stânga, că va fi nenorocire mare. Dracul,
după ce îl învaţă pe om să facă păcate, se laudă cu el,
spunând: „E al meu pentru că a făcut voia mea, pe mine mă

iubeşte." Omul este înşelat de vrăjmaşul ca să facă păcate,
dar omul le face ca şi când ar fi ale lui. Vrăjmaşul se laudă că
i le-ai facu iui, cu voia lui şi pentru că-l iubeşti pe el. Cine
face păcatul nu mai ascultă de Hristos, ci se duce de partea
vrăjmaşului. Ferească Dumnezeu! Nenorocire mare! Mai
bine nu se năştea omul acela, cum spune Mântuitorul, dacă
trebuie să fie în viaţa veşnică de partea vrăjmaşului. Să ne
întrebăm de fiecare dată când facem ceva, unde o să fim?
Să nu cumva să fim la stânga. Să dea Bunul Dumnezeu să
fim la dreapta, nu Ia stânga. Grija principală a fiecăruia
dintre noi, grija esenţială aceasta este. Asta depinde şi de
gândul şi de cuvântul pe care-l spunem şi de tot ce facem
noi.
Părintele Teofil: Bine, părinte, vă mulţumim foarte mult
de convorbirea pe care ne-aţi acordat-o şi de faptul că am
putut sta de vorbă. Duceţi înaintea lui Dumnezeu gândurile
noastre! Şi să ne vedem în Rai.
Părintele Petroniu: Să ne ajute Dumnezeu!
Capitolul III
Corespondenta >
Scrisori catre Preot Constantin Coman
Nu este vorba de întreaga corespondenţă a Părintelui,
ci numai corespondenţa care ne-a stat la îndemână.
Părintele Petroniu a corespondat cu foarte multă lume şi

până spre sfârşitul vieţii lui aproape neîntrerupt. Ar fi de
dorit recuperarea corespondenţei întregi şi editarea ei într-
un volum separat. Aici publicăm scrisorile pe care le-au
primit de la Părintele Petroniu cei doi îngrijitori ai ediţiei de
faţă. O facem pentru că aceste scrisori ne-au stat la
îndemână şi pentru că, departe de a fi suficient, reuşesc
totuşi să ofere cititorului o imagine despre cum şi ce
comunica Părintele Petroniu prin scrisori. A avut
corespondenţă cu cea mai variată plajă de persoane, de la
oameni de cultură, ierarhi, stareţi, preoţi, reprezentanţi ai
diasporei româneşti până la simpli credincioşi care-i cereau
sfat. Părintele Modest face referire la un astfel de caz, când
o credincioasă din Moldova, fiind provocată şi având ispita
să treacă la stilişti, dacă îmi aduc bine aminte, îi cere
Părintelui sfat şi—1 asigură că va face ceea ce sfinţia sa îi va
spune. Era foarte consecvent şi punctual în corespondenţa
sa. Răspundea Ia timp tuturor celor care-i scriau sau îi
transmitea felicitări cu prilejul sărbătorilor. De cele mai
multe ori, îşi scria scrisorile cu mâna, având o caligrafie de
invidiat, mult asemănătoare cu a părintelui Sofian, coleg de
generaţie.
Prodromu, Athos 24 aug. 1994

Prea Cucernice Părinte Constantine,

Ευλογείτε !
Vă mulţumesc din inimă pentru bunăvoinţa de a ne tri-

mite regulat Vestitorul Ortodoxiei: să nu rămânem de tot în
urmă cu veştile din sfânta noastră Biserică.
M-am bucurat văzând că aţi publicat în Vestitorul tradu-
cerea articolului „Preoţie protestantă..." Alăturat vă trimit
articolul lui N. Psarudache, pe o temă, care este mai mult
decât actuală. Cred că măcar în parte s-ar putea publica şi în
Vestitorul.
In nr. 119/94 al Vestitorului, Ierod. Matei Vartolomeu -o
fi trecut pe la Prodromu? - scrie despre „Sfânta
Prodromiţă", despre care prodromiţii ar fi trebuit să scrie.
Icoana reprodusă în cadrul articolului însă nu este Icoana
Prodromiţei, ci una de Protcenco, mi se pare. Vă pun alături
această icoană.
Noi, aci, mereu cu reparaţiile clădirilor, care cu ajutorul
Domnului progresează mulţumitor.
Vă pomenim la Sfântul Jertfelnic. Domnul să vă dăru-
iască sănătate întru mulţi ani şi bun spor în ostenelile
cărturăriei şi ale sfintei Preoţii.
Ierom. Petroniu.
164 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 165
Prodromu Athos 4 sept. 1995
Prea Cucernice Părinte Profesor, Ευλογείτε!
Zilele acestea am primit, venind de la mănăstirea

Xenofont, volumul cu interviurile P. C. voastre: „Ortodo-
xia."I0 pentru care vă mulţumesc din toată inima. Am auzit
că păr. Alexie a mai făcut un drum în România şi socot
că i l-aţi înmânat cu acest prilej. Aţi fost inspirat publicându-
le în volum. Felicitări d-lui Minai pentru frumoasa icoană
bizantină de pe copertă. Să sporească din putere în putere
şi să ajungă un maestru desăvârşit.
Vă mulţumesc cu recunoştinţă că ne trimiteţi regulat
Vestitorul... Pentru rubrica Părintelui Paisie vă trimit
scrisoarea de duhovnicească urare a P. Cuv. Sale, cu prilejul
alegerii subsemnatului ca stareţ al M-rii Slatina. Ε potrivită
pentru orice stareţ şi socot că merită să fie cunoscută. Ε şi
frumoasă şi duhovnicească.
Vă pomenim regulat la Sfântul Jertfelnic. Domnul să vă
împuternicească şi să vă ajute în osteneala frumoasă ce o
depuneţi în slujba sfintei Ortodoxii româneşti.
Cu smerită dragoste în Domnul,
Ierom. Petroniu.
P.S. Adaug câteva iconiţe frumoase editate de M-rea

Paraklitu.
Prodromu - Athos 27. III, 1997
Prea Cucernice Părinte Profesor,
Va rog să primiţi îndatoritoare mulţumiri pentru mult

lolositoarea şi interesanta carte Biblia în Biserică11, pe care
aţi binevoit a ne-o trimite.
M'am bucurat mult cetindu-o si recitind-o şi înţelegând
că dumnezeieştile şi sfintele Scripturi vă sunt
duhovnicească împlinire deopotrivă întru făptuire şi
cunoştinţă. Cum însuşi Domnul Hristos ne-a învăţat cu pilda
(F. Ap. II), că nu v-aţi sfiit, cum, din păcate, o fac mulţi, să
priviţi în faţă şi în Lumina cea adevărată o serie de grave
abateri de la învăţătura cea sfântă a Bisericii, prezentate de
îngerul întunericului drept lumina spre înşelare şi pieirea
multora, precum: înfricoşatele decăderi morale, avortul,
drepturile omului, ecumenismul, papismul, sectarismul,
pro-orocii cei mincinoşi ai vremii noastre, etc, şi apoi,
îndeosebi în capitolele de la sfârşitul cărţii, subliniind
însemnătatea experienţei fîlocalice şi primatul Duhului
pentru înţelegerea duhovnicească a Sfintei Scripturi, fără de
care nu-i de crezut că se poate însănătoşi Lumea noastră
grav bolnavă.
Bunul Dumnezeu să vă ajute să continuaţi cu bun spor

bunul început şi dorinţa să devină realitate în dezvoltarea
acestor gânduri în lucrări ample, pentru folosul şi mântuirea
multora şi spre bogata răsplătire de la Domnul a
ostenitorului. Cu cea întru Domnul duhovnicească dragoste
şi cele mai bune doriri de rodnică împlinire a nevoinţelor
sfântului şi marelui Post.
Ierom. Petroniu
10
Esre vorba despre volumul de interviuri Ortodoxia sub presiunea
istoriei, publicat de Editura Bizantină în anul 1996. 11
Apărută la Editura Bizantină, în anul
1997.
6 noemv. 2002
Vă rog să primiţi călduroase şi îndatoritoare mulţumiri

pentru preţiosul dar al celor 5 volume frumoase, editate de
editura pe care cu vrednicie o conduceţi.
Văzând că Editura Bizantină a editat şi cărţi despre per-
soane din lumea monahicească, m-am gândit să vă trimit
spre vedere şi apreciere o adunare de însemnări, cele mai
multe despre persoane din viaţa călugărească din m-rile din
Ţară prin care au trecut. Despre câţiva, de la începutul
prezentei, s-a scris mai pe larg, dar cei mai mulţi sunt
monahi simpli, smeriţi, anonimi, dar din întâlnirea cu ei mi-
au rămas vrednici de amintire. Şederea la Athos nu mi-a
fost prea prielnică pentru cunoaşterea părinţilor
îmbunătăţiţi de aci, doar numai unul -monahul de la
12
Aceste „însemnări modeste" vor apărea la Editura
Bizantină, în 2003, sub titlul Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie
românească.
Prodromu — este menţionat. M-aş bucura mult dacă aceste

însemnări modeste ar putea ajunge şi nu fără folos
duhovnicesc, la îndemâna cititorilor credincioşi din ţară 12.
Sfântul Post al Naşterii Domnului, în care ne aflăm, vi-l
doresc cu mult folos duhovnicesc şi cu tot mai depline
înfăptuiri în lucrarea preoţească şi a sfintei Teologii.
Cu duhovnicească şi smerită dragoste întru Domnul.
Ierom. Petroniu.
Urare:
Cerul fară nouri fie-vă mereu, Să aveţi de-a pururi dor
de Dumnezeu. Fie-vă cuvântul Domnului un far, Fie
rugăciunea, mir pe Sfântu-Altar, Gândurile toate numai spre
Hristos, Drumurile sfinte, cu sfârşit frumos, Lupta pentru
Domnul, minunatul ţel, Şi cununa vieţii, plata de la El.
28. III. 2003
Vă rog să primiţi întreita mulţumire pentru alesul dar al
Smeritelor icoane: pentru frumoasa lor editare, pentru
mulţimea exemplarelor cu care ne-aţi bucurat şi mai ales
pentru distinsa prezentare a lucrării şi a ostenitorului şi de
care nu este vrednic.
Bunul Dumnezeu să vă răsplătească şi ajute să sporiţi
din putere în putere întru frumoasă şi folositoare de suflet
răspândire a Cuvântului creştinesc şi duhovnicesc.
Bucuroşi să vă punem la dispoziţie materialul aflat Ia
Prodromu, referitor la prezenţa românească la Athos, şi să
dăm tot consensul persoanei pe care o trimiteţi ca să-l
adune. Dar despre aceasta mai pe larg în vizita apropiată şi
pe care o aşteptăm cu multă bucurie.
Aflându-ne la începutul Sfanţului şi marelui Post vi-l do-
resc uşor şi cu multă împlinire duhovnicească.
Cu multă recunoştinţă şi smerită întru Hristos dragoste.
Ierom. Petroniu
O, omule...
O, Omule ce mari răspunderi ai,

De tot ce faci în lume! De tot ce spui în scris sau grai,
De pilda ce la alţi-o dai. Căci ea, mereu spre iad sau rai
Pe mulţi o să-i îndrume.
Ai spus un cântec, cântul tău

Rămâne după tine. îndemn spre bine sau spre rău, Spre
curăţie sau desfrâu, Lăsând în inimi rodul său De har sau de
ruşine.
Ce grijă trebuie să pui In viaţa ta, în toată! Căci gândul

care-l scrii sau spui S-a dus, în veci nu-l mai aduni. Şi vei
culege roadă lui, Ori viu, ori mort, odată.
Arăţi o cale, calea ta, în urma ta nu piere, E calea bună

sau e rea, Va prăbuşi sau va-nălţa, Vor merge suflete pe ea,
Spre cer sau spre durere.
Ai spus o vorbă, vorba ta, Mergând din gură-n gură, Va-

nveseli sau va-ntrista Va curaţi sau va-ntina Rodind
sămânţa pusă-n ea De dragoste sau ură.
Trăieşti o viaţă, viaţa ta

E una, numai una. Oricum ar fi, tu nu uita Cum ţi-o
trăieşti, vei câştiga Ori fericire veşnică prin ea, Ori chin
întotdeauna.
Scrii un cuvânt, cuvântul scris

Este un leac sau o otravă. Tu vei muri, dar tot ce-ai scris,
Rămâne-n urmă drum deschis, Spre înălţare sau spre abis,
Spre ocară, sau spre slavă.
O, omule! Ce mari răspunderi ai, Tu vei pleca din lume.

Dar tot ce-ai spus, prin scris sau grai, Sau laşi prin pilda
care-o dai, Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai Mereu o să-i
îndrume.
Deci nu uita, fii credincios! Cu grijă şi cu teamă, Să laşi

în urmă luminos, Un semn, un gând, un drum frumos Căci
pentru toate, ne-ndoios, Odată vei da seamă!
22 Sept. 2004
Prea Cucernice şi iubite Părinte Constantine,
Mult ne-aţi bucurat cu sfinţita prezenţă şi cu cuvintele
duhovniceşti, cu care ne-aţi cinstit şi pentru care vă rog să
primiţi îndatoritoarele şi din toată inima mulţumiri. Vă
aşteptam pentru a şedea mai cu zăbavă.
Folosesc ocazia vizitei pelerinilor români spre a vă trimi-
te un manuscris despre care v-am vorbit la Prodromu.13
Sunt câteva gânduri mai vechi, de când mă aflam în ţară -
atunci nu prea ne-a fost prielnic -, şi care acum, faţă de
problemele care frământă Lumea din vremea noastră, mi se
par anacronice.
Precum ştiţi, toată făptura pe care înţeleptul Creator
a ;idus-o la existenţă are să ne împărtăşească ceva din
infinitatea Dumnezeieştilor rosturi ascunse în ele, pentru a
11
Manuscrisul va apărea
ne ajuta să urcăm mai cu lesnire spre cele înalte. Ca şi la

Icoanele smerite şi
aci, câteva mesagii de la smeritele lucruri întâlnite în
calea vieţii, şi care, repet, nu prea se asortează cu vremea
de acum.
Bunul Dumnezeu să vă ajute să continuaţi cu rod îm-
belşugat osteneala pentru împlinirea şi înflorirea sfintei
Teologii ortodoxe şi româneşti, la care aţi fost chemat de
Stăpânul. Cele mai bune doriri Doamnei şi tinerilor şi
vrednicilor fii.
Ierom. Petroniu.
PS. Vă spuneam şi de nişte predici, dar acelea trebuie
neapărat să fie revăzute. Dacă Bunul Dumnezeu îmi va ajuta
s-o fac, vi le trimit bucuros.
o-o-o
2 Ian. 2005
Prea Cucernice şi iubite Părinte Constantin,
Aflându-ne la începutul noului an 2005, vi-l doresc din

toată inima un an binecuvântat de Bunul Dumnezeu cu
daruri cereşti, cu sănătate, cu multă împlinire
duhovnicească şi cu rod îmbelşugat al ostenelilor pe ogorul
sfintei noastre Biserici şi al sfintei Teologii. Şi
binecuvântarea Domnului de-a pururi peste sfânta familie

de care v-a învrednicit Dumnezeu.
De asemeni întru mulţi şi fericiţi ani!
Vă rog să primiţi îndatoritoare mulţumire pentru daruri-
le de sfintele Sărbători ale înomenirii Domnului nostru Iisus
Hristos: felicitările imprimate artistice şi exemplarele
meditaţiilor deosebit de frumos editate. M-am mirat că ele
circulă deja în Ţară. Am primit o vorbă bună din partea unui
cititor.
Predicile încă nu le-am terminat de revăzut. Vi le voi
trimite la timp, deşi nu sunt mulţumit de forma în care se
află.
Ne-am bucurat mult de vizită şi vă aşteptăm cu bucurie
să vă revedem la Prodromu.
Cu cea întru Domnul smerită dragoste,
Ierom. Petroniu
16 aug. 2006
Vă rog să primiţi îndatoritoare şi din toată inima mul-

ţumirile obştii noastre pentru preţiosul ajutor dat,
trimiţându-nc specialişti, doi profesori şi trei studenţi,
pentru restaurarea şi inventarierea cărţilor din vechea

bibliotecă a schitului Prodromu - Athos.
Numiţii lucrând cu spor au realizat o bună parte din lu-
cru şi totodată au iniţiat trei vieţuitori din obşte ca să poată
continua lucrul până la sfârşit.
Deosebit de interesante şi folositoare sunt însemnările
pe care le faceţi în Vestitorul Ortodoxiei asupra unor
practici din viaţa Bisericii Ortodoxe, precum: folosirea la
sfintele slujbe a lumânărilor de ceară, ferestrele de la
biserici şi ceasul în biserică. Mici la vedere, dar mari la
înţeles, ele sunt o expresie a stadiului nostru duhovnicesc şi
totodată îndemn de a păstra cu evlavie bunurile
duhovniceşti ale sfintei noastre Ortodoxii.
Profitând de întoarcerea meşterilor acasă, vă trimit un
număr de articole mai vechi şi mai noi, unele publicate în
româneşte altele în greceşte, sau inedite, să le vedeţi şi să
socotiţi dacă merită să intre în planul editorial al Editurii
Bizantine.
Bunul Dumnezeu să vă ajute să ţineţi mereu aprinsă lu-
mânarea de ceară a sfintei Ortodoxii, mai ales în aceste
Întunecate vremuri.
Cu doriri de tot binele de la Domnul, sănătate şi
mântuire.
Ierom. Petroniu
Prea Cucerniciei Sale Părintelui Prof. Dr. Constantin

Coman, Bucureşti
27 nov. 2006
Am primit toate cele trei pachete cu cărţi, care m-au bu-

curat mult şi m-au mirat că aşa de repede au apărut. Vă
mulţumesc din toată inima pentru multa bunăvoinţă,
pentru frumoasa prezentare a cărţii şi îndeosebi pentru
alesele cuvinte, de care nu sunt vrednic. Să vă ajute Bunul
Dumnezeu să sporiţi din putere în putere în întreita lucrare
pe ogorul sfintei Ortodoxii româneşti, a sfintei Preoţii, a
înţelepciunii dăscăleşti şi a răspândirii cuvântului
duhovnicesc prin Editura Bizantină, pe care cu vrednicie o
conduceţi. Ne bucurăm mult citindu-vă în Presa bisericească
cuvântul privitor la problemele aşa de grave ale zilelor
noastre, multe şi ostile vieţii creştineşti şi mai ales ale celei
ortodoxe, şi totuşi aşa de puţin văzute de cei chemaţi să se
ocupe de ele.
Sfântul Post al Naşterii Domnului vi-l doresc împreună
şi întregii familii cu mult folos şi împlinire duhovnicească.
Cu recunoscătoare mulţumiri şi cea întru Domnul nostru
Hristos smerită dragoste.
Ierom. Petroniu. 29 Ian. 2007
Vă rog să primiţi îndatoritoare mulţumiri pentru mul-

ţimea de cărţi trimise prin pelerinul atonit şi îndeosebi
pentru cărţile de rugăciuni şi cursurile de Patrologie şi
Morală. S-au înmulţit pelerinii la Athos şi deci şi cititorii şi
cărţile au căutare.
Citindu-vă scrisul din presă şi din cărţi, neabătut de la
Duhul sfintei Ortodoxii şi neasortat la pasul vremii, era de
aşteptat să aveţi urmări neplăcute. Dar cei ce s-au pretat la
lucrarea frăţească, rară să vrea v-au făcut un bine şi
eliberându-vă de grijile administrative, rămâneţi disponibil
pentru realizarea proiectelor celor bune, pe care Bunul
Dumnezeu să vă ajute să le împliniţi, pentru folosul
duhovnicesc al multora.
Aflându-ne în pragul sfântului şi marelui Post, vi-l do-
resc prilej de multă împlinire duhovnicească, iar noul an
2007 să vă fie un an binecuvântat de Bunul Dumnezeu cu
sănătate deplină şi cu rod îmbelşugat pe ogorul sfintei
Teologii şi Ortodoxii româneşti.
De asemenea întru mulţi şi binecuvântaţi ani.
Ierom. Petroniu
PS. Aţi editat cumva volumul destinat Păr. Sofian?
Scrisori către Costion Nicolescu

Schitul Rom. Prodromu Muntele Athos Grecia 63086

Kareia 7/20 Febr. 94.
Mult Stimate Domnule Costion,
Am primit scrisoarea cu cele 3 suplimente A şi Dt pentru

care vă mulţumesc din toată inima. O astfel de publicaţie în
vremea noastră este o mare binefacere poporului
românesc, asaltat de avalanşa atâtor necredinţe şi rătăciri.
Am găsit înăuntru şi pomelnicul - o singură foaie cu
nume pe două coloane; neavând nici o indicaţie, îi socot pe
toţi vii, dar în scrisoare pomeniţi şi de cei adormiţi în Dom-
nul. Cu prima ocazie, trimeteţi-mi şi numele lor.
în legătură cu Teza de licenţă despre Sfântul Efrem, îmi
pare rău că nu vă pot oferi ceva deosebit. Schitul are o
bibliotecă frumoasă, cu 6 mii voi-, însă numai cărţi de slujbă
şi literatură duhovnicească, tipărită în secolul trecut,
vieţuitorii schitului fiind monahi simpli, care citesc cuvintele
şi vieţile Sfinţilor Părinţi şi nu studii despre ei. De la Sfântul
Efrem. avem doar cele 3 voi. de Cuvinte tipărite la M.
Neamţ şi cel de la Bucureşti.
Felicitări şi cele mai bune doriri pentru studiul sfintei
Teologii: să vă ajute Domnul să sporiţi cât mai mult în cu-
noaşterea şi trăirea ei sau cum zice Sfântul Maxim, în
conştiinţă şi trăire, cele două aripi ale vieţi duhovniceşti.
Cât priveşte subiectul: Elemente de hristologie... îngă

duiţi-mi o observaţie. Compartimentarea aceasta în:
Hristologie, Mariologie, Soteriologie... nu prea-i ortodoxă.
Ea vine din Occident unde Hristos, Măria (noi zicem Maica
Domnului, Domnul Hristos...) sunt parcă obiecte de studiu,
cum zicem: Biologie, Zoologie... Nu găsim la sfinţii
Părinţii tratate de Hristologie... Păr. Stăniloae a scris multe
cărţi, dar nici una de Hristologie... Sfântul Efrem, mare
pustnic, nevoitor, poet... a realizat în persoana lui icoana
unui sfânt, aceea proprie Sfântului Efrem. N-ar fi fost
interesant de prezentat această icoană — model de
desăvârşire, de sfinţenie, pe care ne-o pune înainte, spre
imitare, Sfântul Efrem?
Vă mulţumesc îndatorat pentru gândul de colaborare şi
răspunsuri la unele întrebări, numai că, deşi ne aflăm în
sihăstrie şi loc privilegiat, starea noastră la Prodromu este
puţin prielnică pentru „zăbava cărţilor." Suntem puţini -
vreo 15 monahi -, număr sub minimul necesar pentru a
asigura desfăşurarea normală a unei obşti călugăreşti, de
aceea fiecare trebuie să facă eforturi deosebite pentru
bunul mers al ei. De ani de zile ne străduim la repararea
clădirilor părăginite, lucru care ne cere mulţime de timp.
Totuşi, la întrebările trimise, de voi găsi ceva vrednic de
ştiinţă, la unele măcar, voi fi bucuros să vă trimit ceva. Cu
cele mai bune doriri de sănătate, bună sporire la tot lucrul
bun şi mântuire,
o-o-o
Ierom. Petroniu
Prodromu - Athos 28.11l-94.
Stimate Domnule Costion

Am primit pe rând două plicuri mari cu mai multe
exemplare Cotidianul cu suplimentul A şi Q pentru care vă
rog să primiţi recunoscătoarele noastre mulţumiri. La
acestea, ada-og şi o rugăminte. Ştiind cât de scumpă este
poşta în Ţară şi cu cate greutăţi vă luptaţi ca să scoateţi
ziarul, socot că este păcat să •c facă cheltuieli inutile. De
aceea, pe viitor, vă rog să ne trimiteţi mai rar suplimentul,
de 3-4 ori pe an şi numai suplimentul, în câte un singur
exemplar, care este suficient pentru mica noastră obşte.
în prezent, la Prodromu, facem intense pregătiri pentru
deschiderea unui mare şantier de reparaţia acoperişului
unui întreg corp de chilii, lucrare care ne va mobiliza până în
toamnă târziu. De aceea îmi cer iertare că timpul nu-mi
îngăduie răgaz pentru câteva răspunsuri măcar, din cele ce
mi-aţi trimis.
Se apropie Sfintele Paşti; vi le doresc cu luminoasă
prăznuire, bucurie duhovnicească şi înălţare sufletească. De
asemenea tuturor împreună ostenitorilor fraţi.
Ierom. Petroniu
o-e>-o
Prodromu — Athos 11 Ian. 996
Vă mulţumesc din inimă pentru bunele urări şi pentru

cele trei - mereu la înălţime - A şi Q şi vă rog să primiţi cele
mai bune doriri pentru noul an 1996.
Să vă fie noul an binecuvântat de Domnul, cu sănătate,
împlinirea celor dorite şi cele mai frumoase înfăptuiri
duhovniceşti în activitatea Dvstră şi a împreună
ostenitorilor de la A şi Q. Şi-i doresc mioriţei glas bun şi
îndrăzneală să spună câi mai multe ciobanilor şi ciobănoilor,
că multe mai sunt de spus şi care sunt ţinute sub tăcere.
M'am bucurat mult aflând despre Festivalul Filocalic de
la Cluj şi nădăjduiesc să văd vreun nr. A şi Q închinat acestui
eveniment, spre cunoştinţă şi duhovnicesc folos, că v'am
văzut şi pe Dvoastră prezent acolo.
Pe păr. Arsenie Boca l-am cunoscut prea puţin şi tot pu
ţine sunt şi informaţiile contradictorii pe care le am despre
el. Auzii că în unele „cercuri" se vorbeşte despre
„canonizarea" lui.
Cu recunoscătoare mulţumiri şi doriri de tot binele de la
mnul şi de mântuire.
Ierom. Petroniu
P.S. Monahii aghioriţi au făcut o nouă întâmpinare către

ar, cu privire Ia vizita la Roma, din iunie 95. A apărut în 1
„Presa Ortodoxă"», care ajunge şi la Păr. Coman. Ar ecesita
să fie cunoscută de public. Id.
„ Cu toată admiraţia faţă de vasta cunoştinţă a dlui

Pata-pievici, Bunul Dumnezeu sâ-l ajute să aducă şi rod
duhovnicesc pr măsură. Precum ştiţi, cunoştinţa este strâns
legată de făptuire şi împreună, zic Sfinţii Părinţi, sunt cele
două aripi ale omului duhovnicesc: numai cu una nu se
poate zbura. Aprecierile puţin măgulitoare la adresa
Bisericii BOR, a clerului ei şi asupra unor personalităţi
duhovniceşti din cultura română şi străină, recunoscute şi
cinstite de o lume întreagă, nu sunt un semn pozitiv. De-a
lungul sfântului şi marelui Post, Biserica ne-a îndemnat şi
ne-am rugat: «... Dăruieşte-mi Doamne să-mi văd păcatele
mele şi să nu osândesc pe fratele meu», osândirea
aproapelui fiind un mare păcat, iar vederea păcatelor
proprii un semn de sănătate sufleteasca. Dar ce te faci dacă
Nae este prost de dă în gropi, Yannaras Spune tâmpenii, iar
eu sunt personalitate unică, eternă şi irepeta-bilăl
Acestea zise în treacăt. Pentru că dl Patapievici,
hrănindu-tt cu hrana cea substanţială a Sfinţilor Părinţi, nu
va întârzia să aducă rod bogat de faptele virtuţii, spre
folosul său personal şi al multora, de care are aşa de mare
nevoie lumea noastră contemporană. "
Notă: Este numai un fragment dintr-o scrisoare pe care,

pentru moment, nu o regăsesc. Fragmentul a fost publicat
în Alfa şi Omega, supliment de spiritualitate creştină al
jurnalului ( ottdianul, Bucureşti, Anul V, nr. 6 (44), 21 iunie
1996.
Prodromu - Athos 17. 1.97
Vă mulţumesc din inimă pentru bunele urări de Sfintele

Sărbători şi pentru suplimentul A şi Q şi să vă rog să primiţi
cele mai bune doriri pentru noul an 1997. Să vă fie un an bi-
necuvântat de Dumnezeu cu sănătate, cu alese împliniri
duhovniceşti şi seceriş bogat in ostenelile cărturăreşti şi
teologice.
Iar pentru cele două aniversări de 50: a dumneavoastră
şi a suplimentului - călduroase felicitări şi urări de viaţă
îndelungată şi fericită întru mulţi ani!
In legătură cu conţinutul suplimentului, îngăduiţi-mi, vă
rog, o părere. Precum prea bine ştiţi, lumea de azi, şi cea ro-
mânească de asemenea, este frământată de o mulţime de
probleme, care denotă o adâncă destrămare mo ral-
spirituală a ei. Am impresia că Suplimentul evită să se
angajeze în discutarea acestor probleme, direct. Desigur
învăţăturile Sfinţilor Părinţi, icoanele unor personalităţi
creştine deosebite, ş.a., au darul să trezească pe cititori din
lâncezeala cotidianului şi să-i ridice la o mai deplină
înţelegere a vieţii cu rosturile ei. Dar Sfinţii Părinţi, de pildă

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile ş.cl., tologhisirea
înaltă o aplică regulat la viaţa socială a vremii, combătând
cu vigoare păcatul sub toate formele lui şi îndemnând la
viaţă creştină cea bună şi virtuoasă. N'ar fi oare bine ca
suplimentul să găsească puţin spaţiu şi pentru aceste
probleme?
Despre atitudinea Sfântului Munte faţă de demersurile
cu necalcedonienii, parcă spuneaţi că păr. Coman are deja
textul aghiorit. Aci, la Prodromu, la stadiul în care ne aflăm,
nu prea avem timp să ne ocupăm de lucruri care ne privesc
mai puţin. Iar de colaborare în scris, şi mai puţin.
Bunul Dumnezeu să vă ajute să continuaţi cu bună
sporire lucrarea cea bună pe care o desfăşuraţi, spre folosul
multora şi spre bogată răsplătire de ostenitor pe Ogorul
Domnului.
Ierom. Petroniu
1t
Prodromu — Athos 15. ian. 98
Vă mulţumesc pentru bunele urări de Sfintele Sărbători
vă doresc noul an - un an binecuvântat de Domnul cu sána-
te, bucurie şi toată buna dăruire şi de asemenea întru mulţi
şi rlciţi ani.
M'a întristat vestea încetării apariţiei suplimentului A şi
, care sunt dedesubturile, nu-i greu de ghicit. Poate că dacă
U eraţi legat de „Cotidianul" şi aveaţi autonomie proprie,
UCrul nu se întâmpla. Să vă ajute Bunul Dumnezeu ca

gândul «primat în „La revedere" să se realizeze şi cât mai
degrab.
Dar, vorba poetului, „Soarele când apune, el şi răsare
Undeva." Cu aceeaşi poştă care îmi aducea trimiterea Dvs,
mi-a gotic o revistă-ziar, primul ei număr, masivă din 40
pag. mari, Intitulată: „Biserica şi problemele vremii",
periodic de gândire Creştină - apare la Iaşi -, „care priveşte
lumea şi problemele ei fi Ic comentează din perspectivă
creştină." Nu mă îndoiesc că o iveţi deja. Să fie revista la
care vă gândiţi Dvs.?
Ştiind că toate se împlinesc cu voia şi îngăduinţa lui
Dumnezeu şi numai spre binele nostru, vă rămâne să găsiţi
uţiunea duhovnicească a acestui fapt. In vederea celor de
urmare.
Cu tot dorul de bine şi de mântuire,
Ierom.Petroniu
o-oo
14 iunie 2002
Adevărat că a înviat Domnul Hristos şi ne-a dăruit nouă
vl.iţă veşnică.
Vă mulţumesc mult pentru cartea deosebit de
interesanta, prin problemele şi temele puse în discuţie - că
mulţi fraţi
români, trecând pe aici, ne întreabă nedumeriţi de ce

România creştină şi ortodoxă este aşa timidă, absentă,
nevolnică în faţa torentului de imoralitate şi necredinţă,
care se revarsă peste această Ţară de o bucată de vreme?
M'am bucurat aflând - aci veştile din Ţară ajung cu în-
târziere - că vi s'a încredinţat conducerea de cinste a
Muzeului Ţăranului Român, după decesul regretatului Horia
Bernea. Primiţi călduroase felicitări şi doriri de rodnică
activitate, în aleasa slujire la care aţi fost chemat.
Vă mulţumesc de asemenea pentru bunele doriri de pe
carte. Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu pe toţi de
bucuria cea mare a mântuirii.
Sănătate, bucurie şi tot binele să vă dăruiască Domnul,
Ierom. Petroniu
o-o-o
18 Ian. 2004
M'am bucurat mult primind masajul Dvs: bunele urări,
veştile şi cele două cărţi. Pentru toate, vă mulţumesc din
toată inima şi vă doresc noul an 2004 - un an binecuvântat
de Bunul Dumnezeu cu toată buna dăruire, cu sănătate
deplină, cu multă împlinire duhovnicească şi rod îmbelşugat
în ostenelile pe ogorul sfintei noastre Biserici strămoşeşti. Şi
tărie întru încercările vieţii, inevitabile, dacă ne-am angajat
în slujirea Domnului. Mă gândesc la pagina A şi Q care a fost
anulată, nefiind pe placul cuiva, şi acum - la mărginirea
lucrării de la Muzeul Satului, unde - când am aflat că aţi fost

numit în conducerea lui, m'am bucurat din toată inima.
Vrăjmaşul neobosit ne dă târcoale, dar noi ştim că ne-
contenit viaţa noastră se află sub privirea iubitoare a lui
Dumnezeu, Care pe toate le rânduieşte şi îngăduie spre
binele şi mântuirea noastră şi dăruieşte bogată răsplătire
celor ce-i slujesc cu credinţă.
Vă mulţumesc mult pentru gândurile bune despre
Prodromu.
Lumea cu inimă bună spune lucruri frumoase, dar în
realitate este vorba de o modestă prezenţă românească în
Grădina Maicii Domnului, prezenţă în curs de restaurare
materială şi mai ales duhovnicească, unde lucrul este mult
mai anevoie, în aşteptarea bucuriei de a vă avea scump
oaspete la Prodromu, vă doresc tot binele de la Domnul, în
anul în care am intrat precum şi întru mulţi şi fericiţi ani.
Ierom. Petroniu
O-O'O
10 Ian. 2006
Vă mulţumesc din inimă pentru bunele urări de Sfintele
Sărbători ale Domnului nostru Iisus Hristos precum şi
pentru preţiosul dar cu care m'aţi cinstit, minunata lucrare
de „Teologie Ţărănească şi românească." Dacă Ţăranul
român a reuşit să-şi însuşească şi să trăiască autentic sfânta
Ortodoxie, fară Îndoială este şi faptul că a auzit-o pe limba
sa de la sfintele slujbe, săvârşită totdeauna în limba

românească, „limba sfintelor Cazanii..."
Noul an 2006 vi-l doresc un an binecuvântat de Bunul I
Himnezeu cu bogată dăruire cerească, cu sănătate deplină
şi hm mai frumoase înfăptuiri şi cu succes deplin.
Susţinerea tezei tic doctorat la Sfântul Serghie - Paris, care
va avea un larg răsunet în lumea occidentală materialistă şi
ateistă. Să vă ajute Imnul Dumnezeu cu spor neîmpuţinat în
lucrarea pe ogorul creştinătăţii şi al cugetării româneşti, de
care intelectualitatea ilc azi este aşa de străină.
Cu tot dorul de bine şi de împlinire duhovnicească,
Ierom. Petroniu
28.06.2009
Stimate Domnule Costîon,
Am primit scrisoarea Dvs şi m'am bucurat că pelerinajul
atonit v'a lăsat amintiri frumoase şi folositoare. Aflând de
suferinţa trupească ce v'a încercat, v'am pus la rugăciunile
Sfintei Biserici şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să vă
dăruiască sănătate deplină.
Am dat părintelui Iulian lista cu întrebări, la care vă va
răspunde, dacă va avea timpul cuvenit. Dar şi el este mult
ocupat cu spoveditul pelerinilor, şi eu de asemenea, cu
treburile obştii, şi călugărului nu-i ajunge timpul pentru
îndeplinirea îndatoririlor sale duhovniceşti. Şi apoi mă
gândesc la ce ar folosi răspunsurile la mulţimea întrebărilor
ce ne faceţi. Folos duhovnicesc? Dar lumea creştină de
astăzi din România nu duce lipsă de hrană şi încă din belşug,

duhovnicească. Niciodată în trecut ţara noastră nu a avut
atâtea edituri şi librării care tipăresc şi pun în circulaţie un
noian de cărţi şi publicaţii de suflet folositoare. Dar nivelul
creştinesc al poporului, în loc să crească, cum ar fi normal,
dimpotrivă, scade. Pentru că puţini mai au timp să citească
aceste cărţi, deoarece au alte surse de informaţii pe care le
folosesc: televizorul, internetul, ş.a. Şi ca urmare, afirmă un
creştin român: „hoţia, desfrânarea, batjocu ra, egoismul şi
individualismul au ajuns să definească peisajul urban
românesc." De aceea, îmi cer iertare dacă socot că răs-
punsurile la aceste întrebări n'ar aduce nici un folos şi nici
timpul nu-mi îngăduie să mă opresc asupra lor.
Prin înmulţirea răului, a păcatului se vede că lumea a in
trat sub stăpânirea celui rău, a diavolului, care lucrează cu
putere, ştiind că i se apropie sfârşitul. Acesta este răul cel
mai mare din vremea noastră: s'a lepădat lumea de
Dumnezeu, Care i-a pregătit fericire veşnică, şi a intrat sub
stăpânirea dia voiului, căruia îi face voia şi cu care
colaborează pcnim nefericirea sa proprie şi veşnică. Ci
creştinii adevăraţi sunt în crezători în făgăduinţa Domnului:
„Eu sunt cu voi" şi sr străduiesc să meargă numai pe calea
cea strâmtă a mântuirii, di
care să ne învrednicească şi pe noi Bunul Dumnezeu, cu
darul fi cu iubirea Sa de oameni.
Cu rugăminte de iertare şi doriri de tot binele, sănătate
si mântuire,
lerom. Petroniu 23 nov. 09

Stimate Domnule Costion,
Vă rog să primiţi călduroase mulţumiri pentru preţiosul
dar, cu care m'aţi cinstit şi bucurat: „Chipul ca o
catapeteasmă."
O citesc bucuros şi cu folos. Este minunat întocmită: un
l.cxicon teologic şi duhovnicesc. De mult ajutor
credincioşilor simpli, care citesc scrierile duhovniceşti,
precum şi monahilor, pentru înţelegerea mai deplină a
multor termeni proprii cărţilor duhovniceşti şi teologice, pe
care i-aţi tâlcuit în prezenta lucrare.
Odată cu mulţumirile, vă doresc mult spor duhovnicesc
ţi împlinire sufletească şi cele mai frumoase realizări în
osteneala scrisului bisericesc.
Sfântul Post în care am intrat cu bucurie şi împlinire
mântuitoare,
lerom. Petroniu
o-o-o
Schitul Rom. Prodromu Muntele Athos-Grecia

Decemv.1993
Stimată Doamnă Doina şi Domnule Costion, Vă
mulţumesc din toată inima pentru preţiosul dar du-
hovnicesc al ostenelilor D. Voastre, suplimentul de
spiritualitate creştină „ALFA ŞI OMEGA" din anul acesta, pe
care aţi binevoit a ni-l trimite.
De asemenea, vă rog să primiţi sincere şi călduroase feli

citări şi cele mai bune urări pentru activitatea pe care o
desfăşuraţi, în a oferi lumii dezorientate şi bântuite de
putere.) celui rău, icoanele luminoase ale Sfinţilor şi ale
oamenilor îmbunătăţiţi precum şi învăţătura cea sfântă şi
mântuitoare ;i Sfintei Biserici Ortodoxe, singurele care ne
pot călăuzi spre adevărata libertate şi fericire după care
suspină omenirea.
Bunul Dumnezeu să vă ajute să continuaţi întru mulţi
ani această frumoasă şi vrednică de laudă lucrare, pentru
folosul multora şi să vă învrednicească de răsplata
slujitorului celui binecredincios.
Nu mă îndoiesc că la finele anului veţi strânge într'un
volum suplimentele anului expirat, pentru a ajunge astfel
mai lesne şi în mâinile câtor mai mulţi doritori de hrană
duhovnicească.
Aş îndrăzni să vă amintesc de numele unor persoane du
hovniceşti, care au trăit în vremea noastră şi a căror
prezentare în ALFA şi OMEGA ar merita cu prisosinţă:
Părintele Bene dict de la Cernica, părintele Daniil (Sandu
Tudor) si profesorul de Teologie Teodor Popescu.
Afiându-ne în preajma Sfintelor Sărbători ale întrupării
Domnului pentru noi şi pentru a noastră mântuire, vi le do-
resc pline de bucurie şi înălţare sufletească şi vă adrese/
îndătinatele urări de:
Sărbători fericite şi La mulţi ani!
Noul an 1994 să fie un an binecuvântat de Domnul cu

Pace în lume, rodnicie pe ogoarele ţării şt pe ogorul
duhovni cesc al activităţii D. Voastre.
Ierom. Petroniu
P.S. Adaog rugămintea să binevoiţi a înscrie şi Schitul

nostru între abonaţii ALFEI şi OMEGA şi a ne indica cuveni
tele cheltuieli privind abonamentul şi expediţia. De
asemene.i vă rugăm să ne trimiteţi un POMELNIC al
ostenitorilor cola boratori şi familiei Dvs., pentru pomenire
la Sfintele Slujbe.
Cu îndatoritoare mulţumiri. Id.
Capitolul iv
Visuri
În însemnările Părintele Petroniu am descoperit un

capitol intitulat Visuri, în care, exact cum spune titlul,
Părintele Petroniu consemnează vise pe care le-a avut
dânsul, într-o perioadă de timp foarte lungă, din 1949 până
în 1989. Am ezitat la început să publicăm aceste vise,
deoarece opinia generală este potrivnică creditării şi prin
urmare publicării viselor. Ne-a convins stăruinţa Părintelui
Petroniu de a şi le consemna. Nu lunt multe, dar, aşa cum
am spus, acoperă o perioadă de patruzeci de ani. Părintele
a fost preocupat, mai mult sau mai puţin, aproape toată
viaţă de consemnarea anumitor visuri. Evident că nu a
consemnat tot ceea ce a visat, ci numai anumite visuri,
cărora le-a acordat o însemnătate anume şi o erminie
specială, din moment ce le-a reţinut şi consemnat. Iată-ne,
deci, în faţa unei atitudini personale concrete faţă de visuri
a unuia dintre cei mai mari şi mai smeriţi şi discreţi
duhovnici români ai vremurilor noastre.
Faptul că sfinţia sa îşi consemnează visurile este un
semn evident că le acordă o anumită însemnătate. în plus,
unele dintre ele beneficiază şi de erminii interesante care
ne trimite la Ideea că Părintele Petroniu le acorda statutul

de semne dumnezeieşti - cel puţin unora dintre ele.
Visuri ciudate
o Ja-Kmx dU. cu loî« 4«. vÛau. faaX. -ţ>iÂT/u" «-
t{7»
t> WTuimo/u-ri" Trvu^rmjl ¿4. lotpUT „ ifta <i** ItfT_ 4*, Ux
t*K lM~5 , av^Qi dt^rfOjdi iit
¿4 $t*u" O vûrtfeK* (tiâ-tC, Capac/ -Hrwi c« jw^
aJ*~Tu mm unc«'f oUocK'ciu. um -£«t mxi Ioa^ , ia* Ioajâ
TniaHu-fpnU viu rnMx^ruA )jt Ia ■
CXU 1>CC · 6c<7tuufi mtî trww a*w Lu aS-Id PupE",
utfritvi^ i^v^ ttmwx J au. crrn. oU wuMzl mi^trut} înairt", cu o
k*-» ^
Ow»tif jţ încuaC dU-d-» vuk* cnu. -f*** ,(w

uattu. Al'ujlu. îu, mÂi'ni * au, pici(r*w * a oui" <i
t<r*nt«
jjL^L^f _ Yft-TUu în^^'mxntM" Ai Tmx^vy^ au* t/ţu* ¿0
ou* vrut «itiffu/uU , <Atw LX *ma ţt/*r -L* °
ţ*UAr*; Aut >ţm"UTU -p&ut-tJUv vuit n« Tn-«*i

*u,vi*Jn<"u> î«A»4 -ţ>iuo-a«^ fromrwiw- t>i a u/A
itn*U p-?
iOA tticu , "(â CJL^cWt tĂ£pk.fo- ilu iir îuX^ flit tojm
25-24 mai 1949 Un vis ciudat (la Mănăstirea Antim,
Bucureşti)
...Eram pe panta foarte înclinată a unui munte mare, pe

lăţime de cea 20m. Se vedeau tăiate în piatră albă o
nenumă-tă mulţime de trepte, iar din loc în loc era câte una
mai lată, nd deoparte şi de alta câte un stâlp de piatră
pătrat, înalt 1 de un metru. Alături de scară, o vegetaţie
bogată, copaci eri cu frunze adânc crestate şi de un verde
strălucitor. Pe rtea dreaptă, cum urci, se deschidea un loc
mai larg, iar lân-
K peretele drept ce se tăia în munte, era o cruce mare şi

Antuitorul viu răstignit pe ea.
Eu stăteam, mai jos de Cruce, pe una din treptele cele
la-tf. Deodată văd mai sus cu 15-20 trepte, coborând spre
mine, UD om de vârstă mijlocie, înalt, cu o haină albă,
aruncată pe Uinarul stâng, ca Ia orientali, !ăsându-i mâinile
şi picioarele mai de genunchi descoperite. Venea grăbit şi
înainte de a-i ve-bine faţa, am văzut urme de cuie în mâini
şi în picioare şi lină în coasta dreaptă. M-am înspăimântat şi
îngrozit am căzut 'm zicând: „Domnul şi Mântuitorul!" Când
a ajuns lângă mine •fl vrut să-I sărut picioarele, dar EI m-a
ferit la o parte. O sfâ-"toare întristare m-a cuprins atunci,
căci îmi ziceam: din
tricina păcatelor mele nu m-am învrednicit să sărut

picioarele Jomnului. In acest timp, mai jos pe trepte, a
apărut o mulţi-,C dc călugări necunoscuţi, iar mai sus, Ia
capetele treptelor n sir întreg de copii. A trecut aşa o
vreme, apoi văd că Mântu-rul se întoarce să plece înspre
partea de unde venise. Eu mă k şi în tinzând mâinile spre El
zic: „Iartă-mă, Doamne, că şi eu Ut zidirea Ta." El S-a întors

spre mine cu faţa luminoasă, iar I a dispărut şi totodată şi
copiii de la capătul treptelor.
Peisajul dispare şi eu mă aflam în trapeza mânăstiin
Neamţu, care era plină de călugări necunoscuţi» şi vorbeau
între ei în şoaptă. Eu eram sigur că vorbesc de mine: uite, /i
ceau, pe acela l-a oprit Mântuitorul să-i sărute picioarele.
Am ieşit din trapeză şi parcă plecam de acolo pentru
totdeann.i, rătăcitor prin lume...
Mă văd iarăşi pe treptele de la început, coborând la vale
De la un loc se face o cărăruie spre dreapta. Apuc pe ea şi
deodată îmi apar în depărtare nişte peisaje ca-n poveşti:
munţi înalţi, fluvii imense şi o cascadă uriaşă. In apropiere
de mine văd o instalaţie ciudată, un fel de piuă purtată de
apă. Era un fel de baracă de lemn-de bârne, iar dinlăuntru
ieşeau afară două beţe lungi. Lângă cărăruie, se răcea un
perete abrupt în jos. de unde se vedea partea de sus a
Crucii cu Mântuitorul viu răstignit, cu capul încununat de
spini şi sângerând. Cele două beţe care ieşeau din colibă,
loveau pe rând, unul deoparte, altul de alta, în cununa de
spini de pe capul Mântuitorului...
Iarăşi se schimbă peisajul. Mă văd îmbrăcat în dulam.i.
încins cu o sfoară şi cu fes alb pe cap, pe partea stângă a
scării, cu o daltă şi cu un ciocan în mână, cioplind un bloc de
m.n mură albă, pe care mai fusese sculptat ceva. Alături, o
mulţinn de oameni se uita la mine ce fac. Unul zice: ce
frumos! Eu ii răspund, că altcineva a sculptat marmura şî-i
arăt partea scuip tată de mine: se vedea un lăstar de viţă cu

frunze şi struguri, un potir şi un tânăr cu haină lungă, cu un
toiag de păstor şi cu căciulă pe cap. Ce faci? Mă întreabă
unul din privitori, îi râs pund: Exerciţii pentru chipul
tânărului păstor! Şi m-am trezit.
19 aprilie 1960 Prima zi de Paşti (la Broşteni)

După masa de seară, mă întind pe pat şi aţipesc...
Parcă m-am trezit şi în chilie e întuneric beznă, candela
se stinsese. Mă ridic să aprind lumina; întorc întrerupătorul
electric de 2-3 ori, dar nu se aprinde; nu-i lumină în seara
aceasta, îmi zic. Aveam însă senzaţia că două mâini
puternice îmi ţin ochii ca să nu văd. Mă duc spre candelă -
cu aceeaşi senzaţie -, aprind câteva chibrituri, dar când să
aprind candela - se sting, căci în chilie sufla un vânt foarte
tare şi le stingea, totuși, în scăpărarea unui chibrit văd pe
lada de la icoane o pisică neagră; ii dau un pumn şi o arunc
jos. Mâinile de la ochi mâ strângeau tot mai tare. încep să
zic cu frică: Doamne Iisuse Hristoase... şi mi se pare că
începe să se lumineze puţin. Apuc mâinile care îmi ţineau
ochii, le trag în jos şi încep să le mușc cu gura şi izbutesc să
Ie desprind de la faţă. Văd că la spatele meu se află cineva,
pe care îl apuc şi îl trântesc jos. Începe să se vadă bine:
eram într-o odaie mare, luminoasă, un chec pe jos; cineva
zăcea la pământ cu faţa în jos, era gol dar nu-i vedeam
decât spatele şi ceafa.
M-am trezit. Era în amurg şi candela ardea frumos Ia

icoane. Am aprins lumina electrică.
2 Noiembrie 1960 1 .i Roman, la Episcopie, unde

fusesem chemat să fiu numit administrator Ia via Huşi
Dimineaţa trebuia să mă prezint vicarului să-i dau răs-
punsul hotărât dacă primesc sau nu. Fiindcă mai erau
câteva ftlimnc până la ora audienţei, mă întind pe pat şi în
cele câteva gllpr de aţipire visez.
Eram pe povârnişul unui deal râpos şi ars de secetă, pe
drumul ce şerpuia la vale. îmi era grozav de sete şi căutam
apă, «Iar nu se vedea nicăieri vreun izvor. Cum coboram pe
drum, Vid la marginea drumului un uluc de lemn pentru
adăpat viţeii, Trebuie să fie un sipet îmi zic, dar când mă
apropii, nu ■turn decât urmele unui izvor care secase.
Continuu să merg l i v.ilr si văd că nu departe se întâlneau
două torente de apă, ■ ■n.illmrate şi spumoase, ca două
viituri după o ploaie mare şi Dttiti negre de tulburi...
Peisajul dispare şi mă văd lângă o clădire mare - parcă
■ . < I.ulirca seminarului de la Neamţ; pe lângă ea, spre
Vest mi ( l .t un pârâiaş cu apă tulbure. Urc treptele şi merg
puţin pe
Peisajul dispare şi eu mă aflam în trapeza mănăstirii
Neamţu, care era plină de călugări necunoscuţi, şi vorbeau
între ei în şoaptă. Eu eram sigur că vorbesc de mine: uite, zi
ceau, pe acela l-a oprit Mântuitorul să-i sărute picioarele.
Am ieşit din trapeză şi parcă plecam de acolo pentru

totdeauna, rătăcitor prin lume...
Mă văd iarăşi pe treptele de la început, coborând la
vale. De la un loc se face o cărăruie spre dreapta. Apuc pe
ea şi den dată îmi apar în depărtare nişte peisaje ca-n
poveşti: munţi înalţi, fluvii imense şi o cascadă uriaşă. In
apropiere de mine văd o instalaţie ciudată, un fel de piuă
purtată de apă. Era un fel de baracă de lemn-de bârne, iar
dinlăuntru ieşeau afară do uă beţe lungi. Lângă cărăruie, se
răcea un perete abrupt în jos, de unde se vedea partea de
sus a Crucii cu Mântuitorul viu răstignit, cu capul încununat
de spini şi sângerând. Cele două beţe care ieşeau din colibă,
loveau pe rând, unul deoparte, altul de alta, în cununa de
spini de pe capul Mântuitorului...
Iarăşi se schimbă peisajul. Mă văd îmbrăcat în dulamă,
încins cu o sfoară şi cu fes alb pe cap, pe partea stângă a
scării, cu o daltă şi cu un ciocan în mână, cioplind un bloc de
mai mură albă, pe care mai fusese sculptat ceva. Alături, o
mulţime de oameni se uita la mine ce fac. Unul zice: ce
frumos! Eu ii răspund, că altcineva a sculptat marmura şi-i
arăt partea sculptată de mine: se vedea un lăstar de viţă cu
frunze şi struguri, un potir şi un tânăr cu haină lungă, cu un
toiag de păstor şi cu căciulă pe cap. Ce faci? Mă întreabă
unul din privitori, îi răspund: Exerciţii pentru chipul
tânărului păstor! Şi m-am trezit.
19 aprilie 1960 Prima zi de Paşti (la Broşteni)

După masa de seară, mă întind pe pat şi aţipesc...

Parcă m-am trezit şi în chilie e întuneric beznă, candela
se stinsese. Mă ridic să aprind lumina; întorc întrerupătorul
electric de 2-3 ori, dar nu se aprinde; nu-i lumină în seara
aceasta, îmi zic. Aveam însă senzaţia că două mâini
puternice ll ţin ochii ca să nu văd. Mă duc spre candelă - cu
aceeaşi ~Mţie -, aprind câteva chibrituri, dar când să aprind
candela ac sting, căci în chilie sufla un vânt foarte tare şi le
stingea, otuşi, în scăpărarea unui chibrit văd pe lada de la
icoane o Idltâ neagră; îi dau un pumn şi o arunc jos. Mâinile
de la ochi I strângeau tot mai tare. încep să zic cu frică:
Doamne lisuse thtoase... şi mi se pare că începe să se
lumineze puţin. Apuc ni mâinile care îmi ţineau ochii, le trag
în jos şi încep să le uţc cu gura şi izbutesc să le desprind de
la faţă. Văd că la tcle meu se află cineva, pe care îl apuc şi îl
trântesc jos. în-tfpr să se vadă bine: eram într-o odaie
mare, luminoasă, un pan het pe jos; cineva zăcea la pământ
cu faţa în jos, era gol dar fiu i vedeam decât spatele şi
ceafa.
M-am trezit. Era în amurg şi candela ardea frumos la
tiuuue. Am aprins lumina electrică.
2 Noiembrie 1960 1 ,a Roman, la Episcopie, unde

fusesem chemat să fiu numit administrator la via Huşi
Dimineaţa trebuia să mă prezint vicarului să-i dau răs-
punsul hotărât dacă primesc sau nu. Fiindcă mai erau
câteva fttlnute până la ora audienţei, mă întind pe pat şi în

cele câteva l'llpr de aţipire visez.
Eram pe povârnişul unui deal râpos şi ars de secetă, pe
diurnul ce şerpuia la vale. îmi era grozav de sete şi căutam
apă, llm nu se vedea nicăieri vreun izvor. Cum coboram pe
drum, Vâd la marginea drumului un uluc de lemn pentru
adăpat vite-|f, Trebuie să fie un sipet îmi zic, dar când mă
apropii, nu Mttsesi decât urmele unui izvor care secase.
Continuu să merg In vale şi văd că nu departe se întâlneau
două torente de apă, . învolburate şi spumoase, ca două
viituri după o ploaie mare şi INii negre de tulburi...
Peisajul dispare şi mă văd lângă o clădire mare - parcă
914 i Luiirea seminarului de la Neamţ; pe lângă ea, spre
Vest i nim'.i un pârâiaş cu apă tulbure. Urc treptele şi merg
puţin pe cerdac şi în stânga se făcea o sală. Intru în sala şi în
fund p< stânga, o cameră cu uşa întredeschisă şi dinlăuntru
ieşea un fum gros, negru şi puturos. Dinlăuntrul camerei se
auzea ciri pitul frumos al unei păsărele. Deschid uşa bine,
înlăuntru abia se zăreau prin fum trăsăturile unei feţe de
om: un geam puţin luminat din afară, iar pe pervaz un
ghiveci cu o floare uscată, care avea numai o frunză veştedă
roşcată, parcă era o frunză de viţă. Pe frunză, o păsărică
puţin mai mare ca un cărăbuş, de la ea venea ciripitul. Pe
canapeaua de la fereastră era o pisică nea gră cu şase pui,
care sugeau. Dau să ies afară, căci mă usturau ochii de fum,
dar între uşă stătea un dulău mare negru, ni părul lăţos,
murdar şi unsuros... m-am trezit şi am mers în audienţă,

dând răspuns negativ.
28-29 octombrie 1962 Curtea de Argeş

Parcă eram cu cineva într-o luntre îngustă de lemn, pe
<> întindere nemărginită de ape. Era ceaţă deasă şi aproape
întu neric; sufla un vânt puternic şi mâna luntrea cu mare
iuţeală Dacă suflă aşa de tare vântul, zic eu, o să se facă
valuri mari, şi n-am cu mine nici un chibrit. Am luat eu, zice
însoţitorul şi aprinde un chibrit. La lumina lui, văd câteva
clipe întinderea de ape din jur, şi luntrea alunecând cu
iuţeală. Ajunge la mal; apa a dispărut, afară e zi plină de
soare, în faţa noastră o vale adâncă iar dincolo un munte
înalt şi stâncos. Deasupra lui pe o stâncă uriaşă, o bisericuţă
veche de lemn; se vedea foarte bine. deşi era aşa de
departe şi noi mergeam spre bisericuţă. Iată-nr dincolo de
vale, pe coasta povârnită a muntelui, pe o cărare aşa de
îngustă, că abia aveai unde pune un picior. înaintam îiuci pe
coastă, ţinându-ne cu mâna de vegetaţia de pe lângă
cărate, ca să nu alunecăm; bisericuţa dispăruse în dosul
stâncilor uria şe. Ajungem la un luminiş, unde ne apare iar
stânca, niai imensă şi mai fioroasă, cu bisericuţa în vârf. Pe
lângă biseiii a curgea în vale pe peretele stâncii un torent
mare, nu de apă, 11 de grohotiş şi bolovani, care se
rostogoleau cu mare vuiet >i lăreau spre noi; unii treceau
pe deasupra, alţii pe alăturea, îi Hlizeam cum vâjâie prin
văzduh, dar nu ne-a lovit niciunul. (!iiin mergeam, deodată
se năpusteşte asupră-mi un roi de furnici negre înaripate şi

de viespi, care mă înţepau peste tot: pc mâini, pe faţă, pe
trup şi nu puteam scăpa de ele. Strig la însoţitor, să-mi vină
în ajutor şi el vine şi începe să alunge infectele cu mâneca
rasei, cu care era îmbrăcat... M-am trezit.
6-7 ianuarie 1968 La Sihăstria

După privegherea spre Sfântul Ioan, ora 11 şi jumătate,
tm aţipit de oboseală... Parcă eram singur pe cerdac, în faţa
bucătăriei mănăstirii. Dinlăuntru se auzea un plânset,
sfâşietor ll unui copil. Intru înlăuntru. în partea stângă a
bucătăriei, lintea un călugăr în picioare. îl văd numai de la
spate, iar în mână avea mai multe bucăţi de frânghie
groasă, un fel de bici. Lingă chiuvetă era o masă şi un scaun
şi alături, cu faţa jumătate spre perete, un băieţaş de 6-7
ani. De la el venea plânsul. Plângea aşa de sfâşietor şi aşa
de nemângâiat cum n-am auzit nli iodată om plângând. M-a
cuprins o mare jale şi m-am trezit plângând, cu faţa udă de
lacrimi. Trecuseră doar 5 minute de 1« culcare.
în ziua de Bobotează mă împărtăşisem la Sfânta Litur-
ghie. Trecând la strană, fac observaţie cu asprime unui
frate, Circ şoptea cu altul, în vremea împărtăşirii
credincioşilor. La trapeză, întâlnindu-l, continuu discuţia,
după care constat că Cuiele este indispus şi supărat; constat
apoi că mă evită şi mă iKoleste. Noaptea, a fost visul...
Plânsul acela sfâşietor să fie oare întristarea Domnului
Hristos, care binevoia să vină la mitic păcătosul în acea zi,
pentru lipsa mea de dragoste cu care imiMt'usem pe

fratele?
8-9 febr. 1969 La Sihăstria
Urcam cu încă cineva pe panta de răsărit a unui deal. In
vale se vedea o aşezare omenească, iar noi ne grăbeam să
ne depărtăm, fiindcă acolo erau nişte câini răi. Eram
aproape de culmea dealului şi credeam că am scăpat, când
colo, doi dulăi mari albi alergau lătrând spre noi. Am intrat
repede într-un bordei, ce era pe aproape, şi am închis uşa.
Deasupra uşii era un oberlicht, rară geam. Unul din dulăi a
sărit pe acolo drept în mijlocul bordeiului, la picioarele
noastre... M-am trezit.
Eram într-un autobuz mare, singur cu şoferul, pe o
şosea ce urca în serpentină pe un deal mare. Maşina alerga
foarte tare, dar şoferul stătea cu spatele la volan şi vorbea
cu mine, iar din când în când se uita înainte şi făcea câte o
mişcare cu volanul. Ne apropiam de o cotitură în loc şi eu
speriat îi atrag atenţia şoferului, care se întoarce grăbit la
volan şi virează spre dreapta. Insă era cam târziu. Mă uitam
cu spaimă în prăpastia fără de fund din stânga şoselei.
Autobuzul se plecase Ia cotitură spre dreapta sprijinit
numai pe cele două roate din dreapta, în timp ce cele din
stânga ieşiseră din şosea şi mergeau în gol deasupra
prăpastiei. Aşteptam cu groază să ne prăbuşim dintr-o clipă
în alta... dar am scăpat, autobuzul a reintrat în mers pe
şosea... (M-am trezit).
12-l3 iunie 1969 La Sihăstria

Mă găseam într-un fel de parc natural, cu alei întorto-
cheate şi arbori mari şi mulţime de lume roia în jur. Cineva
mă apucă de mâneca hainei şi-mi face semn să-l urmez, era
înarmat. Rămânem singuri pe o alee singuratecă; la stânga,
în peretele abrupt al unui deal apare o poartă mare cu
zăbrele de fler. însoţitorul mă bagă înlăuntru şi încuie
poarta. îmi ziceam în sine: aceasta este o închisoare.
întuneric beznă, nu se distin gea absolut nimic, aveam însă
senzaţia că sunt ridicat în sus, ca îlc un ascensor. După un
timp, ascensorul se opreşte, se des-i'hldc o poartă şi mă aflu
într-o cameră mare, luxoasă, numai tuvoarc scumpe pe jos
şi pe pereţi; în cameră, o ceată mare de bărbaţi şi femei
îmbrăcaţi în haine strălucitoare, multicolore, mltăsuri şi
stofe grele, lungi până la pământ, asemenea costumelor
vechi voivodale. Unul din ei îmi întinde o sabie scurtă i>mi
face semn să o apuc, o prind de tăiş, iar el îmi strânge mana
pe ascuţişul, care intră adânc în palmă. Nu mă durea 4·loc.
Ne depărtăm aşa: el ţinând sabia de mâner şi eu după el, ni
ascuţişul în palmă, omul şi sabia dispar şi rămân singur, în
Uţa unei privelişti uimitoare: un orizont imens, semicircular,
ta un fel de scenă, luminat cu o lumină albăstruie, foarte
mi-flunată; pe fundal, apare tot imensă silueta unui om
până la briu, era luminat din spate şi nu-i distingeam
trăsăturile feţei. ţ)r lângă el, se desprind tot siluete în
dreapta şi în stânga şi se depanează în pas rar. La oarecare
interval, unul câte unul: lei, Util, lupi şi alte fiare sălbatice.
îmi ziceam în sine: „voi fi dat să mă mănânce aceste fiare."

îngrozit, încep să-mi fac cruce cu mftua şi să-mi sărut crucea
pe care o aveam la gât. Ecranul dispare; mă aflu în întuneric
beznă şi cu senzaţia că scobor încet IU ucclaşi ascensor; mă
închinam mereu şi îmi sărutam crucea ilr la gât. Mă găsesc
iarăşi în parcul de la început; era dimineaţă, aimosferă
proaspătă a unei zile de vară, nici un om nu se vedra. Eram
îmbrăcat cu rasă şi dulamă albe, cu pălărie neagră p* cap;
puţin adus de spate, mergeam agale, în stânga având Un
toiag; la gât peste haină purtam cruce cu lanţ, îmi făceam
cruce din când în când şi sărutam crucea de la piept...
20-21 octombrie 1969 La Sihăstria

In urma unor convorbiri din seara zilei, rămăsesem cu o
umbra de întristare în suflet, gândindu-mă la infirmitatea
mea. Ma trezesc la 11:15, mă uit la ceas, dar nu mă scol, ci
aţipesc H1irili.il.
Eram singur pe o culme de deal; nu departe de mine
pornea în vale panta dealului, care era orientată spre sud.
Marginea de sus a culmei se întindea înainte ca un arc
prelungit. Deodată se aude un zgomot puternic, ca de un
avion apropiat, şi în văzduh apare foarte mare icoana
Mântuitorului Hristos. Era pictat bust, ca în icoanele
împărăteşti, şi se distingeau foarte bine trăsăturile feţei şi
coloritul picturii; icoana se cobora încet legănându-se uşor
în faţă şi în spate şi apoi a dispărut după coama dealului.
Uitându-mă după icoană, observ în acelaşi loc, apărând
deasupra dealului, nişte forme dreptunghiulare, unele mai

înalte, altele mai joase, la altele nu se vedea decât muchia
de deasupra; formele se mişcau de-a lungul coamei. Merg
spre muchia dealului să văd ce este şi la un loc văd tăindu-
se în muchie o scară cu 7-8 trepte. Pe scară, cineva îmi face
semn grăbit să mă apropii şi când ajung mai aproape, mă
întreabă: ai văzut procesiunea crucilor? Cobor repede
treptele şi îmi apare o privelişte uimitoare. Pe panta
dealului, numai la câţiva metri mai jos de coamă, era tăiată
o şosea lată, care sc pierdea în depărtare, în ambele
sensuri. Pe şosea o procesiune impresionantă: o coloană
masivă de oameni (5-6 în rând) uni plea toată şoseaua şi
înainta încet dinspre răsărit spre apus. în coloană tot felul
de oameni, bărbaţi şi femei, copii mici, caic abia mergeau,
băieţaşi şi fetiţe, tineri şi bătrâni, amestecaţi, faia nici o
ordine. Nu vorbea nimeni, nu se uitau unul la altul, toţi
priveau înainte şi mergeau încet într-o ciudată mişcare;
răceau câţiva paşi şi se opreau puţin, iar câţiva paşi şi iar se
opreau n clipă şi tot aşa necontenit. Ritmicitatea mişcării
părea ca un lei de pulsaţie a imensei coloane, ce înainta
tăcut. Fiecare ins din coloană ţinea cu amândouă mâinile,
sprijinită pe piept şi p< umărul drept, o cruce. Era o
imensitate de cruci, dar nu erau două la fel; copii aveau
nişte cruci mici de lemn albe; alte crin i erau vopsite cu
diferite culori, altele pictate, unele mai miu. altele mai
mari, unele foarte mari, unele erau înguste altei» late;
unele aveau capetele drepte, altele tăiate rotund, altele
aveau marginile tăiate drept, altele ondulat sau cu diferite

eres tături pe ele: o infinitate de forme, culori şi mărimi.
Ceea i r am eu deasupra culmei mişcându-se erau capetele
crucilor mai mari, care ieşeau deasupra muchiei dealului.
Corte-I se mişca tăcut, legănat, fiecare ins îşi ducea crucea
sa, făcea ţlva paşi şi se oprea puţin, alţi paşi şi aşa Ia
nesfârşit...
M-am trezit; ceasul era 11.20. M-am sculat degrabă şi
grabă m-am îmbrăcat pentru slujba Utreniei.
în minte mi-a revenit imediat întristarea de aseară: De
ce întristezi? După Hristos nu se poate merge fără Cruce.
Fie-trebuie să-şi ducă crucea lui.
15-l6 martie 1970 Duminica Ortodoxiei

La plecarea cursei de prânz — lume multă, abia a
încăput doi băieţaşi de cerşetori erau gata să rămână pe
jos, cu anevo-n-itu strecurat printre picioarele călătorilor.
Unul din ei avea futil aşa de tristă, că m-a pătruns până-n
suflet. îmbrăcat cu |tc t rente, cămăşuţa ruptă şi murdară,
trăistuţa din mână foupe goală, cu o coajă, două, de pâine
doar şi cine ştie ce •mă sau frate bolnav sau în lipsă îl
aştepta acasă, iar el nu-i htu ura mai cu nimic. N-aveam la
mine nici un ban şi nu le-i putut da nimic. Chipul acela
veşted şi trist, ca o floare ruptă |»c ram, m-a urmărit şi mă
simţeam vinovat în îndestularea . Scara am adormit,
urmărit de aceleaşi simţiri... ...urcam parcă un munte înalt.
Eram singur. Am ajuns Itl Itiţa unor stânci drepte ca
peretele, una din ele era înclinată || vale şi eu voiam să mă

urc deasupra ei, fiindcă avea faţa de netedă şi întinsă ca o
masă. Nu ştiu cum am ajuns să mă lud cu mâinile de
muchea de sus a stâncii; trupul îmi atârna |ţt>l >t cu
picioarele nu mă puteam ajuta deloc. Făceam mari Utilii să
mă ridic deasupra stâncii; m-am ridicat de câteva ori ţAnA
In dreptul pieptului, fără totuşi să izbutesc să mă arunc
Mlpra. Mâinile mă dureau foarte tare... m-am trezit.
I''. greu de urcat pe stânca cea solidă a milosteniei. Ai
mâ-lllllc neanirenate pentru dăruit şi te dor...
Doamne, care m-ai miluit de atâtea ori, pe mine care

mereu am nevoie de mila milostivirii Tale, dăruieşte-mi
inimă milostivă şi mâini darnice, pentru miluirea fraţilor
acestora mici şi necăjiţi şi urgisiţi de soartă!
2-3 aprilie 1970

După utrenie am mai tradus o pagină din catehezele
Sfântului Simeon Noul Teolog şi apoi m-am culcat.
...eram singur pe un coridor lung într-un mare palat; în
dreapta şi în stânga uşi, toate închise, nici o mişcare, nici o
fiinţă. Merg tot înainte şi dau de un alt coridor
perpendicular pe acesta, tot cu camere pe amândouă
părţile. Intru într-una. O atmosferă feerică! Covoare de
mare frumuseţe pe jos, la ferestre perdele şi draperii...
strecurau o lumină plăcută şi odihnitoare, care umplea
odaia. Pe lângă pereţi mobilier, scrinuri, dulapuri de o artă
desăvârşită şi toate se armonizau într-o simfonie perfectă.

Mă apropii de un dulap, deschid uşa, dau de încă o uşă
tapisată cu un fel de catifea portocaliu-aurie, o deschid şi pe
aceasta. In penumbra dinlăuntru, pe rafturile dulapului,
sclipeau ca nişte scântei fel şi fel de obiecte făcute din
metal preţios, aur, argint, pietre scumpe... Am închis dula-
pul şi am ieşit din odaie, apoi am intrat în cea de alături.
Aceasta era cu totul simplă şi modestă; fară podoabe, fără
mobile; o masă cu faţă albă în mijlocul camerei. Pe masă,
un fel de jucărie din fulgi de pasăre, coloraţi, ca un fel de
minge uşoară şi pufoasă. O iau în mână, mă uit la ea mai
îndeaproape, în centru, un cub mic alb, de care erau fixaţi
fulgii. Pe feţele cubului era scris ceva, dar era scris aşa de
mărunt că oricât m-am căznit, n-am putut citi nici un
cuvânt... M-am trezit.
Scumpeturile din odaia cea minunată sunt frumuseţile
şi bogăţiile duhovniceşti ale scrierilor Sfinţilor Părinţi; de
care încerci să te apropii, dar fiind plin de păcate, nu
înţelegi nimica. Jucăria de alături e osteneala ta de
traducere a marelui Părinte Stmeon Noul Teolog.
l-2 ian. 1972 O întâmplare nefericită, din neatenţie
O clădire foarte mare pe un teren în pantă, cu faţa spre
sud. In curtea din faţă, nişte ursuleţi negri şi slinoşî se
gudurau la mine. In faţa casei, o mulţime de stâlpi de care
erau atârnate colivii cu păsări, slabe şi neîngrijite. „De ce nu
le dă drumul să zboare" zic eu; mă uit mai bine; erau legate
de cuşcă de câte un picior. Intru în cădire - coridoare mari şi
întunecate. La o masă mare se aflau mai mulţi „funcţionari"

- avocaţi, parcă scriau pe nişte rulouri groase de hârtie. Trec
pe lângă unul, care scria: observ un scris foarte mărunt şi pe
rulou scris mult; îmi aruncă o privire şi-şi vede mai departe
de scris. Pe lângă pereţii sălii se aflau mulţime de lăzi cu
struguri foarte frumoşi; n-am putut lua niciunul, nu era
acolo persoana care-i avea în seamă. într-un alt coridor
lung, se afla mulţime de oameni cu feţe triste, cu traiste,
bagaje, unii mâncau din traistă, ca într-o sală de aşteptare
de la o gară. Mă îndrept pe coridor spre ieşire; la o masă
pătrată foarte mare se aflau, în picioare, doi „consilieri"
îmbrăcaţi cu haine negre, închise la gât. Unul avea pe guler
trese de aur — era „şeful." Se mişcau încoace şi încolo la
masă; m-am plecat spre ei, ca un salut. M-au privit doar - şi
eu am ieşit repede cu un simţământ de spaimă că aceia îmi
sunt mari vrăjmaşi. Aşa m-am trezit.
5-6 martie '72 Discuţii în urma consiliului mănăstirii

Mă aflam într-un grup mai mare de călugări, la o răscru-
ce de drum. Nu ne-am înţeles asupra direcţiei şi ne-am
împărţit: o parte pe un drum; alţii, pe altul. Era o zi
frumoasă de vară, soare şi cald; mergeam pe un drum de
ţară colbos, pe lângă noi treceau căruţe. în depărtare se
vedea un lac mare: „lacul Bicaz", zicem noi, grăbindu-ne să
ajungem la el. Am lăsat drumul mare şi am luat-o pe o
potecă; „să mergem pe marginea lacului", zicem noi, e
foarte frumos. Deodată drumul se îngustează într-un
defileu îngust, pe care abia încăpem câte unul; stânci

imense în dreapta şi în stânga, gata să cadă, de sus curgea
apă, abia ne-am strecurat pe sub stânci; ieşim într-un
luminiş, tocmai lângă lac. Pe marginea lui, o cărăruie foarte
îngustă, tăiată în piatră, neregulată, greu de mers pe ea;
când să ieşim din coridorul nostru, o ploaie torenţială
curgea de sus. Am renunţat şi am luat-o înapoi pe defileu.
începe să se întunece; abia am ieşit la larg. Pe lângă noi trec
în goană, călare, două persoane: una ne strigă: „ce umblaţi
ca nişte bezmetici, întoarceţi-vă repede acasă; iată vine
părintele X să vă arate drumul. Nu ştiţi ce-i în Ţară?
Moldovenii, muntenii şi ardelenii se bat între ei şi e mare
prăpăd." Unii din noi au luat-o la fugă, alţii au început să se
vaite... era întuneric abia se mai zărea om cu om... (M-am
trezit).
5-6 mai 1972 Eram de rând la biserică şi m-am culcat

mai devreme să mă pot scula la Utrenie. Visul m-a trezit la 9
şi jumătate şi n-am mai putut adormi
Eram în satul natal, la vechea casă părintească. Era pe-
nserate. Intru în casă, în odaia cea curată; abia se mai zărea.
„Dar de ce staţi pe întuneric?" zic eu. Sora Glicheria, care
era în casă, aprinde o lumânărică subţire, care se plecă să se
stingă; mai aprinde una, la fel. în sfârşit, aprinde mai multe
şi le aşează bine în sfeşnic; în casă se vede bine. Pe patul de
lângă peretele nordic era tata bolnav, acoperit cu un ţol.
„Cum te mai simţi, tată?", zic eu, dar el nu răspunde nimic.
Mă duc lângă el, mă urc pe pat şi-l descopăr, era cu faţa

spre perete. „Cum te mai simţi", întreb eu iar. Atunci el se
întoarce spre mine, îmi cuprinde capul cu mâinile şi mă
sărută cu multă căldură zicându-mi: „Faceţi ceva, ca să mă
fac şi eu sănătos!" I-am văzut faţa bine: era tare slab şj
mâhnit; s-a întors iarăşi spre perete. „O să te faci bine, zic
eu depărtându-mă de pat, iată te-am pus Ia sfintele slujbe
aici şi la mănăstire şi când vine mama facem Sfântul
Maslu." Şi întreb pe Glicheria unde-i mama.
„Vine-ndată, zice ea, s-a dus la şipot să aducă apă."
între timp intră în casă o femeie străină: „Dă-mi părinte,
zice ea, floarea aceea frumoasă!" „Care floare, unde-i?", zic
eu. „Floarea aceea rotată, ca un copăcel" „Da unde-i?",
întreb eu. „A, zice Glicheria, uite-o colo afară, lângă zid."
„Ia-o, zic eu bucuros femeii; ia-o, ia-o"! (M-am trezit).
Spre duminică 21 ianuarie 1973

Mă aflam parcă în casă Ia Al. Mironescu - în Bucureşti.
Era în ziua de Paşti, atmosferă de sărbătoare, doamna se
grijea de ospeţie. între invitaţi: Părintele Benedict, Daniil,
Sofian. Dl. Todiraşcu. Eu mă aflam alături de Dl. Mironescu
pe o canapea şi el avea pe genunchi un album mare; îl
răsfoia şi îmi arăta fotografiile dinlăuntru.
Duminică seara, la stăreţie, povestesc între altele şi
visul. La care Dl. Vâlsan, „de faţă", adaugă: „Sigur a murit
Dl. Mironescu." Marţi 23 ianuarie, părintele Valerian, care
aseară sosise de la Bucureşti îmi spune: „Azi a fost
înmormântarea Dl. Mironescu. A murit." Pe urmă am aflat

precis că murise tocmai la data visului de mai sus. Sâmbătă
spre Duminică 21 ianuarie!...
Un vis înfricoşat Cineva îmi povesti următoarele:

„într-o vreme, zicea, eram bântuit de gânduri josnice,
necurate. Mă luptam cu ele, dar nu cu toată bărbăţia şi
uneori mă surprindeam stând de vorbă sau îndulcindu-mă
cu ele. în această stare, într-o noapte am acest vis.
Eram în odaia mea obişnuită, care însă era mult mai
mare. De lângă masa din faţa icoanelor se făcea o scară
sprijinită pe peretele de alături, ca pentru urcat în pod. Eu
mă aflam în susul scării şi coboram pe ea. Când ajung în
dreptul mesei, în loc să păşesc mai jos, pun un picior pe
masă, pe Crucea mare, care se afla întinsă pe ea. Parcă
priveam din afară de mine şi vedeam piciorul deasupra
Crucii, ale cărei braţe se vedeau ieşind de sub talpă. M-am
trezit cu mare spaimă şi înfricoşat şi mereu mă gândeam la
acel vis înfricoşat..."
In adevăr orice învoire cu vrăjmaşul este o coborâre toi
mai jos, o arvună spre coborârea veşnică în adâncurile
iadului. Insă o coborâre profanatoare, o călcare pe Cruce, o
batjocorire a suferinţelor şi a Crucii răbdate de Domnul
Hristos, pentru mântuirea noastră...
13 martie 1981 (n-am mai însemnat demult nimic.) La

Sfântul Munte - Prodromu-românesc
Eram în Biserica mare a schitului. Se terminase Sfânta

Liturghie; fusese slujbă cu arhiereu şi lume multă; ultimii
oameni se închinau pe la icoane. Eu aveam o lumânare
aprinsă în mână şi intru în Sfântul Altar, pe uşa dinspre
nord. Altarul însă era cu totul schimbat. Tot peretele
absidei avea ferestre mari una lângă alta, cu partea de
deasupra arcuită gotic. Prin ele intra o lumină puternică,
creând o atmosferă feerică. Pe jos în tot Sfântul Altar era un
strat gros de zăpadă; pe Sfânta Masă zăpada era groasă de
vreo jumătate de metru. O zăpadă pufoasă, care scânteia
de lumina ce venea de afară. înfig lumânarea aprinsă ce o
aveam în mână în zăpada de pe Sfânta Masă. Deodată tot
Altarul se umple de o lumină de o frumuseţe negrăită care
învăluie totul. Mă simt străbătut peste tot de această lu-
mină şi cuprins de o pace şi bucurie negrăită. Pun mâinile la
ochi şi mă reazim cu spatele de catapeteasmă, în faţa
Sfintei Mese. îmi ziceam în sine: „De acum aş vrea să
mor"...
21 octombrie 1982
înainte de culcare mai traduc o pagină din viaţa sfanţu-
lui Nifon al Constanţiei; era vorba de luptele lui cu dracii.
Mă culc şi adorm imediat. Nici cinci minute n-au trecut şi
mă trezesc în urma acestui vis.
Eram la mănăstirea Neamţ, la biserica mare. Mulţime re
de oameni se înghesuiau să intre în biserică şi eram şi eu
Inirc ei. Cu greu am ajuns în naos şi m-am suit într-o strană
n partea stângă, unde urci în amvon. Biserica - plină de lu-

pimă la refuz şi o gălăgie nemaipomenită. La strana upiă,
cineva cu două talgere de famfară, mari galene, de mă,
bătea din ele, făcând cu ele fel de fel de exhibiţii;
mne, ziceam, cum se poate aşa ceva în biserici? Strigăte
tcrnice de „ura" se auzeau în toată biserica; mă uit mai
bine, IWln mijlocul mulţimii, un cordon compact de militari,
negri l.t l.iţ.t, cu barbă, îmbrăcaţi în haine roşii cu nasturi,
în mâini
■ n puşti, pe care le agitau în sus şi în jos şi strigau
ura, în tactul
• i'ltii cu talgerele de la strană, care le bătea frenetic.
Iară îmi zic uimit: „Doamne, aşa ceva în biserică!" Mă
mi prstc mulţime la ostaşii din cordon în haine roşii, vreo
cătini uitat la mine: aveau o privire înfricoşată! M-am trezit.
4 februarie 1984
Aseară a venit părintele Ilarion de la mănăstirea Lavra
cu *«'|tt nu prea bune, care ne-au cam indispus. Azi după
Sfânta
I inirgbie, citind capitolul Sfântului Isaac asupra
războiului
• li .ii esc, am aţipit puţin, nu se luminase deplin ziua,
şi am avut
■ ■ i vis.
Eram într-o largă incintă mănăstirească. Semăna cu cea
ilr la Neamţu, dar avea ceva şi de la Prodromu. Nu se vedea
nimeni. Am mers la „dormitor" să-mi iau ceva. Am intrat pe

o -ala şi imediat în dreapta uşa dormitorului. Am intrat
înăuntru locul era cam pe unde-i magazia de faină şi chilia
părintelui ».linontic - o sală mare cam cât trapeza
Prodromului, cu fe-i. Miuică mică spre sud, lângă peretele
opus, un şir de paturi, să
ii losi vreo zece-douăsprezece, cu un mic spaţiu între
ele, pen-
imi umblat. Paturi simple şi toate erau acoperite cu
cearceafuri
tillir, iar pe prichiciul de la cap unele aveau câte un ghiveci
de
umşi.iit- înllorite roz, foarte frumoase. Pe pereţi nimic,
înlăun-
nti nimeni; odaia de o curăţenie exemplară. Pereţii albi,
paturile albe, pe jos alb, lumina plăcută ce venea de afară,
toate creau o atmosferă de o frumuseţe unică. Am mers la
patul meu, era al treilea de la intrare, am căutat ceva într-o
cutie de carton, dar n-am luat nimic şi am ieşit afară. Afară
în faţa chiliilor multă verdeaţă şi flori de mare frumuseţe.
înspre altarul bisericii - în faţa bibliotecii şi mai încolo - se
vedeau grupuri, grupuri de nişte flori nemaivăzute, cam de
un metru înalte, toate de aceeaşi culoare violet-vişiniu,
parcă erau focuri aprinse.
întâlnesc pe cineva în incintă şi-l întreb uimit: „Da când
s-a reparat şi s-a făcut aşa frumos! Acela îmi face semn să
merg după el şi-mi zice: „Să vezi şi celelalte odăi şi trapeza,
sunt în legătură între ele." El mergea înainte, intrăm pe

aceeaşi sală, dar nu intră în dormitor, ci o ia înainte. Mai
încolo o uşă mare, tot spre dreapta, urcăm câteva trepte,
intrăm înlăuntru, şi el dispare. Un spaţiu larg cu coloane
înalte, dispus în semicerc şi trepte care coborau pe ambele
arcuri - era o intrare monumentală, cu urcuş dublu. N-am
coborât, ci am mers în continuare şi deodată mă trezesc
într-o sală foarte mare, mă găseam pe un planşeu care
venea cam la jumătatea sălii în înălţime şi mergea până la o
anumită distanţă. De pe planşeu, pe pereţii laterali erau
scări largi care coborau jos, într-un spaţiu larg, iar de-a
lungul peretelui cu ferestre mari, o masa lungă şi lată,
acoperită cu o faţă de pânză albă imaculată. „Este trapeza"
zice cineva, - sub planşeul pe care mă aflam era bucătăria şi
erau mai mulţi inşi -nu mi-a rămas chipul lor - care găteau
mâncare şi aşezau masa.
M-am întors pe unde am venit, intrarea monumentelor
avea scări, trepte care urcau şi mai sus, şi am început să urc
pe treptele de marmură albă, admirând candelele mari,
care atârnau de tavan, deoparte şi de alta a scării... m-am
trezit, cu un simţământ de multă pace şi bucurie
sufletească.
12 noiembrie 1984
Era o mare sărbătoare şi era adunată lumea de pe lume.
Un fel de staţiune cu vile frumoase şi mari spaţii de
verdeaţa între ele. Mă găseam într-o biserică plină de lume,

era Sfânta
Liturghie. Mă aflam înspre uşă şi am început să cânt
„Pre Tine Te lăudăm", i-au cântat tot cu multă căldură
sufletească. în timp ce cântam un om din mulţime a ieşit
afară din biserică, s-uitat la mine şi s-a oprit în prag. Era
profesorul Ştefanescu de la Agapia. Când au terminat, a
exclamat: foarte frumos!
Am coborât treptele bisericii şi am plecat pe drumul
Care ieşea din staţiune. Erau ogoare întinse şi nu departe,
lângă drum, ogoare lungi numai cu flori. Era. o privelişte
minunată: flori cât vezi cu ochii. Se vedea sub ele un ogor
lung cu crini albi înfloriţi, alături, altele cu flori mari - tot un
fel de crini -galbeni aurii. Unul era secerat pe jumătate; au
fost lalele, ziceau, le-au tăiat pentru sărbătoare. Eram plin
de bucurie şi cu lentimentul că eu le pusesem. în urmă vine
un grup de copii, Care se minunează văzând florile şi încep
să culeagă. M-am trezit bucuros.
13 februarie 1985
După Utrenie, venind la chilie şi fiind încă noapte, m-•m
întins pe pat, am aţipit îndată şi am avut acest vis. Eram în
faţa mănăstirii Neamţu, venisem cu maşina mai mulţi
călugări pentru vizita unor personalităţi însemnate care se
aşteptau. Am Intrat în incintă, mergând spre biserica mare.
Spaţiul din faţa el era plin de flori de toate mărimile şi
culorile de o frumuseţe nemaivăzută. Unele mi-au atras
atenţia îndeosebi cu frumuseţea lor. „O să iau de la acestea

şi eu seminţe," mi-am zis şi am Intrat în biserică. în pridvor,
mă întâlnesc cu părintele Ilarie, Care mă întreabă surprins:
„Ai venit pe la noi?" „Am venit la lArbătoarea voastră," am
răspuns şi am urcat treptele deschizând uşa pronaosului. M-
am oprit aici, căci biserica era plină dc lume. Nu mai avea
peretele despărţitor între pronaos şi naos. lâ altar se zărea
un grup de preoţi şi mulţime de oameni In faţa sfintei uşi.
Am înţeles că era o nuntă, se făcea cununia. Tot restul
bisericii, de la Altar până la intrare, unde mă opri-icni. era
plin de lume, într-o ordine şi frumuseţe copleşitoare. Prin
mijloc, cărare pentru circulat, iar deoparte şi de alta, într-o
ordine desăvârşită, toţi cu mâinile în jos lângă corp cu ochii
ţintă înainte. Iar îmbrăcămintea lor, feerică, în port naţional
românesc, cu flori de toate culorile, care scânteiau ca aurul
şi argintul, iar pe cap aveau toţi cununi albe. Era o privelişte
uimitoare: frumuseţea hainelor, ordinea minunată,
atitudinea lor, toate creau o atmosferă din altă lume. Am
rămas uimit văzându-o. Am privit o vreme şi m-am retras şi
m-am aşezat într-o strană în pridvor. O inexplicabilă
mâhnire m-a cuprins că nu eram şi eu printre ei. M-am
trezit plângând nemângâiat...
29/30 octombrie 1986

Pusesem lalele, zambile şi alte flori în pământ.
Visul. Eram la o mănăstire de maici. In faţa mănăstirii
era un mic parc cu flori, în mijloc un rond mare, prin jur
câteva bănci pe care stăteau 3-4 maici. O maică a dat foc la

rondul cel mare, care ardea cu vâlvătăi.
- Dar de ce i-ai dat foc? o întreb eu nedumerit.
- Ca să fie lumină, ca să se vadă, îmi răspunde ea.
Am plecat, era o vale ca aceea de la Secu spre Branişte.
Nu mult şi mă întâlnesc cu părintele Dometie. Era fără rasă,
în pantaloni şi cămaşă, o cămaşă însă murdară, înnegrită.
- Am fost la Secu să mă spovedesc, îmi spune el. Apoi
m-am întâlnit cu turişti, care m-au fotografiat cu o floare la
piept, ca s-o aibă de amintire. M-au fotografiat, repetă el,
nişte turişti cu o floare la piept.
El însă nu avea nici o floare la cămaşă. Apoi mă întreabă
iar.
- Când vă aşezaţi la masă, voi faceţi cruce? I-am
răspuns:
- Facem, cum să nu facem! Facem şi în timpul mesei.
Ne-am despărţit şi mi-am continuat drumul. începea să
se însereze. Drumul trecea prin pădure. La un loc, în
drum stafia un păun frumos, cu coada răsfirată. Mai încolo,
încă vreo câţiva mai mici, şi apoi o mulţime de pui şi
păunite. „Ce de păuni!", zic eu; vreau să prind unul, dar nu
pot. M-am trezit...
Tâlcul: Te ocupi de flori, pentru reclamă turistică şi ne-|
lljczi cele duhovniceşti. Eşti încă mirean şi nu bun. Drumul
Alerge la vale, e seară - sfârşitul vieţii şi nu te-ai curăţit de
pa-Jmi; te stăpâneşte mândria cu puii ei cei mulţi. Trebuie
dat |bc la flori, ca să se facă lumină.
12-l3 februarie 1988. După Utrenie spre ziuă.

Vis cu multe amănunte, oameni, peisaje din care reţin
asta: ...mă aflam într-un autobuz cu multă lume, eram în
primele locuri, iar şofer era un călugăr cu barbă mare,
neagră; lUtobuzul cobora pe un drum de munte cu pantă
mare şi foarte întortocheat, cu mare viteză şi şoferul era
neatent, se uita, nd înapoi, când pe ferestre. La o cotitură,
era gata să intrăm U maşina într-un gard. Am ajuns la loc
drept. La o răscruce, aşina a luat-o spre stânga şi mergeam
pe marginea unei ape mari: malul era foarte înalt şi abrupt
şi drumul mergea chiar pe mal, nu era nici un parapet, sau
zid. Şoferul tot neatent şi cu Viteză mare şi autobuzul a
pierdut drumul şi s-a prăvălit în fluviu. Aşteptam să intre
apa înlăuntru... m-am trezit o clipă şi Iar am aţipit.
...un drum frumos, printre dealuri, văi şi munţi, cu pă-
funi şi păduri. Eram singur şi mergeam spre o localitate
Cunoscută. Deodată mă simt la câţiva metri deasupra
drumului, în văzduh, şi mergeam - pluteam cu mare viteză.
Mă uitam cum treceau unul după altul copacii, pădurile, şi
eu mă Minţeam fericit. Aşa trebuie să fi mers prin văzduh
sfinţii -
indeam eu - care s-au învrednicit de un dar ca acesta.
Deoda-i i mă opresc din călătoria aeriană, mă văd pe
pământ într-un >lesiş de pădure întunecoasă, nu se vedea
nici o cărare; mă cuprinde spaima, mă întorc pe poteca pe
care venisem, o iau Ia
ilc şi îmi fac mereu cruce zicând: Doamne Iisuse

Hristoase, I iul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse
Hrisoase... iu am trezit. Primejdii ale călătoriei
duhovniceşti...
2/3 decembrie 1989 La Prodromu
Eram de rând la slujbă. După cuvenita pregătire de
seară m-am culcat, în jurul orei 7-7:10, ca să mă pot scula la
timp. Am adormit îndată şi am avut acest vis. Când m-am
trezit, m-am uitat la ceas, era 7:20.
Parcă eram în Ţară, lângă o biserică mare, era o sărbă-
toare, lume foarte multă, biserica plină şi afară în faţa
bisericii de asemenea mare mulţime. Şi era întuneric,
beznă, voiam să intru înlăuntru, dar era imposibil, din cauza
îngheţului de lume. Deodată aud că vine stareţul mănăstirii
Grigoriu, cu o ceată de călugări. Lumea le face loc să intre,
se apropie de uşă, nu se văd decât siluetele, sărut mâna
stareţului, dau mâna cu câţiva monahi, mă amestec printre
ei şi intru şi eu în biserică. Ei au intrat în altar. Eu am trecut
la strana dreaptă, unde nu era nimeni. Biserica era ticsită de
lume, numai bărbaţi mai în vârstă, îmbrăcaţi ţărăneşte cu
cămăşi şi iţari albi. Mă uit încolo şi încoace, lumea se mişca
încolo, încoace, dar era linişte, nici o vorbă. în faţa uşii
diaconeşti, din dreapta, un monah tânăr cu o sarcină de
mantii călugăreşti şi epitrahile, le aşeza pe străini, tot o
mantie şi un epitrahil. Biserica era largă, între catape-
teasmă şi iconostas era un spaţiu destul de larg; în acest
spaţiu de la dreapta la stânga se aflau pe trei rânduri un fel
de cutii pătrate, cum sunt stupii de albine ca mărime, dar

joase, cam de Vi m, cu capace puţin bombate, unele
împodobite cu feronerie, albe de brad, noi, să fi fost 20-30
buc. în minte mi-a venii ideea: sunt oseminte de-ale
martirilor. întorc privirea spre intrare, strana arhierească
era spre mulţime şi în strană un ţăran, voinic, în vârstă, cu
mustaţă, în acelaşi costum de haine albe. Stătea aşezat şi cu
mâinile se sprijinea pe margini.
Deodată se aude de afară un sunet prelung de tulnic,
care a repetat câteva modulaţii şi apoi a tăcut. Atmosfera
era foarte solemnă, pe feţele tuturor mare seriozitate. Din
mulţime se aude un glas: „Să zică Domnul-boierul..." şi a
rostit un nume, pe care nu l-am reţinut. Se aude un glas
îndepărtat, care începe să vorbească, n-am înţeles însă ce
spunea... m-am trezit.
Tainele existenţei noastre!

Sâmbătă 3 decembrie au început tulburări civile, mani-
festaţii la Timişoara, s-au extins în Bucureşti şi toată ţara.
Organele de miliţie şi mercenari aduşi de Ceauşescu au tras
în mulţime azi 13/26 Decembrie (13 decembrie pe
calendarul vechi şi 26 pe cel nou - n.red.) ieşind de la slujbă
aflu că ieri Ceauşescu şi soţia au fost executaţi, numărul
morţilor din aceste zile fiind de câteva mii! Sicriele, tulnicul
din vis! Peste câteva zile primesc o revistă franceză cu
revoluţia din România. Pe două pagini mari sunt scrise
numai nume de morţi, iar deasupra scria: „Martirii

revoluţiei."
Visuri duhovniceşti
De mai multe ori s-a întâmplat, după unele neatenţii în
viaţa personală sau în purtarea cu fraţii, să am visuri
indicând paguba sufletească rezultată.
1. Mă aflam într-un oraş şi mergeam grăbit spre gară
de unde trebuia să iau trenul, pentru a merge undeva. Mă
apropii de gară, mai aveam câţiva paşi, dar locomotiva
pufăia, trenul plecase deja... am scăpat trenul şi mă uitam
mâhnit în urma lui.
2. Veneam dintr-o călătorie cu autobuzul, aveam un
geamantan de piele frumos, cu lucruri mai scumpe şi o
boccea cu câteva lucruri obişnuite. Am coborât din autobuz
şi când ■m ajuns în chilie, bag de seamă că luasem cu mine
numai bocceaua, geamantanul îl uitasem în autobuz, care
deja pleca-ic. Spaimă, nelinişte, telefoane să găsesc
autobuzul şi geamantanul.
Capitolul V
însemnări
Este vorba despre cuprinsul unui caiet, pe care Părintele
însuşi îl intitulase însemnări. Părintele Petroniu citea mult şi
era foarte atent cu lecturile sale. Din acestea reţinea mici
sentinţe sau fragmente mai lungi pe care le considera

vrednice de reţinut pentru sine şi foarte probabil şi pentru a
le transmite altora prin predici, cuvinte de învăţătură sau
alte prilejuri. Sunt reţinute teme dintre cele mai diverse. La
început par a fi sistematizate tematic: Dragostea, Crucea,
Rugăciunea, Lumina, Reguli de viaţă.... dar sfârşesc prin a se
aşeza foarte probabil cronologic. Le-am lăsat aşa cum le-am
aflat în caietul părintelui.
Ca şi în cazul notelor de lectură, pe care le publicăm în
capitolul următor, însemnările sunt relevante pentru
personalitatea părintelui şi pentru perspectiva dânsului
asupra întregii problematici cuprinse sau atinse de
însemnările respective, deoarece presupun o selecţie
efectuată pe baza unor criterii personale. Nu este deloc
întâmplător să vedem ce anume reţine cineva dintr-o
lectură. Părintele, ca toţi marii duhovnici, are un foarte
dezvoltat simţ al esenţialului şi al realităţilor ultime, rişte
extrem de importantă constatarea că Părintele Petroniu
aşează la un loc în însemnările sale sentinţe şi fragmente
provenite de la cei mai diverşi autori. Aceasta arată o foarte
mare deschidere şi o foarte generoasă putere de cuprindere
şi un simţ al unităţii care depăşeşte uneori graniţele
confesionale, ca să nu mai vorbim de graniţele timpului.
Intre lecturile părintelui, din care dânsul apreciază că
merită să reţină ceva în însemnările sale, vom întâlni la loc
de firunte, desigur, pe marii Părinţi ai Bisericii Răsăritului
(Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Teologul, Sf. Grigorie de
Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maxim
Mărturisitorul Sf. Simeon Noul Teolog etc), sau ai Apusului
(Origen, Sfanţul Ie-ronim, Fericitul Augustin), scriitori
bisericeşti din veacurile mai apropiate, precum Sf. Dimitrie
al Rostovului, Sf. Paisie de la Neamţ, Sf. Nicodim Aghioritul,
Ilie Miniat sau părinţi din zilele noastre: Stareţul Ioanichie
Moroi, Dumitru Stăniloae. O notă specială pentru scriitori
apuseni precum Claudel, Pierre Lot, An-dre Dcmesta, Pere
Boniface etc.
^Darvmjp, Tu. tmaX [< sfrV ,Tu siv ac* Te kuW'

• >
*U*ûa Cu\răTvr, cd mai" ,"vtrfun<U- Iu, E,Trvfr»/<.

\ uimii : £raj0£tta.
CUvuui >W lâvtuiaiolt Ho ^trt , ia*. cUayftTTa. oU
lu>j(£ciuiu . ( Sccvu.) .
t o ûcUa" râ.u'yta, dag^flitii : dau" vru *crfyt mult,

iubtofc TruUt l [Sflnw fcô*?*).
5. ku" & îuArtMi tJLu. -ftrcK~tmm*,ft*m«i' jp E(.

r "friTvev* la&um; di' n*m«; amiTvrrncb-t)' 4 E(
T; (ruat/-u u*4 -au^n' 'pti^v Ef.
&*u cta^ cniTT* t* 0/w aaotT 4tut«Jt , îi. atjUmfv

Dumnezeu dragoste este.
o-o-o
Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc!
o-o-o
Toată Legea cea nouă se cuprinde într-un singur cuvânt,
cel nui profanat în toate limbile lumii: Dragostea.
o-o-o
Aurul se lămureşte în foc, iar dragostea de Dumnezeu a
monahului în râvna şi stăruinţa lui la rugăciune. (Scara)
o-o-o
E o boală răcirea dragostei: dacă vrei să fii iubit mult,
iubeşte mult! (Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
Semnele dragostei de Dumnezeu (Sfântul Nicodim
Aghioritul, medit. 23)
1. Dacă îl iubeşti în chip firesc, nesilit.
2. Dacă păzeşti poruncile Lui.
3. Dacă îl iubeşti din toată inima, numai pe El.
4. Dacă pomeneşti des numele Domnului.
*). Dacă verşi lacrimi şi numai amintindu-ţi de El. fi.
Dacă te rogi neîmprăştiat. 7. Dacă te bucuri când suferi
pentru El. K. Dacă dragostea de El nu-i biruită de nici o

potrivnicie. I )acă dragostea ta are aceste semne, în
adevăr Iubeşti pe Domnul.
o-o-o
„Ol ce aruncă vrajbă între fraţi, nu se mântuieşte, chiar
il.u 3 ar muri de moarte martirică." (Sfântul Ciprian)
fiţawn», Ta fvnX k Sfii',Tu ştii orTi iatac f
Uxyrdr^t, (ti mai fvtrftLnaJ- iu, toraH 2t*vtri/<
(XâăaaaX k lamu/utot fu, îrc J i(U dUcu^Ta ^ -for*

-mtyu a rnpnccKa(iu iu. tavn* StăuuTvô tu*' U
ItcjjctciuLu ■ ( s ccvk) .
£ o &ucU£ răurta darxjffiui : dau" vvti â'^fr iLtbt mult,

iiUrtot muXf/ ' (sf i<nu tWCia*rr*i).
s. ItatT a> iicU^- cU* tTru^TiTUTvu.Ttafmi' p E(.
f %%iC vWh letuurru ti rxuma/ ami'TrttndU*tf (fc El *.

fe-au"ti vtrji ntirr^v^jtii^f-.
Dumnezeu dragoste este.

o-o-o
Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc!
o-o-o
Toată Legea cea nouă se cuprinde într-un singur cuvânt,
cel mai profanat în toate limbile lumii: Dragostea.
o-o-o
Aurul se lămureşte în foc, iar dragostea de Dumnezeu a
monahului în râvna şi stăruinţa lui la rugăciune. (Scara)
o-o-o
E o boală răcirea dragostei: dacă vrei să fii iubit mult,
iubeşte mult! (Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
Semnele dragostei de Dumnezeu (Sfanţul Nicodim
Aghioritul, medit. 23)
1. Dacă îl iubeşti în chip firesc, nesilit.
2. Dacă păzeşti poruncile Lui.
3. Dacă îl iubeşti din toată inima, numai pe El.
4. Dacă pomeneşti des numele Domnului.
5. Dacă verşi lacrimi şi numai amintindu-ţi de El.
6. Dacă te rogi neîmprăştiat.
7. Dacă te bucuri când suferi pentru El.
8. Dacă dragostea de El nu-i biruită de nici o
potrivnicie. Dacă dragostea ta are aceste semne, în
adevăr
iubeşti pe Domnul.
o-o-o
„Cel ce aruncă vrajbă între fraţi, nu se mântuieşte, chiar

dacă ar muri de moarte martirică." (Sfântul Ciprian)
Crucea
Crucea e scara cerului... Să iubim Crucea. Ea este clarul

pe care I-a făcut Dumnezeu prietenilor Săi.
o-o-o
Crucea este semnul nepătimirii. (Sfântul Maxim -
Ambigua)
o-o-o
Văzând Crucea, zi:
- Nu voi fi nepăsător, văzându-Te rănit!
- Hristos să sufere atâta ca să mă mântuiască, iar eu
să fiu osândit?
o-o-o
Suferinţele vieţii - floare discretă în cale, pentru a ne
aduce aminte de Domnul.
Nebunia Crucii - Lumea ar vrea să păcătuiască fără să
sufere; creştinismul ne învaţă să suferim fără a păcătui.
Crucea Domnului o vedem, despre pătimirile Lui citim,
iar noi, ticăloşii, nici o ocară nu răbdăm.
Rugăciunea
Cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt păcatului; iar

cel ce pune capăt rugăciunii, începe a păcătui (Augustin).
Ai putea să nu mulţumeşti lui Dumnezeu pentru darul

naşterii tale?
Rugăciunea e o mare putere. Cel ce se roagă are mâna
pe cârma lumii. (Sfântul Ioan Hrisosotom). Căutare amantis
est. (Augustin)
o-o-o
Doamne, dă-mi să aud şi să fac auzită imensa muzică a
lucrurilor!
Sfântul Ioan al Crucii se ruga:
- să nu-l găsească moartea mai mare peste alţii.
- să moară într-un loc unde nu-i cunoscut de nimeni.
- să moară după o îndelungată suferinţă.
o-o-o
Tăria celui ce se linişteşte este îmbelşugarea rugăciunii.
Toată suflarea, zice Proorocul,
Cânte pe Domnul peste tot locul.
Şi melcul când coarne înalţă
Ca să-L lăudăm pe toţi ne învaţă.
(Antim Ivireanul: inscripţie la melc)
o-o-o
Precum lumina intrând într-o peşteră întunecoasă o
străluceşte, tot aşa şi rugăciunea, intrând în suflet izgoneşte
toată răutatea păcatului şi pe suflet îl păzeşte curat.
o-o-o
A te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu ca cu un
prieten. Or, „Prietenul mirelui stă şi-L ascultă şi se bucură
foarte de glasul Lui."
o-o-o
Esenţialul rugăciunii acesta este: a asculta prezenţa
altei persoane, aceea a lui Hristos.
o-o-o
Formalismul - marea strâmbare a rugăciunii. Trebuie să
ai obiceiul de a te ruga, să ai rugăciunea, să devii rugăciune,
rugăciune întrupată, adică să te simţi necontenit în
prezenţa lui Dumnezeu.
o-o-o
Să stăruim cel mai mult în rugăciune căci aceasta este
ca o culme a virtuţii şi prin ea câştigăm şi celelalte virtuţi de
la Dumnezeu. Şi mai ales prin ea ne arătăm dragostea de
Dumnezeu. Şi dacă se află în noi dragostea de Dumnezeu
numaidecât îi urmează şi cele proprii ei: iubirea de fraţi,
blândeţea, nefaţărnicia, stăruinţa şi sârguinţa în rugăciune
şi simplu, toată virtutea. (Sfântul Grigorie de Nyssa)
Lumina
Eu sunt lumina lumii... (Ioan VIII, 12)

o-o-o
Voi sunteţi lumina lumii....(Matei V, 14); şi ucenicii sunt
lumină, când se aprind din lumina cea adevărată.
o-o-o
Cel ce se dăruieşte necontenit, prin iubire, lui
Dumnezeu şi aproapelui, acela, prin harul lui Dumnezeu, se
preface ca untdelemnul în lumină şi ca tămâia în mireasmă.
o-o-o
„Veniţi de luaţi lumină"! (Sfânta înviere) „Lumina lui
Hristos luminează tuturor." „Credeţi în lumină, ca fii ai
Luminii să fiţi".
o-o-o
Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi pe tot
omul ce vine în lume, Să se însemneze peste noi, Lumina
Feţii Tale, Ca într-însa să vedem Lumina cea adevărată...
Reguli deviaţA
Sfântul Augustin:
Totul să meargă spre Hristos.
Totul să pornească din dragoste.
Tot ce e în afară de acestea e zădărnicie.
o-o-o
Nu face decât ceea ce poţi oferi Bunului Dumnezeu.
o-o-o
Cuviosul Paisie de la Neamţ
- nu osândi pe aproapele, chiar de l-ai vedea
păcătuind.
- nu avea ură asupra nimănui.
- iartă din toată inima greşalele altora.
o-o-o
Facito semper aliquid operis, ut diabolus te semper
inveniat occupatum. (Sfântul Ieronim)
o-o-o
Şapte reguli:
1. Să ai pe Dumnezeu de-a pururi înaintea ochilor
(Psalmul 15, 8).
2. Ascultă neabătut glasul conştiinţei - glasul lui
Dumnezeu din tine.
3. Să ai totdeauna ochiul curat; ochiul tulbure vede
rău.
4. Vei da seama de tot gândul, omul este cum îi sunt
faptele făcute fără martor.
5. Vei da seama de tot omul cu care te-ai întâlnit: l-ai
folosit sau l-ai păgubit.
6. O faptă este bună dacă zideşte, rea dacă nu.
7. Să nu mănânci nici o bucăţică de pâine nemuncită
de tine.
o-o-o
Dă Domnului Iisus cel dintâi şi cel de pe urmă gând al
zilei.
Noii me tangere!/Rezervă cuviincioasă şi
Nihil ist sensu periculosius./Respectuoasă faţă de alţii.
o-o-o
La clevetire răspunde cu blândeţe: murdăria se spală cu
apă curată şi nu cu murdărie.
Tuns este ubique — fii stăpân pe tine pretutindeni.
Rana obrintindu-se şi patima învechindu-se, a se
vindeca cu .inevoie este.
o-o-o
De la Sfântul Dimitrie al Rostovului
- De dimineaţa până seara să fii: în rugăciune

Serafim, în lucruri Heruvim, în petrecere înger.
- Vremea în zadar nicidecum să nu o cheltuieşti, fară

numai la trebile cele de nevoie.
- Păzeşte de-a pururi înfrânarea în mâncare şi
băutură.
- Sfârşitul tuturor este moartea, la care se cade a
gândi pururea. O, omule, nu uita niciodată ceasul morţii!
Căci cine nu are grijă de moarte se va munci veşnic.
o-oo
Ioanichie Moroi, stareţul mănăstirii Sihăstria, avea
obiceiul de a repeta adeseori aceste sfaturi:
Frate, zicea el, ia aminte de sine, păzeşte-ţi mintea, şi
nu uita pe „Doamne Iisuse..."
o-o-o
Călugăr bun, spune o vorbă călugărească, nu poate fi
monahul, dacă nu doreşte să fie schivnic.
o-o-o
Frumuseţe. Acum şi-au pierdut călugării frumuseţea:
aceea adică a grăi la tot lucrul: iartă-mă!
o-o-o
Mihi solitudo paradissus et oppidum carcer.
o-o-o
Călugărul nu se bolnăveşte ca mireanul; el
binecuvântează pe Dumnezeu pentru boală şi se roagă
pentru buna ei întrebuinţare; că boala e mijloc de sfinţenie.
o-o-o
Aceasta însemnează cuvântul: „în temniţă eram şi aţi
venit la mine": a şedea în chilie şi a pomeni pe Dumnezeu
cu trezvie, necontenit, până la suflarea cea mai de pe urmă.
o-o-o
Fără îndoială, eu voi învia şi voi fi proslăvit împreună cu
Hristos: deci trebuie să mă pregătesc. (Sfântul Nicodim
Aghioritul)
Singura tristeţe care trebuie să te chinuie este aceea de
a nu fi sfânt. (L. Bloy).
o-o'o
Să nu ne temem decât de un singur lucru şi anume de a
nu pierde prietenia dumnezeiască şi de a nu socoti lucrul cel
mai cinstit şi vrednic de iubire: a ajunge prieten al lui
Dumnezeu. (Sfanţul Grigorie de Nyssa).
o-o-o
Icoană (Claudel)
Orice creştin este chipul nevrednic al Hristosului său şi
faţa pe care o arată este reflexul trivial al acestei feţe a lui
Dumnezeu din inima sa - batjocorit şi plin de slavă.
o-o-o
Tantillus homo et tantus peccator! (Sfântul Augustin)
o-o-o
Le coeur de l'homme vierge est un vase profond.
Lorsque la premiere eau qu'on y jette est impure, La mer y
passerait sans laver la souillure, Car l'abîme est immense et
la tache est au fond.
o-o-o
Dacă n-ai foame şi sete de cuvânt duhovnicesc eşti
bolnav sufleteşte, dacă nu mort de-a bînelea. Trebuie să ne
hrănim duhovniceşte în fiecare clipă, cum ne hrănim
trupeşte.
o-o-o
Zilele anilor noştri: Ca ziua de ieri Ca o strajă de noapte

Ca iarba şi ca floarea ierbii Ca pânza de păianjen Ca urma
păsării în văzduh Ca urma corăbiei pe mare Ca roua de
dimineaţă
Ca un vis Ca umbra Ca fumul Ca ceaţa.
o-o-o
Testament
Mitropolitul Antim Ivireanul rânclui în testamentul său
ca în fiecare an, în prima săptămână din luna noiembrie, să
se slujească Sfânta Liturghie astfel:
- luni, pentru toţi dascălii şi învăţătorii mei;
- marţi, pentru toţi duhovnicii care m-au duhovnicii
în viaţă;
- miercuri, pentru toţi cunoscuţii, prietenii şi făcătorii
mei de bine;
- joi, pentru slugile care m-au slujit în viaţă;
- vineri, pentru toţi cei pe care i-am amărât, necăjit,
năpăstuit sau grăit de rău.
In fiecare din aceste zile, să se dea şi milostenie câte 40

de
bani.
© ■ o-o
Suflete,
Am văzut uneori, cu un freamăt sfâşietor de trist,
sufletele animalelor, apărându-mi în adâncul sufletelor lor;
sufletul unui câine, sufletul unei pisici, sufletul unei
maimuţe, descoperindu-se deodată într-o privire şi căutând
sufletul meu cu gingăşie, rugător, cu teamă. Şi poate că mi-
a fost milă mai mult de aceste suflete de animale, decât de
acelea ale fraţilor mei, pentru că ele sunt fără de cuvânt şi
neputincioase a ieşi din semi-noaptea lor şi mai ales pentru
că sunt mai umile şi mai dispreţuite. (Pierre Lori: Le livre de
la Pitié et de la Mort)
o-o-o
Pregătire
Fiule, fară de lacrimi să nu te împărtăşeşti niciodată!
(Sfântul Simeon Noul Bogoslov),
Sit mors pro doctore (Fericitul Augustin)
o-o-o Metodă dumnezeiască
Dumnezeu cinsteşte pe slujitorii Săi prin necinste,
îi îmbogăţeşte prin sărăcie lucie,
îi slăveşte prin ocări şi batjocuri,
pentru ca omul să fie ca cerbul,
însetat de izvoarele apelor vieţii.
(Sfântul Simeon Noul Teolog)

/ o-o-o
Calea Vieţii noastre pământeşti se aseamănă cu a celor
doi ucenici spre Emaus. Cale lungă de la prima la a doua
venire, pe care noi o numim istorie. Domnul merge alături
de noi şi noi nu-L cunoaştem. O, dacă şi inima noastră ar
putea arde ca a lor!
o-o-o
Strâmbătura râsului
Iisus adesea a plâns, de râs niciodată.
Strâmbătura râsului nu-i nici omenească, nici animalică,
ci drăcească; ea n-a desfigurat niciodată faţa Domnului.
Copiii mici nu râd şi când încep s-o înveţe, o fac cu stângăcie
şi ruşine.
o'o-o
Mirosul omului
Mă miram cum câinele cunoaşte pe om după miros. Am
băgat de seamă însă că acelaşi miros, de exemplu de
sudoare, de dinţi stricaţi, etc, are nuanţe deosebite de la un
ins la altul. Pe cutare îl identific după miros, fară să-i văd
faţa, numai cât s-a apropiat de mine. Fiecare om pute în
felul lui.
o-o-o
Moartea (inscripţii)
- Mors certa, hora incerta (pe orologiile vechi)
- Sta viator! (epitaf)'- călătorule, opreşte-te!
- Să trăim ca unii care vom muri şi să murim ca unii ce

trebuie să trăim veşnic.
- Mare leac pentru viaţă este moartea! (I. Miniat)
Semnele sfârşitului (agrafon)
întrebându-L cineva când va veni împărăţia lui
Dumnezeu, Domnul a răspuns: Când cei doi vor fi unul şi nu
va mai fi nici bărbătesc nici femeiesc.
o-o-o
Sfetnicii stăpânirii
Zis-a un bătrân: slava deşartă, iubirea de bani şi
obrăznicia urmează stăpânirii.
o-o-o
Omilie de Paşti din sec. II (de la Père Boniface)
O, Pâque merveilleuse!
Impassibilité qui sort de la Passion et
Immortalité qui sort de la mort;
vie qui sort du tombeau et
guérison qui sort de la plaie;
Résurrection qui sort de la chute et
Ascension qui sort de la descente.
c'est ainsi que Dieu opère des grandes choses
c'est ainsi que de l'impossible II crée l'incroyable
afin que l'on sache que Seul
Il peut tout ce qu'il veut.
o-o-o
Tends-moi ta coupe que je boire à la source de ma vie

les mains transparentes sont les parois de ton cœur et
j'étanche ma soif au plus profond de toi.
o-o-o
Ce qu'il y a de grand ce n'est pas d'être ceci on cela mais
c'est d'être à sa propre mesure posée par Dieu
et ce sont les meules de l'humilité qui font de nous le
pain agréable a notre Seigneur et encore
l'étreinte de la souffrance
car Dieu forge a grands coups de marteau
ceux qu'il aime
pour qu'ils reproduisent lentement Sa face mystérieuse.
û-o-o
Il me touche doucement et le temps s'arrête... mes
yeux sont fermés par Sa main, mais elle était percée avant
que le monde fut et je vois au travers
et brusquement tout éclate en jets de lumière dans ma
larme tremble et danse la source de vie. (de Paul
Evdokimov).
Eu sunt, zice Domnul:

- Pâinea vieţii (Ioan 6, 35)
- Lumina lumii (Ioan 8, 12)
- Uşa oilor (Ioan 10, 7)
- Păstorul cel bun (Ioan 10, 11)
- învierea şi viaţa (Ioan 11, 25)
- Calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6)
- Viaţa cea adevărată (Ioan 15, 1)

o-o-o
Milostenia.
Precum apa stinge focul, aşa milostenia stinge păcatul.
(Eclesiastul 3, 33)
Ascunde milostenia în sânul săracilor şi ea va mijloci
pentru tine înaintea lui Dumnezeu. (Eclesiastul 29, 15)
o-o-o
Clipele sunt seminţele veşniciei. (Fer. Augustin) Veşnicie
- magna cogitatio.
Un frate s-a mâhnit asupra mea şi s-a răcit cu dragostea
şi în inimă mi s-a coborât o adâncă întristare...
Doamne, cum trebuie să fie întristarea pe care Ţi-o
produc eu în toate zilele cu păcatele mele! Nu mă lăsa,
Doamne, să Te mai întristez; sileşte-mă să fac voia Ta, să Te
bucur cu existenţa mea!
o-o-o
Inscripţii pe mumiile egiptene:
- am fost omenos
- n-am făcut să plângă pe nimeni
- am hrănit pe cel flămând
- am dat de băut celui însetat
- am dăruit haine celui gol
- oriunde m-au purtat paşii, am semănat bucurie.
o-o-o
Ce qui grandit doit grandir lentement. Rien ne surgit
soudain du neant. (Andre Demesta)
o-o'o
Sfaturile unui preot încercat
- Fii optimist, încrede-te fără rezervă în Pronia
Dumnezeiască.
- Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu,
mulţumeşte pentru toate.
- Bucură-te dacă Domnul te-a găsit vrednic de
încercare. Suferinţa este de trebuinţă şi pentru cel ce suferă
şi pentru mai binele lumii întregi.
- Nu te lega de nimic din cele vremelnice.
- Slujeşte cu toată dragostea şi dăruirea pe
aproapele; nu numai cât cere, ci mai mult; fii pildă de viaţă
creştină.
- Viaţa să-ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi
confuzii, limpede.
- Crezul tău să fie viu: viaţă, nu teorie.
- Eşti gata să mori pentru el?
- Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi. Să nu ne
înecăm în marea vieţii.
(Pr. Dumitru Stăniloae)
P.S. M-am întâlnit cu P.C. sa după ce ieşise din
închisoare. L-am rugat să-mi dea un sfat şi mi-a dat cele de
mai sus.
o-o-o
Sub milostivirea Ta ( Părintele Arhimandrit Roman B.)
„Nişte români au trecut pe la Vatra şi ne-au lăsat copilul
lor pentru trei zile; ei călătoriră mai departe. I-am dat lui
Cristofor — aşa-l chema pe băiat — o cameră, dar lui i-a fost

frică noaptea singur şi a luat cu el în plapumă icoana Maicii
Domnului din perete. Dimineaţa l-am găsit dormind şi cu
mânuţele strângând la piept icoana Maicii Domnului." (aug.
1973, Vatra Românească, America N.)
o-o-o
Kagawa - „Sfântul Francisc al Japoniei" (1888-l960) (un
mare misionar creştin)
- Nu vreau altceva decât să fiu robul Iui Hristos.
- Dumnezeu este Lumina mea.
- Dragostea: regula mea de viaţă.
- „E adevărat, întrebă el, că oamenii cruzi au prigonit
pe Ii-sus? L-au lovit şi L-au scuipat în obraz? Da! E adevărat
că El, murind pe Cruce, a iertat pe toţi răufăcătorii Săi? E
adevărat!" Atunci Kagawa îngenunche şi cu fruntea Ia
pământ se roagă: „Să fiu şi eu în stare să urmez lui Hristos!"
o-o-o
Cât de preţioasă este smerenia! Ea face din oameni
îngeri. Cât de teribilă este mândria: Ea face din îngeri draci!
Faţa Domnului
„Eu, robul lui Dumnezeu, n-am putut afla alt rai mai
dulce şi mai bun decât faţa Domnului nostru Iisus Hristos.
Acolo, fraţilor, este raiul, acolo veselia şi bucuria tuturor"
(Neagoe Basarab)
o-o-o
De ce urâţenie?
De unde-i cultul urâţeniei la unii călugări, care poartă

numele frumuseţii?
Un frate mirosea o iasomie înflorită, care îmbălsăma
curtea mănăstirii. Un altul văzându-l îi reproşează că este
păcat să miroşi o floare: „Parfumul, pe care îl folosesc
mirenii este extras din flori şi noi ştim că întrebuinţarea
parfumului este păcat".
o-o-o
Regenerare. „Minţim ori de câte ori vorbim de
regenerare, pentru că nimeni nu se gândeşte în adevăr să se
regenereze pe sine. Ideea ţâşneşte din cap şi nu din inimă.
Să ne regenerăm? Da! Dar cum să săvârşim aceasta, când
nimeni nu se căieşte de nimic?" (Unamuno)
o-o'o
Cel mai greu lucru în viaţă este a zice: nu!
o-o-o
Medii de viaţă. Există medii de viaţă diferite: aerul, apa.
O vietate scoasă din mediul ei propriu moare — peştele pe
uscat. Tot aşa şi sufletul, dacă nu rămâne în mediul cel
duhovnicesc, este omorât de duhurile cele rele. (Cuv.
Macarie)
o-o-o
Agonisită: câte comori a adunat sufletul înlăuntrul său,
atâtea vor fi descoperite şi se vor arăta în afară de trup.
Râvnă. Suntem datori să aducem în fiecare zi atâta
evlavie, cât poate firea noastră, în baza puterii ce i s-a dat.
(Sfântul Marcu Ascetul)
o'o-o
Faptă bună hrănită cu slavă deşartă — pom sădit şi udat
cu murdărie.
o-o-o
Nu trebuie să fie întristat cel chemat să moştenească
împărăţia Cerurilor.
o-o-o
Dacă suntem de ţărână, de ce ne mai alipim de pământ;
dacă suntem de un neam cu Hristos, de ce nu alergăm la
Dânsul? [Triod, Sâmbăta morţilor)
o-o-o
Dumnezeu poate totul, în afară de a constrânge pe om
să-L iubească.
o-o-o
Rugăciune. Mai bine să pierd toată ştiinţa lumii, decât
să mă lipsesc de un sfert de ceas de rugăciune. (Suarez)
o-o-o
Păcatul. Nici diavolul, nici lumea, nici trupul, nici
gândurile rele, nici patimile nu pot îndreptăţi cât de puţin
săvârşirea păcatului. (Origen)
o-o-o
Ispite. Oboseala, lâncezeala, sunt ispite. Faţă de ele
aplică regula de aur: Nu ceda niciodată! Dacă te cruţi, dacă
faci concesii oboselii, dacă scazi râvna, înseamnă că eşti
biruit de ispită; a face împotriva a ceea ce te îndeamnă
slăbiciunea momentului, iată cel mai bun mijloc de a
stăpâni slăbiciunea trupească sau oboseala. (Teofan

Zăvorâtul).
Deosebirea gândurilor. Dumnezeu este însoţit de pace
şi linişte; diavolul de tulburare.
o-o-o
Bisturiul sufletului este râvna; trebuie să te operezi
singur.
o-o-o
Vas de cinste
O omule! Mâna lui Dumnezeu este ceea ce te-a lucrat.
Deci ceea ce s-a plăsmuit de Dumnezeu, prin răutate să nu
se pângărească, prin păcat să nu se schimbe, să nu cazi cu
sila din mâna lui Dumnezeu, care te ţine şi te apără. Vas
eşti, de Dumnezeu plăsmuit, de Dumnezeu făcut: slăveşte
pe Cel ce te-a făcut! Căci nu pentru altceva te-a făcut, fară
numai ca să fii organ de bună treabă al slavei lui Dumnezeu.
(Sfântul Vasi-le cel Mare, Hexaimeron, Cuv. 2)
o-o-o
Vorba în Biserică
Sfântul Ioan cel milostiv, Patriarhul Alexandriei, pe cei
ce stăteau de vorbă în biserică îi scotea afară în văzul
mulţimii, spunându-le: „Dacă aţi venit la Biserică să vă
rugaţi, atunci deprindeţi-vă la rugăciune şi mintea şi gura,
iar dacă aţi venit numai ca să vă întâlniţi unii cu alţii, atunci
să nu uitaţi că este scris: Casa lui Dumnezeu este casă de
rugăciune, să nu o faceţi peşteră de tâlhari." (Matei 21, 13)
o-o-o
Rugăciunile, dacă nu sunt rostite cu adevărată evlavie şi

înălţare, este mai bine să nu fie rostite. Ca nu cumva
Dumnezeu să devină vreodată asemenea unui prieten
vechi, căruia nu mai ai să-i spui nimic şi adormi în faţa Lui,
rumegând gazetele. (G. Duhamel).
o-o-o
Fortuna vitrea est, turn cum splendet, frangitur. Soarta
este ca sticla, când străluceşte mai tare, se sparge.
o-o-o
Simplitate. Lucrurile simple fac pe om simplu şi este
foarte greu să fii simplu.
o-o-o
Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu frumuseţe. Şi
numai un creştinism reînnoit va putea deschide căile
frumuseţii.
o-o-o
Icoana nu ne arată numai pe Dumnezeu făcut om, ci şi
pe omul făcut Dumnezeu.
Sărbătoarea, în lume, începe cu exaltare, cu
intensitatea vieţii, după care vine amărăciunea, tristeţea şi
gustul morţii. în Biserică vine întâi amărăciunea, moartea
propriului neant, apoi negrăita bucurie, pacea iertării,
bucuria în comuniunea de dragoste divină.
o-o-o
Tradiţia este unanimă: Iubirea se naşte din rugăciune.
o-o-o
Biserica se simte bine numai când are mucenici sau

călugări.
o-o-o
Binele izolat face pe om mediocru, frumuseţea izolată îl
face nebun.
o-o-o
Preoţie. „De vezi că viaţa unui preot e îmbelşugată, că
se parfumează, că are faţa rumenă şi trandafirie... că se
îmbracă luxos şi se îngraşă de trai bun şi că bea vinuri
alese..., poţi spune despre acesta cuvântul Evangheliei:
«Uitându-mă la rod nu recunosc pomul preoţiei». Unul este
rodul sacerdoţiului, şi altui e acesta; acela e nevoinţă,
acesta petrecere, acela nu este udat cu rouă pământească,
peste acestea se revarsă din belşug râurile plăcerilor; viaţa
lui e ca un pom încărcat cu roade întunecoase." (Sfântul
Grigorie de Nyssa: Viaţa luiMoise).
Măsură. Porunca Legii vechi era să iubeşti pe aproapele
ca pe tine însuţi. Din pricina păcatului, toate ale omului s-au
vătămat şi iubirea de sine adesea este ură de sine. De
aceea, Mântuitorul rânduieşte o nouă măsură iubirii: „Să vă
iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu." Iar El ne-a iubit
fără măsură şi până la moarte pentru noi.
o-o-o
Metodă. Fii convins că totul depinde de Dumnezeu şi
stră-duieşte-te ca şi cum totul ar depinde de tine. (Ignaţiu
de Loyola).
o-o-o
Rânduială. Omule! Nu-ţi este îngăduit să trăieşti cu

indiferenţă! Mare este harul pe care l-ai primit! Pune-ţi cu
toată grija rânduială în viaţă. Unele din fapte sunt păcate,
altele pricină de păcate. Fugi de amândouă. Dacă ne vom
păzi de cele indiferente, niciodată nu vom cădea în cele
oprite... deci să nimicim totdeauna începuturile păcatelor.
(Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
Două reguli pentru viaţa de rugăciune
1. Desprindere de cele materiale, să nu fii legat cu
inima de ceva din cele trecătoare.
2. Smerenia - a nu se socoti pe sine omul că este ceva,
a-şi regăsi adevărata sa dimensiune existenţială, (un
manuscris vechi)
o-o-o
„Veşnica pomenire", care se cântă clătinând coliva
mortului, vine de la rugăciunea tâlharului celui bun:
„Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!" îi dorim,
adică, celui decedat o pomenire veşnică, anume să-l
pomenească Domnul în cereasca împărăţie - pomenirile
omeneşti sunt efemere; iar dacă îl pomeneşte Domnul, va fi
cu El în Rai şi pomenirea sa nu va avea sfârşit.
Ctitorie. Pe pereţii bisericilor, în tablourile votive,
ctitorii sunt înfăţişaţi stând înaintea tronului dumnezeiesc şi
purtându-şi pe mâini ctitoria lor. Ce adânc înţeles! Fiecare
om este ctitorul vieţii sale, pe care o zideşte zi de zi şi o
împodobeşte cu faptele, cuvintele, gândurile sale. La
înfricoşata judecată, fiecare om se va înfăţişa cu ctitoria sa

înaintea lui Dumnezeu. Este vrednică de cinstea lui
Dumnezeu ctitoria ta?
o-o-o
„Dumnezeu se plimba prin Rai"
Dumnezeu se plimbă, în plină zi, în Raiul cel
duhovnicesc al Ţării noastre. I-am văzut urmele paşilor în
smerita obşte a Sfântul Calinic de la Frăsinei; i-am văzut
lumina pe feţele cu-vioşilor celor frumoşi, din biserica
Coziei; i-am simţit dragostea în jertfa sfinţitoare a ctitorului
de la Hurez.
Dumnezeu se plimbă şi azi prin Raiul cel duhovnicesc al
Ţării noastre! Şi noi, de ruşine, ne ascundem dinaintea Lui!
Suntem goi de toată fapta bună; ne lăudăm doar cu
meritele înaintaşilor. „Adame, unde eşti? Ne strigă
Domnul!"
o-o-o
„Trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu mai des
decât respirăm, sau mai bine zis să nu facem decât acest
lucru, ziua şi noaptea. Dimineaţa şi la amiază să
binecuvântăm pe Domnul în toată vremea sau, zicând ca
Moisi, şi odihnindu-ne, şi sculându-ne, şi mergând sau orice
fel ceva făcând, această aducere aminte să ne fie spre
curăţire. (Sfântul Grigorie Teologul).
o-o-o
Semnele adevăratei iubiri faţă de Dumnezeu: Cel ce o
are:
1. Păzeşte poruncile lui Dumnezeu.

2. Are totdeauna bucurie în inimă.
3. Numai spre El se îndreaptă în toate.
4. îşi aduce necontenit aminte de El.
5. Rabdă necazurile şi duce bucuros Crucea Lui.
6. Iubeşte şi pe aproapele Său. (Tihon de Zadonsk).
Desăvârşire. Nu căuta în virtuţile omeneşti, că o astfel
de desăvârşire nu există. Desăvârşirea se află numai în
crucea Domnului. (Cuv. Marcu Pustnicul)
o-o-o
Episcopul Virilio, fost prieten al Iui Leon Isaurul şi apoi
osândit la moarte de acesta, îi scrie din temniţă, înainte de
a fi ucis: „împărate, necontenit ai cinstit pe fostul tău
prieten. Din monah m-ai ridicat la cinstea preoţiei, din
preot m-ai ridicat la cinstea arhieriei, iar acum din simplu
Episcop mă învredniceşti de cinstea de mărturisitor al
Bisericii. Mulţumesc!"
o-o-o
E bine să pătimim aici cele aspre, ca nu cumva
bucurându-ne de cele cereşti să nu mai fim cu grijă şi să
cădem în cele pământeşti. (Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
De la Sfântul Isaac Şirul:
- în toate faptele tale să premeargă neprihănirea
trupului şi curăţia conştiinţei.
- Rugăciunea celui ce ţine minte răul, e o sămânţă
aruncată pe piatră.
- Nevoitorul nemilostiv este un pom neroditor.

- în ziua în care grăieşti de rău pe cineva, socoate-te
pe sine-ţi mort înaintea lui Dumnezeu.
- Mai bună este troaca porcilor decât gura mâncăilor.
- Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul
tău.
- Toată rugăciunea în care nu se trudeşte trupul şi nu
se necăjeşte inima este ca un fat lepădat. Căci rugăciunea
aceasta este fară suflet.
- De eşti călugăr îndeletniceşte-te cu lucrurile cu care
se împodobesc călugării cei buni, iar lucrurile călugărului
sunt acestea: libertate de cele trupeşti, osteneală trupească
în rugăciune, pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, în
inimă.
- Aruncă spre Domnul grija ta şi în toate încercările
osândeşte-te pe tine însuţi, ca fiind vinovat de ele.
© ■ ©•o
Din trădarea lui Iuda şi din lepădarea lui Petru învăţăm
că pentru a se mântui cineva nu-i de ajuns numai să vrea el,
ci trebuie să fie ajutat şi de harul Iui Dumnezeu, fară de
care, Mântuirea este cu neputinţă. (Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
Ce vrei mai mult?
Eu îţi sunt tată, frate, Eu soţ, Eu casă, Eu hrană, Eu hai-
nă, ca să nu ai nevoie de nimic. Căci am venit ca să slujesc,
nu ca să Mi se slujească.
Eu îţi sunt şi prieten, şi frate, şi soră, şi mamă. Toate îţi

sunt Eu. Eu am sărăcit pentru tine şi osândit pentru tine, pe
Cruce pentru tine, în mormânt pentru tine. Sus mijlocesc la
Tatăl pentru tine, jos trimis pentru tine, te călăuzesc la
Tatăl. Toate îmi eşti: şi frate şi împreună moştenitor şi
prieten şi mădular. Ce vrei mai mult?
o-o-o
Şase cugetări ale sfinţilor
Suntem datori a ne aduce aminte necontenit:
1. De Domnul Dumnezeu, ca să ne bucurăm de
nădejdea în El.
2. De Patimile lui Hristos, ca şi noi să suferim bucuroşi
pentru El.
3. De ceasul sfârşitului nostru, ca să fim totdeauna
gata pentru el.
4. De ziua Judecăţii celei înfricoşate.

5. De muncile cele veşnice, ca să ne temem să nu
cădem în ele.
6. De viaţa cea fară de sfârşit, ca să o dorim
necontenit.
{Vechile Rânduieli monahale, p. 209-210)
o-o-o
Mai bine să taci şi să fii, decât să vorbeşti şi să nu fii.
(Sfântul Ignatie Teoforul)
Identitate
Noi care facem din Ortodoxie un stindard, aşa de

adesea uităm să fim cu smerenie creştini!
Noi, care slăvim, „îndumnezeirea" şi suntem aşa de
puţin umani!
Noi, care vorbim neîncetat de iubire şi nu ştim să ne
respectăm unii pe alţii!
(Olivier Clement, SOP. 1983).
o-o-o
Zis-a Domnul către Cuviosul Paisie cel Mare:
„Dacă monahii vor avea între ei dragoste, care este
maica
virtuţilor, şi dacă vor păzi poruncile Mele, Eu voi avea
toată
grija de ei şi nimic din cele de nevoie nu le va lipsi."
„Cine se osteneşte numai pentru sine, este ucenicul
Meu;
cine însă se osteneşte şi pentru alţii este fiu şi
moştenitor al
Meu." (Viaţa)
o-o-o
De la Sfântul Isaac Şirul:
- Smerenia aduce, chiar şi rară de fapte, iertarea
multor păcate.
- Precum este trebuitoare sarea în orice mâncare, aşa
şi smerenia în orice virtute.
- Calea lui Dumnezeu este Crucea de fiecare zi, căci
nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ.
- Din aceasta să cunoşti că te afli în grija lui

Dumnezeu, că-ţi trimite pururea suferinţe.
- Niciodată n-a lăsat Dumnezeu pe lucrătorii Săi să fie
lipsiţi de cele trebuitoare.
- Cine nu-şi supune voia lui Dumnezeu, va fi supus
potrivnicului Său.
- Negustorul stă cu ochii aţintiţi spre uscat şi
călugărul spre ceasul morţii.
- Nu lasă Dumnezeu să se apropie de zidirea Lui
puterea dracilor şi a oamenilor, ca să-şi facă în ea voia lor.
- Cei ce vor să vieţuiască în Hristos aleg necazul şi
rabdă prigonirea. Şi El le dă lor putere ca să cunoască
vistieriile Lui cele ascunse.
o-o-o
De vom lua seama la păcatele noastre, nu Ie mai vedem
pe ale altora. (Cuv. Moise)
o-o-o
- Dacă omul se prihăneşte pe sine, rabdă
pretutindenea,
o-o-o
- Când ne îngâmfam că purtăm chipul lui Dumnezeu,
să ne smerim că suntem ţărână.
o-o-o
Zis-a Domnul: Oricine săvârşeşte păcatul este rob
păcatului... Iar Fiul vă va face liberi (Ioan 8, 34). Daca cineva
va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac. (Ioan 8,
51)
o-o-o
Regulă. Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unii altora,
precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos. (Efes 5, 32).
o-o-o
Iubi rea-ura
- Cine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni...
cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.
- Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci
Dumnezeu este iubire. (1 Ioan, 3-4)
- Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială
şi tot lucru! rău. (Iacov 3, 16)
- Privegheaţi în rugăciune, dar mai presus de toate
ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că
dragostea acoperă mulţime de păcate. (1 Petru 3-4)
o-o-o
Dragostea:
- îndelung rabdă
- este binevoitoare.
- nu pizmuieşte
- nu se lauda
- nu se trufeşte
- nu se poartă cu necuviinţă
- nu caută ale sale.
- nu se aprinde de mânie
- nu gândeşte răul
- nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr.
- toate le suferă,
- toate le crede,
- toate le nădăjduieşte,
- toate le rabdă.
Nu cade niciodată! (1 Cor. 13)
o-o-o
Lacomul este rău vecin şi la oraş, ca şi la ţară. Marea îşi
cunoaşte marginile, noaptea nu-şi depăşeşte durata sa.
Lacomul însă nu respectă nici vremea, nu cunoaşte
margine, nu are vreo rânduială, ci imită silnicia focului:
toate le răpeşte, de toate profită. (Sfântul Vasile cel Mare)
o-o-o
Cine iubeşte pe Dumnezeu trăieşte pe pământ viaţă
îngerească: posteşte, priveghează, cântă, se roagă şi
vorbeşte de bine, totdeauna, pe tot omul. (Sfântul Vasile
cel Mare)
o-o-o
Păzeşte-ţi curate urechile, ochii şi mai ales inima, ca să
poţi vedea pe Dumnezeu şi să fii fericit. (Sfântul Vasile cel
Mare).
o-o-o
Dumnezeiasca iubire de oameni. Cât de mare este o
scânteie faţă de nesfârşita mare, aşa de mare este şi
păcatul in comparaţie cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Şi încă nu atât de mare, ci şi mai deosebit. Pentru că marea
oricât de nu re ar fi are ţărmuri, care o măsoară, pe când
iubirea de oameni
a Iui Dumnezeu este nemăsurată şi nemărginită.

(Sfântul Ioan Hrisostom).
o-o-o
Pasiune. Nimeni nu împlineşte cu atâta devotament
voia diavolului, ca beţivul.
o-o-o
Pricină a tuturor relelor este păcatul.
o-o-o
Aşa cum norii împiedică soarele să lumineze, tot aşa şi
patimile întunecă şi împiedică mintea.
o-o-o
Cunoştinţa. Bun este postul, bună şi cunoaşterea
lucrurilor sfinte, când devine fapt. Pentru că dacă ştii, dar
faci cele dimpotrivă, cunoştinţa devine păcat şi arvună a
iadului. Ceea ce cer nu este numai o masă modestă, ci şi
schimbarea obiceiurilor rele. (Sfântul Ioan Gură de Aur).
o-o-o
Viaţă. Să trăiţi ca unii care mor în fiecare zi.
o-o-o
Metodă. însemnează şi scrie-ţi faptele şi mişcările
sufletului, ca şi cum ar trebui să le spui altora. Şi astfel
dându-ne seama că ne-am ruşina, dacă ar fi cunoscute, ne
vom opri de a le săvârşi, ca de la nişte păcate şi de la orice
gând rău. (Cuv. Antonie cel Mare).
o-o-o
Virtute-păcat. Atât de mare putere are virtutea că este
respectată şi mult lăudată, chiar de cei care nu o practică;
tot aşa şi cu păcatul: îl osândesc necontenit chiar şi cei ce-l

săvârşesc. (Sfântul Ioan Gură de Aur).
o-o-o
Râvna de auzirea cuvintelor dumnezeieşti este semn,
dovadă a sănătăţii sufleteşti. (Sfântul Ioan Gură de Aur).
g-0-o
Sfaturi duhovniceşti. Sfântul Antonie cel Mare dădea
mereu aceste sfaturi monahilor care veneau la el: Să creadă
în Domnul şi să-L iubească pe El, iar ei să se păzească de
gândurile întinate şi de plăcerile trupeşti, să nu se
amăgească cu saturarea pântecelui, să fugă de slava
deşartă, să se roage neîncetat, să pună în inimă poruncile
din Scripturi, să-şi amintească de faptele sfinţilor ca să le
urmeze lor, să nu apună soarele peste mânie şi peste orice
păcat, să nu judece pe alţii, nici pe sine să nu se
îndreptăţească, să ne judecăm pe noi înşine şi lipsurile ce le
găsim să le împlinim.
Dacă vom vieţui astfel, vom plăcea Domnului şi vom
călca peste uneltirile vrăjmaşului.
g-o-g
De ce? Trădătorul Iuda era dintre cei 12 apostoli şi
fusese şi el chemat de Hristos. Dar nici faptul că era dintre
cei doisprezece şi nici chemarea nu i-a folosit pentru că nu
avea năzuinţă pentru virtute. (Sfântul Ioan Gură de Aur).
g-o-o
Păstorul când doarme departe de turma oilor mare

pagubă îşi pricinuieşte, pentru că somnul păstorilor este
bucuria leilor. (Sfântul Efrem Şirul).
g-o-g
Cum să-ţi păstrezi pacea sufletului (Cuv. Serafim de
Sarov)
- să nu te superi, când alţii te ofensează.
- fereşte-te de mânie în orice chip, şi ţine-ţi limba în
vreme de tulburare.
- păzeşte-te de melancolie şi fii vesel totdeauna.
(Bucuraţi-vă pururea)
- fereşte-te de a judeca pe alţii.
- fugi de răspândire, cugetă asupră-ţi, ţine tăcerea.
g-0-o
Răbdarea este semnul sănătăţii sufleteşti, la cel ce o
are. (Sfântul Isaac Şirul).
o-o-g
Semnele după care cunoşti pe omul înzestrat cu
raţiunea sunt: blândeţea, bunătatea, smerenia şi liniştea.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Geneză, 11)
o-o-o
Milostenia ne şterge păcatele, ne dă îndrăznire şi ne
pregăteşte de mai înainte desfătarea bunătăţilor celor
veşnice.
Degrabă primeşti ajutorul de Sus, dacă faci tot ce

depinde de tine, tot ce-ţi stă în putere.
g-o-o
Mare bine este pacea şi înţelegerea dintre oameni!
g-o-o
Nimeni nu-i mai puternic decât cel ajutat de mâna lui
Dumnezeu.
g-o-o
Virtutea atunci este adevărată când este unită cu
smerenia.
g-o-o
Dacă iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor, tot
aşa este şi dorinţa de a avea din fiecare lucru mai mult
decât trebuie. Dacă n-am dori mai mult nici hrană, nici
îmbrăcăminte, nici celelalte trebuinţe trupeşti, ci am căuta
numai necesarul, de multe rele ar scăpa neamul omenesc.
g-og
Necazurile şi încercările sunt cea mai bună dovadă că
iubitorul de oameni Dumnezeu ne poartă de grijă. De aceea
să nu ne întristăm când vin necazuri peste noi, ci să le
îndurăm în linişte, gândindu-ne la câştigul ce-l avem de pe
urma lor.
g-0-o
Recunoştinţă. Dumnezeu nu cere altceva de la noi decât
numai să-I mulţumim pentru ce ne face, ca pentru aceasta
să ne dea în schimb mai mare răsplată.
Să ne străduim să iubim mai mult pe cei ce ne urăsc,
decât pe cei ce ne iubesc pentru că dragostea de vrăjmaşi
ne aduce mii şi mii de bunătăţi.
o-o-o
Un om cuprins de mânie seamănă cu un nebun.
o-o-o
Dragostea de Dumnezeu merge mână în mână cu
dragostea de aproapele.
o-o-o
Nici o fericire nu este mai mare ca aceea de a fi ajutat
de Dumnezeu.
o-o'o
Obişnuinţa cu păcatul aduce atâta pagubă, că nici un
sfat nu mai are putere asupra celui deprins cu păcatul; este
dus ca un rob acolo unde voieşte diavolul.
o-o-o
Sfaturi pentru viaţă: Purtaţi-vă bine cu cei ce vă fac rău;
răbdaţi îndelung pe cei ce vă supără; să fiţi curaţi trupeşte şi
sufleteşte.
o-o-o
Secretul bunei convieţuiri a oamenilor nu stă în
orânduirea economică, politică, sau socială ce am ales, ci în
special în relaţii de bunăvoire dintre oameni. (A. Soljeniţîn).
o-o-o
Niciodată n-a lăsat Dumnezeu pe lucrătorii Săi să fie
lipsiţi de cele trebuitoare. (Sfântul Isaac Şirul)
o-o-o
Cine nu şi-a supus voia lui Dumnezeu, va fi supus
potrivnicului său. (Sfântul Isaac Şirul)
o-o-o
Calea Evanghelică - Sfântul Grigorie Teologul Să te

curăţeşti mai întâi pe tine însuţi
şi apoi să curăţeşti pe alţii;
Să devii tu însuţi mai întâi înţelept
şi apoi să înţelepţeşti pe alţii;
Să devii tu însuţi mai întâi lumină
şi apoi să luminezi pe alţii;
Să te apropii tu însuţi mai întâi de Dumnezeu
şi apoi să duci la El şi pe alţii:
Să te sfinţeşti tu însuţi mai întâi,
şi apoi să sfinţeşti pe alţii.
o-o-o
Asemănarea cu Dumnezeu, Care este Dragoste, stă în
dragostea fără măsură, fără restricţii, mereu reînnoită, faţă
de celălalt.
Leapădă cu totul orice bănuială ce se mişcă în inimă
împotriva cuiva, ca pe una ce risipeşte dragostea şi pacea; şi
primeşte cu bărbăţie orice necaz ce-ţi vine dinafară, căci
prilejuieşte răbdarea mântuitoare. Iar răbdarea dăruieşte
locuinţă şi odihnă în ceruri. {Filocalia VII, Teolipt al
Filadlfiei, p. 66)
Capitolul VI
Note de Lectură
335
Ca şi capitolul precedent acest capitol conţine fragmen-

te, însemnări, note, comentarii şi reflecţii pe marginea
lecturilor. Deosebirea este că de data aceasta fragmentele
reţinute sunt mai mari, mai consistente. Facem aceleaşi
remarci şi aici. Părintele Petroniu îmbrăţişează un orizont
foarte larg şi cuprinzător tematic dar şi autori provenind din
cele mai diverse medii. Este preocupat de pregătirea şi
misiunea preoţilor, de vocaţia şi vieţuirea monahală, dar şi
de probleme ale lumii, precum războaiele, evoluţiile
ştiinţifice, etc. Se regăsesc fragmente bogate din literatura
franceză (Pascal, Fr. Mauriac, Abbe Alard...), sunt reţinute
informaţii inedite din presa periodică sau cotidiană.
Părintele adună ca o albină, tot ceea ce consideră că
ilustrează adevărul făpturii lui Dumnezeu şi poate ajuta la
elaborarea unei atitudini sănătoase şi corecte faţă de viaţă
în ansamblul ei. întrucât în multe din textele sau discur-
surile sale apare cu poziţii critice la adresa Apusului
romano-catolic sau protestant, cititorul va fi surprins să
întâlnească numeroase fragmente preluate din autori
apuseni. Părintele preia, spre exemplu, un fragment destul
de mare dintr-o lucrarea intitulată Lecţii pentru studenţii
colegiului de pastori, semnată de C.H. Spurgeron; la fel din
lucrări consacrate suferinţei şi durerii, bucuriei sau puterii.
Am putea fi surprinşi de faptul că aflăm între notele de
lectură ale Părintelui Petroniu fragmente din presa
comunistă românească: Contemporanul (1966,1977),
Lumea (1976, 1977), Veac Nou (1975)) şi chiar din Scânteia,
336
organul central al Partidului Comunist Român (1960, 1966).

Este vorba despre informaţii privind genetica umană sau
pagubele în vieţi omeneşti făcute de al doilea război
mondial sau nivelul militarizării Europei la un moment dat
şi altele... Multe dintre acestea sunt din perioada
premergătoare instalării la Schitul românesc Prodromu din
Muntele Athos. Deşi călugăr, devotat întru totul vieţuirii
monahale, retragerii, liniştii şi rugăciunii, totuşi rămâne
deschis problemelor lumii şi se informează cu orice prilej,
prin orice mediu de informare.
Printre notele de lectură şi mai ales în ultima parte a ca-
pitolului sunt mai multe comentarii şi note foarte
consistente care nu trimit la nici un autor. Din acest motiv
— la care se adaugă elemente evidente din conţinutul
acestora — credem că ele aparţin Părintelui Petroniu însuşi,
de unde şi importanţa lor sporită. în fine, ultimele câteva
însemnări consemnează chiar câteva semne minunate care
s-au petrecut chiar cu părintele sau i-au fost direct aduse la
cunoştinţă. Cum spuneam, Părintele Petroniu reprezintă
foarte fidel chipul monahului român care refuză categoric
să îndrăznească în direcţia minunilor şi să se deschidă spre
zona aceasta a minunilor sau a semnelor minunate. Nu
avem îndoială că şi Părintele Petroniu şi mulţi dintre marii
duhovnici români contemporani lui vor fi fost beneficiarii
multor astfel de semne minunate din partea lui Dumnezeu,
dar aceştia le-au trecut sub totală tăcere. Şi în cazul de faţă
considerăm că Părintele Petroniu consemnează foarte
337
probabil pe cel mai puţin spectaculoase dintre aceste, pe

cele care sunt mai credibile şi mai accesibile minţii
omeneşti şi le duce cu el în mormânt pe cele mai directe şi
mai greu de înţeles de minte omului nedespătimit.
N0T€ de Lecturi
Vnu.1 tm T^tAagvc ^t*. tutu* a u"i"tht' n<rtu>tv*.

£Uu< dU. cdn^^JLu4c'
t/v*" -»<" 1ţ\iUA*i ^rurvn'fru avuAaMvA*{xr*svL

âû. oujû ^toHrj, . j^--J>lu?ru. m"tHjt-k," tXetu-w-*'
<K ţiîKtafc*"" ti'u^?ûiSi'. iui*/"-,' -pn?w>ii
TVcfc^-0*- mVrtfc' fcC^Wi »U -ttfJWVM -pciOfwicC

, -jx- ca/u
^j-wu. >-· Ic Oprxsyh. nu/ t^wx»
t%u--K' >ţ>UrA«. mxmxA. Aju^JttCnd. ^* uM u. ni> k

a<',
C*. rut. o.vtu» -»,■ TM*<n-#*i'm »<u< ra-^^jal^ cm-

u. <3 w
338
CX*LTN, tt uw\c<" t -îm. yiAAjru. tCtJtct.

rritAj>ew. , tm.'uJ.
Vw<to yp.tattiXju/) -t+ o^pi'cUuu caa<x^ Tnuto
itL*.***- cUctju'''H o^n,
Visul lui Faraon este icoana vieţii noastre. Anii de abun-
denţă sunt anii tinereţii, ai uceniciei şi şcolarităţii; anii de
foamete - anii bătrâneţii, ai vârstei înaintate. Să urmăm
sfatul lui Iosif: să ne alegem un bărbat înţelept, căruia să-i
încredinţăm abundenţa noastră, ca să facem provizii
îndestulătoare pentru anii secetoşi. Să ne lăsăm îndrumaţi
şi povăţuiţi de profesori şi de oameni duhovniceşti şi să
agonisim cunoştinţe temeinice, obiceiuri bune pentru viaţă;
„adună şi păstrează", ziceau Părinţii. Bună-i provizia când
vine foametea şi n-ai de unde cumpăra, trăieşti din
rezervele adunate şi nu duci lipsă.
Trebuie să te spăimânţi zilnic de lipsurile personale, pe
care în fiecare zi să le găseşti tot mai multe.
Foloseşte împrejurările în care te afli pentru a deveni
mai bun şi nu-ţi pierde vremea regretând pe cele ce nu le ai.
Cineva povesteşte că a văzut o capră legată cu o funie lungă
de un ţăruş, împrejurul ţăruşului era iarbă destulă, deasă şi
verde. Capra însă nu se atingea de aceasta, ci, alergând cu
funia întinsă, se întindea din răsputeri, gata să se sugrume,
pentru a paşte firele de iarbă pe care nu le ajungea. Aşa
suntem şi noi, dorim ceea ce nu avem şi nesocotim sau
neglijăm ceea ce avem.
339
Avem destule păcate care ne pregătesc veşnica temniţă.

Să le ispăşim de voie, făcând zilnic câteva ceasuri de
nevoinţă: studiu, canon, muncă. E puţin pentru ceea ce
merităm, dar lucrul greu, făcut cu perseverenţă, se va
îndulci prin obişnuinţă. Mihi solitudo paradisus et oppidum
carcer, Facito semper aliquid operis, ut diabolus te semper
inventat occupatum (Sfântul Ieronim)
o-o-o
Comportarea unui preot cere multă grijă: demnitate,
seriozitate, blândeţe, acestea dau un deosebit prestigiu şi
fac o fericită impresie. Lumea e politicoasă adesea din
orgoliu: ci tu ridică politeţea la înălţimea slujirii preoţeşti şi
vei avea mult de câştigat. Preotul să ştie a cruţa
susceptibilităţile altora. Cum? Stând neclintit în principii,
îngăduitor faţă de părerile celor-
lalţi, acomodându-se cu persoanele. Prejudecăţile sunt

tumori sufleteşti, trebuiesc tratate cu blândeţe, ca să nu se
cangreneze. Bunătatea e mijlocul cel mai sigur pentru
câştigarea sufletelor. Nu poţi face bine cuiva decât în
măsura în care îl iubeşti şi îi arăţi afecţiune. Respectarea
altuia să fie lege.
Biserica are nevoie deopotrivă de slujitori învăţaţi şi
sfinţi.
Trei lucruri sunt de trebuinţă unui creştin în viaţă: prin-

cipii, metode, obiceiuri. Principiul de bază din care decurg
340
toate este grija de mântuirea proprie şi a altora. Acest

principiu bineînţeles face pe om credincios. Dar credinţa nu
trebuie să fie numai raţională, ci scopul vieţii, un mod de
comportare. Să se simtă în jurul nostru atmosfera credinţei.
Dacă trăim din credinţă, o vom face vie şi în alţii. Credinţa e
raţiunea creştinului. Nu-i om cel ce şi-a pierdut raţiunea;
nu-i creştin cel ce şi-a pierdut credinţa. Nu-i raţional cel ce
nu lucrează potrivit cu credinţa. Pentru a ajunge aici,
trebuie convingere adâncă, meditaţie zilnică la adevărurile
de credinţă. Dacă un preot ar medita zilnic: „Ca creştin, n-
am alt lucru de făcut decât mântuirea mea, ca preot, aceea
a altuia; aceasta-i viaţa mea, în rest nici nu merită să mă
gândesc", atunci nu va pierde timpul în zadar şi viaţa nu-i va
fi stearpă.
Metodele de lucru sunt esenţiale. Pe improvizate şi la

întâmplare nu se realizează nimic temeinic. In activitatea
sa, preotul trebuie să-şi însuşească bine metodele Bisericii.
Grija primordială: sufletul personal, ogorul propriu. Care-i
cea mai bună metodă cu care trebuie cultivat? Rugăciunea,
pregătirea pentru Sfânta împărtăşanie, cercetarea
conştiinţei, meditarea, retragerile duhovniceşti, lectura
duhovnicească. Dacă vrem ca focul lăuntric să nu se stingă,
să-l alimentăm cu cuvintele Sfinţilor Părinţi; dacă vrem să
ne îndreptăm lipsurile, să ne cercetăm zilnic conştiinţa.
Trebuie să deprindem bune obiceiuri, o bună
deprindere este un mare sprijin virtuţii: se face mai uşor, că
341
eşti obişnuit, o faci neîntrerupt pentru aceeaşi pricină.

Obiceiuri de bază, evlavie, muncă, continuitate; acestea fac
pe adevăratul preot. Munca este expresia datoriei. Ordinea
în viaţă o înfrumuseţează. Deşteptarea dis de dimineaţă,
prezenţa la timp la slujbă, munca, oamenii, culcarea, toate
au o mare însemnătate pentru viaţă. Viaţa duhovnicească
este mult păgubită de dezordinile zilnice. Un preot, un
călugăr, trebuie înainte de orice să fie preot sau călugăr.
Cunoştinţe generale, da, dar a arăta specializare în alt
domeniu, rişti să auzi: „şi-a greşit meseria!" Oamenii judecă
aspru pe funcţionarul care nu-şi cunoaşte bine slujba sa:
„nu-şi cunoaşte meseria." Prin gura lumii, însuşi Dumnezeu
rosteşte osânda.
o-o-o
Un preot trebuie să fie născut sau să devină mare. Nu
trebuie să aibă nimic josnic, mediocru; ci de-a pururi
trebuie să fie deasupra tuturor vulgarităţilor. Asemenea
coloanelor de susţinere, preotul trebuie să aibă în toate
înălţime şi soliditate, pentru a susţine şi împodobi Biserica.
Ce face adevărata înălţare a unui suflet? Desprinderea de
lucrurile vulgare; nu numai năzuinţe, ci şi alipire de tot ce
este nobil şi mare; mărinimia, dispreţul faţă de tot ce este
murdar, grosolan, îngust, meschin. S-avem curaj s-o
spunem făţiş: este încă multă josnicie în privirile şi
simţămintele noastre.
De aceea, luptă necruţătoare împotriva defectelor
personale moştenite sau dobândite. Egoismul - iubirea
342
exagerată de sine, care te izolează de lume; lenea, care te

împiedică să faci binele pe care-l vrei. Dacă am vedea binele
pe care-! puteam face şi nu l-am făcut, suferinţele pe care le
puteam uşura şi din lene nu le-am uşurat, ne-am îngrozi -
nestatornicia, care începe tot şi nu termină nimic, care se
dezgustă de tot ce a început, care nu lasă în urmă decât
ciorne, fără formă... Fiecare om are defecte personale, care-
l împiedică să facă binele pe care l-ar putea face. Lucru
principal: să ne studiem pe noi înşine şi să ne cunoaştem
aceste defecte apoi să nu le cruţăm. Să ne cunoaştem
duşmanii lăuntrici, deghizaţi şi ascunşi şi să luptăm împo-
triva lor toată viaţa.
o-o-o
„într-o zi, povesteşte Franclin, un ţăran merse la un fie-
rar, ca să-şi ascută un topor. Dar el voia ca toporul să
lucească peste tot, cum luceşte ascuţişul. Fierarul nu ceru
nimic pentru ca să dea luciu toporului, ci numai ca ţăranul
să învârtă roata tocilei. Ţăranul începe deci să învârtă şi
fierarul apăsa cu putere fierul pe piatră, care în aceste
condiţii nu se putea învârti decât cu mari eforturi. Bietul om
plictisit lăsă mereu roata ca să vadă cum merge cu
lustruitul, apoi ceru fierarului toporul aşa cum se găsea:
„învârte, învârte, îi zise fierarul, până ce se va lustrui peste
tot, acum are numai pete." „E adevărat, răspunde ţăranul,
dar mie îmi place mai mult un topor cu pete." Morala: omul
nu duce până la capăt efortul întreprins pentru un lucru
bun; se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură.
343
o-o-o
Tăcerea, viaţa lăuntrică stă în legătura ce o ai cu Dum-
nezeu. Trebuie să taci când asculţi pe profesor; cu atât mai
mult, când vorbeşti cu Dumnezeu trebuie să taci. Şi unde
vorbeşti cu El? De aici, legea tăcerii. Tăcerea ne învaţă să
recunoaştem, să ne stăpânim, să ne biruim. Tăcerea e şi o
ne-voinţă duhovnicească pentru mântuire; o cale de
pocăinţă.
o-o-o
Convorbirile trebuie să se facă totdeauna Ia nivel înalt.
Regulă: vorbeşti bine despre ceea ce iubeşti; iar un călugăr
nu poate iubi decât pe Dumnezeu, Biserica, sufletul,
adevărul, virtutea, ştiinţa duhovnicească, binele sub toate
formele. Ex abundantia cordis os lognitur. Să cerem lui
Dumnezeu darul de a şti să vorbim despre El şi despre
lucrurile Lui. Prima calitate a unei convorbiri: bunul simţ; a
doua: buna cuviinţă creştină, potrivit cu ceea ce suntem, ca
în faţa Iui Dumnezeu şi în lumina Lui. Fiecare cuvânt rostit
să aibă înţeles şi valoare creştină. Convorbirea să fie
iubitoare faţă de cei cu care şi despre care vorbeşti. Să nu
rănim cu cuvântul pe cel cu care vorbim; să vorbim de cele
ce-i fac bine, îl bucură, să-i dăm întâietate la cuvânt. Faţă de
cei absenţi, dacă sunt acuzaţi, să facem după Lege, care
numeşte din oficiu apărători celor acuzaţi. Să fim totdeauna
printre apărători. Critica şi bârfeala nici nu trebuie atinse;
respectul să nu lipsească; apoi buna dispoziţie şi bunul gust:
nu-i îngăduit să fim vulgari.
344
o-o-o
Smochinul uscat. Smochinul era în vie: la loc lucrat,
adăpostit, nu în drum, sau la loc părăginit. Smochini în vie
sunt preoţii: creştinii din lume sunt în bătaia vânturilor.
După atâtea îngrijiri, Stăpânul are dreptul să ceară roade.
Care grădinar nu aşteaptă rod de la munca lui? Frunzele
arată puterea de vegetaţie, rodnicia solului: dar rodul unde-
i?...smochinul n-are roadă de 3 ani. Dumnezeu ţine
evidenţa de toţi anii noştri sterpi. După trei ani de
stârpiciune, porunceşte ca smochinul să fie scos afară, nu-l
lasă la infinit în stârpiciune. Cu mijlocire îl mai îngăduie, dar
numai acest an.
o-o-o
Zelul preoţesc. Misiunea preotului este să dea sufletelor
pe Dumnezeu şi pe suflete lui Dumnezeu. Nu ştie nimic cel
ce nu ştie cât de mult doreşte El să le aibă: Da mihi animaşi
Pe toate celelalte le lasă omului, dar sufletele sunt ale Lui.
îngerii văd pururea în ceruri faţa lui Dumnezeu. Călugărul -
înger în trup, orice misiune ar avea trebuie să vadă
necontenit faţa lui Dumnezeu, să se simtă înaintea Lui.
Relaţiile călugărului cu oamenii să fie îngereşti: cuviinţă,
încredere, dragoste sfântă. Să se poarte aşa fel încât să
inspire respectul celorlalţi şi o încredere fară margini.
o-o-o
C.H. Spurgeron, Lecţii pentru studenţii colegiului de pas-
tori. (Meditaţie pentru viitorii preoţi)
345
A te apuca de lucrul Domnului cu jumătate de inimă es-

te o insultă la adresa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
în zadar voi umple biblioteca de cărţi, voi organiza
societăţi sau voi întocmi proiecte dacă voi neglija cultivarea
mea proprie.
Un slujitor sfânt e o armă de temut în mâna lui
Dumnezeu.
Mâna care are de gând să cureţe pe altul, nu trebuie să
fie murdară. (Sfântul Grigorie Teologul).
Dintre toate cauzele care fac pe oameni necredincioşi,
păstorii nevrednici trebuie puşi între cei dintâi.
E îngrozitor să te pierzi la umbra unui amvon, dar cu
mult mai mult să pieri pe el.
Nimeni nu predică bine altora, dacă nu-şi predică sieşi
mai întâi.
Preotul este ceasul parohiei. Dacă ceasul meu nu merge
bine, puţini în afară de mine vor greşi din pricina lui; dar
dacă ceasul observatorului merge prost, jumătate din
capitală pierde socoteala. Aşa şi preotul. El este ceasul
parohiei: mulţi îşi potrivesc ceasornicele după el şi dacă nu
umblă bine, toţi au să umble mai mult sau mai puţin greşit
şi el este răspunzător de păcatele ce se săvârşesc din pricina
lui.
Nu vă lăsaţi batjocoriţi de diavol, ca Samson de Dalila.
Să nu fim preoţi ai lui Dumnezeu la altar şi fii ai lui
Veliar la uşa cortului întâlnirii; ci, precum spun Sfântul
346
Grigorie de Nazianz şi Sfântul Vasile cel Mare, să tunăm

când predicăm şi să fulgerăm când trăim.
Predicile apostolilor au fost foarte însemnate, dar
Sfântul Duh n-a însemnat decât Faptele.
Steaua care a călăuzit pe magi şt stâlpul de foc din
pustie nu numai luminau, ci şi mergeau înainte, călăuzeau.
Nu de rafinament ca lacheii şi coconaşii, dar şi de groso-
lănie, rudă cu păcatul, să fugim ca de viperă. Hristos n-a fost
niciodată grosolan, josnic, nepoliticos sau nedelicat.
Biserica are nevoie de soldaţi, nu de coconaşi; de lucră-
tori serioşi, nu de hoinari subţiri.
Toate bibliotecile noastre sunt un lucru gol în
comparaţie cu odăiţa noastră de rugăciune. Creştem,
ajungem puternici, biruim cu rugăciunea noastră
particulară.
Dacă nu vom putea îndupleca pe oameni pentru Dum-
nezeu, să ne străduim măcar să înduplecăm pe Dumnezeu
pentru oameni. Să facem ca Ieremia: „Dacă nu vreţi să
ascultaţi, voi plânge în ascuns pentru mândria voastră, îmi
voi topi ochii în lacrimi!
Rugăciunile noastre nu trebuie să se treacă niciodată, ci
să se avânte, să se înalţe.
Ne lipseşte cunoştinţa Evangheliei. Vorbăria este prea
adesea frunza de smochin care serveşte de acoperământ
ignoranţei teologice. (Şiruri de cuvinte sforăitoare în locul
învăţăturii adevărate şi floricele oratorice în locul cugetării
sănătoase).
347
Caii sunt judecaţi nu după hamuri şi clopoţei, ci după

sânge şi oase; aşa şi predica.
Oamenii se adună în jurul celui lucrător ca vulturii în
jurul cadavrului.
Amvonul nu este o scară pe care să urce ambiţia.
Dacă cineva n-a fost chemat la sfinţenie, n-a fost
chemat să lucreze în via Domnului.
Cum să alegi un text pentru predică? îl găseşti ca pe un
prieten: se apucă cu tărie de inima ta. Numai acela este
bun. Doctor sufficientissimus!
o-o-o
C. Hilty: Le Secret de la force, amor omnia vincit (Taina
Puterii: Dragostea), 1911, 102 p.
...vă voi spune un lucru care vă va surprinde, poate: „E
mai lesne a trăi cu Dumnezeu decât cu oamenii."
Cea mai bună afecţiune omenească, dacă n-o
alimentează dragostea dumnezeiască, moare când nu-i
deplin răsplătită. Ea este un sentiment foarte schimbător, o
formă mai fină de egoism.
în relaţiile cu oamenii, fiecare se sileşte cât mai mult să-
şi ascundă lipsurile, căci lumea e crudă şi inconsecventă.
Adesea târăşte la rău pe cei slabi, printr-o îngăduinţă, care
merge până la încurajare, apoi când răul s-a produs şi iese
la iveală, ea condamnă cu multă asprime. Căci viciile
ascunse nu vatămă, ci rod nervul vieţii celor care au
totdeauna ceva de ascuns. Nu se întâmplă aşa în legăturile
348
cu Dumnezeu, Care ne cunoaşte şi ne judecă cu blândeţe şi

îngăduinţă şi nu vrea decât dragoste şi credincioşie.
Când diavolul se apropie, nu da înapoi, ci rezistă-i, cu
linişte şi hotărâre, şi fereşte-te de nelucrare, căci atunci tot-
deauna-i pe aproape. Şi de Mântuitorul, ispititorul nu s-a
apropiat când lucra.
Cel mai puternic ajutor al diavolului este plictiseala.
Pentru asta, el ţine pregătite tot felul de distracţii, care,
departe de a ajunge scopul pentru care omul le caută, lasă
după ele un gol şi mai mare. Aici e originea multor rele.
Singurul remediu, singurul cu adevărat, este întoarcerea la
Dumnezeu. Lângă El, nici plictiseală, nici dezgust de viaţă.
Dar Dumnezeu este un Dumnezeu ascuns şi nu-L putem
simţi şi ajunge decât prin dragoste. Teologul cel mai învăţat,
filosoful, reformatorul, care nu va poseda această dragoste,
nu va contribui cu nimic la mai binele omenirii.
Telegarul care ne duce cel mai repede spre desăvârşire
este suferinţa, dar suferinţa cea primită cu dragoste din
mâna lui Dumnezeu. Fără suferinţă nu poţi ajunge Ia
adevărata dragoste. Omul care n-o cunoaşte este dur şi
rece, fără bunătate, nesimţitor la durerile aproapelui.
Sănătatea nu-i necesară pentru fericirea vieţii, ci numai
dragostea.
o-o- e>
Obstacolele dragostei:
349
Teama contrazice direct dragostea: cel ce nu iubeşte, se

teme. Sălbaticii se tem între ei; tot aşa şi animalele.
„Dragostea singură alungă frica."
îngrijorarea se ţine de mână cu teama. La care se
adaugă: vanitatea, invidia, avariţia, mânia.
Nu-i de ajuns ca omul să fie lămurit asupra valorii unei
virtuţi şi să ia hotărârea s-o practice, ci trebuie şi un
exerciţiu neîntrerupt; nici o virtute nu iese înarmată, gata
de atac şi apărare ca Palas Athena din coiful lui Zeus.
Dimpotrivă, marile virtuţi, adesea, nu sunt decât un
mănunchi de mici obişnuinţe, dobândite puţin câte puţin,
dezvoltându-se şi ajutându-se una pe alta.
Intre obişnuinţele care duc la dragoste intră aceea de a
nu critica şi aceea de a nu zice niciodată „nu" când se poate
face ceva; căci e aproape cu neputinţă să întreţii relaţii cu
oamenii pe care totdeauna trebuie să-i constrângi sau să-i
convingi cu multă greutate, adesea chiar şi pentru lucruri pe
care ei în fond le aprobă şi le doresc.
Obişnuieşte-te, chiar atunci când e vorba să zici un
„nu", să-l zici într-o formă mai îndulcită.
Faţă de toţi arată o înfăţişare iubitoare, plăcută, nu ca
la. fotograf, ci din toată inima.
Nu spune cu uşurinţă nimănui cuvânt aspru sau dispre-
ţuitor şi nu pierde ocazia să spui o vorbă bună, unde e locui.
Fii binevoitor faţă de toţi şi mai ales faţă de cei săraci şi
de cei mici: aceasta e o rază de soare pentru ei.
350
Acordă o parte de bunăvoinţă animalelor şi plantelor: şi

aceasta însemnează dragoste.
Punctualitatea şi adevărul sunt de asemeni din
domeniul dragostei. Răspunde imediat la corespondenţă.
Nu face vizite de prisos mai ales în orele de lucru ale
cuiva şi nu te zgârci a da ajutor celui ce-ţi cere, fie cât de
puţin măcar.
In toate împrejurările, fie cât de rele, caută să afli o
parte de bine, oricât de mică ar fi.
Cu cât sunt mai puţin iubitori oamenii, cu atât este ne-
cesar să-i iubeşti mai mult.
Ia pe oameni aşa cum sunt şi nu cum ar trebui să fie şi
apoi încearcă să-i faci mai buni prin dragoste.
Dacă n-ai totdeauna prilej să-ţi arăţi dragostea, cel
puţin cugetă cu dragoste faţă de toţi. Te pregăteşti astfel
pentru practicarea ei.
Când te plictiseşti, neavând ce face, gândeşte-te cui ai
putea să-i produci o cât de mică bucurie măcar, şi te vei
folosi şi pe tine.
Caută să faci câte o bucurie şi poartă-te cu multă bună-
voinţă faţă de cei umili, servitori, măturători, pe lângă care
treci zilnic cu nepăsare. Vei avea mai multă recunoştinţă
decât din relaţiile cele mai bune.
Orice muncă împlineşte-o cu dragoste: numai atunci se
întăreşte şi aduce roade adevărate.
Cu toată seriozitatea, dezobişnuieşte-te de a vorbi
despre alţii: de aici ies numai calomnii.
351
Poartă-te cu fiecare individual, nu după etichetă. Este

arta cea mai bună de a-i convinge, de a-i iubi. Presupune în
fiecare o aşezare bună, chiar dacă nu este şi vei vedea că
până la urmă va fi.
Când îţi vine un gând bun, nu întârzia deloc să-l pui în
aplicare; mai târziu, nepăsarea sau altceva te va împiedica
şi vei fi pierdut bunul prilej.
Când te simţi bolnav, slab, decăzut, copleşit sau
descurajat de viaţă, în griji sau izolare, ia sau reînnoieşte
hotărârea de a iubi. Asta îţi va ajuta. Amor omnia vincit.
Frumuseţe. Un animal nu trebuie judecat după cum

seamănă mai mult sau mai puţin cu cele pe care le îndrăgim
pentru că Ie cunoaştem, ci numai după cum a ştiut să se
potrivească la felul de viaţă pe care-l duce. Acolo unde
alcătuirea este în bună armonie cu funcţiile pe care le
îndeplineşte, acolo există şi frumuseţe. Ridicaţi la această
înălţime de vedere, pu tem spune că urâtul nu există. Dar să
nu mint, urâtul există şi încă din belşug, însă numai în
lumea morală. Lipsa de cumpătare, lenea, orgoliul prostesc
- cu un cuvânt viciul - iai.i adevăratul urât, hidoşenia.
Dincolo de această lume nu-l mai ştiu. De ce nu pot eu,
dragii mei, ca dintr-un salt să vă ridii până la acele culmi,
unde omul se pierde în infinita varietate .1 fiinţelor şi
găseşte că fiecare din ele este vrednică de admira ţie... (I.H.
Fabre, Ajutătorii omului, Editura Ştiinţifică, 1959, Bucureşti
p. 42.)
352
o-o-o
Blândeţea. Nu poţi cunoaşte viaţa duhului dacă eşti
străin de blândeţe. Animozitatea, amărăciunea, acreala
care se întâlnesc la unii, toate sunt semnele orgoliului. Ele
au gust de mândrie, care le colorează toate gândurile lor, fie
ele cât de măreţe.
Blândeţea e fiica luminii. Unde trăieşte ea totu-i lumi-
nos, şi înduhovniceşte tot ce atinge.
Blândeţea e nedespărţită de smerenie, omul plin de
sine este sensibil la cea mai mică atingere. Nu există relaţii
profunde între oameni care să nu fie întemeiate pe
blândeţe.
„învăţaţi de Ia mine că sunt blând şi smerit..." zice
Domnul.
o- 0 0
Boala. Ne este o scuză, o circumstanţă atenuantă — ne
este milă de noi înşine —, prea adesea complice al laşităţii
noastre. Trebuie să privim în faţă primejdia, ca să putem
scăpa de ea: să nu fim surprinşi de ea.
Crucea nu ne poartă, cel puţin la început. Trebuie noi să
o purtăm multă vreme. Şi când, în cele din urmă, la rândul
ei, ea ne poartă, atunci ne-am pironit pe ea cu propriile
noastre mâini, şi ceasul izbăvirii este aproape.
0-00
Cea mai tristă taină. Leproşii pe care Tu îi vindecai, erau
vindecaţi pentru totdeauna, trupul lor se însănătoşea
deplin. Şi mai uimitoare era minunea ce se săvârşea în
353
sufletele lor, îndată ce rosteai cuvintele: „Iertate îţi sunt

păcatele." Dar această minune nevăzută, ce stă în puterea
Fiului omului de a săvârşi in fiecare din noi rodul acestei
minuni nu durează fără voia noastră. El nu are nevoie de noi
pentru a ne însănătoşi trupul, dar are nevoie de noi pentru
ca inima să nu ni se reîntoarcă la stricăciune. De aceea
minunile din Evanghelii, ca şi cele care se săvârşesc astăzi,
sunt definitive; pe când păcătoşii cad de şaptezeci de ori
câte şapte, atinşi de răul de care i-a vindecat Fiul Omului.
Doamne, ar trebui să iei asupra-Ţi întreaga povară şi să fii
Stăpânul sufletului nostru, aşa cum eşti al trupului. Carnea
singură Te ascultă, cum o făceau vânturile şi marea; sângele
nostru îţi este supus, ca şi valurile pe care păşeai spre
luntrea lui Petru. Tu poţi înmulţi globulele roşii ca şi pâinile,
pentru că materia este supusă în mâinile Făcătorului său.
D.n în această inimă, abia izbăvită de boală, sălăşluieşte o
poftă cari-Ţi se împotriveşte. In zadar cobori Tu până la ea.
In zad.u umpli cu sufletul şi cu Dumnezeirea Ta, această
inimă abi.i curăţită cu însuşi Trupul Tău, cu însuşi Sângele
Tău: sub n nuşa caldă încă mocneşte o poftă, care nu
aşteaptă decât părui.i Ta absenţă, pentru a ţâşni.
E cea mai tristă taină, această putere care ne este d.u.l
împotriva Ta! Iubirea care a creat cerul şi pământul este m-
pn tincioasă în faţa poftei necurate a făpturii libere. Noi
aveam pacea Ta, tăcerea Ta, Te aveam - o minune! - însuţi
pe Tine Stătea în puterea noastră să renunţăm la această
bogăţie infim tă, dar ce ciudăţenie este ca un om, care a
354
găsit un mărgări i.n de mult preţ, să-l arunce de bunăvoie în

mare.
O, mărgăritar aruncat, regăsit în chip minunat şi lii.iji
aruncat! Şi Tu, fără să oboseşti, mereu ni-l pui în mână.
Apiu A această mână în ale Tale, strânge-o tare — chiar
dacă ar trebui *. o zdrobeşti —, ca să nu se mai desfacă,
dacă ar avea poftă, i.i s,l ţină această comoară, fie chiar
împotriva celei mai cumpliţi voinţe a ei. (Fr. Mauriac,
Dialogues avec la souffrance, Voi n vante, 1968, pp. 62-63.)
o-o-o
Durerea. ...trebuie durere. în cei care n-au suferit ai
cmU' că viaţa n-a desţelenit decât suprafaţa sufletului.
Sentimentele Im sunt fără nici un orizont. Totul în ei este
superficial, banal, Măreţia şi frumuseţea sufletelor se
măsoară cu duretoi Faţa ca şi inima se înfrumuseţează în
urma durerii.
Cele mai armonioase coarde în om nu vibrează decât
după ce au fost înmuiate în lacrimi.
Iubirea străluminează, iubirea curăţă, iubirea
înfrumuseţează, iubirea te face sfânt şi sublim. Şi dacă
durerea astăzi face acelaşi lucru, este pentru că iubirea nu
mai este aşa de puternică pentru a o face singură. (Mgr.
Bougand, De U Douleur, Paris, 1901)
o-o-o
Tăcerea. Vai de cei ce n-au cunoscut tăcerea! Tăcerea
care face rău şi care face bine, care face bine cu rău!
Tăcerea care curge ca un fluviu mare, fără cataracte, ca un
355
râu frumos plin până la ţărmuri... Tăcerea — învăţătoarea

iubirii, apropiere de Dumnezeu...
Ceea ce ţine adesea sufletele creştinilor în mediocritate
este înmulţirea eforturilor lor de suprafaţă, împrăştierea lor
în afară. „Tot răul, spunea cineva, vine din neputinţa omului
de a fi singur." De aici jocul, luxul, răspândirea, viciul,
femeile, ignoranţii, uitarea de sine şi de Dumnezeu.
Lumea de azi este agitată. Ea este vrăjmaşă tăcerii. Şi de
n-ar fi decât zgomotul din afară! Dar piedica cea mai mare a
echilibrului lăuntric vine de unde nici nu te-ai aştepta: din
Înmulţirea mijloacelor de instruire sau mai exact de a
mobila ieftin interiorul mental... Cine mai poate lupta
împotriva mirajului hârtiei imprimate - cumpărată cu câteva
parale — şi prin care se răspândesc ideile făcute gata şi
părerile, „â la sauce du jour"!?
o-o-o
Bucuria sălăşluieşte numai în cel ce iubeşte pe Dumne-
zeu şi care, pe măsura sa, deja se împărtăşeşte din marea
bucurie dumnezeiască. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi s-a
încredinţat cu totul în mâinile Lui ştie că nu i se poate
întâmpla nimic rău. Diligentibus Deum omnia cooperantur
în bonum, etiam peceata, zice Sfântul Augustin.
Dar bucuria nu-i numai o răsplată - celor ce iubesc —, ci
şi o datorie; nu numai făgăduită, ci şi poruncită, nu trebuie
numai aşteptată, ci şi practicată. Oare tristeţea nu figurează
în rândul păcatelor de moarte, ca una care aduce după sine
şi multe alte păcate?
356
Oare Sfântul Apostol Pavel nu face din bucurie o porun-

că, cum face din dragoste şi blândeţe? „Bucuraţi-vă
totdeauna, rugaţi-vă neîncetat... Bucuraţi-vă în Domnul şi
iarăşi zic: bucuraţi-vă." Bucuria e un fel de virtute, trebuie
să o practici ca pe toate virtuţile şi să te exerciţi în ea.
Să fim deci veseli, căci rară bucurie nu suntem buni de
nimic. Dacă după cunoscutul cuvânt al lui Leon Bloy, „nu
există decât o singură tristeţe: aceea de a nu fi sfinţi", să ne
amintim şi de un alt cuvânt nu mai puţin adevărat: „Trebuie
să te bucuri ca să te poţi face sfânt."
Bucuria este primul şi cel din urmă cuvânt al Evangheli
ei.(Rene Bady, La Probleme de la Joie, Fibourg en Suisse,
1983)
Despre Bucurie. Bucuria ar fi de-a pururi partea tuturo-

ra, dacă n-ar fi păcatul. Dar, vai, este păcatul şi oamenii, din
cauza lui, sunt măcinaţi de patimi: sunt mândri, răi, mânioşi
desfrânaţi, şi de aceea sunt trişti.
Sfinţii, eliberaţi de păcat, încredinţaţi în toate voii lui
Dumnezeu, sunt scăldaţi de bucurie chiar şi în încercări, ca
Apostolul Pavel, care scrie Colosenilor: „mă bucur în
lipsurile mele"; ca Bernadeta din Lourdes, care zice în faţa
morţii: „Cu crucifixul meu în mâini sunt mai fericită decât o
regină pe tron.
Ce frumuseţe dă bucuria! Stea în noaptea suferinţei,
rod al dragostei celei mari, biruinţă a Duhului, floare de
sfinţenie, cântare neauzită a inimii curate, poem negrăit al
357
celui cuprins de dragoste, cerul pe pământ. Adevărata

bucurie însă o au cei ce au plâns mai întâi şi şi-au iubit
lacrimile lor... E superficial.! bucuria celor ce n-au suferit.
Suflet creştin! Cântă-ţi poemul tău de bucurie! Domnul
este cu tine! (Abbe Allard, Sur la joie)
Ispitele. Ne urmăresc toată viaţa. Uşoare în faptele mă-
runte ale zilei, grele în unele împrejurări, hotărâtoare la
răspântii de drumuri. Sfinţii le-au cunoscut din plin. Diavolul
ştie să le varieze după vreme, ocazii, aşezare sufletească,
loc, îndeletnicire: întotdeauna urmăreşte prin ele pieirea
noastră.
Nu trebuie să te expui neînţelepţeşte în faţa ispitei. Fugi
de lecturile, de chipurile, de plăcerile tulburătoare;
veghează asupra ochilor, prin care diavolul intră în suflet, şi
mai ales veghează asupra inimii să nu se plece la
ademenirile vrăjmaşe.
Dimpotrivă, trebuie să te obişnuieşti să biruieşti micile
ocazii de lene, lăcomie, flecăreală; să nu te descurajezi când
ele-s înverşunate şi mai ales, după vreo înfrângere: adună-ţi
puterile, fugi de prilejul cu poticneală, caută pricinile căderii
şi mijloacele izbăvirii. Şi roagă-te rară încetare.
Ispitele au şi o latură buna: ne fac încrezători în puterea
Harului, întăresc voinţa care duce la biruinţă.
Roagă-te necontenit, şi mai ales în ispite. (Abbe Allard)
De mare folos sunt încercările: ne curăţă de păcate, ne
fac mai înţelepţi. (Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
358
Despre somn. Somnul este nostalgie şi dor după viaţa

dinainte de naştere: viaţă mai înţeleaptă decât viaţa
prezentă şi cu atât mai puţin neliniştitoare. E un fel de fuga
din viaţa zilnică şi viaţa n-ar fi posibilă astfel. Somnul nu-i,
cum spuneau cei din antichitate, fratele morţii, ci o
încercare de reîntoarcere în sânul matern la cald şi la
întuneric, uitând cugetările prea precise ale stării de veghe,
într-o neştire soră cu extazul, nu cu moartea.
A dormi este şi un risc, pentru că moartea nu are ore
fixe şi nimeni nu-i sigur de deşteptare, dar acest risc nu-i
mai mare decât în celelalte stări ale vieţii. El este un
compromis între teama de viaţă şi groapa morţii; de aceea
cei ce suferă îl cheamă ca pe un leac al suferinţelor, o uitare
a necazurilor, o uşurare a sufletelor.
Sunt două mijloace de a omori somnul! Remuşcările şi
rugăciunea. Ucigaşul a smuls ultimul rest ai nevinovăţiei
dinainte de naştere şi nu se mai poate întoarce la mama sa;
sfântul, puţin câte puţin, şi-a recucerit nevinovăţia sa şi nu
mai are nevoie s-o caute în somn. El s-a purificat şi simte
mai puţin ca noi truda vieţii, pentru că a domolit-o prin
renunţare. El n-are nevoie să-şi uite necazurile, pentru că
dragostea i le face uşoare şi astfel în timpul nopţilor se
poate bucura de convorbirea cu Dumnezeu.
Cel ce nu iubeşte destul este biruit de somn, somnul,
după cuvântul lui Hristos fiind sinonim cu ispita, cu slăbiciu-
nea, cu păcatul. „Privegheaţi şi vă rugaţi", le spune El
359
ucenicilor în Ghetsimani, „ca să nu cădeţi în ispită, căci

duhul este sârguitor iar trupul neputincios."
Somnul este făcut pentru cel mediocru, pentru nenoro-
citul care nu-şi cunoaşte încă greşeala, pentru toţi oamenii,
adică. De aceea, cel ce doarme inspiră teamă şi melancolie.
Ca nişte mase nesimţitoare de materie călduţă, ca nişte orbi
fără apărare. O, toate aceste pleoape închise, aceste guri
căscate şi sforăitoare, aceste frunţi fără lumină!
N-aţi trecut niciodată noaptea târziu pe străzile
luminate de lună, pustii şi tăcute, printre aceste rânduri de
case înalte, întunecate, mute, închise, zăvorâte..., fără să
simţiţi o mânie amestecată cu milă, cugetând la toate
aceste trupuri întinse, acolo înlăuntru, cameră peste
cameră, etaj peste etaj, întocmai ca nişte cadavre în
„Columbaria" unui cimitir?
N-ai simţit o imensă compătimire şi dezgust
închipuindu-ţi aceşti mii de adormiţi plutind uşor pe
întunericul neantului; toate aceste trupuri care respiră şi
sforăie în întunericul camerelor şi în inconştienţă, ca nişte
animale fricoase ascunse, ca nişte animale necurate? Şi
toate aceste mâini neputincioase, aceste picioare
nemişcate, această carne părăsită, îngrămădită, asudată,
oribilă? N-ai încercat dezgust, tristeţe, ruşine faţă de aceste
posibilităţi de a trăi anulate prin renunţarea nocturnă? Cel
puţin a treia parte din viaţă suntem asemenea animalelor;
altă treime, asemenea morţilor. Poate de aceea trezirea din
360
somn este renaştere, recucerire a adevăratei vieţi.

(Giovanni Papini: Visages découverts, filosofía somnului).
o-o-o
Vanitatea omului. Suntem aşa de încrezuţi că am vrea
să ne preţuiască toată lumea, chiar şi cei ce vor veni după
noi; şi suntem aşa de îngâmfaţi încât stima celor 5-6
persoane care ne înconjoară, ne bucură şi ne satisface.
Curiozitatea nu-i decât vanitate. Cel mai adesea nu
vrem să ştim decât pentru a vorbi despre aceasta.
Amorul propriu - iubirea de sine - nu se vrea decât pe
sine, nu se iubeşte decât pe sine. De aici vine toată arta de
a-ţi ascunde lipsurile, pentru a nu părea decât desăvârşit,
vrednic de cinste, de iubire.
Iubirea de sine nu suferă contradicţie; oricât ne-ar mic-
şora cineva defectele ca să ni le spună, totdeauna primim
cu dezgust şi cu oarecare ciudă contra celui ce ni le arată.
De aceea dacă cineva are interes să fie iubit de noi se
fereşte să facă ceva, care ştie că ne supără: ne tratează cum
am vrea să fim trataţi. Urâm adevărul? Nu ni-l spune! Voim
să fim linguşiţi? Ne linguşeşte! Ne place să fim înşelaţi? Ne
înşeală!
întotdeauna este oarecare interes în dorinţa de a fi iubit
de oameni. Astfel viaţa omenească este o continuă iluzie:
toţi se înşeală şi se linguşesc reciproc. Nimeni nu vorbeşte
în prezenţa noastră, aşa cum vorbeşte în absenţa noastră.
Unirea dintre oameni e întemeiată pe această înşelătorie şi
puţine prietenii ar rămâne dacă omul ar şti cum îl vorbeşte
361
prietenul în lipsa lui; chiar dacă ar vorbi sincer şi nepătimaş.

(Pascal, Pensées, art. V,
|>. I)
o-o-o
Noul - „mal du siècle." Oamenii de azi sunt tot mai
obosiţi, oboseala e o boală a civilizaţiei moderne. In
vocabularul bantuşilor - un trib din Africa sud-ecuatorială -
nu există cuvântul oboseală, e o senzaţie pe care ei nu o
cunosc. Munca şi condiţiile vieţii moderne sunt vinovate
numai în parte de oboseala veacului. Tulburările produse
de acestea sunt mult mai grave când sunt interiorizate.
Oamenii trebuie să înveţe s.i se destindă, să-şi deconecteze
nervii unul câte unul. Exerciţiile! Munca fizică eliberează de
„agresiunea" internă acumulai.i zilnic. [Contemporanul, 7
oct. 1966).
o-o-o
„Omul cel nou." Creştinul trebuie să aibă conştiinţa
nezdruncinată că nu este nimic mai modern decât învăţatul
a lui Hristos şi că înţelepciunea Evangheliei este veşnic nouă
si unica temelie pe care poate zidi temeinic omenirea.
Omul Evangheliei este omul iubirii. Dar iubirea nu este
apă de zahăr, nici sirop de zmeură. Iubirea este foc. Puterea
>i mărimea lui se vede în slujire. A răni şi a sfâşia poate şi o
fiară furioasă, dar numai cel ce stă pe temeiul iubirii nu
întoarce răul celui ce i-l face. Mântuitorul n-a întors
niciodată loviturile şi ocările, nu pentru că ar fi fost slab sau
laş, ci fiindcă a (om prea mare pentru a face aşa ceva.
362
Evlavia nu-i o manifestare funebră. Omul, care se şiic

moştenitor şi fiu al lui Dumnezeu, care ştie că toată lumea
i u frumuseţile ei pentru dânsul au fost create, are destule
motive să se bucure şi iar să se bucure, după îndemnul
apostolului.
Lumea poveştilor, cu prinţi şi supraoameni, oglindişi i
totuşi un fapt obiectiv. Năzuinţa, dorul omului după Paradis
ţl originea împărătească a omului, ca fiu al lui Dumnezeu.
Să nu uităm niciodată această nobleţe, originea noastră şi
că suntem răscumpăraţi, reînfiaţi de Hristos. Iar ca fii ai lui
Dumnezeu, două lucruri trebuie să ne fie cele mai fireşti: a
iubi pe Duninc zeu - Părintele nostru - şi pe fraţii noştri.
Pentru lin împăratului împăraţilor, o singură lege există:
Legea iubirii.
Există multe feluri de mărimi şi celebrităţi în lume. Pcn
tru Hristos însă, adevărata mărime este inima slujitoare.
Piatra de încercare a creştinătăţii noastre este purtarea
noastră faţă de cei mici.
Poţi să te îmbraci cu purpură şi să fii calic şi poţi trăi In
calicie având suflet princiar. Poţi să te bucuri de cinstea
unul om mare: pentru cer, aceasta nu are nici o
însemnătate, t t crede însă colegul tău de şcoală, ce crede
servitorul, ce crede săracul despre purtarea ta faţă de el,
aceea eşti tu ca om şi nimic mai mult.
De vrei să se surpe zidurile dintre oameni, străduieşte-
te să înţelegi pe aproapele tău... Purtaţi unii altora lipsurile.
363
De vrei să fii creştin: poartă-te ca Hristos... necărturarii,

săracii, vameşii şi păcătoşii i-au fost prietenii lui declaraţi.
Legea unui creştin: nu vorbi despre altul decât de bine,
nu judeca şi nu vei fi judecat. In mâna fiecărui om se află
cumpăna propriului său destin. Tăcerea este o virtute rară;
împodobeşte-te cu ea. Vrei să devii om nobil? învaţă să taci.
De la necuprinsa, îngrozitoarea, sângeroasa întâmplare
de pe Golgota, n-ar trebui să rostim cuvântul iubire, fără a
ne gândi la Hristos. Iubirea să fie cântecul inimii tale. Cine-şi
aruncă iubirea în lucruri vulgare, devine vulgar şi cu
sufletul. Cel mai mare rău ce şi-l poate face omul este să-şi
lase sufletul în paragină. Sufletul devine ceea ce iubeşte. O
iubire degradată degradează sufletul. După iubire poţi
judeca vrednicia omului. Porunca lui Hristos, să iubeşti pe
Dumnezeu din tot sufletul, este îndemn spre desăvârşire:
vrea să ne facă asemenea Lui.
Poartă-te cu toţi degradaţii societăţii, cum s-a purtat
Hristos, cu delicateţe şi prietenie, cinstindu-le demnitatea
omenească, şi vei contribui la mai binele omenirii. (Emil
I:ridler, Omul cel nou, Cluj, 1949).
o-o-o
Menirea călugărului în vremea noastră. Călugărul nu
trebuie să-şi închipuie că, într-o vreme de haos cum e a
noastră, singurul său rost este să păstreze nişte practici
vechi. Desigur aceste practici şi obiceiuri sunt necesare, ele
îşi au valoarea lor, întrucât ne ajută să trăim Taina lui
Hristos cu o umştiinţă mai liberă. Trecutul trebuie să
364
supravieţuiască şi călugărul este paznicul trecutului. Dar

mănăstirea trebuie să fie altceva decât un muzeu. Dacă
monahul nu face decât să menţină în picioare nişte
monumente de artă sau să păstreze nişte documente de
literatură sau de gânduri, care fără de el ar pieri,
268 lS
apoi el nu este ceea ,. ^
în jurul lui.
Călugărul nu <*) \
chiar religia sau Con,
lume aducerea amin ze în lume, Dumn. monahi-'
E)impotri\.i să se păstreze viu pi în veacul no luptă
culturală şi po monah, un om al Dumnezeu şi nuni.i
adevărat ceea ce esu călugărească şi în crcju 1969/1)
Temeiurile viqij tul sunf cele trei personale. Cel ic nu

oamenilor şi im-şi siJ orice religie, chiar iIj pre cele
religioase. Ati rară cealaltă esir urlu îndeamnă Ia_ inilosni
pătimaşe, nul-i adrvM interes, minciunA »1 <i|
în împ>linii. .·
cele trei virtuţ In
fa bine oamînUt <|« învierii viitoai ·
Exemplul Iul l| nim asemenea «m Hi jdesea nu le St*\*
I* dragostei, în *n i
365
apoi el nu este ceea ce trebuie să fie. El va pieri cu cele

ce pier în jurul Iui.
Călugărul nu există nici pentru a păstra orice altceva,
chiar religia sau Contemplaţia. Rolul lui nu-i să menţină vie
în lume aducerea aminte de Dumnezeu. Ca să trăiască şi să
lucreze în lume, Dumnezeu nu depinde de nimeni, nici chiar
de monahi! Dimpotrivă, rolul călugărului în vremea noastră
este să se păstreze viu pe sine însuşi, prin unirea sa cu
Dumnezeu.
In veacul nostru, în care toată lumea este târâtă într-o
luptă culturală şi politică, prima datorie a monahului este să
fie monah, un om al lui Dumnezeu, un om care trăieşte din
Dumnezeu şi numai pentru EI. In felul acesta, el va păstra cu
adevărat ceea ce este de preţ şi vrednic să trăiască în
tradiţia sa călugărească şi în creştinism. (Thomas Merton,
Collect. cisterc, 1969/1)
Temeiurile vieţii creştine. Rugăciunea, milostenia şi pos-

tul sunt cele trei lucrări fundamentale ale vieţii creştine
personale. Cel ce nu se roagă lui Dumnezeu, nu vine în
ajutor oamenilor şi nu-şi stăpâneşte firea prin înfrânare
este străin dc orice religie, chiar dacă toată viaţa ar fi
cugetat sau vorbit despre cele religioase. Aceste trei sunt
strâns legate între ele şi una fără cealaltă este nelucrătoare.
Dacă rugăciunea noastră nu ne îndeamnă la milostenie şi nu
duce la domolirea firii noastre pătimaşe, nu-i adevărată, ci-i
366
neputincioasă; este amestecată cu interes, minciună şi

amor propriu. Tot aşa şi celelalte în parte.
In împlinirea acestor trei datorii creştineşti se
întrupează cele trei virtuţi teologice: Roagă-te lui
Dumnezeu cu credinţă, fa bine oamenilor din dragoste,
biruieşte-ţî firea în nădejdea învierii viitoare.
Exemplul lui Hristos. Scopul vieţii creştine este să deve-
nim asemenea cu Hristos. Dar poruncile Evangheliei
oamenii adesea nu le înţeleg sau Ie înţeleg greşit. De
exemplu porunca dragostei, în numele căreia s-au făcut
atâtea greşeli.
Cugetarea la viaţa lui Hristos ne poate da o cale sigură:
înainte de a lua o hotărâre de seamă pentru viaţa personală
sau socială, cugetă ia Hristos, pătrunde-te de prezenţa Lui şi
te întreabă: ar putea El să lucreze astfel? Ar aproba sau nu
El această faptă? M-ar binecuvânta El sau nu, dacă aş face-
o? Acest control nu dă greş niciodată.
în situaţii grele, gândeşte-te la Hristos. Vezi-L viu aşa
cum este în adevăr, împovărează-L cu toată greutatea
îndoielilor tale, El mai înainte a primit să o ia asupra-Şi ca să
te ajute să ocoleşti răul şi să lucrezi adevărul.
Dacă toţi oamenii, în caz de îndoială, ar folosi această
metodă, ar fi deja începutul celei de a doua veniri şi o bună
pregătire pentru înfricoşata judecată a lui Hristos. (VI.
Soloviev, Foundaments spiritueh de U vie).
Orient — Occident
367
Apusul este mai practic, mai juridic, mai logic; Răsăritul,

mai mistic, mai speculativ şi are o concepţie
sintetică despre viaţă.
Ortodoxia se caracterizează prin: organizarea sa biseri-
cească - sinodală -, rolul foarte mare al monahismului,
evlavia pentru icoane,importanţa primordială dată Sfintei
Liturghii.
Acestea decurg din ideea dogmatică a Ortodoxiei că
Sfântul Duh lucrează permanent în om, că Sfântul Duh
sălăşluieşte şi mărturiseşte în totalitatea vieţii şi trăirii
religioase.
o-o-o
Athosul şi Filocalia - două bastioane de credinţă, care
au susţinut unitatea de credinţă de-a lungul veacurilor, prin
încercările pe care le-a trecut.
Dar Ortodoxia suferă de o întreită povară: de imobilism,
neunire şi izolare voluntară (Daniel Rops, Les Chretiens, nos
freres)
Unirea Bisericilor. Pentru realizarea ei sunt necesare
multe colocvii, lungi lecturi în căutarea adevărului, pentru
stabilirea unei baze, pe care să se desfăşoare noua viziune,
noua sinteză.
Dar scânteia de lumină va ţâşni deodată, într-un mo-
ment în care nici nu te aştepţi. Un astfel de rezultat al
harului însă nu trebuie aşteptat rară un răbdător examen al
problemelor noastre şi fară o stăruitoare purificare a
concepţiilor noastre teologice.
368
Nu trebuie să ne întrebăm dacă pe această cruce vom

sta trei ore sau trei ani; dacă răstimpul dintre Cruce şi
înviere va fi trei zile sau trei veacuri, ni-i destul să ştim că
astfel de înviere nu se săvârşeşte fară cruce şi că o astfel de
Cruce nu poate să nu aducă înviere.
Apoi trebuie apropiere în rugăciune, în dragoste, în acţi-
une comună; apropiere în adevăr, în duh, în inimă, Treime
consubstanţială şi nedespărţită a adevărului, a dragostei şi
a faptei, treime care poate înfrunta toate tensiunile, după
cum zice Eclesiastul: „Funia împletită în trei nu se rupe
uşor" (4, 12). Episcop Alexis, în Messager Patr. Ruse, 1937,
p. 71
o-o-g
Vechimea omului pe pământ. Până vom avea răspunsul
ştiinţei asupra originii omului - dacă va veni vreodată -
mereu vom sta în întuneric...
Dar această stare de provizorat n-are de ce tulbura
sufletul creştin. Ce importanţă are în fond pentru El, durata
exactă care ne desparte de naşterea tatălui nostru comun
Adam? Durata exactă pe care a străbătut-o de la cădere
până \w Răscumpărare? Aici e un mister de nepătruns, ca şi
taina duratei care ne desparte de ziua cea din urmă, când se
vor plini toate. Ne-am socoti deplin despăgubiţi de această
adâncă ignoranţă, dacă ne-ar fi dat să ştim că în nici o clipă
din lungul şir de milenii dăruiţi omenirii, adorarea,
rugăciunea şi dragostea n-a cunoscut şi nici nu vor cunoaşte
eclipsă totală, întrerupere completă. în ce mă priveşte,
369
socot că nu-i locul să ne îndoim dc continuitatea adorării,

rugăciunii şi dragostei în sânul neamului omenesc. Această
întreită continuitate este ceea ce justifică creaţiunea; ea e
aceea care consolează pe Creator pentru revolta şi uitarea,
cu care neîncetat I se desfigurează opera, în sânul
popoarelor celor mai mizerabile şi mai degradate există
suflete foarte frumoase, bineplăcute lui Dumnezeu. Eu cred
că au fost totdeauna pe pământ adoratori, rugători şi
iubitori, îmi place să-mi închipui de la căderea lui Adam
până la alegerea poporului lui Dumnezeu, un şir neîntrerupt
de Patriarhi, trecându-şi din generaţie în generaţie, timp de
secole, învăţătura şi făgăduinţele. Şi atâta i-a fost de ajuns
lui Dumnezeu.
In vreme ce pământul, de nenumărate mii de ori se în-
vârte în jurul soarelui, multe crime se săvârşesc pe
suprafaţa lui; multe ţipete bestiale, multe tânguiri de
durere şi deznădejde, blesteme multe urcă de pe planeta
aceasta cu ciudate destine către cerurile înspăimântate, dar
vocea cucernică a singurătăţilor, unde se roagă câţiva
oameni simpli şi buni, acoperă lesne şi blestemăţii şi vaiete;
în fumul câtorva jertfe, fir subţire fi albastru ce se urcă în
boarea calmă a zorilor ori amurgului, poartă în el o
mireasmă atât de puternică, încât curăţă toată duhoarea
crimelor. (Pierre Termier, Bucuria de a cunoaşte)
o-o-o
Creştinismul. Creştinismul tuturora este mai întâi creş-
tinismul fiecăruia dintre noi. Creştinismul este religia de
370
lăuntru sufletesc, de convingere şi de atitudine sufletească,

este credinţa, bucuria în virtutea fiecăruia. El însemnează şi
poate ca religie atâta cât este posesiunea, gândul şi fapta
fiecăruia dintre noi. Pentru a-l propovădui altora, el trebuie
făcut bunul sufletesc din noi. Trebuie înţeles bine acest
fapt. Trebuie cugetare, simţire, căldură, puterea ta însăţi;
trebuie să faci pe llristos Mântuitorul şi învăţătorul tău
personal, prin apropierea ta însăţi de El, prin înţelegerea ta
personală cu El, prin purtarea de către tine însuţi a Crucii
Lui, prin mărturisirea şi trăirea credinţei şi învăţăturii Lui.
Daca nu L-ai făcut întâi al tău, nu-l poţi face al nimănui!
(T.M. Popescu)
o-o-o
Perspective în genetica umană. Creierul parietal este un
organ al amintirilor, în timp ce circumvoluţiunile de la baza
creierului sunt organismul superiorităţii eticii şi morale a
omului.
Pentru a întrevedea viitorul omului este deosebit de im-
portant să subliniem recentele demonstraţii antropologice,
din care rezultă că în regiunile unde pe suprafaţa internă a
craniului osos există încă adâncituri şi ridicaturi ca şi cum ar
fi fost imprimate de degetele unei mâini (impresiones
digitorum), însemnează că circumvoluţiunile ce se sprijină
pe aceste şanţuri sunt în plină evoluţie. Cum la om aceste
impresiuni sunt cele mai pronunţate la baza endocraniului,
însemnează că evoluţia viitoare a omului este de întrevăzut
numai în direcţia etică şi morală, adică unde sunt localizate
371
aceste însuşiri superioare şi specifice omului. (Dr. G.

Stroescu, Scânteia din 12 şi 13 oct./1966).
Asceză pnevmatică. Trebuie înduhovnicite legăturile

dintre noi. Să trăieşti zilnic bucuria de a te întâlni cu un om.
Şi într-un tâlhar să vezi un sfânt în devenire. Metoda de a
câştiga pe cineva: să-i pui înainte lucrurile sale cele bune.
Proverbul vechi trebuie răsturnat: „tăcerea este de argint,
vorba este de aur" -Xoyoţ-ul -, fiecare cuvânt să fie o
prăpastie de înţelepciune.
Călugărul - mucenicul cel de toate zilele. Trebuie să
trăim zilnic această mucenicie şi în mărunţişurile vieţii
zilnice. Să învăţăm sfinţenia asprimii, sfânta dulceaţă a
ocării, sfinţenia disciplinei, tăierea voii în tot ce faci, cu
discreţie, numai tu s-o ştii.
De unde iuţimea monahului? Infrânarea şi nevoinţele
dacă se fac numai pe dinafară, ne fac ca o oală cu capac
pusă la foc. Disciplina pe dinafară ne face sensibili:
refularea. Trebuie o asceză pnevmatică, o lucrare lăuntrică;
să ne lucrăm dinlăuntru în afară şi nu invers, cum facem de
obicei. Lucrarea pe dinafară e pruncească, rămânem cu ea,
în mintea copiilor până la bătrâneţe.
Noi suntem arvuna vieţii viitoare, de aceea ni se cere o
seriozitate excepţională.
o-o-o
Neorânduiala este marea nelegiuire faţă de sufletul
propriu. La Voroneţ, în gura balaurului se văd şi multe
372
culioane călugăreşti. Cercetează-te zilnic, prelucrează-te cu

atâta grijă încât stareţul şi duhovnicul să-ţi fie de prisos. Să
ne aducem aminte mereu de marele nostru prieten: îngerul
păzitor.
Ascultarea este şcoala libertăţii: să treci totdeauna de
partea călugărului din tine, în lupta lăuntrică. Prefacerea
omului trupesc în om duhovnicesc este o mare minune.
Mare pace aduce conştiinţa că trebuie să te biruieşti
mereu. Trebuie să-ţi fii dădacă duhovnicească, să te înveţi
mereu. (Ieroschim. Daniil, Cuvânt către obştea Slatinei)
o-o-o
Mistica ortodoxă. Sunt creştini care socot că mistica
este străină de creştinism. Mare greşeală! Mistica este
proprie creştinismului, nu se poate creştinism fară mistică.
Câteva mărturii:
Dumnezeu este ascuns, inaccesibil simţurilor... se poate
viaţă creştină fară Dumnezeu? Credinţa în Dumnezeu însă
este mistică.
Rugăciunea este temelia religiei, legătura tainică a omu-
lui cu Dumnezeu. Cel ce se roagă este convins că stă în faţa
lui Dumnezeu, nu vorbeşte în vânt. A te ruga însă este un
lucru tainic, mistic. Rugăciunea conştientă este mistică.
în centrul rugăciunii obşteşti stau Sfintele Taine: Bote-
zul, Sfânta Euharistie - cea mai mistică dintre toate. Se
poate viaţă creştină fară Sfintele Taine? Ele însă sunt
mistică pură şi cel ce le primeşte este mistic.
373
Creştinismul nu poate exista fară această mistică funda-

mentală şi inevitabilă. E un minimum universal şi
obligatoriu pentru tot creştinul. Comuniunea cu Dumnezeu
în rugăciune şi împărtăşirea tainică din Harul său prin
Sfintele Taine sunt trăsături esenţiale ale creştinismului.
Dar aceasta e mistică. Mistica este viaţa în Dumnezeu...
Mistica Ortodoxă este străină de extremele şi
denaturările celei catolice: rugăciune entuziastă,
contemplaţie imaginativă. Rugăciunea ortodoxă este plină
de căinţă, smerită şi rară imagini.
Reproşul făcut misticii ortodoxe că îndepărtează pe om
de la preocupările sociale nu este adevărat. Toţi marii sfinţi
au avut o intensă şi rodnică activitate obştească. Dar oare
cei retraşi din lume nu-s folositori obştii? Zece drepţi care
se roagă ajung pentru a salva omenirea. Sodoma nu i-a
avut.
Mistica este o necesitate a creştinismului ortodox.
Rugăciunea şi Tainele sunt temeliile pe care creştinul îşi
clădeşte mântuirea, (t Partene de Leucia - Bulgaria, în
Duhovna Cultura, 1953)
o-o-o
„Arătai că ruşii, care se cred mai presus decât toate po-
poarele creştine, trăiesc de fapt mai rău ca păgânii.
Mărturisesc Legi de dragoste şi săvârşesc atrocităţi pe care
nu ai putea să le vezi nicăieri în altă parte; postesc, dar se
îmbată ca porcii; merg la biserici şi acolo se înjură între ei.
Sunt atât de inculţi în ale credinţei, că la noi un copil de
374
cinci ani ştie mai mult decât preoţii lor. Din şase ruşi e o
minune dacă găseşti unul care să ştie Tatăl nostru. Am
întrebat odată pe o bătrână evlavioasă, care-i cea de-a treia
persoană a Sfintei Treimi şi mi-a răspuns că c Sfântul
Nicolae şi cu adevărat sfântul acesta e Dumnezeul ruşilor;
îţi vine să crezi că nici nu cunosc pe altul. Nu în zadar, în
1620, un teolog din Upsala a luat ca subiect de teză: „Sunt
oare moscoviţii creştini?
Nu ştiu unde aş fi ajuns dacă Ţareviciul, care mă asculta
tare liniştit (şi liniştea asta mă înfuria mai mult decât toate),
nu m-ar fi întrerupt.
- De mult ţineam să te întreb dacă dumneata crezi în
Hristos?
- Cum dacă cred? Alteţa voastră nu ştie că noi
luteranii...
- Nu vorbesc de luterani, ci de dumneata. Am stat de
vorbă cu dascălul d-tale Leibnitz: el se ferea să-mi răspundă,
o încurca, şi am ajuns la încheierea că nu credea cu
adevărat în Hristos. Dar Dumneata?
Mă privea fix. Lăsai capul în jos şi-mi adusei aminte de
toate îndoielile mele, de convorbirile mele cu Leibnitz, de
neîmpăcatele contraziceri dintre metafizică şi teologie.
- Gândesc, zisei, ferindu-mă şi eu pe cât puteam, că
Hristos este cel mai drept şi cel mai înţelept dintre
oameni...
- Şi nu Fiul Iui Dumnezeu?
- Toţi suntem fiii lui Dumnezeu...
375
- Şi El e ca şi noi?
- Nu voi să mint şi am tăcut.
- Iată, zise el atunci cu o înfăţişare pe care n-am mai
vă-zut-o niciodată la dânsul. Sunteţi tari, cinstiţi, glorioşi.
Toate sunt de partea voastră. Dar voi n-aveţi pe Hristos. Şi
de ce aţi avea voi nevoie de El? Voi vă mântuiţi singuri. Noi,
ăştia suntem simpli, calici, goi, beţivi, împuţiţi, nişte
sălbateci aproape, mai răi ca vitele şi cădem într-una. Dar
Hristos, Tatăl nostru, e totdeauna cu noi şi cu noi va fi până
la sfârşitul sfârşiturilor. De El vom fi noi mântuiţi...
Vorbea de Hristos cum vorbesc mujicii, ca şi când Hris-
tos ar fi fost al lui..." (D. Merejkovsky, Antechrist p. 206)
...n-au avut loc în Casa de oaspeţi. Casa de oaspeţi plină

e sufletul omenesc. Este destul loc pentru multe lucruri în
sufletele noastre. Ca şi acele adăposturi deschise pentru
toţi, pe care le au târgurile orientale, şi noi suntem deschişi
către tot ce are o aparenţă de atracţie sau plăcere. Şi
mulţimea intră, ne copleşeşte, ne absoarbe. Mulţime de
gânduri, mulţime de dorinţe, mulţime de îndeletniciri
pământeşti, mulţime de treburi, mulţime de patimi: toate Ia
un loc. Şi când Iisus vine, e prea târziu, nu găseşte loc...
E dreptul preotului să trăiască de Ia altar, dar vai de
preotul care nu trăieşte pentru altar.
Lui Iisus îi plăcea să Se roage pe munţi. Evanghelia ade-
sea ne spune: „El se retrase singur pe munte..."
376
în adâncul nopţii, Iisus, singur pe munte, aducea marea

jertfa universală. Şi obscura planetă se învârtea sub
picioarele Lui; astrele urmându-şi rondul lor de noapte îl
priveau ca slujitori atenţi în jurul stăpânului lor. îşi plimbau
slava lor în jurul punctului din spaţiu unde zăbovea
Creatorul lor.
Iisus Se ruga în munte şi ucenicii se luptau cu furtuna pe
lac. Şi fiindcă erau în primejdie, El veni îndată. Aşa face şi cu
noi. El va veni pe apele acestei mări furtunoase - viaţa
noastră, sufletul nostru şi va zice: Eu sunt, nu te teme! şi
îndată barca va sosi la ţărmul veşniciei, spre care Hristos
mână vasele noastre cu sufletul rugăciunilor Sale. (A.D.
Sertillange, Jesus).
0-0-0
Mesajul Athosului. în fiecare an, de Schimbarea la faţă a
Domnului, călugări şi pelerini se urcă în vârful muntelui Ai
hos. Acolo, într-un mic paraclis, se slujeşte solemn
priveghere;! sărbătorii şi la revărsatul zorilor se săvârşeşte
Sfânta Liturghie. Până departe, navele de pe mare văd
lumina unui uriaş hu triumfal, aprins în faţa bisericuţei.
Flăcările, care joacă în vân tul dimineţii şi în cerul purpuriu,
încearcă să ajungă la stele, ne trimit un mesaj foarte diferit
de acelea pe care le primim de la sateliţii artificiali, pe care
ştiinţa omului i-a pus să se roteasi a în jurul pământului.
Desigur, e firesc şi legitim ca mintea omenească să încerce
să exploreze cosmosul. Dar în acest caz, ea trebuie să se
gândească ce va găsi acolo. El trebuie să prevadă că vidul în
377
care şi-a aruncat mintea sa riscă să pună în schimb

stăpânire pe inima sa. Atâta vreme cât lumina minţii
noastre va răsări numai în spaţiile infinite, adâncimile
cosmice nu voi reflecta nimic altceva decât propriul nostru
vid. Dar când vot veni din ceruri în inima noastră, focul şi
lumina — nu lumina soarelui şi a stelelor, ci aceea care a
schimbat pe Hristos pe Tabor atunci omul, puternic de
dragostea pe care Dunim zeirea a aprins-o în el, va schimba
la faţă toată făptura. Amin ea golul omului nu-l va mai
înconjura, nu-l va mai năpădi din afară. Dimpotrivă acest
gol, luat asupra-Şi de Dumnezeu, Care „S-a golit pe Sine"
din dragoste pentru om, va deveni o plinătate infinită.
Da, credinţa este încă întunecată. Dar tocmai în
noaptea nopţilor, în noaptea de Paşti — trecerea mării Roşii
-, omul urmează pe Domnul, Care înviază din mormânt, cu
iadul în însăşi centrul fiinţei sale, pentru a apărea pe cerul
lăuntric, care se deschide de acum înainte în inima
propriului său neant. Lumina Taborului este Lumina învierii.
Sensul Athosului este I ăina Paştelui. Flăcările care ard în
noaptea de vară în vârful muntelui sfânt vestesc tăcut
mesajul dragostei lui Dumnezeu faţă de om, faţă de om în
Hristos. Lumina care a strălucit peste noi toţi, „pe faţa lui
Iisus Hristos", lumina care răsare în inimile noastre în ziua
Eternităţii. Lumina Athosului este lumina /,ilei celei
neînserate.
Dar dacă în vreo epocă viitoare, flacăra focului simbolic
va înceta să se mai arate pe Munte, ca semnalul care vestea
378
căderea Troiei, atunci noi vom şti că timpul luptei a sosit, un

limp teribil în care stâlpul de nor şi de foc va trebui să se
înalţe în propriile noastre inimi, pentru a ne conduce afară
de haosul de foc şi de apă, care înconjoară celălalt stâlp,
stâlpul morţii, cu care lumea s-a hotărât să parodieze
semnul glorios al Domnului, semnul ieşirii din Egipt spre
împărăţia Vieţii." (Thomas Merton, rev. Contacts, nr. 30 /
960)
g-o-o
Carte de drum. Era un vechi obicei sihăstresc ca un si-
hastru să ceară înainte de moarte de la arhiereu şi de la
stareţul său o scrisoare de iertare, numită carte de drum
către cele veşnice. Când murea un sihastru, această
scrisoare de drum i se punea pe piept în mâna dreaptă, şi
era îngropat cu ea...
In „diata" sa, Stareţul Natan al sihăstriei Putnei, după ce
lânduieşte cui să se dea lucrurile sale, adaugă: „...atuncea
voi, după ce mă veţi îmbrăca după obicei şi mă veţi pune în
sicriul cel de îngropare, să-mi căutaţi cartea de drum, cea
cetită şi iscălită de arhierei şi de părinţii mei duhovniceşti,
de iertare întru această călătorie. Să mi-o puneţi şi să mi-o
aşezaţi bine în mâna mea cea dreaptă şi aşa să-mi daţi
păcătosul meu trup pământului dintre care este făcut."
(Simion Reli, Cei din urmii sihastri ai Bucovinei, B.O.R., ian.
1923)
o-o-o
379
Din Talmud. Când Egiptenii erau înghiţiţi de Marea

Roşie, îngerii au voit să-I aducă lui Dumnezeu cântare de
biru inţă, însă Dumnezeu i-a oprit zicând: Lumea ieşită din
mâinili Mele se îneacă şi voi vreţi să Mă lăudaţi?
Sfat rabinic: Fii puternic ca un leopard, sprinten ca un
vultur, iute ca un cerb şi vânjos ca un leu, pentru a face voia
Tatălui tău, Care este în Ceruri.
De ce degetele se termină ca nişte dopuri? Pentru a pu
tea astupa urechile de auzirea cuvintelor imorale.
Calomnia în ebraică se numeşte limbă întreită pentru t
a omoară trei persoane: cea care vorbeşte, cea căreia
vorbeşte >i cea despre care vorbeşte.
Dacă tăcerea e bună pentru înţelept, cu cât mai mult
pentru nebun?
Cine învaţă pe altul să împlinească o poruncă, i se smu
teste ca şi cum ar fi facut-o el însuşi.
Bunurile materiale. O vulpe găsi o vie bine închisă din
toate părţile. Abia găsi o gaură, care însă era prea mică
pentru a putea intra. Ce să facă? A postit trei zile şi, slăbind,
a reuşit sa se strecoare prin gaură. După ce vulpea s-a
îndopat bine, mai ieşi dacă poţi! A trebuit iarăşi să
postească trei zile, ca să sl.i bească şi aşa a putut ieşi. De
afară, vulpea se întoarse spre vh şi-i zise: „O, vie, la ce mi-ai
folosit tu cu roadele tale? Tot ce ai tu e frumos şi vrednic de
laudă, dar cine se foloseşte de ele' Cum intri în mijlocul tău,
tot aşa şi ieşi."
380
Aşa-i şi cu lumea. Când vine în ea, omul strânge pumnii

ca şi cum ar zice: „Totul e al meu, o voi moşteni întreagă." 1
>ai când pleacă din ea, ţine mâinile deschise, ca şi cum ar
/iu „Nimic nu iau din ea!" (A. Cohen, Le Talmud, Paris)
Povestiri Orientale. Ştii să minţi? La un pustnic indian a
venit o dată un ins stăruind să fie primit ca să înveţe
înţelepciunea. „Ce ştii?" l-a întrebat pustnicul. „Am învăţat
atâtea texte sfinte", răspunse acela, „cunosc tehnica
respiraţiei, ştiu atâtea rugăciuni, am trăit toată viaţa în
cumpătare etc." „Ştii să minţi?" l-a întrebat din nou
pustnicul. „Cum să mint", răspunse, „când toată viaţa n-am
învăţat decât adevărul. N-am minţit şi nici nu voi minţi
vreodată!" „Du-te!", i-a zis pustnicul, „şi când vei învăţa să
minţi atunci vei putea fi ucenicul meu."
Tâlcul: trebuie să ştii să te dezrobeşti chiar şi de proprii-
le-ţi adevăruri; să nu fii sclavul nici unei patimi, dar nici
chiar al propriilor tale virtuţi.
o-o-o
Dumnezeu este al tuturora. In Tibet era o mănăstire un-
de se aflau numai personalităţi de seamă: înţelepţi, oameni
ce avuseseră rosturi strălucite, savanţi, care se retrăsese din
lume.
Un european, care izbuti să ajungă până la această mă-
năstire şi să discute cu unii şi cu alţii despre marile
probleme ale vieţii, văzu acolo, în mănăstire, şi un om
simplu, fară nici o pregătire, care împlinea diferite treburi
de rând: curăţenie, adus apă, şi altele. Văzându-l,
381
europeanul îl întreabă: „Tu, fară nici o pregătire, cum crezi

că o să ajungi la eliberarea cea mare, la care râvnesc
înţelepţii?" Şi acela îi răspunse: „Cu adevărat, Dumnezeu ar
fi ingrat dacă s-ar arăta numai înţelepţilor."
o-o-o
Portretul unui monah cistercian. Acest om avea mersul
grav şi vorbirea aleasă; era o bucurie să-l întâlneşti. Cu chip
îngeresc, cu privire senină, fiecare gest şi mişcare, totul
arăta demnitate; fiecare cută a hainei sale arăta cuviinţă,
respect de sine şi de alţii. Avea ceva care te îndemna să-l
imiţi şi să-l cinsteşti. Lumina harului, care sălăşluia în el,
strălucea în afară, căci aşezarea sufletească se oglindeşte în
înfăţişarea trupului.
Era de statură mijlocie; faţa sa arăta totdeauna
autoritate şi bunăvoinţă. Cu cei blânzi era zâmbitor,
binevoitor, primitor, dar cu cei mândri şi răzvrătiţi era
teribil, că nu-i puteai răbda privirea.
Chipul slab îi accentua puterea, paloarea feţii era o ele-
ganţă, părul alb o distincţie. Ochii îi străluceau cu o lumină
străină, care inspira teamă şi respect. Erau ochi obişnuiţi cu
lacrimile, căci avea harul căinţei. Din mişcare, din mers, din
gesturi, revărsa autoritate, seriozitate, pace. întâlnirea cu el
era o rază de bucurie şi har, o aleasă surpriză. Era deplin
stăpân pe sine.
o-o-o
Blaise Pascal (1623-l662). Ultimii ani din viaţă era toi
mai bolnav. în 1659 scrie rugăciunea în care cere lui Dumne-
382
zeu buna folosinţă a bolilor. „Boala", zice el, „este starea

firească a creştinilor, deoarece în ea eşti aşa cum trebuie sa
fii totdeauna, adică în suferinţă, în rău, lipsit de bunurile şi
place rile simţurilor, scutit de toate patimile, în aşteptarea
continuă a morţii."
în această vreme, ducea o viaţă de mare asprime. Singui
îşi făcea patul, îşi aducea mâncarea de la bucătărie, spăla
vasele, se servea singur în toate. Pentru a-şi chinui trupul
purta o cen tură cu cuie ascuţite, pe care o punea când
venea cineva pe la el, ca prin suferinţă să-şi biruie plăcerea
pe care ar fi avut-o din convorbirea cu un prieten.
Iubea sărăcia şi pe săraci. Venind odată acasă,
întâlneşte o cerşetoare pe care o încredinţează spre îngrijire
unor prieteni, plătind el cele de cheltuială. în ultimele
săptămâni fiind bolnav în pat, ţinea la el o familie săracă.
Copilul acesteia îmbolnăvindu-se de vărsat şi fiindcă sora sa
se temea să mal vină la Pascal, acesta părăseşte casa,
lăsând într-însa familia cea săracă, preferând să se
îmbolnăvească mai greu decât să-i scoată din casă. Dacă s-
ar fi făcut bine, dorea să-şi petreacă toată viaţa în slujba
celor săraci.
Pe patul de moarte, dorea să aibă cu sine un nevoiaş
din cei părăsiţi de toată lumea, şi fiindcă nu s-a găsit la
îndemână, a cerut sa fie dus la spital, dorind să moară lângă
cei sărmani Ultimele săptămâni le-a trăit ca un sfânt. (Nina
Facon, HLihr Pascal, E.L.U. Buc. 1969)
383
Creştinismul în lumea modernă. Două aspecte are

lumea odernă: unul teoretic - scoaterea universului din
mâna lui Dumnezeu; unul practic - auto-îndumnezeirea
omului.
Prin substituirea concepţiei naturaliste în locul celei
teo-gice, omul pierde sentimentul transcendenţei şi se
adaptează anenţei, îşi organizează efortul tehnic pentru
fericirea terestră, înlocuind mântuirea omului de jos în sus,
prin efort de Itâpânire a naturii, prin cultură.
Această răsturnare aduce trei urmări capitale:
1. Acţiunea capătă primat asupra contemplaţiei;
homo
\ber triumfa asupra lui homo sapiens. Goethe va zice: ,^4m
jtufang war die Tat." La început era fapta, este
mărturisirea de Credinţă a lui. Spiritul de iscodire şi duhul
nestăpânit de a şti ntru a putea, acesta îl caracterizează pe
omul modern. Omul substituie lui Dumnezeu, vrea să se
mântuie singur, prin llâpânirea naturii: mentalitate
demiurgică.
2. Spargerea comunităţii spirituale dintre oameni şi
prefacerea ei în asociaţii voluntare, pe interese limitate.
Libertatea Spirituală, comunitatea de dragoste a Bisericii o
exercită catoli-i Umiil.
3. O sinteză a celor două: omul se risipeşte, este robit
de frptă, pierzând putinţa de a se bucura de existenţa sa:
„îngerul învârte piatra de moară."
384
Omul modern a realizat lucruri uimitoare: stăpânirea

liniilor, străbaterea spaţiilor, viteze fantastice, înlocuirea
organelor omeneşti, etc; dar la triumfurile răsunătoare din
afară |Aftpund amare prăbuşiri lăuntrice; omul este
ameninţat de propriul său succes. Biruinţele sale ascund
germenul tuturor fftlAcirilor, s-au răsturnat toate valorile
sale morale: bogăţia este Idr.ilul său suprem; puterea,
mijlocul de dobândire a bogăţiei; Iftiiisinţa, gâlceava,
bănuiala, neîncrederea, sunt uneltele cu h* cl îşi ţine
puterea, în rezumat:
Pierderea sentimentului transcendenţei lasă pe om
singur In luiur şi introduce anarhia în înţelegerea ei.
Pierderea sensului întrupării răpeşte omului aşteptarea
sfârşitului şi-l orientează numai spre cele pământeşti.
In locul transfigurării lucrurilor în Dumnezeu, el aşteap-
tă mântuirea prin cultură şi înlăturarea suferinţei. „Cerul şi
pământul nou", pe care îl anunţă apocalipsul, omul îl
aşteaptă aici, degrabă, de la faptele lui. Omul modern a
pierdut sensul suferinţei.
Mentalitate demiurgică cu consecinţa: prăbuşire
lăuntrică. (M. Vulcănescu, în Pródromos, m. 8-9 / 1968).
o-o-o
Slujitori ai lui Dumnezeu. Iubind pe oameni şi slujindu-
le, împlinim voia Iui Dumnezeu, adică îi slujim Lui. Slujind
oamenilor nu dispreţuim slujirea lui Dumnezeu, nu furăm
din timpul şi din grija slujirii lui Dumnezeu, ci în realitate
slujim lui Dumnezeu, împlinim porunca Lui.
385
Iisus Hristos este Mântuitor întrucât este slujitor, şi

omul se mântuieşte întrucât slujeşte oamenilor din puterea
şi porunca Mântuitorului; căci prin iubire, Hristos în acelaşi
timp mântuieşte şi slujeşte, iar omul în acelaşi timp se
mântuieşte şi slujeşte.
Omul se face asemenea cu Dumnezeu prin slujire; „ni-
mic nu are omul aşa de mult ca Dumnezeu, ca a face binele"
zice Sfântul Grigorie de Nazianz. (Pr. Dumitru Stăniloac,
B.O.R. nr. 3-4/ 1970).
o-o-o
Cel ce vorbeşte la nesfârşit dovedeşte că nu mai
preţuieşte pe celălalt; dă expresie numai eului său şi nu mai
reuşeşte s.i o facă.
Cui nu-i adresezi nici un cuvânt, e semn că nu-l iubeşti.
„Cuvântul" arată că o persoană este jumătate de
realitate; prin cuvânt ea caută să dobândească cealaltă
jumătate. Atitudinea mea se schimbă după răspunsul tău la
cuvântul ce ţi l-am adresat.
Meditaţia e o amarnică autoînşelare religioasă, un suin
gat primejdios, care n-ajută nimic la scoaterea omului din
individualismul şi neputinţa de a intra în legătură cu
Dumnezeu. Sfânta Scriptură nu vorbeşte deloc de meditaţie
ca ajutor de a găsi pe Dumnezeu. Ea e bună îndreptată spre
obiecte, dar nu spre Dumnezeu.
o-o-o
Cuvinte folositoare - în capete
386
Pieptul Domnului este citirea Scripturilor şi înţelegerea

Dumnezeiască şi cel ce se reazămă pe ele bogoslov este.
Vinul, precum este scris, veseleşte inima omului; iar tu
cel ce te-ai făgăduit să plângi şi să te tânguieşti de-a
pururea, dacă te vei abate de la o astfel de veselie, te vei
veseli de darurile duhovniceşti. Iar dacă de vin te vei veseli,
vei vieţui împreună cu gânduri spurcate şi de multe scârbe
vei fi cuprins.
Precum cel legat de picioare nu poate lesne umbla, aşa
şi cel ce învistiereşte bani, nu se poate sui Ia cer.
Precum cel ce nu are călăuză lesne rătăceşte calea, fie el
oricât de înţelept, tot aşa şi cel ce umblă cu de sine
stăpânire pe calea vieţii monahiceşti, lesne se prăpădeşte,
chiar de ar şti toată înţelepciunea lumii.
Precum pământul neplouat nu poate să aducă rod
oricâte seminţe ar avea semănate în el, tot aşa şi sufletul
neluminat cu Sfintele Scripturi nu-i cu putinţă să aducă
vreun oarecare rod.
Monahul viclean şi făţarnic este de un nume şi
împreună vorbitor cu diavolul. Să fugim de prăpastia
făţărniciei şi de groaza vicleniei.
Monahul cel ce vieţuieşte după Dumnezeu s-a izbăvit de
toată mânia şi pe aproapele nu-l urăşte.
Pedepseşte fără mânie pe cel ce păcătuieşte, plecându-l
cu cuvântul, iar nu cu mânia.
Osândă va primi cel ce paşte norod, dacă nu va tăia pă-
catele celor mici. Deci se cuvine a mustra pe cel ce
387
păcătuieşte spre îndreptare, iar dacă rămâne în răutate

neîndreptându-se, se cade a-l izgoni din frăţime, ca nu şi pe
ceilalţi să-i răzvrătească.
Când lăudătorii, linguşitorii şi mai vârtos înşelătorii vor
tncepe să ne laude, să ne aducem aminte îndată de
mulţimea fărădelegilor noastre şi vom vedea că nu suntem
vrednici de cele ce le grăiesc.
Monahule, dacă voieşti să te mântui, leapădă-te de iubi
rea de sine, care este maica răutăţilor.
Râsul şi îndrăzneala aruncă în patimi urâte pe monahi,
nu numai pe cel tânăr, ci şi pe cel bătrân. Ci tu când te vei
vedea în acestea, cunoaşte că ai ajuns întru adâncul
răutăţii.
Cel ce cu smerită cugetare rabdă prihânirile ce i se adiu.
acela a ajuns la desăvârşire şi sfinţii îngeri îl laudă; că nici o
altă faptă bună nu-i mai greu de împlinit ca aceasta.
A lăuda pe cei ce trăiesc în răutate aduce mai cumplită
muncă decât a trăi în răutate. Căci mai mare păcat este a
lăud.i pe cei ce păcătuiesc decât a păcătui.
Cel grăitor de rău are limbă cu trei ghimpi, căci vatămă
şi pe sine şi pe cel ce aude şi pe cel grăit de rău.
Cine poate suferi graiul cel aspru al omului celui greoi >i
nepriceput pentru Dumnezeu, acela se va chema fiul păcii şi
unul ca acesta este în stare să-şi câştige pacea sufletului şi .
1 trupului.
Precum sarea este trebuincioasă la toată mâncarea, mi
aşa şi smerenia este necesară în toată fapta bună.
388
Iscusirea smeritei cugetări stă în a te mulţumi cu lucruii

le cele mai proaste, care tămăduiesc patima iubirii de slavă.
Fericit este monahul care în tot ceasul se socoteşte pe si
ne vrednic de toată necinstea şi defăimarea.
o-o-o
Aceste trei fapte le cere mai mult de la noi Dumnezeu: a
avea ascultare deplină faţă de egumen; căinţă în tot ceasul;
a nr ruga neîncetat Domnului Hristos şi Preacuratei sale
Maici t a să ne ajute să răbdăm până la sfârşit acolo unde
ne-am mm monahi.
o-o'o
Temelia şi tăria vieţii monahiceşti se cuprinde în aceste
patru fapte bune: a te însingura pentru Dumnezeu în chilie,
până la moarte; a te ruga neîncetat; a te feri de mâncare
bună şi vorbire.
Monahule, fugi de oameni, că aceasta este rădăcina
nepăcăruirii. (Dintr-un manuscris atonit, aflat la mănăstirea
Cerni ca).
o-o-o
Ctitorii... Ctitorii au zidit mănăstiri cu ziduri înalte şi tari
ca să nu ne temem de oamenii răi şi tâlhari. Au zidit sfinte
biserici şi le-au înfrumuseţat cu zugrăveală ca să ne fie drag
a sta întru ele la vremea cântării şi a rugăciunii, au zugrăvit
pe pereţi praznicele cele dumnezeieşti, ca cu priveala să le
cunoască şi cei necărturari şi să Ie ştie; au închipuit Patimile
Domnului nostru Iisus Hristos, ca privindu-le totdeauna să
ne umilim la inimă şi să socotim în mintea noastră cum,
389
Dumnezeu fiind, S-a pogorât pe pământ de S-a întrupat ca

să pătimească pentru noi, ca şi noi să urmăm Patimilor lui
Hristos, răstignindu-ne trupurile cu răbdarea ispitelor, cu
tăierea voii noastre, cu înfrânarea poftelor cu postul, cu
privegherea, cu rugăciunea şi cu alte fapte asemenea
acestora, care sunt ale căii celei strâmte şi cu scârbe, care
duce la viaţă şi pe care toţi plăcuţii şi aleşii Iui Dumnezeu au
călătorit.
Aşişderea şi patimile sfinţilor mucenici iarăşi le-am zu-
grăvit pe pereţi spre a noastră pildă şi îndreptare, ca privind
Istoriile zugrăvite, ca şi când îi vedem aievea muncindu-se,
să nc aprindem cu dumnezeiască râvnă să potrivim şi noi
această viaţă aspră a călugăriei cu patimile sfinţilor
mucenici, să intrăm la nevoinţa faptelor bune, să ne luptăm
cu patimile trupului cele grele şi arzătoare ca într-un cuptor
aprins şi biruindu-le să nădăjduim că ne vom încununa ca
sfinţii mucenici.
Aşişderea şi chipurile Preacuvioşilor Părinţi sunt mai jos
zugrăvite decât toate, ca să le privim mai de aproape şi să
ne •ducem aminte cum au lăsat lumea şi toate cele din
lume şi au fugit la pustie şi şi-au petrecut viaţa cu fiarele
sălbatice, cu multă lipsă şi greutate, ca şi noi să ne
îndemnăm şi puţin câte upn să ne silim a ne deprinde, ca să
le urmăm viaţa...
Deci având noi odihnă şi îndestulare din facerile de bine
ale fericiţilor ctitori, suntem datori a-i pomeni neîncetat l.i
390
Sfântul Jertfelnic şi a ne ruga pentru dânşii, după cuveni 1.1

rânduială...
(Din Cuvântul Stareţului Mănăstirii Raşca, îerom, VarU
am Dingă, către părinţii mănăstirii, la an. 1792, în
pomelnicul ctitoresc al Mănăstirii Raşca, manuscris f.
frumos).
Fă aceasta chiar acum... Dacă vrei să fii gata în ziua cea

mai de pe urmă a ta, cheltuieşte câteva zile cu osârdie şi
luau aminte, cugetând întru sine ce ai fi vrut să săvârşeşti în
ziua ta cea mai de pe urmă, şi acel lucru sileşte-te să-l faci
chiar acum.
Ai fi vrut să-ţi scrii testamentul? Scrie-I acum!
Ai fi vrut să-ţi mărturiseşti duhovnicului tău toate pâca
tele şi să-ţi faci canonul cuvenit? Fă acestea acum!
Ai fi voit să te ierţi cu vrăjmaşii tăi şi să te împrieteneşti
cu potrivnicii tăi din toată inima? Fă-o chiar acum!
Ai fi voit să întorci înapoi cele nedrepte şi să faci milos
tenie după putere? Fă aceasta chiar acum!
Ai fi vrut să primeşti pe Hristos în inimă prin Sfiinia
împărtăşanie, gata fiind şi pregătit cu fapta bună? Fă
aceasta acum!
în acest chip şi adesea curăţindu-te, apropie-te de
însuşi Hristos şi nu te vei teme de moarte, ci o vei aştepta
cu bucurii {Uşapocăinţei, p. 59)
©·© ■ ©
391
Zicea un înţelept: „Dacă din toţi oamenii de la Fatcu a

Lumii numai unul singur ar avea a se munci în iad, iar mţl
ceilalţi s-ar mântui, eu tot m-aş strădui din toate puterile să
nu păcătuiesc, de teamă ca nu cumva eu să fiu acela."
[Uşapociţi n M p- 59)
©•©•o
Ostăşie duhovnicească. Să tăbarâm, dar, împotriva pail
milor trupeşti cu păzirea poruncilor lui Dumnezeu, să nr
iRierim gândurile şi cugetele slavei deşarte, să ne
pornim cu luptă împotriva diavolului, să dăm lumină ochilor
la trezvia cea de gând, să adormim gândurile păcatului, să
câştigăm rugăciune nerăspândită, minte trează şi
deşteaptă, gândire înălţată la ceruri, conştiinţă curată,
înfrânare nesfârşită, post nefaţarnic, cântare de psalmi
neîncetată, dragoste neprimitoare dc fâţărie, păztre întru
curată curăţie, feciorie neîntinată, smerenie nefaţarnică,
cetire fără slavă deşartă, plecare de genunchi ftră de
mândrie, rugăciune necurmată, viaţă curată, cuvânt
adevărat, primire de străini fără de cârtire, răbdare
bineplăcută lui Dumnezeu, milostenie rară cercare şi
ispitire, mânia şi iu-ţlmea să o izgonim de la noi, urgia să o
gonim, negrijirea să o cercăm, mânia să o ucidem, scârba să
o veştejim, iubirea de argint să o uscam. Să nu ne temem de
moartea cea de obşte, de fcecerătoarea neamului omenesc,
ci de pierzătorul oamenilor, care desparte sufletul de
Dumnezeu... (Sfântul Chirii al Alexandriei, Cuvânt la ieşirea
sufletului...).
392
o-o-o
Frica de Dumnezeu. Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi
cărţi multe, care te povăţuiesc spre cele de folos şi să
întrebi pe toţi dascălii zicând: „Spune-mi mie cum să mă
mântuiesc?,, lată, toate cărţile cele de învăţătură încap în
aceste două: în frica de Dumnezeu şi în a avea totdeauna pe
Dumnezeu înaintea ochilor.
Ia aminte de sine cum se cuvine şi vei înţelege toate po-
runcile lui Dumnezeu şi cum să le ţii pe ele. Au plăcut Iui
Dumnezeu şi sfinţii cei de demult prin conştiinţă curată şi
■tatornică lucrare. Ştim pe unii din ei care au fost simpli şi
la cuvinte şi la înţelegere şi totuşi au împlinit poruncile lui
Dumnezeu. Deci cum poţi, omule, să zici: sunt prost şi rară
cunoştinţă şi nu pot împlini poruncile lui Dumnezeu?
(Prolog, 19 februarie, p. 211)
Lauda isihiei. Nimic nu mi s-a părut mai de seamă decât

li-p zăvorăşti simţurile şi să te simţi afară de trup şi de
lume,
Í
adunat numai în tine însuţi, rară să mai vii în atingere
cu cele omeneşti, afară de mare trebuinţă: să vorbeşti
numai cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, să duci o viaţă mai
presus de cele văzu te, să porţi în tine totdeauna curate
icoane dumnezeieşti, neamestecate cu cugetări pământeşti
şi înşelătoare, să devii oglindă cu totul curată a lui
393
Dumnezeu şi a lucrurilor dumne zeieşti, să primeşti lumină

din lumină, adică Lumina cea mai limpede (dumnezeiască),
în locul celei pe jumătate întunecata (omenească), într-un
cuvânt, să guşti în nădejde fericirea vii toare, să petreci la
un loc cu îngerii, să părăseşti pământul, adică să te înalţi
sufleteşte la ceruri. Numai cel cuprins de această dorire va
putea înţelege cuvintele mele. (Sfanţul Grigo re Nazianz,
Despre fuga sa...)
Nimic nu are omul mai asemenea cu Dumnezeu, decât
facerea de bine, chiar dacă Dumnezeu o dăruieşte cu
îmbelşu gare, iar a omului este săracă.
Dovedirea iubirii de oameni nu suferă nici o amânare.
Εως ττλής εξ σύριας, τώ ναυαγοϋντι δός χείρα. Câtă vreme
pluteşti cu vânt prielnic, întinde mâna celui naufragiat.
(Sfân tul Grigore Nazianz: Despre fuga sa...)
o-o-o
Taina firii omeneşti. Josnic, umil, necredincios este
acest trup, cu care cum de m-am înjugat nu ştiu, nici cum
sunt şl chip al lui Dumnezeu şi mă amestec cu ţărâna; trup,
care, când este în plină sănătate se războieşte cu mine, iar
când i se poartă război mă întristează; pe care îl iubesc ca
pe un împreună ui mine rob şi de la care mă întorc ca de
către un duşman; de care fug ca de un tovarăş de sclavie şi
de care mă ruşinez ca de un împreună cu mine moştenitor;
mă lupt din răsputeri ca să I istovesc şi nu am de cine să mă
folosesc spre faptele cele mai bune, ca unu] care ştie pentru
394
ce am fost făcut şi că trebuie \X mă urc la Dumnezeu cu

ajutorul faptelor.
Sunt blând cu el ca cu un tovarăş şi n-am cum să fug de
ridicarea Iui asupră-mi, sau cum să nu cad de la Dumnc/cii
împovărat ce sunt de grelele-i legături ce mă trag în jos, sau
cu tare mă ţin legat de pământ. îmi este duşman binevoitor
şi prieten întinzător de curse. O, ce ciudată împreunare; o,
ciudaţi înstrăinare! Lucrul de care mă tem, îl îmbrăţişez şi
mă tem de cel ce-I strâng la piept cu iubire de mamă; mai
înainte de a mă război cu el mă împac şi mă despart de el
mai înainte de a mă împăca cu el! Ce este această ciudată
înţelepciune faţă de mine şi ce este această mare taină?
Vrea poate Dumnezeu prin «ceasta - de vreme ce o parte
din noi este de Ia El şi venim de lus de la El -, ca nu cumva
din pricina acestei vrednicii Ingâmfându-ne şi înălţându-ne
să nesocotim pe Ziditorul, ca tn lupta şi războiul faţă de trup
să privim totdeauna spre El şi ta neputinţa înjugată
împreună cu noi să fie înfrânare şi con-itrângere a
vredniciei; ca să cunoaştem că, în acelaşi timp, luntem şi
foarte mari, şi foarte smeriţi, pământeşti şi cereşti,
vremelnici şi nemuritori, moştenitori ai luminii şi ai focului,
adică ai întunericului; după care din fiinţa noastră ne vom
apleca? Aceasta este raţiunea amestecării din fiinţa noastră
şi tocmai pentru aceste pricini, ca ori de câte ori ne vom
îngâmfa din pricina chipului dumnezeiesc din noi, să ne
smerim, din pricina ţărânii din care suntem... (Sfanţul
Grigorie Nazianz)
395
o-o-o
Cercetarea conştiinţei. Zaraful cel bun în fiecare seară
îşi loco teste negreşit câştigul sau paguba din aceea zi. însă
acel lucru nu-l va cunoaşte de nu va scrie totul în condică, în
fiecare clipă, căci încercarea de fiecare clipă, zilnic, ne
luminează MihYuil. (Scara IV, 115)
o-o-o
l.a încheierea zilei şi la isprăvirea tuturor ascultărilor,
înainte de culcare, fiecare să-şi facă o amănunţită cercetare
a conştiinţei. Să se cerceteze dacă n-a avut cugete rele, dacă
n-a vorbit tară de vreme, dacă n-a fost nepăsător în
rugăciune sau idldicel în cântare, dacă n-a avut dorinţi
pentru cele lumeşti. Ccrcetându-ţi în fiecare zi lucrarea
greşalelor, alătureaz-o de cea dinaintea ei şi sârguieşte-te
spre îndreptare. (Sfântul Vasile, (,'uv. Duhovniceşti)
©■©■©
Necontenit să ai frica de Dumnezeu şi în fiecare zi să te
cercetezi pe sine-ţi ce anume lucru bun ai făcut şi ce anume
ai lucrat din cele rele şi pe cele bune să le uiţi, iar pentru
cele rele să verşi lacrimi cu mărturisire şi rugăciune. (Sfântul
Simeon Evlaviosul).
O-O-O
Cercetează-te zilnic: ce patimi te luptă, care au început
să slăbească, care s-au stins, care se pleacă minţii, în ce
vreme te luptă, te prind pe furiş, sau te tiranisesc, te lupţi
împotrivă cu tărie, le birui, sau nici nu-ţi dai seama de ele?
Cum îţi faci ru găciunea? Te poţi aduna, ce patimi te
396
bântuie, ce gânduri, în această vreme? (Sfântul lsaac Şirul,

Cuv. 8)
o-o-o
Intreabă-te şi cercetează-te zilnic:
Quit sit anima? Qualiter moveatur?
Pe ce treaptă te afli? In ce direcţie mergi? (Origen)
o-o-o
Postul. Să ştii că nici postul, nici vegherea, nici
ostenelile trupeşti, nici altă faptă vrednică de laudă nu
bucură aşa dc mult pe Dumnezeu ca sufletul şi inima
smerită, umilă şi bună. Cât priveşte postul şi privegherea,
mulţi au făcut paradă de elr sau chiar le-au agonisit cu
adevărat; iar a învăţa pe alţii cu lecţii lungi şi cu cuvinte
mulţi o fac cu lesnire, dar puţini sunt cei ce taie patimile
prin lacrimi şi-şi agonisesc neclătite virtuţile capi tale. Iar
virtuţi capitale numesc smerenia, care smulge patimile şi
agoniseşte cereasca şi îngereasca nepătimire, şi dragostea i
.11 r nu se opreşte şi nici nu cade niciodată şi care întreţine
dcs.iv.ti sita dreaptă socoteală, care povăţuieşte fară
rătăcire pe cei ce 11 urmează.
Ceea ce este boala pentru trup, aceea este şi păcatul pe
11 tru suflet. Cel bolnav se grijeşte numai de sănătatea sa;
tot .i>.i se cuvine ca şi noi, mai presus de orice să ne grijim
de tâm.ldii irea boalelor sufleteşti. Păcatul, pe lângă că
îmbolnăvrjir
sufletul, aduce şi nesimţirea boalei, încât bolnavul nu
simte durerea, nu caută leacul, nu aleargă la doctorul
397
Hristos şi rămâne netămăduit. Creştinul trebuie să ceară cu

umilinţă şi stăruinţă la Dumnezeu să-i lumineze mintea ca
să-şi poată da seama de este sănătos sau bolnav cu sufletul,
căci fară această cunoştinţă şi simţire, în zadar se numeşte
creştin.
o-o-o
Stările celor ce se mântuiesc: cei pierduţi trebuie căutaţi
cei robiţi trebuie eliberaţi cei rătăciţi - povăţuiţi pe calea
cea bună cei zdrobiţi au nevoie să fie întăriţi cei căzuţi - să
fie ridicaţi cei ce stau să ia aminte să nu cadă cei ce umblă
să se ferească de cursele de pe calea virtuţii cei desăvârşiţi
să nu se mândrească, nici să se încreadă în sine. (Sfântul
Simeon Noul Teolog)
o-o-o
Felurile postului. Sunt unii creştini, simpli cu înţelege-
rea, care cred că postul constă numai în a nu mânca carne,
ouă fi cele din lapte, iar de alt post ei nu mai ştiu. Ba sunt şi
monahi care cred aşa.
Sfinţii Părinţi cei de demult, însă, nevoitori şi cunoscă-
tori ai Scripturilor, au găsit că sunt patru posturi de
trebuinţă pentru mântuirea noastră. Trei din ele sunt
sufleteşti şi unul trupesc. Şi numai toate patru aceste
posturi sunt folositoare, Iar dacă unul sau două lipsesc, nici
un folos nu este.
Din cele trei posturi ale sufletului, unul este al limbii, al-
tul al inimii şi altul afară de trup, iar postul trupului este ce!
al stomacului.
398
Iată acum în ce constă fiecare post:

Postul inimii posteşte de aceste opt răutăţi: de mândrie,
zavistie, pizmă, mânie, nemilostivire, lăcomie, de gânduri
ne-cuvioase; aceste răutăţi sunt ale sufletului şi zac în
inimă.
Postul limbii se opreşte de la aceste răutăţi: minciună,
clevetire, dosădire, sudalme şi vorbe necuvioase; aceste
răutăţi sufleteşti sunt ale limbii.
Postul cel dinafară de trup posteşte de aceste şapte
răutăţi: ucidere, nedreptate, curvie, furtişag, răpire, faţărie
şi slav.i deşartă. Aceste răutăţi sufleteşti sunt afară de trup.
Postul trupului stă în oprirea de aceste trei: îmbuibarea
pântecelui, de beţie şi de trândăvie.
Când aceste patru posturi se unesc şi fac una, acela este
postul cel sfânt şi folositor şi primit de Dumnezeu, care
sfinţeş te şi mântuieşte sufletul şi trupul şi este înfricoşat şi
izgoneşte pe draci. (Dintr-un manuscris al Sfanţul Grigorie
Sinaitul, 1862)
o-o-o
Preţul celui de-al doilea război mondial (1 Septembrie
1939-8 Mai 1945)
Bilanţul celui de-al doilea război mondial este înfricoşa
tor. Nu se cunoaşte altă catastrofa asemenea în istoria
omenirii. După calcule aproximative, acest război a costat
părţile belige rante 1500 miliarde dolari. Au fost mobilizaţi
peste 110 milioane oameni, cei rămaşi acasă au lucrat
pentru război, în cât în total au fost implicaţi 1700 milioane
399
oameni. In cursul acestui război s-a fabricat o imensă

cantitate de material de distrugere. Numai cele patru ţări
mari S.U.A, Anglia, Germa nia şi URSS au fabricat 653.000
avioane, 287.000 tancuri, 1.041.000 tunuri. Au murit pe
front 27 milioane de soldaţi şi 28 milioane de oameni
paşnici, ucişi de bombardamente. în total războiul s-a
soldat cu 54.800.000 morţi şi 90 milioane de răniţi, din care
28 milioane invalizi pe viaţă. Numai Rusia a pierdut cea. 20
milioane oameni.
Au fost nimicite oraşe, sate, fabrici, uzine, etc. în Rusia
au fost distruse 1710 oraşe şi aşezări de tip urban, arse şi ni
mi cite peste 70.000 comune şi sate, 32.000 întreprindei i
industriale, 98.000 colhozuri şi 1876 sovhozuri. Aruncate iu
aer 65.000 km cale ferată, avariate 16.000 locomotive >i
428.000 vagoane. Pierderile materiale ale Rusiei au fost
estimate la 2 trilioane 600 miliarde ruble.
în Germania au fost distruse 1.500.000 case şi au rămas
fără adăpost 7.500.000 oameni.
Au fost antrenate în război trei sferturi din omenire, şi
40 ţări din trei continente - Europa, Asia şi Africa - au
devenit teatrul unor bătălii sângeroase. (Veac nou, nr.3 /
martie, 1975, p. 2)
©·©-©
Sfinţenia şi răspunderea Preoţiei. Preoţia este un
permanent miracol în sânul Bisericii. Ea a fost totdeauna
stâlpul şi puterea Bisericii, condiţia existenţei ei.
400
Creştinii ceilalţi trăiesc viaţa tainică şi harică a Bisericii

un moment: momentul şi destinul personal al fiecăruia,
limitat la individ; cerul trăieşte viaţa milenară,
neîntreruptă, nesecată a harului, transmis prin toţi slujitorii,
ca printr-un singur fir, de la Hristos prin Sfinţii Apostoli, din
Episcop în Episcop şi de la fiecare Episcop la fiecare preot.
Harul şi slujirea fiecărui preot se înşiră real pe un lanţ
de aur, în care el este o verigă şi care leagă în Hristos pe toţi
clericii până în sfârşit, prin sfântă şi neîntreruptă succesiune
apostolică; o făclie nestinsă trece din mână în mână, de la
primii până la ultimii lampadofori ai lui Hristos.
Nici o îndeletnicire, nici o vrednicie, nici o slujire nu
angajează şi nu obligă fiinţa omului la conformitatea între
om si lucrarea sa, cât sacerdoţiul creştin. Priceperea şi
talentul, care pot asigura succesul într-o îndeletnicire
oarecare, nu-l pot asigura ele singure în preoţie. Preoţia
este mai întâi slujire cu sufletul, este atitudine interioară,
este o convingere, o mărturisire, o dedicare cu totul
misiunii.
Misiunea preoţească se strecoară printre două mari pri-
mejdii: formalismul şi ipocrizia.
Formalismul, rutina, ritualismul, slujirea fără fior, fără
participare, convingere, evlavie este o mare eroare.
♦
401
Ipocrizia - între cuvânt şi faptă, desminţirea predicii prin

viată personală este un sacrilegiu. Preotul nu poate sluji ca
preot la Potir şi trăi ca om de lume.
înzestrat cu misiune şi putere de sus, preotul este încăr-
cat cu o răspundere egală cu sfinţenia, cu înălţimea şi cu
cinstea slujirii lui; este dator lui Dumnezeu şi oamenilor cu
echivalentul darurilor şi cinstei oficiului său sfânt, de care
trebuie să se cutremure nu un om, ci chiar un înger.
Păcatul este moarte pentru tot omul, dar când omul
este şi preot, păcatul lui este ucidere morală, este
îmbrâncire în gheenă. Preotul e pus anume pildă pentru
ceilalţi; dacă el, ca orice moralist şi pedagog, nu convinge şi
nu învaţă prin fapte, sminteşte, risipeşte, distruge spre
osânda sa şi nefericirea păstoriţilor săi.
Preotul este apostol care nu se mulţumeşte cu jumătăţi
de măsură. Lauda şi câştigul lui sunt mântuirea sa şi a
credincioşilor săi. Un preot, în întrecere cu lumea pentru
bunuri şi plăceri lumeşti, în atitudine de om cu pântecele
plin, cu vanitatea satisfăcută, cu socotelile pământeşti bine
încheiate, slujitor închipuit, superficial, uneori pedant şi
provocator prin lipsa sa de modestie, iată cum nu trebuie să
fie preotul. Toţi vanitoşii sunt ridicoli şi toţi orgolioşii sunt
odioşi, dar când e vanitos şi orgolios preotul, prezenţa şi
chipul Iui repugnă. Va nitatea e semnul omului frivol,
uşuratic, neserios; orgoliul este drăcesc, anticreştin, e tot ce
poate fi mai străin de smerenia şi de sinceritatea slujitorului
şi a „omului" lui Dumnezeu. Preo tul este un creştin model,
402
de aceea nu-i pătimaş, vicios, vulgai. lumeţ, ci trăieşte ca un

om duhovnicesc. Este crainicul, mesa gerul, interpretul lui
Dumnezeu între credincioşi; apostolii!, creştinul adevărat.
(Teodor M. Popescu, în Studii Teologice, Nr. 3-4/ 1952).
Q-O-O
Fugi de băutură ca de otravă. Vinul e cea dintâi armă a
diavolului împotriva tinereţii. Nici avariţia nu-i aşa de
primei dioasă, nici mândria nu te umple de îngâmfare, nici
onoruiil'
nu încântă atâta pe om, cât aţâţă simţurile vinul şi
tinereţea; iată cele două vetre pe care arde focul patimilor.
De ce să mai turnăm gaz peste foc?
Adam a fost izgonit din Rai pentru că a ascultat mai
mult de glasul pântecelui decât de Dumnezeu... De aceea
Paradisul pierdut nu-l putem câştiga decât prin înfrânare.
Fii cumpătat în mâncare şi niciodată cu stomacul ghiftu-
it... când te scoli noaptea la rugăciune să nu simţi pe gât
râgâiala unui stomac prea plin, ci mai degrabă goliciunea
lui.
Citeşte des. învaţă pe de rost cât mai mult. Somnul să te
găsească cu Sfânta Scriptură în mână şi dacă va cădea capul
biruit de somn, să cadă pe o pagină sfântă.
Posteşte zile de-a rândul, dar să nu mănânci pe urmă
până la ghiftuire. La ce foloseşte să ţii 2-3 zile stomacul gol,
dacă după aceea ţi-l chinuieşti încărcându-l peste măsură?
Prin aceasta şi mintea îngroşându-se, va cădea în
403
lâncezeală. într-un teren astfel udat, totdeauna încolţesc

spinii ispitelor.
Să nu ne aşezăm la masă fară să facem rugăciunea şi
nici să nu ne ridicăm fară rugăciune, fară să mulţumim
Ziditorului. Să ne sculăm de 2-3 ori noaptea şi să repetăm
cuvintele Scripturii, pe care le-am învăţat pe de rost ziua.
Când ieşim din casă să ne însemnăm cu Sfânta Cruce şi
să ne înarmăm cu rugăciunea; şi când ne-am întors să nu ne
aşezăm, mai înainte de a da sufletului această hrană
duhovnicească: rugăciunea. La orice mişcare, la orice pas, să
te însemnezi cu semnul Crucii Domnului. (Sfântul Ieronim,
Epist. Către Eustochia)
o-o-o
Oricât de mult te vei osteni pentru vreo treabă, dacă te
lipseşti de rugăciune, mare lucru ai păgubit.
Se cuvine ca necontenit să ai frica de Dumnezeu şt cu fi-
ecare să te cerci pe sine-ţi ce anume lucru bun ai făcut şi ce
anume ai lucrat din cele rele. Pe cele bune să le uiţi, tar
peste grcşalc să verşi lacrimi, cu mărturisire şi rugăciune.
Ipocrizia - între cuvânt şi faptă, desminţirea predicii prin
viaţă personală este un sacrilegiu. Preotul nu poate sluji ca
preot la Potir şi trăi ca om de lume.
înzestrat cu misiune şi putere de sus, preotul este încăr-
cat cu o răspundere egală cu sfinţenia, cu înălţimea şi cu
cinstea slujirii lui; este dator lui Dumnezeu şi oamenilor cu
echivalentul darurilor şi cinstei oficiului său sfânt, de care
trebuie să se cutremure nu un om, ci chiar un înger.
404
Păcatul este moarte pentru tot omul, dar când omul

este şi preot, păcatul lui este ucidere morală, este
îmbrâncire în gheenă. Preotul e pus anume pildă pentru
ceilalţi; dacă el, ca orice moralist şi pedagog, nu convinge şi
nu învaţă prin fapte, sminteşte, risipeşte, distruge spre
osânda sa şi nefericirea păstoriţilor săi.
Preotul este apostol care nu se mulţumeşte cu jumătăţi
de măsură. Lauda şi câştigul lui sunt mântuirea sa şi a
credincioşilor săi. Un preot, în întrecere cu lumea pentru
bunuri si plăceri lumeşti, în atitudine de om cu pântecele
plin, cu vani tatea satisfăcută, cu socotelile pământeşti
bine încheiate, slujitor închipuit, superficial, uneori pedant
şi provocator prin lipsa sa de modestie, iată cum nu trebuie
să fie preotul. Toţi vanitoşii sunt ridicoli şi toţi orgolioşii
sunt odioşi, dar când e vanitos şi orgolios preotul, prezenţa
şi chipul lui repugnă. Va nitatea e semnul omului frivol,
uşuratic, neserios; orgoliul este drăcesc, anticreştin, e tot ce
poate fi mai străin de smerenia si de sinceritatea slujitorului
şi a „omului" lui Dumnezeu. Preo tul este un creştin model,
de aceea nu-i pătimaş, vicios, vulgai, lumeţ, ci trăieşte ca un
om duhovnicesc. Este crainicul, mesa gerul, interpretul lui
Dumnezeu între credincioşi; apostolul, creştinul adevărat.
(Teodor M. Popescu, în Studii Teologice. Nr. 3-4 / 1952).
o-o-o
Fugi de băutură ca de otravă. Vinul e cea dintâi armă a
diavolului împotriva tinereţii. Nici avariţia nu-i aşa de primcj
405
dioasă, nici mândria nu te umple de îngâmfare, nici

onorurili
nu încântă atâta pe om, cât aţâţă simţurile vinul şi
tinereţea; iată cele două vetre pe care arde focul patimilor.
De ce să mai turnăm gaz peste foc?
Adam a fost izgonit din Rai pentru că a ascultat mai
mult de glasul pântecelui decât de Dumnezeu... De aceea
Paradisul pierdut nu-l putem câştiga decât prin înfrânare.
Fii cumpătat în mâncare şi niciodată cu stomacul ghiftu-
it... când te scoli noaptea la rugăciune să nu simţi pe gât
râgâiala unui stomac prea plin, ci mai degrabă goliciunea
lui.
Citeşte des. învaţă pe de rost cât mai mult. Somnul să te
găsească cu Sfânta Scriptură în mână şi dacă va cădea capul
biruit de somn, să cadă pe o pagină sfântă.
Posteşte zile de-a rândul, dar să nu mănânci pe urmă
până la ghiftuire. La ce foloseşte să ţii 2-3 zile stomacul gol,
dacă după aceea ţi-l chinuieşti încărcându-l peste măsură?
Prin aceasta şi mintea îngroşându-se, va cădea în
lâncezeală. într-un teren astfel udat, totdeauna încolţesc
spinii ispitelor.
Să nu ne aşezăm la masă fără să facem rugăciunea şi
nici să nu ne ridicăm fară rugăciune, fară să mulţumim
Ziditorului. Să ne sculăm de 2-3 ori noaptea şi să repetăm
cuvintele Scripturii, pe care le-am învăţat pe de rost ziua.
Când ieşim din casă să ne însemnăm cu Sfânta Cruce şi
să ne înarmăm cu rugăciunea; şi când ne-am întors să nu ne
406
aşezăm, mai înainte de a da sufletului această hrană

duhovnicească: rugăciunea. La orice mişcare, la orice pas, să
te însemnezi cu semnul Crucii Domnului. (Sfântul Ieronim,
Epist. Către Eustochia)
Oricât de mult te vei osteni pentru vreo treabă, dacă te

lipseşti de rugăciune, mare lucru ai păgubit.
Se cuvine ca necontenit să ai frica de Dumnezeu şi cu fi-
ecare să te cerci pe sine-ţi ce anume lucru bun ai făcut şi ce
anume ai lucrat din cele rele. Pe cele bune să le uiţi, iar
peste gicşale să verşi lacrimi, cu mărturisire şi rugăciune.
Pe toţi din obşte să-i vezi ca pe nişte sfinţi şi numai pe

tine să te socoti mai păcătos şi mai pe urmă decât toţi.
Mintea să o ai totdeauna către Dumnezeu: fie că dormi,
fie că eşti treaz, fie că mănânci, vorbeşti sau altceva faci,
după cuvântul Proorocului: văd pe Domnul de-a pururi de
faţă!
Fără lacrimi să nu te împărtăşeşti niciodată.
Dacă vine vreun frate la tine şi te întreabă ceva despre
războiul său duhovnicesc, sfatuieşte-l cum te va lumina
Dumnezeu, iar dacă pleacă, ridică-ţi mâinile şi roagă-te lui
Dumnezeu pentru dânsul cu lacrimi zicând: „Doamne, Dum-
nezeule, Cela ce nu voieşti moartea păcătosului, rânduieşte
cum ştii şi ce este de folos pentru acest frate." Iar Domnul
văzând credinţa fratelui, dragostea ta pentru dânsul şi
rugăciunea curată ce o faci, îi uşurează războiul iui.
407
Pe nimeni să nu mâhneşti vreodată cu cuvântul sau cu

lucrul, ci şi pe cei întristaţi, mângâie-i după putinţă. (Sfântul
Simeon Evlaviosul, Manuscris din Mănăstirea Neamţ» Cuv.
59)
o-o-o
Veşnicia.
Când cerul se va înveli ca o haină, Când soarele se va
întuneca ca un cărbune stins, Când stelele vor cădea din cer,
ca frunzele de pe arbori, toamna;
Când toate popoarele vor cădea sub securea vremii,
Când cade iarba sub coasa cosaşului; Când va trece
pământul;
Când vremea, obosind în zborul ei, îşi va înceta
curgerea;
...va sosi veşnicia şi toate acestea nu vor fi nici ca o pică-
tură în nemărginitul ocean.
Veşnicia! început fară sfârşit, spaţiu fară limite, vreme
rară vreme!
Acolo, o mie de ani ca o zi şi o zi ca o mie de ani, acolo,
o clipă este eternitate şi eternitatea o clipă; acolo se vor
scurge veacuri, mii de ani peste mii de ani, şi apoi se va
pierde orice socoteală de timp şi veşnicia totuşi va fi şi anii
ei nu se vor împuţina... (S.A. Arhanghelov, Misterele vieţii
viitoare. Roman, 1898, p. 164)
o-o-o
Post (Rânduiala creştinilor din Ierusalim, veac. IV). în
privinţa Postului Mare, iată care este rânduiala aici: Sunt
408
unii care, după masa de Duminică de la prânz, la ceasul 11

sau 12, nu mănâncă toată săptămâna, până sâmbăta
următoare. Aceştia postesc toată săptămâna. Sâmbăta
merg la Liturghie, care se săvârşeşte dimineaţa, înainte de
răsăritul soarelui, la sfârşit se împărtăşesc şi după slujbă iau
masa. Seara nu mai mănâncă, ci a doua zi, Duminică, la
prânz şi apoi sâmbăta următoare, cum am zis mai sus.
Acesta-i obiceiul celor numiţi aici, apotactici, bărbaţi şi
femei. Aceştia nu numai în posturi, ci în tot cursul anului,
când mănâncă, mănâncă numai o dată în zi.
Cei care nu pot posti toată săptămâna, mănâncă la mij-
locul săptămânii, joia; cei ce nu pot face nici aceasta,
mănâncă din două în două zile şi în sfârşit cei ce nu pot nici
aşa, mănâncă în fiecare seară.
Nimeni nu le impune ce să facă, ci fiecare face cum poa-
te; şi nu-i lăudat nici cel ce a făcut mult, nici ocărât cel ce a
făcut puţin.
în ce priveşte hrana, în zilele de post, iată care este: nu
mănâncă pâine, nici cea mai mică bucăţică, nici untdelemn,
nici din roadele pomilor, ci numai apă şi puţină fiertură de
faină. (cap.28)
Aşa se ţine tot Postul Mare, precum am zis.... (Etheria,
Pelerinaj în Locurile Sfinte)
Chipul şi asemănarea. O imagine din lumea vegetală.

Chipul este sâmburele, sămânţa; asemănarea este planta,
409
arborele, care se va dezvolta din sămânţă prin desfăşurarea

potenţială a virtualităţilor ei.
în urma păcatului, chipul rămâne; se pierde
asemănarea, adică claritatea scopului de atins şi siguranţa
căii de parcurs până la ţintă.
Păcatul obligă sufletul să se orienteze greşit - mişcarea
de împrăştiere centrifugă, şi strică echilibrul dintre chip şi
asemănare.
Omul a fost creat într-o legătură neîntreruptă cu harul,
cu puterile îndumnezeitoare. în oceanul harului, care scălda
făptura feciorelnică de la început, omul avea o stare
privilegiată unică: avea un duh cu chip dumnezeiesc - ac
magnetic întors către miazănoaptele său.
Păcatul strămoşesc, având ca urmare neştiinţa (άγνοια)
şi pofta, taie cu silnicie legătura, strică armonia de mai
înainte. Teofania se risipeşte în câmpul conştiinţei pure,
invadată de năvala celor sensibile. Cuvântul, prin întrupare,
reaşează firea în dumnezeiasca rânduială...
Calea este strâmbă şi lungă de la pământul
neasemănării şi risipirii, la patria asemănării pierdute; din
împărăţia patimilor josnice şi a voii slăbite, la biruinţa
duhului pe deplin curăţit - oglindă străvezie a Sfintei Treimi.
Acesta-ί rostul şi sensul ascezei.
Scopul ultim al făpturii: înduhovnicirea ei; trupul trebu-
ie absorbit de Duh, trupescul de duhovnicesc, omul o
începe cu persoana sa, e singura cale, restul vine de la sine.
410
(M. Loth-Borodine, Antropologia teocentrică a

Orientului Creştin, Irenikon, 1 / 1939)
©-© ■ o
Chemarea monahului. Monahii trebuie să conlucreze la
mântuirea lumii nu prin acţiune sau intenţie, ci prin
desăvârşirea lor. Nu activ, nici intenţionat, ci existenţial.
La temelia aşezământului călugăresc există această con-
vingere că fiecare contribuie la sănătatea lumii (mântuire,
adică), în măsura în care prin existenţa sa sau prin prezenţa
sa el devine un mijloc de însănătoşire, pentru că el însuşi se
află în această stare. De aceea monahii pot să-şi îndrepte
toate străduinţele lor spre curăţirea de patimi, spre
desăvârşirea proprie
- curăţire de patimi, dobândirea virtuţilor - ca şi cum nu
i-ar mai interesa nimic altceva, fără ca prin aceasta să
abdice de Ia porunca dragostei, ci cu conştiinţa datoriei
perfect împlinite.
Neamul călugăresc dă o pildă de mare seriozitate, în
căutarea mântuirii şi a vieţii veşnice, cu dispreţul oricărei
slave omeneşti... Prin priveliştea pe care el o oferă
lepădându-se de lume, prin biruinţa sa asupra duhului
lumii, asupra idolului slavei deşarte, maica orgoliului ateu,
tagma călugărească contribuie puternic la desăvârşirea
operei lui Hristos şi a Bisericii Sale: răscumpărarea lumii. (I.
Hausherr, Or. Christ. Nr. 183/969, pp.380, 383)
411
La începutul existenţei omului, răul apare sub forme

hipertelice - ca dinozaurii de exemplu. în vremea noastră,
însă, se observă o simbioză între monstruozitate şi
subtilitate, inteligenţă. Această simbioză teratologică a
cruzimii şi a subtilului nu cumva ne duce pe urmele puterii
unui „prinţ al întunericului"?
Propriu elementului diabolic este ipocrizia, făţărnicia,
răul prezentat sub masca binelui.
Vremea noastră a cunoscut perversiuni inumane şi su-
praumane: lagărele de exterminare, sălile de tortură utilate
în chip ştiinţific, micile şi marile ecrane unde crimele
multiplică imaginile lor de violenţă, de cruzime sau de
erotism; care aţâţă neruşinarea, seducţia, oroarea,
orchestrate pe plan internaţional... în rău, omenească este
slăbiciunea, dar puterea este drăcească.
Omul nu se află la adăpost decât în mâinile Celui ce I-a
făcut om şi-l desăvârşeşte necontenit în Trupul lui Hristos
Cel înviat, unde fiecare îşi găseşte plinătatea proprie.
Creştinul trebuie să strălucească nu numai prin ceea ce
a primit de la Dumnezeu, ci şi prin ceea ce aduce el însuşi.
Toată fiinţa sa trebuie să arate nobleţe: şi mersul, şi ţinuta,
şi haina şi glasul. (Sfântul Ioan Hrisostom).
Singură slava care vine de Ia Dumnezeu este adevărată;
omul ce slavă îşi poate da? Inteligenţa, geniul, ştiinţa,
talentul, frumuseţea nu-s de dispreţuit. Plinătatea umană
este o oglindă a cugetării dumnezeieşti. Dar cât de şubrede
şi efemere sunt toate acestea! Omul face o mare confuzie:
412
ceea ce posedă accidental, crede că şi este... şi nici o

linguşire nu-i mai repugnă. Se înconjoară cu minciuna şi bea
linguşeala ca apa, fară să-i găsească împuţit gustul, fară să
înseteze mereu de ea.
Satana este grăbit, oricât de lung ar fi timpul, mileniile
pentru el sunt scurte. De aceea el se repede totdeauna
asupra prezentului. Cu aceasta el violează eternitatea.
Hristos vrea inima omului, satana - pântecele...
Nădejdea, năzuinţa satanei este să transforme inima
omului în pântece.
Din lipsă de a putea să se aşeze în viaţă, satana se insta-
lează în moarte. Nu vrea să cunoască din viaţă decât ceea
ce duce la moarte.
Când am cunoscut libertatea, am văzut că ea avea
chipul dragostei.
Satana domneşte acolo unde răul nu se deosebeşte de
bine; dar domneşte şi acolo unde raţiunea este condusă de
ură, de mândrie, de încrederea în sine.
Slăvirea omului în detrimentul lui Dumnezeu nu-i decât
o trecere pentru satana. Coborât de pe piedestalul său
pentru a se pierde în forfota formelor animale, cum ar mai
putea Adam să aştepte pe Cel ce S-a făcut om, din dragoste
pentru noi?
„Eu am biruit lumea", a zis Iisus. Satana o ştie. Dar el
ştie că şi oamenii sunt liberi şi dacă el nu poate vedea pe
Hristos biruit, el se va mulţumi să-I fure cu vicleşug din
413
moştenirea Sa, pe acei şi pe acele ce-L vor fi părăsit, ca să-i

urmeze lui, pe drumul care nu duce nicăieri.
( Louis-Chevrillon, Leprince du mensonge, Paris, 1970)
o-o-o
„Cărbuni aprinşi pe cap" sau „pe vatră"? (Prov. 25, 22;
Rom. 12, 20)
„Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i să mănânce;
dacă îi este sete, dă-i să bea, căci făcând aşa, aduni cărbuni
aprinşi pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie."
Autorul dovedeşte cu argumente temeinice - lingvistice
şi biblice — că în textul original ebraic s-au produs greşeli
de transcriere, care au alterat înţelesul adevărat, ajungând
la forma actuală, care este lipsită de sens. Apoi propune
următoarea traducere a pasajului de mai sus:
„Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i pâine să mănân-
ce; dacă este însetat, dă-i apă să bea; dacă tu însuşi îi duci
cărbuni aprinşi pentru focul lui, Dumnezeu îţi va răsplăti
ţie."
Sensul este clar: este vorba de trei fapte de milostenie
faţă de vrăjmaş, în trei cazuri de nevoi materiale: să-i dai
pâine, apă şi foc, atunci când îi este foame, sete şi frig."
(Studii Teologice nr. 3-4/1972, pp. 278-279)
o-o-o
Repetiţia. ...Pentru a se ridica mai sus, omului îi lipsesc
puterile, de aceea repetă.
414
în toate tratatele, în toate cărţile filosofice, teologice,

ascetice, în toate imnele, în toate năzuinţele omului spre
Binele suprem, repetiţia joacă un rol enorm.
Este ea cu totul zadarnică?
Deloc! Grămezile de cercetări, de definiţii, de substanti-
ve, de adjective, pe care omul le grămădeşte unele peste
altele, ca pentru a atinge pe Dumnezeu, fară să-L ajungă
vreodată, sunt mărturii de neputinţă, care duc până la cer
măreaţa mărturie a neantului nostru.
Ca valurile mării împotriva stâncilor, furtunile limbajului
omenesc se sparg în faţa tainei. Dar omul nu se Iasă. (Ernst
Helo, Philosophie et ateism)
o-o-o
Repetiţia în viaţa liturgică are un loc foarte însemnat:
cuvinte, texte, gesturi — care se repetă de nenumărate ori,
în cursul unei zile, al anului.
Preţul războaielor. După statistica unor savanţi
elveţieni, în ultimii cinci mii de ani, omenirea a trăit în pace
numai 392 ani. In restul timpului, au avut loc 14.513
războaie mari şi mici, în care au căzut trei miliarde şase sute
patruzeci de milioane oameni (3.640.000.000).
Cheltuielile militare şi pagubele provocate de aceste
războaie depăşesc sume de 2.150 trilioane franci elveţieni.
Transformată în aur această sumă, s-ar obţine o bandă
de lungimea ecuatorului pământesc (40.000 Km) lată de 161
Km şi groasă de 10 m. {Scânteia, 17 sept. 1960)
o-o-o
415
Ce ne aşteaptă. Am văzut cu toţii cum arată o planetă

moartă — luna: praf, pietroaie, nici o fiinţă vie, nici o
mişcare. Ei bine, dacă nu se iau măsuri, planeta Terra poate
ajunge la fel; şi nu peste o mie de ani, ci peste zece,
douăzeci sau treizeci, cu bombele ce le are. Şi mai există de
asemenea armele chimice, care, după părerea experţilor,
sunt mult mai distrugătoare decât cele atomice.
Un proverb spune că „totdeauna armele sfârşesc prin a
trage singure."
Cu uimitoarele descoperiri ale ştiinţei, omul are senti-
mentul că totul îi este posibil. Dar oare şi totul este de
dorit? Omul trebuie să fie responsabil de ceea ce alege.
{Lumea nr.I7/1977).
P.S. Acum se vorbeşte de o nouă bombă, bomba cu
neutron, incomparabil mai nimicitoare ca cele existente.
o-o-o
Pocăinţa. (Cuvânt mult folositor de suflet despre pri-
mejdiile în care se află cei ce păcătuiesc cu nădejde că se
vor spovedi şi pocăi).
Sunt mulţi creştini care „beau păcatul ca apa", cu nădej-
dea că se vor spovedi şi pocăi, nedându-şi seama că sunt
înşelaţi de diavolul, ca şi strămoşii din rai.
Nu-i de mirare că diavolul luptă pe om cu toate viclenii-
le, el care a îndrăznit să se apropie şi de Mântuitorul
Hristos; ci e de mirare că creştinii zac în atâta neştiinţă şi se
arată atât de nerecunoscători faţă de Dumnezeu, încât
mărturisirea şi pocăinţa, care le-au fost date spre mântuire,
416
le prefac în pricini de păcătuire şi pierzare, iar doftoria

noastră se face pricină de laudă şi biruinţă diavolului.
Cei ce păcătuiesc cu mincinoasa nădejde a pocăinţei, ca-
re duce pe mulţi creştini în muncile iadului, îşi pricinuiesc
loruşî aceste mari pagube:
1. Săvârşesc păcate nenumărate. Socotind că pocăinţa
stă doar în spovedania păcatelor, omul nu se mai teme de
păcat, ci-l săvârşeşte necontenit, ori de câte ori se iveşte
prilejul. Astfel săvârşeşte păcate nenumărate, iar
spovedania lor, chiar dacă ar putea s-o facă, nu-i mai
foloseşte la nimic, ci-i găteşte iadul.
2. Săvârşesc tot felul de păcate, unele mai grele decât
altele, rară fereală de păcatele de moarte, socotind că le
vor mărturisi.
3. Din acestea vine: nepăsarea de mântuire,
împietrirea, lipsa de căinţă, tăgăduirea păcatului. Din
mulţimea păcatelor făcute, li se împietreşte inima, nu mai
regretă răul făcut, nu se mai spovedesc şi mor în păcat şi
merg în osânda veşnică.
Pentru tămăduirea acestui rău - a păcătuirii cu nădejdea
mântuirii —, există două doftorii:
1. Rugăciune stăruitoare către Dumnezeu, ca să te
lumineze să cunoşti înşelăciunea în care te afli şi să te ajute
să scapi de amăgirea diavolului. „Bun eşti Doamne, învaţă-
mă îndreptările Tale."
417
2. Luptă împotriva acestei mincinoase nădejdi, care

rezultă din două neştiinţe: nu ştim ce este mărturisirea şi
pocăinţa;nu cunoaştem care-s roadele adevăratei pocăinţe.
o-o-o
Prima neştiinţă. Credinţa greşită că mărturisirea se
reduce numai la a spune duhovnicului cu de-amănuntui
toate păcatele făcute. Această înşirare a păcatelor este
necesară, pentru ca duhovnicul să poată cunoaşte starea
sufletească a penitentului şi să ştie ce leacuri să-i prescrie,
dar ea singură nu-i îndeajuns, ci trebuie însoţită de o
întreită durere a inimii, adică să fie: lucrătoare, hotărâtă, ca
să facă pe om să nu se mai întoarcă la păca-păcatele sale;
desăvârşită - zdrobire a inimii, să ne facă să urâm păcatele
făcute, din dragoste de Dumnezeu, pe care L-am mâhnit cu
ele; mai presus de fire - dar dumnezeiesc pentru
dobândirea bunătăţilor cereşti.
Această întreită durere face "parte integrantă din Taina
spovedaniei şi dacă ea lipseşte Taina nu se săvârşeşte. Şi ea
se agoniseşte prin ostenelile de voie: întristare, plângere,
mâhnire şi nevoinţe trupeşti: înfrânare, post, metanii; şi
cele de nevoie: bântuielile aduse de draci, împotriva cărora
trebuie să luptăm cu hotărâre; şi prin răbdarea necazurilor
de la alţii: scârbe, ocări, boli trupeşti, etc.
A doua neştiinţă. Credinţa greşită că după spovedania,

făcută cu atenţie şi căinţă, rămânem ca şi cum n-am fi
săvârşit niciodată păcatele spovedite. Ceea ce este o mare
418
înşelare. Iertarea de la spovedanie şterge vinovăţia

păcatului, dar nu şterge stricăciunea produsă în suflet de
păcat, adică: neştiinţa minţii, pofta, înclinarea pătimaşă a
voii, şubrezirea puterilor sufleteşti. Pentru tămăduirea
acestora trebuie făcut canonul dat de duhovnic. Desigur,
iertarea păcatelor se face prin nemărginita milostivire a lui
Dumnezeu, dar trebuie şi canonul de îndeplinit, ca o
dreaptă, cuvenită nevoinţă din partea celei ce a păcătuit.
înţelegem lucrul mai deplin din comparaţia următoare:
cel ce vrea să facă o livadă de pomi într-un loc sălbatic are
nevoie de patru lucruri:
1. să taie toţi copacii sălbatici;
2. să scoată şi rădăcinile lor;
3. să planteze pomi buni;
4. să îngrijească plantaţia şi să o păzească. Acelaşi
lucru trebuie să facă şi cel ce se pocăieşte:
1. Să taie ramurile şi odraslele păcatelor; adică să ia

hotărâre puternică să nu mai păcătuiască, fugind ca de foc
de pricinile care l-au făcut să păcătuiască.
2. Să scoată şi rădăcinile păcatelor, care sunt
deprinderile rele, înclinarea spre păcat, obişnuinţele,
poftele. Altfel, rădăcinile odrăslesc din nou. Care sunt
uneltele cu care se pot scoate aceste rădăcini? înfrânarea
de la bucate, somn, odihnă, metanii >i de toate ostenelile
trupeşti. Dar unealta cea mai tăioasă a acestor rădăcini este
durerea şi zdrobirea inimii, prin aceste aduceri aminte: că
419
prin păcat ai jignit pe Dumnezeu, ai fost nerecunoscător, ai

făcut o mare fărădelege, ai nesocotit jertfa
răscumpărătoare a lui Hristos, că te-ai vătămat sufleteşte şi
trupeşte, că te-ai lipsit de dumnezeiescul Har, că ai pierdut
Icricirea veşnică şi ţi-a agonisit osândă veşnică.
Această durere trebuie să o ai necontenit pentru că tot
păcatul este vrednic de osândă veşnică şi pentru că
cicatricele rămase de la rănile păcatului nu se şterg deplin
toată viaţa, şi în fine pentru că omul, oricât de virtuos ar fi,
tot păcătuieşte deoarece, „nu este om viu, care să nu
greşească."
Această durere neîntreruptă în suflet, produce multe
bunătăţi: coboară mintea în inimă şi nu o lasă să mai cugete
la dulceţile păcatelor; face inima să verse otrava păcatului
şi o slobozeşte de patimi şi de înclinările pătimaşe, aducând
o întreagă innoire sufletească: înfrânarea, smerenia,
plânsul, rugăciunea şi veselia duhovnicească a inimii din
nădejdea mântuirii.
3. Să planteze copacii cei buni ai faptelor bune: în loc
de mândrie - smerenia; în loc de lăcomie - înfrânarea; în loc
de t urvie - curăţia; în loc de zgârcenie - milostenia; etc.
4. Să îngrijească şi să păzească de dăunători cele
plantate, până fac rădăcini şi cresc mari, ca să nu semene
vrăjmaşul neghinele sale. Numai aşa, pocăinţa este deplină
şi aduce rod şi l>rin acestea poţi fi încredinţat că ţi s-au
iertat păcatele ce le-ai spovedit. Semnele acestei iertări:
420
a. omul urăşte din toată inima păcatul şi se

îngreţoşează
i and îşi aduce aminte de el;
b. îşi aduce aminte de păcate, fară îndulcire sau
mâhnire;
c. se bucură când îşi aduce aminte de păcatele sale şi

slă-
veşte pe Dumnezeu pentru darurile, câştigate prin pocăinţă;
d. scoate cu totul din inimă înţelesurile pătimaşe ale
pă-
catelor, care nu-I mai bântuie deloc. Aceste semne
reprezintă o
creştere în viaţă duhovnicească, fiecare fiind mai mare
decât cel
dinaintea lui.
Din toate cele de mai sus, se vede cât de mincinoasă
este nădejdea celor ce păcătuiesc mereu, socotind că se
pocăiesc prin simple mărturisiri. Pocăinţa este un lucru
complex şi anevoie de realizat. îndemnul Părinţilor, „Dacă
ai căzut, ridicate", nu-i dat ca să cădem mereu pentru că ne
putem ridica, ci dimpotrivă, ca să ne dea, când am căzut,
nădejde de îndreptare şi tărie pentru a ne ridica spre a nu
mai cădea niciodată. (Rezumat al cuvântului cu titlul de mai
sus, al Sfântului Nicodim Aghioritul, Apantisma)
o-o-o
421
Vedenia Sfântului Grigorie pentru călugării cei nesupuşi

şi fară de grijă de mântuire, care trăiesc în necurăţie şi
slujesc patimilor.
...Şi iată a venit şi ceata călugărilor. Pe care văzându-o
eu, m-am ruşinat, pentru că se făcuseră călugări pentru
Hris-tos, iar acum se găseau în partea cea de-a stânga.
Feţele lor erau întunecate şi întinate şi ţineau în mâini
candele stinse şi fară untdelemn. Lenea şi grija de cele
pământeşti, trândăvia şi nepăsarea atârnau de grumazul lor
ca un balaur, iar nesupunerea le încingea mijlocul ca nişte
grele legături. Şi s-a uitat Domnul spre ei cu multă mânie,
pentru că îi biruiseră patimile şi spur caseră botezul cel de-
al doilea, pentru că nu păziseră sfânta pocăinţă şi
făgăduinţele lor, ci se făcuseră robi patimilor celor trupeşti,
poftelor şi păcatelor celor spurcate.
Pentru aceea, Domnul a rostit asupra lor hotărâre:
munca veşnică. Iar ei auzind răspunsul cel amar, au strigat
frământându-se: „Miluieşte-ne pre noi, Dumnezeule,
miluieşte ne pre noi, că numai pe Tine singur Te-am
cunoscut şi numelui Tău cel Sfânt am slujit şi am prorocit
cele ce aveau să fie."
Acestea şi altele grăind ei, s-a auzit glas ca de trâmbiţă
ztcându-le: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic. Fiindcă voi nu aţi ascultat poruncile Mele, nici Eu nu
vă ascult pe voi." Şi au început îngerii cei cumpliţi să-i tragă
cu sila în munca veşnică.
422
Atunci mi-a zis sfântul înger că la vremurile de apoi, la

ifarşitul veacului, ceata călugărească şi cea duhovnicească
toată va merge în munca de veci şi la pieire şi puţini dintr-
înşii se vor mântui în acea vreme: numai cei ce vor iubi
osteneala şi durerea şi smerenia. Pentru că la sfârşitul
veacurilor este împărăţia diavolului, care şi începutul şi
sfârşitul le-a apucat cu vicleşug.
Că din înmulţirea fărădelegilor, va seca dragostea
multora.
Şi vor trăi mai mult în patimi şi lucruri urâte, în mânie >i
pizmă, în nesupunere, în mândrie şi slavă deşartă şi negrijă
de mântuire, singuri facându-şi războaie şi dureri şi diavolul
îi va târî pe toţi ca pe nişte robi, mai ales pe cei ce nu şi-au
agonisit sărăcia şi smerenia. De aceea toţi vor merge în
munca iadului şi vor pieri.
Atunci, cine va putea să-şi mântuiască sufletul, acela
mare se va chema întru împărăţia Cerului. (Sfântul Casian,
dintr-nn manuscris din 1847, bibi. Episcopia Roman)
g-o-o
Fericiri şi vaiuri. Fericită este cetatea în care domnesc
împăraţi dreptcredincioşi, mănăstirea condusă de stareţi
înfrânaţi şi iscusiţi şi corabia cârmuită de marinari pricepuţi.
Vai cetăţii peste care domnesc împăraţi păgâni,
mânăsti-iii conduse de stareţi lacomi şi măreţi în deşert şi
corăbiei i ârmuite de marinari neiscusiţi.
O astfel de cetate şi ţară este jefuită, mănăstirea se
pustieşte şi corabia se sfărâmă.
423
Vai, iubitorilor de argint! Vai, beţivilor! Vai, curvarilor!

Vai, celor ce osândesc! Vai, pierzătorilor şi ucigaşilor şi celor
ce uneltesc vrajbe!
Vai, tuturor celor ce nu se grijesc de poruncile Domnii
lui şi nu iau aminte de a lor mântuire! Despre unii ca aceştia
s a zis că mai bine ar fi fost să nu se fi născut. (Sfântul lo.in
Hrisostom)
o-o-o
Şapte lucruri prin care se iartă cel ce se pocăieşte
1. Pocăinţa, adică a pune capăt păcatului;
2. Lacrimile - a plânge pentru păcatele făcute;
3. Milostenia cu dragoste şi în ascuns, fără mărire
deşartă;
4. Iertarea greşelilor altora şi a nu răsplăti răul cu rău;
5. Dragoste faţă de toţi: şi cei mici şi cei mari, şi către
cri
ce te iubesc şi către cei ce te ocărăsc;
6. Smerenia, că aceasta iartă tot păcatul;
7. A nu osândi pe nimenea.
(Dintr-un Pateric ~ manuscris din 1790, Biblioteca
Episcopiei Roman)
Avertismentul unui mare savant. De două ori laureat al

premiului Nobel - pentru chimie şi pace -, savantul
amcrit. n i Linus Pauling, cu ocazia Centenarului Societăţii
Americane tir chimie, a făcut următorul avertisment:
424
„în 25 sau 50 de ani, lumea ar putea cunoaşte cea mal

mare catastrofa din istoria sa. Aceasta ar putea rezulta
dintr-un război mondial, care să distrugă civilizaţia,
însemnând sfârşitul speciei umane sau ar putea lua forma
unei înfometări masive Civilizaţia este ameninţată să
dispară, antrenată în cădere <l< însuşi sistemul pe care se
bazează." (Contemporanul m 1/1977)
o-o-o
Zestrea militară a Europei. Potrivit datelor celor mai n
cente, în Europa se află permanent sub arme ll.600 .ODl)
oameni, care dispun de 72.286 tancuri, 23.289 avioane di
luptă, 4.504 nave de război şi peste 14.000 obuziere şi
tunuii Pe lângă aceste arme „convenţionale", mai există
armamentul
uclear, reprezentat prin peste 10.000 încărcături
nucleare tactice precum şi vreo 3500 rachete balistice
intercontinentale cu rază de acţiune între 3.000 - 14.000
km. Totalul armamentului nuclear din Europa echivalează
cu 2.7 milioane bombe de tip Hiroshima. La acestea se
adaugă submarinele nucleare aruncătoare de rachete, în
număr de 94, în prezent, dar în curs de rapidă înmulţire. Un
astfel de submarin are 16 rachete multiple, fiecare având 14
încărcături nucleare de câte 50 kilotone fiecare. O singură
lansare de pe aceste submarine echivalează cu 52.640
bombe, care pot nimici tot atâtea oraşe de mărimea
Hiroshimei fiecare. Un singur submarin nuclear poate tran-
425
sforma orice ţară de pe glob într-un deşert radioactiv. (Rev.

Lumea, nr.50/976, pp. 13-l4)
o-o-o
Problema unirii Bisericilor. E o problemă de ispăşire a
păcatelor. Ce poate fi mai tragic decât ca fiecare din Biserici
săli dea seama că-i necesară unirea, s-o dorească şi totuşi să
rămână neputincioasă, când e vorba de înfăptuirea ei. Sunt
prea multe păcate, prea multe ambiţii omeneşti legate de
această problemă. Lumea creştină trebuie să-şi dea seama
de neputinţa ci. Papa de piatră al Romei trebuie să verse şi
el lacrimi; recunoaşterea fiecărei părţi a vinovăţiei, a
păcatelor ei; umilinţa şi căderea la picioarele lui Hristos,
această atitudine va duce la înţelegerea adevărată a
problemei.
Biserica este mireasa lui Hristos. Este Haina Lui, ţesută
dintr-o singură bucată, fară cusătură. Prin despărţire, Haina
lui Hristos a fost sfâşiată. Nu prin cârpirea bucăţilor -
singurul lucru ce-l pot face oamenii - devine haina întreagă,
fară cusătură, dintr-o bucată. Numai Hristos o poate face ca
mai înainte. Dar pentru asta, creştinii trebuie nu numai să
dorească «iest lucru, ci să-şi recunoască propria lor vină, de
a fi contribuit la sfâşierea Hainei Lui Hristos.
Din lacrimile ispăşitoare ale tuturor se va ţese noua că-
maşa a Lui Hristos.
Trebuie să ajungem la conştiinţa unităţii Trupului Lui
Hristos, pe care o mărturisim în Simbolul Credinţei.
o-o-o
426
Calităţile necesare conducătorului de suflete. Să aibă

viaţă duhovnicească, să dispreţuiască parvenitismul, să Fie
curajos în nenorociri; să aibă o astfel de purtare, încât să fie
model pentru alţii. Nu numai să nu se lăcomească Ia bunul
altuia, ci să-l dea şi pe al său, să fie plin de milostivire şi gata
să ierte totdeauna, fără să se abată de la limitele dreptăţii.
Să nu m* întineze cu greşeli şi să plângă greşelile altora ca
pe propriilc-i greşeli; să se bucure de succesele altora, să
poată înmuia şi inimile împietrite cu căldura învăţăturii
sale; să aibă deprinderea evlavioasă a rugăciunii, ca să
poată dobândi de la Dumnezeu cele cerute. Căci cum ar
putea cere lui Dumnezeu iertare pen tru alţii, dacă el însuşi
nu ar fi împăcat cu Dumnezeu. Ar f! grozav ca cel ce trebuie
să îmblânzească mânia lui Dumnezeu să se facă el însuşi
vinovat faţă de Dumnezeu.
Cine nu trebuie să fie conducător de suflete. După po-
runca lui Dumnezeu (Levitic 21, 16-20), nu trebuie să w
apropie de altarul lui Dumnezeu ca să-i slujească nimenea
diva avea vreun beteşug trupesc: „nici orbul, nici şchiopul,
niii cel cu nasul mic, mare sau strâmb, nici cel cu albeaţă
sau puroi la ochi, nici cel cu râie sau pecingine, nici cel cu
părţile bărbii teşti vătămate."
Orb este cel ce nu cunoaşte lumina contemplaţiei dum
nezeieşti, nu râvneşte şi nu iubeşte lumina cea viitoare şi nu
ştie încotro să-şi îndrepte paşii faptelor lui.
427
Şchiop este cel ce vede unde trebuie să ajungă, dar prin

slăbiciunea caracterului său nu poate ţine drumul drept şi
nu atinge niciodată măsura dorită.
Cel ciung sau cu picior rupt este cel ce nu poate umbb
deloc în calea Domnului şi nu poate săvârşi nici o faptă
bună.
Ghebos este cel copleşit de grijile pământeşti şi este in
greuiat de povara deprinderilor păcătoase şi nu se poate
riclit. i la contemplarea bunurilor cereşti.
Cel cu albeaţă pe ochi este cel ce prin priceperea sa se
poare ridica la cunoaşterea adevărului, dar sunt învăluiţi şi
întunecaţi de obişnuinţa faptelor ruşinoase.
Are râie cel stăpânit necontenit de neînfrânarea
trupească, căci raia este simbolul desfrânării.
Cel cu nas mic este cel ce nu ştie să păzească măsura
dreptei socoteli, adică sa deosebească binele de rău, aşa
cum nasul deosebeşte mirosul bun de cel rău.
Nas mare sau strâmb înseamnă meticulozitatea
exagerata care stinghereşte desfăşurarea unei activităţi
drepte.
Pecingine are cel stăpânit de zgârcenie. Căci dacă nu
este Vindecată, aceasta se întinde ca pecinginea şi urâţeşte
trupul.
Cu părţile bărbăteşti vătămate este cel ce nu săvârşeşte
necurăţia cu fapta, dar este continuu chinuit de gânduri de
necurăţie şi se îndulceşte lăuntric cu ele. Nu săvârşeşte
428
fapte murdare, dar nu-şi poate smulge mintea şi gândul de

la ele.
Oricine este stăpânit de vreunul din aceste vicii nu
poate oferi pâinile Domnului. Nu poate pretinde să şteargă
faptele fele ale altora, acela pe care îl mai stăpânesc
păcatele proprii.
(Sfântul Grigorie Dialogul, din Rev. Mitropolia Ardealu-
lui nr. l-3/977)
Ce aşteaptă mireanul de la monah:

1. Oamenii vin la mine obosiţi, uzaţi de ostenelile
vieţii, ca să se refacă şi să se odihnească. Monahul este cel
ce a lăsat toate pentru dragostea lui Hristos şi cel ce iubeşte
pe Iisus, stă Cit capul pe pieptul Lui, se odihneşte lângă El;
stă deci în limanul odihnei, de aceea poate odihni şi pe alţii.
2. Oamenii vin tulburaţi, răvăşiţi sufleteşte şi caută
aici pace şi linişte. Monahii au ancorat deja în limanul liniştii
lui Hristos, Cel ce potoleşte furtunile numai cu cuvântul;
poate deci şi el potoli furtunile oamenilor, te poate dărui
liniştea de Circ au atâta nevoie.
3. Oamenii vin bolnavi sufleteşte şi caută sănătate
pen-iru suflet, cum caută la doctor sănătatea trupească.
Trupul este sănătos când toate organele sale sunt
sănătoase şi lucrează normal, întreţinând viaţa şi
bunăstarea trupului. La fel şi sufletul e sănătos când toate
puterile sufleteşti conlucrează normal şi armonios -
429
credinţă, nădejde, dragoste, curăţie, etc. — spre bunăstarea

vieţii sufleteşti.
Monahul este un om împlinit, sănătos, armonios sufle-
teşte, om care zi de zi se înnoieşte şi sporeşte la măsura
plinătăţii lui Hristos. Este deci pildă, model de viaţă creştină
şi poate ajuta şi pe alţii să se împlinească.
Se zice de obicei că boala, răul, sunt molipsitoare. Dar
trebuie afirmat cu putere şi inversul: şi sănătatea! Ba
aceasta şi mai mult, este molipsitoare. E mai uşor a face
binele decât răul.
Monahul trebuie să fie conştient de această chemare a
sa ŞÎ mereu să ceară în rugăciune: „Doamne, ajută-mi să mă
pot împlini, să-mi pot împlini chemarea ce mi-ai rânduit-o!"
Şi mai trebuie ceva. Ca să poată odihni, linişti şi vindeca
pe alţii, monahul trebuie s-o facă întâi cu sine; să se
odihnească, liniştească şi vindece, să se facă sălaş Duhului
Sfânt, care pe toate le plineşte şi înnoieşte. Şi cum cunoşti
că ai pe Duhul Sfânt? După râvnă, după străduinţa ce o ai
pentru faptele bune. Stăruinţa în bine duce ta cunoaşterea
de sine, iar aceasta duce la căinţă şi la lacrimi - lacrimile
sunt sângele sufletului -, iar acestea duc la discernământ, la
dulceaţa faptei bune: a rugăciunii, a bunăstării, a
milosteniei, etc.
Când va ajunge la această plinătate, monahul o va
putea dărui şi altora, celor ce vin să se împlinească la
mănăstire. în acest stadiu, monahul este o fiinţă împlinită,
unitară, neschimbătoare, pentru că are întru sine pe Cel de-
430
a pururi neschimbat, este slujitor cu dragoste tuturora, are

simţământul învierii, se simte înviat la o nouă viaţă.
Dacă ne vom strădui să ajungem aici, vom putea împlini
îndemnul Preafericitului Patriarh, „de a fi cât mai folositori
neamului nostru." (Părintele Constantin Galeriu, Cuv. către
objte, la 21 aug. 77)
Chemarea şi calea vieţii călugăreşti. Deşi unii spun că nu
mai este actuală, viaţa călugărească este foarte necesară
Ortodoxiei, care nu poate dăinui fără de dânsa. Ortodoxia
nu-i doar o concepţie, o ştiinţă anumită a celor pământeşti,
ci o hotărâtă angajare personală pe calea urmării iui
Hristos.
Hristos a venit să ne arate un chip nou de viaţă şi să ne
împărtăşească de toată puterea dumnezeiască a Sa. Ca să
ridice pc om cât mai sus, să-l facă asemenea cu Sine.
Călugării, angajându-se cu toată fiinţa lor pe această ca-
lc, sunt înaintemergătorii omenirii, facându-se pildă de
virtute, fară de care ea nu poate trăi. Altfel, vine peste noi
potopul. De aceea, Biserica are nevoie de cât mai mulţi
călugări angajaţi cu hotărâre pe calea urmării lui Hristos; de
angajaţi eroic, care să no impresioneze cu pilda vieţii lor, să
ne arate cu fapta că este cu putinţă să mergem şi azi pe
această cale.
Pentru împlinirea acestei chemări, Hristos îşi revarsă —
cum îşi revarsă soarele lumina — dumnezeiasca sa putere
prin Sfântul Duh, ca să ne cureţe de toată patima şi să ne
431
ridice la treapta cea mai înaltă a sfinţeniei, să realizeze în

noi pe omul cel nou, până Ia măsura plinătăţii Sale.
Calea, ne-a arătat-o însuşi Domnul Hristos, cu asculta-
rea Sa până la moarte. Calea ascultării, pe care a mers
Hristos, este calea plinătăţii celei mai înalte. Smerenia,
blândeţea, iubirea, toate virtuţile urmează ascultării, care le
deschide calea. Ascultarea este mare putere, libertate
deplină.
Ascultarea implică viaţa comunitară, de comuniune şi
rugăciune, de legătură frăţească şi iubire. Legătura duhovni-
cească este mai tare ca legătura trupească. Numai în
comuniune ne putem ajuta unii pe alţii, prin iubire între toţi
şi faţă de Dumnezeu. Prin aceasta, viaţa călugărească
devine exemplu de viaţă deplină, icoană de urmat pentru
întreaga obşte creştină. Angajare eroică şi viaţă exemplară.
(Din Cuvântul P.C. Prof. D. Stăniloaie către obşte, 17 iulie
1977)
Rugăciunea. Rugăciunea este trăirea micimii şi

păcătoşeniei proprii în faţa lui Dumnezeu. De aceea ea nu
este teoretică, ci existenţială.
Rugăciunea este mai presus de Teologie, ca gândire şi
vorbire despre Dumnezeu. Pentru că rugăciunea trebuie să
se menţină în conştiinţa strânsă a prezenţei în faţa lui
Dumnezeu, pe când gândirea şi vorbirea despre El lunecă
subiectiv din faţa Iui Dumnezeu, din conştiinţa prezenţei
Lui.
432
Strâmtimea rugăciunii este mai presus de lărgimea gân-

dirii teologice, e o mai accentuată trăire în densitatea
nesfârşită a prezenţei lui Dumnezeu.
Rugăciunea este simţirea neîntreruptă a prezenţei lui
Dumnezeu; nu vederea vreunui chip al Lui, căci chipul are
caracter mărginit. {Sfanţul Callist, Fibcalia 8, note, pp. 150,
159)
o-o-o
Paradoxuri duhovniceşti. Să fiţi actuali, dar să rămâneţi
şi tradiţionali; să uniţi localul cu universalul; să vă explicaţi
localul prin universal şi universalul prin local; să fiţi
dinamici, dar să păstraţi statornicia, căci numai aşa poţi fi tu
însuţi; să uniţi cunoaşterea cu sentimentul de taină. Din
aceste opt di mensiuni, patru perechi de paradoxuri să se
îmbine octogonul (ziua a opta), care în pictura noastră
bisericească înseamnă Eternitatea. Să fiţi aproape de
poporul nostru, să predicaţi pe Hristos, să păstraţi credinţa
noastră strămoşească, să faceţi să strălucească prestigiul
neamului nostru, să fie inimile voastre mereu pline de
iubirea de oameni, căci iubirea este temelia păcii, de care
astăzi lumea are atâta nevoie" (Pr. Prof. D. Stăni loaie, Din
cuvântarea U aniversarea a 80 de ani, Revista Mitrop.
Banatului, nr. l-2/984, p. 88).
Rezultatul unui război nuclear (schimbări climaterice).

Schimbările climaterice provocate de explozia a 250 rachete
433
Pershing (ipoteză minimă): La o săptămână după explozii,

globul pământesc, înconjurat de un cer de fum, gros de
până la
5 km, ar intra în întuneric; în lipsa radiaţiei solare
fotosinteza nr înceta, iar toate apele s-ar acoperi de un strat
de ceaţă de aproximativ un metru grosime..." (Concluzia
unei conferinţe de o sută de savanţi, noiembrie 1983,
Washington. (B.O.R. nr. 5-7/1984, p. 403).
o-o-o
De ce a venit? Ieri am vizitat Atena. Toată dimineaţa pa-
lii m-au purtat prin centrul oraşului, acolo unde bate inima
Lui. N-am cumpărat nimic, nu doream nimic. Am umblat
peste tot, având în minte aceeaşi singură întrebare şi
nedumerire. De ce a venit?!
Cei ce nu mi-au întors direct spatele, îmi arătau o mutră
răutăcioasă. Ce tot cauţi, ce tot scotoceşti? Toţi! Şi
negustorul şl pietonul şi şoferul de la taxi şi taxatoarele de
la autobuz şi cofetarul şi vânzătorul de castane.
Am căutat atunci să aflu şi să întreb despre Cel ce este
larbătorit mâine. L-am căutat ceasuri întregi! în vitrine nu
era, In muzica orbului cu acordeon nu l-am auzit, în pozele
cu stele fi în decorurile de Crăciun lipsea până şi chipul Lui.
Am avut impresia că eram invitat la casa unuia care-şi
ucrba ziua onomastică şi el lipsea. Şi fară el, toate mi s-au
părut goale, serbede, caraghioase, fară sens. Ba şi mai mult:
că adică Invitaţii Ia sărbătoarea onomasticii izgonise chiar
434
pe cel pe care 11 sărbătoreau. îi păstrase numele, dar

izgonise persoana...
Atunci am luat calea întoarsă. Şi nu mai întrebam pe
nimeni, ci numai repetam în sine: De ce a venit? De ce a
venit? Şi în nedumerirea mea am înţeles că răspunsul nu
era în sărbătoarea de mâine.
Am mers acasă şi m-am zăvorât înlăuntru. Am luat cu
evlavie Noul Testament şi am întrebat din adâncul inimii:
«Hristoase al meu, pentru ce ai venit?"
Adevărata Naştere a Domnului a fost dimineaţa, când în
Manta Evanghelie am aflat binecuvântatul răspuns: Când
clopotele Crăciunului sunau în urechile mele răspunsul Lui:
„A venit trimis de iubirea Tatălui, am venit nu ca să-Mi
slujească, ci ca Eu să slujesc, am venit să caut pe cel pierdut
şi să-l mân-tuiesc, am venit personal pentru tine; am venit
pentru tine!" (O felicitare de Crăciun — din Atena).
o-o-o
Sfaturi pentru un stareţ. Fii pentru călugării tăi mamă,
mai mult decât tată. O mamă iubitoare nu trăieşte pentru
sine, ci pentru copiii ei. Ea rabdă cu dragoste neajunsurile
copiilor infirmi, curăţă pe cei murdari, îi spală cu blândeţe, îi
îmbracă cu haine curate şi noi, îi încalţă, îi încălzeşte, îi
hrăneşte, îi mângâie şi se străduieşte să nu audă din gura
lor nici cea mai mică plângere. Şi copiii iubesc pe mama lor.
Tot aşa şi întâistă-tătorul trebuie să trăiască nu pentru sine,
ci pentru supuşii săi. Să fie îngăduitor pentru slăbiciunile
lor, să rabde cu dragoste infirmităţile lor, peste greşelile lor
435
să pună plasture cu milostivire, să ridice cu blândeţe pe cei

ce cad, să cureţe cu linişte pe cei ce s-au murdărit de vreo
patimă, rânduindu-le pocăinţă şi post. Să-i înveţe virtutea
cu cuvântul şi cu pilda, să se grijească statornic să păzească
pacea lor lăuntrică, încât niciodată să nu se audă din gura
lor nici strigare, nici plângere, atunci şi ei se vor strădui la
rândul lor să procure întâistătătorului linişte şi pace. (Cuv.
Serafim de Sarov, Ed. Theophanie, pp. 63-64)
o-o-o
Pentru pacea lăuntrică:
- Să nu te superi când alţii te ofensează
- Să te fereşti de mânie cu tot dinadinsul şi în vreme
de tulburare, stăpâneşte-ţi limba.
- Păzeşte-te de mâhnire, fii vesel totdeauna.
- Fereşte-te de a judeca pe alţii
- Fugi de răspândire, adună-te în sine şi păstrează
tăcerea
o-o'g
Stadiile omenirii. Omul, în mersul său spre ţintă, străba-
te trei stadii principale:
1. Se află în lume: se ocupă doar de conservarea şi
perpetuarea speciei;
2. Se află în faţa lumii: nevoie de comuniune şi de afir-
mare proprie;
3. Se află deasupra lumii: năzuinţă de depăşire, nevoie
de sens, asceza, nevoinţa, răbdarea se situează în stadiul
trei.
436
o-o-o
Mântuitorul — Mielul jertfit de la întemeierea Lumii.
Jertfa - condiţia firească a omului.
Asceza preface jertfa în arvună a învierii.
Păcatul preface jertfa în moarte veşnică.
(Părintele Galeriu, Cuvânt, h Prodromu, 30 oct. 1989
Patru mari rele există şi dacă omul este stăpânit de

vreunul din aceste nu se poate nici pocăi şi nici rugăciunea
lui nu-i ascultată de Dumnezeu, aceste rele sunt: mândria,
ţinerea de minte a răului, judecata aproapelui şi lipsa
dragostei. (Cuv. Ammona)
o-o-o
In lucrurile mici, dacă eşti atent şi le ţii în rânduială, nu
vei cădea în greşeli mari şi invers, dacă nu eşti atent în cele
mici, încet-încet vei cădea în greşeli mari. (Idem.)
o-o-o
Omenie. Vino la Biserică, ne îndeamnă Sfântul Ioan
Hrisostom, ca să devii om, ca să nu dezminţi numirea firii,
oare înţelegi ceea ce îţi zic? Eşti om cu numele, dar adeseori
nu eşti om cu cugetarea. Când te văd trăind ca un fară-de-
minte, cum pot să te numesc om?
De s-a apropiat cineva de Dumnezeu tară primejdii şi
lupte şi încercări, urmează-i şi tu pilda. (Sfântul Isaac Şirul,
cuv. 25).
o-o-o
437
întâietate. Oricât de grabnice şi necesare ar fi treburile

noastre, să nu le punem niciodată mai presus de cele
duhovniceşti, nici o altă treabă nu-i de neapărată trebuinţă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur).
o-o-o
Rugăciunea Sfântul Efrem Şirul (cele două serii de
duhuri) Cele două serii de duhuri nu-s alese la întâmplare.
Sfântul Efrem, insuflat de Duhul, este un mare cunoscător şi
trăitor al vieţii duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este artă,
război şi acestea îşi au reguli şi legi, fară de care nu ajungi la
ţinta dorită.
O lege fundamentală a vieţii duhovniceşti: A păstra con-
ştiinţa nevătămată din patru părţi; faţă de Dumnezeu, faţă
de aproapele, faţă de sine, faţă de lucruri. Care-i sensul ei?
Omul nu se mântuieşte singur, ci în legătură cu tot res-
tul existenţei.
- cu Dumnezeu: din El, în El, spre El - ne mişcăm;
- cu aproapele: omul cade singur, dar se mântuieşte
împreună cu ceilalţi;
- cu lucrurile: descoperind raţiunile lor şi modurile
virtuţilor;
- cu sine: desfaşurându-şi virtualităţile proprii -
talanţii prin împlinirea poruncilor.
Cele 4 realităţi sunt cele 4 puncte cardinale ale vieţii du-
hovniceşti, cu ele aflăm poziţia noastră duhovnicească pe
calea mântuirii. De aceea, Dumnezeu ne-a dat un mijloc de
438
control, conştiinţa, care ne mustră când ne abatem de la

cale şi se bucură când mergem pe drumul cel bun.
A avea conştiinţa nevătămată - lege fundamentală -
- cele 4 duhuri rele vatămă conştiinţa din cele 4 părţi;
- cele 4 duhuri bune arată conştiinţa bună faţă de
cele patru realităţi.
Ne rugăm deci lui Dumnezeu să ne ajute să fim pe calea
cea bună.
Cererea de mai sus este nu numai rugăciune, ci şi mijloc
de control al stadiului nostru duhovnicesc. Cum? Ne uităm
în oglinda din stânga (duhurile rele), găsim vreunul la noi?
Atunci e semn rău. Trebuie să ne izbăvim de el. Privim in
oglinda din dreapta. Găsim vreunul la noi? încă nu-i bine.
Ele sunt necesare toate deodată, unul fară celelalte nu stă.
O dovadă în plus că este aşa: Cele 4 duhuri bune oglindesc
făgăduinţele călugăreşti: curăţia - fecioria, smerenia -
ascultarea, răbdarea -sărăcia.
Dragostea de Dumnezeu este temeiul tuturor virtuţilor,
care sunt toate obligatorii în acelaşi timp, deodată.
o-e>-o
Cum umblăm înaintea Domnului (la Sfintele Slujbe)
Preotul ne avertizează: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţa,
cu dragoste să ne apropiem.
- cu frică, fiindcă Dumnezeu este Stăpânul, Tatăl
Atotţiitorul: „Slujiţi Domnului cu frică...", zice David;
439
- cu credinţă, fiindcă Fiul, deşi înomenit, este şi

Dumnezeu adevărat: „Cred Doamne, că Tu eşti Hristos, Fiul
lui Dumnezeu..."
- cu dragostea, plinătatea virtuţii şi a Darurilor
Duhului: „Roadă Duhului este dragostea, pacea...";
Cele trei simţiri ne arată starea cu care trebuie să ne
apropiem de Dumnezeu Cel întreit: Tată, Fiu şi Duh.
Dar de ce cu frică, credinţă şi dragoste?
Frica este de mai multe feluri, are mai multe pricini.
Este o frică în faţa morţii, a unei mari primejdii, este frica ce
ameninţă nimicirea existenţei noastre. Aici se vede şi mai
mult că omul este sortit vieţii şi nu morţii. Este o frică a
robului faţă de Stăpân aspru, rău, care pedepseşte cu
asprime orice greşeală.
Frica de Dumnezeu nu este de această natură.
Dumnezeu este viaţă şi înviere; face viu şi nu omoară;
Dumnezeu este Tată mult iubitor, care aşa de mult iubeşte
lumea că şi pe Fiul Său L-a dat pentru ea. Nicolae Cabasila
numeşte această iubire iubirea nebună, adică neînţeleasă
de minte, care depăşeşte orice măsură şi logică. Atunci de
ce ne temem de El? Iată de ce: El este Făcătorul - noi
făptura; El Sfântul Sfinţilor - noi păcătoşi şi întinaţi; El veşnic
- fară început şi sfârşit - noi ca floarea şi iarba. Cu totul altul
decât noi, cu totul altceva; de aceea întâlnirea între aceste
două realităţi dă un sentiment firesc de cutremurare,
spaimă, uimire, sfială, respect, închinare, adorare. Dar
440
această teamă este cu totul altceva decât teama de stăpân

aspru.
Alta e teama fiului faţă de tată şi alta teama robului
faţă de Stăpân.
în viaţa noastră călugărească a rămas, insă, când e
vorba de teama de Dumnezeu, ceva din teama robului raţă
de Stăpân, teamă vechi testamentară, explicabilă în
condiţiile de atunci, fară sens în stadiul Evanghelic, unde
Dumnezeu este Iubire. (P. Evdokimov)
o-o-o
Credinţa... dovedirea celor nevăzute (Evrei 11,1). în Bi-
serică se petrec o mulţime de lucruri tainice, inaccesibile
simţurilor; „primim pe împăratul înconjurat de cetele înge-
reşti" la Heruvic, sau puterile cereşti... ştim că îngerii stau în
preajmă-ne, că dracii ne dau târcoale; pâinea şi vinul se
prefac în Trup şi Sânge şi multe alte minuni se săvârşesc.
Credem însă cu tărie că cele nevăzute şi nepipăite sunt
aievea, există, se întâmplă, credem nezdruncinat fiindcă
însuşi Dumnezeu ne-a spus, încredinţat că este aşa şi nu ne
putem îndoi de spusa lui Dumnezeu.
Dragostea - plinătatea a toată virtutea, simţământul de
mare recunoştinţă filială, faţă de Dumnezeu care ne-a dăruii
totul: Existenţa, răscumpărarea, viaţa veşnică, însuşi pe
Sine. Ce vom răsplăti Domnului pentru tot ce ne-a dat?
împletirea celor trei simţăminte: de uimire şi cutremura
re, de încredere neştirbită, de recunoştinţă Iară margini faţă
de Dumnezeu, alcătuieşte evlavia cu care trebuie să
441
umblăm de-a pururi înaintea Domnului, în Biserică mai ales

şi în toată pur tarea noastră.
Acestea însă se nasc din conştiinţa vie că de-a pururi ne
aflăm înaintea lui Dumnezeu, că umblăm sub privirile I.ui.
Dacă suntem convinşi de aceasta, atunci în chip firesc avem
evlavie: frică, credinţă, dragoste.
„Umblarea înaintea lui Dumnezeu" o arată toţi Sfinţii
Srinţi ca mijlocul cel mai bun pentru sporire duhovnicească"
(David Proorocul, Sfântul Vasile, Cuv. Antonie, Marcu ş.a)
q-o-o
Reguli duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este
meşteşug, ■rtă, iscusire. Şi pentru a ajunge din om
grosolan, pătimaş, om duhovnicesc, pentru a creşte până la
măsura bărbatului desă-V&rşit, trebuie să cunoşti
meşteşugul, arta artelor, ştiinţa nduhovnicirii. Pentru asta,
Sfinţii Părinţi ne dau reguli scurte, llmple, uşor de ţinut
minte, dar bogate în cuprins, îndeajuns li te călăuzească
toată viaţa. Câteva:
De Ia Cuviosul Antonie cel Mare: oriunde vei merge, să
li pe Dumnezeu înaintea ta; orice vei face, să ai mărturie din
Scripturi; oriunde te vei aşeza, să nu te muţi degrabă. Aşa
făcând, te vei mântui.
De la Cuviosul Arsenie cel Mare: Rugându-se el lui
Dumnezeu sâ-l înveţe cum să se mântuiască, a auzit un glas
rlcându-i: „Arsenie, fugi! Taci! Linişteşte-te!" Acestea sunt
rădăcinile nepătimirii.
442
De la Cuviosul Simion Noul Teolog: Cel ce voieşte a în-

vftţa meşteşugul sfinţitei rugăciuni şi atenţiei: Să-şi
păzească conştiinţa neprihănită din cele patru părţi: faţă de
Dumnezeu, (iţă de aproapele, faţă de lucruri şi faţă de sine.
Cum? în curăţie, smerenie, răbdare şi dragoste.
De la un stareţ (Ioanichie Moroi): Frate, ia aminte de si-
ne, păzeşte-ţi mintea şi nu uita pe „Doamne, Iisuse..."
o-o-o
Golâtate. Omul, când şi-a dat seama că e gol, a fugit din
i <\ i lui Dumnezeu şi s-a ascuns. Dimpotrivă, când a voit să
vma înaintea Lui, s-a îmbrăcat şi şi-a acoperit goliciunea. Cei
ir trăiesc în preajma Domnului îşi acoperă trupul complet şi
ţapul chiar; numai faţa rămâne descoperită, uneori şi pe
aceasta o acoperă.
Omului de azi îi place golătatea, mai ales tinerilor; se
descoperă, se dezgolesc în public, le mai rămân abia
„frunzele lui Adam", cum zice cineva;
„Văd trupuri goale cu pestelci, Adami şi Eve în
neascultare, Trupuri goale cu pestelci, Schilodite de
păcate..."
(Al. Mironescu)
Ce sens are acest lucru? Omul se repune în starea lui

Adam celui căzut, lepădat şi izgonit; şi mai mult: singur
declară că nu are nevoie de Dumnezeu. Fără să vrea, prin
golătatea din afară mărturiseşte golul dinăuntru, pe care şi
l-a ales singur şi în care se complace.
443
Creştinul când vine înaintea lui Dumnezeu la biserică nu

trebuie să fie gol. A veni gol înseamnă a mărturisi că te-ai
lepădat de El, că singur ai ales această lepădare, că n-ai
nevoie de El. Dacă-i aşa atunci ce mai cauţi înaintea Lui?
o-o-o
Lucruri mici, neînsemnate. întâmplarea cu mărul din vi-
aţa Sfântului Sava ne atrage atenţia asupra lucrurilor
mărunte din viaţa noastră. Ele au mare însemnătate pentru
că sunt multe, umplu viaţa de toate zilele, arată pe omul
lăuntric. Toţi marii Părinţi duhovniceşti, organizatorii vieţii
călugăreşti nu le-au trecut cu vederea. Tipicul mare al
Sfântului Sava da şi rânduieli de comportare în afară de
biserică; Sfântul Vasile, Benedict, Isaia Pustnicul, Teodor
Studitul şi mulţi alţii ne învaţă cum să ne purtăm în viaţa
particulară, individuală, în legătură cu alţii, faţă de lucruri,
la masă, la ascultare, în călătorii.
La monah, toate trebuie sa fie frumoase şi vorba şi
fapta şi gândul; şi interiorul şi exteriorul - îmbrăcămintea
călugărească arată distincţie, nobleţe, interiorizare.
Frumoase toate, cum spune însuşi numele pe care-l poartă:
Kalogeros - Bătrân frumos. Elementele hibride pe care la
vezi la unii monahi, trădează confuzia lăuntrică.
în scurt, regulile de comportare în cele mărunte ale vie-
ţii, pot fi: faţă de Dumnezeu, dragoste evlavioasă arătată
prin: credinţă, frică şi dragoste; faţă de aproapele, dragoste
respectuoasă şi smerită; faţă de lucruri, înfrânare şi folosire
pentru trebuinţă.
444
Deformarea acestora duce Ia: formalism, adică evlavie

numai în forme exterioare; vulgaritate, îndrăzneală sau
tiranie si duh de stăpânire faţă de aproapele.
Călugărul nu trebuie să fie oricum, atenţie chiar şi la lu-
crurile mărunte ale vieţii ne ajută să punem rânduială
Inlăuntru; alcătuieşte o bună mireasmă care ne însoţeşte
pretutindeni; sfinţeşte viaţa, înnobilează sufletul, îi dă acea
notă de cuviinţă care impune respect şi aduce bucurie
lăuntrică şi în legăturile cu oamenii...
o-o-o
Fapte sufleteşti şi fapte trupeşti. Sfântul Ioan
Damaschin (cuvânt minunat..., Filocalia IV) arată că celor
două laturi ale omului le corespund şi lucrări proprii: simţiri,
virtuţi, patimi; sufleteşti şi trupeşti. în chip firesc, virtuţile
sufleteşti sunt mai înalte decât cele trupeşti, care sunt mai
degrabă unelte ale virtuţilor; iar patimile sufleteşti sunt
mult mai grave decât formele trupeşti ale păcatelor.
De obicei noi apreciem invers: dăm atenţie celor
trupeşti şi neglijăm pe cele sufleteşti. De exemplu în zile de
post ne păzim cu multă grijă de mâncarea de dulce, ţinem -
cum e bine - cu scumpătate postul de alimente, facem
nevoinţe trupeşti, dar trecem cu multă uşurinţă pe lângă
păcate sufleteşti toarte păgubitoare. Mă opresc la două
exemple:
1. Vorbirea în biserică, în sfântul altar, în timpul sfintei
slujbe. Ne-am obişnuit aşa de mult cu ea, încât te miri dacă
cineva ar mai socoti-o păcat. Şi totuşi Sfinţii Părinţi o
445
osândesc cu multă asprime: Sfântul Vasile, Sfântul Eftimie,

Tipicul, etc... Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte cu
străşnicie împotriva ei: nu-i deloc un păcat mic, ci
nesocotire, batjocorire a lui Dumnezeu, Care o pedepseşte
cu surghiunire de la faţa Sa şi dă diavolului multă putere
asupra noastră. Noi însă auzim, zâmbim şi ne vedem de
vorbă mai departe; suntem de altă părere.
2. Bârfirea aproapelui este în mare cinste între oameni,
în mănăstire şi la noi. Sfântul Ioan Scărarul o numeşte
odrasla urii, lipitoare ascunsă, care suge sângele dragostei.
Cuviosul Pimen zice: gândul urii şi al bârfelii nicidecum să
nu ne intre în inimă, altfel pierdem toată osteneală;
vorbăria în biserică -contra dragostei de Dumnezeu;
bârfeala - contra dragostei de aproapele.
Dimpotrivă, purtarea noastră în biserică trebuie să fie
cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, iar faţă de
aproapele după cuvântul Părinţilor: „Ai văzut pe fratele? Ai
văzut pe Dumnezeu!"
o-o-o
Milostenia - faţa văzută a dragostei. Pomenirea Sfanţii
lui Nicolae ne arată cât de cinstită este înaintea lui
Dumnezeu milostenia. Deşi om neînvăţat, care nu a scris
nimic, Sfântul Nicolae este pus în fruntea tuturor ierarhilor,
se bucură de o cinstire cu totul deosebită; este icoană a
bunătăţii şi a milei, pentru milostenia sa.
Milostenia face parte din virtuţile cele mari şi atoteu
prinzătoare, care trebuie sa cuprindă întreaga viaţă, precum
446
rugăciunea, smerenia, dragostea. Este faţa văzută a

dragostei.
Latinii, cu simţul lor practic, pe amândouă, dragostea >i
milostenia, le-au cuprins într-un singur cuvânt: cbaritas. Mi
lostenia trebuie sa însoţească toate faptele dragostei de
aproapele.
Problema milosteniei şi a monahului se cade? nimeni
un-i scutit de milostenie, căci în nenumărate chipuri îşi
poaie cineva arăta dragostea de aproapele. Lucrurile
materiale, dăiui rea acestora, este doar una din posibilităţi
şi un cea mai de seamă: când lipsesc acestea, sunt altele
precum: răbdarea nepu ţintelor altora; iertarea greşelilor;
sfatuirea şi învăţarea cclm
neştiutori, celor greşiţi; mângâierea, compătimirea
celor în suferinţe; rugăciunea pentru alţii.
Fapte de nemilostivire: bârfeala, judecata, osândirea

altora; complicitatea tacită cu neputinţele altuia: le ştii, le
vezi, îl judeci, îl bârfeşti, dar nu i-o spui niciodată cu
sinceritate, ca să scape de ele; invidia, nerecunoştinţa,
trecerea cu vederea etc.
o-oo
Ortodoxia românească. Vechea literatură
duhovnicească, plămădită îndeosebi în lumea grecească,
stăruie mult asupra primejdiei mândriei pentru viaţă. Lucrul
nu-i farâ rost. Gândirea subţire grecească era uşor expusă
înălţării şi de această boală; grecii bolesc până astăzi: se
447
socotesc reprezentanţii cei mai autentici ai Ortodoxiei şi

sunt intoleranţi faţă de români şi llavi. De aceea în lumea
greacă s-au născut toate ereziile creştinismului, ca urmare a
speculaţiei raţionale excesive şi a mândriei.
Slavii, sentimentali, sunt extremişti, trec dintr-o
extremă tntr-alta. La ei găsim forme extreme de asceză,
nebunie pentru Hristos, nevoinţe exagerate, lanţuri şi fiare
pe trup, tărsine, o mie de zile pe piatră, etc.
Românii au ţinut calea de mijloc. Condiţiile istorice şi
moştenirile ancestrale i-au împodobit cu această notă de
cuviinţă şi omenie, care-i sunt caracteristice. N-au fost
primejduiţi de mândrie: din sânul său nu s-a ivit nici o
erezie. Au ctitorit Cu multă dărnicie tot Răsăritul creştin:
Ierusalimul, Athosul, Slnaiul, etc; iar sieşi nu şi-a rezervat
nimic. Puteau să aibă cu Icte în regulă jumătate din Athos şi
totuşi nu are aici nici o lingură mănăstire, măcar. Asta
pentru că românii n-au făcut niciodată deosebire între
ortodocşi: între greci, slavi şi români, "'a la Evanghelie. De
aceea nu şi-a pretins drepturi, nu şi-a reţuit sfinţii ieşiţi din
mijlocul său.
Cuviinţa, omenia, smerenia îi sunt trăsături specifice,
estea l-au păzit de-a lungul istoriei şi-i vor asigura şi în viitor
stabilitate şi bună sporire. Spiritualitatea românească deci
se caracterizează prin:
1. Simplitate Evanghelică, ca şi întreg creştinismul ro-
mânesc;
2. Sinceritate, trăire, angajare totală în viaţa creştină;
448
3. Anonimat - smerenie, nu face caz de virtuţile sale.

Q-O-O
Ascultarea. Ascultarea este una din puţinele porunci
date lumii de însuşi Tatăl Ceresc. La Schimbarea de pe
Tabor, El ne porunceşte: „Pe acesta să-L ascultaţi..."
Nu se putea o altă învăţătură mai folositoare şi mai
mântuitoare, ca această învăţătură de taină. In adevăr, cine
are ascultare, acela are împreună toate darurile şi toate
bunătăţile. Acela este întreg la minte, răbdător, smerit,
blând, iertător, cucernic, paşnic şi în scurt, locaşul tuturor
bunătăţilor, vasul tuturor darurilor, precum o arată Sfintele
Scripturi.
„Păcatul lumii" pe care l-a ridicat Fiul lui Dumnezeu nu-i
altul decât păcatul neascultării, care este începutul şi rădă-
cina tuturor păcatelor.
Ascultarea-i mai mare decât jertfa, pentru că în jertfa se
aduce lucru străin, pe când ascultarea aduce însăşi fiinţa
ascultătorului. De aceea toţi cei ce au ascultat s-au
învrednicit de mare plată. Mântuitorul, care a ascultat până
la Cruce şi moarte, S-a înălţat mai presus decât tot numele.
Dar oare ce legătură este între Schimbarea la Faţă şi po-
runca ascultării? Este una foarte mare. Mântuitorul nostru
Şi-a arătat Slava Sa pe Tabor ca o arvună a schimbării pe
care trebuie sa o înfăptuim cu toţii în fiinţa noastră, spre
care suntem chemaţi. Ori, calea cea mai sigură, mai
lucrătoare spre această schimbare nu-i alta decât
ascultarea. Ascultarea este smerenie, iar smerenia este
449
izvorul a toată virtutea. Este veşmântul Dumnezeirii, este

Dumnezeu însuşi, Care singur se recomandă spre pildă:
„învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit.
Smerenia vine de la humilitas - humus - pământ. Cel
smerit se aseamănă cu pământul, care este călcat de toţi,
primeşte toate gunoaiele şi zoaiele şi pe toate le pteface în
rodnicie.
o-o-o
Spovedania este apa care spală murdăria, este leacul
care tămăduieşte de boală, este forţa care anulează puterea
vrăjmaşă a păcatului, prin lucrarea harului ce se
împărtăşeşte omului prin Taină, care şterge întinăciunea,
vindecă rana, eliberează puterile sufleteşti din robia morţii
şi le îndreaptă pe calea lor firească.
Dar pentru aceasta se cuvine ca omul să-şi dea seama
că este murdar, bolnav, robit, să dorească să scape de răul
ce-l stăpâneşte, să voiască hotărât să se îndrepteze şi să
alerge la cel ce poate să-l mântuiască. „Dă voinţă şi ia
putere."
Trebuinţa Spovedaniei. Păcatul este o murdărire a
sufletului. Nu te simţi bine după săvârşirea unui păcat, cum
nu te simţi bine când eşti murdar şi simţi nevoia să te speli,
să te cureţi. Te simţi bine, uşor, când ţi-ai spălat sufletul de
păcat. Trebuinţa spălării zilnice ne-a fost rânduită de
Făcător ca să avem mereu vie simţirea curăţirii sufleteşti.
Că există oameni care fac casă bună cu mizeria, cu
sărăcia, cu murdăria, care fac virtute din putoare, jeg şi
450
păduchi, nu-i de mirare. E „virtutea" cea mai uşor de

câştigat şi de practicat.
Păcatul este boală a sufletului, aşa cum boala strică
buna rânduială a alcătuirii trupeşti, îl destramă şi îl duce la
moarte; tot aşa păcatul strică buna rânduială a vieţii
sufleteşti şi-l împinge spre moartea veşnică. Boliştea
trupească şi nevoia de leac şi de doctor pentru sănătatea pe
care nu-i om să nu o dorească, sunt o icoană a ceea ce se
petrece în chip asemănător cu sufletul.
Păcatul este o forţă, o putere negativă, un microb, un
virus, care odată cuibărit în om, se dezvoltă, creşte pe
seama resurselor vitale ale sufletului, pentru a-l duce la
moarte. Ca şi elementele cancerigene, care anulează
mijloacele proprii de apărare ale organismului, apoi se
dezvoltă nestingherit în tumoare ucigătoare.
o-o-o
Toiagul de ceară. în cele trei zile dinaintea îngropării se
pune de obicei în mâna mortului o lumânare, lângă cel
adormit şi înfăşurată în spirală, ca un arc de ceas. Această
lumânare se numeşte „toiag", toiagul călătoriei spre cer a
sufletului.
„Toiagul" este simbolul vieţii celui adormit.
Lungimea lui - lungimea omului - lungimea vieţi.
De ceară — simbolul curăţiei vieţii, al bunei miresme a
faptelor bune, nădejde de mântuire.
Făcut în spirală, mişcare în jurul unui centru, semn că şi-
a dus viaţa bine plăcută lui Dumnezeu.
451
Lumânarea aprinsă - arderea e simbolul consumării vie-

ţii; dar consumarea produce lumină, semn al prefacerii
omului trupesc în om duhovnicesc. Mistuire a omului de
păcat, ca să fie Dumnezeu totul în toţi.
Prezenţa toiagului este semn că cel adormit a trăit în
fapte bune, a mers pe calea mântuirii, iar acestea îi sunt
sprijin pentru intrarea în viaţa veşnică.
Iată Eu stau la uşă şi bat... (Apoc. 3, 20). Mântuitorul ne-

a făgăduit că este cu noi în toate zilele până la sfârşitul vea-
cului. (Mat. 28, 20). Apocalipsul ilustrează această prezenţă
prin icoana unui călător care bate la uşa inimii noastre.
„Iată Eu stau la uşă şi bat."
Cel ce bate la uşă este aproape de cel dinlăuntru, doar
uşa îi desparte. Şi El bate cu un scop, cu dorinţa, cu intenţia
de a intra înlăuntru, dar realizarea acestui scop depinde de
cel dinlăuntru, dacă deschide sau nu, pentru că uşa un are
clanţă pe dinafară şi nici un poate fi forţată, ea nu se poate
deschide decât pe dinlăuntru. I se va deschide oare?
Dar Cel ce bate un-i oricine, nu-i un om oarecare, este
însuşi Domnul, Stăpânul şi Făcătorul, iar deschiderea este
încununată de mare răsplătire: „De va auzi cineva şi va
deschide, voi cina împreună cu el şi el cu Mine."
Cina este masa de seară, ea arată scurtimea vieţii
noastre şi apropiata întâlnire cu Domnul.
o-o-o
452
Sfintele Slujbe. Sfintele Slujbe sunt o zestre de mult preţ

a Bisericii. Ele cuprind bogăţie de cunoştinţă teologică,
evlavie şi simţire ortodoxă, în ele se oglindeşte întreaga
istorie a Bisericii, sunt Tradiţia vie a Ortodoxiei.
Această zestre a fost încredinţată spre păzire şi bună
chi-vernisire călugărilor, ca prin slujbele de zi şi de noapte
să o păstreze vie şi lucrătoare şi să ducă mai departe
îmbogăţită această comoară de viaţă creştină.
Călugării fac şi gospodărie, agricultură, administraţie —
au făcut totdeauna —, dar menirea lor principală este de a
fi oameni de rugăciune, „candelă de rugăciune de-a pururi
aprinsă în mijlocul lumii", după cuvântul Sfântului Teodor
Studitul, chemare înaltă, de mare cinste şi mult folositoare
pentru sine şi pentru alţii.
Despre folosul pentru lume al sfintelor slujbe nici un
mai e locul de pomenit. Ele sunt prinosul de bună mireasmă
înălţat lui Dumnezeu pentru toate binefacerile,
nenumărate, nesfârşite, pe care dumnezeiasca milostivire
de-a pururi le revarsă peste lume...
Se cuvine însă a pomeni de roadele materiale ale
călugărilor, ca oameni de rugăciune.
S-au tipărit la noi, nu de mult, două volume mari din Is-
toria artelor plastice în România (voi. I, 450 p. şi 600
reproduceri; voi. II 300 p. şi 355 reproduceri), ambele
volume tratează masiv numai despre arta bisericească.
Dacă le răsfoieşti, nu vezi decât biserici, mânăstiri,
veşminte, sfinte vase, Evanghelii, Epitafe, procoveţe,
453
veşminte, dvere, aere, toate lucruri bisericeşti. Arhitectură

bisericească, argintărie, sculptură, pictură, broderii,
manuscrise, toate artele şi-au dat întâlnire pentru
realizarea unui cât mai măreţ cadru pentru săvârşirea
sfintelor slujbe. Toată această bogăţie artistică, cu care se
laudă poporul nostru, este făcută pentru viaţa de slujire
liturgică a Bisericii, a cărei chivernisitor este monahul.
Dar sfintele slujbe sunt un mijloc de desăvârşire, de lu-
minare şi sporire duhovnicească; calea isihiei, a rugăciunii
celei de gând, a contemplaţiei este a celor puţini, care în
vremea noastră sunt tot mai rari. Pentru mulţimea cea
mare a credincioşilor de totdeauna şi a obştilor monahiceşti
este viaţa liturgică, participarea zi şi noapte la sfintele
slujbe obşteşti, care au în centru marea minune a Sfintei
Euharistii. Cel mai mare mistic ortodox şi mare părinte
duhovnicesc, Sfântul Simeon Noul Teolog, n-a fost pustnic,
n-a trăit în singurătate, n-a făcut nevoinţe excepţionale, ci
pe această cale a vieţii liturgice s-a înălţat la aşa de mare
înălţime duhovnicească şi s-a învrednicit de aşa de mari
daruri, încât a primit numele de „Teolog" ca Sfântul Ioan
Evanghelistul.
Pentru toate aceste pricini, mare răspundere avem noi
monahii, chivernisitorii zestrei de rugăciune a Bisericii. Să o
cunoaştem desăvârşit, s-o punem în valoare deplin, pentru
noi şi pentru ceilalţi, slujind cu drag şi dăruire la săvârşirea,
uneori lungă şi obositoare a lor, alergând la chemarea lor
„Ca cerbul la izvoarele apelor."
454
Prezenţa lui Dumnezeu. A se simţi necontenit în prezen-

ţa Iui Dumnezeu înseamnă a se bucura încă de aici de
fericirea sfinţilor şi a îngerilor care neîncetat văd faţa Lui.
Neagoe Basa-rab zice că în aceasta stă cea mai are fericire a
vieţii de veci.
Proorocul David se desfată de această vedere zicând:
„adusu-mi-am aminte de Domnul şi m-am veselit"; „ochii
mei pururea spre Domnul" (Ps. 31); „văzut-am pe Domnul
de-a pururi înaintea mea" (Ps. 15).
Cuviosul Antonie (cele trei reguli), cuviosul Marcu şi
mulţi alţii zic că fară de acest gând nu-i mântuire.
Dar prezenţa Lui nu-i indiferentă, ci atotputernica,
proniatoare; fară El nu putem nimic. Părintească, iubitoare,
personală, foc arzător, mai mult decât noi înşine, ne voieşte
binele.
Ea ne atrage spre sine, binefăcătoare, dătătoare de
viaţă:
- El scoate din laţ picioarele mele;
- Este de-a dreapta mea, ca să nu mă clătesc;
- Este vistierul bunătăţilor şi dătător de viaţă;
- Este uşă, cale, Adevăr, înviere, viaţă. De aceea în
prezenţa Lui se cade a avea:
- dragoste nesfârşită şi smerenie;
< - adâncă recunoştinţă: ce vom răsplăti Domnului?
ν - râvnă, dorire, evlavie: ca cerbul de izvoarele apelor.
455
Simţământul Prezenţei îl putem agonisi îndeosebi prin

participarea Ia sfintele slujbe, la Biserică, cu condiţia ca
Biserica să fie „Casă a lui Dumnezeu" şi nu „peşteră de
tâlhari." Din agonisirea acestei stări căpătăm sporire
duhovnicească, bucurie sufletului.
ο·σ·ο
îndatoriri de seamă ale monahului. „Viaţa călugărească
este înaltă şi sfântă, unul din darurile cele mari pe care
Dumnezeu le-a dat oamenilor", aşa o numeşte Sfântul Isaac
Şirul. La dar mare însă şi îndatoriri mari. Voi pomeni numai
două, cele mai cuprinzătoare.
1. Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre
desăvârşirea creştinească, arată că un creştin trebuie să ştie
în primul rând ce însemnătate are numele ce îl poartă, care
sunt adică însuşirile numelui de creştin, şi în al doilea rând
să-şi potrivească viaţa cu ceea ce îi arată numele, ca să nu
poarte nume mincinos şi nepotrivit cu viaţa sa.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre viaţa
călugărească: trebuie să ştim ce însemnează numele ce
purtăm şi apoi să ne străduim ca şi viaţa să fie în armonie cu
ceea ce spune numele. Purtarea unui nume, a unui titlu,
obligă la împlinirea cu fapta a ceea ce spune numele, astfel
ne arătăm mincinoşi şi făţarnici.
Numele de călugăr vine de la grecescul καλόγερος, care
însemnează bătrân frumos. Nu-i vorba de bătrâneţe a
vârstei, nici de frumuseţe trupească. Frumuseţea a mişcat
totdeauna pe oameni. Vechii greci făceau din frumuseţe
456
idealul vieţii; o oglindire a cerului pe pământ, ea constă

într-o armonioasă alcătuire a tuturor virtuţilor trupeşti şi
sufleteşti. Frumuseţea aceasta nu-i înnăscută - cel mult cea
trupească -, ci-i ceva care se agoniseşte cu multă trudă.
Grecii aveau un proverb: „Frumosul este greu."
Bătrâneţea este o plinătate, înţelepciune din experienţa
vieţii, o înaltă înţelepciune rezultată dintr-o fericită armonie
a tuturor virtuţilor creştineşti.
Dacă ne uităm la noi înşine, la viaţa noastră, nu vedem
această înţelepciune plină de frumuseţe. In om e un
continuu război între trup şi suflet; trupul pofteşte
împotriva duhului şi duhul împotriva trupului. Patimile
tulbură viaţa, omul e nestatornic, repede schimbător,
tristeţea ne umbreşte, invidia ne roade, lăcomia ne uzează,
unde este frământare şi nestatornicie, nu-i frumuseţe.
Sfinţii Părinţi au realizat oare acest echilibru de
frumuseţe? Nu-i de crezut altfel. N-ar fi avut nesocotinţa să
se împodobească cu un nume mincinos, să se numească
bătrâni frumoşi şi să nu fie nici una, nici alta.
în ce constă şi cum au realizat ei această frumuseţe, se
spune în cântarea bisericească, ce se întâlneşte la
prăznuirea tuturor Cuvioşilor:
„Chipul păzindu-l nevătămat, mintea puind-o
bărbăteşte stăpână peste patimile cele pierzătoare, pe cât
este cu putinţă la asemănare te-ai suit. Că bărbăteşte
silindu-ţi firea, te-ai nevoii pe cel rău a-l supune celui mai
457
bun şi pe trup a-l face rob Duhului. Pentru aceasta te-ai

arătat dreptar de faptă bună prea adevărat..."
Având chipul nevătămat şi ostenind necontenit pentru
dobândirea asemănării, având mintea stăpână peste
patimi, prin nevoinţa bărbătească, pentru a face trupul rob
duhului, aşa au realizat Părinţii frumuseţea cea
duhovnicească, care le- a adus numele de călugăr. Călugăr
însemnează deci, pe de o par te, osteneală, necontenită
silire a firii - nevoinţă pentru izbăvirea de patimi, pentru
înduhovnicirea trupului; pe de alta, minte luminată de
cunoştinţă duhovnicească şi întărită prin rugăciune pentru
a-şi împlini chemarea de povăţuitoare pe calea virtuţii. La
acest rezultat trebuie să ducă toată osteneala şi străduinţa
monahului. Să fie om desăvârşit, bărbat puternic cu
înţelegerea şi cu lucrarea.
2. Viaţă îngerească. Viaţa călugărească este numită şi
vieţuirea îngerească, monahul este înger în trup, numirea
nu-i simbolică, ci are nişte adânci temeiuri: vieţuirea
călugărească a fost dată prin înger Sfântului Pahomie, iar
călugării, după Tradiţie, sunt chemaţi să împlinească ceata
îngerească, micşorată prin îngerii căzuţi. De aici şi lupta
înverşunată a dracilor împotriva călugărilor.
Prin cele trei făgăduinţe, călugării se angajează să ducă
lupta înverşunată a dracilor împotriva călugărilor.
Prin cele trei făgăduinţe, călugării se angajează să ducă
viaţă îngerească: ascultare desăvârşită, curăţie, desprindere
de cele materiale; şi ca îngerii, care văd de-a pururi pe
458
Dumnezeu, şi călugării stăruie în rugăciune necontenită şi

teologhisire -cugetare la Legea Domnului.
Deci imită călugării viaţa îngerească? Viaţa îngerească
este viaţa veacului ce va să fie - unde oamenii vor trăi ca
îngerii, de aceea călugărul o ia înainte, o începe chiar în trup
fiind, şi prin aceasta este un înainte mergător al obştii
creştineşti, „dreptar de faptă bună", icoană pe pământ a
vieţii veşnice şi fericite.
Prin aceste două înţelesuri ale numelui şi vieţii sale, fru-
museţe duhovnicească şi înger în trup, monahul îşi prezintă
nobleţea chemării şi totodată obligaţiile care-i revin pentru
a-şi onora acest titlu. Dacă nu face cele ale numelui şi vieţii,
o spune Sfântul Vasile Cel Mare, nu mai are chip îngeresc, ci
chip drăcesc, poartă un nume mincinos, căci nu i se
potriveşte cu viaţa, este un mincinos şi înşelător. Căci sub
un nume mare ascunde lucruri drăceşti.
Haina călugărească, prin simbolismul ei, are rostul de a
ţine de-a pururi prezentă în mintea celui ce o poartă,
calităţile şi îndatoririle numelui său. Cingătoarea - semnul
înfrânării şi al luptei; metaniile - rugăciunea necontenită;
paramanul şi camilafca - viaţa îngerească şi înţelepciunea
minţii, etc.
Se observă că unii monahi au început să-şi piardă unele
piese din îmbrăcămintea călugăreasca şi anume: centura,
metaniile, camilafca, paramanul, crucea, oare nu-i aceasta
un semn că cele simbolizate de acestea — rugăciunea,
nevoinţa, cugetarea duhovnicească - sunt în deficit?
459
Rugăciunea Sfântul Efrem Şirul. Pe lângă însemnătatea

ei generală pentru tot creştinul, are o deosebită valoare
pentru viaţa călugărească. E rugăciunea Pocăinţei şi
rugăciunea monahului. Nu fără rost unii părinţi
duhovniceşti şi sfinţi au rostit-o toată viaţa în pravila tor de
rugăciune şi au recomandat-o şi altora.
Nu-i greu de văzut că în cele patru duhuri bune, pe care
le cerem de Ia Dumnezeu, se oglindesc tocmai cele trei
făgăduinţe călugăreşti: curăţia - fecioria în duhul curăţiei;
ascultarea - în gândul smerit; sărăcia în duhul răbdării. Iar
duhul dragostei le cuprinde pe toate şi ea este lege pentru
viaţa creştină şi mai ales pentru viaţa monahicească şi
obştească.
De asemeni, cele patru duhuri rele, pe care ne rugăm lui
Dumnezeu să nu ni le dea, se vede că sunt potrivnice
primelor.
Dacă monahul trebuie să sporească neîncetat - foc
lângă foc, râvnă lângă râvnă, apoi primul duh rău, duhul
trândăviei, taie de la început această putinţă de sporire,
este moarte, sinucidere duhovnicească. Cele ce urmează,
sunt potrivnice celor trei făgăduinţe: grija de multe este
potrivnică sărăciei; iubirea de stăpânire - ascultării; grăirea
în deşert - curăţiei.
Astfel, în această rugăciune, cerem lui Dumnezeu să ne
ajute să împlinim cele făgăduite la intrarea în cinul
monahal, să fim buni călugări. Este deci prin excelenţă
460
rugăciunea monahului. Dar ea mai are şi alt dar: rostind-o

zilnic, cu această înţelegere, ea ne aduce mereu aminte de
cele ce am făgăduit. Şi dacă monahii s-ar gândi mai des la
angajamentul lor de viaţă ai fi mai râvnitori şi ar face şi mai
puţine greşeli.
o-o-o
Muncă - lucrare. Până nu demult se zicea în limbajul
curent: lucru, lucrare, lucrător; acum însă în loc de lucrare şi
lucrător se zice muncă şi muncitor. Este interesant de
urmărit sensul acestei schimbări.
Cuvântul „lucru", denumeşte tot ce există - în afară de
fiinţe - şi se prezintă ca obiect unic.
Lucrare este acţiunea de a confecţiona lucruri, dar şi re-
zultatul acţiunii, iar lucrător - cet ce exercită lucrarea, în
vederea realizării unui lucru.
Mântuitorul zice în Evanghelie: „Tatăl Meu lucrează şi
Eu lucrez", arătând prin asta necontenita activitate a lui
Dumnezeu, creatoare şi proniatoare.
La Creaţie, şi omului i s-a dat putere şi menire să fie lu-
crător, să lucreze Raiul, adică să transforme materia amorfa
în lucruri definite ca formă şi funcţie, să continue opera de
organizare a materiei, să fie împreună lucrător cu
Dumnezeu.
In veacul nostru, omul a pierdut această perspectivă.
Dumnezeu S-a îndepărtat, dacă nu S-a ascuns complet, şi
omul se consideră singur stăpân şi lumea proprietate în
folosul exclusiv al său. Materia - Cosmosul - nu mai are altă
461
funcţie decât aceea de a-i furniza omului cele necesare

pentru fericirea sa pământească. Şi de aceea omul o sileşte,
o constrânge ca să-i dea tot ce are: „să-i smulgă toate
secretele", cum se zice adesea. Din transformator al
materiei, omul a devenit un chinuitor, un „muncitor" al ei.
Şi inconştient şi-a schimbat şi numele şi acţiunea, conform
cu sensul ei, şi-a zis „muncitor" care „munceşte",
îndeplineşte „o muncă."
Dar cuvântul „muncă", însemna mai întâi, munca veşni-
că, pentru păcătoşi, tortură, caznă, pedeapsă, iar
„muncitor" cel ce exercită cazna, chinuirea.
Natura, materia, însă nu se lasă „muncită", ci se
răzbună, şi roadele acestei răzbunări deja încep să se arate
în dezechilibrul ecologic, produs de munca omului.
Pregătire. Cele 3 săptămâni de pregătire pentru Sfântul
şi Marele Post ne atrag atenţia asupra a trei lucruri, care
constituie urzeala pe care se va ţese chipul omului celui
nou.
1. Smerenia vameşului. Smerenia - pe care se întrec
toţi Părinţii să o laude -, este o aşezare sufletească
temeinică rezultată din cunoaşterea adâncă de sine şi
ancorarea în Dumnezeu cu toate puterile. Ştiu că prin mine
însumi nu sunt nimic, dar prin darul lui Dumnezeu am o
valoare mai mare decât toată lumea. Smerenia mă aşează
în poziţie exactă a mea în raport cu Dumnezeu şi aproapele:
această aşezare ar trebui s-o caut cu sârg şi să n-o părăsesc
toată viaţa.
462
2. Conştiinţa mea de fiu al Tatălui Ceresc. Dumnezeu

este un Tată, Care ne iubeşte fară asemănare, Atotputernic
să ne dăruiască mai mult decât tot ce am dori şi am vrea şi
Care ne-a gătit o fericire, la care nici nu ne putem gândi. E
absurd să nu alergi, să nu te încrezi în El cu toată fiinţa, fară
nici o fărâmă de rezervă. Concepţia „teroristă", vechi-
testamentară, care mai persistă în lumea creştină este o
mare eroare. Ea duce la formalism şi făţărnicie - ambele
dezastruoase pentru suflet.
3. înfricoşata Judecată, când fiecare va primi ceea ce
şi-a agonisit în viaţă, subliniază încă o dată negrăita
milostivire a lui Dumnezeu. Nimic nu este uitat, şi cele mai
mărunte fapte bune vor fi răsplătite, şi un pahar de apă, cu
o răsplată incomparabilă, imensă, veşnică, în văzul întregii
lumi.
Aceasta ne dă o grijă adâncă: nu putem face orice în
viaţă; am făcut prea puţin până acum. De aceea zor şi zor,
foc peste foc, râvnă aprinsă, ca să compensăm timpul irosit
fară folos.
Smerenie, încredere neţărmurită, râvnă aprinsă cu aces
tea ne pregătim pentru post şi pentru toată viaţa. Acestea
dau valoare tuturor faptelor noastre bune, fară ele nu
există virtute şi înnoire duhovnicească. Iată de exemplu
rugăciunea. Fără smerenie este lăudăroşenie fariseică, fară
credinţă - închinare de idoli. Postul fară credinţă şi
smerenie se reduce la higiena, regim alimentar. Iar fară
râvnă nu-i nici o sporire sufletească. Aşadar: smerenie
463
adâncă, credinţă filială, râvnă fierbinte şi inima pregătită

pentru ostenelile virtuţii.
Monahismul în lumea de azi. Nu puţini sunt cei care se

întreabă dacă viaţa călugărească îşi mai găseşte loc în
societatea de azi, sau dacă poate contribui cu ceva la
rezolvarea problemelor grave ale omenirii de azi.
Nedumerirea este, fireşte, pentru cei ce-l cunosc prea
puţin sau superficial, pentru că în existenţa sa multiseculară
el şi-a dovedit pe deplin prezenţa şi contribuţia sa pentru
mai binele societăţii în care a trăit. A facut-o şi o poate face
şi de acum înainte. Ne putem convinge de aceasta,
subliniind câteva din trăsăturile sale specifice.
1. Dimensiunea rugăciunii.
Valoarea rugăciunii pentru viaţă nu mai este nevoie să
fie subliniată. Rugăciunea personală preface şi înnoieşte pe
om, îi pune în valoare forţe interioare necunoscute;
rugăciunea pentru alţii este o mare putere. „Cel ce se roagă
ţine în mâini cârma lumii", „mult poate rugăciunea
dreptului", ea are putere şi asupra duhurilor necurate.
Or, monahul este prin excelenţă omul rugăciunii. Ome-
nirea creştină, care a uitat sau nu mai ştie să se roage, îi
poate cere ca odinioară apostolii: „Doamne, învaţă-ne să ne
rugăm." Şi El deja a dat lumii de azi, grăbite şi răvăşite, o
rugăciune scurtă şi plină de putere, Rugăciunea inimii,
scurtă, potrivită pentru toate împrejurările, fară iz
confesional. Această rugăciune, izvodită şi rostită
464
necontenit de monahi, poate deveni rugăciunea vremii

noastre, rugăciunea unităţii creştine; o forţă imensă
împotriva răului care bântuie lumea de azi.
Dar monahul nu se roagă numai pentru sine. în rugăci-
unea sa, el îmbrăţişează întreaga omenire, în timp şi spaţiu;
se roagă pentru nevoile şi mai binele întregii lumii, pentru
cei vii şi pentru cei morţi. Fiecare mănăstire e o redută de
necucerit împotriva răului, unde zilnic sunt pomenite mii şi
mii de nume ale celor ce au nevoie de întărire pe calea
vieţii.
Astfel, ca om de rugăciune, monahul se oferă lumii ca
un model ce poate fi imitat; un model viu realizat cu
ajutorul rugăciunii şi jertfindu-se în rugăciune pentru mai
binele semenilor săi.
2. Dimensiunea ascezei.
Medicii, igieniştii, sociologii recunosc unanim cei trei de
„S" - surmenajul, sedentarismul şi supraalimentarea - ca fac
torî universali, vinovaţi de înmulţirea bolilor şi de şubrezi
rea sănătăţii omului contemporan. Grija de multe a omului
de azi îl suprasolicită peste puterile sale de adaptare şi în
chip paradoxal există o problemă mondială a
supraalimentării, .1 îmbuibării generatoare de multe boli, şi
în acelaşi timp o pro blemă mondială a subnutriţiei, a celor
ce nu au nici minimul necesar.
Asceza vieţii călugăreşti poate indica rezolvări pozitive
în amândouă cazurile.
465
O distribuire judicioasă, cumpătată a resurselor alimen

tare ar înlătura supraalimen tarea şi odată cu ea şi maladiile
ce decurg de aici. Cine nu ştie că cumpătarea face parte din
arse naiul medical pentru combaterea tuturor bolilor, căi i
„cumpătarea este mama sănătăţii." In acelaşi timp, ea
sporeşte resursele mondiale de hrană, întrucât cu aceleaşi
posibilităţi bine chivernisite se pot satisface nevoile unui
mai mare numai de consumatori. Rezultatele concrete ale
experienţei seculare ale monahismului sunt bine cunoscute:
longevitatea şi lipsa de boli dese în lumea monahală.
O cumpătare pe plan mondial ar duce la un substanţial
spor alimentar şi ar constitui un inepuizabil izvor de
sănătate.
Omenirea n-are nevoie să facă experienţă, probe de în
cercare în acest sens; a racut-o şi o face de veacuri
monahismul şi-i poate oferi de-a gata rezultatele cele mai
îmbucurătoare. Ajunge doar să le ia în serios.
în chip asemănător se pot trage concluzii şi pentru cei
lalţi doi factori negativi: sedentarismul şi suprasolicitarea,
prin perspectiva vieţii călugăreşti. Viaţa de muncă
armonioasă îni pletită cu rugăciunea - omul nu trăieşte
numai cu pâine da o lovitură de moarte sedentarismului;
iar ierarhizarea valorică a
grijilor vieţii, dând prioritate nevoilor esenţiale şi
perene, poate reda omului pacea interioară de care are
atâta nevoie. 3. Dimensiunea omului total.
466
Cu toate progresele uimitoare ale civilizaţiei de azi,

omul .1 rămas însă „fiinţă necunoscută." Ambiţios să
cucerească şi să stăpânească materia, cosmosul, omul s-a
neglijat pe sine, a rămas necunoscut în propria-i casă.
Genetica, medicina, psihanaliza au făcut paşi uriaşi, dar o
ştiinţă antropologică, o ştiinţă care să îmbrăţişeze integral
pe om, încă nu există. „Adesea simt în mine, spune un mare
scriitor, altceva decât eu însumi; ceva foarte adânc, foarte
substanţial, o străfulgerare din Fiinţa Supremă." „Adânc
nepătruns este inima omului", există un „om ascuns al
inimii." Există în om adâncimi abisale foarte puţin
explorate; omul presimte că aici poate găsi cheia dezlegării
multora din frământările vieţii sale.
Viaţa călugărească, retrasă, simplă, întoarsă spre
lăuntru, explorează de secole aceste adâncimi. Scrierile
duhovniceşti conţin un material imens privitor la viaţa
omului lăuntric. Monahismul îl ţine la dispoziţia lumii de
azi; îi rămâne acesteia doar să-l folosească, să-l scoată adică
din colbul bibliotecilor şi al depozitelor şi să găsească vreme
pentru a stărui asupra lui.
o-o-o
Lacrimi la o icoană a Maicii Domnului (Chicago).
Mii de persoane, până la 7 mii de zi, se perindă în
biserica .libaneză Sfanţul Nicolae din Chicago-Illinois, ca să
vadă icoana Maicii Domnului „care plânge", din ochii căreia
curg lacrimi.
467
Fenomenul a apărut la 6 dec. 1986, a fost înştiinţat

Episcopul locului, icoana a fost examinată cu de-amănuntul
de episcop şi de preoţi. E o icoană simplă pictată pe pânză:
Maica Domnului cu Pruncul.
Lumea din Statele Unite şi din străinătate defilează în
şir neîntrerupt prin faţa icoanei, se închină, o sărută, pun
flori, gânditori, tăcuţi... De ce plânge Maica Domnului? Ştie
osânda, pedeapsa înfricoşată care ameninţă omenirea
pentru păcatele sale şi imploră milostivirea Fiului Său
pentru ca lumea rătăcită să se întoarcă la Hristos. (S.O.P. nr.
116/1987)
ο·ο·ο
Adânci nedumeriri (zelotismul aghîorit)
1. într-un magazin - Salonic - 12 mai 1979
Eram la Teofilact, în Salonic, dimineaţa. Intră un monah
tânăr. Teofilact ne recomandă reciproc, dar monahul nu
zice nimic, nu dă mâna, nu ,,ευλογείτε", el era tânăr faţă de
mine, cu părul alb. Vorbeşte ceva cu Teofilact, apoi pleacă,
rară să zică ceva, rară să mă vadă. Mi s-a părut nefirească
atitudinea lui; monahul era de Ia Sfânta Ana, Sfântul
Munte. De obicei aghioriţii şi mai ales tinerii sunt deosebit
de respectuoşi, politicoşi. Nu mult după aceea a intrat în
magazin alt aghiorit, de la mănăstirea Filotei. Cum m-a
văzut, mi-a făcut metanie şi mi-a sărutat mâna, cu multă
bună cuviinţă.
A doua zi dimineaţă, erau în staţia de autobuz, cu
Teofilact, care venise să mă petreacă la plecare. Apare din
468
nou monahul de la Sfânta Ana; vine la noi, vorbeşte cu DI.

T., cu aceeaşi atitudine, fără a mă vedea şi pleacă. După
care, Teofilact mi se adresează mâhnit: „Iertaţi-l, părinte,
că-i zelotist!" Nu-i spusesem nici un cuvânt lui Teofilact
referitor la monahul respectiv, dar atitudinea lui pentru o
înţelegere creştinească simplă, cinstită, nu era ,,εν ταξη", şi
credinciosul om, cuviincios şi respectuos, a simţit nevoia să
„ceară scuze" pentru monahul-nemonah, complicat, cu
„înţelegere" strâmbă.
2. In jurul lui 1 mai 1979 eram în Pireu, căutam adresa
părintelui Gheorghe şi fiind îndrumat greşit am ajuns în altă
parte. Era seară, se înnoptase, eram străin, trebuia să ajung
neapărat la părintele Gheorghe, n-aveam unde găzdui.
Am dat de casa unui preot, bine făcur, între 50-60 ani;
mă adresez lui, îl întreb de părintele Gheorghe, de adresă,
cerând vreo indicaţie, la care, drept răspuns mă întreabă
dacă sunt „pe vechi" sau „pe nou." îi spun că sunt de la
Athos, undi toţi suntem „pe vechi", şi revin la adresa
căutată, îi spun nu mele preotului, care era un personaj
însemnat, bine cunoscut prin activitatea lui. Preotul însă mă
întreabă din nou dacă părintele Gheorghe este „pe vechi"
sau „pe nou." Am plecat in-indispus de strâmba înţelegere:
eu eram rătăcit, era noapte şi străin, iar preotul mă întreba
de zor „pe vechi" sau „pe nou."
3. Prodromu - sept. 1979. într-o seară au poposit la
Schit trei monahi greci, care rămâneau peste noapte Ia noi;
unul ştia franţuzeşte. Eram bucuros că voi putea schimba
469
câte-
va cuvinte cu ei. I-am primit la arhondaric cu trataţia de
rigoare, dar am observat că erau rezervaţi: unul numai a
gustat
puţină apă, restul nimic.
Am crezut că o să ia masa împreună cu noi Ia trapeză;
eram bucuros, aveam cu ce-i servi, dar mi s-a spus că nu vin
Ia masă, am voit să le duc mâncare la arhondaric, dar aflu
că nu mănâncă. Nu ştiam ce să cred. Pentru că ori de câte
ori am mers Ia vreo mănăstire atonită, ospitalitatea era la
înălţime. Acum însă când aveam şi noi o ocazie - aşa de rară
-, modesta noastră ospitalitate ni se refuza categoric.
Părintele Gherontie din obşte, însă, m-a lămurit: „Nu le
daţi că nu mănâncă, sunt ca şi mine, au mâncare în traistă.
N-au nevoie..."
4. Cum era părintele Gherontie („ca şi mine").
Părinte Gherontie era zelotist din simplitate sufletească,
dar avea inimă bună, era râvnitor în cele ale călugăriei,
neiubitor de bani. A avut sfârşit frumos, duhovnicesc. în
ziua în care a murit, a lucrat de dimineaţă, ca de obicei: la
bucătărie, în incintă, a mers la chilie, s-a aşezat pe pat şi a
murit, a fost găsit întins pe pat cu Psaltirea alături, deschisă.
o-o-o
Surzenie. Domnul Hristos vorbea dumnezeieşte. Când s-
au întors trimişii fariseilor ca să-L iscodească, au spus uimiţi:
„Niciodată n-a vorbit vreun om, cum vorbeşte Acesta"
( Ioan 7. 46). Oamenii îl urmau cu miile - 10 mii în pustiu - şi
470
uitau de mâncare şi de oboseală, ascuItându-L. Cel ce

vorbea era Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Cuvântul.
în vremea noastră, la Patra, într-un sat — Saravali —,
Mântuitorul din icoană a vorbit elevilor, profesorilor, mulţi-
mii. Mişca buzele, făcea gesturi cu mâinile. Toţi îl vedeau că
vorbeşte, dar glasul Lui nu I se auzea.
De ce oare a vorbit Domnul şi lumea nu I-a auzit glasul?
Oare mişca numai buzele, fară să pronunţe vreun cuvânt?
Exclus! Dumnezeu nu face teatru, nu glumeşte; a vorbit
ceva. Ce anume? A vrut să ne arate că suntem surzi la
cuvintele Sale. Arăta Sfânta Evanghelie ce o ţinea în mâini,
a deschis-o, a ferit haina ca să I se vadă sfânta coastă
împunsă, ca să înţelegem din vorbirea Lui cea mută:
Evanghelia pe care v-am lăsat-o, o auziţi la sfintele slujbe, o
sărutaţi şi o vedeţi necontenit în sfântul altar, o aveţi şi în
casele voastre, este tipărită în mii de exemplare, se află
peste tot; dar a devenit un obiect decorativ numai, nu-i mai
auziţi glasul.
Coasta cea însuliţată o vedeţi mereu, Crucea cu Domnul
răstignit se află pretutindeni. Dar ne-am obişnuit cu această
vedere înfricoşată şi nu ne mai spune nimic. De aici au curs
sângele şi apa, Sfânta împărtăşanie la care vă grăbiţi. Toate
acestea nu vă spun nimic? Nu auziţi, nu înţelegeţi? Domnul
a vorbit şi în tăcerea Cuvântului ne-a mustrat surzenia şi
nesimţirea noastră creştinească!
(Minunea fost relatată în Presa, revista Mânăsti ri i
Xiropotamu, 1989).
471
o-o-o
O minune a Maicii Domnului (13 mai 1988). De o bu
cată de vreme, auzul mi-a scăzut mult, iar de la privegherea
înălţării Domnului (6 mai) şi aparatul auditiv s-a defectat.
Am încercat alt aparat nou, dar fară succes: cum mişc puţin
rotiţa de intensitate, aparatul ţiuie. Trebuie să ţin degetul
apăsat pr butonul din ureche, ca să nu facă gălăgie, dar
auzul este foart< slab şi confuz.
Azi 13 mai, sculându-mă pentru Utrenie, mi-am faun
cuvenita rânduială şi la urmă am adăugat o rugăciune stărui
toare către Maica Domnului, ca să-mi uşureze aceasta
neputinţă, să nu devin povară pentru obşte. Apoi am
uns urechea cu mir de la icoana Maicii Domnului de la
Malevi şi de la icoana noastră Prodromiţa.
Mergând la slujba Utreniei, am continuat în taină rugă-
ciunea către Maica Preacurată şi către Domnul Hristos,
pentru uşurarea acestei neputinţe.
începuse deja Sfânta Liturghie şi situaţia era neschimba-
tă. Un gând îmi stăruia în minte: „Nu mai cere de la
Dumnezeu daruri pe care nu le meriţi; rabdă puţin, că aşa
este voia lui Dumnezeu!" Slujba ajunsese Ia Sfânta
Evanghelie, din care evident nu înţelegeam nimic, căci nu
auzeam ce se citeşte. Deodată aud un pocnet în ureche, în
aparat şi aud foarte clar glasul preotului, care citea Sfânta
Evanghelie. Primele cuvinte pe care le aud, de la Evanghelia
Sfântului Ioan: „Până acum n-aţi cerut nimic în Numele
Meu; cereţi şi veţi primi!" (Ioan 16, 24). Am luat cuvintele
472
Domnului „Cereţi şi veţi primi", drept răspuns la îndoiala

mea. De atunci şi aparatul „s-a vindecat", nu mai făcea
gălăgie şi de unde credeam că nervul auditiv s-a uzat
complet, acum aud mulţumitor cu aparatul, şi convorbirea
cu fraţii, şi sfânta slujbă la Biserică.
„îndurat şi milostiv este Domnul! Bucură-te cea plină de
dar, grabnică ajutătoare a tuturor ce nădăjduiesc spre tine!"
o-oo
Bună mireasmă - smirnă: a trecut şi anul acesta slujba
Prodromiţei cu bună rânduială, slujbă frumoasă, masă
aleasă. După plecarea oaspeţilor, merg în Biserica Mare şi
rostesc o Kurtă rugăciune înaintea Sfintei Icoane a
Prodromiţei, de smerită mulţumire pentru ajutor. Deodată
simt un puternic miros de smirnă. M-am ridicat de Ia sfânta
icoană, am mers în Sfântul Altar să văd dacă nu cumva vine
mireasma de la cădelniţă. Nu era nimic, iar smirnă nu
aveam deloc pentru tămâiere.
„Bucură-te trandafir cu bună mireasmă, bucură-te crin
di dulce miros!" (12 iulie 1990)
„Nu pricep, Curată..." Adânc mişcătoare este Sărbătoa-
rea întâmpinării Domnului, de la 2 februarie. O aşteptam
totdeauna cu multă evlavie, ca să ascult cântarea de la
Slujba Utreniei: „Nu pricep Curată, nici îngerii, nici oamenii,
ce Taină s-a săvârşit întru Tine..." în timpul Cântării se
leagănă policandrul plin de lumânări aprinse şi parcă vedem
aievea pe Maica Fecioară, legănând pe Dumnezeiescul
Prunc.
473
în icoana de pe iconostas, Maica Preacurată cu Pruncul

în braţe, îl prezintă Bătrânului Simeon, care, gârbovit de
ani, întinde mâinile tremurânde să primească pe
dumnezeiescul Prunc, de la care cere mult dorita slobozire:
„Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău..." Maica Sfântă
ascunde cu smerenie dumnezeieştile cuvinte în inima Sa.
înfioraţi de sfânta privelişte, nu băgăm de seamă că la
picioarele Maicii Domnului se află o colivie cu două
păsărele.
Scrie în cartea Legii vechi: „După împlinirea zilelor cură-
ţiei adică la 40 de zile după naştere, femeia merge la
Templu să aducă jertfa un miel de un an, iar dacă nu va
putea aduce un miel, să aducă două turturele sau dpi pui de
porumbel." (Levit. 12, 6,8).
Maica Domnului, cea mai curată decât strălucirea
Soarelui, supunându-se rânduielii Legii Vechi, vine la
templu să aducă jertfa de curăţire.
Dar de ce nu aduce un miel pentru Jertfa? Maica Dom-
nului era săracă! Din teslăria Bătrânului Iosif, abia de
câştiga cele pentru trebuinţele zilei, cu ce era să cumpere
mielul? A cumpărat cele două turturele pe care le vedem în
colivie. Vai, Maica Preacurată, Maica Stăpânului Lumii, în ce
sărăcie >i lipsă a trăit! Dar, în sărăcia ei, Maica Domnului
era mai bogata decât toate femeile din lume. Ea nu aducea
la templu un miel de turmă, pentru că aducea pe Mielul lui
Dumnezeu, pe Mit-Iul cel mai de preţ pe care l-a avut
omenirea vreodată, pe Mielul Cel ce, prin Jertfa Lui, a
474
ridicat păcatele a toată lumea. „Nu pricep Curată, nici

îngerii, nici oamenii, taina cea m a r i 1 , care s-a săvârşit
întru Tine!"
Purtarea de grijă a Sfântului Ioan Botezătorul. Era în zi-

ua de 4 iulie 1994, ajunul Hramului Mănăstirii Lavra, şi
mulţime de închinători veneau şi pe la Prodromu. între ei,
un preot bătrân de 84 de ani, din Lamia, s-a închinat în
Biserică, a mers apoi la arhondaric şi mi-a zis, şi în Biserică,
şi afară: „Vreau să vorbim ceva." La arhondaric m-a întrebat
dacă la schit facem pomenire de 40 de Liturghii. I-am spus
că facem, i ă slujim zilnic Sfânta Liturghie. Apoi mi-a spus că
vrea să dea un pomelnic al familiei sale pentru 40 de
Liturghii, a cerut o hârtie şi a dictat însoţitorului său un şir
de nume la vii şi la morţi. A scos din buzunar, înveliţi într-o
batistă, şi mi-a dat 70 de mii de drahme zicând: „Acest
pomelnic voiam să-l dau la schitul Sfânta Ana, însă mi s-a
arătat în vis Sfântul Ioan Botezătorul şi mi-a zis: „Nu aici, ci
la Prodromu să dai acest pomelnic." De aceea am venit aici
şi vă dau acest pomelnic." Şi spre încredinţare, a repetat
încă o dată cele de mai sus...
Mare-i purtarea de grijă a lui Dumnezeu, faţă de noi pă-
cătoşii! Eram îngrijoraţi de cheltuielile mari ce se cer pentru
lucrările de reparare ale chiliilor din Nord, care urmează să
înceapă.
475
Milostivul Dumnezeu ne-a încredinţat prin plăcutul Său

<.i ocrotitorul acestui Schit, Sfântul Ioan Botezătorul, că ne
poartă de grijă ca să putem face această lucrare.
Capitolul VII
Predici
Aşa cum promitea într-una din scrisori, Părintele
Petroniu a dorit să publice predicile sale la Editura
Bizantină, dar a întârziat cu finalizarea lor, din dorinţa de a
le revedea şi îmbunătăţi. De altfel, firea sa smerită şi
scrupuloasă nu i-a îngăduit să publice prea mult. Predicile
sunt cea mai consistentă parte a creaţiei sale, confirmată şi
de faptul că au beneficiat de o redactare proprie, dacă nu
finală, sigur aproape de forma finală dorită de părintele.
Predicile nu acoperă tot anul bisericesc. Sunt un total de
treizeci şi cinci de predici, la praznice împărăteşti, la
Duminicile triodului şi Pentricostarului, la Duminicile
Octoihului şi la diferiţi sfinţi de peste an. Predica părintelui
este cum îi era felul. Cât priveşte forma este măsurată,
riguroasă atât la nivelul conţinutului cât şi al exprimării,
densă ca informaţie şi laconică în formulare (greu ai să afli
cuvinte care puteau lipsi). Predicile au un stil sobru, simplu,
fară nici un fel de ostentaţie, de exces de limbaj, fără
preţiozităţi de logică sau de altă natură. Cât priveşte
conţinutul tematic, deşi predicile sunt rostite monahilor şi
este firesc să se orienteze spre teme specifice spaţiului
monahal, Părintele Petroniu are în toate predicile o
abordare ce se poate aplica în egală măsură mirenilor sau
creştinilor din lume, iar frecvent chiar se regăsesc trimiteri
şi aplicaţii la creştinii din lume. Am putea să caracterizăm
predicile ca având o relevanţă generală. Cititorul va sesiza
tonul cald, deschis, familial, personal, dar şi ferm,
sentenţios, cu verdicte categorice, ale unui monah ce se
identifică deplin şi continuu cu vieţuirea sa, Părintele
Petroniu.
La Duminica a doua după Rusalii-. Ucenici ai lui Hristos.
(Matei 4,18-23)
I. Cu totul neobişnuită ne apare întâmplarea pe care ne-

o pune înainte Sfânta Evanghelie de astăzi. Mântuitorul
abia coborâse din munte, unde postise 40 de zile şi fusese
ispitit de diavolul şi se pregătea să-Şi înceapă lucrarea
dumnezeiască. Nu făcuse minuni, nu vorbise mulţimilor cu
putere, era foarte puţin cunoscut. Umblând într-o zi pe
lângă Marea Galileii, vede doi fraţi, Petru şi Andrei,
aruncându-şi mrejele, căci erau pescari. „Veniţi după
Mine", îi cheamă EI, „şi vă voi face pescari de oameni." Iar
ei, ne spune Sfânta Evanghelie, îndată lăsându-şi mrejele,
au mers după Dânsul. Mergând mai departe, vede pe alţi
doi fraţi, pe Iacov şi loan împreună cu tatăl lor, Zevedeu,
cârpindu-şi mrejele. Aceeaşi chemare le adresează şi lor
Domnul, iar cei doi fraţi cu aceeaşi graba îşi Iasă corabia şi
pe tatăl lor şi merg după El.
Neobişnuită, zic, ni se pare întâmplarea, pentru că cine
dintre noi, astăzi, ar fi în stare să facă la fel ca cei patru
pescari săraci de lângă Marea Galileii? Cine, aflându-se la
lucrul său, la biroul său, la munca sa, în pădure, pe ogor, şi
venind un tânăr şi zicându-i, „Lasă-ţi plugul pe brazdă, că-ţi
făgăduiesc un seceriş mai bogat; lasă-ţi maşina şi vino cu
mine, că sufletul este mai de preţ decât toată lumea"; cine,
zic, şi-ar lăsa toate, şi casă şi părinţi şi copii şi să se ia după
un tânăr, despre care au auzit doar câteva lucruri? Este
adevărat că Mântuitorul nu a chemat nici negustori, nici
plugari, nici bogaţi, oameni legaţi de pământ, de slujbe, de
averi, ci a chemat nişte pescari, obişnuiţi cu sărăcia, cu
foamea, cu răbdarea şi cu ostenelile. Dar chiar aşa, care
pescar din vremea noastră ar mai face ca cele două perechi
de fraţi? Cei patru însă, au lăsat toate şi degrab au mers
după
Cel ce-i cheamă: „Veniţi după Mine!" Ce s-a întâmplat
mai apoi cu aceştia, noi ştim: pescarii cei simpli au devenit
ucenici şi apostoli preaînţelepţi ai lui Hristos, Care printr-
înşii a vânat toată lumea, arătându-ne, pentru totdeauna,
cu pilda vieţii lor, cum trebuie să fie adevăraţii ucenici ai
Domnului.
II. îndată. Mântuitorul S-a înălţat la Ceruri de aproape
două mii de ani, dar vestea cea bună a Evangheliei Sale este
departe de a fi ajuns până la marginile lumii. El este cu noi
de-a pururi, după făgăduinţă, până la sfârşitul veacurilor; şi
umblă şi astăzi pe lângă marea acestei vieţi, căci ca şi atunci
are nevoie de ucenici şi ne cheamă: „Veniţi după Mine!"
Dar noi ce facem când auzim chemarea? Unii stăm tară
răspuns, cârpindu-ne mrejele grijilor vieţii; alţii, ca şi cei
chemaţi la cină, ne scuzăm: „Am veni, Doamne, dar avem
de lucru la ogor, la vite, acasă şi nu putem veni." Iar alţii
stăm la îndoială: „Chiar acum, Doamne? Venim noi, dar mai
târziu, acum avem atâtea treburi!" Şi nu ne dăm seama de
înşelarea diavolului, care nu ne îndeamnă să părăsim cu
totul gândul la faptele cele mântui toare, ci numai să le
amânăm pe mai târziu, ştiind că amânarea este tot una cu
părăsirea de tot a gândului bun. Domnul Hristos însă nu
vrea astfel de ucenici zăbavnici şi îndoielnici. „Lasă morţii
să-şi îngroape morţii lor!", spune EI celui ce voia să-I fie
ucenic după ce-l va fi îngropat pe tatăl său, şi adaugă: „Tu
vină îndată, acum, şi-Mi urmează!" Nu mâine sau poimâine,
ci acum începe lucrul cel bun, pentru că ziua de mâine nu
ştii dacă o vei mai apuca.
O, fericită grabă, fericit îndată, în care se ascunde taina
vieţii veşnice! Hristos ne cheamă şi pe noi, ca pe cei patru
pc.s cari: „Veniţi după Mine!" Dar numai acela poate deveni
ucenii asemenea lor, care-L ascultă şi-L urmează ca şi ei,
fară zăbavă, îndată.
Părăsind toate. Multe sunt pricinile zăbăvniciei noastre,
dar una pare să fie mai tare decât toate: împătimirea de
lume, de lucruri, legătura de cele materiale. Ştiind acestea
Domnul va spune tânărului bogat, care voia să-I fie ucenic:
„Leapădă-te de toate averile şi apoi vino de-mi urmează!"
Iar în altă parte: „Nu poate, zice, să-Mi fie ucenic cel ce nu-
şi lasă tată, mamă, fraţi, surori şi avere, cel ne nu se
leapădă de toate, şi chiar şi de sine." Domnul ştie că suntem
neputincioşi; că nu ne folosim de lucruri, ci ne lăsăm robiţi
de ele şi le slujim lor ca unor idoli. Dar nimeni nu poate sluji
la doi domni: şi lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu vrea să-
I slujim numai Lui, dacă vrem să fim ucenici ai Săi.
Să înţelegem bine cuvântul. Nimeni nu ne opreşte de la
folosirea lucrurilor, deoarece Dumnezeu tocmai pentru
trebuinţa omului le-a făcut. Dar să ne folosim de ele, nu să
fim robii lor; să ne mântuim, nu să ne pierdem sufletul din
pricina lor. Patriarhul Avraam era plin de bogăţii, dar
necontenit slujea cu ele celor lipsiţi. Iov cel bogat era „ochii
celui orb şi piciorul celui şchiop şi tatăl celor neputincioşi"
(Iov 29, 15-l6). Numai atunci lucrurile sunt bine folosite
când nu sunt piedică pentru slujirea lui Dumnezeu, când nu
ne opresc de la chemarea Domnului: „Veniţi după Mine!"
Nealipiţi cu inima de nimic, desprinşi de toate şi gata pentru
a urma îndată pe învăţătorul, aşa trebuie să fie adevăraţii
ucenici ai lui Hristos.
Taina uceniciei. Când ne gândim cât de greu ne hotărâm
noi pentru lucrul cel bun şi cât de legaţi suntem de cele
pământeşti şi trecătoare, ne întrebăm: oare ce taină se
ascunde în graba cu care cei patru pescari au lăsat toate şi
au urmat Domnului?
Este adevărat că Domnul a fost om întru totul,
asemenea nouă, afară de păcat, dar chipul Lui, fară
îndoială, oglindea Dumnezeirea, care era acoperită de
materialitatea trupului. Noi nu ştim cum poate arăta faţa
unui om fară de păcat, fiindcă noi ne-am născut în păcate şi
păcat săvârşim în toată vremea vieţii noastre. Chipul şi
vorba Domnului aveau ceva ce nu se găseşte la oameni.
„Niciodată n-a grăit un om aşa", ziceau slugile arhiereilor,
care spionau pe Iisus; mulţimile, a.scuhându-I
dumnezeiescul cuvânt, uitau şi de foame şi de sete fi
mergeau după Dânsul prin locuri pustii. în curtea arhiereu-
lui, după ce se lepădase de învăţătorul, Petru I-a întâlnit
numai iul.ua privirea şi ieşind afară a plâns amar. Matei la
vamă, ca şi (k-siarii, auzindu-I chemarea, a lăsat toate şi a
mers după Dânsul.
Chipul Domnului era plin de măreţie şi cuvântul Lui plin
de putere dumnezeiască, I se supuneau vânturile, marea,
diavolii, toate. Cum să nu I se supună şi pescarii şi vameşii?
Da, aşa este, dar să nu uităm cât de mulţi erau cei ce
ascultau cuvintele Lui cele minunate, cât de mulţi cei ce se
uimeau de puterea ce ieşea dintr-însul, şi totuşi cât de
anevoie şi cât de puţini erau ucenicii Lui.
Celor patru pescari, Mântuitorul nu Ie era cu totul ne-
cunoscut. Doi dintre ei, Ioan şi Andrei, fuseseră ucenicii lui
Ioan Botezătorul şi-l auziseră când a zis: „lată Mielul lui
Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii." Ba au stat o zi
întreagă împreună cu El, după care Andrei a alergat la
fratele său Petru, ca sâ-i spună: „Am aflat pe Mesia, ce se
zice Hristos!" înspre ziua în care i-a chemat Hristos, Petru şi
Andrei pescuiseră toată noaptea, fără să prindă nimic.
„Depărtează luntrea la adânc şi dă cu năvodul", îi îndeamnă
Domnul de pe ţărm, iar ei, ascultând, au prins două luntri
pline de peşte. Uimiţi de minune si cu inimile lor simple şi
curate, pescarii au simţit că Cel cei chema nu era un om
obişnuit. De aceea, cu desăvârşită încredere, ei lasă şi luntri
şi mreje şi familie şi merg după Dânsul. în această încredere
totală stă taina uceniciei în Hristos. Aceasta încredere ne
lipseşte nouă, de suntem zăbavnici şi îndoielnici. Dacă
Domnul ne-a spus că nici un păr din cap nu cade fina ştirea
lui Dumnezeu, cum de ne îndoim că El nu o să Se gri jească
de noi, când însuşi ne-a asigurat că ne poartă de grija mai
mult decât păsărilor cerului şi florilor câmpului, care suni
aşa de frumoase şi nu duc nici o lipsă? încredere totală iu
Dumnezeu că El ne poartă grijă de-a pururi în toată vremea
>i în tot locul, că nimic nu se petrece în viaţa noastră fără
ştirea ţa îngăduinţa Lui: iată izvor de putere şi de mântuire.
înarmau cu această încredere, mucenicii au biruit pe cei ce-i
chinuiau, cuvioşii au răbdat nevoinţele pustiei şi asupririle
bântuielilot drăceşti; cu această încredere nemărginită,
pescarii au lă.sai toate şi au urmat lui Hristos. Şi El ne-a
asigurat că cel ce cuui.i mai întâi împărăţia Cerurilor nu va
duce lipsă de nimic, fiind» .1 mai degrabă va uita o mamă
pe pruncul său de la sân, decât va uita Domnul pe cel ce-L
caută de Dânsul.
III. Citim în Vieţile Sfinţilor la 3 iulie despre Cuviosul
Alexandru, că, tânăr fiind şi frate în mănăstire, mult se
minuna el de cele spuse în Sfânta Evanghelie pentru
purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toată făptura. într-
o zi, luând el cartea, merge Ia awa Ilie, stareţul mănăstirii şi-
l întreabă: „Părinte, <>are adevărate sunt toate cele scrise
în Sfânta Evanghelie?" 1 uviosul Ilie auzind această
neobişnuită întrebare, s-a mirat şi . .1 tulburat, socotind că
fratele este înşelat de diavolul şi nerăspunzându-i nimic,
privea numai în jos. Apoi întorcându-sc către fraţii care erau
împreună de faţă, le zice: „Să ne rugăm lui Dumnezeu
pentru acest frate, care a căzut în vreo oarecare cursă a
diavolului." Şi, ridicându-se, s-au rugat cu lacrimi. Apoi
întorcându-se spre fratele Alexandru îi zice: „De unde ţi-a
venit, frate acest gând de îndoire, ca să nu crezi în cele
spuse în Sfânta Evanghelie?" La care Alexandru a răspuns:
„Nu mă îndoiesc Părinte de cele scrise în Sfânta
Evangheliile, ci numai întreb dacă adevărate sunt toate." Şi
i-au răspuns fraţii toţi: „Cu adevărat, adevărate sunt toate
şi nu este nici un fel de îndoire." Atunci zice fratele
Alexandru: „Dacă sunt adevărate, noi pentru ce nu le
împlinim?" Şi pornit fiind de Duhul, fratele Alexandru a
cerut blagoslovenie de la stareţ să se ducă în pustie ca să
împlinească cele scrise în Sfânta Evanghelie. Şi, închinându-
se fraţilor, a plecat cu toată nădejdea în Domnul, neluând
cu sine nimic, fără numai Cartea Evangheliei. Şi a petrecut
în pustie şapte ani, neavând nici o grijă de cele pământeşti
şi fără să ducă -lipsă de ceva, fiind hrănit de Dumnezeu în
chip minunat.
Iată numai una din mulţimea pildelor prin care Dumne-
zeu arată că îşi ţine cuvântul faţă de cei ce îşi pun nădejdea
într-Insul.
Cu această încredere neîmpuţinată în Mântuitorul, să
i.i.spundem şi noi Ia chemarea Lui, fără zăbavă şi părăsind
obiceiurile păcătoase de până acum, ascultând îndemnul
stăruitor al Bisericii, la sfintele slujbe: „Pe noi înşine şi toată
viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dăm." Numai aşa putem fi
adevăraţi ucenici ai Lui şi numai ca ucenici ai Lui ne vom
putea învrednici să ne împărtăşim de făgăduinţa Lui cea
plină de bucurie: „Unde sunt Eu, acolo va fi şi sluga Mea."
Amin.
La Duminica a patra după Rusalii: Sluga Sutaşului.

(Matei 8, 5-l3)
Din Sfintele Evanghelii ştim că întreaga viaţă a Mântui-

torului s-a desfăşurat în hotarele Palestinei, în cele două
provincii ale ei: Iudeea şi Galileea. Aici S-a născut, aici a
învăţat, aici a făcut cele mai multe minuni. Lucru firesc.
Poporul evreu era pregătit prin Lege şi Prooroci pentru
primirea Evangheliei, pe când popoarele păgâne,
închinătoare de idoli, n-ar fi putut înţelege dumnezeiasca
învăţătură, fără oarecare pregătire. De aceea, Mântuitorul,
când îi trimite pe ucenici, le spune: „în casa păgânilor să nu
intraţi." A făcut totuşi Domnul şi printre păgâni două
minuni: a vindecat pe fiica cananeencei şi pe sluga sutaşului
din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Ne aducem aminte de întâmplarea cu cananeanca.
Mântuitorul trecea prin părţile Feniciei şi o femeie păgână a
început să strige în urma Lui: „Miluieşte-mă, Doamne, fiica
mea rău se chinuieşte de diavol!" Dar Domnul îşi vede de
drum, parcă nici n-o aude. La strigătul necontenit al femeii,
intervin şi Apostolii: „Slobozeşte-o, Doamne!" Atunci, El Ir
răspunde: „Nu sunt trimis decât numai la oile cele pierdute
ale casei iui Israîl..."
Sutaşul din Evanghelia de astăzi şi el este păgân, ofîţci
roman, mai mare peste o sută de oameni. Pe când
Mântuitorul intra în Capernaum, se apropie de El sutaşul
rugându-l : „Doamne, sluga mea zace în casă bolnavă,
chinuindu-se cum plit." Lucru minunat, însă, Mântuitorul nu
tace, nu-l respinge ca pe cananeanca, nici nu-l întreabă:
„Crezi că pot Eu face aceasta?", cum de obicei îi întreba pe
evrei. Domnul îi răspunde îndată: „Voi veni şi-l voi vindeca."
Ce s-a întâmplat? Nu ştia Mântuitorul că sutaşul este
păgân? Ştia, cum să nu ştie. Atunci cum a fost rugăciunea
sutaşului, încât Mântuitorul Se grăbeşte să i-o
îndeplinească? Este foarte însemnat să ştim acest lucru,
pentru că, iată, nici nouă, care suntem creştini, nu ni se
îndeplinesc aşa de repede rugăciunile, aşa cum i s-au
împlinit acestui păgân.
Rugăciunea sutaşului ascunde o taină, de aceea a fost
aşa de repede ascultată. Să cercetăm, fraţi creştini, să aflăm
şi noi această taină, ca să ştim cum să ne facem rugăciunile
către Dumnezeu, pentru a fi grabnic împlinite.
Să ne uităm mai îndeaproape Ia sutaş. Ce face el când
aude răspunsul plin de nădejde al Domnului: „Voi veni şi-ţi
voi vindeca sluga." Saltă, se bucură? Nicidecum! Ci iată ce
răspunde: „Doamne, Tu ştii că eu sunt păgân şi că Legea
evreiască socoate spurcaţi pe păgâni şi pe cei ce se ating de
ei; cum dar să intri în casa mea? O să vadă oamenii că intri
la un păgân şi o să se tulbure, socotindu-Te stricător al Legii.
Nu, Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei
mele." Ciudat răspuns, minunate cuvinte! Mult I-a plăcut
Domnului această nevrednicie şi a lăudat-o cândva. Un
vameş şi un fariseu se duseseră la templu să se roage.
Fariseul se lăuda cu faptele sale bune, pe când vameşul nu
se socotea vrednic nici ochii să şi-i ridice la cer. Ci cu capul
plecat se bătea în piept zicând: „Milostiv fii mie
păcătosului!" Mai îndreptat s-a întors acasă vameşul cel
păcătos, zice Domnul, decât fariseul cel drept, dar lăudăros.
„Nu sunt vrednic, Doamne", răspunde sutaşul. Cu drep-
late, va zice poate cineva, fiindcă era păgân şi idolatru. Pe
când evreii, care credeau în Dumnezeu, precum şi noi
creştinii de azi, putem nădăjdui la oarecare vrednicie
înaintea lui Dumnezeu. Dar oare ce însemnează a avea
vrednicie? Ce însemnează a li vrednic înaintea lui
Dumnezeu? Ne răspunde însuşi Domnul: „Când veţi face
toate cele ce vi s-au poruncit, să ziceţi: slugi netrebnice
suntem, că ceea ce eram datori să facem, am făcut." (Luca
17, 10). Deci când vom împlini toate cele poruncite de
Dumnezeu, încă nu avem nici o vrednicie, pentru că ne-am
făcut datoria; ca să fim vrednici trebuie să facem mai mult
decât suntem datori. Să ne uităm acum la noi. Ne porun-
ceşte Domnul în Sfânta Evanghelie: „Trăiţi în curăţie, că şi
numai cu gândul şi cu privirea te poţi spurca." Iar dacă
privim la lumea de azi, trebuie să-ţi pui mâna la ochi de
multă neruşinare care se vede pretutindeni. „Nu vă juraţi
strâmb, ne porunceşte iarăşi Domnul, ci să fie cuvintele
voastre, ce este da, da, şi ce este nu, nu." Iar creştinii se
amăgesc unii pe alţii, jură strâmb, umblă în judecăţi
nedrepte şi mint cu neruşinare. „Iubiţi-vă unii pe alţii, iubiţi
şi pe cei ce vă urăsc şi pe vrăjmaşi, trăiţi în pace", ne
poruncesc Sfintele Evanghelii; iar între creştini este ură,
vrăjmăşie, răzbunare. Nu mai înşir şi celelalte porunci
sfinte, pentru că pe toate le călcăm. Nu numai că nu
împlinim ceea ce suntem datori, ci şi vinovaţi suntem de
multe păcate. Atunci unde este vrednicia noastră? Nu avem
nici una! Nu suntem vrednici nici soarele să ne lumineze,
zice un mare părinte al Bisericii, necum să primim vreun dar
de la Dumnezeu. Nu suntem vrednici, dar de mila şi de
ajutorul lui Dumnezeu nu ne putem lipsi. Fără de El nu
suntem nimic. De aceea să cerem de la Dumnezeu cele de
trebuinţă pentru viaţă, dar să cerem cu smerenie, ca
sutaşul: „Doamne, nu sunt vrednic să-mi dai ceea ce cer, nu
am nici o vrednicie; însă mă rog nădăjduind la mila Ta cea
mare!" Fericită este această nevrednicie, care a învrednicit
pe vameş de iertare şi pe sutaş de vindecarea slugii sale.
Simţământul nevredniciei sale, smerenia, cum o numesc
Sfinţii Părinţi, aceasta a fost una din tainele rugăciunii
sutaşului. Şi nu a fost numai aceasta.
Dar să ascultăm mai departe pe sutaş: „Nu sunt vrednic,
Doamne, să intri la mine în casă, dar nici nu-i nevoie să te
osteneşti pentru acest lucru. Eu ştiu din practică. Că am sub
stăpânirea mea o sută de oameni şi când zic unuia: «Du-
te!», se duce, şi altuia: «Vino!», vine; iar slugii mele de-i zic:
«Fă aceasta!», face. Aşa şi Tu, Doamne, fiindcă eşti
Atotputernic şi toate ascultă de Tine, porunceşte bolii să se
ducă de la sluga mea şi se va duce; şi sănătăţii să vină şi va
veni; porunceşte numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga
mea!"
Auzind Domnul aceste cuvinte, S-a minunat şi mai mult
şi i-a zis sutaşului: „Mare este credinţa ta!" Apoi a adăugat
către cei de faţă: „Nici în Israil n-am aflat atâta credinţă!"
Cum, nici în Israil! Oare apostolii, care erau toţi israeliteni,
nu aveau credinţa sutaşului? Să vedem. într-o noapte
ucenicii erau singuri cu corabia pe lacul Ghenisaret şi
deodată văd pe valurile înfuriate pe învăţătorul lor
apropiindu-Se şi păşind pe valuri ca pe uscat. „Doamne,
strigă Petru cel plin de credinţă, dacă eşti Tu, zi să vin la
Tine pe apă." „Vină!" îl cheamă Domnul şi Petru porneşte
călcând peste valuri, dar nu mult, pentru că începe să se
afunde. „Doamne, scapă-mă că mă înec" strigă el, iar Dom-
nul apucându-l de mână îi zice: „Puţin credinciosule, pentru
ce te-ai îndoit?" Vedeţi că-i mai mare credinţa sutaşului
decât a Iui Petru? Acestuia Domnul îi zice: „puţin
credinciosule", iar despre sutaş: „Nici în Israil n-am aflat
atâta credinţă." într-adevăr, sutaşul era atât de convins că
învăţătorul îi poate tămădui sluga încât îi spune: „Nu-i
nevoie, Doamne, să mergi la bolnav, ca să te atingi de el;
porunceşte numai cu cuvântul şi boala va fugi de la dânsul."
Şi, zice Evanghelia: „S-a tămăduit sluga sa în acel ceas."
Iată, fraţilor, a doua taină a rugăciunii sutaşului:
credinţa neîndoielnică, neclătită. „Toate sunt cu putinţă
celui ce crede", zice Domnul; „Toate câte le veţi cere în
rugăciune cu credinţă le veţi lua."
Avem noi oare o astfel de credinţă când cerem ceva de
la Dumnezeu? Cine a îndrăznit să o spună? Să nu vi se pară
ciudat, fraţilor, dacă vă spun că noi nu credem din toată
inima că Dumnezeu ne poate împlini cererile noastre. Noi
cerem cu inimă îndoielnică, fără încredere desăvârşită şi de
aceea nici nu ni se împlinesc cererile. înţelegem acum de ce
a fost ascultată aşa de repede rugăciunea sutaşului; a fost
făcută cu smerenie şi cu credinţă fierbinte. Cu acestea să
însoţim şi noi rugăciunile, dacă vrem să fie împlinite. Cu
credinţă tare că de la Dumnezeu vine tot ajutorul şi
încredinţaţi că la El toate sunt cu putinţă.
Apoi cu smerenie adâncă, cu simţământul nevredniciei
noastre, ştiind că noi singuri, fară de Dânsul, nu putem face
nimic. Credinţa şi smerenia sunt cele două aripi ale
rugăciunii. Numai acea rugăciune zboară iute la cer, care
are amândouă aripile. „Credinţa ridică până la cer, zice
Sfântul Ioan Scărarul, iar smerenia te ţine să nu cazi."
Rugăciunea cu smerenie şi credinţă poate totul; dar numai
cu amândouă împreună. Fiindcă credinţa fară smerenie este
îndrăzneală, iar smerenia fară credinţă este făţărnicie. Cât
de legate sunt între ele smerenia şi credinţa ne-o arată
următoarea pildă.
Au mers odată nişte oameni la un mare sfânt, Cuviosul
Agaton, despre care auziseră că este foarte înţelept şi au
voit să se încredinţeze de aceasta cu lucrul. „Tu eşti Agaton,
bârfi torul şi clevetitorul?", i-au zis ei. „Da, eu sunt cu
adevărat", a răspuns bătrânul. „Tu eşti Agaton, cel curvar şi
mândru?", întreabă ei din nou; iar Cuviosul le răspunde:
„Da, aşa sunt." Şi întreabă ei a treia oară: „Tu eşti Agaton,
ereticul?" La care sfântul răspunde: „Nu, eretic nu sunt."
Atunci l-au rugat aceia pe Cuvios să le spună, cum de a
răbdat toate ocările, iar cuvân tul eretic nu l-a suferit. Zis-a
lor Cuviosul Agaton: „Cele dintâi le primesc pentru că sunt
spre smerenia mea, dar cuvântul «eretic» însemnează
despărţire de Dumnezeu, iar eu de Duin nezeu nu voiesc să
mă despart." {Pateric, Awa Agaton).
Vedeţi, fraţilor, suferirea ocărilor este semn de
smerenie, iar smerenia fară credinţă nu stă. De aceea,
Cuviosul Agaton. care era împodobit cu smerenie, n-a voit
să fie lipsit nici de podoaba credinţei.
Tot creştinul are la îndemână o mare putere: puterea ni
găciunii. „Cine se roagă", zice sfântul Ioan Hrisostom, „ţine
in mână cârma lumii întregi." Prin rugăciune ne învrednicim
a sta de vorbă cu Dumnezeu şi a primi de la El tot ce avem
ne voie. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:
„Rugaţi vă neîncetat!" Dar nu oricum, ci cu smerenie şi cu
credinţa tare, ca sutaşul din Evanghelia de azi, şi rugăciunea
noasirA degrabă va fi împlinită, cu darul şi cu puterea
Domnului >l
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine
toată cinstea, slava şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.
La Duminica a cincea după Rusalii: Vrăjmaşul diavol

(Matei 8,28-34)
Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune înainte o privelişte

înfricoşată: doi oameni îndrăciţi. Mulţime mare de draci
intrase într-înşii, îi chinuiau şi-i zdrobeau ca să-i omoare.
Nici o putere nu-i putea ţine: rupeau lanţurile şi obezile cu
care erau legaţi, locuiau prin peşteri şi locuri pustii, alergau
prin munţi, răcnind şi tăindu-se de pietre.
Ni se umple inima de milă văzând chinul şi zdrobirea bi-
eţilor oameni şi ne cutremurăm de vrăjmăşia cumplită şi
ura cu care îi chinuie diavolul, acest ucigaş de oameni şi
vrăjmaş înverşunat al neamului omenesc. Sfintele Scripturi
de nenumărate ori ne atrag atenţia asupra lui. „Fraţilor, ne
îndeamnă Sfântul Apostol Petru, fiţi treji, privegheaţi!
Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu
căutând pe cine să înghită." (1 Petru 6, 9). Tot aşa şi Sfântul
Apostol Pavel zice: „Fraţilor, îmbrăcaţi-vă cu toate armele
lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor
diavolului... Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi
a sângelui, ci împotriva duhurilor celor rele din văzduhuri"
(Efeseni 6, 1l-l2).
De aici înţelegem că viaţa creştină nu este viaţă de tihnă
şi nepăsare, ci viaţă de veghe şi luptă; viaţă de ostaş pe
front, împotriva unui vrăjmaş mult mai tare decât noi, care
nu are nevoie de odihnă, de somn şi mâncare, ci necontenit,
zi şi noapte, ne dă târcoale să ne piardă. De aceea Sfânta
Biserică ne pune zilnic înainte pildele sfinţilor, biruitorii din
războiul cu diavolul şi ne învaţă cu Sfintele Scripturi cum să
ducem acest război nevăzut, cum să cunoaştem
meşteşugirile drăceşti şi cum să scăpăm de ele. La acestea
vreau să mă opresc puţin şi eu în cuvântul de faţă.
Odată Sfinţii Apostoli au cerut Mântuitorului să-i înveţe
cum să se roage şi El le-a dat rugăciunea Tatăl nostru,
rugăciunea cea mai scumpă creştinului, pe care o învăţăm
din pruncie şi o rostim în fiecare zi. în această rugăciune,
cerem lui Dumnezeu lucrurile cele mai trebuitoare pentru
viaţă şi pentru mântuire şi între acestea îl rugăm să ne
izbăvească de cel viclean. Prin aceasta, Mântuitorul ne
învaţă că aşa cum avem nevoie de pâinea zilnică, avem
nevoie şi de iertarea păcatelor, pentru că zilnic ni-i foame şi
zilnic păcătuim; tot aşa avem nevoie să ne izbăvească de cel
viclean, care necontenit ne luptă. Altădată, Mântuitorul
spune despre diavol că de Ia început este ucigător de
oameni, mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Viclean,
mincinos şi ucigaş, aşa numeşte Dumnezeu pe diavolul.
Dacă nu am uita noi prea adesea acest lucru, dacă am
adânci mai mult înţelesul acestor numiri, dacă ne-am
convinge pe deplin că diavolul este duşman de moarte şi că
viclenia şi minciuna sunt armele cu care el ne pierde, nu ne-
am pleca aşa de uşor urechea la şoaptele lui. Să ne oprim
puţin la aceste numiri.
Ce însemnează a fi viclean? Viclean este cel ce una are
pe buze şi alta are în inimă; cel ce ascunde răul sub chipul
binelui, în scopul de a înşela şi a face rău. Ori tocmai aşa
face diavolul. Ne este duşman de moarte şi se apropie de
noi în chip de prieten şi făcător de bine. Ne dă război fără
răgaz şi se ascunde cât mai bine, ca să nu-i dea nimeni de
urmă şi este foarte bucuros când lumea crede despre el că
nici nu există: îşi poate astfel împlini nestingherit
programul.
El ştie, de pildă, că tot omul doreşte să fie fericit; că tot
omul fuge de durere şi aleargă după plăcere. De aceea se
apropie de om cu prefăcută bunăvoinţă şi-i şopteşte: „O
viaţă nefericită nu-i viaţă, numai o viaţă ai, trăieşte-ţi viaţa,
fîi feri cit! După moarte, cine ştie ce va fi? Aici pe pământ,
acum să fii fericit! Şi cine este fericit? Fără îndoială, cel
bogat, cel ce are bani mulţi, cel ce trăieşte în plăceri, cel
cinstit şi slăvit de oameni..." Şi omul crede că-i aşa. Tânărul
şi bătrânul, toţi aleargă după averi, după trai bun, după
slavă, după plăceri. Toţi vor să-şi trăiască viaţa, toţi vor să
fie fericiţi. Iar sfârşitul acestui zbucium cine nu-l ştie? în
urma câtorva clipe de plăcere vine un cortegiu întreg de
necazuri şi suferinţe şi de tot felul de rele. Cel bogat
degrabă sărăceşte, slava şi cinstea adesea se întorc în ocară
şi ruşine, îndestularea şi traiul bun aduc boli nenumărate şi
scurtează viaţa. Iar moartea nu ocoleşte pe nimeni. Acestea
aici pe pământ, pentru că ce se întâmplă dincolo, o spune
Sfântul Apostol Pavel hotărât: „Nu vă amăgiţi, fraţilor: nici
desfrânaţii, nici adulterii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii,
nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (1 Co-
rinteni 6, 10). Oare nu de acestea fuge omul când aleargă
după fericire? înfricoşată înşelăciune! Pentru mincinoasa
dulceaţă a plăcerilor trupeşti, omul s-a trezit cu amăreala
morţii; pentru câteva clipe de părută fericire, a moştenit
chinurile cele veşnice ale iadului. O, nefericirea nefericirii!
Dorul omului după fericire nu este mincinos. Dumnezeu
a făcut pe om să fie fericit şi a pregătit o fericire
neimaginată de mintea omenească celor ce-L iubesc pe
Dânsul; o fericire care nu cade şi nu se sfârşeşte niciodată.
Şi cum se poate dobândi, o spune însuşi Mântuitorul:
„Fericiţi sunt, zice, cei săraci cu duhul; fericiţi sunt cei ce
plâng, fericiţi sunt cei blânzi, fericiţi sunt cei flămânzi şi
însetaţi de dreptate, fericiţi sunt cei milostivi, cei curaţi cu
inima, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru dreptate. Dar
de ce sunt aceştia fericiţi? Pentru că vor avea o mare plată
în ceruri: vor moşteni împărăţia Cerurilor, se vor numi fii ai
lui Dumnezeu şi vor vedea pe Dumnezeu. Se poate fericire
mai mare? Nu pe aceasta o doreşte sufletul nostru?
Diavolul însă cu viclenie ne-a arătat o fericire mincinoasă,
cu care ne-a lipsit de adevărata fericire.
Dar diavolul nu este numai viclean, ci şi mincinos şi tatii
minciunii. Iată pe primii oameni, pe Adam şi pe Eva,
bucurându-se de fericirea Raiului. Toate erau bune foarte şi
erau ale lor, să se desfateze de ele în vecii vecilor. Doar o
neînsemnată îngrădire le pusese Dumnezeu: „Numai din
pomul cunoştinţei binelui şi al răului deocamdată să nu vă
atingeţi, încolo roate sunt ale voastre. Dar luaţi aminte
bine: dacă vă atingeţi de acest pom veţi muri." (Facerea 2,
17).
Diavolul în chip de şarpe însă era de altă părere. Se
apropie de ei prietenos şi le şopteşte: „Nu vă potriviţi; dacă
veţi mânca din pomul cunoştinţei, nu numai că nu veţi muri,
ci veţi fi asemenea cu Dumnezeu." Şi ce s-a întâmplat ştiţi:
oamenii au călcat porunca lui Dumnezeu ascultând de
minciuna diavolului; au mâncat din pom şi în loc să se facă
dumnezei, s-au trezit izgoniţi din Rai şi blestemaţi.
Aşa înşeală diavolul cu minciuna pe tot omul: îl în-
deamnă să calce poruncile lui Dumnezeu, să facă cele oprite
şi micşorează primejdia şi greutatea păcatului. „Ce mare
păcat, zice el, dacă o să te îmbeţi odată? Ce păcat dacă o să
fumezi o ţigară?" Şi tot aşa cu tot păcatul. „Numai o dată,
zice iarăşi, numai acum şi gata." Şi greu este doar începutul,
că pe urma omul face păcatul şi a doua şi a treia oară şi nu
se mai opreşte până în prăpastia pierzării.
Şi cu minciuna ca şi cu viclenia, diavolul ne pregăteşte
moartea. Nici un păcat nu este mic sau uşor, fraţilor; ci dim
potrivă, este greu şi mare, pentru că este împotrivire la voi;i
Im Dumnezeu şi ne aduce moarte veşnică.
Când vrăjmaşul ne îndeamnă să păcătuim numai o dau,
numai acum, el ne întinde o cursă din care foarte greu se
poate scăpa. Păcatul este o grozavă întinăciune a sufletului,
o rana adâncă pe care ne-o facem noi înşine. Păcatul lasă o
urma adâncă în fiinţa noastră, produce o strâmbare a
puterilor noas tre sufleteşti şi trupeşti, pe care le preface
după chipul său. Mintea, judecata, simţirile, toate se
îmbolnăvesc, se păcătoşea . Dacă omul nu o curmă repede
cu răul, păcatul devine obişnu inţă, a doua fire; omul nu mai
fuge de rău, şi singur îl caută. Şi în ce chip omul, care
sporeşte în bine, se înnoieşte şi se face un mai mult
asemenea cu Dumnezeu şi poate zice cu Apostolul, „Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos, Care este în mine", tot aş.» omul
păcătoşit se face asemenea diavolului şi nu mai lucrea/d el,
ci dracul care îl stăpâneşte şi de care nu mai poate scăpa,
chiar dacă ar vrea. Cine n-a văzut beţivi, tutungii, curvari
sau
alţi oameni robiţi de păcate, care se silesc să scape de
patimă şi nu mai pot? In această stare, omul se ticăloşeşte
tot mai mult, şi adesea o sfârşeşte cu moarte amară, cu
sinucidere sau în casa de nebuni şi se duce în muncile cele
veşnice ale iadului. De care lucru, foarte să ne îngrozim,
fraţilor şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească.
De ce a ajuns omul aici? Pentru că s-a lăsat înşelat de di-
avolul ca să facă o singură dată cutare sau cutare faptă rea;
pentru că a crezut minciuna diavolului că păcatul nu-i cine
ştie ce lucru grav; pentru că a uitat că diavolul este viclean,
mincinos şi ucigaş.
Dacă diavolul este astfel şi caută neobosit pieirea
omului, poate va zice cineva, de ce Dumnezeu, Care este
iubitor de oameni, îl lasă să facă acest lucru? De ce nu-I
izgoneşte pe pustii locuri, ca să nu mai războiască pe om?
Să înţelegem bine lucrurile, fraţilor! La Dumnezeu nu este
neorânduială şi nedreptate, ci toate le rânduieşte şi
îngăduie numai spre binele şi mântuirea noastră. Diavolul
nu poate face nimic fără voia lui Dumnezeu. Nici în porcii
pomeniţi în Evanghelia de azi nu a putut intra fară învoirea
Lui. Iar Dumnezeu numai arareori îngăduie diavolului să ne
războiască fară voia noastră. Cum a făcut cu Iov şi cu alţi
sfinţi, cărora ispitele drăceşti le-au fost pricină de şi mai
multă răsplătire. încolo, Dumnezeu lasă pe diavolul să ne
lupte numai după ce noi înşine mai întâi t-am deschis uşa.
Cum aceasta? Să vă dau o pildă.
Cuviosul Macarie cel Mare trăia în pustia Egiptului în
apropierea unor mănăstiri, unde se aflau mulţi fraţi. Şi, ca
sfânt ce era, adesea vedea pe dracii care mergeau Ia acele
mănăstiri. Odată cuviosul vede un drac în chip de cioban,
purtând o sarică în spate, un cojoc întors pe dos şi de
fiecare miţ de lână atârna o sticluţă. Mirându-se întru sine
cuviosul de cele ce vedea, întreabă pe drac: „Da unde te
duci aşa?" „Să duc gustări fraţilor", răspunde el. „Şi ce-i cu
atâtea şipuri?", adaugă cuviosul. „Apoi să vezi, zice
necuratul, dacă unuia nu-i place dintr-un şip, îi dau din altul,
şi dacă nu-i place nici din acesta, îi dau din al treilea, şi până
la urmă tot trebuie să-i placă ceva."
Vedeţi? Diavolul ne prinde cu cele ce ne plac fiecăruia,
cu slăbiciunile şi compromisurile noastre.
Tot creştinul ştie că beţia, curvia, lăcomia, răpirea şi
cele asemenea acestora sunt păcate grele; şi totuşi nu o
curmă hotărât cu ele, ci din când în când mai face
pogorământ: se îmbată, nu este soţ credincios, adună
agoniseală nedreaptă. Ei bine, de fiecare dată când omul
calcă o poruncă a lui Dumnezeu des chide uşa sufletului său
să intre diavolul într-insul. Şi daca singur a deschis uşa,
Dumnezeu îngăduie vrăjmaşului să-l războiască, spre a se
convinge singur, din proprie experienţă, câi de prieten îi
este. Iar dacă diavolul intră, se porneşte asupra-ne cu toată
răutatea ca să ne piardă şi dacă n-ar fi puterea lui
Dumnezeu ca să-l oprească, nu s-ar mai mântui niciun om.
Aducându-vă înainte numai aceste puţine din nesfârşite
le meşteşugiri cu care vrăjmaşul diavol luptă împotriva
noastră, voiesc să închei cuvântul cu câteva din învăţăturile
sfinţiloi celor încercaţi în războiul nevăzut, care ne arată
cum să scăpăm de vicleniile celui rău.
Ştiind că diavolul este viclean, mincinos şi ucigaş, primul
lucru pe care trebuie să-l facem este să nu stăm niciodată
de vorbă cu el. Dar cine stă de vorbă cu diavolul? Când simţi
in tine, omule, porniri păcătoase şi te îndulceşti de ele, stai
de vorbă cu necuratul; când în minte ţi se învârt gânduri de
ră/ bunare, de ură, de mânie şi nu le alungi degrabă, stai de
vorbă cu dracul. Şi tot aşa cu toate gândurile păcătoase. Nu
primi deci niciodată aceste gânduri, nu sta de vorbă cu ele,
fugi de ele ca de foc. Şi dacă ele se ţin de tine, te bântuie şi
nu te slă besc, aleargă la Cel ce poate izbăvi de furtună şi
strigă din toata inima: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, mântu ieşte-mă!" „Maica Domnului, miluieşte-
mă!" Nu există în cer şi pe pământ armă mai tare ca Sfânt
Numele Domnului >i nimeni alergând la Dumnezeu nu
rămâne fără ajutor. Şi dai a vrăjmaşul tot dă târcoale,
însemnează că răul este înrădăcinat adânc şi nu se poate
scoate uşor. Adaugă deci osteneli, metanii şi post.
Rugăciunea şi postul, ne învaţă Domnul, sunt aşa de
puternice, încât nici un drac nu le poate sta împotrivă. Iar
d.u a cumva vrăjmaşul ne-a rănit cu păcatul, să nu aşteptăm
să ne omoare de tot, ci degrabă să alergăm la sfânta taină a
spovedaniei, care curăţă întinăciunea păcatului şi vindecă
rana produsă de vrăjmaş. Să nu aşteptăm Postul Mare sau
altul, ci degrabă, tn orice vreme a anului, să alergăm la
duhovnic. Aşa cum ne spălăm îndată ce ne-am murdărit şi
aşa cum alergăm la doctor îndată ce ne-am îmbolnăvit.
Altfel, după o vorbă din bătrâni, „rana obrintindu-se şi
patima învechindu-se, a se vindeca cu anevoie este."
Şi mai avem o armă foarte puternică. Cuviosul Antonie
a văzut odată vicleniile celui rău întinse ca o plasă pe toată
faţa pământului. Şi întrebându-se: „Oare cine mai poate
scăpa de ele?", a auzit un glas: „Smerenia!" Smerenia este o
mare putere sufletească. Diavolul este mândru şi din pricina
mândriei a căzut; iar Domnul zice despre Sine: „învăţaţi de
la Mine că sunt blând şi smerit şi veţi afla odihnă sufletelor
voastre." Cel smerit pe toţi îi socoate mai buni decât pe sine
şi cu toţi se poartă cu dragoste şi blândeţe. Vrajba, ura,
mânia, mândria şi tot păcatul nu se pot apropia de cel
smerit şi sufletul Iui are odihnă.
Fraţilor! Să săpăm în mintea şi inima noastră aceste cu-
vinte. Diavolul este viclean şi mincinos şi totdeauna
urmăreşte moartea noastră; să fugim de el şi de toate
lucrurile lui; să ne împodobim cu smerenia şi cu dragostea
de Dumnezeu şi de aproapele; să ne întărim cu rugăciunea,
cu postul şi curăţirea de păcat prin sfânta spovedanie; şi să
fugim de toată lucrarea păcatului. în felul acesta vom putea
ţine piept vicleniilor drăceşti în războiul cel nevăzut, iar la
urmă vom putea zice împreună cu Sfântul Apostol Pavel:
„Lupta cea bună am luptat." Şi vom primi cununa ostaşului
celui ce bine s-a luptat, de care pe toţi să ne învrednicească
Domnul şi Mântuitorul nostru lisus Hristos, Căruia I se
cuvine toată mulţumirea, cinstea si închinăciunea, în vecii
vecilor. Amin.
La Duminica a şasea după Rusalii: Vindecarea
Slăbănogului din Capernaum (Matei 9,l-8)
Mântuitorul venea adesea în orăşelul Capcrnaum. Aici,
la ucenicul său Petru, poposea să se odihnească de
ostenelile propovăduirii. Tot aici a făcut şi multe minuni: a
vindecat pe omul cu duh necurat (Marcu 1, 23), pe soacra
lui Petru (Mar-cu 1, 31), pe omul cu mâna uscată (Marcu 3,
1) şi pe slăbănogul din Evanghelia de azi. De aceea, iudeii
din Nazaret îi vor reproşa: „Fă şi aici minunile pe care le-ai
făcut în Capernaum1' (Luca4, 23).
Dacă s-a auzit că Mântuitorul Se află în localitate, s-a
adunat mare mulţime de oameni: casa era plină şi mulţi
erau afară ascultând pe la uşi şi ferestre. Veniseră dornici să
asculte dumnezeiescul cuvânt şi împreună cu mulţi bolnavi
sau aducând pe bolnavii lor, ca să capete tămăduire, că
Domnul îi tămăduia pe toţi. Au venit şi patru oameni
purtând un pat cu un om paralizat. Să intre pe uşă, nu era
cu putinţă pentru un om sănătos, necum pentru patru şi cu
un bolnav. Ce să facă spre a ajunge la Dătătorul sănătăţii?
Să aştepte alt prilej? E greu de umblat cu bolnavul pe
drumuri, iar ei doreau din toată inima ca, acum şi nu
altădată, să capete vindecare bolnavul lor. Un gând le-a
venit prin minte. Ce nu face omul la strâmtora re? Au suit
bolnavul sus pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi au slobozit
patul în odaia unde se afla Mântuitorul, spre mirarea şi
uimirea tuturora. Cuvintele rostite de Domnul Hristos acum
şi chipul cum l-a tămăduit El pe slăbănog sunt pline de dum
nezeiască învăţătură şi se cade să stăruim asupra lor.
Iată-l pe bolnav zăcând pe pat înaintea Mântuitorului.
Dar ce s-a întâmplat? De ce tace şi nu spune nici un cuvânt?
li erau paralizate mâinile şi picioarele, dar limba îi era
slobodă şi putea să vorbească. Şi cât de mult dorea el
această clipă! Cananeanca, văzând pe Domnul, striga cât o
ţinea gura: „Mi luieşte-mă, Fiul lui David!"; „Invăţătorule,
miluieşte-ne!", strigau din răsputeri orbii de lângă cale. De
ce paraliticul nu spune nici un cuvânt? Mântuitorul însuşi,
văzându-l că tace, îl îndeamnă: „Ai curaj, îndrăzneşte, fiule,
nu te teme!" Avea oare paraliticul vreo pricină să fie
neîndrăzneţ? Da, avea. Vedem aceasta din ceea ce adaugă
apoi Domnul: „îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt păcatele!"
Bolnavul avea multă credinţă, tot aşa şi cei ce îl purtau, căci
zice Sfânta Evanghelie: „Iisus a văzut credinţa lor"; dar el
ştia că învăţătorul cunoaşte cele ascunse, că îi ştie păcatele
sale şi de aceea nu avea îndrăzneală să ceară tămăduirea pe
care o dorea aşa de mult. Să nu trecem uşor peste acest
lucru. Un copil, când face o greşeală, stă cu capul plecat, nu
mai are îndrăzneală să privească în ochii tatei sau ai mamei,
se simte vinovat. Tot păcatul ne lipseşte de un mare dar, ba
de două: ne lipseşte mai întâi de îndrăzneala de a merge
înaintea Domnului şi apoi ne lipseşte de darurile pe care le-
am căpăta, dacă le-am cere. Ne simţim vinovaţi, nu mai
avem îndrăzneală de a sta înaintea lui Dumnezeu. Sunt
oameni care se ruşinează să-şi facă semnul Crucii. Un om
spunea că el nu poate face metanii, îi e ruşine. De ce?
Semnul sfintei cruci este semn de credinţă, metania - semn
de smerenie. Or, dacă suntem lipsiţi de smerenie şi de
credinţă, nu le putem face. Nu avem îndrăzneală, pentru că
îndrăzneala o dă numai inima curată. Aici găsim tâlcul,
pentru ce Dumnezeu, cu toate că ştie trebuinţele noastre,
nu ni le dă de-a gata, ci vrea să i le cerem noi. Vrea să I le
cerem, fiindcă ştie că pentru aceasta avem nevoie de
îndrăzneală. Or, sila nevoii ne face să ne curăţim de rele şi
aşa să mergem înaintea Lui. Bolnavul din Evanghelie avea
credinţă, dar nu şi faptele corespunzătoare credinţei, care
fără faptele cuvenite este moartă, după cuvântul Sfântului
Apostol Iacov (Iacov 2, 26). De aceea Mântuitorul îl
încurajează: „îndrăzneşte, fiule, iertate-ţi sunt păcatele!"
In jurul Domnului Iisus, însă, erau şi oameni de rea cre-
dinţă: cărturari şi farisei, care II urmăreau pas cu pas, să
vadă ce face, să audă ce grăieşte. Auzind ei cuvintele:
„Iertate-ţi sunt păcatele", începură a bombăni: „Ce spune
acesta, ce huleşte? Numai Dumnezeu poate ierta păcatele."
Mântuitorul ştia că este urmărit. De ce, atunci, n-a vindecat
de la început pe sin bănog fară să mai rostească cuvintele:
„Iertate-ţi sunt păcatele", care să le dea acelora prilej să
murmure şi să-L acuze de hulă?
„Iertate-ţi sunt păcatele!" Trei cuvinte, trei taine
dumnezeieşti. Mântuitorul ştia că iudeii, ba chiar şi ucenicii
Săi, dosi se mirau de faptele Sale, nu erau încredinţaţi că El
este Dum nezeu. Ne-o spune chiar Sfânta Evanghelie, care
ne spune <..i „mulţimile văzând minunea, slăveau pe
Dumnezeu, Care a dai putere ca aceasta oamenilor." De
aceea, a voit să le arate că este şi Dumnezeu adevărat. „De
ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?", le reproşează
Domnul. „Ce este mai lesne a zice: Iertate îţi sunt păcatele
sau scoală-te şi umblă?" întrebarea nu se referă la simpla
rostire a cuvintelor, pentru că e deopotrivă de uşor a zice
orice; esenţial este ceea ce se întâmplă după rosti re. Evreii
se scandalizaseră fiindcă ştiau că numai Dumnezeu poate
ierta păcatele, iar pe Iisus ei nu-L credeau că este Dum
nezeu. Mântuitorul, Care le cunoştea inimile, le pune
întrebarea, la care ei însă nu dau nici un răspuns. Care era
în curcătura evreilor? Iertarea păcatelor era un lucru mai
greu. numai Dumnezeu o putea face, pe când minuni mai
făcuseră >i proorocii, făceau şi apostolii. în cazul de faţă
însă lucrurile se inversau: iertarea păcatelor, deşi mai grea,
nu atrăgea după sin» nimic văzut, nu se vedea cu ochii, pe
când vindecarea trebuia să se lucreze imediat; era deci mai
uşor a zice „iertate ţi-s păi. a tele" decât „scoală şi umblă",
ceea ce însă era în contradicţie ·. u ceea ce ştiau ei.
Mântuitorul foloseşte logica lor: face un lumi părut mai
greu: minunea tămăduirii, ca să le arate că cu ai.ii mai lesne
poate face ceea ce s-ar părea mai uşor, adică a zice „Iertate
ţi-s păcatele." „Vă scandalizaţi că am zis: Iertate ţi ·.
păcatele? Ei, bine, le spune Domnul, o să vă arăt că le pot
U< pe amândouă." Şi, Întorcându-Se spre bolnav îi zice:
„Scoală te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!" Şi îndată
paraliticul s-a sculai spre uimirea tuturor. Prin această
minune Mântuitorul se araii Dumnezeu adevărat, Căruia
nimic nu-i este cu neputinţă )i deci deopotrivă de uşor
poate ierta păcatele şi vindeca uut.
neputinţele. Aceasta este prima taină a cuvintelor
Domnului: „Iertate ţi-s păcatele."
Ştim cu toţii că necazurile, boalele şi suferinţa din lume,
toate îşi au izvorul în păcatul primilor oameni; „păcatele, se
spune la taina spovedaniei, nu aduc nici un folos oamenilor,
ci numai neputinţă, boală şi tot felul de necazuri." Din cauza
păcatelor sale zăcea şi slăbănogul din Sfânta Evanghelie; de
aceea era el lipsit de îndrăzneală. Ce face Mântuitorul? întâi
îi iartă păcatele şi apoi îi vindecă trupul; taie adică rădăcina
răului şi restul vine de la sine. Prin aceasta ne învaţă cum
trebuie să procedăm şi noi, în viaţa creştină. Ori de câte ori
o boală, o suferinţă, un necaz vine asupra noastră, primul
lucru pe care trebuie să-l facem este să tăiem rădăcina
răului, pricina lui, adică păcatul. De-a pururi Mântuitorul,
prin gura preoţilor Săi, ne spune la taina pocăinţei: „Vă iert
şi vă dezleg de toate păcatele voastre." De aceea, creştinul
bolnav, care cere să i se facă sfântul maslu, pentru
tămăduire din boala trupească, trebuie mai întâi să se
tămăduiască sufleteşte, prin iertarea păcatelor la sfânta
spovedanie. Dacă ne curăţim de păcate, adică ne
însănătoşim sufletul apoi vine şi sănătatea trupească. E a
doua învăţătură pe care ne-o dă Domnul Hristos, la tămădu-
irea paraliticului de astăzi. Şi mai este una.
Ştim din viaţa de toate zilele că atunci când vrem să pu-
nem ceva într-un vas, un vin bun, o mirodenie, mai întâi
curăţăm cu multă grijă vasul şi apoi îl folosim. Harul dumne-
zeiesc, puterea care ne vindecă de boale, ne întăreşte în
necazuri şi în ispitele vieţii nu poate sta la un loc cu
Inrinăciunea produsă de păcat. De aceea când o cerem de la
Dumnezeu trebuie să ne pregătim, să ne facem vrednici de
primirea ei. Aşa cum Mântuitorul înainte de a-l tămădui pe
ilăbănog, l-a curăţit sufleteşte prin iertarea păcatelor, aşa
se tilde să facem şi noi. Nu putem primi dumnezeiescul har
în vas întinat de păcate, trebuie să ne facem vrednici de
harurile pe care le cerem de la Dumnezeu. Iar vrednicia se
capătă prin ipovedanie curată şi căinţă din toată inima, prin
rugăciune şi fapte bune.
Iată care este întreitul înţeles al celor trei cuvinte:
„Iertate ţi-s păcatele!" Prin ele, Mântuitorul ne-a arătat că
El este Dumnezeu adevărat, doctor al sufletelor şi al
trupurilor; că pentru a ne tămădui trupul de boale se cade
mai întâi să nc tămăduim sufleteşte, adică să tăiem răul din
rădăcină şi că trebuie să ne străduim a ne face vrednici de
Harul pe care II cerem.
Creştinii primelor veacuri au dat o atenţie deosebită
acestei minuni. In catacombele de la Roma se vede adeseori
pictată minunea vindecării slăbănogului, în care ei vedeau
icoana învierii sufleteşti din păcat.
Intr-adevar, păcatul îmbolnăveşte şi sufletul şi trupul şi
omul rob păcatului este asemenea slăbănogului din
Evanghelie, zace ca un neputincios, căci puterea harului din
el este nelucrătoare şi nu mai săvârşeşte binele. Ca să se
însănătoşeze are nevoie de doctor, trebuie să meargă la
Doctorul sufletului şi al trupului, la Dumnezeu, dar cine să-l
ducă? în milostivirea Sa, Dumnezeu a rânduit ca cei patru
bărbaţi, care să poarte pe cel slăbănog să nu lipsească nici
unui om. Şi care sunt aceştia? Sunt cele patru fapte bune pe
care le poate săvârşi omul cu puterile sale fireşti, cu care
este înzestrat tot omul, adică cele patru virtuţi cardinale
care stau la temelia vieţii creştine şi anume: înţelepciunea,
dreptatea, bărbăţia şi cumpătarea.
înţelepciunea ne arată cum să ne ferim de rău şi să cău-
tăm binele; dreptatea ne învaţă să păstrăm cuviincioasa
rânduială a lucrurilor: să nu nesocotim poruncile
dumnezeieşti şi datoriile către aproapele; cumpătarea este
cumpăna dreaptă în toate faptele vieţii: mâncare,
îmbrăcăminte, vorbă, iar bărbăţia sau curajul ne ajută să
tindem cu statornicie spre bine şi să răbdăm cu tărie
greutăţile şi încercările vieţii. Aceste virtuţi sunt fireşti
pentru tot omul şi ele ca nişte bărbaţi ne poartă spre
Mântuitorul şi Tămăduitorul tuturor neputinţelor sufleteşti
şi trupeşti. Dar până la El mai este o piedică, îmbulzeala cea
mare a lumii, gândurile păcătoase şi pornirile pătimaşe,
care ne ţin calea ori de câte ori vrem sa ne întoarcem de la
păcat şi să facem binele. Cum să le ocolim şi să scăpăm de
ele? Ne aducem aminte: pe Zaheu, care era mic de stat,
îmbulzeala lumii nu-l lăsa să vadă pe Domnul. Ce a făcut el?
S-a urcat într-un copac şi nu numai că a văzut pe Domnul, ci
s-a învrednicit şi în casa sa să-L primească. De asemenea,
credinţa slăbănogului şi a celor patru bărbaţi care-l purtau,
a urcat pe bolnav deasupra casei şi desfacând acoperişul l-
au slobozit pe acesta înaintea Domnului, Care văzând
credinţa lor l-a tămăduit. Tot aşa şi noi, când dorul
sufletului de a ne izbăvi de •Jăbănogeala păcatului ne mână
spre Domnul să ne întărim în credinţa şi nădejdea că numai
de la El vine tămăduirea. Acestea ne ridică deasupra tuturor
piedicilor şi ne pun în faţa Doctorului celui mare, Care,
văzându-ne lipsiţi de îndrăzneală, ne încurajează şi ne
recunoaşte de fii: „îndrăzneşte, fiule!" Odată ajunşi în faţa
Domnului nu mai este nici o îndoială, tămăduirea vine
singură. Cu atât mai mult cu cât noi, spre deosebire de
slăbănogul din Sfânta Evanghelie, mai avem un mare ajutor.
Aţi auzit că în Cântarea Acatistului, noi îi zicem Maicii Dom-
nului: „Bucură-te, ceea ce eşti îndrăznirea celor muritori
către Dumnezeu! Bucură-te, haina celor goi de
îndrăzneală!" în adevăr, Preacurata Maica Domnului este
de-a pururi cu mâinile întinse la rugăciune către Fiul ei şi
Dumnezeu, pentru tot neamul creştinesc. Şi sfintele ei
rugăciuni ruşinează pe dracii cei ce ne împresoară şi ne dau
îndrăzneală înaintea stăpânului, t "are ne ridică din
slăbănogirea păcatului.
Iată dar cum minunea tămăduirii slăbănogului din
Ievanghelia de astăzi, după ce ne arată că Domnul Hristos
este I )octorul cel desăvârşit a toată boala sufletească şi
trupească, la (-are totdeauna se cade să alergăm pentru
tămăduire, ne mai învaţă şi cum să procedăm ca să ne
putem izbăvi. Chiar atunci când suntem căzuţi în starea cea
mai de jos a păcatului, ca un paralitic, să ne străduim cu tot
dinadinsul la săvârşirea celor patru virtuţi naturale:
înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia şi uimpătarea; apoi să nu
slăbim de loc în nădejdea şi credinţa neîmpuţinată către
Domnul, de la Care vine toată izbăvirea, şi să ne asigurăm
mijlocitori: rugăciunile sfinţilor şi îndeosebi ale Maicii
Preacurate, care ne dau îndrăzneală către Domnul. Fă-tând
aşa, vom putea birui toate împotrivirile celui rău, vom
ajunge în faţa Mântuitorului şi ne vom învrednici a auzi cu-
vântul cel dorit: „îndrăzneşte, fiule! Iertate ţi-s păcatele
tale!" De care bucurie pe toţi să ne învrednicească Domnul
şi Mântuitorul nostru Iîsus Hristos, Căruia I se cuvine slava
şi mulţumirea în veci. Amin.
La Duminica a opta după Rusalii: Prima Înmulţire a

pâinilor. (Matei 14,14-22)
La privegherile dinspre duminici şi sărbători, slujba Ve-

cerniei se încheie cu rânduiala binecuvântării pâinilor. Pe o
masă în mijlocul bisericii se află 5 pâinişoare, pe care
preotul le binecuvântează cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse
Hristoase, care ai binecuvântat cele cinci pâini în pustie şi ai
săturat cu ele cinci mii de bărbaţi..." Numărul de cinci al
artoselor, ca şi cele cinci prescuri de la Sfânta Liturghie şi
rugăciunea rostită pentru sfinţirea lor, ne aduc aminte de
minunea înmulţirii pâinilor, săvârşită de Mântuitorul în
pustiul Palestinei, pe care am auzit-o în Sfânta Evanghelie
de astăzi.
Era în vremea când Irod ucisese pe Sfântul Ioan Boteză-
torul. Mântuitorul, auzind de aceasta, S-a retras în pustie să
se roage, învăţându-ne că întotdeauna, dar mai ales în
vreme de încercare, să alergăm cu rugăciune stăruitoare
către Dumnezeu. Nu s-a putut, însă, tăinui de oameni,
pentru că o mare mulţime s-a luat după Dânsul. Văzându-i,
Mântuitorului I s-a făcut milă de ei, că erau ca o turmă fără
de păstor, şi le-a vindecat pe toţi bolnavii lor. Fără îndoială
că vor fi fost mulţi bolnavi la o mulţime de zece mii de
oameni şi mulţi din cei vindecaţi vot fi fost bolnavi de boli
grele: orbi, muţi, paralitici, leproşi, ş.a. Sfinţii Evanghelişti
însă le trec cu vederea pe toate şi se oprcsi numai la
minunea înmulţirii pâinilor, pe care o pomenesc toii cei
patru, pentru marea ei însemnătate. Se cuvine de aceea ca
şi noi să stăruim mai îndeaproape asupra ei.
De obicei Mântuitorul făcea minunile la arătare. Aşa a
vindecat pe orbii de la drumul Ierihonului, aşa a înviat pe
La-zăr. Minunea înmulţirii pâinilor însă o face mai ferit, pe
neobservate. Mai întâi pregăteşte pe Apostoli: „De unde să
cumpărăm pâine pentru atâta lume? întreabă Domnul pe
Fi-lip, pentru a-l încerca, pentru că EI ştia ce are să facă"
(Ioan 6, 6); iar Andrei aduce vestea că este un copil care are
cinci pâini şi doi peşti. Pe urmă rânduieşte mulţimea în cete
de câte 50 şi 100 de oameni. Nimănui nu-i trecea prin minte
ce avea să se Întâmple. închipuiţi-vă o întindere mare de
Ioc, o poiană mare In care se află mai bine de o sută de cete
de câte cincizeci sau o sută de oameni, în total cam la zece
mii de inşi — de fapt, numai bărbaţi ca la cinci mii. în mijloc
se află Domnul cu ucenicii şi băieţaşul având în traistă
pâinile şi peştii. Domnul ridică ochii spre cer, face o
rugăciune tainică şi binecuvântează pâinile şi peştii; ia apoi
una şi o rupe în două-trei bucăţi şi le dă ucenicilor, care la
rândul lor fac acelaşi lucru, fiecare mergând la câte o ceată
şi împărţind bucata primită; apoi vin iarăşi la Domnul, iau
alte bucăţi şi le împart altor cete. Şi frânge Domnul cele
cinci pâini şi cei doi peşti şi frâng şi ucenicii bucăţile primite
şi frâng şi frâng mereu, dar pâinile şi peştii nu se mai
termină până când toate cetele au luat cât le-au trebuit. Ba
au mai rămas şi 12 coşuri de resturi! La început oamenii au
mâncat cu poftă, că erau flămânzi după trei zile de foame şi
oboseală, dar mai apoi şi-au dat seama de marea minune.
Se vor fi mirat şi apostolii văzând că nu se mai termină
bucăţile din mâinile lor, dar în mintea mulţimii a fost un
singur gând: „Acesta este proorocul care trebuie să vie în
lume." Şi Domnul ştiind că voiau să-L facă împărat, a fugit
singur în pustie.
Minunea ne uimeşte şi pe noi prin măreţia şi puterea
dumnezeiască arătată cu acest prilej, dar înţelesul ei nu se
opreşte numai la lucrarea minunată din afară. Unul din
înţelesurile înmulţirii pâinilor ni-l descoperă stihul din
Psalmul 33, care se cântă la slujba Litiei după
binecuvântarea pâinilor şi anume: „Bogaţii au sărăcit şi au
flămânzit, iar cel ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de nici
un bine." In repetate rânduri Mântuitorul spusese
noroadelor: Nu vă puneţi toată grija în cele trecătoare, ce
veţi mânca sau cu ce vă veţi îmbrăca; căutaţi mai întâi
împărăţia Cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga. Dacă
Dumnezeu are grijă de păsări şi de iarba câmpului, cu atât
mai mult are grijă de făptura cea mai aleasă, care este
omul?" Acum Domnul a voit să arate cu însăşi fapta
adevărul acestei învăţături dumnezeieşti. Mulţimea era
însetată de dumnezeiescul cuvânt. Era aşa de dornică să
asculte această nouă învăţătură, ca uitase şi de foame şi de
sete şi de treburile casei şi de oboseală; trecuse trei zile şi
tot nu se mai sătura ascultând. Domnul se retrăsese la
linişte, dar văzând atâta lume S-a milostivit de ei, că erau ca
o turmă fără păstor. Nu a mai aşteptat să fie rugat, nu i-a
mai întrebat dacă cred. Prezenţa lor era cea mai puternică
mărturie de credinţă şi de dragoste; ci îndată le-a tămăduit
bolnavii şi i-a îndestulat pe toţi. Minunea ne arată pe viu că
Dumnezeu este Drept şi-Şî ţine făgăduinţa. Celui ce caută cu
tot dinadinsul cele ale împărăţiei Cerurilor nu-i lipsesc nici
cele pământeşti. Cei ce-L caută pe Domnul nu sunt lipsiţi de
nici un bine.
Unii, înţelegând îngust dumnezeiasca învăţătură, văd
prin aceasta îndemn la trândăvie şi nelucrare. Că această
înţelegere este greşită ne-o arată însăşi minunea înmulţirii
pâinilor. Mântuitorul nu le aduce oamenilor de-a gata pâine
din cer, ci foloseşte şi osteneala omului. Mulţimea nu avea
altă hrană decât cinci pâini şi doi peşti. Mântuitorul ia
puţinul omului şi împlineşte lipsa până la măsura trebuinţei
cu îndestulare şi prisosinţă, învăţându-ne ca noi să ne
străduim după puterile noastre, dar cu credinţă şi nădejde
în ajutorul lui Dumnezeu, Care pe cei ce-L caută pe Dânsul
nu-i lipsesc de nici un bine. Vieţile Sfinţilor sunt pline de
astfel de pilde, care ne arată cum Dumnezeu a înmulţit cu
prisosinţă puţinul omului. Voi aduce înainte doar una.
Pe la sfârşitul veacului al V-lea, trăia în Palestina cuvio-
sul Teodosie cel Mare, care a întemeiat mari obşti
călugăreşti, pentru care a şi fost numit „începătorul de
obşte." Fiindcă în acele părţi era multă lume săracă şi
lipsită, zilnic veneau la mănăstirea sa mulţime de oameni
săraci, goi, flămânzi şi pe toţi, cuviosul Teodosie îi primea cu
dragoste şi-i îndestula după trebuinţă. Şi aşa de milostiv era
Cuviosul încât se spune că erau zile când trebuia să se
servească şi câte o sută de mese pentru străinii şi săracii
care veneau. Odată însă, fiind foamete mare în acele părţi,
a început să ducă lipsă şi mănăstirea Cuviosului Teodosie.
Era Duminica Floriilor şi lume nenumărată de săraci şi
scăpătaţi se adunase Ia porţile mănăstirii ca să primească
obişnuita milostenie. Atunci s-au întristat ucenicii şi au spus
Cuviosului că hrana ce o au este cu totul neîndestulătoare
pentru cei fără de număr care cereau. Cuviosul Teodosie
însă le-a mustrat puţina lor credinţă şi le-a poruncit:
„Degrabă să deschideţi porţile ca să intre toţi!" Şi
intrând săracii şi scăpătaţii au şezut pe rând. Apoi cuviosul a
poruncit ucenicilor să pună înaintea lor pâine. Deci au mers
ucenicii mâhniţi la cămară ştiind că nu vor afla într-însa
nimic şi deschizând uşa au găsit-o plină de pâine. Că
Dumnezeu o umpluse în chip minunat pentru credinţa
robului său. Şi au lăudat fraţii pe Dumnezeu pentru o
minune ca aceea şi s-a minunat de nădejdea cea mare a
Părintelui lor. Aceasta ne arată încă o dată că învăţătura
Domnului este vrednică de toată credinţa. Cei ce caută pe
Domnul nu se vor lipsi de nici un bine!
Fără îndoială, atunci în pustie, şi apostolii, şi mulţimile
s-au minunat cum cinci pâini şi doi peşti au putut sătura
atâta gloată. Mântuitorul le-a răsplătit îndată dragostea
pentru învăţătura Sa; însă scopul principal cu care El făcuse
minunea era mult mai înalt decât saturarea cu pâine.
Domnul însuşi ne spune acest lucru, când văzând că
mulţimile îl căutau cu sârg, le zice: „Mă căutaţi pentru că aţi
mâncat din pâini şi v-aţi săturat; ci lucraţi nu pentru
mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne
în viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului" (loan 6, 26-
27). Care este această mâncare nepieritoare? Nu este alta
decât Sfânta împărtăşanie, despre care Mântuitorul avea să
înveţe îndată pe evrei, pentru prima dată, în sinagoga din
Capernaum: „Eu sunt Pâinea vieţii, care se coboară din Cer
şi cel ce vine la Mine nu va flămânzi niciodată" (Ioan 6, 35).
Iudeii nu vor putea înţelege îndată taina acestei învăţă-
turi; se vor sminti şi poticni. Minunea înmulţirii pâinilor însă
era o icoană, o pregătire pentru înţelegerea învăţăturii
despre Pâinea Vieţii. Omul nu trăieşte numai cu pâine.
Alături de foamea trupească, ce se poate potoli cu hrană
materială, omul suferă de o altă foame mai adâncă, foamea
de viaţa veşnică. Oare nu de această foame erau cuprinse
gloatele când se ţineau după Domnul uitând de cealaltă
foame şi de toate trebuinţele trupului? Pentru această
foame Domnul ne-a dat altă pâine, Pâinea cea cerească a
însăşi Sfântului Său Trup, Pâinea Vieţii, pe care de atunci
necontenit o împarte prin mâinile ucenicilor Săi, a preoţilor
Bisericii; o împarte zilnic, la fiecare Sfântă Liturghie şi
niciodată nu se mai sfârşeşte, spre iertarea păcatelor şi spre
viaţa de veci.
Minunea înmulţiri pâinilor este pentru noi izvor nesecat
de învăţături dumnezeieşti. Să ţinem minte măcar pe
acestea:
a. Să avem totdeauna încredere neîmpuţinată în
ajutorul
Domnului, în orice împrejurări, cât de grele. Apostolii, la în-
ceput, erau îngrijoraţi cum vor putea hrăni atâta mulţime,
dar
pe urmă, văzând că pâinea ajunge pentru toţi, îngrijorarea li
s-a
schimbat în bucurie. Nu în priceperea şi vrednicia noastră,
ci
în milostivirea şi atotputernicia lui Dumnezeu să ne
încredem
totdeauna şi niciodată nu vom greşi;
b. Mântuitorul în pustie aşează pe oameni cete, cete,
face
rugăciune înainte de săvârşirea minunii şi pe urmă
porunceşte
să se strângă toate rămăşiţele, învăţându-ne ca toate să le
facem
cu bună rânduială, cu rugăciune către Dumnezeu şi cu bună
şi
creştinească chibzuinţă;
c. Minunea ne mai învaţă apoi că cine îşi pune toată
nă-
dejdea în Dumnezeu, străduindu-se din răsputeri pentru
cele
sufleteşti, nu va duce lipsă nici de cele trupeşti;
d. Că pe lângă pâinea trupească, Dumnezeu ne-a dat şi
o
pâine cerească - Sfânta împărtăşanie -, de care Pâine mereu
sc
cuvine să fim flămânzi şi să o căutăm, căci aceasta este
arvună a Vieţii veşnice, după cuvântul Domnului, Care zice:
„Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă
veşnică" (Ioan 6, 56).
Cum să ne apropiem de această Pâine, tot minunea de
astăzi ne învaţă. Mai întâi trebuie să ieşim în „pustie", căci
acolo găsim pe Domnul. Pustia este desprinderea de toate
grijile lumeşti; lepădarea de toacă grija cea lumească la care
ne îndeamnă cântarea de la Sfânta Liturghie; adică grija de
familie, de avere, de trup. Aşa trebuie să ne pregătim de
Sfânta împărtăşanie.
Apoi să căutăm pe Domnul cu mare dor, cu foame şi cu
sete, ca mulţimile acelea care urmau pe Domnul. Şi
Domnul, văzând foamea şi setea noastră, se va milostivi de
noi, ne va tămădui toată boala şi toată neputinţa trupească;
ne va dărui cu îmbelşugare saţiul cel mântuitor de suflet şi
ne va învrednici să ne împărtăşim şi mai adevărat de Pâinea
nemuririi în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale. Amin.
La Duminica a douăsprezecea după Rusalii: Tânărul

bogat. (Matei 19,16-26)
„Doamne, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?" Iată

o întrebare care ne chinuie pe toţi. Ne chinuie pe noi
călugării, care am lăsat toate ca să dobândim viaţa veşnică;
vă chinuie şi pe frăţiile voastre, cei din lume, pentru că de
aceea aţi venit astăzi aici, ca să vă închinaţi cu căldură
Domnului.
Vedem cu toţii că viaţa ni se scurge şi trece ca umbra şi
ca visul şi tot aşa ştim că adevărata viaţă veşnică abia după
moarte începe. Cu mintea noastră întunecată nu prea ne
dăm seama ce este dincolo de groapă, totuşi suntem aşa de
siguri că cmc o altă viaţă, cum suntem siguri de aceasta pe
care o trăim. De atâtea ori ne-a spus-o Mântuitorul în
Sfânta Evanghelie;
poţi să te îndoieşti de dumnezeieştile cuvinte? Iar cum
este viaţa de dincolo, ne-a spus cel ce a fost răpit până la al
treilea cer, marele apostol Pavel: „Ochi omenesc n-a văzut,
ureche n-a auzit, mintea nu poate cuprinde şi limba nu
poate spune ce a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe
Dânsul." Cum să nu dorim, deci, viaţa veşnică şi fericită, noi
care trăim pe pământ viaţă cu scârbe şi cu necazuri, cu
boală, întristare şi amărăciune? Cum să nu înseteze
sufletele noastre după viaţa cea „fără întristare şi fără
suspin", cum să nu strigăm şi noi ca Psalmis-tul: „Cât d
oresc după locaşurile Tale, Doamne! Sufletul meu suspină şi
tânjeşte după curţile Domnului; inima şi trupul mi se
istovesc de dorul Dumnezeului Celui Viu!"
De aceea şi tânărul din Evanghelia de astăzi, deşi în floa-
rea vârstei, plin de putere şi încărcat de bogăţii - ai zice,
omul cel mai fericit din lume -, era totuşi cu sufletul
neîmpăcat. Nici tinereţea, nici bogăţia nu-i aduceau liniştea
dorită. Ştia ca toate acestea trec şi ar fi vrut să fie sigur că
nu va fi lipsit ilr adevărata fericire, de viaţa de veci. De
aceea vine la Mântuim rul şi-L întreabă: „Doamne ce să fac
ca să dobândesc viaţa veşnică?" La care răspunsul
Mântuitorului ne-a arătat şi noua. şi pentru toate veacurile,
calea către împărăţia Cerurilor: „De voieşti să intri în viaţă,
păzeşte poruncile." Iată răspunsul n i aducător de nădejde
şi bucurie şi asupra acestui răspuns vreau să zăbovim
împreună astăzi.
Este firesc să ne întrebăm de la început: Care sunt acv.me
minunate porunci, care ne deschid porţile vieţii veşnice?
In urma izgonirii din Rai, omenirea rătăcea în păcat >i
neştiinţă. Calea către cer o pierduse şi nici o străduinţă unu
nească nu era în stare să-i îndrepte paşii spre lumină. A
trebuii ca însuşi Dumnezeu să-i arate calea; să-i dea
învăţătură adev.i rată şi să-i pună hotar neabătut. Astfel a
dat prin matei, prooroc Moise cele zece porunci ale
Vechiului Aşezământ, scrise pe lespezi de piatră, ca să
tămăduiască inima omului i ea împietrită; apoi la plinirea
vremii, a trimis pe însuşi Piui N.mi. pe Hristos Domnul,
Care ne-a adus poruncile Evangheliei. Iau deci ce sunt
poruncile: învăţătura, legea dată de Dumne/eu oamenilor,
spre a-i călăuzi fără greş spre viaţa cea veşnică şi fericită.
Mare binecuvântare, mare ajutor! De acum nu mai umblăm
în neştire, nu ne mai temem de rătăcire, căci avem călăuză
sigură poruncile. De aceea, cine vrea să dobândească Cerul
trebuie să păzească poruncile. Fără împlinirea poruncilor nu
este mântuire; cine le calcă să nu nădăjduiască la Cer. „De
vrei să intri în viaţă", ne învaţă Mântuitorul, „păzeşte
poruncile!"
Dacă este aşa, cine nu se va grăbi să întrebe: „Care-s po-
runcile, poruncile cele fericitoare, poruncile pe care le
doreşte sufletul meu să le împlinească?"
Să deschidem Sfânta Evanghelie. Iată-le:
- împacă-te cu fratele tău; să nu apună soarele întru
mânia voastră.
- De te sminteşte ochiul, scoate-l; de te sminteşte
mâna sau piciorul, taie-le: mai bine să fii orb, şchiop sau
ciung decât să te lipseşti de împărăţia Cerurilor.
- Nu vă juraţi nicidecum, ci cuvântul vostru să fie da,
da şi nu, nu.
- Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, că pe prieteni şi pe rudenii
şi păgânii îi iubesc.
- Nu vă adunaţi comori pe pământ, că moliile le rod,
rugina le strică, hoţii le fură; ci adunaţi-vă comori în ceruri,
unde le veţi avea veşnic.
- Nu vă grijiţi ce veţi mânca şi ce veţi bea; Tatăl
Ceresc se grijeşte mai mult decât voi; ci grijiţi-vă în primul
rând de cele ale împărăţiei Cerurilor şi veţi avea şi cele
pământeşti.
- Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; iertaţi şi vi se va
ierta.
- Toate câte voiţi să vă facă oamenii, faceţi-ie şi voi
lor asemenea.
- Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc
desăvârşit este.
Iată numai câteva din sfinţitele porunci mântuitoare, lă-
sate de Domnul Hristos. Sunt multe? Da, sunt cu mult mai
multe! Şi oare toate trebuie împlinite? Toate! Trimiţând pe
ucenici la propovăduire, Mântuitorul le-a zis: „Mergând
învăţaţi lumea să păzească toate câte v-am poruncit vouă."
Iar apostolul lacov lămureşte: „Cel ce va păzi toată Legea,
dar va călca o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate."
Hristos n-a poruncit nimic de prisos, deci toate poruncile
trebuiesc împlinite, fiindcă numai una sau câteva nu ne
învrednicesc de împărăţie.
Dar va zice cineva, dacă sunt aşa de multe, cine poate
măcar să le ţină minte? Şi cine va putea să le împlinească pe
toate, când omul este atât de prins cu grijile vieţii şi
neputincios?
Aşa întreba odată un frate pe părintele său
duhovnicesc, îngrijorat ca şi noi. La care sfântul i-a răspuns:
„Da, sunt multe poruncile şi toate trebuiesc împlinite. însă
Dumnezeu ştiind neputinţa noastră, le-a cuprins pe toate
întru una singură. Odată a venit la Mântuitorul Hristos un
învăţător de Lege şi L-a întrebat: „învăţătorule, care-i cea
mai mare poruncă din Lege?" Şi Mântuitorul a răspuns: „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din
tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău,
iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi; în această poruncă
este cuprinsă toată Legea şi Proorocii." Iată răspuns plin de
bucurie: oricât de multe ar fi poruncile, toate sunt cuprinse,
înmănuncheate în porunca iubirii de Dumnezeu şi de
aproapele. în ea stă toată Legea, toată Evanghelia.
Mare este puterea dragostei! Dragostea este mai tare
de cât moartea, zice Sfânta Scriptură, iar Sfântul Evanghelist
loan n-a găsit nume mai potrivit pentru Dumnezeu căci zice:
„Dumnezeu este Dragoste." Dragostea singură este în stare
să deschidă porţile Cerurilor, iar fară de ea, toate faptele,
toate virtuţile noastre sunt gunoi. Nu-i creştin care, să nu
ştie cuvin tele înflăcărate ale Sfântului Apostol Pavel: „De-
aş grăi în limbi omeneşti şi îngereşti, de-aş avea darul
proorociei, de aş şti toan tainele, de aş avea credinţă încât
să mut şi munţii, de mi a> împărţi toată averea săracilor, de
mi-aş da chiar şi trupul să mi 1 ardă, toate acestea fară
dragoste sunt nimic, la nimic nu folo sesc" (1 Cor. 13, l-2).
Cu această putere a dragostei au biruit şi câştigat primii
creştini pe păgâni. „Ia uitaţi-vă cât se iubesc!". strigau
păgânii plini de admiraţie pentru creştini.
De unde vine oare această atât de mare putere a
dragostei? Toate virtuţile şi toate faptele bune se încheie în
lumea aceasta, numai dragostea nu încetează niciodată; ea
ne însoţeşte şi în viaţa veşnică, ba putem spune că abia
acolo începe adevărata dragoste. Viaţa în dragoste este deci
icoana vieţii fericite din cer. Cei ce trăiesc în dragoste, încă
de pe acum încep viaţa cea fericită şi tară de sfârşit. Sfinţii
Părinţi spun că acesta a fost scopul pentru care Dumnezeu
S-a întrupat: ca să ne înveţe cum să trăim în dragoste,
dragostea fiind semnul adevăratului ucenic a lui Hristos:
„întru aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei,
dacă veţi avea dragoste între voi." Şi Domnul ne-a învăţat
aceasta cu însăşi pilda vieţii, fiindcă ne-a iubit cu o dragoste
fară măsură, până să-Şi dea şi viaţa pentru noi. De aici
puterea cea mare a dragostei. Prin dragoste ne asemănăm
cu însuşi Dumnezeu, Care este Dragoste; ne desăvârşim, că
şi El este desăvârşit; ne facem sfinţi, precum şi El sfânt este.
Iar dacă trăim în dragoste, dacă suntem desăvârşiţi şi sfinţi,
iată că împărăţia Cerurilor a venit la noi, căci dragostea
coboară cerul pe pământ. De aceea Mântuitorul ne-a spus
că „împărăţia Cerurilor este înlăuntrul nostru" şi ne-a
învăţat să ne rugăm: „Precum în cer şi pe pământ." Pentru a
trece în împărăţia Cerurilor n-avem de păşit decât o singură
treaptă: treapta dragostei.
Spune o istorioară că un cerşetor a stat douăzeci de ani
într-o colibă la margine de drum, cerând pomană de la
trecători, tot dorind să se pricopsească şi el cândva. Dar
viaţa lui i s-a scurs şi a murit sărac. Vecinii, văzând că el a
rămas tot sărac, cu toată milostenia primită, şi-au închipuit
că cerşetorul a ascuns banii în pământ. Săpând ei adânc în
colibă, au găsit în adevăr o mare comoară, dar nu erau bani
ascunşi de cerşetor, ci o comoară a unui rege de demult.
Săracul cerşise toată viaţa şi murise sărac, fară să bănuiască
că foarte aproape, chiar în bordeiul lui, se afla o mare
comoară.
Aşa suntem şi noi creştinii, căutam împărăţia lui Dum-
nezeu pe căi greşite şi împărăţia este foarte aproape de noi,
înlăuntrul nostru chiar, însă din pricina neştiinţei şi a
nepăsării rămânem mereu afară de împărăţie.
Domnul Hristos ne-a dat poruncile, care ne asigură
calea către viaţa veşnică. Mai mult: ştiind El neputinţa
noastră, le-a înmănuncheat pe toate în porunca dragostei
de Dumnezeu şi de aproapele; ba a mers şi mai departe: a
legat iubirea de Dumnezeu de dragostea de aproapele
zicând: „Ceea ce aţi făcut aproapelui vostru, Mie mi-aţi
făcut." Fiindcă cine nu iubeşte pe aproapele său pe care îl
vede, cum va putea iubi pe Dumnezeu pe care nu îl vede?"
Nu se poate dragoste de Dumnezeu fără dragoste de
aproapele. Sfântul pustnic Ioan Colov zicea: „O casă nu se
zideşte de sus în jos, ci de la temelie în sus." Fiind întrebat
ce înseamnă acest cuvânt el răspunse: „Temelia este
aproapele, pe el trebuie să-l câştig şi să-l folosesc întâi, că
de dânsul sunt atârnate toate poruncile lui Hristos."
Dar care sunt semnele dragostei de aproapele? Tot
Sfântul Apostol Pavel ni le spune: „Dragostea nu se poartă
cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte
răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr;
toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate
le rabdă." Acestea sunt semnele dragostei de aproapele.
Să ne uităm acum la faptele noastre dacă au pecetea cu
vântului apostolesc. Dacă da, atunci suntem aproape de
dragoste; dacă nu, suntem departe de dânsa. Iar fără
dragosie nu putem avea nădejde de mântuire. Cine oare nu-
şi doreşte din toată inima viaţa de veci? Dacă toţi o dorim,
să ştim bine >i să nu uităm: singura cale către Cer este calea
dragostei. Dai a aceasta nu-i cu putinţă, nu-i posibilă nici
mântuirea.
Ne hotărâm adesea pentru lucrul bun, dar repede uităm
hotărârea luată, ne slăbănogim şi ne întoarcem la vechiul
făgaş. De obicei când cineva vrea să-şi aducă aminte de un
lutru, pune un semn undeva ca să-i trezească amintirea. Să
vă dau >i eu un semn, ca mereu să vă aduceţi aminte de
porunca dragostei.
Cred că nu-i nimeni între frăţiile voastre care să nu poai
te la gât sfânta Cruce. De ce oare tot creştinul poartă Crucea
la piept, de ce punem crucea pe case, Ia răspântii şi pe
înălţimi i .1
să fie văzută de departe? De ce ne însemnăm cu sfânta
Cruce dimineaţa, seara, la lucru la masă şi în toate
împrejurările vieţii? Fără îndoială pentru că ea, Crucea, este
armă puternică împotriva dracilor şi ne apără de rele. Da,
aşa este, dar nu este numai atât. Crucea este semnul lui
Hristos, cu ea ne-a răscumpărat, pe ea S-a răstignit şi Şi-a
vărsat scumpul Său Sânge pentru mântuirea lumii. Crucea
este semnul dragostei lui Hristos pentru noi. „Aşa de mult a
iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său L-a dat pentru
ea." Deci, de aceea purtăm crucea la piept, de aceea o
punem pe înălţimi şi la răscruci, de aceea ne însemnăm
mereu cu ea, ca mereu să ne aducem aminte de dragostea
lui Hristos pentru noi.
Deci, frate creştine, te-ai hotărât să faci faptele cele
bune ale dragostei? Ai ca semn de aducere aminte Sfânta
Cruce. Te îndeamnă diavolul la păcatul desfrânării? Du
repede mâna la Crucea de pe piept şi zi: Hristos a murit pe
dânsa pentru mine şi pentru aproapele şi eu să-L
batjocoresc cu neruşinarea mea! Eşti ispitit să te răzbuni, să
furi, să ţii minte răul, sau altă faptă rea să faci? Priveşte la
semul dragostei lui Hristos şi zi întru sine: Hristos să sufere
Crucea pentru mine şi eu să mă las batjocorit de satana?
Hristos mă rabdă, mă iartă, mă aşteaptă şi eu să nu fiu
îngăduitor cu fratele meu? Pune mâna pe crucea de la piept
şi poartă-te cu fratele cum se poartă Dumnezeu cu noi.
Inima noastră a tuturor, fraţilor, râvneşte la curţile
Domnului. Calea către ele este calea poruncilor Domnului,
care toate sunt cuprinse în porunca dragostei. Să ne
aprindem inimile de sfânta dragoste, să ne deprindem de
pe acum a trăi în dragostea pe care dorim să o trăim întru
împărăţia Cerurilor. Tâlharul cel cu inima bună şi cu
dragoste de Dumnezeu a auzit cuvântul cel prea dorit: „Azi
vei fi cu Mine în Rai." Să purtăm şi noi cu bucurie crucea
dragostei Domnului Hristos, ca să ne învrednicim a fi de-a
pururi cu El, întru desfătarea bunătăţilor pe care Le-a gătit
celor ce-L iubesc pe Dânsul. Amin.
Ia Duminica a douăzeci şi şaptea după Rusalii: Femeia
cea gârbovă. (Luca 13,10-l7)
Intr-o sâmbătă, Mântuitorul învăţa în sinagogă. Şi iată

că era acolo o femeie chinuită de duhul neputinţei de 18
ani; aşa de istovită şi de gârbovită, că nu putea nicidecum
să se ridice în sus. Mântuitorul văzând-o o cheamă şi-i zice:
„Femeie, te-ai izbăvit de slăbiciunea ta." Şi punându-Şi
mâinile pe ea, îndată s-a îndreptat şi slăvea cu mare bucurie
pe Dumnezeu.
Să ne bucurăm şi noi de marea bucurie a sărmanei
femei şi slăvind milostivirea cea nespusă a lui Dumnezeu, să
nu trecem fără folos sufletesc de Ia această întâmplare
minunată.
Fără îndoială că femeia cea gârbovă auzise de Doctorul
cel minunat, care vindeca toate boalele, izgonea dracii şi
învia morţii. Cum nu s-ar fi dus şi ea cu mulţimile care
alergau după Domnul Iisus, ca să-şi capete tămăduire; dar
cum să umble pe drumuri în starea de grea neputinţă în
care se afla? Totuşi, cu toată boala sa, ea nu a neglijat un
lucru: n-a nesocotit porunca Legii şi, venind sâmbăta, a
mers la sinagogă pentru rugăciune şi învăţătură.
Două lucruri au mişcat milostivirea lui Dumnezeu: sufe
rinţa cea grea şi marea credinţă a gârbovei. întotdeauna
Mântuitorul Se întrista când întâlnea suferinţa omenească.
Când a văzut pe văduva din Nain tânguindu-se cu amar pcn
tru moartea unicului ei fiu, a suspinat cu mâhnire şi îndată a
înviat pe cel mort; când a ajuns la mormântul lui Lazăr şi a
auzit bocetele surorilor lui şi a celor de faţă, a lăcrimat şi I a
înviat degrabă. Tot aşa şi acum: văzând în sinagogă pe
femeia cea gârbovă, I s-a făcut milă de ea, a chemat-o la
Sine şi a la măduit-o. Mai mult decât dorim noi, doreşte
Mântuitorul sa ne vindece de neputinţele, de boalele şi de
suferinţele noastre. Să fim convinşi de acest lucru din
adâncul sufletului. Iar daca Domnul nu ne vindecă
totdeauna, ba uneori nici când îl ru găm, însemnează că ne
este de folos suferinţa; că aşezai ea noastră sufletească nu
este tocmai în rânduială.
Pe femeie apoi a vindecat-o aşa de repede, pentru
credinţa ei cea mare. Deşi bolnavă, deşi neputincioasă, ea a
făcut tot ce a putut ca să nu lipsească de la rugăciunea
obştească. După atâţia ani de suferinţă, poate nu mai
nădăjduia la sănătatea trupească, dar grija de suflet n-a
nesocotit-o. Şi osteneala ei a fost răsplătită mai presus de
orice aşteptare: cu dobândirea sănătăţii. De aceea
Mântuitorul va spune: „Nu vă grijiţi de cele trupeşti prea
mult; căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte
nu vă vor lipsi." Nu ne îndeamnă Domnul la trândăvie cu
această învăţătură, ci să dăm lucrurilor cinstea cuvenită,
mai întâi grija cea mai de seamă a mântuirii sufletului,
încredinţaţi că nici trupul nu va duce lipsă. Minunea din
Sfânta Evanghelie de azi ne arată limpede că învăţătura Sa
este în veci adevărată şi că Domnul îşi respectă făgăduinţa.
Dar să venim la minunea evanghelică. Pe când gârbova
şi toţi din sinagogă se bucurau de tămăduire {e lucru firesc
să te bucuri de binele aproapelui), se aude un glas aspru şi
mustrător: „Şase zile se cade să lucraţi; în aceste zile veniţi
şi vă vindecaţi, iar nu sâmbăta!"
Ce se întâmplase? Era glasul mai-marelui sinagogii, care
se mâniase că Iisus vindecase pe femeie sâmbăta. Şi nu
glasul lui, ci glasul diavolului, care la început legase pe
femeie cu boala, iar acum trecuse în căpetenia sinagogii şi o
legase cu invidia, cu boala care se întristează de binele
aproapelui. Nu călcarea Legii îl durea pe el, că de fapt nici
nu era călcare de lege, precum o spune însuşi Domnul:
„Oare voi nu dezlegaţi sâmbăta vitele şi le duceţi la
adăpat?" Cu atât mai mult, deci, nu putea fi păcat când era
vorba de o aşa de mare binefacere. Ci căpetenia sinagogii
era chinuit de o boală mult mai grea decât neputinţa
femeii; boală care nu-i lăsa nicidecum mintea să se ridice la
dreapta înţelegere a lucrurilor şi în loc să se bucure
dimpreună cu toată lumea, el se întristează şi mustră pe
binefăcător. Aceasta este boala invidiei sau a zavistiei, cum
i se mai spune, cea care face pe cel ce boleşte de ea să se
întristeze de binele altuia şi să se bucure de răul lui. Asupra
acestei boli vreau să vă atrag atenţia, fraţi creştini, că este o
foarte grea
La Duminica a douăzeci şi şaptea după Rusalie: Femeia
cea gârbovă. (Luca 13,10-l7)
într-o sâmbătă, Mântuitorul învăţa în sinagogă. Şi iată

că era acolo o femeie chinuită de duhul neputinţei de 18
ani; aşa de istovită şi de gârbovită, că nu putea nicidecum
să se ridice în sus. Mântuitorul văzând-o o cheamă şi-i zice:
„Femeie, te-ai izbăvit de slăbiciunea ta." Şi punându-Şi
mâinile pe ea, îndată s-a îndreptat şi slăvea cu mare bucurie
pe Dumnezeu.
Să ne bucurăm şi noi de marea bucurie a sărmanei
femei şi slăvind milostivirea cea nespusă a lui Dumnezeu, să
nu trecem fără folos sufletesc de la această întâmplare
minunată.
Fără îndoială că femeia cea gârbovă auzise de Doctorul
cel minunat, care vindeca toate boalele, izgonea dracii şi
învia morţii. Cum nu s-ar fi dus şi ea cu mulţimile care
alergau după Domnul Iîsus, ca să-şî capete tămăduire; dar
cum să umble pe drumuri în starea de grea neputinţă în
care se afla? Totuşi, cu toată boala sa, ea nu a neglijat un
lucru: n-a nesocotit porunca Legii şi, venind sâmbăta, a
mers la sinagogă pentru rugăciune şi învăţătură.
Două lucruri au mişcat milostivirea lui Dumnezeu: sufe-
rinţa cea grea şi marea credinţă a gârbovei. întotdeauna
Mântuitorul Se întrista când întâlnea suferinţa omenească.
Când a văzut pe văduva din Nain tânguindu-se cu amar pen-
tru moartea unicului ei fiu, a suspinat cu mâhnire şi îndată a
înviat pe cel mort; când a ajuns la mormântul lui Lazăr şi a
auzit bocetele surorilor lui şi a celor de faţă, a lăcrimat şi l-a
înviat degrabă. Tot aşa şi acum: văzând în sinagogă pe
femeia cea gârbovă, 1 s-a făcut milă de ea, a chemat-o la
Sine şi a tămăduit-o. Mai mult decât dorim noi, doreşte
Mântuitorul să ne vindece de neputinţele, de boalele şi de
suferinţele noastre. Să fim convinşi de acest lucru din
adâncul sufletului. Iar dacă Domnul nu ne vindecă
totdeauna, ba uneori nici când îl rugăm, însemnează că ne
este de folos suferinţa; că aşezarea noastră sufletească nu
este tocmai în rânduială.
Pe femeie apoi a vindecat-o aşa de repede, pentru
credinţa ei cea mare. Deşi bolnavă, deşi neputincioasă, ea a
făcut tot ce a putut ca să nu lipsească de la rugăciunea
obştească. După atâţia ani de suferinţă, poate nu mai
nădăjduia la sănătatea trupească, dar grija de suflet n-a
nesocotit-o. Şi osteneala ei a fost răsplătită mai presus de
orice aşteptare: cu dobândirea sănătăţii. De aceea
Mântuitorul va spune: „Nu vă grijiţi de cele trupeşti prea
mult; căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte
nu vă vor lipsi." Nu ne îndeamnă Domnul la trândăvie cu
această învăţătură, ci să dăm lucrurilor cinstea cuvenită,
mai întâi grija cea mai de seamă a mântuirii sufletului,
încredinţaţi că nici trupul nu va duce lipsă. Minunea din
Sfânta Evanghelie de azi ne arată limpede că învăţătura Sa
este în veci adevărată şi că Domnul îşi respectă făgăduinţa.
Dar să venim la minunea evanghelică. Pe când gârbova
şi toţi din sinagogă se bucurau de tămăduire (e lucru firesc
să te bucuri de binele aproapelui), se aude un glas aspru şi
mustrător: „Şase zile se cade să lucraţi; în aceste zile veniţi
şi vă vindecaţi, iar nu sâmbăta!"
Ce se întâmplase? Era glasul mai-marelui sinagogii, care
se maníase că Iisus vindecase pe femeie sâmbăta. Şi nu
glasul lui, ci glasul diavolului, care la început legase pe
femeie cu boala, iar acum trecuse în căpetenia sinagogii şi o
legase cu invidia, cu boala care se întristează de binele
aproapelui. Nu călcarea Legii îl durea pe el, că de fapt nici
nu era călcare de lege, precum o spune însuşi Domnul:
„Oare voi nu dezlegaţi sâmbăta vitele şi le duceţi la
adăpat?" Cu atât mai mult, deci, nu putea fi păcat când era
vorba de o aşa de mare binefacere. Ci căpetenia sinagogii
era chinuit de o boală mult mai grea decât neputinţa
femeii; boală care nu-i lăsa nicidecum mintea să se ridice la
dreapta înţelegere a lucrurilor şi în loc să se bucure
dimpreună cu toată lumea, el se întristează şi mustră pe
binefăcător. Aceasta este boala invidiei sau a zavistiei, cum
i se mai spune, cea care face pe cel ce boleşte de ea să se
întristeze de binele altuia şi să se bucure de răul lui. Asupra
acestei boli vreau să vă atrag atenţia, fraţi creştini, că este o
foarte grea boală, care de Ia început şi până astăzi
bântuieşte lumea. Să vă dau câteva pilde.
Făcuse Dumnezeu cetele îngereşti pline de frumuseţe şi
strălucire. Lucifer era ca un luceafăr între stele, unul din
marii arhangheli cereşti. Dar văzând el slava cea negrăită a
lui Dumnezeu, s-a umplut de zavistie şi şi-a zis întru sine:
„îmi voi pune scaunul meu mai presus decât stelele şi vot fi
asemenea Celui Preaînalt." Dar numaidecât s-a prăbuşit în
adâncul iadului şi din arhanghel luminat s-a făcut drac
întunecat.
Adam şi Eva se desfătau în frumuseţile Raiului. Dar sa-
tana, neputând răbda fericirea lor, a fost cuprins de zavistie
şi prefacându-se în chip de şarpe, i-a amăgit cu cuvinte
înşelătoare ca să calce dumnezeiasca poruncă şi aşa au fost
scoşi din Rai cu blestem şi moarte.
Doi fii avea Adam, Cain şi Abel, şi amândoi au adus jer-
tfa lui Dumnezeu. Şi fiindcă jertfa lui Abel a fost mai plăcută
lui Dumnezeu, Cain s-a umplut de zavistie asupra fratelui
său şi l-a omorât.
Când Dumnezeu a binevoit să Se întrupeze pentru mân-
tuirea neamului omenesc, când Domnul Hristos a început
vestirea Evangheliei cu putere multă, tămăduind toată
boala şi toată neputinţa din popor, cărturarii şi fariseii, în
loc să se bucure cu recunoştinţă, s-au umplut de zavistie, L-
au urmărit pretutindeni, spionându-L, şi nu s-au lăsat până
nu L-au dat morţii de ocară.
Iată numai câteva din urmările zavistiei. Grozav este
acest păcat, dacă din îngeri a făcut draci, pe primii oameni i-
a scos din Rai, pe Cain l-a făcut ucigător de frate şi a dat
morţii pre Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul! Să fugim
fraţilor de această ciumă a sufletului, care face atâta rău pe
lume!
Să ne uităm mai îndeaproape la acest păcat ca să înţele-
gem mai bine cât de vătămător este. Din toate păcatele
omul nădăjduieşte la vreun oarecare bine pentru sine: cel
lacom cu pântecele la plăcerea mâncării, cel iubitor de bani
la bucuria de a-i vedea cât mai mulţi, cel mândru la cinstea
şi laudele altora. Pe când zavistia face rău în primul rând
celui ce o are, căci aceasta este firea acestui păcat: să se
întristeze pentru binele şi fericirea altuia. Este cineva mai
vrednic, mai cinstit, mai bogat, mai înzestrat sufleteşte?
Toate acestea pricinuiesc răni şi amărăciune în sufletul celui
pizmaş. De aceea zice Marele Vasile că precum rugina
mănâncă fierul, aşa mănâncă invidia sufletul pe care-l
stăpâneşte. Şi mai mult decât atât. Aşa cum o buruiană rea
după o bucată de vreme se întinde şi cuprinde tot locul
unde se află, tot aşa şi invidia odrăsleşte o mulţime de alte
păcate, unele mai rele decât altele, care pun stăpânire pe
sufletul omului. Vorbirea de rău, clevetirea, bârfeala,
făţărnicia sunt doar câteva din odraslele zavistiei.
Despre vorbirea de rău, Sfinţii Părinţi zic că este un spin
cu trei ghimpi, pentru că face trei răni deodată: răneşte pe
cel ce bârfeşte, pe cel bârfit şi pe cel ce ascultă. De aceea să
ne stăpânim urechile şi să fugim de glasul bârfitorului: aşa
ne îndeamnă Sfinţii Părinţi.
Cealaltă odraslă a invidiei, făţărnicia, este cu adevărat
păcat drăcesc. Că a fi făţarnic înseamnă a avea una pe buze
şi alta în inimă, a fi cu două feţe, cum zice lumea. Aşa face
diavolul: se arată binevoitor omului în Rai, îl îndeamnă să
mănânce din pom, ca să fie asemenea cu Dumnezeu; iar
omul, dacă l-a ascultat, s-a trezit izgonit din Rai şi
blestemat. Cât de greu este acest păcat vedem din Sfânta
Evanghelie. Veneau la Mântuitorul tot felul de păcătoşi:
desfrânaţi, tâlhari, vameşi şi pe toţi îi primea cu milă şi cu
dragoste. Numai pe făţarnici i-a ocărât în public, cum a
făcut şi cu mai marele sinagogii din Evanghelia de azi. „Vai
vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că sunteţi ca nişte
morminte văruite: frumoase pe dinafară, iar înlăuntru pline
de împuţiciune; lupi îmbrăcaţi în piei de oi, nebuni şi orbi,
şerpi şi pui de vipere!" întreg capitolul 23 din Evanghelia
Sfântului Matei este o teribilă mustrare a făţărniciei. Să ne
spăimântăm de osânda grea ce apasă asupra făţărniciei! Şi
pe bună dreptate. Pentru că dacă cea mai mare faptă bună
este virtutea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, apoi
cel mai mare păcat este ura de Dumnezeu şi a aproapelui,
ca cea care este potrivnică dragostei. De aceea deci, zavistia
şi odraslele ei este păcat aşa de marc pentru că este ură de
aproapele, deoarece se întristează de binele lui şi se bucură
de răul lui. Şi precum cel ce iubeşte pe aproapele se face
următor şi asemenea cu Dumnezeu, apoi cel ce urăşte pe
aproapele se face următor şi asemenea diavolului.
Să ne îngrozim, fraţi creştini, de acest cancer al
sufletului şi dacă cineva a fost prins cât de puţin, să silească
din răsputeri să se vindece de boală, până nu este prea
târziu. Şi unul din leacurile împotriva invidiei este cugetarea
sănătoasă la absurditatea acestui păcat. Că din ce pricină
invidiază cineva pe semenul său? Că este mai isteţ la minte,
că are nume bun, că îi merg bine rosturile casei sale? Dar
dacă acestea sunt în adevăr lucruri bune, firesc ar fi să te
bucuri şi nu să te întristezi de ele. Cu cât este mai mult bine
pe lume, cu atât se împuţinează răul şi suferinţa. Da, să-mi
pară rău pentru lipsurile mele, dar nu ca să invidiez pe cel
ce nu le are, ci ca să mă silesc să dobândesc şi eu bunurile şi
virtuţile lui.
Sfinţii Părinţi însă ne învaţă că cu mult mai de preţ de-
cât bunurile trupeşti, materiale şi trecătoare sunt bunurile
sufleteşti, viaţa virtuoasă, faptele bune. Bunurile
pământeşti adesea sunt primejdioase pentru suflet, cum
este bogăţia, slava, lauda oamenilor; pe când bunurile
sufleteşti, dragostea de aproapele, cumpătarea, răbdarea,
milostenia şi cele asemenea, sunt mult mai de preţ şi mai
cinstite. Ele ne ajută să dobândim bunătăţile cele veşnice,
dar nu ne lipsesc nici de cele pământeşti, cum vedem din
pilda femeii gârbove din Sfânta Evanghelie: Bunul sufletesc
al credinţei i-a adus şi binele trupesc al sănătăţii.
Spre aceste bunuri, deci, să ne străduim din toate
puterile şi să fugim ca de şarpe de păcatul zavistiei, care
este ucigător şi de suflet şi de trup.
Cât de vătămător şi de absurd este acest păcat ne-o
arată pilda următoare, cu care vreau să închei cuvântul de
astăzi.
Se spune că odată un împărat a chemat la sine doi oa-
meni, unul iubitor de bani şi altul prins de zavistie şi le-a zis:
„Am plăcerea să vă fac la fiecare câte un dar mare. Să ceară
deci unul din voi ce va vrea şi eu îi voi da lui, iar celuilalt îi
voi da îndoit mai mult. Aştept deci să cereţi."
Iubitorul de bani ar fi voit să ceară o sumă mare de bani
şi îndemna pe celălalt să ceară el întâi, pentru ca astfel el să
primească o sumă de două ori mai mare. Gândul că celălalt
ar putea să aibă de două ori cât dânsul nu-l lăsa pe zavistnic
să ceară el întâi: l-ar fi durut bucuria celuilalt. Şi aşa multă
vreme se ciorovăiră între ei, îndemnându-se unul de altul să
ceară. Şi fiindcă ei nu se mai hotărau, împăratul a poruncit
celui zavistnic să ceară el întâi. Acesta după ce stă şi stă pe
gânduri, îi spune împăratului: „Cer să-mi scoţi un ochi!" Se
gândea el în sine cum să se bucure de răul celuilalt. „Aha,
am găsit; să-mi scoată mie un ochi. Eu mai rămân cu unul,
dar celălalt îi pierde pe amândoi!"
Istoria nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe, nici
nu-i nevoie. întâmplarea însă grăieşte de la sine. Ci noi să
ne învăţăm din credinţa cea tare a femeii gârbove şi să ne
străduim în toate zilele pentru faptele virtuţii. Să fugim de
păcatul cel greu al invidiei, care ne face asemenea cu
diavolul şi moştenitori ai veşnicei osânde; şi să ne sârguim a
agonisi dumnezeiasca dragoste, care nu gândeşte răul, ci se
bucură de binele aproapelui, după cuvântul apostolesc. Căci
dragostea ne aduce pace şi bucurie în sufletele şi în casele
noastre, ne face asemenea cu Dumnezeu şi moştenitori ai
bunătăţilor celor veşnice, de care pe toţi să ne
învrednicească Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, în veci.
Amin.
La duminica a douăzeci şi noua după Rusalii: Cei zece
leproşi. (Luca 17,1l-l9)
„Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat

mie?" Spune o veche istorioară că odată s-au adunat la un
ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea,
înfrânarea; şi era o
390 PĂRINTELE PETRONIU PREDICI 391
desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte

bune prietene ce erau. Numai două dintre ele se priveau ca
nişte străine, nu se văzuseră niciodată. Ele erau binefacerea
şi recunoştinţa. Povestirea ne arată cu pildă că aceste doua
virtuţi se întâlnesc foarte rar, că binefacerea aproape
totdeauna este lipsită de recunoştinţă. Acest lucru ne arată
şi pilda celor zece leproşi din evanghelia de astăzi.
Mântuitorul trecea pe lângă un sat şi L-au întâmpinat
de departe zece bărbaţi bolnavi de lepră, care strigau:
„Iisuse, în-văţătorule, miluieşte-ne!" Mântuitorul î-a trimis
să se arate preoţilor, precum poruncea legea, iar ei
mergând, pe cale s-au tămăduit, dar din zece, numai unul s-
a întors să mulţumească binefăcătorului său.
Lepra este o boală foarte grea şi nevindecabilă până as-
tăzi. Omul bolnav de lepră putrezeşte pe picioare, bucată cu
bucată, până ce moare. In vechime, cei bolnavi de această
îngrozitoare boală erau izgoniţi din casele lor şi din sate şi
trăiau prin peşteri şi prin locuri pustii, iar când vedeau pe
cineva, trebuiau să strige de departe „Necurat, necurat!" ca
să nu se apropie. Dacă cineva se simţea mai bine, trebuia să
se arate preoţilor şi numai prin adeverirea acestora se
puteau întoarce în casele lor. De aceea şi leproşii din
Evanghelie strigă de departe şi Mântuitorul îi trimite să se
arate preoţilor.
Care putea fi mai mare fericire ca această vindecare?
Din osândit morţii, să te vezi iarăşi sănătos şi reîntors Ia
viaţă, din izgonit a locui cu sălbăticiunile, să te poţi
reîntoarce între oameni, în familie, la cei dragi? Şi totuşi

pentru o atât de mare binefacere, numai unul din cei zece
leproşi se întoarce să mul ţumească. Nu te revoltă oare
nesimţirea celor nemulţumitori? Cine nu-i osândeşte?
Mântuitorul nu cerea niciodată mulţumire pentru
binefacerile Sale, ba adesea poruncea celor tămăduiţi de
boale să nu spună nimănui minunea. Dar de data aceasta
nici El nu a mai putut răbda: „Oare nu zece s-au curăţit, dar
ceilalţi unde sunt? Nu s-a găsit să dea slavă lui Dumnezeu
de cât acesta?" A cerut de data aceasta şi Domnul Hristos
mulţumită, nu că ar fi avut nevoie de ea, ci pentru ca să ne
înveţe pe noi că recunoştinţa este o datorie şi să ne arate că
Lui îi place şi răsplăteşte pe cei recunoscători.
Recunoştinţa este o datorie. Viaţa noastră este strâns
legată de a altor oameni: de părinţii, de rudeniile, de
înaintaşii, de generaţiile care au trăit înaintea noastră şi de
la care am moştenit tot ceea ce avem: biserică, şcoală,
tradiţii, învăţătură, credinţă. Noi nu am putea trăi fără alţii
şi fară bunurile moştenite de la alţii. Putem oare să nu fim
tecunoscători faţă de ei? Ţara cinsteşte pe eroii ei, pe
învăţaţii, pe conducătorii, pe fiii ei vrednici; le ridică
monumente, numele lor le dă localităţilor... Şi pe bună
dreptate, pentru că tot ceea ce avem şi suntem noi,
datoram în cea mai mare parte altora. De aceea,
recunoştinţa este o datorie: e cuviincios, e cinstit, e uman
să recunoaştem acest lucru. De aceea suntem datori cu
multă recunoştinţă faţă de toţi cei ce s-au ostenit în vreun
fel la formarea şi creşterea noastră. Mai întâi părinţilor,

care ne-au născut, ne-au crescut şi au purtat grijă de
creşterea noastră. Pe urmă învăţătorilor noştri: preotului,
care ne-a născut duhovniceşte şi poartă grijă de mântuirea
noastră; profesorilor, care ne-au ajutat să ne facem un rost
în viaţa şi tuturor binefăcătorilor noştri.
Dar odată cu cetăţeni ai Ţării, noi suntem şi fii ai Biseri-
cii. Purtăm numele unui sfânt, care mijloceşte la Dumnezeu
pentru noi şi am primit o mare zestre duhovnicească de la
înaintaşii noştri: Sfintele slujbe, cărţile de învăţătură
sufletească pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii ni le-au agonisit
cu multă osteneală şi cu preţ adesea de sânge, şi pe care noi
le folosim de-a gata şi ne mântuim cu ajutorul lor. Oare
putem fi noi nepăsători faţă de aceşti mari binefăcători ai
noştri, care sunt Sfinţii? De aceea, Sfânta Biserică zilnic ne
pune înainte pomenirea lor şi ne îndeamnă să-i cinstim cu
cântări de laudă şi rugăciuni de mulţumire, ca unii care de
mari daruri ne-am învrednicit şi ne învrednicim de-a pururi
a primi de la dânşii.
Dar ce vorbesc de sfinţi? Ei au fost oameni ca şi noi. Ci-
ne însă ne-a dat viaţa, căci puteam să nu fi existat
niciodată? ( ane ne-a dat sănătatea şi toate bunătăţile lumii
în care trăim? I )e aceea, cea mai mare mulţumire se cuvine
în primul rând să o aducem lui Dumnezeu, dătătorul tuturor
bunătăţilor. Marele Părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel
Mare, nedumerindu-se ce am putea noi răsplăti Domnului
pentru toate câte ne-a dat nouă, înşiră astfel mulţimea
bunătăţilor revărsate de Dumnezeu asupra noastră: „Dintru

nefiinţă ne-a adus, cu cuvânt ne-a cinstit, ne-a dat hrană din
pământ, ne-a dat dobitoacele spre slujire, pentru noi a
făcut ploile, pentru noi soarele, plaiul şi câmpia pentru noi
s-a împodobit; pentru noi curg râurile, pentru noi izvoarele;
marea şi bogăţiile cele din pământ, desfătările cele din
toate părţile, toată zidirea şi toate bogăţiile ei pentru noi s-
au făcut. Dar de ce să pomenesc numai pe cele mici? Pentru
noi Dumnezeu a petrecut între oameni; pentru trupul cel
stricat, Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi,
către cei robiţi a venit izbăvitor, pentru cei ce şedeau întru
întuneric a venit soarele dreptăţii; pe Cruce S-a ridicat Cel
fară patimă; la moarte s-a adus Viaţa, la iad Lumina,
învierea pentru cei căzuţi; Duhul înfierii, împărăţia
Cerurilor, făgăduinţele cununilor şi toate celelalte, care nu
este cu lesnire a le număra. Deci ce vom răsplăti Domnului
pentru toate câte ne-a dat nouă? (Psalmul 115, 3).
De aceea, Apostolul Pavel ne porunceşte: „Pentru toate
mulţumiţi, totdeauna mulţumiţi, căci aceasta este voia lui
Dumnezeu întru Iisus Hristos spre voi" (1 Tesaloniceni 5,
18).
Mulţumire, deci, lui Dumnezeu, întotdeauna şi pentru
toate, aceasta este voia lui Dumnezeu.
Bine, poate va zice cineva, mulţumesc lui Dumnezeu
pentru sănătate, pentru cutare binefacere primită; dar când
sunt bolnav, când mi-a murit cineva din casă, când mi-a
mâncat lupul o vită, atunci cum să mulţumesc? înţelegerea
este îngustă, necreştinească, nedeplină. Când eşti bolnav şi

doctorul îţi dă o doctorie amară sau îţi face o operaţie
dureroasă, oare nu-i mulţumeşti după ce te-ai făcut
sănătos? Ba, de multe ori îi plăteşti şi foarte scump.
Dumnezeu totdeauna, mai mult decât noi înşine, ne vo-
ieşte fericirea şi mântuirea noastră. Dar fiindcă noi cu greu
ascultăm cuvântul lui părintesc, El trebuie să folosească
uneori, precum zice Psalmistul, toiagul şi varga, ca măcar cu
sila să ne facă binele pe care noi îl refuzăm. Necontenit
Dumnezeu îşi revarsă bunătatea Sa peste noi, necontenit ne
cheamă, ne îndeamnă, ne dăruieşte tot binele şi fară de El
nu putem face nimic; de aceea şi recunoştinţa noastră faţă
de El trebuie să fie, cum spune Apostolul: totdeauna şi
pentru toate. De aceea şi Marele Vasile ne îndeamnă ca
toată rugăciunea noastră să o începem întâi cu lauda, cu
mulţumirea, cu recunoştinţa şi pe urmă cu cererea.
Lui Dumnezeu îi place şi răsplăteşte recunoştinţa. Dar
oare cui îi este mai de folos recunoştinţa, celui ce o arată
sau celui ce o primeşte? Când este vorba de oameni,
amândurora. Deşi când facem o faptă bună nu trebuie să
aşteptăm recunoştinţă, adică plată de la oameni, totuşi ne
bucurăm de recunoştinţă şi aceasta ne dă curaj să facem şi
mai multă faptă bună. Recunoştinţa, însă, este de mare
folos pentru cel ce o arată. Mai întâi el împlineşte o datorie,
datoria de a mulţumi pentru binele primit. Apoi
recunoştinţa este o faptă bună, ea îl arată pe cel ce o face,
om cu suflet bun, drept, cinstit; şi cine dintre noi nu ar dori

să fie socotit de semenii săi om bun şi cinstit?
Dar oare Dumnezeu are trebuinţă de mulţumirea şi re-
cunoştinţa noastră? Se-nţelege că nu. „Tu eşti Dumnezeu şi
bunătăţile mele nu-Ţi trebuiesc", zice pe dreptate
Psalmistul. Oare nu Dumnezeu le-a făcut pe toate şi nu
toate sunt ale Lui, pentru ce ar mai avea El nevoie de ceva
din partea noastră. Mulţumire şi recunoştinţă nu-I trebuie
lui Dumnezeu, dar prin ele noi ne arătam buna aşezare a
sufletului nostru şi pe aceasta o voieşte Dumnezeu. De
aceea primeşte cu dragoste şi răsplăteşte recunoştinţa ce I
se aduce. Sfânta Scriptură ne dă mulţime de pilde în
această privinţă.
Abel primise de la Dumnezeu turme de vite şi el aduce
din ele jertfa de mulţumire lui Dumnezeu. Şi zice Scriptura:
Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, adică le-a
primit cu bucurie. După încetarea potopului, Noe, drept
mulţumire pentru că se izbăvise de înec, a adus lui
Dumnezeu jertfa din toate animalele curate din corabie. Şi
zice iarăşi
Scriptura, Dumnezeu a mirosit cu bună mireasmă jertfa
Iui Noe şi l-a binecuvântat pe el şi toată casa lui, pentru
jertfa adusă.
De aceea şi Mântuitorul în Evanghelia de astăzi mustră
pe cei nemulţumitori: „Oare nu zece s-au vindecat, dar
ceilalţi nouă unde sunt?", apoi răsplăteşte pe cel
recunoscător. „Du-te, îi zice, credinţa ta te-a mântuit." Pe

lângă vindecarea de boală îi dă şi încredinţarea mântuirii.
Deci, dacă recunoştinţa este o datorie, dacă ea este o
mare faptă bună şi bineplăcută lui Dumnezeu, Care o
răsplăteşte cu prisosinţă, apoi nu este nici o faptă mai urâtă
decât nerecunoştinţa. Omul nerecunoscător este mai jos şi
decât animalele, pentru că animalele ştim cu toţii îşi arată
recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Poporul iudeu, popor
ales de Dumnezeu pentru o înaltă slujire, a căzut din
această mare cinste tocmai din pricina nerecunoştinţei.
Am văzut într-o biserică din Ierusalim o icoană a Sfinte-
lor Patimi ale Domnului Hristos. Slugile arhiereilor lovesc cu
pumnii în obrazul Domnului, iar El Se pleacă, parcă ferindu-
Se de lovituri. Nu-i vine să creadă parcă ceea ce se
întâmplă. „Poporul Meu, ce am făcut Eu ţie şi cu ce îmi
răsplăteşti? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am
curăţit, pe morţii voştri i-am înviat... Cum se poate o astfel
de nerecunoştinţa!"
Dar oare noi, Israilul cel nou, creştinii, suntem mai re-
cunoscători decât poporul evreu? Să vedem!
Iată, ne aflăm în locul cel sfânt, în Biserică, acasă la
Domnul, Care ne-a chemat la ospăţul Său de Taină. Am
venit la El în vizită ca să-I adresăm cuvinte de mulţumire, de
recunoştinţă, pentru că atâtea binefaceri am primit de la El.
Dar cât de searbede, cât de absente şi fară evlavie sunt
vorbele şi simţirile noastre! Stăm lângă El şi privirile noastre
rătăcesc cine ştie unde; ne aflăm în jurul tronului Lui, dar
noi dialogăm între noi despre lucruri aşa de străine de Locul

cel sfânt!... Şi Domnul Se uită la noi cu mâhnire şi
nedumerire. Parcă nu-I vine să creadă. Cum se poate? Nici o
privire iubitoare şi recunoscătoare de la cei ce şed la Cina
Mea, cărora Mă dau zilnic mâncare şi băutură către viaţa
veşnică?
Iată suntem creştini, purtăm numele lui Hristos, ne lău-
dăm cu El şi cu Evanghelia Lui şi profităm din plin de această
deosebită cinste; ne adunăm în biserici şi mănăstiri în
Numele Lui, pentru dragostea Lui. Domnul ne-a iubit fară
măsură, până să-Şi dea şi viaţa pentru noi şi pentru toate
acestea nu ne cere decât să avem dragoste între noi: „După
aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei..."
Şi totuşi, câtă lipsă de dragoste, câtă duşmănie, câtă ură se
află între noi creştinii. „Cum e posibil?", se întreabă Domnul
cu mâhnire şi nedumerire.
Astfel prin tot ceea ce facem noi în viaţa noastră
păcătoasă, între noi, în Casa Domnului, lovim cu pumnii
nerecunoştinţei în sfântul şi dumnezeiescul obraz al
Domnului Hristos, Care ne priveşte cu adâncă mâhnire, cu
nespusă nedumerire. Parcă nu-i vine să creadă. Cum este cu
putinţă?!...
Recunoştinţa este o mare faptă bună. însă ea nu stă nu-
mai în cuvinte de recunoştinţă, ci trebuie arătată prin fapte.
Faţă de oameni, aducându-ne aminte de binefacerile
primite şi ajutând la nevoie pe binefăcătorii noştri. Mai ales
copiii să se grijească de părinţi la bătrâneţe şi la boală, iar
când trec din viaţă să le facă rânduielile creştineşti după

datină. Dar cu câtă strângere de inimă trebuie să pomenim
acest lucru, când vedem în toate zilele atâta
nerecunoştinţa, atâţia părinţi bătrâni şi bolnavi şi
neputincioşi, uitaţi de copiii lor!
Faţă de Dumnezeu, oare mai este nevoie să o spun,
când Biserica ne pune la îndemână atâta comoară de
rugăciune? Rugăciunile de seară şi de dimineaţă;
rugăciunile înainte şi după masă, la începutul şi la sfârşitul
lucrului şi în toate împrejurările vieţii, ca să ducem
mulţumire şi recunoştinţă Binefăcătorului a toate. Dar nu
numai atât. Trebuie să ne arătăm mulţumirea şi
recunoştinţa şi prin faptele creştineşti de milostenie, de
bunătate şi dragoste faţă de aproapele; prin faptele bune
faţă de noi înşine, adică prin curăţenia şi sfinţenia vieţii,
prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin participarea
la sfintele slujbe din Casa Domnului cu credinţă, cu dragoste
şi cu adâncă evlavie şi mai ales prin pregătirea şi apropierea
cu vrednicie de Sfintele lui Hristos Taine, la Sfânta
Liturghie, care este cea mai mare jertfa de mulţumire şi
de recunoştinţă adusă de om lui Dumnezeu. Şi aşa în tot
ceea ce facem, să nu uităm niciodată îndemnul apostolesc:
„Pentru toate mulţumiţi, totdeauna mulţumiţi!" Aceasta
este voia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine
cinstea, mulţumirea şi recunoştinţa în vecii vecilor. Amin.
La Duminica a treizecia după Rusalii: Tânărul bogat.

(Luca 18,18-27)14
„Cu anevoie va intra bogatul întru împărăţia Ceruri-

lor..." în trei duminici apropiate (a 22-a, a 26-a, a 30-a),
Sfânta Evanghelie ne vorbeşte despre trei bogaţi: bogatul
nemilostiv şi săracul Lazăr; bogatul după moarte dorea
măcar o picătură de apă şi nici atâta nu avea; bogatul căruia
îi rodise ţarina şi pe care Dumnezeu îl numeşte „nebun";
tânărul bogat şi drept, care aude: „Mai degrabă trece
cămila prin urechile acului, decât să ajungă bogatul în Cer."
Pentru toţi trei, bogăţia este grea poticnire şi mare
primejdie de mântuire.
Noi ştim că Dumnezeu pe toate le-a făcut bune foarte,
Ie-a făcut pentru om pe care l-a pus stăpân peste toate; dar
cum se face că cele bune au devenit piatră de poticnire şi
cele puse sub stăpânire s-au făcut stăpâne şi vrăjmaşe
omului?
Bogăţia - pricină de poticnire. Dumnezeu a făcut lucru-
rile cu scop îndoit: spre trebuinţa trupească a omului, ca să
fie fericit pe pământ; spre folosul sufletesc: ca prin ajutorul
14
Vezi Studii Teologice, Nr.
3-4/1951,
celor văzuteînvăţătura Bisericii
să se urce ca pe o scară spre înţelegerea celor
nevăzute, să-şi aducă mereu aminte de Făcătorul a toate şi
Binefăcătorul; privind darul să-şi aducă aminte de

Dăruitorul.
Lipsit de credinţă şi cu voia aplecată spre rele omul uită
adesea că Dumnezeu este Stăpânul a toate şi se socoteşte
stăpânul exclusiv al lucrurilor; uită că Dumnezeu îi poartă
necontenit de grijă şi-şi pune toată nădejdea în
chiverniseala sa, în lucruri, pe care le adună cu părute
îndreptăţiri: pentru boală, bătrâneţe, copii, etc.
In această stare însă lucrurile îşi pierd transparenţa
pentru cer şi devin numai bunuri de consum, pentru hrană,
îmbrăcăminte, împlinirea poftelor, care se înmulţesc odată
cu mulţimea lucrurilor adunate. Dar fiecare lucru strâns
devine legătură cu pământul, robind tot mai mult pe
proprietarul lor. Şi, fiindcă omul nu se poate împărţi, iar
lucrurile l-au robit deplin, el slujeşte lui mamona, căci
nimeni nu poate sluji la doi domni. înrobit de patimă, omul
este pierdut pentru cer; de aceea mai degrabă intră cămila
prin urechile acului decât bogatul întru împărăţia Cerurilor.
Apostolul Pavel zice că bogăţia este izvorul tuturor relelor
(1 Timotei 6, 10), închinare la idoli, şi din ea răsar zgârcenia,
tulburarea, silnicia, minciuna, jurământul, vicleşugul,
trădarea ş.a.
Nu bogăţia este rea în sine, ci împătimirea de ea. Dacă-Î
aşa atunci săracii şi neavuţii au scăpat de primejdia aceasta!
Să nu ne grăbim. Nu bogăţia este rea, ci împătimirea de
lucruri, reaua lor întrebuinţare, dorul şi goana după avuţie.
Poţi fi sărac lipit pământului, dar să jinduieşti după avuţie şi
să te sileşti să o agoniseşti. Un astfel de sărac, nu-i decât un

nemernic bogat, care încă nu şi-a agonisit bogăţia. Apoi
săracii nu-şi iubesc mai puţin bordeiul şi zdrenţele decât cei
bogaţi palatele şi scumpeturile. Nu bogăţia sau sărăcia în
sine sunt bune sau rele, ci întrebuinţarea lor poate fi bună
sau rea. Iov, Avraam, Lot au fost bogaţi; Iuda sărac... Dacă
suntem împătimiţi de ele, şi cele mai neînsemnate lucruri
ne pot duce la pieire sufletească, iar averea poate fi izvor de
fapte bune, pentru cel nelegat cu sufletul de ea.
De ce, totuşi, Mântuitorul fericeşte pe săraci? Bogăţia
este ispititoare şi puţini şi cu anevoie pot scăpa de
primejdiile ei. Tânărul din Evanghelie era drept, dar bogăţia
l-a pierdut. Pe
....- ......-........^..-. .— -....— - -—

când sărăcia este mai puţin primejdioasă şi scutită de
multe poticniri. Averile atârnă greu, trag în jos, nu poţi urca
cu ele la cer: Ilie proorocul, urcând spre cer, a aruncat
cojocul, singurul lucru pe care-l avea. Lepădarea de toate,
sărăcia de bunăvoie din viaţa călugărească aici îşi descoperă
înţelesul: nu se poate sluji lui Hristos cu inima împărţită.
Totuşi în lume sunt şi bogaţi şi săraci şi o uniformizare
generală în stăpânirea bunurilor materiale e puţin probabil
să se realizeze vreodată pe pământ. Totuşi, această
inegalitate nu poate fi piedică de mântuire. Cei bogaţi, care
împart cu fraţii lor lipsiţi bogăţia lor, împrumută pe
Dumnezeu: „întrucât aţi făcut aceasta, le va zice Domnul,

Mie Mi-aţi făcut." Iar cei săraci îşi pot dobândi mântuirea
întru răbdarea lor. Cu cununa milosteniei unii, ceilalţi cu a
răbdării, împreună se pot bucura de fericirea Cerului.
Mântuitorul Hristos însă iubeşte mai mult pe cei ce
bogaţi fiind, au sărăcit de bunăvoie pentru împărăţia
Cerurilor. Căci şi El, bogat fiind, a sărăcit de bună voie
pentru mântuirea noastră.
Iubirea de bogăţie este tipul clasic al patimii: căutarea
plăcerii şi fuga de durere.
La Duminica a treizeci şi una după Rusalii: Orbul din

Ierihon. (Luca 18,35-43)
„Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!"

Mântuitorul Se apropia de Ierihon, înconjurat de ucenici
şi mare mulţime de oameni. Călătoria aceasta spre
Ierusalim era însă deosebită de altele, era drumul spre
Patimile cele înfricoşate. Aşa cum spusese şi alte daţi, o
spune şi acum ucenicilor: „Iată ne suim în Ierusalim şi Fiul
Omului va fi dat păgânilor, va fi batjocorit, ocarât şi scuipat,
bătut şi omorât..." Ucenicii nu înţelegeau aceste cuvinte,
dar presimţeau că se apropie vremuri de grele încercări şi
mergeau tăcuţi şi apăsaţi de gânduri. Deodată un strigăt
întrerupe tăcerea: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!" Un
orb care cerşea lângă cale, auzind că trece pe acolo Iisus

Nazarineanul, a început a striga din răsputeri. Lumea îl
certa să tacă, dar el striga mai tare: „Fiul lui David,
miluieşte-mă!" Mântuitorul porunceşte să fie adus orbul la
Sine şi-l întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?", iar el răspunde: „Să
văd." Atunci Iisus îi zice: „Vezi, credinţa ta te-a mântuit", şi
îndată orbul a văzut.
Văzând minunea, mulţimea s-a minunat, ca de atâtea
ori. Şi cum să nu te minunezi când cineva zice unui orb:
„vezi!" şi vede, unui olog „mergi!" şi merge, unui mort
„ridicate!" şi înviază! Totuşi mulţimea va uita repede de
minunea aceasta, ca şi de multe altele, pentru că peste
puţine zile va striga „Răstigneşte-L!" pe făcătorul de minuni.
De aceea socot că Mântuitorul a făcut această minune mai
ales pentru ucenicii Săi şi cu un tâlc deosebit. „Vedeţi, parcă
ar fi voit El să spună ucenicilor: vedeţi pe omul acesta cum
strigă? Aşa să Mă chemaţi şi voi în necazurile care vor veni
şi Eu vă voi izbăvi degrabă."
Adeseori Mântuitorul Se retrăgea cu ucenicii în locuri
ferite de lume şl—i învăţa cu însăşi pilda Sa cum să se
roage. Şi când ei au cerut anume: „Doamne, învaţă-ne cum
să ne rugăm", le-a dat dumnezeiasca rugăciune Tatăl
nostru. Mai ales acum, însă, înaintea sfintelor Patimi, ştiind
Domnul slăbiciunea firii omeneşti, îi îndemna şi-i învăţa
cum să se roage, ca să se întărească cu puterea cea mare a
rugăciunii.
Şi i-a învăţat Domnul cu pilda judecătorului nedrept. Era

un judecător, care nu se temea de Dumnezeu şi nici de
oameni nu se ruşina şi la el a venit o femeie săracă să-i facă
dreptate. La început nici n-a luat-o în seamă, dar fiindcă
văduva nu înceta supărându-l, a zis judecătorul: „Deşi de
Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez, totuşi
voi izbăvi pe văduvă ca să nu mă mai necăjească." „Auziţi ce
zice judecătorul nedreptăţii?, a adăugat Domnul. „Oare
Dumnezeu nu va izbăvi pe aleşii Săi, care strigă către El ziua
şi noaptea? Zic vouă, îi va izbăvi degrabă", a încheiat
Domnul. învăţătura?
A
Să strigaţi necontenit către Domnul, ziua şi noaptea în
vreme de necaz, şi El vă va auzi şi vă va izbăvi degrabă.
Şi iarăşi i-a învăţat Domnul pe ucenici despre rugăciune.
S-au suit la templu doi oameni să se roage: un vameş şi un
fariseu. Fariseul fălos se ruga mai mult lăudându-se pe sine
şi zicând: „Mulţumesc, Doamne, că nu sunt păcătos ca
ceilalţi oameni şi nici ca acest vameş: postesc, dau
zeciuială." Iar vameşul smerit, neîndrăznind nici ochii să-i
ridice Ia cer, se bătea în piept zicând: „Dumnezeule,
milostiv fii mie păcătosul!" „Adevăr vă zic, încheie Domnul,
acesta s-a coborât la casa sa mai îndreptat decât acela."
Rugaţi-vă cu inimă umilită şi cu smerenie ca vameşul, a voit
să ne înveţe Domnul cu această pildă.
La puţină vreme după aceste învăţături, Domnul

mergea spre Ierusalim pe drumul Ierihonului şi, precum am
văzut din Evanghelia de astăzi, I-a ieşit înainte orbul care
striga din răsputeri: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!" şi
pe care îndată l-a miluit, redându-i vederea.
In lumina învăţăturilor de mai sus înţelegem şi mai bine
tâlcul tămăduirii orbului. Prin pilda judecătorului nedrept şi
prin cea a vameşului, Mântuitorul învăţase pe ucenici să se
roage cu statornicie ca văduva şi cu zdrobire de inimă ca
vameşul. Voia dumnezeiescul învăţător să le arate mai viu
că o astfel de rugăciune nu rămâne niciodată fără răspuns şi
le-a arătat prin minunea orbului, vindecându-l imediat.
Din stăruinţa văduvei, din smerenia vameşului şi din
strigătul orbului, sfinţii şi mari nevoitori ai pustiei, pustnicii,
au meşteşugit o preafrumoasă rugăciune: „Iisuse, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă!", „Iisuse miluieşte-mă pe mine
păcătosul!", „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul!" E rugăciunea umilită a vameşului,
rugăciunea stă ruitoare a văduvei, rugăciunea plină de foc a
orbului. Această rugăciune au îndrăgit-o pustnicii şi e hrana
lor cea tare. F, ni găciunea cea necontenită a vieţii
duhovniceşti, rugăciunea cantine lumea. Că zice tradiţia
duhovnicească acest lucru minunai că în peşterile tăinuite
ale Sfântului Munte Athos vicţuiesi ştiuţi numai de
Dumnezeu şapte pustnici, care de-a pururi m îndeletnicesc
cu această rugăciune. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu,
numărul lor nu se împuţinează niciodată, căci la trecerea
din viaţă a unuia, altul îi ia locul. Pentru viaţa cea sfântă a

celor şapte pustnici şi pentru rugăciunea lor neîncetată ţine
Dumnezeu lumea.
Am greşi dacă am socoti că numai pustnicii şi monahii
se pot ruga cu această rugăciune. Toţi pravoslavnicii creştini
sunt chemaţi s-o rostească, potrivit cu îndemnul Sfintei
Evanghelii: „Rugaţi-vă neîncetat!" S-o rostească cu limba, cu
mintea, şi stând, şi umblând, la tot lucrul şi în toată vremea.
Aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Toţi să se
ostenească, după putere, cu această rugăciune, măcar de ar
fi copleşiţi de griji, risipiţi şi legaţi de lucrurile pământeşti.
Când ne culcăm, cea din urmă mişcare a limbii şi a minţii să
fie sfinţită cu această dumnezeiască rugăciune: „Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul!" Sculându-se din somn, cel dintâi cuget să fie
către Hristos, aducându-i ca o pârgă a zilei această sfinţită
rugăciune. Căci se cuvine ca mai înainte de orice gând să ne
sfinţim mintea cu preadulcele Nume al Mântuitorului
Hristos.
Despre folosul acestei rugăciuni şi despre roadele ei
cele minunate nu ne-ar ajunge vremea a spune: este
curăţire a inimii, izgonire a dracilor, izbăvitoare de păcate,
tămăduire a sufletului şi a trupului, dobândirea darurilor
Sfântului Duh. în scurt, aducătoare de tot binele, prin
puterea preasfântului Nume al Mântuitorului lisus Hristos.
Iubite frate, încearcă să aprinzi în inimă focul acestei ru-
găciuni. E aşa de simplă şi uşor de ţinut minte. Rugăciunile
lungi sunt greu de învăţat pe de rost; aceasta însă este aşa

de scurtă. Şi numai o dată de o auzi o ţii minte: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul!" Zi-o cât mai des şi mai cu căldură. Şi când
lucrezi cu mâinile şi când eşti pe cale, când te culci şi când te
scoli. Zi-o cât mai des, neîncetat. Dar nu o rosti oricum, ci cu
statornicia văduvei, cu smerenia vameşului şi cu căldura
orbului de la
Ierihon. Şi fii încredinţat că vei fi degrabă izbăvit din
toată nevoia şi necazul. Amin.
La Duminica a treizeci şi doua după Rusalii: Zaheu

Vameşul. (Luca 19,l-l0)
După ce tămăduise pe orbul de la drumul Ierihonului,

Mântuitorul intra în oraş, înconjurat de mare mulţime de
oameni. Vestea minunii ajunsese demult în Ierihon şi lumea
de pretutindeni se înghesuia să-L vadă. Domnul ajunge în
dreptul unui copac, se opreşte şi-Şi ridică ochii în sus. Ce s-a
întâmplat? Un om în copac nu era ceva neobişnuit. Oameni
erau destui pe case şi prin alţi copaci, curioşi să vadă alaiul.
Iisus însă se opreşte, se uită în sus şi văzând un om în copac
îl cheamă pe nume zicând: „Zahee, grăbeşte de te coboară,
că astăzi mi se cade să rămân în casă la tine!"
Zaheu era mai marele vameşilor din Ierihon şi era

foarte bogat. Auzise multe despre tânărul învăţător şi dorea
din toată inima să-L vadă. Era însă mic de stat şi lume peste
măsură de multă şi nu putea să-L vadă. De aceea o luase
înainte pe cale şi se urcase în copac, ca să fie sigur că nu-i
scapă ocazia. Era fericit doar să-L vadă, şi iată că acum
merge alături de învăţător, care nici mai mult, nici mai
puţin, vrea să-i facă vizită la el acasă.
Cine nu fericeşte pe Zaheu şi cine n-ar dori această
mare bucurie: să vadă, să găzduiască în casa sa şi să stea de
vorbă cu Mântuitorul! Ce taină ascunde oare Zaheu, că
dintr-o aşa de mare mulţime de oameni Domnul Hristos se
opreşte tocmai la el? Să stăruim asupra acestei minunate
întâmplări, ca să înţelegem bucuria lui Zaheu şi calea pentru
a o agonisi şi noi, păcătoşii.
Din Sfânta Evanghelie înţelegem că Zaheu nu se bucura
de nume bun în ochii concetăţenilor săi. „Căci mulţimea
văzând că Domnul merge la casa lui a început să murmure
zicând că Ia un om păcătos a intrat să găzduiască" (Luca 19,
7).
De ce oare îl socoteau toţi pe Zaheu că este păcătos?
Mai întâi pentru că era bogat şi bogăţia adeseori este legată
de multe păcate, dintre care cel puţin adunarea nedreaptă
şi ne mii os tivi rea nu lipsesc. Apoi Zaheu era şi vameş şi
mai marele vameşilor; iar vameşii erau cei ce adunau de la
popor dările pentru stăpânirea străină şi păgână a
romanilor. Pentru aceste pricini vameşii erau foarte urâţi de

popor şi socotiţi păcătoşi.
E adevărat că Domnul a spus-o adeseori că nu pentru
cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi a venit; era deci firesc să nu
ocolească pe Zaheu. Totuşi în acea mare mulţime de
oameni nu va fi fost Zaheu singurul păcătos; deci nu la
întâmplare şi fără rost S-a oprit Domnul asupra lui.
De la început vedem că Zaheu ardea de dorul de a
vedea pe învăţătorul. Aşa de mult dorea el acest lucru, încât
cu toate că era bogat, om cu vază şi cu rosturi însemnate în
oraş, nu s-a ruşinat să se urce în copac, ca să fie sigur că-L va
vedea. Ce s-a petrecut în sufletul lui când învăţătorul l-a
chemat pe nume şi ce simţiri i-au frământat inima pe cale
vom vedea îndată. Ajuns acasă, Zaheu primeşte pe Domnul
cu mare bucurie şi apoi îşi revarsă toată inima înaintea
cunoscătorului de inimi: „Doamne, mare bucurie şi mare
cinste mi-ai făcut cu vizita aceasta! Ştiu că mă cunoşti că
sunt om plin de păcate; totuşi aş vrea să Te bucur şi eu cu
ceva. Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau
săracilor, pe care Tu îi iubeşti aşa de mult, încât însuţi Te-ai
făcut sărac pentru noi; apoi făgăduiesc să mă fac împlinitor
al Legii, pe care am călcat-o de atâtea ori: celor pe care i-am
năpăstuit cu ceva le întorc împătrit." La auzul acestor
cuvinte, Domnul îi zice lui Zaheu: „Astăzi s-a făcut mântuire
casei acesteia, pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să
mântuiască pe cel pierdut."
Cu adevărat S-a bucurat Domnul de hotărârea lui

Zaheu, de aceea a şi rostit această minunată hotărâre:
„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia." Dacă luăm mai
bine aminte, înţelegem că Zaheu a făcut două lucruri foarte
însemnate.
Ce însemnează oare a da săracilor jumătate din averea
sa? Porunca cea mai mare din lege porunceşte să iubeşti pe
Domnul Dumnezeu din toată inima şi pe aproapele ca pe
sine însuţi. A înjumătăţi averea cu aproapele oare nu-i cea
mai bună dovadă că îl iubeşti întocmai ca pe tine? Iar cine
iubeşte pe aproapele dovedeşte că iubeşte şi pe Dumnezeu.
Zaheu n-a îndrăznit să zică: „Doamne, cât de mult Te
iubesc!", socotindu-se nevrednic să rostească aceste
cuvinte; dar a arătat cu fapta că iubeşte pe aproapele ca pe
sine şi prin aceasta a arătat pe ocolite că iubeşte mult pe
Dumnezeu. Prin aceasta însă s-a arătat împlinitorul celei
mai mari porunci a Legii de care atârnă toate celelalte. Şi nu
numai atât. Dăruind împătrit celor nedreptăţiţi, Zaheu se
arăta grabnic să repare nedreptăţile făcute, se căia că le
săvârşise.
A iubit mult pe Domnul, pe aproapele ca şi pe sine, s-a
căit din inimă pentru relele făcute şi a reparat răul cu fapta
cea bună. De aceea a şi auzit cuvântul cel mântuitor din
gura cea sfântă a Domnului. Iată deci taina lui Zaheu
vameşul.
Cu dumnezeiască rânduială Domnul Hristos a voit să
găzduiască la Zaheu cel socotit de toţi păcătos. Ca să ne
arate cu pilda lui că pentru toţi păcătoşii este deschisă calea

întoarcerii şi a pocăinţei.
într-adevăr, dacă luăm bine seama, Zaheu ne arată în
chip tainic pe de o parte icoana omului păcătos, pe de alta
calea întoarcerii la Hristos.
Care sunt trăsăturile acestei icoane? Zaheu este bogat.
Ori bogăţia este semnul alipirii de cele materiale, de cele pâ
mânteşti. De aceea zice Domnul că cu anevoie va intra
bogatul întru împărăţia Cerului. Apoi, Zaheu este vameş,
adică în slujba unei stăpâniri străine, care asupreşte şi
robeşte. Şi omul păcătos este în slujba unei puteri străine,
adică a diavolului, care urăşte şi voieşte pieirea neamului
omenesc. Zaheu mai locuieşte în Ierihon; iar Ierihonul
închipuieşte lumea căzută în robia satanei. Ne aducem
aminte că cel ce cerşea la drumul Ierihonului era orb, iar
călătorul ce cobora din Ierusalim la Ierihon a căzut între
tâlhari, care l-au jefuit şi l-au lăsat mai mult mort. în sfârşit,
Zaheu era mic de stat, ceea ce vrea să arate că robirea de
cele materiale ne ţine în Ierihonul patimilor, în robia
diavolului, ne face mici de stat şi ne împiedică a vedea pe
Domnul. Fiindcă omul creşte cu sufletul aşa cum creşte cu
trupul. Dacă trupul nu are hrană şi condiţii prielnice
creşterii rămâne chircit, mic de stat. La fel sufletul creşte
du-hovniceşte până la măsura bărbatului desăvârşit dacă
împlineşte voia lui Dumnezeu; dacă însă este rob păcatului,
rămâne chircit, mic de statul cel duhovnicesc. în această
stare, patimile îl îmbulzesc de pretutindeni, ca mulţimile pe

Zaheu şi nu mai poate vedea pe Domnul,
Rob păcatului, în puterea diavolului, străin de Hristos,
mic de statul cel duhovnicesc, iată icoana omului păcătos.
Ce să facă omul ca să iasă din această stare, ca să vadă
şi să se întâlnească cu Domnul, tot Zaheu ne învaţă.
Zaheu era păcătos, dar dorea să vadă pe Domnul. De
ce? Pentru că bogăţia şi cinstea pe care le avea nu-I
împlineau sufleteşte, ca şi pe acel tânăr bogat, care deşi
tânăr şi bogat nu era mulţumit de averile sale şi căuta calea
cea adevărată a desăvârşirii. Cu adevărat, bogăţia şi slava
nu mulţumesc inima omului şi dorul după Dumnezeu nu
poate fi împlinit cu cele trecătoare. Deci, pentru a putea
vedea pe Domnul, în primul rând omul trebuie să dorească
după Dumnezeu, ca Zaheu; să-şi vie în simţire ca fiul cel
risipitor. Mare taină se ascunde aici! Fiul cel risipitor, rob în
ţară străină, s-a gândit şi a pornit spre casa părintească; dar
încă fiind el departe de casă, tatăl i-a ieşit înainte. Zaheu ar
fi vrut măcar să vadă pe Domnul; dar dacă s-a urcat în
copac, Domnul îl cheamă pe nume şi merge să găzduiască la
casa lui. Vedeţi? Numai gândul şi hotărârea întoarcerii din
păcat, ridică pe om din starea de cădere şi îl pune pe calea
întoarcerii. Iar Domnul deja o ia înainte, îl întâmpină, îl pri-
meşte. Mare-i milostivirea lui Dumnezeu! Vrea doar bună-
voinţa noastră şi El o ia înaintea dorului şi a gândului bun şi
împlineşte restul. Nu aşteaptă roade, vrea numai să-L dorim
şi roadele vin pe urmă, cum au venit la Zaheu.
Apoi, după ce Domnul ne-a învrednicit de bucuria în-

tâlnirii cu El, trebuie să-L primim ca Zaheu.
In primul rând cu mare bucurie. Suntem noi oare dis-
puşi să lăsăm toate grijile, toate îndeletnicirile pământeşti
pentru a sta de vorbă cu Dumnezeiescul Oaspete în
rugăciune şi în citaniile cele duhovniceşti? „Iată Eu stau la
uşă şi bat" (Apocalipsa 3, 20) zice Domnul. Iar noi ce facem?
Deschidem puţin şi rămânem surprinşi de vizită. „A Tu eşti
Doamne? Un moment, mai aşteaptă puţin... am atâtea
treburi de făcut... treburi, griji, interese!" Şi El, Dumnezeu,
Care nu are trebuinţă de nimic, aşteaptă la uşa inimii
noastre; El cerşetorul dragostei noastre! Căci pe toate le
poate Dumnezeu numai să silească pe om să-L iubească nu
poate. Cu aşa primire, mai putem oare nădăjdui să auzim
cuvântul plin de bucurie: „Astăzi s-a făcut mântuire casei
acesteia?" Slabă nădejde!
Apoi trebuie să ne împărţim pe din două averile cu
aproapele cel sărac. Chiar pe din două? Că Domnul se
bucură şi răsplăteşte chiar şi paharul de apă dăruit în
numele Lui! Aşa este, dar se află un sărac cu care neapărat
trebuie să împărţim pe din două. Este sufletul nostru,
săracul nostru suflet, aşa de uitat şi neglijat în toate zilele
vieţii noastre. De sufletul cel nemuritor, după porunca
Sfintei Evanghelii, trebuie să ne grijim mai mult decât de
trupul cel stricăcios şi muritor. Dar măcar să ne grijim şi de
suflet în aceeaşi măsură ca de trup.
în sfârşit, trebuie să întoarcem împătrit, adică să

reparăm toate nedreptăţile făcute faţă de sufletul nostru. Şi
cea mai mare nedreptate faţă de noi înşine este nelucrarea
virtuţilor, care ne ajută să creştem duhovniceşte. îndeosebi
sunt cele patru virtuţi capitale: dreptatea, cumpătarea,
bărbăţia şi dreapta socoteală, fără de care nu ne putem
mântui. Osteneala şi hotărârea de a săvârşi cele patru
virtuţi, aceasta înseamnă a întoarce împătrit.
Suntem mici de statul cel duhovnicesc, iar îmbulzeala
patimilor din noi ne împiedică să vedem pe Domnul. Ce să
facem? Să ne ridicăm deasupra patimilor ce ne stăpânesc,
să le tăiem de la noi.
Suntem apoi bogaţi în păcate, iubitori de sine, ne
cheltuim toată viaţa cu grija de trup, iar sufletul ni-i sărac şi
lipsit de toată fapta bună. „Doamne, jumătate din averea
mea o dau săracilor." O dau acestui sărac, care este sufletul
meu. Şi să ne bucurăm din toată inima de Domnul şi a fi
împreună cu El în rugăciune, la Sfintele slujbe în Biserică, în
citirea Sfintelor Scripturi. Aşa ne vom învrednici şi noi să
auzim cuvântul cel de bucurie: „Astăzi s-a făcut mântuire
casei acesteia" De care bucurie pe toţi să ne învrednicească
Domnul cu harul şi iubirea Sa de oameni. Amin.
La Duminica fiului risipitor: Despre îndurarea lui

Dumnezeu. (Luca 15,1l-32)
Iubiţi creştini,
Nu este evanghelie mai mângâietoare de suflet ca evan-
ghelia duminicii de astăzi. Ea ne îndreaptă privirea spre
negrăita îndurare a lui Dumnezeu, de la Care aşteptăm şi
noi mântuirea.
Noi suntem toţi păcătoşi. Nu este zi, nu este ceas în
care să nu mâniem pe Domnul. Şi dacă ar fi după faptele
noastre n-am mai fi vrednici nici de lumina soarelui. Dar
vedeţi... este îndurarea lui Dumnezeu, Care nu ne lasă să
pierim de mulţimea greşelilor noastre. Este dragostea
Tatălui Ceresc, Care mereu se revarsă şi nu se mai sfârşeşte.
Este acea bunătate nemărginită, care aşteaptă, rabdă şi
cheamă pe păcătoşi, fară să mai ostenească.
Fiul risipitor din Evanghelie, care şi-a luat partea de
moştenire, a plecat în lume, a cheltuit-o în desfrânare şi a
ajuns apoi să jinduiască până şi roşcovele porcilor, este
icoana fiecărui păcătos rătăcit pe căile pierzării. în schimb
acel tată bun şi milostiv, care aleargă întru întâmpinarea
nefericitului fiu, îl îmbrăţişează, îl iartă şi-i uită toate, este
icoana luminoasă a lui Dumnezeu, Care se milostiveşte de
cei ce se pocăiesc.
Noi toţi suntem păcătoşi. De nimic nu avem mai mare
trebuinţă pe lume decât de îndurarea lui Dumnezeu. De
aceea, nimic nu ne poate fi mai folositor decât să vorbim de
această îndurare, să arătăm cât este de nemărginită şi ce
îndatoriri sufleteşti avem faţă de ea.
în Sfintele Scripturi nu este alt lucru despre care să se

vorbească mai adesea, ca despre îndurarea lui Dumnezeu.
Am putea spune chiar că fiecare pagină a Bibliei vorbeşte
despre această milostivire dumnezeiască.
A călcat Adam o grea poruncă în Rai şi pentru vina lui a
fost pedepsit. Dar Dumnezeu l-a pedepsit părinteşte, căci
tot atunci i-a dat şi făgăduinţa că îi va trimite un Mântuitor.
Cetatea Sodomei era plină de fărădelegi. Dar la rugăciu-
nea lui Avraam, Domnul era hotărât s-o cruţe, chiar pentru
zece drepţi, dacă s-ar fi aflat în ea.
De nenumărate ori poporul lui Israil s-a arătat nerecu-
noscător şi rău. Dar de nenumărate ori Dumnezeu l-a
ocrotit şi l-a chemat prin glasul proorocilor la îndreptare.
Avea dreptate psalmistul şi împăratul David să repete într-
un singur psalm de 27 de ori: „Că în veac este mila Lui"
(Psalmul 135).
Dar mai mult decât oriunde, dumnezeiasca milă se
arată în toată strălucirea ei în Noul Testament, unde
Mântuitorul se arată ca un păstor bun şi blând, Care îşi
pune sufletul pentru oi.
Căci pentru ce oare Fiul Tatălui Ceresc S-a coborât din
înălţimea dumnezeieştii slave şi S-a făcut om? Pentru ce a
flămânzit pe pământ, a însetat, a vărsat lacrimi şi sudori de
sânge? Pentru ce a primit moartea ruşinoasă pe Cruce?
Numai pentru a-Şi arăta îndurarea faţă de neamul omenesc.
„Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcă-
toşi." Şi oare cine ar putea arăta toată dragostea, toată
râvna si toată ardoarea cu care căuta El pe cei păcătoşi? în

toată Evan ghelia, nu este un singur păcătos pe care
Mântuitorul să nu-l fi atras cu toată blândeţea şi bunătatea
Sa. „Bolnavii au nevoie de doctor", răspundea El cu
hotărâre celor ce-L bârfeau că merge în casele păcătoşilor.
Ca să câştige pe femeia desfrânată, pe care o osândeau
iudeii, Iisus n-a mustrat-o, ci a îndemnat-o cu blândeţe să
nu mai greşească şi a slobozit-o în pace. Ca să aducă la
mântuire pe Samarineancă, Iisus n-a certat-o pentru
păcatele trecute, ci pe ocolite a facut-o să-şi mărturisească
singură păcatele şi să se căiască. Petru, de trei ori se
lepădase de Domnul, dar a fost de ajuns o singură privire
plină de dragoste a învăţătorului, ca să se căiască şi să
plângă cu amar. Iuda L-a trădat şi L-a ocărât şi nu i-a zis
mişel şi trădător, ci l-a numit „prieten", i-a spălat picioarele
şi a primit pe dumnezeiescul Său obraz sărutul său murdar.
Cine nu se va minuna de această negrăită îndurare
dumnezeiască?
Cu aceeaşi îndurare te caută Păstorul cel bun şi pe tine,
iubitul meu frate, şi pe mine şi pe orice păcătos. Acel gând
bun care îţi îmboldeşte uneori inima, acea mustrare tainică
a cugetului, după săvârşirea unui păcat, acea boală care te
chinuieşte, acea frică de pedepsele veşnice, care îţi vine
uneori în inimă, ce sunt toate acestea oare dacă nu glasuri
ascunse ale milei dumnezeieşti, care te cheamă la pocăinţă?
„Adame, unde eşti?", parcă ar zice. „Oaie pierdută pe
unde rătăceşti? Păcătosule, unde stai departe de Mine?";
„Omule, zice Sfântul Apostol Pavel, nu cunoşti că bunătatea

lui Dumnezeu te trage la pocăinţă? N-auzi?"
Şi, o, dacă te întorci, iubitul meu frate! Cu câtă bucurie
nu te primeşte Păstorul cel Bun! Cu câtă dragoste te strânge
El în braţele iubirii Sale! „îngerilor, zice El, Sfinţilor!
Bucuraţi-vă împreună cu Mine! Bucuraţi-vă, că am găsit
oaia cea pierdută!"
Să ne uităm şi la Evanghelia de azi. Fiul rătăcit, după ce
şi-a cheltuit toată partea sa de moştenire, după ce s-a
tăvălit în mocirla tuturor desfrânărilor, a ajuns ia mare
strâmtorare. Şi mustrat de cuget, tânărul şi-a venit în sine şi
şi-a zis: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi
zice: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta." Şi a pornit fiul
spre casa părintească, şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl
viind şi plin de bucurie a alergat înaintea lui, a căzut pe
grumazul lui şi l-a sărutat. „Slugilor, a zis el, junghiaţi îndată
viţelul cel mai gras; scoateţi haine noi şi-l îmbrăcaţi! Daţi-i
inel în deget şi încălţăminte în picioare! Să ne veselim
împreună, căci nu pot avea bucurie mai mare decât să văd
pe fiul meu, care mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a
aflat!"
Am văzut undeva o mişcătoare icoană a aceste
milostiviri dumnezeieşti. O casă în mijlocul unui câmp şi
drumul care trecea pe lângă ea pierzându-se Ia nesfârşit.
Sus pe terasa casei, un bătrân cu barba albă, sprijinit în
toiag, gârbovit de ani şi cu o mână streaşină la ochi,
uitându-se în zarea îndepărtată.
Ce a vrut oare să spună pictorul cu acest tablou? Zice

Sfânta Evanghelie despre fiul rătăcit că, încă fiind el
departe, l-a văzut tatăl său şi a alergat înaintea lui. Dar cum
a aflat bătrânul de întoarcerea fiului? Aici stă tâlcul
bătrânului, care se uită în zare. Aşa de mult îşi iubea el fiul,
că nu-şi putea închipui să-l piardă pe totdeauna. De aceea,
mereu îl aştepta, mereu cu mâna streaşină la ochi: „Oare nu
cumva vine?" De aceea l-a şi văzut încă de departe.
Aşa este şi mila cea nesfârşită a lui Dumnezeu. Nu obo-
seşte, nu se împuţinează, mereu se uită după fiecare din noi
păcătoşii, mereu cu mâna streaşină la ochi: „Nu se poate să
nu se întoarcă! Am făcut atâta pentru dânsul, mi-am dat
însăşi viaţa pentru el, trebuie să vină acasă!" Nu este păcat
care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea,
oricât de grozavă ar fi păcătoşenia în care ne aflăm, oricât
de adâncă prăpastia păcatului în care am căzut, să nu
deznădăjduim, să nu pregetăm. Dumnezeu ne aşteaptă ca
să ne ierte, să ne cuprindă cu braţele părinteşti, să ne
repună în cinstea de fii ai Lui.
De aceea, Sfânta Biserică a rânduit ca această
preaminunată pildă a Fiului risipitor să se citească în
această Duminică din apropierea Sfântului şi Marelui Post.
E o dato rie sfântă pentru toţi ca să ne cercetăm viaţa
sufletească în această vreme. Dar, când privim la mulţimea
faptelor noastre cele rele, ni se umple inima de groază şi de
cutremur. Pilda Fiului pierdut însă ne încurajează, punându-
ne înainte negrăita şi nesfârşita milostivire dumnezeiască.
Dar, să luăm bine aminte! Numai întors la casa părin-

tească a căpătat fiul iertare şi cinstea cea dintâi. Tatăl îl
aştepta mereu, dar nu s-a dus după el în ţara pierzării. Aşa
şi cu noi. Dumnezeu ne aşteaptă de-a pururi şi milostivirea
Lui este fără margini. Dar nu ne putem întâlni cu El în ţara
păcatului, ci numai la El acasă. Trebuie să ne venim în fire şi
să pornim spre Casa părintească. Acolo-i haina cea nouă a
iertării, acolo inelul înfierii, acolo încălţămintea cea nouă a
virtuţilor, acolo viţelul cel îngrăşat, Hristosul Euharistie. Şi
bucuria cetelor cereşti, pentru păcătosul care se pocăieşte.
„Ca fiul cel curvar, am greşit şi eu îndurate! Primeşte-
mă pe mine cel ce mă pocăiesc, Dumnezeule şi mă
miluieşte"! Amin.
Cuvânt la începutul Postului Mare
între rânduielile creştineşti postul se bucură de o cinste

cu totul deosebită. Iată, din cele şapte zile ale săptămânii,
două, miercurea şi vinerea, sunt zile de post, iar în
mănăstiri călugării, ba şi unii creştini râvnitori din lume,
adaugă şi pe a treia, lunea. Sunt apoi cele patru mari
anotimpuri duhovniceşti, cele patru posturi mari de peste
an, în fruntea cărora se află postul păresimilor, în care am
intrat, Sfântul şi Marele Post, cum îl numeşte Biserica,
pentru folosul cel mare şi pentru sfinţenia de care se

învrednicesc, cei ce se ostenesc să-l ţină după datina
creştinească.
Este însă un lucru ştiut de toţi, că de o bucată de vreme,
unii creştini, sub diferite pricini sau şi fără pricină nu mai
pot sau nu mai vor să ţină posturile. Cică acum, în era
atomică şi a /.borurilor cosmice, postul nu şi-ar mai avea
rost şi nu ar mai aduce nici un folos.
De aceea, fiindcă ne găsim la începutul Sfântului Post al
Paştilor, este potrivit să ne oprim asupra acestor îndoieli,
întrucât, trebuie să o spun hotărât chiar de la început că
postul este de mare folos şi de mare trebuinţă pentru
mântuire.
Dacă ne aruncăm o privire în Sfânta Scriptură, vedem că
postul îşi are începutul de ia facerea lumii şi prima poruncă
pe care Dumnezeu a dat-o omului a fost porunca postului.
în adevăr, după ce l-a aşezat pe Adam în rai, Dumnezeu i-a
dat spre folosinţă toate bunătăţile, dar i-a dat şi o poruncă:
„Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, iar din pomul
cunoştinţei Binelui şi al răului să nu mănânci" (Facerea 2,
16-l7). Poruncă simplă şi uşoară, pe care, dacă o păzeau
oamenii, s-ar fi bucurat veşnic de fericirea Raiului; dar
fiindcă nu au păzit-o, au fost izgoniţi din rai şi întreaga
făptură a căzut sub blestem şi moartea a venit peste
neamul omenesc. De mare trebuinţă trebuie să fie postul,
dacă nesocotirea lui a adus atâtea rele!
Dacă ne uităm apoi în Vechiul Testament, vedem că toţi

drepţii, patriarhii şi proorocii au ţinut cu mare sfinţenie
postul. Astfel, marele prooroc Moise prin post s-a
învrednicit să vadă Slava lui Dumnezeu pe muntele Sinai şi
să primească Tablele Legii. Ilie, alt mare prooroc, tot prin
post a încuiat cerul să nu cadă ploaie trei ani şi jumătate şi a
coborât foc din cer. Şi tot prin post cei trei tineri în Babilon
au scăpat nearşi de foc, iar proorocul Daniil a scăpat de
gurile leilor. Şi iarăşi, cetatea cea mare a Ninivei, sortită
pieirii pentru nelegiuirile locuitorilor ei, cu trei zile de post
negru a abătut mânia lui Dumnezeu de deasupra ei. Iată dar
ce minunate puteri are postul!
De aceea, Mântuitorul când a venit să vindece greşeala
lui Adam, în primul rând a repus în cinste postul. S-a retras
în pustie şi a ţinut post aspru 40 de zile, fără să ia în gură
fărâmă de pâine sau picătură de apă. Deşi, fiind Dumnezeu,
nu avea nevoie de post, a postit totuşi ca să ne înveţe cu
pildă că şi noi trebuie să postim şi ne-a lăsat învăţătură şi
poruncă pentru post.
Au postit de asemenea şi Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi
ai Bisericii, ca să nu mai vorbesc de mulţimea cea mare a
călugărilor, care au făcut din post prietenul lor iubit. Apoi
Sfintele Soboare ale Bisericii au poruncit cu hotărâre ca tot
creştinul să ţină posturile şi cei ce le calcă să fie scoşi din
Biserică, iar preoţii lipsiţi de harul preoţiei.
Dacă aşa stau lucrurile, cum se face că în vremea
noastră postul nu mai este în cinstea cuvenită, aşa cum am
apucat şi noi de la moşii şi strămoşii noştri? Să se fi învechit

oare învăţătura Sfintei Evanghelii şi hotărârile Sfintelor
Sinoade să nu mai fie bune pentru vremea noastră?
Ferească Dumnezeu! Sfânta Evanghelie şi Hotărârile
Bisericii sunt învăţătură dumnezeiască, de-a pururi vie şi
lucrătoare şi care trebuie păzită neştirbit cu toată sfinţenia,
ca să ne putem mântui.
Să nu-şi mai aibă rostul, în vremea noastră postul? Nici
acest lucru nu poate sta în picioare. Ci eu socotesc că
părerile acestea şi nesocotirea postului din vremea noastră
vin dintr-o împuţinare a credinţei şi dintr-o înţelegere
îngustă a lucrurilor, asupra căreia se cuvine să ne oprim
puţin.
Când vorbim despre post, cei mai mulţi creştini înţeleg
prin post o împuţinare şi schimbare a mâncărurilor: în loc
de dulce, mâncăm de post şi mai reducem raţia zilnică de
hrană.
Să presupunem deocamdată că lucrurile ar sta aşa, că
postul s-ar reduce numai la atâta. Apoi, cine nu ştie că în
vremea noastră tot mai multe glasuri din lumea oamenilor
de ştiinţă au început să laude postul? Supraalimentarea,
adică îmbuibarea, zic ei, este una din cele trei pricini care
aduc cele mai multe suferinţe pe lume. Leacul cel mai bun
împotriva ei, care altul poate fi dacă nu cumpătarea,
postul? Cine nu ştie că doctorii în spitale sunt buni prieteni
cu postul, de care se folosesc la vindecarea multor boale?
Apoi, cine nu a auzit că mari oameni de ştiinţă numai cu
post aspru, ţinut vreme îndelungată, vindecă foarte multe

boli şi produc o minunată refacere a sănătăţii omului? în
unele ţări sunt chiar sanatorii, în care mii de oameni sunt
trataţi pentru toate boalele cu post aspru, cu rezultate
excepţionale (Dr. O. Buchinger).
Nu-i deci trebuitor postul pentru trup? S-o spună cei la-
comi cu pântecele şi cei neştiutori, pentru că realitatea stă
tocmai dimpotrivă. în vremea postului, organismul omului
având mai puţin de lucru, se odihneşte, îşi repară părţile
şubrezite, îşi recapătă puterile trupeşti, se însănătoşeşte.
Aşadar, astăzi, când s-au înmulţit bolile, mai mult ca
altădată omenirea are nevoie de post.
Aceasta, pentru roadele trupeşti ale postului. Dar omul
nu este numai trup, ci şi suflet, iar postul rânduit de Biserică
are în vedere nu atât sănătatea trupului, cât pe cea a
sufletului.
Lăcomia pântecelui, de care am pomenit mai înainte, nu
îmbolnăveşte numai trupul, ci şi sufletul. Aceasta, precum
spun Sfinţii Părinţi, este izvorul tuturor relelor. „Vătaful
dracilor, zice Sfântul Ioan Scărarul, este Lucifer cel căzut, iar
vătaful tuturor patimilor este îmbuibarea. Cine nu ştie că
desfrânarea şi trândăvia sunt fiice bune ale îmbuibării? Şi
tot aşa iubirea de bani, nedreptatea, minciuna şi toate
celelalte patimi omorâtoa-re de suflet. Cum să scăpăm de
toate acestea, ne învaţă postul. Prin post dăm lovitură de
moarte îmbuibării, care este rădăcina tuturora, iar dacă
rădăcina este tăiată se usucă şi ramurile. Vedeţi dar că
postul însănătoşeşte nu numai trupul, ci şi sufletul. Şi nu

numai că taie răul din rădăcină, ci ajută şi la săvârşirea
faptelor bune, la creşterea virtuţilor. Ca să nu lungesc
cuvântul, mă opresc numai la două din ele: rugăciunea şi
milostenia, de care sufletul nostru are foarte mare
trebuinţă.
Rugăciunea este oxigenul vieţii sufleteşti. Aşa cum
trupul moare fără oxigen, tot aşa şi sufletul nu poate trăi
fără rugăciune. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea „înălţarea
minţii către Dumnezeu" şi „convorbire cu Dumnezeu." Ca să
se poată înălţa către Dumnezeu, mintea trebuie să aibă
mare agerime şi sprinteneală. Dar cine nu ştie că pântecele
îndopat cu mâncare şi băutură îngreuiază nu numai trupul,
ci şi mintea o face greoaie şi întunecată? Cum să se mai
înalţe către Dumnezeu o astfel de minte? Pe când,
dimpotrivă, mintea celui uşurat cu înfrânare şi post este
limpede şi sprintenă şi uşor se înalţă pe aripile rugăciunii. O
astfel de rugăciune unită cu postul este o mare putere şi
despre ea zice Mântuitorul Hristos că este armă nebiruită
împotriva dracilor.
Tot aşa de trebuitoare sufletului este şi milostenia.
Dacă rugăciunea este semnul dragostei de Dumnezeu,
milostenia este semnul deplin al dragostei faţă de
aproapele. Dar cine poate face uşor milostenia? în niciun
caz cel lacom cu pântecele, căruia nu-i ajung nici toate
bunătăţile pământului. Pe când cel ce duce o viaţă
cumpătată cu înfrânare şi post, îndestulându-sc mai cu
puţin, are de unde să dăruiască şi celor săraci şi lipsiţi,

dovedind astfel că nu este robul pântecelui şi nici nepăsător
faţă de cei din jurul său. De aceea, milostenia este aşa de
preţuită de Mântuitorul Hristos, Care o socoteşte ca o
binefacere faţă de Sine însuşi, zicând: „întrucât aţi făcut
aceasta faţă de unul din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-
aţi făcut."
Iată deci, două din cele mai mari virtuţi, rugăciunea şi
milostenia, care fără post sunt slăbănoage şi nedesăvârşite
şi pe care postul le împlineşte şi le dă mare putere şi cinste
înaintea lui Dumnezeu. Căci rugăciunea, milostenia şi postul
alcătuiesc o treime nedespărţită de virtuţi, temelia vieţii
creştine. Cel ce nu îşi stăpâneşte trupul prin post, cel ce nu
se roagă lui Dumnezeu şi cel ce nu vine în ajutorul
oamenilor săi, acela este cu adevărat străin de viaţa
creştină.
Dacă ne-am opri şi numai la aceste lucrări ale postului:
mijloc de curăţire a păcatelor şi împăcare cu Dumnezeu;
izvor de fapte bune, semn al dragostei faţă de Dumnezeu şi
de aproapele şi armă nebiruită împotriva dracilor, apoi ar
putea spune cineva că nu este folositor postul? Că nu îşi mai
are rost postul în vremea noastră? Dimpotrivă, precum ne-o
spune o cântare bisericească din această vreme, „în tot
timpul, postul este de folos. Că nici bântuielile dracilor nu
îndrăznesc asupra celui ce posteşte, ba şi îngerii, păzitorii
vieţii noastre, mai cu dinadinsul stau pe lângă cei ce se
curăţesc cu postul."
Din cele spuse, înţelegem deci că a lega postul numai de

schimbarea sau împuţinarea bucatelor este o înţelegere
nedeplină şi greşită. De unde să fi apărut o astfel de
înţelegere între creştini, când slujbele noastre bisericeşti,
precum şi Sfinţii Părinţi ne învaţă limpede cum este postul
cel adevărat?
Iată cum glăsuieşte o cântare bisericească din prima
săptămână a Postului Mare: „Să postim post bineplăcut
Domnului.
Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi,
înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de
clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsa
acestora este postul cel adevărat şi bine primit." Şi o altă
cântare: „Dacă postim numai de bucate, iar de păcate nu ne
lăsăm, ne asemănăm viclenilor draci, care niciodată nu
mănâncă." Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, marele învăţător şi
iubitor al postului ne învaţă astfel: „Posteşti? Arată-mi-o
prin fapte. Cum? De vezi un sărac, ai milă de el; un duşman,
împacă-te cu el; un prieten cu nume bun, nu-l invidia. Nu
numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochii şi urechile şi
picioarele şi mâinile noastre să postească, rămânând curate
de răpire şi de lăcomie. Picioarele nealergând la priveliştile
cele urâte, ochii neprivind cu ispitire frumuseţi străine, gura
să postească de sudalme şi de vorbiri neruşinate."
Postul deci este nu numai schimbare de hrană, ci un lu-
cru mult mai deplin, o lucrare care angajează întreaga
noastră viaţă: suflet şi trup, o cale de curăţire a păcatelor,
de disciplinare a pornirilor păcătoase din om, un mijloc de

sfinţire a vieţii, un meşteşug duhovnicesc de adâncă
prefacere a fiinţei noastre, o lucrare de înnoire, care ne
pregăteşte pentru viaţa cea veşnică.
înţelegem de ce Biserica dă atâta atenţie postului şi de
ce a rânduit porunci aspre şi pedepse pentru cei ce-l
nesocotesc.
Se înţelege de la sine că sunt şi pricini de boală, vârstă,
bătrâneţe, când un creştin nu poate posti de bucate, după
rân-duială. Dar Biserica are toată înţelegerea pentru astfel
de cazuri căci ea, prin post, nu urmăreşte omorârea
trupului, ci a păcatului din om. Dar chiar şi în această stare,
un creştin nu trebuie să fie nepăsător şi să se mulţumească
cu scuza neputinţei lui. Nu! Să-şi recunoască neputinţa, să-şi
dea seama că prin neres-pectarea postului calcă o rânduială
a Bisericii, să meargă la duhovnic căruia să-i mărturisească
cu smerenie neputinţa şi să primească dezlegarea
cuviincioasă. Apoi îi mai rămâne de făcut partea a doua şi
cea mai însemnată, postul cel sufletesc: rugăciunea,
milostenia, înfrânarea poftelor, faptele bune. Pe acestea le
poate face şi trebuie să le facă. Fără de ele nu se poate
mântui. Şi numai cu ele ne putem pregăti cum se cuvine
pentru a ne învrednici de sfintele şi preacuratele lui Hristos
Taine, cu care tot creştinul este dator să se împărtăşească în
acest Sfânt şi Mare Post. Ca să putem întâmpina cu bucurie
duhovnicească şi înnoiţi sufleteşte sfânta şi marea
prăznuire a Creştinătăţii, Învierea din motţi a Domnului
Hristos. Şi, aşa pregătiţi, să putem şi noi învia din moartea

păcatului şi să intrăm întru bucuria cea negrăită a Domnului
nostru, de care pe toţi să ne învrednicească, Preabunul şi
Milostivul Dumnezeu, Căruia I se cuvine cinstea, slava şi
închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
La Duminica a treia din Postul Mare: Sfânta Cruce.

(Marcu 8,34-38)
Sfântul şi marele Post se aseamănă cu o călătorie. Aşa îl

numeşte şi Sfânta Biserică în Slujba de la începutul postului
când zice: „Călătoria bunătăţilor s-a deschis; cei ce vreţi să
vă nevoiţi intraţi, încingându-vă cu nevoinţa cea bună a
postului..." O călătorie duhovnicească din care dobândim
multe bunătăţi, dacă o facem cum se cuvine.
Şi precum într-o călătorie omul face popasuri ca să se
odihnească şi să-şi refacă puterile, tot aşa şi în călătoria cea
duhovnicească a postului avem popasuri duminicile
Sfântului Post. In aceste popasuri ne întărim trupeşte, căci
nevoinţa este uşurată cu dezlegare la vin şi untdelemn; dar
ne întărim şi sufleteşte, căci fiecare duminică ne pune
înainte o anume învăţătură, cum să ducem mai departe
călătoria postului.
Astfel, duminica I-a din post, a Ortodoxiei, prin prăznu-
irea biruinţei dreptei credinţe asupra tuturor rătăcirilor şi
ereziilor, ne învaţă că dacă suntem întăriţi în dreapta

credinţă vom putea şi noi birui toate împotrivirile din calea
vieţii creştine. In duminica a doua, marele ierarh Grigorie
Palama ne-a învăţat că, dacă avem dreaptă credinţă, atunci
primim un mare ajutor de la Dumnezeu şi anume puterea
dumnezeiescului
Har, care ne curăţă de păcate şi ne ajută să săvârşim
faptele cele bune ale virtuţilor. Iar în duminica de astăzi, a
treia din Post, cinstim Sfânta şi de viaţă facătoarea Cruce a
Domnului.
Să facem şi noi astăzi, iubiţi credincioşi, un popas du-
hovnicesc lângă Sfânta Cruce, ca să ne odihnim de
nevoinţele postului şi să ne întărim pentru călătoria care
ne-a mai rămas.
Sfânta Cruce este darul cel mai de preţ al creştinilor şi
de aceea o folosim în toată vremea şi în tot locul. O punem
pe biserici sus, ca să se vadă cât mai de departe; în unele
părţi creştinii o pun şi pe casele lor; ne împodobim casele cu
ea şi o punem la locul cel mai de cinste din biserică:
deasupra catape-tesmei şi pe Sfânta Masă. O punem la
tăspântii de drumuri, la fântâni şi la izvoare, o purtăm la
piept toată viaţa şi după moarte ne străjuieşte mormântul.
în viaţa de toate zilele, meteu ne însemnăm cu Sfânta
Cruce: la culcare, la sculare, la masă, la lucru, când ne
rugăm acasă sau la Biserică. Toată viaţa creştinului este
umbrită de Sfânta Cuce şi nici vii, nici morţi, niciodată nu ne
putem lipsi de Cruce.
Dar nu întotdeauna Crucea s-a bucurat de această

cinstire, în vechime, crucea era folosită ca unealtă de
tortură, pentru răstignirea celor osândiţi la moarte. Şi ştim
cu toţii că Mântuitorul Hristos a murit cu această grozavă
moarte. Din această pricină, Crucea a devenit un obiect de
spaimă, de suferinţă şi moarte. Şi înţelesul acesta al Crucii a
rămas până în zilele noastre. Nu zice omul, în faţa
necazurilor vieţii: „Aceasta-i crucea mea!" Şi nu ştim că tot
omul trebuie să poarte o cruce, adică suferinţele, greutăţile,
de care nici o viaţă nu-i scutită? însuşi Mântuitorul ne zice,
în Sfânta Evanghelie de astăzi: „Cel ce vrea să vină după
Mine să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze." „Crucea sa" şi nu
orice cruce, fiindcă fiecare om are o cruce a Iui, după cu
încercările şi durerile vieţii sale. Iar Sfinţii Apostoli ne spun
că „cu multe scârbe ni se cade să intrăm întru împărăţia
Cerurilor." Cu tot acest înţeles dureros al crucii, precum am
văzut, Crucea se bucură la creştini de o mare cinstire. Şi
ştim pentru care pricină. După ce Mântuitorul Hristos a fost
răstignit pe Cruce şi a udat-o cu dumnezeiescul Său Sânge,
Crucea, din unealtă a morţii, s-a făcut unealtă a vieţii; din
semn de spaimă şi groază, a devenit semn de mare bucurie,
pentru că ceea ce mai înainte era pricină de ruşine şi
osândă, acum se face prilej de slavă şi de cinste şi de
pricinuire a nenumărate bunătăţi. Pentru că prin Cruce
Mântuitorul a izbăvit neamul omenesc de la moarte şi iad;
ne-a dăruit libertate şi viaţă veşnică. Ne-a eliberat de
rătăcire şi minciună şi ne-a dus la adevăr; a făcut împăcarea
omului cu Dumnezeu, ne-a smuls din adâncul răutăţii şi ne-

a ridicat la cinstea cea dintâi. Din pricina Crucii dracii fug şi
noi nu ne mai temem de săgeţile lor cele aprinse. De aceea
şi noi ne minunăm şi zicem: „Mare este Doamne, puterea
Crucii Tale!"
Aşadar Sfânta Cruce ne dăruieşte mari şi dumnezeieşti
daruri, sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi izgoneşte de
la noi toată puterea diavolului, care „se scutură şi se
cutremură, nesuferind a răbda puterea ei."
Din cele spuse ne dăm seama cum Crucea are mai multe
înţelesuri. Este o cruce a durerii, a necazurilor vieţii, a
ostenelilor, este adică crucea vieţii pământeşti a fiecărui
om. Şi este apoi o Cruce atotputernică, izvor de mii de
bunătăţi şi armă înfricoşată asupra dracilor. Aceasta este
Crucea Domnului. Tot omul trebuie să ducă crucea sa
omenească, dar această cruce nu mai este groază şi spaimă,
căci avem cu noi Crucea Domnului, care ne întăreşte. De
aceea o cinstim şi noi aşa de mult, o punem pretutindeni şi
ne însemnăm cu ea în toate împrejurările vieţii.
Dacă ţinem bine în minte aceste două înţelesuri ale cru-
cii, ne vom da mai bine seama de ce Sfinţii Părinţi au
rânduit prăznuirea Sfintei Cruci şi această duminică din
mijlocul Postului Mare.
Ostenelile Postului sunt un fel de răstignire. Trupul
hrănit bine în restul anului, acum nu se simte bine cu
bucate puţine, simple, fară grăsime şi vin. De aceea, unii
creştini nici nu-l mai ţin, socotind că nu se poate. Evreii
când călătoreau prin pustia Sinaiului au găsit un izvor cu

apă amară, care nu se putea bea. Atunci, Moise, la porunca
lui Dumnezeu, a aruncat în apă un lemn şi astfel apa s-a
făcut bună de băut. Tot aşa şi noi. Postul ni se pare amar, cu
neputinţă de ţinut, dar lemnul Sfintei Cruci din mijlocul lui îl
îndulceşte. Fiindcă ne aduce aminte de Patimile Domnului
Hristos pentru mântuirea noastră şi ne îmbărbătează ca să
facem şi noi puţină osteneală. Dacă El, Cel Sfânt şi
nevinovat, S-a răstignit şi a murit pe Cruce pentru noi, oare
nu se cade ca şi noi să răbdăm puţin osteneala postului, sa
răstignim poftele şi păcatele din noi, ca să înviem şi să ne
proslăvim împreună cu Dânsul?
Apoi, în vremea Sfântului Post, vrăjmaşul diavol, mai
mult ca de obicei, ne războieşte cu tot felul de patimi şi
tulburări şi avem mai mare nevoie de ajutor. De aceea,
Stăpânul şi Comandantul oştirii duhovniceşti, Mântuitorul
Hristos ne trimite Crucea Sa, armă nebiruită şi înfricoşată
viclenilor draci. Astfel, cugetând la Sfintele lui Hristos Patimi
şi întărindu-ne cu puterea Sfintei Cruci, vom putea duce cu
lesnire până la capăt ostenelile Sfântului Post, ştiind că nu
mai este mult până la bucuria şi slava cea mare a învierii.
Dar dacă postul este aşa de trebuitor şi de folositor
pentru suflet, el nu este mai puţin şi pentru trup.
în vremea noastră, mai mult ca altădată, ştiinţa
medicală arată că îmbuibarea şi lăcomia la mâncare este
pricină de foarte multe boli, iar postul, dimpotrivă, este de
mare folos sănătăţii. Ba sunt doctori mari care spun că
postul total, ţinut cu anumi ta rânduială, este vindecător de

foarte multe boli, chiar din cele mai grave. Biserica prin
rânduială postului a arătat de multa vreme acest lucru şi
învaţă că postul este de folos deopotrivă şi pentru trup şi
pentru suflet. „în toată vremea postul este de folos", auzim
la una din slujbele sfântului Post, „că nici supără rile
drăceşti nu îndrăznesc asupra celui ce posteşte, iar îngerii,
păzitorii vieţii noastre, stau mai aproape de noi când ne
cură ţim cu postul." Sănătate trupească, izbăvire de draci şi
ajutorul sfinţilor îngeri, iată numai câteva din bunătăţile
cele mari pe care ni le aduce postul. Să nu uităm acest lucru
din popasul duhovnicesc al duminicii de astăzi. Şi apoi să nu
uităm darurile cele mari pe care ni le aduce Sfânta Cruce: ne
sfinţeşte sufletul şi trupul şi ne apără de toată lucrarea celui
rău. De aceea să o iubim şi să o purtăm cu dragoste ca pe
darul cel mai scump ce ni l-a dăruit Domnul Hristos şi să ne
însemnăm cu Sfânta Cruce cu evlavie şi cu credinţă.
„îngrădeşte-te cu Sfânta Cruce ca cu o pavăză", ne
îndeamnă marele părinte al Bisericii Sfântul Efrem Şirul.
„Pecetluieşte-ţi cu ea toate îndeletnicirile tale; şi când intri
şi când ieşi din casă, când te culci şi când te scoli, şi patul
tău şi toate lucrurile tale şi orice lucru faci, peceduieş-te-l
mai întâi cu semnul Crucii..."
îngrădiţi şi întăriţi, odihniţi şi cu puteri înnoite prin pu-
terea Crucii, să pornim mai departe, fraţi creştini, pe
această cale a bunătăţilor, care este Sfântul şi Marele Post.
„Prea cinstită Cruce, sfinţeşte sufletele şi trupurile noas-

tre cu puterea ta şi ne păzeşte de toată vătămarea
potrivnicului şi pe cei ce ne închinăm ţie cu credinţă!" Amin!
Alt cuvânt la Duminica a treia din Postul Mare: Despre

Sfânta Cruce
Precum un călător ostenit de cale, ajungând la un copac

umbros, se opreşte să se odihnească, tot aşa şi noi, care
săvârşim călătoria Sfântului şi Marelui Post, să facem un
popas duhovnicesc lângă Sfânta Cruce, pe care o prăznuim
astăzi, cugetând Ia mulţimea şi adâncimea tainelor pe care
le ascunde Sfânta Cruce.
„Bucură-te Cruce, uşa tainelor", auzim la acatistul
Crucii, iar marele Părinte al Bisericii, Sfântul Maxim
Mărturisitorul, spune că cine a aflat taina Crucii, acela a
înţeles adâncul tuturor Scripturilor.
Dar ce taine ascunde Sfânta Cruce? Să o întrebăm pe ea,
căci singură ne-o va spune. Iată Crucea este semnul omului,
căci omul este făcut în chipul Crucii. Un om dacă stă drept şi
îşi întinde mâinile orizontal se arată ca o cruce desăvârşită.
Apoi, pe Cruce a fost răstignit Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Care a murit pe ea pentru mântuirea noastră.
Deci Crucea este mai mult decât semn omenesc, este şi
semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului.
Crucea — semn omenesc -, şi Crucea — semn dumneze-

iesc, iată două din tainele Crucii, despre care vreau să vă
spun câteva cuvinte astăzi.
Dar de ce oare a făcut Dumnezeu pe om în chipul Cru-
cii? Ne-o spune însăşi înţelesul celor două linii care
formează Crucea. Căci Crucea aceasta este: o întretăiere de
două linii, una verticală şi alta orizontală. Linia orizontală a
Crucii este linia pământului, linia verticală este linia Cerului.
Ce ne spune aceasta? Că omul este fiinţă pământească,
fiind din pământ făcut şi trăind pe pământ, dar totodată
este şi fiinţă dumnezeiască şi cerească având nu numai
trup, ci şi suflet, suflare dumnezeiască. Aceasta este crucea
alcătuirii omului.
Dar viaţa omului pe pământ este trecătoare; aici el se
pregăteşte pentru a moşteni Cerul, unde va trăi veşnic. Cum
se face acest lucru, tot Crucea ne arată. Omul se mântuieşte
prin ostenelile sale pământeşti, cu credinţă şi fapte bune,
ajutat de puterea primită de sus, de Harul dumnezeiesc.
Lucrarea omenească este linia orizontală, iar lucrarea
dumnezeiască este linia verticală şi împreună alcătuiesc
Crucea. Crucea mântuirii noastre.
Noi ştim însă că, din pricina păcatului, mântuirea se
agoniseşte cu greutate; faptele bune se săvârşesc cu
anevoie, viaţa pământească este presărată de necazuri, de
suferinţe şi se încheie cu moartea. Şi fiindcă omul a folosit
crucea ca unealtă de tortură şi de moarte în timpurile vechi,
răstignirea pe cruce era o pedeapsă obişnuită, - de aceea şi
Crucea a devenit semn de suferinţă, de osândă şi de

moarte. Mântuitorul spune ucenicilor Săi: „în lume necazuri
veţi avea", iată apostolul zice: „cu multe scârbe ni se cade a
intra în împărăţia Cerurilor." Pe calea mântuirii deci tot
omul trebuie să poarte o cruce, crucea încercărilor vieţii
sale. De aceea şi Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de astăzi
ne spune: „Cine vrea să vie după Mine, să-şi ia Crucea sa şi
aşa să-Mi urmeze."
Crucea, semn omenesc. Ea ne arată că suntem alcătuiţi
în chipul Crucii, că ne mântuim în Cruce şi numai purtând o
cruce, pe care ia urmă trebuie să ne răstignim şi să murim,
iar crucea să ne străjuiască mormântul. Aşadar viaţa
noastră pe pământ este viaţă de Cruce. Tristă soartă, va zice
cineva! Dar să nu ne grăbim. Precum am spus, de când
Hristos S-a răstignit pe Cruce, Crucea a devenit semn
dumnezeiesc, semnul Fiului Omului. Şi noi ştim de ce a
murit El pe Cruce, ne-a spus-o El însuşi: „Aşa de mult a iubit
Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel unul Născut, L-a
dat pentru ea" (Ioan 3, 16). Deci Crucea este semnul
nemărginitei dragoste a lui Dumnezeu faţă de om. Fiind
sfinţită cu sângele lui Hristos, Crucea are puterea însăşi a lui
Hristos. Prin ea a fost omorâtă moartea şi biruit iadul, prin
ea a fost eliberat de păcat tot neamul omenesc. Astfel,
Crucea este darul cel mai de preţ pe care ni l-a dat nouă
Hristos. Când a rânduit Domnul Sfânta împărtăşanie, la Cina
cea de Taină, a spus ucenicilor: „Să faceţi aceasta întru
pomenirea Mea"; când a fost răstignit Ei ne-a dăruit Crucea:
„Aceasta să o aveţi în amintirea Mea, în amintirea dragostei

Mele, cu care Mi-am dat viaţa pentru voi." De aceea a şi
voit Mântuitorul să moară pe Cruce, cu braţele întinse, ca
să ne arate că El de-a pururi stă cu braţele deschise, gata să
ne cuprindă, să ne îmbrăţişeze, dacă ne întoarcem la
Dânsul.
Cruce - semn dumnezeiesc, sceptrul lui Hristos, semn de
putere şi întărire, semn de biruinţă asupra morţii şi a diavo-
lului, izvor de putere dumnezeiască. „Mare este puterea
Crucii Tale, Doamne!", se minunează Biserica. Şi cu
adevărat este nemăsurat de mare, pentru că tot harul şi
toată puterea lui Dumnezeu o primim prin semnul Crucii.
De la naştere şi până la moarte şi până la învierea cea
de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta
Cruce. Nici o taină bisericească nu se săvârşeşte fără Cruce.
Iar noi necontenit ne însemnăm cu semnul Crucii: la culcare,
la sculare, la masă, la lucru, când ne rugăm acasă sau la
biserică, pretutindenea. O purtăm la sân toată viaţa, ne
însoţeşte la
groapă ne străjirie mormântul, pentru că nicăieri şi

niciodată, nici vii şi nici morţi, nu ne putem lipsi de Sfânta
Cruce.
Pentru că diavolul şi lucrarea lui cea rea necontenit ne
asaltează de-a lungul întregii vieţi, de aceea nu putem avea
mai puternică armă împotriva lui ca Sfânta Cruce.
„Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă;
că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre

puterea ei." De aceea, ne însemnăm mereu cu Sfânta Cruce,
ca să ne sfinţim, să ne întărim şi să ne izbăvim de primejdii
şi de ispite, de uneltirile diavolului şi de lucrarea cea rea a
lui.
Am văzut oameni, care dintr-o strâmbă înţelegere se je-
nează să facă Sfânta Cruce; însă, în faţa unei primejdii mari,
uită de jenă şi îşi fac Cruce: „Doamne ajută!", „Doamne, pă-
zeşte-ne!", ştiind că nimic nu este mai tare ca Sfânta Cruce.
Dacă privită omeneşte, Crucea este osteneală,
suferinţă, luptă împotriva răului, ispăşire a păcatelor, apoi
prin răstignirea şi moartea pe Cruce Domnul a dat un nou
înţeles Crucii. Nu mai este semn de moarte, ci semn de
viaţă şi de înviere. „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere
poporului Tău este", aşa cântă Biserica la sfintele slujbe. De
necazuri şi de moarte nu putem scăpa aici pe pământ;
Crucea, deci, nu poate fi ocolită, fiecare trebuie să-şi ducă
crucea sa. Dar acum crucea nu mai este spaimă, ci o primim
cu bucurie, ca pe darul cel mai de preţ pe care îl face Hristos
prietenilor Săi, ca pe o armă nebiruită. De aceea, mucenicii
aşteptau şi primeau cu bucurie chinurile, ştiind, după
cuvântul apostolului, că „pătimirile de acum sunt nimic,
faţă de bunătăţile, care ne sunt gătite în ceruri" (Romani 8,
18); iar cuvioşii şi pustnicii se nevoiau cu bucurie zicând că
„puţină este osteneala şi veşnică odihna."
Cele spuse până aici ne vor ajuta să înţelegem mai
deplin pricina pentru care s-a rânduit să se prăznuiască
Sfânta Cruce în această duminică din mijlocul Sfântului şi

Marelui Post.
Ostenelile postului sunt un fel de răstignire. Insă
aducându-ne aminte de răstignirea şi patimile Domnului
pentru noi, ne mângâiem şi ne îmbărbătăm. Dacă Domnul
Hristos S-a răstignit pentru noi, El, Cel sfânt şi nevinovat, cu
cât mai mult suntem noi datori să ne răstignim împreună cu
El, ca să şi înviem şi să ne proslăvim împreună cu El.
Postul este amar, ca şi apele Merei din pustie; şi precum
acelea s-au îndulcit prin lemnul băgat în ele, tot aşa şi
amărăciunea postului se îndulceşte cu puterea Crucii.
In vremea postului lupta cu vrăjmaşul diavol este şi mai
înverşunată ca de obicei şi avem nevoie de ajutor din afară.
De aceea, şi Stăpânul şi Comandantul oştirii duhovniceşti,
Hristos, ne trimite Crucea Sa, de care se scutura şi se
cutremură viclenii draci.
Crucea este semnul şi sceptrul lui Hristos. Şi precum al-
tădată împăraţii, când mergeau undeva îşi trimiteau înainte
sceptrul şi steagurile ca semne vestitoare; tot aşa şi
împăratul Hristos, vrând să ne vestească apropiata Sa
sosire, biruinţa cea mare asupra morţii, bucuria şi slava
învierii, ne trimite înainte sceptrul Său, Sfânta Cruce, ca să
ne bucure şi să ne pregătească pentru marea sărbătoare,
care se apropie. De aceea, astăzi la Sfânta Liturghie am
auzit cântarea: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă
învierea Ta slăvim." Ne închinăm la sfintele Patimi ale
Domnului, dar slăvim şi ne bucurăm de învierea Sa, care
este aproape. Iar la scoaterea Sfintei Cruci, Biserica ne

îndeamnă: „Veniţi credincioşilor, să ne închinăm semnului
celui de viaţă făcător, pe care Hristos Întinzându-Şi mâinile,
ne-a înălţat la fericirea cea dintâi... Veniţi, credincioşilor, să
ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a
sfărâma capetele nevăzuţilor vrăjmaşi..."
Dacă atâtea daruri ne-a adus şi ne vin prin Cruce, care
creştin se va mai ruşina de semnul Sfintei Cruci? Dacă
Crucea este semnul lui Hristos şi darul cel mai de preţ pe
care El l-a făcut prietenilor Săi, semn de putere şi de
sfinţire, care creştin se va mai lipsi de Sfânta Cruce?
Şi totuşi sunt creştini care se jenează să facă Sfânta Cru-
ce, care o fac de mântuială şi care se ruşinează să poarte la
gât Sfânta Cruce. Poartă însă talismane în formă de
potcoave, în formă de zarzavaturi sau de animale, şerpi şi
broaşte şi altele.
Dacă omul este liber să poarte ce vrea şi cum vrea, apoi
unui creştin nu-i este îngăduit să se ruşineze de Sfânta
Cruce.
Să ne însemnăm, fraţilor, cu Sfânta Cruce, cu credinţă şi
cu bucurie şi să o purtăm cu dragoste, ca pe darul cel mai
scump ce ni l-a făcut Domnul Hristos.
Preacinstită Cruce, sfinţeşte sufletele şi trupurile
noastre cu puterea ta şi ne păzeşte de toată vătămarea
potrivnicului, pe cei ce ne închinăm ţie cu credinţă! Amin!
La Duminica a patra din post: „Acest duh nu iese decăt

cu rugăciune şi cu post." (Marcu 9,29)
Suntem în toiul luptelor duhovniceşti ale Sfântului Post.

Duminicile trecute ne-au pus înainte arme puternice:
credinţa neclătită, dumnezeiescul Har şi sfânta Cruce;
duminica de azi ne aduce altele, asupra cărora însuşi
Mântuitorul ne atrage atenţia.
In Evanghelia de astăzi, un om aduce înaintea Domnului
pe fiul său chinuit de diavolul.6 Fusese cu el la ucenici, dai
aceia nu putuseră face nimic, de aceea omul vine cu
îndoială în suflet şi se roagă: „Doamne, dacă poţi ceva,
ajută-ne. Fie-ţi milă de noi!" „De poţi crede", îi răspunde
Domnul, „toate sunt cu putinţă celui ce crede!" La
mărturisirea plină de credinţă a părintelui îndurerat,
Domnul ceartă pe duhul cel surd şi mut, îl izgoneşte şi
copilul se face sănătos.
Fără îndoială că ne miră neputinţa ucenicilor.
învăţătorul, când îi trimisese la propovăduire, le dăduse
putere asupra dracilor (Marcu 6, 7) şi apoi ei înşişi
mărturisesc cu bucurie: „Doamne, şi dracii se pleacă nouă"
(Luca 10, 17). Acum însă, ruşinaţi, întreabă mai departe pe
Domnul: „Dar noi de ce n-am putut să-l scoatem?" Iar
6 Diavolul din Evanghelia de azi este surd şi mut, aruncă pe tânăr in foc şi în apă şi este izgonit de rugăciune şi post.
Legătura dintre ele? Au/ul este simbolul raţiunii, care deosebeşte între bine şi rău. Surzenia duic l,i muţenie. Postul
subţiază trupul ca un timpan care percepe bine suiu-ult dumnezeieşti. Lăcomia îngroaşă, sclerozează, aduce surzenie, iar
acc\iM.i muţenie. Postul dezleagă auzul, dar auzind se dezleagă şi limba pcnini rugăciune (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Cel robit de poftă şi de- iuţiinc este surd şi mut; diavolul îl aruncă în foc şi în apă; tămăduirea sc face piin rugăciune şi post.
răspunsul şi el pare un reproş: „Acest neam cu nimic nu

poate fi scos, decât cu rugăciune şi cu post."
Nu posteau oare ucenicii şi nu se rugau? Nu mai era lu-
crător harul primit de la Domnul? Nimic din toate acestea,
înadins Mântuitorul a iconomisit ca să se întâmple lucrurile
astfel. Pentru a ne atrage în chip deosebit atenţia cât de
temute şi de puternice împotriva dracilor sunt aceste doua:
rugăciunea Şi postul, asupra cărora se cade să ne oprim mai
ales acum, când ne îndeletnicim cu rugăciunea şi cu postul.
Diavolul este urătorul neamului omenesc: în cine poate
intra, pe acela îl chinuie cumplit, îl aruncă în foc şi în apă ca
să-l piardă, ca pe tânărul din sfânta Evanghelie. Dacă ai
văzut vreodată un om bântuit de diavolul, te îngrozeşti de
ura şi de răutatea cu care satana munceşte pe om. Dar
vrăjmaşul nu numai pe cei în care intră, ci pe tot omul
voieşte să-l piardă. în jurul fiecăruia din noi se dă o luptă
crâncenă: avem un înger păzitor, dar mii de draci ne dau
târcoale, ca nişte fiare cumplite, ca să ne sfâşie. Şi lupta
este cu atât mai primejdioasă, cu cât diavolul ne războieşte
în ascuns şi nu făţiş; căci dacă s-ar arăta el vreodată aşa
cum este, n-ar mai avea nici un ucenic, ci le-ar pieri tuturor
pofta de a mai face voile lui. Dar pentru că nu ne poate sili
să-i facem voia lui, el ne ademeneşte, ne înşeală, ne
ispiteşte, ca cel ce este înşelătorul, tatăl minciunii,
ispititorul.
Dumnezeu a înzestrat pe om cu putere înţelegătoare,
mintea, ca necontenit să se înalţe cu ea către Dânsul, să-L
cunoască, să-L proslăvească să se apropie de Izvorul a toată

fericirea şi buna dăruire. Ori, tocmai aici ne războieşte
vrăjmaşul, ca să ne abată din calea cea firească, spre
Dumnezeu şi să aţintească mintea numai spre cele
pământeşti, spre grija de cele trecătoare. Pentru a scăpa de
această cursă, Sfinţii Părinţi ne învaţă o prea minunată
metodă: metoda sfintei atenţii şi a ru-
gaciunii. Să fim adică necontenit atenţi la minte şi în

gândurile ce vin, ca un paznic la poarta unei întreprinderi,
care legitimează pe oricine voieşte să intre înlăuntru. Aşa să
străjuim şi noi mintea şi să legitimăm tot gândul care se
iveşte în minte. Şi cum să-l legitimăm? Cu rugăciunea:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine păcătosul!" Cum a apărut un gând în minte, ne
învaţă Sfinţii Părinţi, ia-l în primire cu numele Domnului, că
nu este în cer şi pe pământ armă mai tare ca acest Nume.
Pe gândurile bune, Numele Domnului le întăreşte, iar pe
cele aduse de diavolul le risipeşte ca fumul. Iată de ce
Mântuitorul spune ucenicilor că rugăciunea este armă
nebiruită împotriva dracilor. Căci rugăciunea este înălţarea
minţii către Dumnezeu, convorbirea cu El, un fir de foc care
ne leagă de cer şi de care nu se poate apropia lucrarea celui
potrivnic. De aceea, Mântuitorul ne îndeamnă: „Rugaţi-vă
neîncetat, Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită!" In ce stă
puterea aşa de mare a rugăciunii? Mai întâi, precum am zis,
prin puterea dumnezeiescului Nume este zădărnicită
uneltirea drăcească împotriva minţii, iar apoi aceasta

curăţită şi slobodă se înalţă pe calea ei firească, spre
Dumnezeu, ca o săgeată. De aceea Părinţii mai numesc
rugăciunea „săgeata duhului", căci prin ea primim putere
dumnezeiască pentru a săgeta pe draci. De aceea, mare
putere este rugăciunea!
Când spunem aceasta, însă, o mâhnire ni se lasă peste
suflete. Căci ştim, din cercare proprie, cât de slabă este
rugăciunea noastră şi cât de puţin stăm de vorbă cu
Dumnezeu când ne rugăm. „Dumnezeu este Duh, şi cine I se
închină trebuie să I se închine cu duhul şi cu adevărul" (Ioan
4, 24); iar noi sun tem pământ şi trup bântuit de pofte după
cele plăcute-simţurilor şi de iuţime împotriva aproapelui.
Pofta şi iuţimea, ne învaţă Sfinţii Părinţi, sunt alte două
puteri dăruite de Dumnezeu omului, ca să dorească de-a
pururi după Dânsul şi să tindă cu putere încordată spre El.
Păcatul însă a întors aceste puteri spre pământ şi dorul de
Dumnezeu s-a făcut dor după materie: după avere, după
slava, după trup, iar omul stăpânit de poftă este ca un
cuptor aprins.
arzând după cele poftite; iar iuţimea s-a pervertit în
pornire împotriva aproapelui, în mânie oarbă, ca un torent
nestăvilit. Pe tânărul din Evanghelie îl aruncă diavolul în foc
şi în apă ca să-l piardă. Ori focul şi apa închipuie tocmai
pofta şi iuţimea cu care vrăjmaşul luptă pe tot omul ca să-l
ducă spre pieire veşnică. Aceasta este a doua cale, al doilea
război pe care ni-l dă vrăjmaşul. Cum să-i zădărnicim şi
această viclenie ne învaţă tot Hvanghelia de astăzi, prin

post.
într-adevăr, prin post, adică prin înfrânarea de la
mâncare, de la averi, de la slavă, se iau poftei şi iuţimii
materia cu care ele se hrănesc pătimaş. Prin înfrânarea de
ia averi scade grija de multe şi creşte grija de mântuire; prin
înfrânarea de la mâncăruri, trupul se veştejeşte, dar se
limpezeşte mintea şi mai uşor se înalţă spre Dumnezeu.
Cine nu ştie cât de anevoie este să te rogi când eşti sătul!
Apoi se curăţă inima, fară de care nu vom putea vedea pe
Dumnezeu. Iar prin înfrânarea de la mărirea deşartă creşte
smerenia, care înalţă spre Dumnezeu. Dar întorcându-se
pofta pe calea sa firească, spre cele de sus, se întoarce
totodată şî iuţimea spre dragostea de aproapele şi în felul
acesta diavolul nu mai are putere asupra noastră.
Suntem în vremea Sfântului şi Marelui Post. De la înce-
put Biserica ne-a prevenit că aceasta este vremea luptelor
celor duhovniceşti cu puterile întunericului, care necontenit
vor să ne piardă. Sfintele slujbe zilnic ne învaţă cum să
ducem lupta cea bună a sfintelor nevoinţe. Sfânta
Evanghelie prin minunea făcută de Mântuitorul şi prin
răspunsul dat apostolilor ne învaţă încă odată cât de mare
este puterea rugăciunii unită cu postul. Diavolul ne luptă cu
multă perfidie; se foloseşte de însăşi armele noastre, de
puterile ce ni le-a dăruit Dumnezeu pentru mântuire.
împotriva acestei lupte viclene numai rugăciunea unită cu
postul au putere; „acest neam, zice Domnul, nu se scoate
fară numai cu rugăciune şi cu post." Şi fiindcă vrăjmaşul nu

ne luptă numai acum în vremea postului, ci de-a lungul
întregii vieţi, şi noi necontenit trebuie să purtăm cu noi
aceste arme. Rugăciunea şi înfrânarea sunt lege pentru
viaţa creştină, avânt spre cele înalte ale minţii şi strunire
necontenită a portei şi a iuţimii, ca să nu ne arunce în
prăpastie.
Rugăciunea şi postul, armele cele mai tari împotriva
diavolului! Dar poate, va zice cineva, că nu vede ceva
deosebit aici. Nu posteşte oare şi nu se roagă atâta lume şi
totuşi nu scapă de draci? Nu spune aşa, ci spunc-mi cum
posteşti şi cum te rogi şi ce rod agoniseşti cu ele. Dacă prin
post puterile sufleteşti ale poftei şi iuţimii se preschimbă în
dor fierbinte după Dumnezeu şi străduinţă din răsputeri pe
căile Lui, dacă prin rugăciune mintea se face surdă şi mută
faţă de orice gând din afară şi stă ca Măria la picioarele
Domnului, ascultând cuvintele Lui, atunci posteşti cu
adevărat şi te rogi cu adevărat şi nici un diavol nu se mai
poate apropia de tine. Prin post şi rugăciune întreaga fiinţă
a omului se adună şi se concentrează ca într-un sâmbure şi
se alipeşte cu tărie de Dumnezeu. Şi când este Dumnezeu
cu noi, nimeni nu mai poate sta împotriva noastră.
Deci, rugăciune nu numai seara şi dimineaţa, ci cât mai
des, necontenit, precum ne porunceşte Domnul: Rugaţi-vă
neîncetat! Căci, precum spune sfântul Ioan Scărarul, cine se
sprijină necontenit pe toiagul rugăciunii, nu se va poticni
niciodată.
O întâmplare din vieţile marilor nevoitori şi necontenit

rugători către Domnul ne va arăta încă odată puterea
rugăciunii unită cu postul.
Cuviosul Antonie cel Mare avea un ucenic simplu cu în-
ţelegerea, de aceea a şi fost numit Pavel cel simplu sau cel
prost; era însă tare în credinţă şi fără răutate. Odată,
Sfântul Antonie i-a trimis un om îndrăcit ca să-l vindece.
Cuviosul Pavel porunceşte diavolului să iasă din om de mai
multe ori, dar vrăjmaşul se împotriveşte şi nu voieşte să
iasă. Atunci Pavel cel simplu iese afară din chilie, în bătaia
soarelui - şi în Egipt căldura nu-i ca la noi, ci soarele arde ca
un cuptor încins - şi stând ca un stâlp nemişcat aşa se ruga:
„Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai răstignit pentru noi,
Tu ştii că nu mă voi mişca din locul acesta, şi nici nu voi
mânca sau bea ceva, chiar dacă voi muri, până ce nu vei
scoate pe acest drac din zidirea Ta şi să o slobozeşti de
duhul cel necurat." Şi nici n-a sfârşit bine cuviosul
rugăciunea, că diavolul a ieşit cu strigare mare, ca un balaur
înfricoşat, şi fugind s-a aruncat în Marea Roşie, neputând
răbda rugăciunea şi postul cuviosului.
Aşa să facem şi noi în toată vremea, şi mai ales când ne
bântuie diavolul cu patimile trupeşti sau cu mânia
împotriva aproapelui. Cu post şi rugăciune, ca Pavel cel
prost: „Doamne, nu voi înceta rugăciunea şi nu voi mânca
sau bea până ce mă vei izbăvi." Şi degrabă va veni izbăvirea
cu ajutorul şi cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos,
Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
La Duminica a cincea din Postul Mare: Cuvioasa Măria

Egipteanca.
Ne apropiem de sfârşitul Sfântului şi Marelui Post. De-a

lungul celor cinci săptămâni, Biserica ne-a îndemnat mereu,
ne-a învăţat şi ne-a arătat cum să ne curăţim de păcate şi să
ne înnoim sufleteşte. Şi pentru ca să nu slăbim ostenelile în
puţina vreme cât ne-ra mai rămas, ne-a pus înainte icoane
desăvârşite de sfinţenie, doi mari sfinţi, care prin post,
rugăciune şi nevoinţă s-au ridicat la cele mai înalte culmi de
sfinţenie, ca să înţelegem şi mai bine cât de minunate sunt
roadele ostenelilor creştineşti şi să ne străduim şi noi să le
urmăm. Aceşti mari sfinţi sunt Cuviosul Ioan Scărarul,
prăznuit duminica trecută, şi cuvioasa Măria Egipteanca,
despre care vreau să vă spun câteva cuvinte în ziua de
astăzi.
Viaţa Cuvioasei Măria Egipteanca este plină de fapte
minunate, care ne umplu de uimire, de aceea s-a şi rânduit
să se citească în întregime la denia din miercurea trecută.
Acum o voi aminti pe scurt, pentru folosul de astăzi, pentru
că nu ne-ar ajunge vremea să o parcurgem în întregime.
Precum ne-o arată numele, patria cuvioasei Măria a fost
Egiptul şi anume oraşul cel mare al Alexandriei. A trăit în
primele veacuri creştine, între anii 340-420, după Hristos.
Precum ea însăşi povesteşte, tinereţea şi-a petrecut-o în

cele mai urâte fapte de stricăciune şi desfrânare. Odată,
văzând nişte corăbii gata să plece spre Ierusalim, pentru
sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci, a plecat şi ea cu un grup
de tineri, nu pentru a se închina, ci pentru a avea prilej să-şi
împlinească şi mai mult nesăturata poftă a desfrânării.
Ajunsă la Ierusalim după o călătorie plină de păcate, a voit
să intre şi ea cu lumea ce se grăbea la închinarea Sfintei
Cruci, dar n-a putut intra decât în pridvorul Bisericii, pentru
că o putere nevăzută o oprea, oricât se silea ea să intre.
Abia atunci s-a trezit în sufletu-i simţământul vinovăţiei şi al
păcătoşeniei în care se afla. Văzând în apropiere o icoană a
Maicii Domnului, a înălţat către Maica Preacurată o
rugăciune plină de căinţă şi de zdrobire sufletească şi
simţindu-şi puţin uşurată inima, a încercat din nou să intre
şi de data aceasta n-a mai oprit-o nimeni. A intrat cu frică şi
s-a închinat cu adâncă evlavie la Sfânta Cruce şi la ieşire din
nou se închină cu recunoştinţă Maicii Domnului, şi atunci
aude un glas care o îndeamnă să treacă Iordanul în pustie.
După un scurt popas la biserica Sfântul Ioan Botezătorul de
lângă Iordan, unde se împărtăşeşte cu sfintele şi
dumnezeieştile Taine, trece în pustie, neluând cu sine decât
două pâini şi jumătate, hotărâtă să înceapă o viaţă nouă.
Viaţa pe care a dus-o ea de acum înainte în pustie pare
mai presus de puterile omeneşti: 47 de ani a trăit în loc
pustiu, rară de adăpost şi fără altă hrană decât pâinile luate
cu sine şi puţinele buruieni ce le-a găsit în pustie; chinuită
de foame şi de sete şi de golătate; arsă de soarele zilei şi

îngheţată de frigul nopţii, hărţuită necontenit de duhurile
necurate cu aducerea aminte de viaţa păcătoasă de mai
înainte. In cele din urmă, din dumnezeiască rânduială, se
întâlneşte cu cuviosul Zosima, care îi va aduce sfânta
împărtăşanie înainte de moarte şi care apoi va povesti viaţa
ei aşa cum a auzit-o din însăşi gura Cuvioasei.
După cei 47 de ani de nevoinţă, Cuvioasa Măria se ase-
măna mai mult cu îngerii decât cu oamenii: când se ruga
plutea în văzduh, mergea pe apă ca pe uscat, cunoştea
gândurile şi simţirile inimii altora şi vedea cele departe şi
viitoare, ca şi cum ar fi fost de faţă. La aşa de înaltă
sfinţenie se ridicase.
Să ne închinăm cu evlavie înaintea Cuvioasei Măria şi
uimiţi de hotărârea şi nevoinţele ei, să scoatem câteva
învăţături din viaţa ei pentru întărirea noastră
duhovnicească.
Două lucruri ne atrag luarea aminte la începutul schim-
bării cuvioasei: hotărârea ei puternică de a începe o viaţă
nouă şi curmarea totală a păcatului. Ori aceste lucruri au o
mare însemnătate pentru viaţa creştină şi se cuvine să
stăruim mai mult asupra lor.
Ştim cu toţii că păcatul nu este altceva decât cădere în
robia celui rău, iar mântuirea însemnează eliberarea din
această robie. Nu există mântuire în ţara păcatului. Ca să
ajungă în Pământul Făgăduinţei, poporul evreu a trebuit să
iasă mai întâi din robia Egiptului; fiul cel pierdut numai când
s-a reîntors la casa părintească a fost repus în drepturile de

fiu; cuvioasa Măria nu în Egipt, locul păcatului, ci departe,
în pustiul Iordanului, acolo s-a curăţit de păcate şi s-a
sfinţit. Ce însemnează toate acestea? Nu putem începe o
viaţă nouă dacă nu o curmăm desăvârşit cu păcatul. Primul
lucru, deci, când începem pocăinţa este să punem capăt
păcatului, să nu-l mai facem, altfel zadarnică este toată
osteneala. Pentru aceasta trebuie să luăm o foarte
puternică hotărâre, din adâncul fiinţei noastre. Cu jumătăţi
de măsură nu se poate face nimic. De ce? Pentru că păcatul
perverteşte puterile sufleteşti ale omului, le îndreaptă spre
rău. Ca să le putem întoarce pe făgaşul cel bun trebuie să
urâm păcatul şi să îndrăgim virtutea. Numai aşa putem
pune început bun. De aceea, un mare părinte bisericesc,
Sfântul Augustin, care în tinereţe dusese o viaţă
dezordonată, se ruga mereu: „Doamne, ajută-mi să Te
iubesc, aşa cum mai înainte am iubit păcatul."
Aceasta este prima învăţătură pe care trebuie să o
ţinem minte din viaţa Cuvioasei Măria Egipteanca: dacă
vrem să realizăm ceva cu rugăciunea şi cu postul şi cu
ostenelile creştineşti trebuie să ieşim din Egipt, să mergem
la Ierusalim, să trecem Iordanul şi să ne sălăşluim în pustie.
Egiptul este viaţa păcătoasă,
Ierusalimul este viaţa virtuoasă, trecerea Iordanului
este spălarea cu lacrimile pocăinţei, iar pustia este
curmarea definitivă cu păcatul şi hotărârea nestrămutată
de a face voia lui Dumnezeu. Dacă această oprire şi această
hotărâre nu se iau cu puţină greutate, apoi adevărata

greutate de acum începe: cei 47 de ani din pustie.
Câtă vreme omul săvârşeşte păcatul şi se bucură de el, i
se pare că aşa este bine şi că voia cea păcătoasă este însăşi
voia sa proprie. Când însă vrea să scape de păcate, abia
atunci îşi dă seama ce fiară ucigătoare, ce puternic duşman
şi cât de potrivnic îi este păcatul cel îndrăgit până atunci.
Pentru că păcatul lasă urme adânci în fiinţa celui ce-l
săvârşeşte, cu atât mai adânci, cu cât a fost săvârşit de mai
multe ori. Toată alcătuirea omului se păcătoşeşte: trupul şi
sufletul, mintea şi voia. Omul împătimit cade în robia
diavolului, se face asemenea cu diavolul. Dacă omul cu
ajutorul lui Dumnezeu se hotărăşte să pună capăt păcatului,
atunci însăşi firea sa se împotriveşte; omul singur îşi este
duşman. Vrea să nu mai facă răul, dar firea sa obişnuită cu
păcatul îl împinge, îl tăvăleşte cu o putere neobişnuită şi
duşmănoasă. Sfânta Măria Egipteanca se găsea în pustie,
chinuită de foame şi de sete, nu auzea şi nu vedea pe
nimeni şi totuşi 17 ani a fost chinuită ca de foc de gândurile
păcătoase şi de aducerile aminte desfrânate, de cântecele şi
beţiile în care trăise. Cine n-a văzut oameni pătimaşi: beţivi,
tutungii, curvari, care se silesc să scape de patimă şi nu mai
pot. De nenumărate ori se lasă omul de păcat şi din nou o ia
de la capăt. Omul vede că este târât spre moarte de o
putere străină, căreia nu i se mai poate împotrivi. Aceasta
este robia păcatului, moartea înainte de moarte, începutul
iadului încă din această viaţă.
Din aceasta trebuie să ne rămână adânc săpată în minte

- şi aceasta este a doua învăţătură care trebuie să ne
rămână din viaţa Cuvioasei Măria - să nu uităm niciodată că
păcatul este cel mai mare duşman al sufletului nostru; e o
unealtă a diavolului, este diavolul însuşi, care cu făţărnicie
şi vicleşug, cu minciună şi răutate ne înşeală până ne prinde
în laţul obişnu inţei. Abia atunci îşi dă pe faţă răutatea şi ca
un duşman de moarte nu ne cruţă şi nu vrea să plece decât
cu sufletul nostru în muncile iadului. De aceea ne îndeamnă
aşa de stăruitor Sfinţii Părinţi să fugim de păcat ca de viperă
şi ca de otravă ucigătoare. Tinerilor, care nu v-aţi pângărit
sufletul cu păcate grele, fugiţi de curiozitatea prostească de
a gusta din această mincinoasă dulceaţă, ca să nu simţiţi
toată viaţa amărăciunea ei otrăvitoare! Cine fuge de păcat
va scăpa de lupta grozavă pe care va fi silit să o dea mai pe
urmă şi din care nu este sigur că va ieşi biruitor. Căci cine
astăzi mai are hotărârea şi tăria de suflet a Cuvioasei Măria
Egipteanca?
într-adevăr, când ne gândim la viaţa ei, la luptele ei şi la
răbdarea ei, ne cuprinde spaima şi cutremurarea. Calea ei ni
se pare cu neputinţă de urmat în vremea noastră, întrece
puterile omeneşti. Aşa este! Dar otrava păcatului nu se
poate scoate cu apă de flori, trebuiesc leacuri puternice. Nu
jumătăţi de măsură, ci luptă pe viaţă şi pe moarte. Părinţii
de altădată aveau o vorbă: „Dă voinţă şi ia putere" şi o alta:
„Dă sânge şi ia duh." Eşti neputincios? Dar Mântuitorul
tocmai pentru cei slăbănogi a venit. „Nu cei sănătoşi au
nevoie de doctor", zicea Domnul şi apoi întreba pe cei ce

veneau la El: „Voieşti să fii sănătos?" Să voieşti deci din
toată inima: dă voinţă şi iei putere. Iei putere ca să rabzi
necazurile, să te împotriveşti vrăjmaşului, să nu cazi în
luptă. Fără luptă şi farâ osteneală nu se poate: trebuie să
dai sânge ca să iei duh. Darul dumnezeiesc vindecă rănile
sufleteşti, întăreşte puterile, dar ceea ce am stricat prin
păcat, singuri noi se cade să reparăm, prin spovedanie
curată, prin pocăinţă şi căinţă sinceră, prin fapte bune, prin
rugăciune şi post.
Ne înspăimântă viaţa Cuvioasei Măria Egipteanca? Cu
adevărat să ne spăimântăm însă de grozăvia păcatului şi nu
de nevoinţele creştineşti, fără de care nu putem vedea
Raiul. Dacă ne-a plăcut dulceaţa păcatului, să gustăm şi
amărăciunea leacului, aşa cum rabdă bolnavul leacurile
amare, operaţie şi tăiere, pentru ca să se facă sănătos. Cum
răbdăm osteneala postului cu nădejdea că nu peste multă
vreme vor sosi şi Pastile cele vesele şi luminoase, tot aşa să
răbdăm şi pătimirile cele mântuitoare, ştiind după cuvântul
Apostolului că „pătimirile de acum nu sunt vrednice, faţă de
bunătăţile gătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi pe
care toţi să le dobândim cu rugăciunile Preacuvioasei Maicii
noastre Măria Egipteanca, cea mult nevoitoare. Amin.
Cuvânt de învăţătură la Duminica Floriilor

Cât de minunată este bucuria pe care o arată oamenii la

intrarea Domnului Hristos în Ierusalim. II primesc ca pe un
biruitor. Tot oraşul, cu mic cu mare, II întâmpină şi îl
cinsteşte cu laude. Unii îi aştern hainele pe cale, alţii iau
ramuri de copaci şi-i împodobesc calea; alţii merg înainte cu
stâlpări de finic, iar alţii cu ramuri de măslin; toţi îl slăvesc
ca pe un împărat strigând: „Osana, Fiul lui David, bine este
cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui
Israil." Şi pentru ca bucuria să fie şi mai mare şi mai
minunată, până şi pruncii cei rară răutate, cu ramuri în
mână strigă cu laude: „Osana Celui dintru înălţime!"
Dar de unde oare atâtea glasuri veselitoare.'de unde
atâta bucurie la popor şi atâta slavă în cinstea
Mântuitorului Hristos? Ne-o spune Sfântul Evanghelist Ioan,
în evanghelia de a/.i: „De aceea, zice, L-a întâmpinat pe El
mulţimea, pentru că auzise că făcuse această minune, adică
înviase pe Lazăr din morţi" (Ioan 12, 17-l8).
Această mare minune a Mântuitorului Hristos şi această
bucurie cu care Domnul este întâmpinat la intrarea Sa în
Ieru salim este şi pentru noi, fraţi creştini, prilej potrivit să
cugetăm asupra lor şi să scoatem învăţătură mântuitoare
pentru sufletele noastre.
Trei învieri din morţi a săvârşit Mântuitorul între multe
le şi negrăitele Sale minuni. A înviat pe fiica lui Iair (Matei
pe fiul văduvei din Nain (Luca 7) şi pe prietenul Său Lazăr.
Toate minuni mari şi necuprinse de minte. Cu toate

acestea, la nici una din celelalte minuni, poporul nu I-a
făcut o aşa primire, ca la învierea Iui Lazăr. Nu L-au
întâmpinat cu stâlpări şi nu i-au strigat „Osana." Care să fie
pricina acestei mari deosebiri? Fiindcă toate cele trei învieri
din morţi sunt deopotrivă de minunate şi de dumnezeieşti.
Ca să înţelegem această taină, să luăm aminte mai cu
dinadinsul la cele trei minuni, nu la chipul lor cel dinafară, ci
la taina înţelesului evanghelicesc.
Pentru cine citeşte cu luare aminte Sfânta Evanghelie,
nu-i greu să înţeleagă că Lazăr despre care vorbeşte pe larg
sfântul Evanghelist Ioan este o icoană a omului păcătos,
care zace împuţit în groapa păcatului; care deşi este viu,
umblă şi vorbeşte, însă cu sufletul este mort pentru că este
lipsit de dumnezeiescul har, care este viaţa cea adevărată.
Dumnezeieştii Părinţi se unesc într-un gând şi zic că şi
ceilalţi doi morţi înviaţi de Domnul sunt închipuiri ale
păcătosului, precum am spus despre Lazăr. Dar fiecare
dintre ei ne pune înainte un anumit fel de păcătos: într-un
fel este cel închipuit de fiica lui Iair, într-altul cel închipuit
de fiul văduvei din Nain şi în alt fel cel arătat de Lazăr.
Fiica lui Iair, care a murit în casă, închipuie pe păcătosul
care păcătuieşte cu mintea şi cu aplecarea voii spre cele
rele, dar încă nu a săvârşit păcatul cu lucrul, fie că nu a avut
vreme potrivită, fie că nu a putut săvârşi păcatul; închipuie
apoi şi pe cel căzut în cursa păcatului din neştiinţă şi
nepricepere. Păcatul lui, ca să zic aşa, este ascuns în casă,

nu este încă vădit în lume, nu a fost cunoscut de oameni.
Fiul văduvei din Nain, care este purtat pe năsălie afară
din cetate spre cimitir, închipuie pe păcătosul care a
săvârşit păcatul cu lucrul şi nu numai în ascuns, ci păcatul
lui este vădit, este cunoscut în mijlocul cetăţii, la vederea
tuturor, cu sminteală de obşte şi pagubă sufletească pentru
alţii.
Cel de al treilea mort, adică Lazăr, este chipul omului
îmbătrânit în păcat, care s-a obişnuit cu răutatea şi nu are
nici o grijă de mântuirea sufletului său. Săvârşeşte păcatul
fără oprelişte, nu se ruşinează de oameni, nu se teme de
Dumnezeu, nu ascultă de învăţătura Bisericii, nu primeşte
sfatul bun al semenilor. De aceea, acesta nu numai că este
îngropat în groapa păcatului, fără glas, fară simţire, fără
nădejdea mântuirii, ci şi ca Lazăr, este legat de mâini şi de
picioare cu fâşiile păcatelor. Are şi giulgiu pe faţă, adică
este orbit de păcat şi nu-şi cunoaşte ticăloşia în care se află;
nu-şi dă seama de munca de veci, care îl aşteaptă. Are şi
piatră grea deasupra lui, adică puterea obiceiului păcătos,
care îi îngreuiază aşa de tare sufletul, încât nu-l lasă să se
scoale din groapa ticăloşiei. Şi precum zicea Marta despre
Lazăr că pute, tot aşa şi despre acest păcătos, mai cu
dinadinsul se poate spune că este împuţit, deoarece nu de
patru zile, ci de săptămâni şi ani se află în groapa păcatului.
înţelegem acum mai uşor pricina bucuriei celei mari, ca-
re s-a făcut la învierea lui Lazăr. Deşi la Dumnezeu nici un
lucru nu este cu neputinţă sau greu de făcut, totuşi după

socoteala noastră omenească parcă ar fi mai greu de înviat
un mort de patru zile îngropat şi împuţit, cum era Lazăr,
decât unul pe care îl duce să-l îngroape, cum era fiul
văduvei, sau încă unul care abia a murit, cum era fiica lui
Iair. Din aceasta înţelegem şi mai deplin că omul care şi-a
cheltuit toată viaţa în păcat şi s-a făcut slugă diavolului, cu
mult mai mare greutate şi cu multă osteneală, cu mare
pocăinţă şi cu oarecare deosebită milă a lui Dumnezeu se
poate ridica din groapa păcatului. Şi dacă luam aminte mai
îndeaproape la cum a înviat Domnul pe cei trei morţi, vom
pricepe şi mai bine acest lucru.
Iată, de pildă, la fiica Iui Iair. Când a mers Domnul s-o
învie, precum ne spune Sfânta Evanghelie, nu i-a zis nici un
cuvânt, ci numai a apucat-o de mână şi fata s-a sculat. La al
doilea mort, la fiul văduvei, zice Sfântul Evanghelist că
Domnul s-a atins de coşciug şi i-a zis: „Tinere, ţie îţi zic:
scoală!" şi îndată tânărul a înviat. Iar la învierea lui Lazăr
lucrul este cu mult mai deosebit, precum vedem din sfânta
Evanghelie de Ia Ioan. Mai întâi Domnul a suspinat şi S-a
tulburat cu Duhul; apoi a lăcrimat şi la urmă a ridicat ochii
în sus şi S-a rugat Tatălui Ceresc pentru dânsul. Abia după
aceea a strigat cu glas mare şi a zis: „Lazăre, vino afară!" Şi
mortul a venit.
Ce să însemneze oare toate acestea? Ce înţelegem din
cele trei chipuri în care Domnul a înviat cei trei morţi: pe
unul cu cuvântul, pe unul numai cu atingerea mâinii, iar pe

al treilea cu lacrimi, cu rugăciune şi cu glas mare?
Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur şi toţi Părinţii
Bisericii, cu un glas tâlcuiesc astfel: Păcătosul care a greşit
din neştiinţă şi din slăbiciunea firii înviază mai lesne, lasă
mai uşor păcatul şi vine la pocăinţă numai prin atingerea
dumnezeiescului har. Tot aşa şi cel ce a căzut de două sau
de trei ori şi încă nu s-a înrădăcinat păcatul într-însul, şi
acesta uşor se poate întoarce, prin învăţătura sfintei
Evanghelii pe calea mântuirii. Pe când al treilea, care a
îmbătrânit în păcate şi s-a obişnuit cu poftele şi
deşertăciunile lumeşti, nu se poate uşor întoarce de la
păcate, precum zice David: „Departe este de la păcătos
mântuirea." Pentru astfel de păcătoşi trebuie un ajutor tare
de la Dumnezeu cum s-a întâmplat şi cu Lazăr. Pentru
întoarcerea unui astfel de păcăros ne spune însuşi Domnul,
se face bucurie în cer şi pe pământ, precum S-a făcut şi la
Ierusalim pentru învierea lui Lazăr.
Sfânta Biserică a rânduit în fiecare an Sfântul şi Marele
Post, vreme de pocăinţă şi înnoire sufletească. Dacă trăim
în păcat, toţi suntem morţi cu sufletul, chiar dacă trupeşte
suntem vii. Domnul Hristos se mâhneşte şi suspină,
lăcrimează pentru moartea noastră şi vine să ne învieze.
Primeşte patimile cele de ocară şi moartea pe cruce ca să ne
învieze din moartea păcatului. Trebuie să înviem şi noi
împreună cu Dânsul la Sfânta înviere.
Iată azi, toţi purtăm în mâini stâlpări, ramuri înverzite,

care sunt semnul învierii, semnul biruinţei. Oare am biruit
noi păcatul din noi înşine, oare am înviat cu adevărat
sufleteşte? Minunea învierii lui Lazăr ne dă un răspuns
adânc la această întrebare. Mântuitorul putea să învieze
simplu pe Lazăr, aşa cum se găsea el în mormânt pecetluit.
Dar nu a făcut aşa, ci a poruncit mai întâi să ia piatra de pe
mormânt. Pentru ce aceasta? Pentru ca să înţelegem şi noi
păcătoşii că, pentru a învia sufleteşte, trebuie mai întâi să
se ridice de deasupra piatra obiceiului celui rău. Altfel nu
este cu putinţă a învia. Această piatră trebuie să o ridice
iubitorul de argint: să dea înapoi lucrul străin, să nu facă
strâmbătate, să nu fure; iar de nu, apoi nu va învia. Această
piatră trebuie să o ridice şi iubitorul de desfătări: să lase
poftele cele rele ale trupului, beţiile şi desfrânările. Altfel nu
va învia. Această piatră trebuie să o ridice şi zavistnicul şi
pizmătăreţul şi clevetitorul. Să nu clevetească pe aproapele,
să nu ţie vrajbă în inimă să nu vrea răul altuia, să nu se
trufească asupra altuia. Iar de nu, nici mântuire nu va afla,
nici nu se va scula din groapa păcatului.
Ţinem cu toţii în mâini semnele biruinţei. Dar dacă nu
ne-am curăţit prin pocăinţă şi spovedanie sinceră, nu
suntem noi cei biruitori, ci diavolul. Dar încă mai este vreme
de mântuire. Iată de mâine încep zilele sfintelor şi
mântuitoarelor Patimi, în care Fiul lui Dumnezeu Şi-a vărsat
preasfântul sânge pentru mântuirea sufletelor noastre.
Deci, măcar în aceste sfinte zile să facem ceea ce nu am
făcut în toată vremea Sfântului Post, fie din nepăsare, fie

din înşelăciunea vrăjmaşului, fie din altă pricină.
Proorocul lona când proorocea în Ninive pocăinţa zicea:
„încă mai aveţi trei zile!" Iată şi noi mai avem trei zile. Ne-
au mai rămas aceste trei zile: Luni, Marţi şi Miercuri. Cine n-
a facut-o până acum, să-şi spovedească păcatele creştineşte
cu căinţă, cu frângere de inimă şi să se pregătească să se
împărtăşească la Cina cea de Taină în Sfânta şi Marea Joi.
Făcând astfel, vom răscumpăra vremea postului, care a
trecut fară folos. Şi Domnul Hristos, venind blând şi
mântuind, nu va mai avea pricină să Se întristeze şi să
plângă pentru sufletele noastre. Ci vom putea să-L primim
şi noi cu bucurie în Ierusalimul sufletelor noastre cu stâlpări
de fapte bune şi strigând: „Osana, bine este cuvântat Cel ce
vine, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I Se cuvine slava,
cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
Cuvânt la Înălţarea Domnului
Dacă s-au împlinit 40 de zile de la înviere, Mântuitorul

Hristos S-a arătat pentru ultima dată ucenicilor Săi. I-a
învăţat îndelung, le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile
şi le-a poruncit să meargă să înveţe toate neamurile
învăţătura cea nouă a Sfintei Evanghelii. Apoi i-a scos afară
din Ierusalim şi s-au urcat pe muntele Măslinilor. Şi
ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat şi pe când îi
binecuvânta, S-a depărtat de la ei şi S-a înălţat la Cer. Şi un
nor L-a ascuns de la faţa lor... Aşa S-a înălţat Domnul la Cer,
cu mâinile întinse spre binecuvântare, căci El este Domnul
sfinţeniei şi a toată binecuvântarea, care necontenit ne
trimite noian de binecuvântări şi numai printr-însul ne vine
toată binecuvântarea.
Nu întâmplător, Mântuitorul Hristos a mai rămas după
înviere pe pământ câtăva vreme împreună cu ucenicii Săi.
Aşa cum nu îndată după moarte a înviat, deşi la Dumnezeu
nimic nu este cu neputinţă, ci a stat în mormânt până a
treia zi, ca să ne încredinţeze că a murit cu adevărat; tot aşa
şi după înviere a mai petrecut 40 de zile pe pământ,
arătându-Se adesea ucenicilor şi încredinţându-i prin semne
şi minuni că a înviat cu adevărat.
Şi aşa cum, după naşterea Sa din Fecioară, Pruncul Iisus
a fost dus la templu la 40 de zile, după rânduiala Legii; tot la
40 de zile după învierea din morţi, ca după o a doua
naştere, Domnul Hristos Se înalţă ca să intre în Templul cel
mai presus de ceruri.
Lucruri mari şi preaslăvite! Atunci, la naştere, Dumne-
zeu se arată pe pământ cu trup omenesc, iar acum îl vedem
cu trup omenesc înălţându-Se la Cer şi şezând pe tronul
Dumne-zeirii; atunci Dumnezeu era smerit şi necunoscut,
ţinut în braţe de Mamă ca un prunc, acum Se înalţă întru
slavă, înconjurat de Heruvimi şi Serafimi, ca un Stăpân al
cerului şi al pământului.
Să mergem şi noi, fraţilor, cu duhul la Muntele Măslini-
lor, ca să vedem priveliştea cea minunată a înălţării
Domnului la Cer şi să ne îndulcim cu sufletele din negrăita şi

slăvită înălţare pe care o prăznuim astăzi.
Dacă privim la icoana înălţării Domnului, vedem pe cei
11 ucenici, având în mijloc pe Preacurata Maica Domnului,
cu feţele mâhnite şi uitându-se întristaţi după învăţătorul
iubit, Care se ducea de la ei. Şi cum să nu se mâhnească ei,
care abia îşi veniseră în fire, după spaimele şi lucrurile
înfricoşate care se întâmplaseră la patimile, răstignirea şi
moartea învăţătorului lor? Şi acum, tocmai când aveau mai
mare nevoie de prezenţa Lui, Domnul Se înalţă la Ceruri,
lăsându-i sărmani şi nedumeriţi!
Poate că şi în mintea unora dintre noi se va fi ivit
această nedumerire: De ce oare Domnul nu a mai rămas pe
pământ şi S-a înălţat la cer? Poate că lumea nu s-ar fi
înstrăinat aşa de mult de la calea adevărului, dacă L-ar fi
văzut mai departe printre oameni făcând minuni şi dacă I-ar
fi auzit sfânta >i dumnezeiasca Sa învăţătură!
La această nedumerire ne răspunde simplu una din cân-
tările pe care le-am auzit la slujba înălţării şi care zice aşa:
„Plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ
unindn le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase
Dumnczc ul nostru..." (Condacul).
Iată două pricini pentru care S-a înălţat Domnul: a pli
nit rânduiala cea pentru noi, adică Şi-a încheiat lucrarea
pentru care venise pe pământ, şi apoi a unit cele
pământeşti i u cele cereşti.
Aceste pricini sunt foarte însemnate pentru noi şi se

cade să stăruim puţin asupra lor.
Care a fost oare rânduiala pe care Domnul a împlinii o
faţă de noi pe pământ? Ştim că înainte de întruparea
Domnii lui lumea zăcea întru întuneric şi în umbra morţii.
Cea nul mare parte a omenirii se închina la idoli, se afla în
robia păi ,i tului, nu cunoştea calea mântuirii. De aceea,
naşicirj Domnului pe pământ a fost pentru omenire ca o
„lumină nu re", a răsărit lumii lumina cunoştinţei. Cu
cuvântul şi cu fapi.t Sa, Domnul Hristos S-a arătat pentru
lume Cale, Adev.u >i Viaţă; ne-a arătat drumul pe care să
mergem, ne-a învăţat a» Ic
vărul pe care să-l ţinem, ne-a dăruit viaţa cea veşnică.
De acum omul ştie tot ceea ce este necesar pentru
mântuire, nu mai rătăceşte întru întunericul necunoştinţei.
Mai mult, înainte de întruparea Domnului, omul, din
pricina păcatului neascultării, se afla sub blestem şi un
perete de netrecut se ridica între Dumnezeu şi om. Domnul
Hristos, însă, S-a făcut pentru noi blestem, a luat asupra-Şi
tot păcatul omenesc, S-a împovărat cu ruşinea şi cu vina
noastră, pe care le-a spălat cu preasfântul Său sânge, cu
patimile de ocară şi cu moartea ruşinoasă pe Cruce. Prin
aceasta, a surpat zidul despărţirii, a omorât moartea şi a
deschis iarăşi cerul cel încuiat.
Şi nu numai cu Dumnezeu erau oamenii învrăjbiţi, ci şi
între ei: poporul evreu socotea spurcat pe tot cel ce nu era
de un neam cu dânsul. Şi Domnul Hristos a îndreptat şi
această neorânduială. El ne-a învăţat că toţi oamenii

suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Tată Ceresc şi supuşi uneia şi
aceleiaşi Legi dumnezeieşti, Legea Dragostei, care nu face
deosebire între om şi om, între prieten şi duşman;
dragostea care merge până la a-ţi pune sufletul pentru
aproapele şi a te ruga pentru vrăjmaşi, precum ne-a arătat
Domnul cu însăşi pilda vieţii Sale.
Ne-a luminat, ne-a înfrăţit între noi şi ne-a împăcat cu
Dumnezeu, iată rânduiala cea duhovnicească, pe care a
împlinit-o Domnul Hristos venind pe pământ şi Întrupându-
Se pentru noi.
Apoi, precum am zis, Domnul a unit cele pământeşti cu
cele cereşti. Cum s-a făcut aceasta? Pentru ca să ne
mântuiască, Domnul Hristos a luat trup omenesc, cu totul
asemenea nouă în afară de păcat; S-a întrupat din Sfânta
Fecioară Măria şi S-a făcut om, precum mărturisim în
Simbolul credinţei. Acest trup omenesc, însă, Domnul l-a
luat nu numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor. în
persoana lui Hristos s-au unit pentru totdeauna firea
omenească cu firea dumnezeiască. Cu trupul pe care L-a
luat Hristos la întrupare şi cu care a pătimit şi a suferit
moarte, cu acest trup a înviat şi cu el S-a înălţat la Ceruri.
Taina aceasta este necuprinsă de mintea omenească şi are
o covârşitoare însemnătate pentru noi oamenii.
Cu adevărat, în persoana dumnezeiască şi omenească a
lui Hristos cerul şi pământul s-au unit pentru vecii vecilor.
Prin înălţarea Domnului la Cer cu trup omenesc, firea
omenească a intrat în însăşi şanurile Sfintei Treimi.

Dumnezeu-Omul şade de-a dreapta Tatălui nu numai cu
firea dumnezeiască, ci şi cu firea omenească; Stăpânul
cerului şi al pământului este deopotrivă Dumnezeu şi Om, şi
prin aceasta însăşi firea omenească stă pe tronul
dumnezeirii şi ia parte la conducerea lumii. Iată de ce
înălţarea Domnului este pricină de mare bucurie. Pentru ta
prin aceasta firea omenească este înălţată la cinste
dumnezeiască >i cel ce nu era vrednic mai înainte nici de
pământ, acum a ajuns în cer şi are parte la conducerea
lumii. Cerul care odinioară era încuiat, acum îşi deschide
larg porţile, ca să intre împăratul Slavei, Dumnezeu-Omul şi
cale bătătorită s-a deschis de la pământ la Cer. Pe ea a
intrat în slavă Domnul Hristos, pui tând pârga noastră şi pe
ea vor călători toţi oamenii, caic ascultă de poruncile Lui.
De aceea şi Biserica tresaltă de bum rie şi ne îndeamnă
zicând: „Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit
Hristos unde era mai înainte", precum am auzit >i noi la
cântările de la slujba înălţării.
Dar pe lângă aceste minunate şi dumnezeieşti lucruri |
>< care le-a plinit Domnul, apoi, când S-a înălţat, El ne-a
faun nişte făgăduinţe care ne umplu inimile de bucurie şi pe
care iu le-a lăsat ca pe un testament de mare preţ. Care
sunt aceste făgăduinţe?
Prima este „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârşitul veacurilor" (Mat. 28, 20). Pricinuitoare de mare
mân gâiere sufletească este această făgăduinţă! Noi nu
suntem singuri pe lume. Domnul Hristos de-a pururi este

lângă noi. ne priveşte, se uită la tot ceea ce facem, grăim
sau gândim. I I ne este mai aproape şi decât noi înşine, cum
zice un Părinn bisericesc. Numai chipul Prezenţei Sale S-a
schimbat la înălţa re, dar Domnul este necontenit împreună
cu noi. II vedem zilnic în Sfânta Euharistie, dându-ni-Se spre
împărtăşire, spu iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci; îi
auzim necontenit dumnezeiescul glas din Sfânta Evanghelie,
îi simţim prezenţa din necontenita Sa purtare de grijă
pentru mântuirea noastră. I )acă am cugeta noi mai des Ia
această dumnezeiască prezenţă a I ui, de multe păcate ne-
am feri în viaţă!
Dar Domnul este prezent lângă noi, nu numai aşa ca să
ne vadă, ci ca să ne fie necontenit în ajutor, precum ne
încredinţează El în cea de-a doua făgăduinţă: „Eu sunt cu
voi şi nimenea nu poate sta împotriva voastră." EI este cu
noi ca să nc ajute, să ne sprijine şi să ne întărească în toate
încercările vieţii. O, dacă am fi noi conştienţi de lucrul
acesta, nici o nenorocire, nici o împotrivire nu ne-ar putea
doborî în viaţă!
Şi în sfârşit, Domnul ne-a făgăduit că atunci când se va
înălţa la Cer, pe toţi îi va atrage la Sine... Nu numai că El
este dc-a pururi cu noi, nu numai că ne ajută în toată
vremea, ci El voieşte ca pe toţi să ne aibă cu Sine. Unde? în
preajma Sfintei I reimi, unde se află deja pârga noastră,
trupul omenesc cu care S-a înălţat, în fericirea vieţii veşnice.
Mare mângâiere şi mare întărire pentru noi oamenii, că
Domnul Hristos vrea să ne aibă pe toţi Ia Sine; unde ne-a

pregătit de la întemeierea lumii buturii şi frumuseţi
necuprinse de minte. De aceea un cuvios repeta mereu
aceste cuvinte pe care nici noi să nu le uităm niciodată:
„Domnul voieşte să mă proslăvească în Ceruri împreună cu
Sine, deci trebuie să mă pregătesc pentru aceasta" (Mântui
Nicodim Aghioritul).
De aceea şi noi, fraţilor, auzind de aceste negrăite taine
«Ir înălţării Domnului şi de darurile cele mari pe care ni le-a
(Scut suindu-se la Cer, să ne bucurăm duhovniceşte. Să-I
mulţumim apoi cu nespusă recunoştinţă, să ne străduim din
rfl.sputeri să mergem pe calea deschisă de Dânsul şi să ne
lăsăm •traşi de El. Şi necontenit să ne pregătim pentru
înălţarea noastră la ceruri, ca să fim de-a pururi împreună
cu El, întru Imuiria pe care ne-a gătit-o Domnul nostru,
Căruia I se cuvine mată cinstea, mulţumită şi închinăciunea
în vecii vecilor. Amin
Alt cuvânt la Înălţarea Domnului
După învierea Sa din morţi, Mântuitorul Hristos a mai

rămas o vreme pe pământ împreună cu iubiţii Săi ucenici.
Aşa cum nu îndată după moarte a înviat, deşi la Dumnezeu
nimic nu este cu neputinţă, ci a stat în mormânt până a
treia zi, ca să ne încredinţeze că a murit cu adevărat; tot aşa
şi după înviere, a mai petrecut 40 de zile pe pământ,
arătându-Se adesea ucenicilor şi încredinţându-i prin semne

şi minuni că a înviat cu adevărat.
Nu întâmplător a rămas Domnul pe pământ 40 de zile.
După naşterea Sa din Fecioară, Pruncul Iisus este dus Ia
templu la 40 de zile, după rânduiala Legii; şi tot la 40 de zile,
după învierea din morţi, ca după o a doua naştere, Domnul
Hristos se înalţă, ca să intre în Templul cel mai presus de
Ceruri.
Lucruri mari şi preaslăvite! Atunci Dumnezeu se vede pe
pământ cu chip omenesc, acum cu trup omenesc Se înalţă la
Cer şi Se aşează pe tronul Dumnezeirii. Atunci Dumnezeu se
arată smerit şi necunoscut, ţinut în braţe de Mamă; acum
se înalţă întru slavă, înconjurat de Heruvimi şi Serafimi şi
purtai pe norii Cerului. Să mergem şi noi, fraţilor cu duhul,
la muntele Măslinilor, ca să vedem priveliştea cea minunată
a înălţării Domnului la Cer şi să ne îndulcim cu sufletele, din
negrăita şi slăvită înălţare, pe care o prăznuim astăzi.
Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca, în sfintele Evanghelii
şi Faptele Apostolilor, ne istorisesc astfel minunata înălţare
a Domnului.
La împlinirea celor 40 de zile de la înviere, Mântuitorul
se arată pentru ultima dată ucenicilor Săi. După ce i-a
învăţat îndeajuns, le-a deschis mintea să înţeleagă
Scripturile, le-a poruncit să meargă şi să înveţe toate
neamurile învăţătura cea nouă a sfintei Evanghelii, apoi i-a
scos afară din Ierusalim şi au urcat pe muntele Măslinilor. Şi
ridicându-Şi mâinile i-a binecuvântat şi pe când îi
binecuvânta, S-a depărtat de la ei şi S a înălţat la Cer (Luca

24, 50-51). Şi nor l-a ascuns de la ochii lor. Iar ucenicii,
căutând la cer, în timp ce El se înălţa, iată doi bărbaţi în
veşminte albe au stat înaintea lor şi le-a zis: „Bărbaţi
galileeni, ce staţi uitându-vă la cer? Acest Iisus Care S-a
înălţat de la voi la Cer, tot aşa va veni precum L-aţi văzut voi
mergând la cer" (Faptele Apostolilor 1, 9-l1).
Să ne uităm şi la icoana înălţării Domnului şi vom înţe-
lege mai deplin cuvintele Scripturii de mai sus.
Iată pe muntele Măslinilor se află Preacurata Maica
Domnului, împreună cu cei 11 ucenici, privind spre Mântui-
torul care se înalţă la Cer, înconjurat de nor luminos şi de
îngerii, Care îl susţin. Veşmintele Domnului şi ale îngerilor
de lângă El, au aceeaşi culoare ca şi ale Apostolilor, ceea ce
vrea să ne arate că Mântuitorul părăseşte pământul cu trup
omenesc şi deci nu se desparte de credincioşii, legaţi de El
prin sfânt Sângele Său. Cei doi îngeri de deoparte şi de alta
a apostolilor, prin veşmintele lor albe şi luminoase, arată
slava plină de lumină cu care va veni iarăşi Cel ce se înalţă
acum la Cer. Domnul Hristos cu mâna dreaptă
binecuvântează, iar în stânga ţine sulul sfintei Evanghelii.
Căci El este izvorul a toată sfinţirea şi binecuvântarea,
izvorul cuvântului şi învăţăturii evanghelice. De aceea, chiar
şi atunci când se urcă la cer, lucrarea Lui de sfinţire şi de
învăţare nu se întrerupe. Domnul a dispărut din ochii
ucenicilor cu mâinile întinse spre binecuvântare: „Şi când îi
binecuvânta, S-a înălţat la Cer.", zice sfânta Evanghelie. Aşa
îl vedem înfăţişat în icoana înălţării, aşa sus în bolta

bisericii, aşa în cele mai multe icoane: El de-a pururi ne
binecuvântează, căci este Domnul binecuvântării şi al
Adevărului Evangheliei.
Poate că în mintea unor creştini s-a ivit această
întrebare: De ce oare S-a înălţat Domnul la Cer şi n-a mai
rămas pe pământ? Poate că lumea nu s-ar fi înstrăinat aşa
de mult de la calea adevărului dacă L-ar fi văzut mai
departe făcând minuni fi l-ar fi auzit sfânta şi dumnezeiasca
învăţătură!
La această întrebare, ne răspunde simplu una din cântă-
rile de la slujba înălţării, care zice aşa: „Plinind rânduiala
cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele
cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul
nostru..." (Conda-cul). Iată două pricini pentru care s-a
înălţat Domnul: a plinit rânduiala cea pentru noi, adică şi-a
încheiat lucrarea pentru care venise pe pământ, şi a unit
cele pământeşti cu cele cereşti.
Dar ce rânduiala a avut Domnul de împlinit faţă de noi?
Să ne oprim puţin asupra acestui lucru. înainte de
întruparea Domnului lumea zăcea întru întuneric şi în
umbra morţii. Marea mulţime a omenirii era închinătoare
de idoli, se afla în robia păcatului şi nu cunoştea calea
mântuirii. De aceea la Naşterea Domnului cântăm:
„Naşterea ta, Hristoase, a răsărit lumii lumina
cunoştinţei..." Domnul Hristos este Calea şi Adevărul, El a
adus lumii adevărul mântuirii şi ni l-a lăsat pentru
totdeauna în Sfânta Evanghelie. De acum lumea nu mai

orbecăie prin întuneric, pentru că ştie tot ceea ce este de
trebuinţă pentru dobândirea mântuirii.
înainte de întruparea Domnului, oamenii trăiau învrăj-
biţi între ei; poporul evreu socotea spurcat pe tot cel ce nu
era de un neam cu dânsul. Dar Mântuitorul a schimbat
această îngustă înţelegere. El ne-a învăţat că toţi oamenii
suntem fraţi, căci avem un singur şi acelaşi Tată ceresc, că o
singură Lege trebuie să ne conducă pe toţi şi anume Legea
dragostei, care nu face deosebire între om şi om, între
prieten şi duşman; dragostea care merge până la a-ţi pune
sufletul pentru aproapele şi a te ruga şi pentru vrăjmaşi, aşa
cum însuşi Domnul ne-a arătat cu pilda vieţii Sale.
Mai mult, înainte de întruparea Domnului, lumea era
învrăjbită şi cu Dumnezeu prin căderea în păcatul
neascultării. Omul se afla sub blestem şi un perete de
netrecut se ridica între Dumnezeu şi om. Domnul Hristos,
însă, S-a făcut pentru noi blestem, a luat asupra-Şi tot
păcatul omenesc; S-a împovărat cu ruşinea şi cu vina
noastră şi a plătit toată datoria noastră, cu preţul
Preasfântului Său Sânge, cu patimile de ocară şi cu moarte
pe Cruce. Prin aceasta a surpat zidul vrajbei, a omorât
moartea şi a deschis iarăşi cerul cel încuiat. Ne-a împăcat cu
Dumnezeu, iată rânduiala cea dumnezeiască pe care a
împlinit-o Domnul Hristos, întrupându-Se pentru noi.
Apoi, precum am zis, a unit cele cereşti cu cele pămân-
teşti, în ce fel? Pentru ca să ne mântuiască, Domnul a luat
trup omenesc, cu totul asemenea nouă, afară de păcat; S-a

întrupat din sfânta Fecioară Măria şi S-a făcut Om, precum
mărturisim în Simbolul credinţei.
Acest trup omenesc însă Domnul l-a luat nu numai pen-
tru o vreme, ci pentru vecii vecilor. în persoana lui Hristos
se află unite pentru totdeauna firea omenească cu firea
dumnezeiască. Cu trupul pe care l-a luat Hristos la întrupare
şi cu care a pătimit şi a suferit moarte, cu acela a înviat şi S-
a înălţat la Ceruri. Taina aceasta este necuprinsă de minte şi
are o covârşitoare însemnătate pentru viaţa noastră
omenească. în persoana dumnezeiască şi omenească a lui
Hristos, cerul şi pământul s-au unit pentru vecii vecilor. O
nouă şi minunată cale s-a deschis de la pământ la cer şi
până la Tronul Dumnezeirii. Pe această cale a mers întâi
Domnul, ca să ne arate şi nouă drumul spre viaţa veşnică,
fiindcă El este Calea, Adevărul şi Viaţa.
Plinind rânduiala cea pentru noi şi unind cele pămân-
teşti cu cele cereşti, cu acestea se încheia lucrarea
pământească a Mântuitorului; altă lucrare trebuia să
înceapă de acum în lume, lucrarea Sfântului Duh, lucrarea
celei de a treia Persoane a Sfintei Treimi. Acum El trebuia să
se întoarcă la Tatăl şi de aceea le spune ucenicilor: „Trebuie
ca Eu să mă duc, că de nu mă voi duce Eu, Mângâietorul nu
va veni; iar de Mă voi duce, îl vot trimite la voi şi El vă va
spune tot adevărul" (Ioan 16, 7-l3).
Iată de ce S-a înălţat la Ceruri Domnul Hristos. Şi S-a
înălţat şi pentru altă pricină. Ca să ne lase oamenilor toată
libertatea, ca nesiliţi de ceva oamenii să se hotărască să

creadă sau nu în El. Dacă El ar fi rămas mai departe pe
pământ, făcând semne şi minuni, lumea ar fi fost oarecum
constrânsă prin aceasta să creadă în Hristos. Dar El nu
voieşte pe nimeni să-l silească spre a-L urma, ci lasă tuturor
întreaga libertate de alegere.
După învierea Domnului, înălţarea la Cer a Mântuito-
rului este una din cele mai mari sărbători a creştinătăţii.
Biserica a făcut din ea un prilej de mare bucurie iar la
cântările de la vecernie ne îndeamnă: „Toate neamurile
bateţi din palme, strigaţi cu glas de bucurie, că S-a suit
Hristos unde era mai înainte." Cum asta? Mântuitorul
pleacă de la noi şi noi să ne bucurăm?
într-adevăr, la înălţare Domnul pleacă de la noi, dar nu
pleacă spre a ne uita, ci ca să mijlocească şi mai mult pentru
noi oamenii, înaintea Tatălui ceresc. Cum putea să ne uite
El, Care ne-a iubit atât de mult, încât Şi-a dat şi viaţa pentru
noi?
Dar la drept vorbind, Mântuitorul nici nu S-a depărtat
de noi. A plecat numai cu trupul omenesc, dar cu
dumnezeirea a rămas mai departe cu noi, precum însuşi a
spus-o ucenicilor cu puţin înainte de înălţare: „Iată Eu sunt
cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor" (Matei 28,
20). El este cu noi de-a pururi, numai chipul prezenţei Lui s-
a schimbat. Este prezent între noi prin Sfânta Euharistie, în
care zilnic ne dăruieşte spre împărtăşire însuşi Trupul şi
Sângele Său, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Şi
este apoi prezent prin lucrarea Sa nevăzută, cu care

îndrumă pe fiecare om şi întreaga omenire pe calea
mântuirii. Prin înălţarea la cer cu trup omenesc a Domnului,
firea omenească a Lui a intrat în însăşi şanurile Sfintei
Treimi. Dumnezeu Omul şade de-a dreapta Tatălui nu
numai cu firea dumnezeiască, ci şi cu firea omenească,
alcătuită din suflet şi trup şi în acelaşi timp se află şi pe
tronul Dumnezeirii dar şi în strânsă legătură cu omenirea.
Trupul Său, aflat în ceruri, este ca un fel de magnet, care
atrage în preajma Sfinţii Treimi pe toţi cei ce se lasă atraşi.
De aceea zicea Domnul că tre ucenicii Săi: „Când mă voi
înălţa, pe toţi îi voi trage l.i Mine", iar înainte de înălţare le
spune iarăşi: „Datu-Mi-s-,i toată puterea în cer şi pe
pământ." Domnul Cel înălţat este deopotrivă Stăpânul
Cerului şi al pământului. Dar EI este nu numai Dumnezeu, ci
şi Om, iar prin aceasta, o nouă rânduiala s-a făcut: alături
de atotputernicia dumnezeiască şi unită cu ea, însăşi firea
omenească stă pe tronul dumnezeiesc la conducerea lumii.
La care, toţi luăm parte, prin rugăciunea şi dragosnu către
Domnul Hristos.
Iată de ce, înălţarea Domnului este pricină de mare bn
curie. Pentru că acum firea omenească este înălţată la ci mir
dumnezeiască şi cel ce nu era vrednic nici de pământ acum
a ajuns în cer şi are parte la conducerea lumii.
Şi tot acum ni s-a deschis cale bătătorită către cer. Dacă
pe această cale s-a putut urca firea omenească luată de
Hristos, apoi şi noi toţi ne vom putea urca pe ea, dacă vom
asculta de poruncile Lui.
Pe lângă acestea, însă, Domnul Ia înălţarea Sa ne-a
făcut nişte făgăduinţe pline de bucurie şi pe care ni le-a
lăsat ca un Testament de mare preţ. Ce făgăduinţe?
Prima este „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârşitul veacurilor!" De mare mângâiere sufletească este
pricinuitoare această făgăduinţa! Noi nu suntem singuri pe
lume. Hristos de-a pururi este lângă noi, se uită la noi în tot
ceea ce facem, grăim sau gândim. EI ne este mai aproape şi
decât noi înşine, precum zice un Părinte bisericesc. Dacă am
cugeta cât mai des la această dumnezeiască prezenţă, de
multe păcate neam feri în viaţă!
Dar Domnul este prezent lângă noi, nu numai aşa ca să
ne vadă, ci ca să ne fie necontenit în ajutor, precum însuşi
ne încredinţează: „Eu sunt cu voi şi nimenea împotriva
voastră." El este cu noi ca să ne ajute, să ne sprijine, să ne
întărească în toate încercările vieţii. Şi această făgăduinţă
este dătătoare de mare putere şi nădejde. Dacă ne-am
gândi la ea mai des, nici o nenorocire nu ne-ar putea doborî
în viaţă. Dacă Hristos este neîncetat cu noi şi ne ajută, cine
mai poate sta împotriva noastră?
A treia făgăduinţă: „Când Mă voi înălţa, pe toţi îi voi
trage la Mine." Nu numai că El e cu noi de-a pururi, nu nu-
mai că ne ajută în toată vremea, ci El voieşte ca pe toţi să
ne aibă la Sine. Unde? în preajma Sfintei Treimi, unde se
află deja pârga noastră, trupul omenesc, cu care El S-a
înălţat la ceruri, în fericirea vieţii veşnice. Mare mângâiere

şi mare cinste pentru noi oamenii, că Domnul Hristos vrea
să ne aibă cu Sine pe toţi! Dar aceasta cere din partea
noastră şi mare grijă şi mare răspundere. Un cuvios spunea
mereu aceste cuvinte, pe care e bine să nu le uităm
niciodată: „Eu trebuie să mă proslăvesc în ceruri, împreună
cu Hristos, deci trebuie să mă pregătesc pentru aceasta!"
De aceea şi noi, fraţilor, auzind de aceste negrăite taine
ale înălţării Domnului şi de darurile cele mari pe care El ni
le-a dăruit suindu-Se la Cer, să ne bucurăm duhovniceşte.
Să-l mulţumim apoi cu nespusă recunoştinţă, să ne
străduim din răsputeri să mergem pe calea deschisă de
Dânsul şi să ne lăsăm atraşi de Dânsul. Şi necontenit să ne
pregătim pentru înălţarea noastră la ceruri, ca să fim de-a
pururi împreună cu El, întru bucuria pe care ne-a gătit-o
Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată cinstea şi
închinăciunea şi mulţumită, în vecii vecilor. Amin.
Cuvânt la Sfânta Treime
întreaga viaţa creştină se desfăşoară sub

binecuvântarea Sfintei Treimi.
Pruncul nou născut este botezat în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh; tinerii sunt cununaţi în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; la sfârşitul vieţii pa
mânteşti, groapa se pecetluieşte în numele Tatălui şi al

Fiului şi al Sfântului Duh. La sculare, la masă, la culcare, la
începuiul lucrului, ori de câte ori ne facem cruce, ne
închinăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La
biserică, preoiul începe şi sfârşeşte Sfânta Liturghie şi toate
slujbele bisericeşti binecuvântând în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh şi de multe ori în timpul sfintelor
slujbe, el înalţă glasul preamărind şi mărturisind pe Tatăl,
pe Fiul şi pe Sfântul Dult Pretutindeni deci, în biserică,
acasă, afară, de-a lungul întrecu vieţi, de la naştere până la
mormânt, ne însoţeşte binecuvânta rea Sfintei Treimi pe
care o prăznuim astăzi. Noi simţim « ■ Sfânta Treime este
temeiul nezdruncinat al întregii vieţi cleşti ne, este însăşi
izvorul vieţii, Cea care ţine şi călăuzeşte loan scopul vieţii,
temelia credinţei noastre; că Treimea este totul, rară
Treime este moarte şi iad.
Dar ce ştim noi creştinii despre Sfânta Treime? Sfânta
Treime ne pune înainte Taina cea mai necuprinsă de minte.
De aceea şi descoperirea Ei nu s-a făcut deodată, ci treptat,
puţin câte puţin. în Vechiul Testament poporul evreu nu a
cunoscut decât pe Tatăl, pe Dumnezeul lui Avraam, al lui
Isa-ac şi al lui Iacov. Au vorbit proorocii şi despre Fiul, că Se
va naşte din fecioară, în oraşul Betleem, că va face lucruri
minunate şi va întemeia o nouă împărăţie, că la urmă va fi
batjocorit şi omorât. Dar evreii n-au priceput această
învăţătură, pentru că era acoperită cu taină. Când apoi Fiul
S-a făcut cunoscut, când S-a întrupat şi S-a sălăşluit între
oameni, a început a învăţa şi despre Duhul Sfânt. „Vă voi

trimite alt Mângâietor, le spune El ucenicilor, pe Duhul
Sfânt, care vă va învăţa toate." „Luaţi Duh Sfânt", le zice El
iarăşi după înviere; iar când îi trimite la propovăduire, le
porunceşte să boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. Apoi, la zece zile după înălţarea Domnului la
Cer, Duhul cel făgăduit se coboară în chip de limbi de foc
peste ucenici şi de atunci Duhul necontenit îşi desfăşoară
tainica sa lucrare de sfinţire şi de îndumnezeire a neamului
omenesc.
Marele teolog al Treimii, Sfântul Grigorie Teologul,
teologhiseşte despre această treptată descoperire a Sfintei
Treimi: „Testamentul cel Vechi a descoperit în chip limpede
pe Tatăl şi în chip umbrit pe Fiul; aşezământul cel Nou a
vădit pe Fiul şi ne-a făcut să întrezărim dumnezeirea
Duhului; astăzi Duhul vine la noi şi se face cunoscut în chip
şi mai lămurit. Ar fi fost cu primejdie ca atunci când încă nu
era cunoscută dumnezeirea Tatălui să fie propovăduit
neacoperit Fiul, şi când dumnezeirea Fiului nu era primită să
se ceară, îndrăznesc să zic, ca un fel de împovărare, pe
Duhul Sfânt... Cuvenitu-s-a mai bine, deci, ca prin împliniri
treptate şi, precum spune Da-vid, prin treceri suitoare din
slavă în slavă, să strălumineze preaslăvita strălucire a
Treimii, crescând în chip potrivit..."
După pogorârea Sfântului Duh, Apostolii au început a
propovădui lumii învăţătura cea înaltă a Sfintei Treimi. Dar
aceasta a fost mare sminteală pentru iudei, iar pentru
păgâni nebunie. „Cine este acesta Fiul şi cine Duhul?, se

tulburau iudeii. Noi nu ştim decât un singur Dumnezeu,
Dumnezeul Iui Israil, cum ne-a învăţat Legea dată de Moîsi."
Dar poate păgânii, care se închinau la mai mulţi dumnezei,
vor fi şi înţeles mai uşor taina Treimii! Nicidecum. Cum
poate fi un Dumnezeu în acelaşi timp unul singur şi
totodată trei: Tată, Fiu şi Duh? Şi propovăduitorii Treimii au
fost prigoniţi şi de iudei şi de păgâni mai bine de trei sute
de ani.
N-au putut înţelege iudeii taina Treimii, n-au înţeles-o
nici păgânii, s-au încurcat în ea toţi filosofii şi înţelepţii
veacului, care au încercat s-o tâlcuiască cu slaba minte
omenească. „Dacă este Tată şi Fiu, zicea Arie cel învăţat,
apoi e limpede că a fost o vreme când Fiul nu era; deci Fiul,
dacă este născut din Tatăl, este făptură şi mai mic decât
Tatăl." „Dacă Dumnezeu este Unul singur", zicea un alt
eretic Sabelie, „atunci Fiul şi Duhul nu pot fi şi ei Dumnezeu,
ci numai nişte puteri ale Lui"; „şi dacă Fiul a trimis pe
Duhul", zicea Macedonie, „este evident că Duhul este mai
mic decât Tatăl şi decât Fiul." Şi numărul mincinoşilor
teologi ai Treimii este mult mai mare. Pentru a se curma
rătăcirile şi tulburările ivite din neînţelegerea tainei, sfinţii
şi marii Părinţi ai Bisericii s-au adunat în sinoadele de la
Niceea (325) şi Constantinopol (381), unde au aşezat
adevărata învăţătură despre Sfânta Treime, aşa cum o
avem până astăzi în Simbolul Credinţei. Dumnezeu este
Unul în fiinţa Sa, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt: Tatăl nenăscut, Fiul născut din veci din Tatăl, Duhul
din veci purcezând din Tatăl; dar nu sunt trei Dumnezei, ci
un Dumnezeu în trei ipostasuri. „Nu mă întreba ce este
naşterea Fiului şi ce este purcederea Duhului", zice Sfântul
Grigorie Teologul, „căci lucrul acesta noi aşa l-am primit şi—
1 credem, dar taina nu o vom putea înţelege niciodată. Aşa
cum focul există deodată cu lumină şi cu căldură şi nu mai
întâi este focul şi apoi căldura şi lumina, ci toate deodată; şi
după cum lumina şi căldura se nasc deodată cu focul, tot
aşa şi Fiul şi Duhul sunt deodată cu Tatăl, fără de început şi
fără de sfârşit." La Sinodul cel dintâi, de la Niceea, Sfântul
Ierarh Spiridon ne-a arătat în chip minunat şi simplu o
icoană a tainei Sfintei Treimi: luând în mâini o cărămidă şi
strângând-o, focul s-a ridicat în sus, apa a căzut în jos iar în
mâini a rămas lutul din care era făcută. Deci precum în
cărămidă se află unite trei elemente: lutul, apa şi focul, deşi
noi nu vedem decât o singură bucată de materie, tot aşa şi
Dumnezeu în Treime, este Unul după fiinţă, dar întreit în
ipostasuri.
Cu toate acestea, asemănarea cu focul, cu cărămida şi
orice alte asemănări pe care le-au făcut teologii, niciodată
nu ne vor putea face să înţelegem cu mintea noastră
pământească taina Sfintei Treimi. Pentru simplul motiv că
Dumnezeu este nemărginit, necuprins, iar mintea
omenească mărginită şi îngustă; cum să încapă
Nemărginirea în ceea ce este mărginit?
Ne învaţă acest lucru şi întâmplarea din viaţa Sfântului

Augustin, mare teolog şi episcop al Iponei. îşi pusese el în
gând să scrie o carte despre Dumnezeu şi multă vreme s-a
ostenit fără să o poată începe. într-una din zile, pe când
umbla el pe malul mării, vede un copilaş jucându-se: săpase
o gropiţă aproape de ţărm şi cu un hârb tot aducea apă din
mare şi o turna în acea gropiţă. „Ce faci aici, băiete?" îl
întreabă curios episcopul. „Vreau să mut marea aici" îi
răspunde copilul, arătându-i gropiţa. „O, sfântă
nevinovăţie!", exclamă în sine sfântul îndepărtându-se şi
gândind la nevinovăţia copilului. Şi deodată mintea lui se
luminează: „Ce lipsit de minte sunt", îşi zice el! „Dacă marea
nu încape în gropiţa copilului, cum ar putea încăpea
Dumnezeu cel Nemărginit în mintea mea cea îngustă şi
mărginită!"
De aceea şi noi, să nu iscodim taina: cum adică Unul es-
te totodată şi Trei, ci să credem din toată inima şi cu
credinţă neîmpuţinată în Dumnezeu cel Unul după fiinţă şi
întreit î persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că
această învă tură nu vreo minte omenească, ci însuşi
Dumnezeu descoperit-o. Şi cu bucurie mare şi cu evlavie să
luăm am"
După pogorârea Sfântului Duh, Apostolii au început a
propovădui lumii învăţătura cea înaltă a Sfintei Treimi. Dar
aceasta a fost mare sminteală pentru iudei, iar pentru
păgâni nebunie. „Cine este acesta Fiul şi cine Duhul?, se
tulburau iudeii. Noi nu ştim decât un singur Dumnezeu,
Dumnezeul lui Israil, cum ne-a învăţat Legea dată de Moisi."

Dar poate păgânii, care se închinau la mai mulţi dumnezei,
vor fi şi înţeles mai uşor taina Treimii! Nicidecum. Cum
poate fi un Dumnezeu în acelaşi timp unul singur şi
totodată trei: Tată, Fiu şi Duh? Şi propovăduitorii Treimii au
fost prigoniţi şi de iudei şi de păgâni mai bine de trei sute
de ani.
N-au putut înţelege iudeii taina Treimii, n-au înţeles-o
nici păgânii, s-au încurcat în ea toţi filosofii şi înţelepţii
veacului, care au încercat s-o tâlcuiască cu slaba minte
omenească. „Daca este Tată şi Fiu, zicea Arie cel învăţat,
apoi e limpede că a fost o vreme când Fiul nu era; deci Fiul,
dacă este născut din Tatăl, este făptură şi mai mic decât
Tatăl." „Dacă Dumnezeu este Unul singur", zicea un alt
eretic Sabelie, „atunci Fiul şi Duhul nu pot fi şi ei Dumnezeu,
ci numai nişte puteri ale Lui"; „şi dacă Fiul a trimis pe
Duhul", zicea Macedonie, „este evident că Duhul este mai
mic decât Tatăl şi decât Fiul." Şi numărul mincinoşilor
teologi ai Treimii este mult mai mare. Pentru a se curma
rătăcirile şi tulburările ivite din neînţelegerea tainei, sfinţii
şi marii Părinţi ai Bisericii s-au adunat în sinoadele de la
Niceea (325) şi Constantinopol (381), unde au aşezat
adevărata învăţătură despre Sfânta Treime, aşa cum o
avem până astăzi în Simbolul Credinţei. Dumnezeu este
Unul în fiinţa Sa, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt: Tatăl nenăscut, Fiul născut din veci din Tatăl, Duhul
din veci purcezând din Tatăl; dar nu sunt trei Dumnezei, ci
un Dumnezeu în trei ipostasuri. „Nu mă întreba ce este

naşterea Fiului şî ce este purcederea Duhului", zice Sfântul
Grigorie Teologul, „căci lucrul acesta noi aşa l-am primit şi-l
credem, dar taina nu o vom putea înţelege niciodată. Aşa
cum focul există deodată cu lumină şi cu căldură şi nu mai
întâi este focul şi apoi căldura şi lumina, ci toate deodată; şi
după cum lumina şi căldura se nasc deodată cu focul, tot
aşa şi Fiul şi Duhul sunt deodată cu Tatăl, fără de început şi
fără de sfârşit." La Sinodul cel dintâi, de la Niceea, Sfântul
Ierarh Spiridon ne-a arătat în chip minunat şi simplu o
icoană a tainei Sfintei Treimi: luând în mâini o cărămidă şi
strângând-o, focul s-a ridicat în sus, apa a căzut în jos iar în
mâini a rămas lutul din care era făcută. Deci precum în
cărămidă se află unite trei elemente: lutul, apa şi focul, deşi
noi nu vedem decât o singură bucată de materie, tot aşa şi
Dumnezeu în Treime, este Unul după fiinţă, dar întreit în
ipostasuri.
Cu toate acestea, asemănarea cu focul, cu cărămida şi
orice alte asemănări pe care le-au făcut teologii, niciodată
nu ne vor putea face să înţelegem cu mintea noastră
pământească taina Sfintei Treimi. Pentru simplul motiv că
Dumnezeu este nemărginit, necuprins, iar mintea
omenească mărginită şi îngustă; cum să încapă
Nemărginirea în ceea ce este mărginit?
Ne învaţă acest lucru şi întâmplarea din viaţa Sfântului
Augustin, mare teolog şi episcop al Iponei. îşi pusese el în
gând să scrie o carte despre Dumnezeu şi multă vreme s-a
ostenit fară să o poată începe. într-una din zile, pe când

umbla el pe malul mării, vede un copilaş jucându-se: săpase
o gropiţă aproape de ţărm şi cu un hârb tot aducea apă din
mare şi o turna în acea gropiţă. „Ce faci aici, băiete?" îl
întreabă curios episcopul. „Vreau să mut marea aici" îi
răspunde copilul, arătându-i gropiţa. „O, sfântă
nevinovăţie!", exclamă în sine sfântul îndepărtându-se şi
gândind la nevinovăţia copilului. Şi deodată mintea lui se
luminează: „Ce lipsit de minte sunt", îşi zice el! „Dacă marea
nu încape în gropiţa copilului, cum ar putea încăpea
Dumnezeu cel Nemărginit în mintea mea cea îngustă şi
mărginită!"
De aceea şi noi, să nu iscodim taina: cum adică Unul es-
te totodată şi Trei, ci să credem din toată inima şi cu
credinţă neîmpuţinată în Dumnezeu cel Unul după fiinţă şi
întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că
această învăţătură nu vreo minte omenească, ci însuşi
Dumnezeu ne-a descoperit-o. Şi cu bucurie mare şi cu
evlavie să luăm aminte la chemarea pe care ne-o face
Biserica în această zi de prăznuire a Sfintei Treimi:
„Veniţi noroade, să ne închinăm Dumnezeirii celei în
Trei Ipostasuri: Fiului în Tatăl împreună cu Sfântul Duh. Că
Tatăl fără de ani a născut pe Fiul cel împreună veşnic şi îm-
preună pe scaun şezător; şi Duhul Sfânt era în Tatăl
împreună cu Fiul proslăvit. O Putere, o Fiinţă, o Dumnezeire
Căreia toţi închinându-ne zicem: Sfinte Dumnezeule, Cela ce
toate le-ai făcut prin Fiul cu împreună lucrarea Sfântului
Duh; Sfinte Tare, prin care pe Tatăl am cunoscut şi Duhul

Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule
Mângâietorule, Cela ce din Tatăl Te purcezi şi în Fiul Te
odihneşti. Treime Sfântă, slavă Ţie, acum şi pururea şi în
vecii vecilor." Amin
Rugăciune către Duhul Sfânt

Vino, lumină de adeverire!
Vino, viaţă de nemurire!
Vino, taină prea-acoperită!
Vino, vistieria cea nenumită!
Vino, tâlcul cel negrăit!
Vino, ipostas de nedestăinuit!
Vino, bucuria cea necurmată!
Vino, lumină neînserată!
Vino, nădejdea ce vrea să-i mântuiască pe toţi!
Vino, învierea celor din morţi!
Vino, o, puternice, care împlineşti, prefaci şi înnoieşti,
numai prin a Ta voire!
Vino, nevăzutule, Cel cu totul de străvezime şi nepipăit!
Vino, Cel ce mereu neclătit rămâi, şi Care în toată clipita
Te mişti şi către noi vii, noi cei iadului aşternuţi!
Tu, mai preaînalt decât cerurile te ţii.
Numele Tău cel atât de dorit
şi fără de încetare prea proslăvit
ce este, nimeni n-ar şti să vorbească.
Iar cum Tu eşti, nimeni nu poate să cunoască, de ce gen

Şi ce chip, că aceasta nu e dat să se poată. Vino, cunună
neveştejită vreodată!
Vino, Cel pe care sufletul meu chinuit atât de mult L-a
iubit şi-L iubeşte!
Vino, Tu singur la mine cel singur!
Vino, Tu, Cel care de toţi m-ai despărţit, şi Care întru
mine dorire Tu însuţi Te-ai urzit, şi Care ca şi eu să Te vreau
ai voit,
Tu, Cel neajuns în vreun fel cumva! Vino, răsuflarea şi
viaţa mea, mângâierea preaumilitei inimii mele!
Cuvânt la început de an
I. Pomenirea numelui. Suntem în mijlocul sărbătorilor.

O parte au trecut, altele urmează. La bucuriile obşteşti se
adaugă şi cele personale, întrucât mulţi îşi sărbătoresc cu
acest prilej ziua numelui. Prăznuirea zilei numelui, dacă este
făcută creştineşte, este o faptă bună şi de mult folos
sufletesc. Sfântul al cărui nume purtăm este, împreună cu
îngerul nostru păzitor, un puternic mijlocitor înaintea lui
Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi sporirea noastră
creştinească; este un tare şi grabnic ajutător în vreme de
nevoie şi un necontenit îndemn, icoană de viaţă
desăvârşită. De aceea este cuviincios să ne aducem aminte

de binefăcătorii noştri, după porunca apostolică, să-i
cinstim şi să le urmăm credinţa.
La Botez primim două nume. Fiecare din noi purtăm un
nume, dar cine ştie că la botez noi primim nu unul, ci două
nume? Unul este numele de botez propriu zis: Ion, Vasile,
Măria ş.a., pe care fiecare îl prăznuieşte la vremea cuvenită;
mai avem însă un nume de obşte, de cate dacă ne-ar
întreba cineva, puţini am şti să-l spunem şi pe care nu-I
prăznuim niciodată. Sfânta Biserică însă a rânduit
pomenirea lui chiar astăzi, 1 ianuarie.
Toţi ştim că astăzi prăznuim tăierea împrejur a Mântui-
torului Hristos, dar nu toţi ştim că odată cu aceasta
prăznuim şi ziua Numelui Mântuitorului care i s-a dat cu
prilejul tăierii împrejur. Ori toţi cei ce au crezut şi cred în El
şi în Sfânta lui Evanghelie, poartă numele Lui, se numesc
hristiani, creştini, nume care vine de la numele lui Hristos.
La botez deci, odată cu numele de botez obişnuit, primim şi
numele lui Hristos, ne facem creştini. De aceea, astăzi când
facem pomenirea numelui Mântuitorului, ne prăznuim şi cel
de al doilea nume al nostru, numele de creştin.
II. Şi fiindcă suntem pecetluiţi cu însăşi numele lui Hris-
tos, ca semn că Domnul Hristos ne-a scos de sub stăpânirea
diavolului, răscumpărându-ne cu sfânt Sângele Lui şi
pecetluindu-ne cu Numele Său, ca să ne recunoască că
suntem al Lui, se cade să ne oprim astăzi puţin asupra
acestui Nume şi asupra însemnătăţii celei mari pe care o are

el pentru viaţa noastră creştină.
Mare este numele Mântuitorului nostru! „Nume mai
presus de tot numele" (s.n.) (Filipeni 2, 11) zice Apostolul
Pavel; nume dumnezeiesc adus de înger, Soare al dreptăţii,
care străluceşte mai mult decât mii de sori; mir vărsat, după
cuvântul proorocesc, care umple de bună mireasmă toate;
nume minunat şi veselitor, care a adus bucurie în cer şi pe
pământ, pe care îngerii îl laudă neîncetat.
Numele Domnului este nume mântuitor, căci nu există
nici un alt nume dat oamenilor în cer şi pe pământ, întru
care să ne putem mântui (Faptele Apostolilor 4, 12). In
Hristos ne îmbrăcăm la botez, cu El ne împărtăşim la Sfânta
Euharistie, El ne iartă păcatele în sfânta taină a pocăinţei, El
e doctorul suflete lor şi al trupurilor noastre; toată
mântuirea noastră în numele Lui se lucrează; nu există alt
nume în care să ne mântuim.
Dar mai presus de orice, numele Domnului este nunu
de putere. In numele Lui tot genunchiul se pleacă al celor i e
reşti, al celor pământeşti şi al celor dedesubt (Filipeni 2, 11).
Când Mântuitorul a trimis pe ucenici la propovăduire le-
a spus: „In numele Meu draci veţi scoate, în limbi noi veţi
grăi, veţi scăpa nevătămaţi de toată lucrarea cea rea, veţi
pune mâinile peste bolnavi şi se vor însănătoşi" (Marcu 16,
17-l8). Şi s-a întâmplat întocmai. Sfântul Apostol Petru
văzând un olog cerând milostenie i-a zis: Aur şi argint nu
am, dar îţi dau ce am: în numele lui Hristos, scoală-te! Şi,
îndată, ologul din naştere s-a ridicat, a început a merge şi a

proslăvi pe Dumnezeu. Sfinţii mucenici când erau chinuiţi
pentru dreapta credinţă, cu numele lui Hristos se însemnau
şi întăreau şi răbdau tăierea trupului, arderea focului şi
toate chinurile, murind cu sfântul nume pe buze. Marele
pustnic Ioan Scărarul ne spune: „Dacă vrei să baţi şi să
izgoneşti pe cel potrivnic, numai cu numele lui Hristos o
poţi face, căci nu există în cer şi pe pământ armă mai tare
ca acest Nume." Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu
rostea necontenit numele lui Hristos, iar când a fost dat şi
mâncat de lei, pe inima lui s-a găsit scris numele lui Iisus
Hristos. Cu acest Nume, sfinţii au izgonit pe draci, au
vindecat boalele şi toate neputinţele, toate tainele Bisericii
cu acest nume se săvârşesc, căci nu este ceva mai puternic
în cer şi pe pământ ca acest nume. Acesta-i numele
Mântuitorului cu care am fost pecetluiţi şi pe care noi îl
purtăm şi-l prăznuim.
însuşirile numelui de creştin. Noi ştim că numele cu care
numim lucrurile ne arată însuşirile lor, alcătuirea lor. Astfel,
când zicem apă, ne gândim îndată la stihia aceasta
curgătoare, care curăţă întinăciunea şi potoleşte setea;
când zicem foc, ne gândim la stihia care arde, încălzeşte şi
luminează; şi aşa mai departe cu toate lucrurile: numele ne
arată însuşirile lor. Din această pricină, noi nu le încurcăm,
nici nu le amestecăm vreodată, pentru că fiecare lucru se
deosebeşte de celălalt cu însuşirile şi cu numele ce-l poartă.
De aceea, dacă cineva ne-ar arăta o tinichea şi ar zice că-i
argint sau ne-ar da o bucată de alamă şi ar zice că-i aur,

dacă ar prezenta o bucată de sticlă drept diamant, pe acela
îl socotim înşelător şi mincinos, pentru că sub numele unui
lucru ne-a dat un altul de o calitate mai proastă,
schimbându-le numele şi amăgindu-ne cu asemănarea ce
există între ele.
Ceea ce se întâmplă cu lucrurile se potriveşte întocmai
şi când este vorba de oameni. Iată, noi ne numim creştini,
adică purtători ai numelui lui Hristos şi ucenici ai Lui. Este
foarte firesc ca viaţa, faptele noastre şi toată viaţa noastră
să se potrivească cu ceea ce spune numele pe care îl
purtăm. Şi ce spune acest nume?
Ne spune Mântuitorul nostru: „După aceasta vă vor cu-
noaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei dacă veţi avea
dragoste între voi." Mântuitorul nostru s-a tăiat astăzi
împrejur, facându-Se ascultător Legii ca să ne înveţe şi pe
noi să fim întru toate ascultători poruncilor Iui. Hristos S-a
smerit născându-Se în iesle şi în grajd, în lipsă şi sărăcie, ca
să ne înveţe şi pe noi smerenia, modestia şi simplitatea.
Când a primit numele, Hristos a suferit tăiere şi vărsare de
sânge, învăţându-ne că cei ce-I poartă numele trebuie să
rabde dureri şi necazuri şi să se împotrivească până la sânge
şi moarte răului şi păcatului.
Iată ce însemnează numele de creştin pe care îl purtăm:
- ascultare desăvârşită de Biserică: de poruncile iui
Hristos şi de mai marii noştri;
- smerenie adâncă, cu care însuşi Domnul Hristos S-a

îmbrăcat;
- răbdare în necazuri şi încercări, cu mare încredere
în Dumnezeu;
- împotrivire până la sânge faţă de păcat;

- dragoste fară margini faţă de Dumnezeu şi de
aproapele;
- credinţă neclătită.
Iată numai câteva din însuşirile numelui de creştin pe
care îl purtăm.
Dacă viaţa noastră, faptele noastre se potrivesc cu acest
nume, atunci suntem creştini cu adevărat, dar dacă
însuşirile vieţii noastre nu se potrivesc cu numele ce-I
purtăm, atunci arătăm cositor şi zicem că-i argint, avem un
vas de sticlă şi zicem că-i de diamant; purtăm adică un
nume fals, ascundem păcate şi ticăloşii sub un nume mare,
sub sfântul Nume al lui
Hristos; suntem nişte mincinoşi şi altul este numele
care ni se potriveşte, acela cu care Mântuitorul mustră pe
farisei: făţarnici şi morminte văruite!
III. La început de an nou. Suntem la începutul unui an
nou. De obicei, omul înţelept, la încheierea unui soroc de
vreme, se uită în urmă şi-şi face socotelile timpului trecut:
face bilanţul pierderilor şi câştigului şi ia învăţăminte
pentru anul ce a început. Aşa trebuie să facă tot creştinul la
acest început de an nou.
în loc de petreceri necreştineşti şi ospeţe şi beţii, este

cuviincios şi datorie să ne facem bilanţul creştinesc al anului
ce a trecut, ca să vedem în ce măsură ne-am ostenit să
corespundem cu numele ce-l purtăm; să ne întristăm pentru
vremea pierdută în păcate şi să ne sârguim a răscumpăra
vremea, prin osteneală sporită pentru cele duhovniceşti.
Trebuie să recunoaştem cinstit că suntem păcătoşi, fară
dragoste între noi, ne duşmănim, suntem îngâmfaţi,
neascultători de Biserică, suntem înglodaţi în păcate
ruşinoase. Toate acestea şi multe altele ca acestea nu se
potrivesc cu numele de creştin. Trebuie s-o recunoaştem
cinstit şi să ne pară rău de acest lucru. Să ne întristăm, dar
să nu ne deznădăjduim. Pentru că Numele lui Hristos, cu
care suntem pecetluiţi, este un nume mare şi plin de
putere. Puternic să izgonească draci şi toate uneltirile lor;
puternic să vindece nu numai trupul, ci şi sufletul; puternic
să ne înnoiască pe noi cei stricaţi de păcat şi să ne facă
oameni duhovniceşti, creştini cu adevărat.
Ştiţi că viaţa călugărească este icoană a vieţii celei desă-
vârşite şi monahii se străduiesc să dobândească sfinţenie
îngerească chiar din această lume, fiind în trup pământesc.
Ştiţi oare care este puterea cu care izbutesc ei să facă acest
lucru? Nu cu postul, nu cu privegherea, nu cu sărăcia, nici cu
nevoinţa cea aspră şi cu răbdarea necazurilor. Dar cu ce? Cu
preasfântul Nume al lui Iisus Hristos!
Aşa cum un argintar încrustează o piatră preţioasă într-
o bucată de aur şi face o bijuterie; aşa au făcut marii Părinţi
ai rugăciunii au încrustat numele lui Hristos într-o rugăciune

-„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă pe mine păcătosul" -, şi purtând-o ca pe o bijuterie,
rostind-o adică necontenit, izbutesc ca şi cu un talisman
minunat să taie din rădăcină tot răul şi să izgonească toate
uneltirile drăceşti ce se ridică asupră-le. Metaniile, pe care
monahii Ie primesc la călugărie şi le poartă necontenit cu ei
sunt semnul acestei rugăciuni de putere cu care se
îngrădesc permanent. Ele se mai numesc şi sabia Duhului,
arătând prin numire puterea Sfântului Duh Care lucrează
prin această rugăciune şi Care înnoieşte din temelie
aşezarea lăuntrică a omului. Sfinţii, care au izbutit să
deprindă meşteşugul ei, s-au curăţit de toată întinăciunea şi
au devenit loc de sălăşluire a Sfântului Duh, strălucind ca
soarele, încă din trup pământesc fiind.
Să ne străduim şi noi, fraţi creştini, ca în anul ce a înce-
put să ne tăiem împrejur omul nostru cel dinlăuntru cu
această sabie a Duhului şi să ne arătăm vrednici de
preasfântul şi dumnezeiescul nume pe care îl purtăm.
Aceasta este şi urarea pe care v-o fac de Anul Nou: Să
ne ajute Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să
împlinim aceasta şi cu fapta, spre lauda şi răsplătirea
noastră şi spre slava preasfântului Său nume, în vecii
vecilor. Amin
Alt cuvânt la Anul Nou
Cu ziua de azi, am păşit pe pragul unui an nou. De ace-

ea, după datină, vă întâmpin cu urarea să ni-l dăruiască
Domnul la toţi îmbelşugat în fapte bune, cu sănătate şi
împlinire creştinească.
De obicei, oamenii aşteaptă sărbătorile ca să se bucure
de îndestulare trupească; creştinul însă le aşteaptă ca să se
îndestuleze duhovniceşte. Iată, şi noi ne-am ospătat din
belşug din cele trei zile ale Crăciunului, trei zile pline de
frumuseţe cerească şi bogăţie sufletească, iar azi şi mai
mult, avem trei sărbători într-o zi: tăierea împrejur a
Domnului Hristos, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare şi început
de an nou.
La opt zile după naştere, Domnul Hristos a primit po-
trivit Legii vechi, tăierea împrejur ca să ne scape de
greutatea Legii şi să ne înveţe tăierea împrejur cea
duhovnicească a minţii şi a inimii, cea curăţitoare de tot
păcatul. Acum vedem plinătatea smereniei Domnului, căci
la naştere a luat trupul nostru, iar acum ia asupra-Şi însăşi
trupul de păcat al nostru, ca să ne înveţe deplina smerenie,
cea curăţitoare de tot păcatul.
Tot astăzi prăznuim pe marele Vasile, unul din cei mai
mari ierarhi ai Bisericii şi stâlp al Ortodoxiei. Sfânta
Liturghie săvârşită astăzi, rânduielile după care se conduce
viaţa călugărească, multe rugăciuni şi adâncul de
teologhisire dreaptă sunt, împreună cu icoana desăvârşită a

vieţii sale, zestrea cea scumpă pe care a moştenit-o Biserica
de la marele Ierarh Vasile.
Eu însă îmi cer iertare, dacă nu mă opresc în cuvântul de
azi, nici la taina cea mare a tăierii împrejur a Domnului, nici
la icoana cea luminoasă a marelui Ierarh Vasile, ci vreau să
vă atrag luarea aminte asupra învăţăturii pe care Sfântul
Apostol Pavel ne-o dă în Epistola sa către Tit, pe care am
auzit-o astăzi şi care este o foarte bună regulă de vieţuire
creştinească.
„în veacul de acum aşa să umblăm: în cumpătare,
dreptate şi evlavie.", zice. Trei cuvinte simple, dar care
înmănunchează toate datoriile noastre creştineşti:
cumpătarea - către noi înşine; dreptatea - către aproapele;
şi evlavia - către Dumnezeu.
Iată o regulă de viaţă creştină simplă, pe care o putem
uşor ţine minte; o regulă cuprinzătoare pe care, mai ales
acum la început de an nou, este bine să ne-o reamintim şi
să ne-o luăm ca dreptar pentru anul care începe.
Cumpătarea de obicei o înţelegem mai ales la mâncare
şi băutură; a folosi adică cu dreaptă măsură cele necesare
pentru hrana trupească. Proverbul spune despre cumpătare
că este mama sănătăţii, arătându-ne cât de folositoare şi
necesară este cumpătarea pentru tot omul. Şi cine nu ştie
câte boli şi pagube ne aduce necumpătarea! Cel
necumpătat îşi este singur duşman, bagă în gură un
duşman, care îi va fura mintea şi-l va face asemenea, ba şi
mai prejos decât dobitoacele. Şi tot pro verbul zice că

lacomul îşi sapă singur groapa cu dinţii, arătând că lăcomia
este potrivnică însăşi vieţii. De aceea, cumpătarea este un
frâu împotriva celui mai mare duşman al mântuirii noastre,
al lăcomiei, din care se nasc toate relele.
Dar cumpătarea nu se opreşte numai la mâncare şi bău
tură, ci la toate trebuinţele şi pornirile noastre trupeşti.
Câte greşeli nu face omul din neînfrânarea poftelor!
Desfrânarea, iubirea de argint, mânia şi cele asemenea,
toate sunt din prici na necumpătării. Şi limba trebuie
stăpânită. Mare rău este i> limbă necumpătată! Nici o
cădere nu este aşa de gravă, zic Părinţii, precum este
căderea de pe limbă. Astfel cumpătarea este dreptarul care
pune rânduială de aur în toată viaţa noastră, i a pe toate să
le folosim, nu pentru împlinirea poftelor, ci după trebuinţă
şi spre slava lui Dumnezeu, precum zice Apostolul „Ori de
mâncaţi, ori de beţi, orice altceva faceţi, toate să le faceţi
spre slava lui Dumnezeu."
Dreptatea, cea de-a doua rânduială pe care ne-o ret o
mandă Apostolul astăzi, izvorăşte din temeiul credinţei
noasitr că toţi suntem fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte ceresc.
Fiii .sunt ascultători de părinţi; deci este drept a împlini
toate pomm il< Tatălui ceresc. In acest înţeles au fost
drepţii pomeniţi de Mân ta Scriptură: dreptul Simeon,
dreptul Iosif, drepţii Ioachim >l Ana. Dar dreptatea arată şi
legăturile dintre noi, dintre mine jl aproapele; dintre mine
şi ceilalţi oameni. Trebuie să mă port cu altul aşa cum
doresc ca şi el să se poarte cu mine. Cu *r măsură măsor, cu

aceea mi se va măsura. Dreptate înscmnca/J a respecta
bunul fiecăruia, a da fiecăruia ce se cuvine, a nu u*ir ce nu
se cuvine. Dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia!
este temelia bunei orânduiri sociale. Fără dreptate nu-i cu
pu tinţă buna convieţuire dintre oameni. Dacă nedreptatea
mic izvor de nenumărate rele, dreptatea este lege de
temelie a iun vieţuirii dintre oameni.
Evlavia îndeosebi este podoabă a vieţii creştine. Suni u
păgâni cumpătaţi şi drepţi, dar evlavios! sunt numai credim
tu şii în Dumnezeu, căci evlavia ne leagă de Dumnezeu. Dai
<p
este evlavia? înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu, a-L
iubi şi a-I sluji din toată puterea şi din tot sufletul. Iubirea
de Dumnezeu este cea mai mare poruncă, dar pentru a-L
iubi trebuie să-L şi cunoaştem. Cu cât îl cunoaştem mai
bine, îl şi iubim mai mult. Un creştin evlavios citeşte Sfintele
Scripturi, cunoaşte învăţătura cea dreaptă a Bisericii,
păzeşte poruncile, fuge de rătăciri şi superstiţii şi credinţe
păgâneşti. Un creştin evlavios ţine posturile şt sărbătorile
Bisericii, merge cu bucurie la sfinte slujbe, este pătruns de
credinţă şi plin de fapte bune. Evlavia este podoaba cea mai
de preţ a creştinului. De aceea zice şi sfântul Apostol Pavel:
„Evlavia este de folos întru toate şi în viaţa cea de acum şi
pentru cea viitoare" (1 Timotei 4, 7-8). Ea este podoaba cea
mai de preţ a creştinului, regulă sfântă pentru toată viaţa,
izvor de toată fapta bună. Cel evlavios este drept faţă de
semenii săi şi cumpătat în lucruri. Iată de ce Apostolul ne

îndeamnă astăzi, ca în veacul de acum, adică în toată viaţa
noastră, aşa să umblăm: în cumpătare, cu dreptate şi cu
evlavie.
Punându-ne înainte această regulă de viaţă, acum la în-
ceput de an nou, Sfânta Biserică, prin gura marelui Apostol
Pavel, ne îndeamnă să nu o uităm de-a lungul anului care a
început şi de-a lungul întregii noastre vieţi. La început de an
nou, când de obicei oamenii îşi fac socoteli şi planuri de
viitor, să luam şi noi această hotărâre, să statornicim în
viaţa noastră această regulă: să trăim de acum în
cumpătare, dreptate şi în evlavie. Străduindu-ne cu multă
râvnă, precum zice tot Apostolul, „în aşteptarea fericirii pe
care o nădăjduim, la venirea Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos", Căruia I se cuvine slava, cinstea şi
închinăciunea în vecii vecilor. Amin.
Cuvânt la Buna Vestire
Sărbătoarea Bunei Vestiri este sărbătoarea smereniei.

Această sărbătoare totdeauna cade în Postul Mare - vreme
de
pocăinţă şi de smerenie pentru toată suflarea
creştinească. Dar sărbătoarea ne pune înainte o şi mai
negrăită smerenie: negrăita şi adânca smerenie

dumnezeiască. Şi din întâlnirea celor două a răsărit bucurie
la toată lumea, precum cântă prăznuirea de astăzi.
Fusese omul plăsmuit de mâna lui Dumnezeu şi aşezat
în raiul desfătării, ca să se bucure şi să se împărtăşească de
vederea Luminii celei dumnezeieşti, să devină el însuşi
sfinţit şi îndumnezeit.
Cel ce căzuse însă prin înălţarea mândriei, diavolul, piz-
muind fericirea omului, l-a întinat cu acelaşi gând al trufiei
şi l-a aruncat în căderea cea amară, în trufia neascultării.
Căci păcatul strămoşului, înainte de a fi păcatul neascultării,
este păcatul mândriei.
Nu era alt leac pentru tămăduirea boalei celei din mân-
drie decât smerenia şi nici o putere omenească nu era în
stare să izbăvească neamul omenesc din acea cumplită
cădere. De aceea, la plinirea vremii, însuşi Fiul lui
Dumnezeu - taină străină şi preaslăvită - se smereşte, ia
chip de rob, ca pe cei robiţi să-i îndumnezeiască. Şi pentru
că prin femeie - strămoaşa Eva - venise căderea, se cuvenea
ca tot pe această cale, prin femeie, să fie plătită datoria. Şi
aşa, smerindu-Se Domnul a ales din toate neamurile o
fecioară smerită dintr-un smerit orăşel, Na-zaretul Iudeii, pe
Fecioara Măria, la care trimite pe arhanghel să-i vestească
sosirea vremii prezisă de proorocul Isaia: „Iată, Fecioara va
lua în pântece şi va naşte fiu, ce se va numi Ema-noil, adică
Dumnezeu cu noi." Se smereşte Făcătorul şi Stăpânul de
care ascultă toate; El care făcuse pe om cu demnitate
împărătească şi voie liberă, nu-i nesocoteşte voia nici când

este vorba să-l mântuiască, ci îi cere consimţământul său, îl
întreabă. Şi omenirea, prin glasul cel smerit al Fecioarei, dă
răspunsul cel mântuitor: „Iată roaba Domnului sunt, fie mie
după cuvântul Tău!"
O, de mii de ori fericită smerenie, care printr-un cuvânt
ai adus lumii izbăvirea de întristare, din blestem şi din
moarte.
De aceea, praznicul de astăzi este praznicul smereniei.
Al smereniei celei necuprinse a lui Dumnezeu, Care cere şi
aşteaptă aprobarea omului; a smereniei celei adânci a
Preacuratei Fecioare Măria, care până Ia sfârşitul vieţii ei
pământeşti a trăit viaţă smerită şi a iubit smerenia.
Dar aşa cum spune un Părinte al Bisericii: „Unde este
smerenie, acolo şi slava lui Dumnezeu străluceşte." De
aceea şi cea mai smerită decât toată făptura s-a învrednicit
a fi mai sfântă şi mai slăvită decât toată făptura, decât
Heruvimii şi Serafimii, decât tot neamul omenesc şi
îngeresc. Că s-a făcut sălaş al minunilor celor nemaiauzite şi
necuprinse de minte; să fie Maică şi Fecioară, să încapă pe
Cel ce nu-L încape tot universul şi să ţină în braţe pe Cel ce
ţine toată făptura numai cu voia, pe Făcătorul cerului şi al
pământului şi să intre în slava la care nici puterile îngereşti
nu îndrăznesc a cugeta.
De aceea Biserica minunându-se de atâta sfinţenie şi
slavă îi cântă cu uimire:
Bucură-te, slava cea mai presus de ceruri,
Bucură-te, că eşti mai sfântă decât sfinţii,

Bucură-te, ceea ce ai născut lumina cea neapusă
Bucură-te, palatul împăratului tuturor,
Bucură-te, sălaşul înţelepciunii lui Dumnezeu
Bucură-te, dezlegarea blestemului
Bucură-te, bucuria tuturor neamurilor.
Dar cea care s-a făcut locaş al sfinţirii îşi arată şi mai
mult smerenia prin dragostea ei cea nesfârşită faţă de
neamul omenesc, înălţimea la care a ridicat-o smerenia nu
numai că nu a îndepărtat-o, ci a apropiat-o şi mai mult de
noi, pentru care îşi cheltuieşte toată bogăţia darurilor sale.
De aceea numele ei nu cunoaşte hotare. A înconjurat tot
pământul şi l-a umplut cu bisericile închinate ei şi nu este
limbă creştină care să nu slăvească preasfântul ei nume,
mai scump decât tot numele. Căci ea este nădejdea celor
fără de nădejde şi nădejdea bunătăţilor celor veşnice,
dragoste care biruieşte toată dorirea, îndrăznirea celor
muritori către Dumnezeu. Biserica o numeşte Maică a
milostivirii, căci cine, alergând la ajutorul ei, nu a luat
grabnic ajutor şi bogăţie de daruri?; Grabnică ajutătoare, că
tuturor celor din primejdii şi din necazuri le ajută fără
întârziere; Maică a rugăciunii, căci necontenit îşi întinde
mâinile rugătoare către Fiul ei şi Dumnezeu mijlocind
pentru lume. Şi niciodată nu rămân neascultate rugăciunile
Maicii de către Fiul ei şi neîmplinite cererile celor ce aleargă
la ajutorul şi acoperământul ei.
Dacă Maica Domnului este Maica tuturor creştinilor, ea

este mai ales îndrumătoarea şi conducătoarea cinului
monahicesc.
Acest cin umilit şi smerit de slujitori ai lui Hristos şi-a
ales-o de conducătoare pentru multa ei smerenie. Acest cin,
care se leapădă de toate ale lumii pentru dragostea slujirii
lui Hristos, ca să se împărtăşească de vederea slavei Lui, şi-a
ales-o de conducătoare pentru slava ei cea neajunsă, ca una
care s-a ridicat la culmea celei mai înalte sfînţenii, pe care
nici o altă făptură nu a ajuns-o şi nu o va atinge vreodată.
Acest cin, care se roagă neîncetat pentru lume, s-a pus
sub comanda celei ce este Maică a rugăciunii, a celei ce
necurmat mijloceşte cu fierbinţi rugăciuni pentru toată
lumea.
Acest cin monahicesc, care se cheltuieşte din dragostea
slujirii de frate, nu putea să-şi aleagă alt comandant decât
pe Maica smereniei celei neajunse, a sfinţeniei celei
desăvârşite, a dragostei celei nemărginite şi a rugăciunii
celei neîncetate.
De aceea, sărbătoarea Bunei Vestiri, sărbătoarea
smereniei, este îndeosebi sărbătoarea cinului monahicesc.
Cum să cinstim după vrednicie, fraţi creştini, această zi
de prăznuire a Maicii lui Dumnezeu şi în ce chip să-i aducem
cuvenita mulţumire pentru toate binefacerile pe care ni le
dă nouă?
Să începem a înşira minunile sale, prin care necontenit

îşi revarsă mila sa asupra noastră? Dar sunt fară de număr
şi nu ne-ar ajunge vremea să le numărăm.
Să încercăm poate cuvânt de laudă pentru adânca ei
smerenie şi sfinţenia cea neajunsă? Dar aceasta s-ar
întoarce spre ruşinarea noastră, ca unii ce suntem plini de
păcate şi lipsiţi de toată smerenia. Mai bine să ne învăţăm
smerenia de la Maica smereniei. Să ne smerim toate
pornirile noastre păcătoase şi să alergăm noi, păcătoşii şi
smeriţii la mulţimea îndurărilor şi milostivirii sale. Şi nu
altceva să cerem, ci numai să se miiostivească spre noi
păcătoşii şi să ne ajute să ne trezim din amorţirea păcatului,
să ne curăţim de toată întinăciunea şi să agonisim sfânta
smerenie.
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu;
rugăciunile noastre nu le trece cu vederea ci ne izbăveşte
din nevoi. Ceea ce eşti una curată şi binecuvântată în veci.
Amin.
Cuvânt la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie)
„Aceluia I se cade să crească, iar mie să mă micşorez"

(Ioan 3, 30)
La 21 iunie este solstiţiul de vară, cumpăna vremii: de
acum ziua începe să se micşoreze, iar noaptea să crească.
îndată după solstiţiu, avem această mare prăznuire din ziua

de astăzi, naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Anul mai are
o astfel de cumpănă, solstiţiul de iarnă, la 21 decembrie.
Atunci este noaptea cea mai lungă de peste an, după care
încep să crească zilele şi să se mărească lumina. De
asemenea şi după solstiţiul de iarnă vine o şi mai mare
sărbătoare şi tot o naştere, şi anume Naşterea Domnului
Hristos. S-ar părea că între aceste două naşteri nu-i nici o
legătură, ci numai că Sfântul Ioan este mai mare decât
Domnul cu şase luni, în realitate însă, între aceste două
naşteri, care au loc îndată după solstiţii, este o tanică
legătură dumnezeiască.
Sfântul Ioan Botezătorul este cel mai mare reprezentant
al Vechiului Testament; cu el se încheie o etapă a omenirii.
Cu naşterea Domnului începe o lume nouă. Vechiul
Testament se sfârşeşte cu culmea cea mai înaltă la care s-a
putut ridica omul, cu cel mai mare dintre cei născuţi din
femei; Noul Testament începe cu adâncul cel mai de jos la
care s-a coborât Dumnezeu facându-Se om. Sfântul Ioan
Botezătorul, vorbind ucenicilor săi despre Domnul Hristos,
le spune: „Acestuia I se cade să crească, iar mie să mă
micşorez." Lucrul acesta este atât de însemnat, încât el a
fost înscris chiar şi în mersul vremii. La naşterea lui Hristos,
lumina începe să crească: „Acestuia I se cade să crească";
iar la naşterea Sfântului Ioan lumina începe să scadă: „iar
mie mi se cade să mă micşorez."
Dar lucrul acesta nu este adevărat numai în legătură cu

cele două naşteri de la solstiţii de care am pomenit, ci este
o lege pentru tot creştinul: în fiecare din noi, Hristos trebuie
să crească, iar omul să se micşoreze. Şi cum se face acest
lucru ne învaţă tocmai praznicul de astăzi.
în baia Sfântului Botez, tot creştinul se îmbracă cu Hris-
tos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi
îmbrăcat", aşa cântă Biserica la săvârşirea acestei sfinte
taine. De acum tot cel botezat trebuie să devină asemenea
cu Hristos. în fiinţa omului botezat s-a semănat sămânţa
omului celui nou, a Hristosului din noi. Ori, acest om trebuie
să se dezvolte, trebuie să crească până la măsura plinătăţii
lui Hristos, dar în acelaşi timp trebuie să scadă, să se
micşoreze mereu omul cel vechi: „El trebuie să crească, iar
eu să mă micşorez." Aceasta este calea desăvârşirii, a
sfinţeniei.
Dar cum creşte Hristos în noi? Mai bine să vedem cum
trebuie să mă micşorez eu, că este mai uşor de înţeles, căci
lucrul este acelaşi: dacă mă micşorez eu, apoi sigur creşte
Hristos; şi dimpotrivă, dacă cresc eu, se micşorează Hristos.
Nu se poate să cresc şi eu şi Hristos în acelaşi timp, cele
două creşteri sunt potrivnice una alteia. Aşadar, El creşte
numai dacă mă micşorez eu. Iar cum să mă micşorez eu, ne-
a arătat-o sfântul Ioan Botezătorul. Dar mai întâi să nu
uităm că omul este îndoit: trup şi suflet, amândouă deci
trebuie micşorate.
Trupul se micşorează prin post şi nevoinţă. Sfântul Ioan

a fost cel mai mare pustnic, se hrănea cu ierburi şi miere
sălbatică. Niciodată n-a pus în gură vin sau altă băutură
beţivă. De aceea şi naşterea celui mai mare postitor nu se
putea prăznui decât cu cumpătare şi post: naşterea
Sfântului Ioan totdeauna cade în postul Sfinţilor Apostoli. în
trup se sălăşluiesc pofte păcătoase: pofta trupească, pofta
de averi, lăcomia. Un trup bine hrănit, spun Sfinţii Părinţi,
este ca un porc pus la îngrăşat. De aceea punem trupul la
nevoinţe, la post şi privegheri, ca să-l micşorăm, ca să
micşorăm patimile din el şi să lăsăm loc pentru creşterea
omului duhovnicesc. Iată deci cât de însemnat este postul
pentru tot creştinul şi de ce trebuie să ţinem cu scumpătate
rânduiala postului. De aceea sfintele Canoane ale Bisericii
ne poruncesc cu străşnicie să ţinem rânduiala Sfântului
Post, fiindcă Iară această unealtă nu putem lucra ogorul cel
duhovnicesc al sufletului şi nu ne putem mântui.
Dar şi sufletul am zis că trebuie să se micşoreze. Or, pă-
catul cel mai mare, care umflă sufletul, este mândria,
păcatul cel mare de la început, zăvorul otrăvit din care curg
toate relele. Să ne uităm la Sfântul Ioan Botezătorul: n-a
fost om născut din femeie mai mare decât el, cel mai mare
decât toţi proorocii, prietenul lui Hristos şi cu toate acestea
zice: „Nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua de la
încălţămintea Lui", iar la Iordan se opreşte cu sfială:
„Doamne, Tu trebuie să mă botezi pe mine şi nu eu!"
Vedeţi, aceasta este smerenia, duşmanul de moarte al
mândriei; să fii plin de daruri, de vrednicii şi să te socoti mai

nevrednic decât toţi; aceasta este micşorarea sufletului.
De obicei, noi oamenii suntem plini de mândrie, ne so-
cotim mai buni decât semenii noştri. Cel evlavios se crede
mai evlavios decât ceilalţi şi se uită de sus la dânşii; tânărul
se crede mai frumos, cel isteţ mai priceput, cel bogat mai
vrednic; fiecare se crede mai bun, mai presus decât ceilalţi.
Aceasta este mândria, din care izvorăsc toate relele:
zavistiile, certurile, uciderile. Dimpotrivă, smerenia este
maica virtuţii, nu te lasă să te socoti mai bun decât
aproapele tău: niciodată să nu-l socoti mai prejos decât
tine, totdeauna să ai despre el o părere mai bună decât
despre tine.
Iată cele două unelte cu care putem micşora pe omul
cel vechi din noi, pentru ca să crească omul cel nou întru
Hristos: postul şi smerenia.
Cu aceste două cununi s-a împodobit cel mai mare
decât toţi cei născuţi din femei, sfântul Ioan Botezătorul, şi
cu ele
trebuie să se împodobească tot creştinul. Acestea
împreună, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, alcătuiesc
plinătatea tuturor virtuţilor. Ele micşorează pe omul de
păcat din noi şi ajută să crească omul cel duhovnicesc. Şi,
lucru minunat, cu cât ne micşorăm mai mult, cu atât ne
facem mai transparenţi, cu atât mai mult străluceşte Hristos
din noi, precum zice Apostolul, că nu mai trăiesc eu, ci
Hristos care este în mine.
Dacă Sfântul Ioan Botezătorul, cel sfinţit din pântecele
maicii sale, atât de mult a postit şi s-a smerit, cum trebuie
să fie smerenia şi nevoinţele şi postul nostru, a celor ce
suntem plini de păcate! De aceea, postul şi smerenia
trebuie să ne însoţească în toate zilele vieţii, pentru că ele
ne fac asemenea cu marele prooroc şi înaintemergător
Ioan; ba şi mai mult, ne fac asemenea cu Dumnezeu, Care
să ne învrednicească şi să ajute să ne înnoim şi noi
sufleteşte, cu rugăciunile sfântului şi marelui Său Prieten,
Ioan Botezătorul. Amin.
Cuvânt la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

(29 iunie)
Cu ce cununi de laudă vom încununa după vrednicie pe

marii apostoli ai lui Hristos, pe Petru şi pe Pavel? Pe aripile
cunoştinţei de Dumnezeu, mâinile Evangheliei darului,
râurile înţelepciunii, luminătorii lumii, trâmbiţele Teologiei;
pe tâlcu-itorii învăţăturii şi stricătorii înşelăciunii, pe săbiile
Duhului cele înfricoşate şi stâlpii Bisericii: pe Petru, piatra
credinţei, şi pe Pavel, ritorul Bisericii lui Hristos!
Aşa se minunează Sfânta Biserică astăzi punându-ne
înainte spre duhovnicească cinstire icoana marilor Apostoli
Petru şi Pavel, care ne-au adunat la această sfântă
prăznuire. Să ne închinăm cu multă evlavie înaintea lor şi să
ne învăţăm din pilda vieţii lor, care este chipul adevăratei
slujiri a lui Hristos.
Sfântul Apostol Petru a fost chemat de Domnul pe când
pescuia cu fratele său Andrei pe lacul Ghenizaretului.
„Veniţi după Mine, îi cheamă Domnul, şi vă voi face
vânători de oa-meni"(Matei 4, 20), şi cei doi fraţi, lăsând
mreaja şi luntrea, au mers îndată după El. Aşa îşi începe
Petru ucenicia în Hristos, hotărât, fară ezitare, cu toată
dăruirea. Cine ar mai face astăzi ca el? Să lase familie, casă,
rude, să părăsească totul fară şovăire şi să urmeze chemării
lui Hristos: „Veniţi după Mine!"
Odată, Mântuitorul, vrând să afle din gura ucenicilor ce
cred ei despre Dânsul, îi întreabă: „Voi cine credeţi că sunt
Eu?" Petru este cel dintâi, care răspunde hotărât: „Tu, eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu." Pentru care răspuns,
Domnul îl fericeşte zicând: „Fericit eşti, Simone, că nu trup
şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu cel din
ceruri. Şi-ţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi
zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16,
13-l9). Pentru hotărârea, dârzenia, sinceritatea şi dăruirea
sa, Mântuitorul îl împodobeşte cu acest titlu de cinste:
„Piatră a credinţei."
Iată pe Petru cerând să meargă pe ape: „Doamne, po-
runceşte-mi să vin la Tine pe apă", şi Petru merge pe apa
învolburată a Ghenizaretului ca pe uscat. In vremea spălării
picioarelor, la Cina cea de Taină, numai Petru se
împotriveşte învăţătorului, Care le spală picioarele: „Cum,
Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?" Şi tot el, plin de
râvnă întru apărarea Stăpânului taie cu sabia urechea slugii
arhiereului, în noaptea prinderii Domnului, în Ghetsimani.
După pogorârea Sfântului Duh, Petru este un neobosit
propovăduitor al Evangheliei. Iată pe pescarul cel neînvăţat,
pe meşteşugarul cel zelos şi hotărât vânând dintr-o singură
cuvântare trei mii de oameni; iată-l vindecând boalele şi
neputinţele nu numai cu cuvântul, ci şi cu umbra. Iată-l
întărind biserici şi cetăţi pe piatra credinţei, aducând la
Hristos nenumărate mulţimi, începând de Ia Ierusalim până
la Roma cea păgână, înfruntând şi ruşinând păgânâtatea şi
necredinţa. Nimic nu a fost în stare să-i înfrângă râvna şi
arderea duhului. Doar ucigaşul împărat Nero a stăvilit-o
prin răstignire. Dar şi în moarte s-a arătat dârz: „Să nu fiu
răstignit ca Domnul şi învăţătorul meu, nu sunt vrednic de
aşa cinste", şi a fost răstignit cu capul în jos.
„Iisus a înfipt crucea în pământul pe care I-a răscumpă-
rat; Petru o înrădăcinează în cer, privind răsturnat
împărăţia, ale cărei chei îi fusese încredinţate. Iisus atârnă
cu toată greutatea spre pământ, ca un rod pe ramură. Dar
Petru este răstignit mai jos, ca o ancoră deasupra adâncului.
Ancora vie a Bisericii, cea întărită pe mărturisirea lui"
(Claudel).
Petru, piatra credinţei! Pe această piatră s-a zidit
Biserica lui Hristos şi nici porţile iadului nu o vor birui.
Sfântul Apostol Pavel, numit Saul înainte de chemarea
la apostolat, a fost întru început un prigonitor al creştinilor.
îl vedem păzind hainele celor ce ucideau cu pietre pe
Sfântul Arhidiacon Ştefan, lângă zidurile Ierusalimului. Iar
mai apoi, el însuşi este cel ce suflă cu ameninţare şi ucidere
împotriva ucenicilor Domnului (Faptele Apostolilor 9, 1).
Dar a dobândit milă de la Hristos, pentru că nu din răutate,
ci din neştiinţă lucra astfel şi prin chemarea minunată de pe
drumul Damascului a fost ales spre slujire, ca să poarte
numele Domnului înaintea neamurilor celor păgâne
(Faptele Apostolilor 9, 15).
Iată-l pe Pavel în slujba lui Hristos! După ce s-a dăruit pe
sine cu totul lui Dumnezeu, I-a adus un şi mai mare dar:
popoare, continente, mări, lumea întreagă. Căci mergând
asupra ţărilor greceşti, în ţările barbare şi străbătând întreg
pământul, zbura ca un vultur, smulgând rădăcinile
păcatului, izgonind neştiinţa, ducând lumina adevărului. Ce
jertfa poate fi asemenea celei a lui Pavel, pe care el a jertfit-
o cu sabia Duhului Sfânt şi a adus-o lui Hristos pe altarul cel
mai înalt decât cerurile? Iată-l alergând neobosit în vestirea
Evangheliei, din Ierusalim în Asia Mică, de aici în Europa,
înfigând sabia Crucii în inima păgânismului, în Atena;
adunând ajutoare pentru cei lipsiţi, întemeind şi întărind
comunităţi creştine, cu cuvântul şi cu fapta şi cu scrisul. în
Asia fiind, scrie celor din Corint, mustrându-i pentru
păcatele lor, că „nedrepţii, desfrânaţii, beţivii şi lacomii n-
au împărtăşire cu Hristos." Din Corint trimite romanilor dar
duhovnicesc spre întărire învăţându-i că
„nu auzitorii, ci plinitorii Legii se vor mântui." Din
temniţele Romei scrie celor din Asia, efesenilor, filipenilor şi
colosenilor, întărindu-i în Evanghelie. Străbate Asia, Europa
şi ajunge până în Spania propovăduind pe Hristos cel
răstignit, iar în cele din urmă, după grele necazuri şi
temniţă, îşi sfârşeşte viaţa muceniceşte, tăindu-i-se capul cu
sabia.
O, minunată alergare la Hristos! Mii şi zeci de mii de ki-
lometri în necazuri, boală, oboseală, bătăi şi primejdii de tot
felul, fără să-i ostenească picioarele, fără să i se înmoaie
limba de vestirea Evangheliei! „Oare cine mă va despărţi de
dragostea lui Hristos?" O minunată roadă a dragostei celei
desăvârşite! Pentru că în mai puţin de 30 de ani a putut să
aducă la Adevăr pe greci, pe sciţi, pe romani, din dragostea
de Hristos şi de fraţii pentru care ar fi voit să fie anatema!
O, minunată dragoste, care a făcut pe Pavel să se facă
tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească!
Pavel, ritorul cel iscusit al Bisericii şi cântăreţul cel su-
blim al dragostei: „De aş grăi în limbi omeneşti şi îngereşti,
iar dragoste nu am, m-am făcut aramă sunătoare şi chimval
răsunător. De aş avea darul proorociei, de aş şti toate
tainele, de aş avea toate cunoştinţele şi de aş avea toată
credinţa încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu
sunt. Şi de mi-aş împărţi toată avuţia şi de mi-aş da şi trupul
să mi-l ardă, fără dragoste la nimic nu-mi foloseşte" (1
Corinteni, 13).
Aceştia sunt, iubiţi credincioşi, luceferii pe care îi prăz-
nuieşte astăzi creştinătatea, pe care Mântuitorul i-a
încununat cu negrăită slavă, iar Biserica în cântări de laudă
îi fericeşte zicând: Bucură-te Petre Apostole, Piatra
Credinţei! Bucurate Pavele Apostole, Ritore al Bisericii!
Prăznuind cu cântări de laude pe mai marii Apostolilor,
Biserica ne pune înainte icoana adevăratei slujiri a lui
Hristos. Pentru că viaţa creştină aceasta este viaţă în
Hristos, slujire apostolească. Dar sfinţii apostoli nu au ajuns
dintr-o dată la această înălţime, ci au pornit din condiţii
mult asemănătoare cu ale noastre. Petru era un simplu
pescar pe lacul Galileii, iar Pavel împletitor de corturi şi pe
deasupra slab trupeşte şi bolnăvicios.
Apoi nu au fost scutiţi de păcate şi de grele căderi.
Petru, ucenic apropiat al Domnului, martor al atâtor minuni
şi văzător al slavei dumnezeieşti pe muntele Taborului, de
trei ori s-a lepădat de Domnul şi învăţătorul, în vremea
patimilor: „Nu-L cunosc, nu-L ştiu!" Dar Pavel? Cu ce pornire
şi vifor prigonea pe creştini? însuşi Domnul îl mustră pe
drumul Damascului: „Saule, de ce Mă prigoneşti?"
Ca şi noi, s-au împărtăşit de aceleaşi daruri. Pentru că
acelaşi Duh Sfânt, Care S-a pogorât peste Apostoli la
Cincize-cime, îl primim şi noi prin sfintele taine ale
Botezului şi Mirungerii. „Oare nu ştiţi, că sunteţi temple ale
Duhului Sfânt?" ne întreabă Sfântul Apostol Pavel.
Dacă prin aceste trăsături Apostolii nu se deosebesc
prea mult de noi, apoi prin altele cât de departe suntem noi
de dânşii! Au căzut, s-au rătăcit, dar odată ce au regăsit pe
Hristos, nimic nu i-a mai putut despărţi cu dragostea de
Dânsul. „La cine să ne ducem, Doamne", răspunde Petru,
când unii dintre ucenici începuseră să părăsească pe
învăţătorul, „pentru că numai Tu ai cuvintele vieţii veşnice
şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul lui
Dumnezeu celui viu." Iar Pavel mărturiseşte cu tărie: „Cine
ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazul sau
strâmtorarea sau prigoana, sau sabia, sau foametea, sau
golătatea? Nu! Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici cele
de acum, nici cele viitoare, nimeni, dar absolut nimeni nu va
putea să ne despartă de dragostea lui Hristos" (Romani 8,
35).
Dar dragostea de Hristos însemnează trăire cu El, păti-
mire cu Ei, răstignire împreună cu El. Dacă zicem altfel, ni se
împotriveşte Pavel, care aşa a slujit: „în osteneli mai mult,
în bătăi peste măsură, în temniţă mai mult, la moarte
adeseori, bătut cu toiege şi cu pietre, în primejdii pe mare şi
pe uscat; osteneli, trudă, în privegheri de multe ori, în
foame şi sete, în frig şi golătate" (2 Corinteni 12). Şi asta nu
numai o vreme, ci toată viaţa. Aşa au urmat pe Hristos
Sfinţii Apostoli, aşa şi creştinii de după ei şi de totdeauna.
Viaţa monahicească şi pentru o pricină ca aceasta este o
viaţă aspră şi cu nevoinţe, ca măcar prin puţine suferinţe
monahul să se asemene cu Hristos. De aceea, monahul se
leapădă de avuţii şi trăieşte în sărăcie, ca să fie asemenea
cu Cel ce a sărăcit pentru noi; se leapădă de voia sa, ca să
fie ascultător Celui ce a fost ascultător până la moarte
Tatălui Ceresc; îşi chinuieşte trupul prin post, prin deasa
plecare a genunchilor, prin lacrimi şi privegheri, pentru ca
măcar aşa să simtă cât de puţin durerile răstignirii. Da, ca să
slujeşti lui Hristos, sa să fii ucenic al Lui, trebuie să fii mistuit
de dragostea Lui, trebuie să suferi şi să te răstigneşti
împreună cu El; să-ţi răstigneşti toate patimile şi
stricăciunile din tine. Aşa au slujit Apostolii şi toţi sfinţii, pe
care Biserica ni-i pune înainte, pildă de urmat.
„Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos",
ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel astăzi, iar Hristos ne
cheamă azi şi de-a pururea ca şi pe Petru: „Veniţi după
Mine şi Eu vă voi odihni pe voi, că jugul Meu este bun şi
sarcina Mea uşoară." Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne
încurajează zicând că dacă avem râvna pentru virtute, nimic
nu ne poate împiedica să fim asemenea cu Pavel. Nu numai
harul a făcut din el ceea ce a fost, ci şi dragostea lui, râvna
lui întru slujirea lui Hristos şi întru purtarea Crucii. De aceea
şi noi, uitându-ne la pilda marilor Apostoli, să zicem
împreună cu Ei: Cine oare ne va despărţi de dragostea lui
Hristos? Iar de suntem ai lui Hristos, apoi să ne răstignim
împreună cu trupul şi patimile şi poftele lui. Ca să ne facem
vrednici ucenici ai lui Hristos, cu rugăciunile Sfinţilor şi
Marilor Apostoli Petru şi Pavel, pe care îi prăznuim astăzi.
Amin.
Alt cuvânt la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
Dacă frumuseţile firii, acum în miez de vară, ne încântă

privirea şi ne bucură inima cu bună podoabă şi mireasma
florilor,
apoi cu mult mai mult ne umplem de bucurie sufletele
când contemplăm frumuseţile duhovniceşti şi cereşti ale
sfinţilor.
Iată, ceata cuvioşilor străluceşte cu frumuseţea
smereniei şi a curăţiei; ceata mucenicilor se împodobeşte cu
trofeele luptelor împotriva păgânătăţii şi cu hlamida cea
înroşită cu sângele vărsat pentru Hristos; ceata ierarhilor
străluceşte cu podoaba sfinţeniei şi cu bogăţia
dumnezeieştilor daruri; iar mai presus decât toţi se află
ceata Apostolilor, ai ucenicilor celor iubiţi ai Mântuitorului,
care au vestit în toată lumea Sfânta Evanghelie, având în
frunte pe sorii cei cereşti, pe marii apostoli Petru şi Pavel,
pe care îi prăznuim astăzi.
Să ne desfatăm şi noi duhovniceşte, iubiţi creştini, con-
templând această dumnezeiască privelişte, chipul marilor
Apostoli, Petru şi Pavel.
Cine nu-i cunoaşte? Să privim sfânta lor icoană de pe
iconostas, pe care o sărutăm cu evlavie: Petru are în mâini
cheile, iar Pavel se sprijină în sabie, ca într-un toiag. V-aţi în-
trebat oare de ce Petru ţine chei în mână iar Pavel sabie?
Pentru că nici Petru nu a fost chivernisitor de cele materiale
şi nici Pavel nu a fost ostaş şi nu a purtat sabie. In aceste
semne, Biserica a ascuns toată taina marilor apostoli şi
asupra tâlcului ei mă voi opri în cuvântul de astăzi.
Petru — piatra credinţei! Ştim din Sfânta Evanghelie că,
la începutul propovăduirii Sale, Mântuitorul Şi-a ales
doisprezece ucenici, care aveau să stea nedespărţiţi de
învăţătorul, să-l asculte învăţătura şi să fie martori ai
faptelor şi minunilor Sale, pe care apoi să le vestească până
la marginile lumii.
Petru era cel mai vârstnic dintre cei doisprezece şi de
aceea se bucura de cinstea cuvenită anilor săi. Era de neam
sărac, dintre pescarii de pe lacul Ghenizaretului, din
orăşelul Betsaida. Auzise de la fratele său Andrei despre
minunatul tânăr din Nazaret, pe care Ioan proorocul îl
arătase mulţimilor de lângă Iordan: „Iată Mielul lui
Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii." într-una din zile, pe
când se afla cu fratele său la pescuit, se apropie de dânşii
învăţătorul şi le zice: „Veniţi după Mine şi vă voi face
pescari de oameni!" (Matei 4, 20). Şi Petru a lăsat totul şi a
ascultat de chemarea Domnului. Inima Iui i s-a aprins de
nesfârşita dragoste şi a devenit ucenicul plin de râvnă al
Domnului, în care credea din toată inima că este Mesia cel
prezis de prooroci.
Pentru credinţa lui cea tare şi aprinsă, Mântuitorul
alege pe Petru împreună cu Ioan şi Iacov şi le încredinţează
mari taine. Numai Petru, Iacov şi Ioan au văzut pe Tabor
schimbarea cea plină de strălucire a feţei Domnului, numai
ei au fost de faţă când Domnul a înviat pe fiica lui Iair şi tot
numai aceştia trei au fost martori, în grădina Ghetsimani, la
rugăciunea cea cu lacrimi şi sânge a Domnului Hristos. De
aceea, când învăţătorul întreabă pe ucenici: „Cine zic
oamenii că sunt Eu... Voi cine ziceţi că sunt?", Petru o ia
înainte şi răspunde în numele tuturor: „Tu eşti Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu celui Viu" (Matei 16, 13-l6). Pentru care
s-a şi învrednicit de acea dumnezeiască făgăduinţă: „Fericit
eşti Simone, fiul lui Iona... Adevărul îţi zic că pe această
piatră, adică pe credinţa ta, voi zidi Biserica Mea şi nici
porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18).
Petru - piatră a credinţei! Aşa I-a numit Hristos şi toată
Creştinătatea. Pentru că el este cel ce pune piatra de
temelie a Bisericii creştine, la Pogorârea Sfântului Duh, când
prin pro-povăduirea sa au crezut în Hristos trei mii de
oameni. Apoi, neobosit aleargă din Palestina în Asia şi de
aici la Roma, îndeosebi în comunităţile evreieşti,
propovăduind cu putere pe Hristos, Piatra cea din capul
unghiului. Domnul, cunoscând de mai înainte această tărie
a credinţei lui Petru, a pus-o la temelia Bisericii, zicându-i:
„îţi voi da cheile împărăţiei Cerurilor şi tot ce vei lega pe
pământ, va fi legat şi în Ceruri, şi ce vei dezlega pe pământ,
va fi dezlegat şi în Ceruri" (Matei 16, 19). Prin aceasta,
Mântuitorul dă lui Petru şi Apostolilor şi prin ei tuturor
urmaşilor lor, slujitorilor Bisericii, cheile cerului, adică
credinţa cea adevărată, credinţa Apostolilor. Numai prin
această credinţă se pot deschide porţile împărăţiei Ceruri-
lor. Iată de ce poartă chei în mână Sfântul Apostol Petru.
Pavel, ostaşul cel neînfricat al Duhului, era din Asia Mi-
că, din Tarsul Ciliciei, rabin învăţat şi la început se numea
Saul. Tânăr fiind, îl vedem păzind hainele celor ce omorau
cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Ştefan. Fiind aprins de râvnă
pentru credinţa iudaică, Saul primeşte împuternicire de la
mai marii templului din Ierusalim să urmărească pe creştinii
refugiaţi în Damasc din pricina prigoanei iudeilor. De ce să-i
urmărească? Hristos fusese răstignit şi îngropat şi mai marii
iudeilor credeau că au scăpat de Dânsul. Dar învierea le
stricase toate planurile. Ei totuşi răspândiseră în popor
vestea că ucenicii furaseră trupul Iui Iisus (Matei 28, 13).
Dar ce făcuseră ei cu acest trup? Dacă putea fi găsit undeva,
atunci toată învăţătura lui Hristos se spulbera în patru
vânturi. De aceea, Saul, „suflând cu ameninţare şi cu
ucidere împotriva ucenicilor Domnului" (Faptele Apostolilor
9, 1), merge la Damasc, unde fugiseră creştinii din Ierusalim,
convins că prin cazne va putea da de urma trupului lui Iisus.
Ştim ce s-a petrecut pe cale. Mântuitorul i se arată în
lumină orbitoare şi îl mustră: „Saule, Saule, de ce Mă
urmăreşti?" (Faptele Apostolilor 4). Saul cade jos, îşi pierde
vederea, pe care şi-o va recăpăta în Damasc, prin Anania,
ucenicul Domnului.
După această întâmplare, Saul devine Pavel,
neînfricatul apostol şi propovăduitor al lui Hristos. Găsise cu
adevărat pe Hristos, dar nu pe Cel mort, ci pe Cel înviat,
Care l-a înviat şi pe dânsul din rătăcirea neştiinţei şi l-a ales
vas de slujire, apostol al neamurilor, trimiţându-l să
vestească Evanghelia la neamurile păgâne.
De acum înainte, Pavel, plin de Duhul Sfânt, cu sabia
cuvântului său taie din rădăcină învăţătura cea mincinoasă
a păgânilor. Din Ierusalim şi până în Spania aleargă
neobosit vestind Evanghelia şi întemeind biserici creştine în
Asia, în Grecia, în Roma. Toată lumea păgână s-a
cutremurat de sabia cuvântului lui Pavel. Ostenelile şi
necazurile prin care a trecut sunt de neînchipuit, precum el
însuşi ne-o spune: „în osteneli, în bătăi peste măsură, în
temniţă adesea, de mai multe ori aproape de moarte, în
primejdii din partea tâlharilor, în pri mejdii din partea celor
de un neam, în primejdii din partea păgânilor; în foame, în
frig, în post şi golătate" (2 Corinteni 11, 23). Pe toate însă
le-a biruit ca un ostaş neînfrânt şi care nu se teme de nici un
duşman, învăţându-ne şi pe noi că aşa trebuie să slujim lui
Hristos: cu vitejie şi totdeauna gata de luptă. De aceea şi
sfârşitul i-a fost ostăşeşte, de sabie, pe câmpul de luptă, în
aceeaşi zi de 29 iunie, în care Petru murea răstignit cu capul
în jos.
Iată, deci, de ce Pavel poartă sabie. Cu sabia cuvântului
său el a dat lovitura de moarte păgânismului şi apoi cu
însăşi pilda vieţii sale ne-a învăţat că viaţa creştină este
viaţă de necontenită luptă cu păcatul.
Viaţa şi învăţăturile marilor apostoli Petru şi Pavel sunt
izvoare nesecate de învăţătură şi putere dumnezeiască.
Faptele Apostolilor, cele 14 epistole ale lui Pavel şi cele
două ale lui Petru, după două mii de ani de viaţă creştină
sunt tot aşa de hrănitoare de suflet ca şi Ia început şi
omenirea nu Ie-a adâncit îndeajuns înţelesul. Le auzim la
fiecare Sfântă Liturghie în biserică, sunt hrana zilnică a
creştinilor evlavioşi şi a teologilor celor adevăraţi şi izvorul
harului se revarsă din ele tot mai cu îmbelşugare. Să le
auzim şi noi.
„Fraţilor, ne îndeamnă Sfinţii Apostoli, nu fiţi nepăsători
de mântuire, fiindcă avem un primejdios duşman, care nu
stă o clipă; sunt duhurile răutăţii cele din văzduh, care ne
dau târcoale ca leii, căutând pe cine să înghită. Ci voi
întrarmaţi-vă cu toată armătura Duhului şi fiţi necontenit
gata de luptă. Luaţi toate armele lui Dumnezeu: încingeţi-vă
cu adevărul, luaţi pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia
Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6). Dar
nu vă luptaţi oricum, la întâmplare, ci numai după legile
sfintei Evanghelii; fiindcă numai cine se luptă după lege,
acela se încununează. Iar voi luptaţi în aşa fel, ca toţi să
luaţi cunună.
„Fraţilor", ne porunceşte marele Pavel, „nu staţi în
trândăvie şi nelucrare; cine nu lucrează, nici să nu mănânce.
Şi rugaţi-vă neîncetat. Rugaţi-vă cu mintea, dar rugaţi-vă şi
cu inima şi nu spuneţi multe cuvinte, că sunt mai primite
cinci cuvinte cu înţeles, decât mii de cuvinte spuse cu
împrăştiere."
„Fraţilor, oare nu ştiţi că sunteţi temple ale Duhului
Sfânt şi mădulare ale lui Hristos? Cum dar să faceţi din
mădularele lui Hristos mădulare ale curviei? Să ştiţi că nici
curvarii, nici preacurvarii, nici beţivii, nici cei ce trăiesc în
vrajbă, certuri, zavistie şi ucideri, nu vor moşteni împărăţia
Cerurilor."
„Dar mai presus de toate, fraţilor, să aveţi dragoste
între voi. Mare-i credinţa, mare-i nădejdea; mari sunt
milostenia şi postul, dar mai mare decât toate este
dragostea. De-ai avea credinţă încât să muţi şi munţii, rară
dragoste nu eşti nimic; de ţi-ai da toată averea la săraci şi
trupul de ţi-ai arde, fară dragoste la nimic nu-ţi foloseşte.
Dragostea-i mai mare decât toate, dragostea nu cade
niciodată."
Iată numai câteva pietre scumpe din comoara cea de
mult preţ a învăţăturilor celor doi mari apostoli, pe care au
primit-o de la Domnul Hristos împreună cu cheile împărăţiei
Cerurilor. Numai cine trăieşte viaţă întărită pe această
învăţătură, numai cine mărturiseşte această învăţătură
apostolică, numai aceluia i se deschide împărăţia. Să ne
pătrundem bine de acest adevăr, fraţilor, mai ales astăzi
când au apărut mulţime de apostoli mincinoşi, sectanţi de
toate felurile. Uitaţi-vă bine la ei. Toţi s-au rupt de la
Biserica întemeiată pe credinţa Sfinţilor Apostoli. Nu vă
luaţi, deci, după ei, că nu au cheile împărăţiei şi nu vă pot
deschide uşa mântuirii. Ci văzându-i, să zicem şi noi ca
Petru: „Doamne, cum să ne ducem în altă parte? Numai Tu
ai cuvintele vieţii veşnice!" Astfel întăriţi pe piatra credinţei
celei adevărate, să avem mereu înainte pilda Sfinţilor
Apostoli. Viaţa în Hristos este luptă necontenită cu răul din
lume, cu duhurile nevăzute ale răutăţii. Nu-i de-ajuns
credinţa noastră să fie dreaptă, ci trebuie să fie şi tare,
lucrătoare.
Dacă vom duce la bun sfârşit această luptă şi vom sta
neclintiţi pe piatra credinţei, vom putea spune şi noi la
urmă cu Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună am săvârşit,
credinţa am păzit", plini de nădejde că şi nouă ni se vor
deschide uşile împărăţiei Cereşti, cu rugăciunile marilor
apostoli Petru şi Pavel. Amin.
Cuvânt la Sfântul Mare Proroc Ilie (20 iulie)
Seceta nemiloasă care bântuie unele părţi ale Ţării ne

duce cu mintea la seceta grozavă cu care a pedepsit lumea
cu nouă sute de ani înainte de Hristos marele prooroc Ilie,
pe care îl prăznuim astăzi. Proorocul Ilie văzând necredinţa
şi îndărătnicia iudeilor, a cerut lui Dumnezeu voie ca să-i
pedepsească. „Dă-mi-i pe mâna mea, Doamne", a zis el, „şi
mă jur Ţie să nu dai ploaie decât când voi socoti eu că i-ai
pedepsit destul!" Şi nu a plouat trei ani şi jumătate.
Nu are oare şi astăzi proorocul pricină să încuie cerul şi
să ne pedepsească cu secetă ca şi atunci pe necredincioşii
iudei? Ba are, încă şi mai multă. Pentru că dacă atunci, în
Legea Vechiului Testament, aşa de urâtă lui Dumnezeu era
închinarea la idoli, cu atât mai mult îi este acum în legea
darului, când Hristos Dumnezeu ne-a descoperit lămurit tot
adevărul! Dar, va zice cineva, astăzi mai sunt oare
închinători de idoli? O să vă încredinţez de aceasta cu o
singură pildă. Astăzi, când Biserica ne cheamă să prăznuim
pe marele prooroc Ilie, când judeţul nostru îl prăznuieşte în
chip deosebit ca pe un patron şi ocrotitor al acestei părţi de
ţară, ce fac creştinii noştri? în loc să-i aducă cu multă râvnă
cinste şi slavă, ca ocrotitorului lor, au lăsat bisericile goale,
încât, spre ruşinea noastră, am auzit că unii preoţi nici
Liturghie nu săvârşesc la biserica satului, şi au plecat la
bâlci, la iarmaroc ca să aducă jertfa idolilor, să petreacă cu
beţii şi cântece, cu scamatorii şi desfrânări, aşa cum făceau
păgânii în vremea lui Ilie, când aduceau jertfe idolilor, lui
Baal şi Astartei.
Ci noi, pe care bucuria prăznuirii ne-a adunat aici în
Casa Domnului, să ne bucurăm şi să ne desfătăm
duhovniceşte întru pomenirea marelui prooroc Ilie, pe care
Biserica îl numeşte înger în trup, temeiul proorocilor şi al
doilea mergător înainte.
Citim în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament că
Dumnezeu adesea a ales prooroci — bărbaţi plini de râvnă
pentru slujirea Lui -, ca să mustre păgânătatea şi greşelile
poporului şi să-i vestească pedeapsa pentru păcatele
săvârşite şi să-l îndemne să părăsească rătăcirea şi să se
întoarcă la calea cea dreaptă. Cunoaştem astfel mulţi şi
mari prooroci, dar pe toţi îi întrece marele Ilie, prin viaţa sa
îngerească şi râvna cu care a slujit Domnului şi a mustrat
păcatul.
Ca să poată sluji şi mai deplin lui Dumnezeu, proorocul
a dus viaţă singuratică, pustnicească, în peşterile munţilor,
în nevoinţă şi în rugăciune. Când regele Ahab şi regina
Izabela şi poporul s-a abătut de la adevăratul Dumnezeu la
închinarea de idoli, el i-a mustrat cu mare asprime: „Până
când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?" Apoi a ucis
pe cei 450 de popi ai idolilor şi i-a pedepsit cu secetă
grozavă timp de trei ani şi jumătate. Retras în pustia
Iordanului, la pârâul Horat, proorocul a fost hrănit cu
rânduială dumnezeiască de un corb; iar la muntele Horeb, s-
a învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu, iar la urmă a fost
răpit în car de foc cu trupul spre cer. Deşi om şi cu trup
pământesc, Ilie a trăit viaţă îngerească, ca un fără dc trup,
slujind lui Dumnezeu cu râvna cu care numai îngerii slujesc.
De aceea a şi fost răpit la cer cu trupul, ca să fie împreună
cu îngerii, cu care s-a asemănat încă pe pământ fiind şi de
aceea Biserica îl laudă zicând: „Bucură-te, Ilie, cel ce ai fost
înger în trup!"
Dar trupul şi sângele nu pot moşteni împărăţia Ceruri
lor, fiindcă sunt stricăcioase şi muritoare.
De aceea şi proorocul Ilie, care s-a suit Ia cer cu trupul,
fără a trece prin moarte, trebuie să vină iarăşi pe pământ,
ca să plătească obştescul tribut al morţii. De aceea, când
Mântuitorul a întrebat pe ucenici: „Cine-mi zic oamenii că
sunt'V Apostolii au răspuns: „Unii zic că Ilie sau unul din
prooroci."
Tradiţia creştină a fost totdeauna credincioasă Sfântului
Ioan Evanghelistul, care spune în Apocalipsă că venirea cea
din urmă a Domnului va fi precedată de propovăduirea
proorocilor Ilie şi Enoh. Două sunt venirile Domnului Hristos
la oameni şi înaintea amândoura sunt rânduiţi înainte
vestitori, mari prooroci: Sfântul Ioan Botezătorul şi
înaîntemergătorul, care a vestit întruparea cea smerită a
Domnului din Preacurata Fecioară Măria şi Proorocul Ilie,
care va vesti cea de-a doua venire, venirea cea cu slavă
dinaintea înfricoşatei Judecăţi a lui Hristos. De aceea şi
Sfânta Biserică îl numeşte: Ilie slăvitul, al doilea mergător
înainte al venirii lui Hristos!"
Ne minunăm de darurile cele mari de care s-a învredni-
cit marele Ilie, dar ne minunăm şi de viaţa sa îngerească şi
plină de râvnă pentru slava lui Dumnezeu, pe care le găsim
pe larg spuse în Cărţile Regilor (a 11l-a şi a IV-a) din Vechiul
Testament. Iar când ne uităm la viaţa noastră, vedem cât de
mult ni se potriveşte şi nouă mustrarea sa: „până când veţi
şchiopăta de amândouă picioarele?" Dacă Hristos este
Dumnezeu, de ce nu împliniţi poruncile Lui? „De ce ziceţi
Doamne, Doamne şi poruncile Mele nu le faceţi?", ne
mustră însuşi Domnul. Căci dacă nu ne închinăm la idoli ca
păgânii din vremea lui Ilie, avem şi noi idolii noştri, nu făcuţi
din piatră sau de metal, dar mai răi decât aceia. Oare când
ne grîjim numai de trup şi pentru dânsul călcăm rânduielile
Bisericii, n-am făcut un idol din trup? Oare când trăim în
certuri, vrajbă şi ură, aceasta nu este închinare de idoli? Şi
când suntem iubitori de materie, nemilostivi, desfrânaţi, nu
suntem închinători de idoli? Cu adevărat aceştia sunt idolii
noştri: grija numai de trup, patimile trupeşti, ambiţiile, ura
şi toate păcatele pe care le facem şi ne cheltuim în ele
ostenelile noastre.
Ca să ne putem însă urca la cer, trebuie să ne uităm la
viaţa marelui Prooroc Ilie. Să ne aprindem de râvnă pentru
slujirea lui Dumnezeu; să dărâmăm toţi idolii păcatelor şi să
ucidem pe toţi preoţii lui Baal, adică toate pornirile
păcătoase din sufletul nostru şi apoi să ne urcăm în căruţa
cea de foc a faptelor celor bune cu care s-a împodobit şi Ilie:
curăţia, înfrânarea, dragoste de Dumnezeu şi de aproapele
şi rugăciune neîncetată. Acestea să ne învăţăm din pilda
prăznuirii de azi a sfântului şi marelui Prooroc Ilie şi
cinstindu-I cu cântări de laude să-l rugăm să reverse şi
asupra noastră din bogăţia darurilor sale. Căci precum
spune troparul sărbătorii: „Ilie slăvitul, cel ce a trimis din
cer lui Elisei dar, boalele goneşte şi izvorăşte tămăduiri
tuturor celor ce-l iubesc pe dânsul." De care şi noi să ne
învrednicim cu rugăciunile şi ajutorul marelui Prooroc.
Amin.
Cuvânt la Adormirea Maicii Domnului (15 august)
„Bucură-te Cea plină de dar, care, întru adormirea Ta,

nu ne laşi pe noi."
Toate praznicele sfinţilor sunt pline de bucurie creşti-
nească, dar praznicele Maicii Domnului sunt cu mult mai
mult, fiindcă ea este Maica noastră a tuturora, mai sfântă
decât toţi Sfinţii şi mai cinstită decât Heruvimii şi Serafimii.
Ne bucurăm la sfânta ei naştere, pentru că s-a născut
bucuria a toată lumea; ne bucurăm la bunavestire pentru că
s-a făcut începutul mântuirii a toată lumea; dar la praznicul
preas-lăvitei ei adormiri ne bucurăm şi mai mult, îndoit ne
bucurăm.
Ne bucurăm la acest praznic fiindcă însăşi Maica Dom-
nului se bucură acum cu negrăită bucurie, fiindcă se mută
de pe pământ la cele cereşti, merge la preaiubitul şi prea
doritul ei Fiu. Cum dar să nu ne bucurăm şi noi împreună cu
Maica noastră? Şi ne mai bucurăm, pentru că mergând la
Cer, Maica noastră de-a pururi mijloceşte şi se roagă pentru
noi, fiii ei, ca o ambasadoare a întregului neam omenesc.
De aceea zic îndoită este astăzi bucuria noastră şi de
aceea cântăm Maicii Domnului: „Bucură-te bucuria noastră;
bucurate cea plină de dar, care întru adormirea ta nu ne laşi
pe noi!"
Inima Maicii Domnului ascundea multe taine şi negrăite
bucurii. Văzuse atâtea lucruri minunate, auzise atâtea
cuvinte nemaiauzite, atâtea taine îi va fi încredinţat Fiul ei,
Domnul Hristos, şi ea pe toate le pusese în inima sa. Dar
sfânta sa inimă de multe ori fusese şi străpunsă de sabie,
după prorocescul cuvânt al bătrânului Simeon: „Şi prin
inima ta va trece sabie" (Luca 2, 35). Ba aş zice că în cei 33
de ani ai vieţii pământeşti ai Mântuitorului, de nenumărate
ori sabie i-a trecut prin inimă. A fost străpunsă când a
trebuit să fugă cu pruncul în Egipt de mânia ucigaşului Irod;
a suferit când a pierdut la Ierusalim pe tânărul Iisus de 12
ani şi apoi necontenit a fost străpunsă în cei trei ani de
propovăduire ai Domnului, văzând pe dumnezeiescul său
Fiu că este urât de farisei şi cărturari; că este duşmănit şi
urmărit pentru minunile şi cuvintele cu care mângâia pe
oameni. Iar în zilele sfintelor şi înfricoşatelor Patimi ale
Domnului a strigat cu proorocul: „Cine a văzut durere ca du-
rerea mea!"
S-a bucurat apoi nespus de mult întru învierea Fiului
său, pe Care Ea cea dintâi L-a văzut înviat din morţi, iar
după înălţarea Lui la Ceruri, trăia cu nepotolit dor şi
nerăbdare de a se vedea de-a pururi împreună cu Fiul Cel
preaiubit.
Sfânta tradiţie ne spune că Maica Domnului a ajuns pâ-
nă la vârsta de 60 de ani, trăind în tăcută smerenie
împreună cu iubitul ucenic, Sfântul Ioan Evanghelistul în
Efes, unde până astăzi se vede bisericuţa şi casa de piatră în
care a trăit Preacurata Maică. Dar ea venea adeseori la
sfintele locuri, în Ierusalim şi îndeosebi în Ghetsimani, unde
se ruga îndelung.
Călătorul care merge la sfintele locuri în Palestina, află
pe muntele Sionului o catedrală măreaţă şi minunat
împodobită. Aici, ne spune Sfânta Tradiţie, a fost casa în
care şi-a sfârşit zilele Preasfânta Fecioară. De aceea se şi
numeşte catedrala Adormirii. De aici până la foişorul Cinei
de Taină sunt numai câţiva paşi, iar alături de foişor se află
mormântul marelui ei strămoş, împăratul şi psalmistul
David. Era firesc ca aici, pe locul atâtor de mari sfinte
amintiri, să-şi încheie viaţa Maica Domnului.
Aici, Arhanghelul Gavriil, bine vestitorul şi slujitorul ei,
i-a adus vestea cea plină de bucurie că a sosit vremea să
meargă la Fiul cel prea dorit.
Atunci, precum zice cântarea de la privegherea
praznicului Adormirii,, ca la un semn, Apostolii care se aflau
la propovăduire, răspândiţi în toată lumea, au fost răpiţi pe
nori şi într-o clipă aduşi pe sus la Ierusalim, ca să fie de faţă
la îngroparea Maicii Domnului. însuşi Domnul Hristos,
înconjurat de cetele îngereşti, a venit precum se cădea să ia
sufletul Preasfintei Sale Maici.
Apoi cu dumnezeiesc alai, în cântări îngereşti şi ome-
neşti, dumnezeiescul trup a fost dus şi îngropat în
Ghetsimani, nu departe de locul unde Domnul se rugase cu
lacrimi şi sânge pentru noi păcătoşii şi unde până astăzi
Mormântul Maicii Domnului este cinstit cu adâncă evlavie
de toată lumea creştină.
O, negrăită bucurie a Maicii Domnului! Cu adevărat, aşa
cum ai spus întru smerenia Ta, de acum te vor ferici toate
neamurile" (Luca 1, 48). De aceea toată suflarea
creştinească se bucură astăzi şi noi nevrednicii ne bucurăm
de bucuria ta cea nespusă şi-ţi strigăm din toată inima:
„Bucură-te, bucuria noastră!"
Dacă, întru adormirea ei, Preacurata Maică se bucura
negrăit, apoi apostolii erau nemângâiaţi. După înălţarea la
ceruri a Domnului şi învăţătorului lor, le mai rămăsese
Preacurata Maică, pe care privind-o se mângâiau,
aducându-şi aminte de toate cele petrecute împreună cu
Domnul şi Fiul Ei. Acum, însă, când şi ea plecase, nu se
puteau mângâia, ci stăteau copleşiţi de întristare în jurul
mormântului ei din Ghetsimani.
Prin dumnezeiască rânduială, însă, Sfântul Apostol To-
ma nu fusese adus de nor la Adormirea Maicii Domnului, ci
abia a treia zi sosise. Aflând el de cele petrecute şi văzând
pe ceilalţi apostoli înlăcrimaţi la groapa Maicii Domnului, a
început a se tângui zicând: „Oare nu suntem noi toţi ucenici
ai aceluiaşi Dascăl, pe Care toţi îl mărturisim? Cum de eu nu
m-am învrednicit ca şi voi să văd adormirea Maicii
Preacurate? Au doară nu sunt şi eu apostol; sau Dumnezeu
nu mă primeşte pe mine ca şi pe voi? Deschideţi groapa, ca
măcar trupul Preacuratei să-l văd şi să mă închin lui!" La
aceste cuvinte, Apostolii au deschis mormântul Precistei,
dar, o minune, nimic nu au mai aflat înăuntru!
Dumnezeiescul ei Fiu nu îngăduise să se dea stricăciunii
trupul în care se plămădise fiinţa Sa pământeasca, ci îl
schimbase întru nestricăciunea pe care trupurile drepţilor
abia după a doua Sa venire o vor avea. De aceea îl înviase, îl
preschimbase şi trecuse din moarte la viaţă pe Preacurata
Sa Maică, ridicând-o la Cer, întru negrăita bucurie a vieţii
celei veşnice.
Atunci au înţeles Sfinţii Apostoli dumnezeiasca rânduia-
lă, pentru care sfântul Toma nu a fost adus la Ierusalim
odată cu ei şi inimile lor s-au mângâiat întru nădejde. Şi
Maica Domnului degrabă le-a arătat că nu-i uită şi le-a
schimbat întru bucurie întristarea.
Ne spune iarăşi Sfânta Tradiţie că pe când apostolii se
adunau la cina zilnică şi ziceau: „Mare este numele Sfintei
Treimi! Doamne Iisuse Hristoase ajută-ne nouă!", într-una
din zile, nu mult după sfânta Adormire, li s-a arătat aievea
Maica Domnului, înconjurată de îngeri luminaţi şi le-a zis:
„Bucu-raţi-vă, că eu sunt cu voi în toate zilele!" Atunci
ucenicii plini de spaimă şi de bucurie au strigat: „Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!" Şi de atunci a
rămas tradiţie sfântă, rânduială Panaghiei, care se
săvârşeşte în sfintele mănăstiri în duminici şi sărbători la
masa de obşte şi care ne aminteşte de făgăduinţa Maicii
Domnului: „Bucuraţi-vă, că iată eu sunt cu voi în toate
zilele!"
Mare a fost bucuria de atunci a Sfinţilor Apostoli şi
mare este nădejdea tuturor creştinilor ştiind noi această
făgăduinţă a Maicii Domnului!
Da, Maica Domnului ne-a făgăduit că este cu noi în
toate zilele şi ea nu-şi uită făgăduinţa. O întâlnim
pretutindeni în calea vieţii noastre pământeşti. E plină
lumea creştină de bisericile închinate Maicii Domnului şi
nenumărate sunt icoanele ei făcătoare de minuni, de la care
necontenit se revarsă cu îmbelşu-gare darurile sale bogate,
peste credincioşii care aleargă la dânsa.
Toţi sfinţii din cer se roagă lui Dumnezeu pentru fraţii
lor cei mai mici din lume, care se înviforează pe marea
vieţii, dar cu mult mai mult se roagă pentru noi Maica
Domnului. „Căci ea este Maică a lui Dumnezeu, pe care II
are Fiu din pricina naşterii şi este maică a tuturor creştinilor,
pe care iarăşi îi are fii, din pricina înfierii. Şi când se roagă ea
lui Dumnezeu pentru creştini, ea se roagă Fiului ei pentru
fiii ei. Şi se roagă lui Dumnezeu cu atâta îndrăzneală, cum
numai o mamă poate avea către fiul ei; şi se roagă pentru
creştini cu atâta dragoste, cât numai fiii pot avea din partea
mamei lor. Iar îndrăzneala şi dragostea unei astfel de mame
sunt nemărginite. Ce poate să ceară ea şi să nu ia de la un
astfel de fiu şi ce putem să cerem şi să nu luăm de la o astfel
de maică?"
Dacă ne uităm sus la mijlocul catapetesmei sfântului
altar, vedem zugrăvită icoana Mântuitorului împărat şi
Judecător al lumii, având de-a dreapta pe Sfânta Sa Maică,
iar la stânga pe marele său prieten, Sfântul Ioan
Botezătorul. Maica Domnului are faţă smerită şi mâinile
întinse către Domnul. „Fiule", zice ea, „priveşte la aceste
mâini, care Te-au purtat; le întind către Tine cu smerenie şi
rugăciune: milostiveşte-Te pentru necăjitul neam
omenesc!" O, sfinte şi preasfinte mâini, de-a pururi întinse
şi niciodată obosite pentru noi păcătoşii! De aceea şi noi
strigăm cu bucurie şi plini de nădejde: „Bucură-te, cea plină
de Har, care întru adormirea ta nu ne laşi pe noi!"
Cum să ne bucurăm şi noi îndeajuns în ziua bucuriei
Maicii Domnului, cum să ne bucurăm şi cum să-i mulţumim
după cuviinţă pentru toate darurile şi mijlocirile sale? Să
începem a povesti minunile ei cele multe, prin care îşi
revarsă neîmpuţinat milele sale? Dar ele sunt fără de număr
şi niciodată nu ne-ar ajunge vremea pentru a le spune. Să
încercăm poate cuvânt de laudă şi de mulţumire întru
cinstirea sfinţeniei şi negrăitei sale milostiviri? Dar ce-am
putea oare spune noi gângavii şi nepricepuţii, în faţa celeia
de care se spăimântează arhanghelii, despre care filosofii se
arată neînţelepţi, iar ritorii cei mult grăitori rămân ca nişte
peşti fără de glas? Nici un cuvânt nu este îndeajuns pentru
slava celei mai înalte decât cerurile şi mai curată decât
strălucirile soarelui.
O, Fecioară, cântă Biserica, mai lesne este nouă să
iubim noi tăcerea, ca ceea ce este fără de primejdie; căci a
împleti cuvinte meşteşugite nu este lesne. Ci ne rugăm ţie,
dă-ne şi putere să ne mărturisim noi nevrednicii,
recunoştinţa şi bucuria la acest praznic de dumnezeiască
bucurie:
Bucură-te, că te-ai mutat la cele mai presus de ceruri!
Bucură-te, că de-a pururi mijloceşti pentru neamul
omenesc!
Bucură-te, că ai umplut de bucurie pe toţi pământenii!
Bucură-te, că fericiţi suntem şi noi, cei care nădăjduim întru
tine!
Bucură-te, cea plină de Har, care întru adormirea ta, nu
ne laşi pe noi! Amin.
La tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29

August)
Adeseori vedem pe Sfântul Ioan Botezătorul zugrăvit pe

icoane având aripi ca de înger şi în mâini ţinându-şi capul
tăiat. Această înfăţişare vrea să ne aducă aminte de chipul
îngeresc al vieţii sale şi de sfârşitul mucenicesc cu care şi-a
încununat viaţa Sfântul Ioan.
Toată viaţa sa, încă din pruncie, Sfântul Ioan a trăit
viaţă pustnicească. încă înainte de naştere arhanghelul
Gavriil vesteşte Sfântului Zaharia: „Că va fi mare înaintea
Domnului, vin şi băutură beţivă nu va bea şi va fi plin de
Duh Sfânt din pântecele maicii sale." Sfântul Evanghelist
Matei ni-l înfăţişează îmbrăcat cu haină de păr de cămilă şi
încins cu curea, trăind în pustia Iotdanului şi hrănindu-se cu
lăcuste şi cu miere sălbatică. Aşa de sus s-a ridicat prin viaţa
sa pustnicească, încât
Mântuitorul îl numeşte mai mare decât toţi proorocii şi
mai mare decât toţi cei născuţi din femei. Mare prooroc,
pentru că a văzut cu ochii pe Mesia cel dorit şi L-a botezat în
Iordan; mare pustnic, pentru că a dus viaţă de desăvârşită
sfinţenie, în feciorie, în post neîntrerupt, în nevoinţă şi
necontenită rugăciune. De aceea poartă aripi îngereşti,
pentru că în trup fiind, a ajuns pe îngeri cu sfinţenia.
Pentru înalta sa sfinţenie, Biserica îi prăznuieşte de mai
multe ori pe an: la 23 septembrie - zămislirea; la 24 iulie
-naşterea; la 7 ianuarie - ziua numelui; la 24 februarie şi 25
mai - aflarea capului; iar astăzi, 29 august - sfârşitul
mucenicesc, prin tăierea capului. De aceea astăzi se cuvine
să ne aducem aminte de moartea marelui prooroc şi să
luăm hrană duhovnicească prăznuind mucenicescul său
sfârşit.
In vremea aceea, peste Iudeea stăpânea Irod Agripa,
fiul lui Irod, ucigaşul de prunci, rege lacom şi desfrânat.
După ce trăise o vreme cu soţia sa legitimă, o alungă luând
de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său Filip, săvârşind
îndoită fărădelege: ucidere şi desfrânare. Marele prooroc,
care nu se ruşina să numească pe farisei şi saduchei pui de
vipere, mustră public pe Irod: „Nu ţi se cade, îi zice, să ai pe
femeia fratelui tău Filip!" Ca să scape de mustrări, Irod
închide pe loan în temniţă şi l-ar fi omorât fără amânare,
dacă nu s-ar fi temut de popor, care socotea pe loan mare
prooroc. Dar într-una din zile, Irod a găsit prilej potrivit.
Prăznuindu-şi ziua naşterii, făcu mare ospăţ. In toiul
petrecerii, când toţi erau ameţiţi de băutură, fiica Irodiadei
vine în sala de ospăţ şi joacă înaintea mesenilor şi a lui Irod,
căruia îi plăcu aşa de mult, încât îi făgăduieşte să-i dea orice
până la jumătate din împărăţie. îndemnată de vicleana sa
mamă, jucătoarea cere capul lui loan: „Dă-mi acum pe
tipsie capul lui loan." S-a întristat Irod auzind de această
cerere, dar pentru că se jurase, a trimis călăul în temniţă şi
i-a adus pe tavă, ca pe o mâncare, capul lui loan, care şi
atunci mustra pe călăul desfrânat: „Nu ţi se cade să ai pe
femeia fratelui tău!"
De aceea Sfântul Ioan este zugrăvit pe icoane avându-şi
capul în mâini, pentru că limba iui, chiar şi după tăierea
capului, nu a încetat a mustra fărădelegea lui Irod.
în una din cântările sărbătorii de astăzi se spune aşa:
„Slăvită tăierea Mergătorului înainte a fost o rânduială
dumnezeiască." Şi care a fost această rânduială o spune
cântarea mai departe: „Ca să propovăduiască şi celor din
iad venirea Mântuitorului."
Toţi proorocii vestiseră venirea Mântuitorului, dar ei
plecaseră din lume cu dorul neîmplinit, că nu avuseseră
fericirea să-L vadă. Numai Sfântul Ioan a avut această mare
bucurie, el vine îndată înaintea Domnului, este înainte-
mergător, luceafăr înaintea Soarelui, sfeşnic înaintea
Luminii. El îl arată oamenilor cu degetul: „Iată Mielul lui
Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii." Şi se învredniceşte să
pună mâna pe creştetul Domnului la Iordan. Dar Ioan este
înaintemergător al Domnului nu numai pe pământ, ci şi
după moarte. Cum? Până la venirea Domnului, toţi sfinţii
Vechiului Testament, patriarhii, proorocii, drepţii, după
moarte au mers în iad. Păgânii nu ştiau de rai; ei ştiau că
toţi cei ce mor merg în infern. Patriarhul Iacov spune fiilor,
când îi trimite în Egipt după merinde: „De veţi pierde şi pe
Veniamin, veţi pogorî cu întristare cărunteţele mele în iad"
(Facerea 42, 38). Şi Sfântul Ioan Botezătorul, dacă a murit,
sufletul său tot în iad a mers. Când Ioan era în temniţă, a
trimis pe ucenicii săi Ia Domnul să-L întrebe: „Tu eşti Cel ce
va să vină sau pe altul să aşteptăm?" cu aceasta a voit să-L
întrebe: „Tu însuţi vei să ne scoţi din iad sau vei trimite pe
altcineva?" Şi a înţeles Ioan că însuşi Domnul Hristos va
coborî în iad să slobozească pe cei legaţi şi de aceea
mergând a vestit mai înainte celor din iad că izbăvirea este
aproape. Aşa a fost Ioan înaintemergător al Domnului
Hristos şi la cei din iad; aceasta a fost rânduială
dumnezeiască şi anume ca el sa moară înaintea Domnului.
Dar această dumnezeiască rânduială mai ascunde o
taină. Prin ce oare s-a învrednicit Ioan să fie numit Prieten
al lui Hristos şi mai mare decât toţi oamenii? Prin sfinţenia
vieţii, prin curăţia şi fecioria sa. Sfântul Ioan Evanghelistul,
ucenicul pe care îl iubea Domnul, era feciorelnic; tot aşa se
cădea să fie şi prietenul Domnului. Prin înfrânare, post şi
curăţie, Sfântul Ioan se face asemenea îngerilor şi moare
muceniceşte pentru că a mustrat lăcomia, dezmăţul şi
necurăţia. Cel asemenea cu îngerii cu curăţia este ucis de un
rege şi o irodiadă desfrânată; cel ce nu cunoaşte nici gustul
vinului, moare ucis. în timpul unei petreceri cu lăcomie şi
beţie. Ce înţelegem de aici? Aşa cum frumuseţea unui lucru
apare mai luminată în faţa urâţeniei, aşa cum lumina este
mai puternică alături de întuneric, tot aşa sfârşitul
mucenicesc al marelui Ioan, ucis de un rege desfrânat în
timpul unei petreceri, arată şi mai mult frumuseţea
virtuţilor lui. Moare proorocul cel mult înfrânat, ucis la o
petrecere ca să ne arate şi mai puternic urâţenia lăcomiei;
este ucis de nişte desfrânaţi cel preacurat, ca să ne arate şi
mai mult frumuseţea fecioriei. Prin curăţie şi înfrânare Ioan
se face înger în trup; beţia şi desfrânarea lui Irod a dus la
fărădelege şi ucidere. De aceea lăcomia cu beţia şi
desfrânarea sunt izvorul tuturor relelor. Petrecerea cu beţie
şi joc care a tăiat capul lui Ioan face acelaşi lucru
întotdeauna şi în vremea noastră, lăsând după sine morţi şi
răniţi ca pe un câmp de bătaie. Oare nu vedem acest lucru
şi în zilele noastre? Insă mai mare este numărul morţilor şi
răniţilor pe care nu-i vedem. Beţia şi desfrânarea, spunea
un om de ştiinţă, mai mult decât toate celelalte păcate
aprovizionează regulat casele de nebuni. Căci după aceste
păcate urmează idioţenia, tâmpenia şi nebunia care se
moştenesc din neam în neam, peste cei ce trăiesc în desfrâ-
nări şi beţii. Destrămare trupească şi întunecare de minte în
acest veac, iar în veacul viitor întunericul şi munca veşnică.
Din prăznuirea sfârşitului mucenicesc al Sfântului Ioan
Botezătorul se cade să nu uităm câteva lucruri: petrecerile
cu beţii şi jocuri sunt pricină de multe şi grele păcate, căci
acolo este de faţă diavolul, tatăl răutăţii, să fugim deci de
ele ca de necuratul; cine prăznuieşte sărbătorile şi ziua
numelui cu petreceri şi beţii se aseamănă cu Irod ucigaşul şi
desfrânatul; ci noi, dimpotrivă, să cinstim pomenirea
sfinţilor cu cumpătare şi rugăciune; cele mai frumoase
podoabe ale vieţii creştine sunt înfrânarea şi curăţia, care
ne fac asemenea cu îngerii. Cu acestea Sfântul Ioan s-a făcut
mai mare decât toţi oamenii, înger pământesc. Cu ele să-l
cinstim şi noi de ziua morţii lui şi cu ele să ne împodobim în
toate zilele vieţii, ca să ne facem ca şi el şi noi prieteni ai
Domnului şi împreună moştenitori şi stătători la ospăţul cel
veşnic al împărăţiei Cerurilor. Amin.
La Duminica de dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

„...lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume"
(Galateni 6, 14)
Prin unele mănăstiri se mai întâlneşte o icoana veche
înfăţişând un călugăr răstignit. în fiecare mână răstignitul
ţine câte o lumânare aprinsă, iar deasupra capului lui,
Mântuitorul ţine mai multe cununi. Dacă priveşti mai de
aproape, vezi că la diferite părţi ale trupului celui răstignit
sunt scrise stihuri din psalmi. Astfel, la mâini este scris
„făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor
mele"; la ochi scrie „ochii mei pururea spre Domnul"; la
gură „gura mea va grăi înţelepciune"; la piept „în inima mea
am ascuns cuvintele Tale"; la picioare „pe calea poruncilor
Tale am alergat"; la genunchi: „genunchele mele au slăbit
de post."
De-o parte şi de alta a celui răstignit se află opt fiare în-
fricoşate, care îi dau asalt cu suliţe şi cu săgeţi, strigând:
„Coboară-te de pe cruce! Coboară-te de pe cruce!"; iar
numele fiarelor sunt scrise chiar pe ele: duhul lăcomiei,
duhul curviei, al mâniei, al iubirii de arginţi, al întristării, al
trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei.
Am adus înainte aceasta icoană pentru că ea ne ajută
foarte bine să înţelegem cuvântul apostolului către
galateni: „...Lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru
lume."
Oare ce vrea să spună apostolul când zice: „Eu sunt răs-
tignit pentru lume?" Fără îndoială că un lucru de taină,
pentru că cel răstignit nu mai poate spune despre sine că
este răstignit şi nici apostolul Pavel, noi ştim bine că nu a
fost vreodată răstignit, ci a murit de sabie.
Ca să înţelegem vorbirea Apostolului, să ne uităm la un
răstignit şi să vedem care sunt chinurile lui. Ţintuit de mâini
şi de picioare, cel răstignit nu mai poate mişca şi această
stare îi măreşte îngrozitor chinurile; suferinţele răstignitului
sunt înspăimântătoare: omul moare puţin câte puţin şi vede
moartea cum vine sigură, fără nici o nădejde de izbăvire.
Nemişcare totală, suferinţe grozave şi moartea, aceasta
este starea celui răstignit.
Lumea, faţa de care apostolul este răstignit are mai
multe înţelesuri: oamenii ceilalţi în afară de noi. Se zice:
„gura lumii" , sau „zice lumea", despre o vorbă care circulă.
Deci prin lume mai înţelegem şi mulţimea lucrurilor care ne
înconjoară, lumea materială, lumea vegetală, lumea
animală. Şi mai înţelegem prin lume mentalitatea omului
legat de cele materiale, împătimit de lucruri, lumea de
păcat. In acest înţeles, diavolul este „stăpânitorul acestei
lumi" (Ioan 14, 30), iar Mântuitorul este Cel ce a biruit
lumea (Ioan 16, 33). In acest din urmă înţeles este luată
lumea faţă de care s-a răstignit Apostolul. A fi răstignit faţă
de lume, deci, înseamnă a fi nemişcat faţă de păcat, a suferi
împotriva lui până la moarte. Din pricina păcatului din noi,
omul este înclinat, trup şi suflet, spre lumea păcatului,
doreşte, pofteşte cele frumoase şi bune ale lumii. Trebuie
deci răstignită această poftă păcătoasă, oprită, biruită.
Cum se face acest lucru, ne învaţă inscripţiile din jurul
călugărului celui răstignit de care am pomenit la început.
„Lumea" pătrunde în noi pe calea simţurilor - ochi, urechi,
gust... - şi trăieşte în noi prin cugetele, vorbele şi faptele
noastre. Pe toate acestea trebuie să le păzim de duhul
lumii. Cum? Veghind la ferestrele simţurilor ca să nu intre
moartea prin ele, ci ochii să fie pururea spre Domnul, în
inimă să fie ascunse cuvintele Domnului, picioarele să
umble pe calea virtuţilor, călăuzite de legea Domnului, gura
să grăiască dumnezeiasca înţelepciune, iar urechile să fie
surde la strigătul fiarelor celor înfricoşate ale patimilor care
ne somează: „pogoară-te de pe Cruce!".
Dacă astfel se răstigneşte omul faţă de lumea păcatului:
împotrivindu-i-se, nelucrându-l, apoi lumea cum se poate
răstigni faţă de noi, pentru că noi vedem că cel rău ne
asaltează cu suliţe şi cu săgeţi, ca cele opt fiare de pe
icoană, silindu-ne să ne coborâm de pe Cruce. Lumea de
păcat năvăleşte peste noi prin toate simţurile: văz, auz,
miros, gust, pipăit; cum să o răstignim, să o stăvilim, să nu
mai năvălească asupră-ne?
Sfântul Apostol Pavel spune că „toată făptura suspină
aşteptând izbăvirea" (Romani 8, 22). Pe de altă parte noi
ştim că toată făptura la început a fost „bună foarte" şi deci
nu poate fi prin sine pricină de păcat. Nu lumea este rea, ci
întrebuinţarea ei; nu din afară vine răul, ci din mine.
Lucrurile din afară sunt numai paravanul în dosul căruia se
ascunde vrăşmaşul, pentru a trezi pornirile pătimaşe din
mine. De obicei omul nu întrebuinţează lucrurile în cadrul
rânduit de Dumnezeu, ci pătimaş; nu mănâncă pentru
întreţinerea trupului, ci cu lăcomie şi altele asemenea, adică
leagă de înţelesul simplu al lucrurilor înţelesuri pătimaşe,
cum zice acelaşi sfânt Maxim. Trebuie deci să desfacem de
lucruri aceste înţelesuri păcătoase şi atunci ele nu ne mai
sunt prilej de păcat, de ispită, ci dimpotrivă, ele însele ne
povăţuiesc spre Dumnezeu, căci şi cu acest rost a creat
Făcătorul lumea: să fie spre trebuinţele vieţii pământeşti,
dar şi scară care duce la cele cereşti. Deci dacă noi ne-am
răstignit faţă de lume, descoperim că deja lumea este
răstignită faţă de noi.
„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda cu altceva", zice
apostolul, „fără numai cu Crucea Domnului, prin care lumea
este răstignită pentru mine şi eu pentru lume" (Gaiateni 6,
14). Crucea Domnului este deci aceea cu care noi putem
săvârşi aceasta îndoită răstignire, a noastră şi a lumii. De
aceea, Apostolul se laudă cu ea şi Mântuitorul ne învaţă că
nu putem merge pe urma Lui decât purtând Crucea. Viaţa
creştină este viaţă de răstignit. Dar până să fi răstignit pe
Cruce, trebuie
multă vreme să purtăm Crucea, să ne luptăm cu răul
până la sânge, să ne luptăm cu duhurile cele rele, să
răbdăm multe necazuri, îndreptând toate lucrările
simţurilor şi ale minţii spre cele bune, cum ne învaţă
stihurile din psalmi, în icoana călugărului răstignit.
Răstignirea vine abia la urmă, iar când am ajuns acolo,
izbăvirea este aproape: Mântuitorul stă cu cununile întinse,
gata să încununeze pe cel biruitor. Crucea este semn de
luptă, dar totodată de biruinţă şi de încununare. De care să
ne învrednicească şî pe noi Domnul cu harul şi cu puterea
Sfintei Sale Cruci. Amin.
Purtarea Crucii
„Cine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să

îşi ia crucea şi să-Mi urmeze" (Marcu 8, 34).
Tânărului bogat Mântuitorul îi spune: „Dacă vrei să fii
desăvârşit...." (Matei 19, 21), iar în Evanghelia de mai sus:
„Dacă cineva voieşte..." De unde se vede că Mântuitorul nu
constrânge, nu obligă pe nimeni să îl urmeze, respectă
libertatea omului, ci numai invită: „Dacă voieşti..."
Vedem însă că El vorbeşte şi altfel: „Poruncă nouă vă
dau... Aceasta vă poruncesc...", spune ucenicilor învăţându-
i porunca dragostei (Ioan 15); „Mergi şi fa asemenea" (Luca
10, 37), îi porunceşte învăţătorului de lege, îndemnându-I
să urmeze samarineanului milostiv; tot aşa porunceşte el
ucenicilor: „Păziţi-vă de aluatul fariseilor " (Matei 16, 6).
Acest dacă, pe care îl foloseşte Mântuitorul când este
vorba de urmarea sa, nu cumva arată că această urmare nu-
i necesară, nu-i obligatorie şi că ne putem lipsi de ea?
Cu adevărat Domnul nu sileşte pe nimeni să-l urmeze;
„Nu te silesc să vii după mine, dar cine se va ruşina de mine
acum, în acest veac, şi Eu mă voi ruşina de el când voi veni
întru slava Mea; şi dacă mă voi ruşina de tine atunci, nu ai
parte cu Mine, nu vei intra cu Mine în viaţă; ţi-ai pierdut su-
fletul. Şi dacă l-ai pierdut mai bine era să nu te fi născut, nici
toată lumea de-ai avea-o nu o poţi da în schimb pentru el."
Deci sunt liber să-L urmez sau nu, dar dacă nu o fac îmi
pierd sufletul şi nimic nu am mai de preţ decât el. Deci
urmarea lui Hrîstos este obligatorie, din punctul nostru de
vedere şi în interesul nostru cel mai mare.
Cum să o facem, ne spune Mântuitorul mai departe. în
primul rând să te lepezi de sine. Dar ce este acest sine?
Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, icoană vie a lui.
„Ai văzut pe fratele tău? Ai văzut pe Dumnezeu", aşa ziceau
Părinţii. Omul nu e creat pentru sine, ci pentru Dumnezeu.
Tot ce ne face neasemănători cu Dumnezeu acesta-i şinele
de care trebuie să ne lepădăm. Şinele este omul de păcat,
haina murdară a păcatului, hainele de piele pe care le-a
îmbrăcat omul după cădere. Pentru a urma Domnului,
trebuie lepădat acest sine, trebuie să fi gol ca Adam înainte
de cădere.
în al doilea rând, să-ţi iei crucea ta. Crucea are multe în-
ţelesuri. Unul din ele rezultă din întrebuinţarea ei de
altădată ca unealtă de tortură şi moarte. în acest înţeles
crucea înseamnă suferinţă, chin, durere, moarte. De ce
urmarea Domnului nu se poate fără cruce? Şinele de mai
sus e mai mult decât o haina pe care o poţi dezbrăca; este
un buboi, o putreziciune înfiptă în fiinţa noastră; deci nu o
putem lepăda ca pe o haină, ci trebuie tăietură, operaţie,
pentru a putea fi înlăturat. Şi orice tăietură doare, este o
suferinţă. Şi fiindcă stricăciunea nu-i la toţi aceeaşi, nici
crucea nu-i la fel pentru toţi, ci fiecare îşi are crucea sa.
Apoi, să-Mi urmeze Mie. Nenumărate sunt trăsăturile
icoanei celei Dumnezeieşti. Mântuitorul însă a stăruit
asupra câtorva, pe care trebuie să le urmăm: „învăţaţi-vă de
la Mine că sunt blând şi smerit cu inima!"; „Fiţi sfinţi ca şi
Tatăl vostru cel ceresc!"; „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum şi Eu
v-am iubit pe
Aceasta-i urmarea lui Hristos: osteneală, nevoinţă
pentru a înlătura din viaţa noastră tot ceea ce ne desparte
de El şi a urma icoana sfinţeniei Lui pentru a agonisi
asemănarea cu El.
Deci Crucea este inevitabilă, nu o putem ocoli. Omul în
necaz şi în suferinţă, ştiind aceasta, zice cu un fel de
resemnare: Ce să faci? Asta-i crucea mea, n-am încotro! Un
fel de pacoste de care nu putem scăpa. Oare aşa să fie?
Sunt suferinţe pe care omul le primeşte bucuros, pentru a
scăpa de un rău mai mare, pentru a obţine un bun dorit.
Câte nu rabdă omul pentru sănătatea lui! Crucea este
inevitabilă, dar purtarea ei ne este de mare folos, este în
interesul nostru cel mai vital să o ducem, pentru că ne
curăţă de păcate şi ne sfinţeşte, o merităm pentru a ne
ispăşi păcatele făcute şi ne deschide porţile raiului, ca tâl-
harului.
Numai purtând crucea putem intra în Rai: crucea este
cheia raiului. Ţinându-ne strâns în urma Domnului cu
Crucea vom fi mereu împreună cu El, „Unde sunt Eu acolo
va fi şi sluga mea", zice El.
Numai pentru Hristos Crucea a fost nemăsurat de grea,
El era nevinovat şi Crucea era împovărată cu toate păcatele
lumii şi El a suferit pentru toţi. Crucea noastră însă este
datorie pentru păcat, dar şi cale de fericire veşnică şi deci
nu mai este o spaimă, ci un bun dorit şi de mare trebuinţă şi
folos.
Apoi crucea noastră este şi uşoară. De când Hristos S-a
răstignit pe Cruce, Crucea mea nu mai este grea, căci Hristos
a dăruit Crucii toată puterea Sa. Şi prin aceasta, Crucea pe
care o port mă sfinţeşte, mă întăreşte, mă preface. De
aceea ne minunăm zicând: „Mare este Doamne, puterea
Crucii Tale! Ea a făcut din pescari apostoli şi din păgâni
mucenici... " Şi mai mult: Crucea este armă asupra
diavolului, care se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind
puterea ei; Crucea zădărniceşte şi nimiceşte toată lucrarea
celui potrivnic. De aceea, să ne bucurăm de Cruce! „Iar eu
nu am cu ce mă lăuda mai mult, decât cu Crucea
Domnului", zice marele Pavel. Şi ne lăudăm cu ea primind şi
răbdând cu bucurie toate încercările ce vin peste noi, ştiind
că prin ele ne agonisim bucuria cea negrăită a vieţii veşnice.
Să ne însemnăm cu Crucea în toate împrejurările vieţii,
„îngrădeşte-te cu Sfânta Cruce ca precum un scut, ne
îndeamnă Sfântul Efrem Şirul, pecetluieşte-ţi cu ea
mădularele şi inima. Şi nu numai cu mâna să te însemnezi
cu semnul crucii, ci şi cu mintea pecetluieşte-ţi cu ea orice
îndeletnicire a ta, şi intrarea şi ieşirea din orice vreme, şi
şederea şi scularea şi patul şi orice slujire ai face,
pecetluieşte-o mai întâi cu semnul crucii."
Şi să o purtăm cu multă bucurie şi recunoştinţă faţă de
Mântuitorul iubit, care a purtat-o pentru păcatele noastre şi
ne-a lăsat-o ca pe cel mai de preţ dar făcut prietenilot săi. Şi
te îmbărbătează în suferinţele vieţii: „Hristos a suferit atâta
pentru mine şi eu să nu rabd cât de puţin?" Şi când
vrăjmaşul năvăleşte cu ispitele, priveşte Sfânta Cruce şi zi:
„Doamne să nu fiu nepăsător văzând Crucea Ta!"
„Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru popo-
tau...
Cuvânt la Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil16 (8

Noiembrie)
Astăzi este zi de bucurie pentru tot creştinul ortodox:

prăznuim pe marii voievozi Mihail şi Gavriil, dimpreună cu
toate ostile îngereşti.
în Simbolul credinţei, chiar de la început grăim aşa:
„Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul
cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor."
Adică mărturisim că Dumnezeu a făcut lumea cea văzută şi
cea nevăzută. Lumea cea nevăzută sunt sfinţii îngeri, pentru
cinstea cărora ne-am adunat astăzi; sunt slugile cele
credincioase
1(
' După Mitropolitul n. Crutiţchi şi Cazania lui Varlaam.
ale lui Dumnezeu, lăudătorii slavei lui Dumnezeu, sunt

păzitorii şi povăţuitorii noştri, însoţitorii şi rugătorii noştri.
Pentru ochii noştri trupeşti, ei sunt o lume nevăzută;
dar din cuvintele lui Dumnezeu, din învăţătura Bisericii
noastre, ştim multe lucruri despre dânşii: că locuiesc în cer
precum şi printre oameni şi că adeseori s-au arătat
oamenilor în chip văzut, când Dumnezeu a găsit de bine să
facă pe îngeri vestitori ai voii Sale oamenilor şi crainici ai
adevărurilor dumnezeieşti.
Aşa cum grăiesc Sfintele Evanghelii, atât începutul cât şi
sfârşitul lucrării pământeşti a Domnului nostru Iisus Hristos,
sunt legate de arătarea îngerilor în lume.
Astfel, când s-a plinit vremea ca Fiul lui Dumnezeu să ia
trup omenesc pentru mântuirea noastră, într-o colibă
sărăcăcioasă din Nazaret, unde trăia Fecioara Măria, a
intrat arhanghelul Gavriil şi împlinind porunca lui
Dumnezeu, i-a dat de veste despre naşterea dintr-însa a
Mântuitorului lumii numind-o „Binecuvântată între femei."
Când Iosif, logodnicul Fecioarei Măria, s-a tulburat vă-
zând pe Fecioara că se pregăteşte să fie Mamă şi nu ştia
cum să înţeleagă aceasta, căci încă nu i se descoperise taina
naşterii Fiului lui Dumnezeu, atunci îngerul i-a grăit în vis:
„Nu te teme a lua pe Măria, femeia ta, căci ceea ce s-a
zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt." în noaptea cea
binecuvântată a naşterii Domnului pe pământ, îngerul s-a
arătat păstorilor din apropierea Bethleemului şi le-a dat de
ştire: „Vă vestesc bucurie mare, că astăzi S-a născut
Mântuitorul, Hristos Domnul." Şi tot atunci, spune Sfânta
Evanghelie, s-a arătat mulţime mare de îngeri cântând:
„Slavă întru cei de sus Iui Dumnezeu şi pe pământ pace,
între oameni bunăvoire."
Nu după multe zile, tot îngerul îi porunceşte lui Iosif în
vis să ia Pruncul şi pe Mama lui şi să fugă în Egipt, iar după
moartea lui Irod, iarăşi îngerul îi spune Iui Iosif în vis:
„Scoală-te şi ia Pruncul şi pe Mama lui şi mergi în pământul
lui Israil, că a murit cel ce căuta sufletul Pruncului."
Se apropiaseră ceasurile din urmă ale vieţii pământeşti
a Domnului nostru Iisus Hristos, în ajunul morţii Sale pe
Cruce,
El S-a rugat în grădina Ghetsimani până la asudare cu
sânge şi atunci I s-a arătat un înger, care L-a întărit în aceste
nespuse suferinţe.
A venit a doua noapte binecuvântată şi luminată, când
Domnul, ca un puternic şi biruitor al morţii, a înviat din
morţi. Când femeile mironosiţe foarte de dimineaţă au
venit la mormânt, au văzut pe îngerul vestitor al învierii:
„Nu vă temeţi le-a spus, că Iisus cel răstignit nu este aici, ci
S-a sculat precum a zis."
După 40 de zile, când Domnul Hristos Cel înviat, S-a
înălţat la Ceruri de pe culmea muntelui Măslinilor, doi
îngeri s-au arătat ucenicilor, care se uitau cu uimire şi
mâhnire după învăţătorul iubit şi le-au zis: „De ce staţi
uitându-vă la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la
Cer, tot aşa va veni, cum L-aţi văzut ducându-Se la Cer"
(Faptele Apostolilor 1, 11).
Iată, vedeţi de câte ori îngerii s-au arătat pe faţă
oamenilor, când trebuia să le descopere voia lui Dumnezeu,
să-i întărească şi să-i îmbărbăteze?
De atunci au trecut multe veacuri. La sfintele slujbe la
care noi ne adunăm în biserică, auziţi cum se cântă: „Acum
puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc." Iar în altă
cântare, Biserica grăieşte: „Ca pe împăratul tuturor primind,
pe Cel nevăzut înconjurat de cetele îngereşti." Ce ne spun
aceste cântări? Ele ne învaţă că îngerii în chip nevăzut sunt
de faţă împreună cu noi la sfintele slujbe şi iau parte la
rugăciunile noastre. Zi şi noapte, puterile îngereşti
înconjoară tronul Domnului în Ceruri şi-L proslăvesc cu
cântări dumnezeieşti; dar ei se află şi lângă altarele
pământeşti ale bisericilor noastre. Puzderie de sfinţi îngeri
înconjură sfântul Potir, când preotul se arată cu el în faţa
uşilor împărăteşti, de vreme ce în acest Potir se află însuşi
Domnul, cu dumnezeiescul său Trup şi cu Sângele Său cel
dătător de viaţă. îngerii sunt de faţă în biserică în timpul
sfintelor slujbe nu numai pentru preamărirea Domnului, ci
ca să ne întărească în slabele noastre rugăciuni şi să ducă
cererile şi suspinele noastre la tronul lui Dumnezeu. Noi
suntem prea păcătoşi şi întinaţi cu inima ca să vedem
această şedere a îngerilor în biserică, dar au fost sfinţi curaţi
cu inima, care au văzut acest lucru. Aşa Sfântul Andrei cel
nebun pentru Hristos, care a trăit în veacul al X-lea şi a
văzut în văzduh în timpul unei privegheri de noapte în
biserica Vlahernei din Constantinopol pe Maica Domnului
înconjurată de sfinţi şi de o mare mulţime de îngeri.
La fiecare dumnezeiască slujbă auziţi această cerere:
„înger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor şi
trupurilor noastre, la Domnul să cerem." în această ectenie,
cerem lui Dumnezeu să nu depătteze de la noi pe îngerul
păzitor. Căci ştiţi doar că fiecăruia dintre noi Domnul ne-a
dat la botez un înger păzitor, ca să ne fie îndreptător
credincios şi păzitor al sufletelor şi trupurilor noastre.
Aţi auzit de asemenea cuvintele proorocului David din
Psalmul 90: „A poruncit îngerilor Săi să te păzească în toate
căile tale." Prin aceste cuvinte noi mărturisim credinţa că pe
noi ne păzesc sfinţii îngeri. Tot ce este în noi bun, curat,
luminat, orice gând frumos, orice mişcare bună a inimii;
rugăciunea, pocăinţa, faptele bune, toate acestea se nasc în
noi şi se înfăptuiesc din îndemnul îngerului păzitor. Lucrând
prin cugetul şi inima noastră, el ne ajută în lupta cu ispitele,
el ne dă fiori înainte de căderea în păcate grele. Dacă nu
ascultăm de glasul lui şi cădem în păcate, el se depărtează
de noi, plânge şi se roagă pentru noi la Dumnezeu, ca să ne
rabde şi să întârzie cu dreapta Lui pedeapsă; în acelaşi timp
nu încetează să bată la uşa cugetului nostru cu gândul
trezirii la pocăinţă. Acelaşi Sfânt Andrei nebun pentru
Hristos a văzut odată pe îngerul păzitor al unui bogat, care
murise în păcate grele, că plângea aşa de tare pentru cel
mort, cum nu văzuse niciodată vreun om plângând aşa.
Ştim iarăşi, precum ne învaţă Biserica noastră, că
îngerul păzitor se va înfăţişa fiecăruia dintre noi în clipa
morţii, când sufletul se va desparte de trup şi de vom fi avut
viaţă curată ne va însoţi la Dumnezeu pentru închinare în
ziua a treia, a noua şi a patruzecea după răposare şi nu ne
va părăsi toată vieţuirea noastră de dincolo de mormânt.
O, ştim că vom vedea îngeri şi în cea din urmă zi a lumii
acesteia, în ziua înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu, „când
va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El şi
va şedea pe scaunul slavei Sale." Am auzit şi din pilda
Evangheliei de astăzi, că „la vremea secerişului, Domnul va
zice secerători-lor: pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca
să o ardem." Secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii
sunt îngerii. Cât de cumplit este să faci parte din aceste
neghine, care vor fi aruncate în văpaia focului! Iar cât de
dulci cuvinte auzim în această pildă pentru adevăraţii fii ai
lui Dumnezeu: „Iar grâul să-l strângeţi în jitniţa Mea." Câtă
fericire îi aşteaptă pe cei pe care Domnul îi aseamănă cu
grâul: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele întru
împărăţia Tatălui lor."
Iată, vedeţi, binecredincioşi creştini, că tot ce ni s-a des-
coperit prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin învăţătura
credinţei noastre despre îngeri, totul ne grăieşte despre cea
mai sfântă îndatorire a noastră, despre veşnica noastră
mântuire, căci pentru slujirea acestei mântuiri ne-a dat
Dumnezeu pe sfinţii îngeri. Deci în ostenelile noastre pentru
lucrarea mântuirii noastre nu suntem singuri, în calea spre
împărăţia Cerească. Cu noi sunt sfinţii îngeri, nevăzuţii
noştri povăţui-tori şi ajutători în această lucrare sfântă,
păzindu-ne de toate nenorocirile, de suferinţe, de moarte
năprasnică, de ispite, de căderi în păcate şi de mânia lui
Dumnezeu cea cu dreptate pornită asupra noastră. Scurt
vorbind, sfinţii îngeri ne cheamă la mântuirea sufletelor
noastre, ţinând în noi aducerea aminte de acest scop şi de
răsplata pentru toate ostenelile noastre şi dându-ne ajutor
pe această cale. Cât de mare este ajutorul sfinţilor îngeri
pentru mântuirea sufletului nostru veţi înţelege şi din
istorisirea ce urmează.
în vechea cetate a Cartaginei din Africa trăia odată un
guvernator, care făcea multe fapte bune. S-a întâmplat
însă, din lucrarea diavolului, că acesta a căzut în păcatul
desfrânării şi nu multă vreme după păcat s-a îmbolnăvit şi a
murit, nepocăit de păcatul său. La trei zile după ce l-au
prohodit şi l-au îngropat, s-a auzit glas din groapă strigând:
„Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!" Şi dacă l-au dezgropat, l-au găsit
viu în sicriu. Şi l-au întrebat rudeniile ce a văzut iar el multă
vreme nu a putut scoate un cuvânt, ci numai plângea cu
amar. Abia după trei zilei i s-a dezlegat limba şi a început a
grăi: „Când am murit eu", zise el, „au venit la mine nişte
arapi aşa de negri şi de cumpliţi încât văzându-i sufletul
meu se spăimânta şi se cutremura, în acea spaimă fiind eu,
au venit doi tineri frumoşi şi îndată sufletul meu a sărit în
mâinile lor. Şi cum zburam şi ne duceam în sus, am trecut
pe la vămile văzduhului, unde eram întrebaţi pentru tot
felul de păcate: minciună, nedreptate, ucidere şi altele. Iar
tinerii aceia care mă duceau aveau faptele mele cele bune
ca un fel de vistierie, din care puneau în cumpănă împotriva
păcatelor mele, pe care le aduceau duhurile cele viclene. Şi
abia m-au răscumpărat. Dar când am ajuns Ia vama
desfrânării, m-au apucat acei arapi groaznici zicând:
«Acesta este al nostru, pentru că l-a apucat moartea
nepocăit de păcatul desfrânării.» Atunci îngerii m-au lăsat şi
m-au apucat acei arapi cu mare bucurie şi m-au tras jos
bătându-mă până în temniţele iadului, unde era mare
mulţime de suflete, care se munceau şi strigau: «Vai de noi,
vai de noi!» Şi nu avea cine să le ajute. Şi au început să mă
muncească şi pe mine împreună cu ei. Şi când strigam eu şi
mă chinuiam, am văzut deodată pe cei doi tineri şi am
început a mă ruga către ei să mă scoată din acele munci, ca
să mă pocăiesc. Dar ei mi-au răspuns: «în zadar te trudeşti a
te ruga, căci de aici nimeni nu poate ieşi până la învierea a
toată lumea.» Mai pe urmă însă li s-a făcu milă de mine şi
m-au întors iar în trup şi aşa am început a striga din
groapă."
Povestind acestea cel înviat, nu a contenit a plânge şi
vreme de 40 de zile nimic nu a gustat, ci numai umbla pe la
biserici şi grăia: „Amar de cei ce nu se pocăiesc." Iar după 40
de zile iarăşi a murit.
Cei doi tineri care s-au arătat celui mort nu sunt alţii de-
cât sfinţii îngeri, care însoţesc sufletul omului până la
Dumnezeu.
Auzind şi noi acestea, fraţi creştini, cât suntem încă în
viaţă pe pământ, să cădem înaintea lui Dumnezeu şi să
cerem cu căldură ajutor pentru izbăvire de păcate şi iertare
pentru păcatele făcute. Şi să lucrăm pentru mântuirea
sufletelor noastre, înfrumuseţându-le cu podoaba faptelor
bune, care se ţese din smerenie, din răbdare, din fapte de
iubire, din iertarea aproapelui, din fapte de milostenie şi
din răbdarea necazurilor, a lipsurilor şi a suferinţelor,
crezând nestrămutat în cuvântul Domnului că „cine va
răbda până în sfârşit, acela se va mântui." Iar pe apărătorii
noştri şi păzitorii vieţii noastre, pe sfinţii îngeri, să-i rugăm
să ne întărească pe această cale. Că nu este lucru mai
înfricoşat ca pieirea veşnică a sufletului şi nimic mai scump
decât moştenirea veşnicei împărăţii, de care pe toţi să ne
învrednicească prea Milostivul Dumnezeu, cu rugăciunile şi
cu ajutorul sfinţilor Săi îngeri. Amin.
Cuvânt la prăznuirea Sfintei Muceniţe Filoteia de la
Curtea de Argeş 7 (7 decembrie)
Pomenirea cea de peste an a sfintei muceniţe Filoteia

ne-a adunat iarăşi la Dumnezeiască prăznuire în acest sfânt
şi minunat locaş, minunat prin catedrala fară de pereche de
frumoasă, pe care ne-a lăsat-o marele voievod al Ţării
Româneşti Neagoe Basarab, om sfânt, plin de înţelepciune
şi mult iubitor de Dumnezeu şi de neamul românesc.
Minunat prin neîntrecuta iscusinţă a vestitului Meşter
Manole, care a clădit acest măreţ locaş şi care, prin jertfa
sa, ne învaţă că toate lucrurile mari se fac cu multă
osteneală şi cu jertfa. Minunat în sfârşit prin cinstitele
moaşte ale Sfintei Muceniţe Filoteia, care de veacuri şi-a
ales aici locaş de sălăşluire pentru evlavia cea mare a
poporului românesc şi îndeosebi a localnicilor argeşeni,
care s-au învrednicit să aibă în mijlocul lor această aleasă şi
de mult preţ comoară a neamului nostru.
De aceea, astăzi când facem pomenirea ei, Sfânta
Filoteia se bucură cu mare bucurie şi ne pofteşte să ne
desfatăm du-hovniceşte la ospăţul ei de prăznuire. Nu ospăţ
gătit cu bucate stricăcioase şi trecătoare, ci ospăţ
duhovnicesc, gătit din bunătăţile cele prea alese ale
virtuţilor, cu care şi-a împodobit viaţa Sfânta Muceniţă
Filoteia. Căci aşa cum trupul omenesc are nevoie de hrană
7 Deşi la noi s-a încetăţenit lectura Filofteia, Părintele Petroniu foloseşte lectura Filoteia, mai fidelă foneticii originalului
grecesc.
pentru ca să trăiască, tot aşa şi sufletul nostru are trebuinţă
de hrană duhovnicească, de învăţăturile dumnezeieştilor
Scripturi şi de pildele de viaţă desăvârşită ale sfinţilor.
Cuvintele Evangheliei sunt pentru noi „duh şi viaţă", iar
pildele sfinţilor care au intrat biruitori în fericirea veşnică ne
sunt sprijin sufletesc pe calea cea frământată a vieţii.
Uitându-ne la ei şi imitând faptele lor, suntem încredinţaţi
că şi noi ne vom învrednici de bucuriile cele netrecute ale
Cerului.
„Fiţi următori mie precum şi eu sunt următor lui Hris-
tos, aşa îndemna Sfântul Apostol Pavel pe creştini. La fel ne
îndeamnă şi sfânta muceniţă Filoteia astăzi la sfânta ei
prăznuire. Faceţi ceea ce am făcut şi eu, parcă ne zice, ca să
vă învredniciţi şi voi de veşnicele bunătăţi.
De aceea, iubiţi creştini, să ne uităm şi noi la
minunatele fapte ale plăcutei mirese a lui Hristos, Filoteia,
să ne ospătăm din ele ca dintr-o hrană duhovnicească şi să
le avem pildă de urmat în viaţa noastră creştinească.
Trei fapte ale Sfintei Filoteia ne atrag mai ales luarea
aminte şi la ele vreau să mă opresc în cuvântul de astăzi.
Cea dintâi floare duhovnicească cu care este
împodobită viaţa Sfintei Muceniţe Filoteia este virtutea
fecioriei, a curăţiei, această aşa de rară floare printre
creştinii de astăzi. Parcă te ruşinezi să vorbeşti de feciorie în
vremea noastră când atâţia tineri îşi întinează curăţia, când
atâţia soţi nu mai respectă sfinţenia căsniciei. Dar, tocmai
pentru că e rară această virtute, nc îndeamnă să nu tăcem
sfânta fecioară Filoteia, care s-a împodobii cu această
virtute şi cu însăşi viaţa ei, ne învaţă cât de frumoasă este
fecioria şi cât de mult o iubeşte Dumnezeu. Şi ca să vă
încredinţez deplin de acest lucru este de ajuns să vă aduc
aminte că atunci când Fiul lui Dumnezeu a binevoit să se
întrupeze pentru mântuirea noastră, nu Şi-a ales mai
potrivit vas decât pe Sfânta şi pururea Fecioara Măria şi ca
însuşi Domnul Hristos toată viaţa pământească Şi-a trăit-o
în feciorie. Că Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre
cei născuţi din femei, a fost feciorelnic; că feciorelnic a fost
şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, ucenicul cel mai iubit
al Domnului, şi că la a doua Sa venire Domnul Hristos va fi
înconjurat de ceata celor ce au trăit în sfinţenie şi feciorie.
Cu această preafrumoasă virtute s-a împodobit Sfânta
Muceniţă Filoteia şi prin ea s-a învrednicit a fi podoaba
fecioarelor şi locuitoare în cămara de nuntă a mirelui
Hristos.
A doua podoabă de mult preţ, cu care şi-a înfrumuseţat
viaţa sfânta Filoteia este virtutea milosteniei. E aşa de mare
această virtute, că însuşi Domnul fericeşte pe cei milostivi
zicând: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui." Iar la
înfricoşata Judecată, când oamenii vor da socoteală de
toate cele ce au făcut în viaţă, fapta milosteniei va avea
întâietate faţă de toate faptele bune. „Tot ceea ce aţi făcut
bine unuia din aceşti fraţi mai mici", va zice Domnul, „Mie
Mi-aţi făcut!" Această fericire şi făgăduinţă auzind-o Sfânta
Filofteia şi-a întipărit-o aşa de adânc în inima ei, încât nimic
nu a putut-o împiedica de la fapta milosteniei, pe cei
flămânzi saturând şi pe cei săraci miluind.
Mare este fecioria şi tot aşa de mare este şi milostenia
şi amândouă aceste virtuţi trebuie să meargă totdeauna
împreună ca două surori gemene, cum le vedem în viaţa
Sfintei Filoteia: fecioria împreună cu milostenia şi
milostenia împreună cu fecioria; nici fecioria fără
milostenie, nici milostenia fără feciorie.
Ca să vă convingeţi cât de însemnat este acest lucru vă
aduc aminte de pilda celor zece fecioare, din Sfânta
Evanghelie. Zece fecioare erau în aşteptarea Mirelui. Cinci
din ele erau înţelepte, iar cinci fără de minte. Cele înţelepte
s-au grăbit să aibă untdelemn în candelele şi vasele lor şi,
când la miezul nopţii a sosit Mirele, ele l-au întâmpinat cu
candelele aprinse şi au intrat împreună cu El la nuntă. Cele
fără de minte nu au luat îndeajuns untdelemn în candelele
şi vasele lor şi, venind Mirele, le-a găsit cu candelele stinse
şi au rămas afară din cămară. Toate cele zece erau fecioare,
aveau viaţă curată, dar lipsa untdelemnului pe cele fără de
minte le-a lipsit de bucuria şi fericirea mult dorită.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuind această pildă arată că
untdelemnul este milostenia, cununa tuturor virtuţilor.
Unirea fecioriei cu milostenia ascunde o adâncă taină.
Fecioria este o icoană a sfinţeniei personale, „fără de care
nimeni nu poate vedea pe Domnul", iar milostenia este
icoana faptelor bune faţă de aproapele. Amândouă sunt
deopotrivă de trebuitoare pentru mântuire, şi sfinţenia
personală, şi faptele bune faţă de aproapele. Amândouă
împreună. Cu amândouă s-a împodobit şi sfânta fecioară şi
mult milostiva Filoteia.
Iar la aceste două, şi ca o încununare a lor, Sfânta
Filoteia a adăugat şi pe a treia, pe aceea a muceniciei. „Nu
este dragoste mai mare", ne spune Domnul, „decât să-şi
dea cineva viaţa pentru aproapele său." Toate virtuţile sunt
mari şi ne umplu de admiraţie, dar mucenicia ne cucereşte
inima, prin jertfa totală cu care se dăruieşte mucenicul.
Pentru că în orice faptă bună omul dăruieşte ceva, o parte
din fiinţa lui pe când în mucenicie omul îşi dăruieşte
întreaga sa viaţă, din dragostea faţă de Dumnezeu.
Aşa a făcut Sfânta Filoteia. Era aşa de convinsă de
trebuinţa milosteniei, aşa de hotărâtă pentru îndeplinirea
faptei bune, încât a primit şi moarte mucenicească pentru a
putea ajuta pe cei săraci, lipsiţi şi flămânzi.
Curăţie, milostenie şi mucenicie, iată cununa cea întreit
împletită a virtuţilor, cu care s-a încununat Sfânta Filoteia.
întreita bogăţie duhovnicească şi sufletească, la care ne în-
deamnă şi pe noi astăzi Sfânta Muceniţă Filoteia. „Faceţi
ceea ce am făcut şi eu", ne îndeamnă ea, „urmaţi-mi mie,
precum şi eu am urmat Iui Hristos, Cel preacurat, Cel mult
milostiv şi Cel ce Şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră."
Să ne închinăm, fraţi creştini, cu evlavie la sfintele ei
moaşte şi să cinstim după cuviinţă pe sfânta fecioară,
muceniţă şî mult milostiva Filoteia. Şi să ne silim să ne
împodobim şi noi viaţa cu aceste dumnezeieşti şi alese
virtuţi.
Dar poate cineva se va îndoi cu sufletul dacă este cu pu-
tinţă şi dacă toţi creştinii sunt îndatoraţi să păzească aceste
trei virtuţi, cu care s-a împodobit Sfânta Filoteia.
„Fiţi sfinţi, ne porunceşte Domnul, că şi Eu sunt sfânt!"
Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune hotărât că „Iară sfinţenia
curăţiei nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu." Nu numai
tinerii trebuie să se păzească curaţi şi feciorelnici, ci şi cei
căsătoriţi sunt îndatoraţi să ţină rânduiala, cinstea şi
sfinţenia căsniciei. Pentru că altfel, zice iarăşi Apostolul
„Curvarii, preacurvarii şi toţi cei ce trăiesc în necurăţie nu
vor moşteni împărăţia Cerurilor."
Cât de departe de sfinţenie creştinească suntem noi cei
de astăzi şi cât de mustrătoare trebuie să fie pentru noi,
tineri şi bătrâni, curăţia şi fecioria Sfintei Filoteia, la a cărei
prăznuire ne-am adunat astăzi!
Cât despre fapta milosteniei, cine se poate scuza că nu
o poate face, când Domnul zice că şi un pahar de apă dat
celui însetat este o faptă de milostenie?
Dar milostenie nu însemnează numai a da bunuri mate-
riale celor lipsiţi. Dacă nu putem avea întotdeauna bunuri
materiale pentru a le da altora, apoi există o milostenie, cea
sufletească, pe care o poate face şi cel mai sărac om din
lume.
Iată, de pildă, un frate creştin s-a rătăcit de la dreapta
credinţă, cum se întâmplă adeseori, mai ales acum când aşa
de mult s-au înmulţit sectele. Tu care îl vezi, nu fii
nepăsător faţă de sufletul lui, ci străduieşte-te în tot chipul
să-l aduci iarăşi la dreapta credinţă. Iată vezi un tânăr, o
rudenie, un consătean că umblă pe calea beţiei, a
desfrânării sau a altor rele. Nu-l lăsa să-şi piardă sufletul, ci
îndeamnă-l cu sfatul bun, cu rugăciunea, ajută-l să se
întoarcă de la calea pierzării. Iată un frate, un coleg ţi-a
greşit cu ceva, ţi-a spus un cuvânt greu, te-a vorbit de rău.
Tu nu te răzbuna pentru răul ce ţi l-a făcut, ci iartă-l din
toată inima, întoarce-i cu bine. Vezi pe cineva în mâhnire, în
boală, în suferinţă, mângâie-l cu cuvinte prieteneşti,
compătimitoare.
Ca oameni, toţi suntem fraţi şi fii ai acelaşi Părinte ce-
resc, nu ne putem mântui decât împreună, ajutorându-ne
unii pe alţii cu dragoste frăţească, trăind laolaltă în cinste şi
omenie. Aceasta este milostenie faţă de aproapele şi
nenumărate sunt prilejurile vieţii de toate zilele în care
putem să o facem. Numai aşa putem împlini porunca
evanghelică a milosteniei: „Fiţi milostivi precum şi Tatăl
vostru cel ceresc este milostiv" şi numai aşa ne vom putea
învrednici şi noi de fericirea care zice: „Fericiţi cei milostivi,
că aceia se vor milui."
Dar o faptă bună nu-i de ajuns să o facem o dată sau de
două ori în viaţă. Ea trebuie să devină regulă de fiecare zi.
Să fim aşa de convinşi de trebuinţa faptei bune, aşa de
adânc să fie înrădăcinată virtutea în suflet, încât să devină a
doua fire, să fii gata să mori mai degrabă, decât să te
opreşti de la săvârşirea ei. Aşa cum a făcut Sfânta Filoteia: a
răbdat ocări, bătăi, până şi moarte, dar de milostenie nu s-a
lăsat. Aceasta-i mucenicia vieţii creştine: să lupţi împotriva
răului, să fii gata să mori pentru săvârşirea binelui. Numai
aşa fapta bună se face virtute şi este răsplătită cu mare
dărnicie şi în viaţa aceasta pământească şi în viaţa veşnică,
precum vedem din însăşi viaţa Sfintei Filoteia.
Iată, ea, o fată săracă şi modestă, ca multe altele despre
care însă nu ştim nimic, a ajuns prin fapta bună, aşa cum
spune Psalmistul, „întru pomenire veşnică" şi cinstită cu
frumoase slujbe şi cântări de laude în toată lumea
ortodoxă. Ba mai mult, sfintele ei oseminte au ajuns
nestricăcioase, sfinte moaşte, loc de sălăşluire a Sfântului
Duh, jertfelnic preacurat, pe care Dumnezeu primeşte
rugăciunile ce I se aduc şi prin care revarsă asupra
credincioşilor izvor de binefaceri dumnezeieşti. „Prin
sfintele moaşte", zice sfântul Ioan Gură de Aur, „dracii sunt
puşi pe fugă, boalele se izgonesc, bolnavii se vindecă, ispi-
tele şi supărările se risipesc şi darurile Sfântului Duh:
bucuria, pacea, răbdarea se coboară peste cei ce aleargă la
ele cu credinţă."
In adevăr, de sute de ani precum şi în vremea noastră,
moaştele Sfintei Filoteia lucrează multe faceri de minuni
tuturor celor ce vin la ele cu credinţă, aşa cum aţi venit şi
frăţiile voastre astăzi. Şi fiţi încredinţaţi că şi
Dumneavoastră, care le sărutaţi cu credinţă şi evlavie, veţi
primi darurile dumnezeieşti care se revarsă din ele. Căci
Bunul şi Induratul Dumnezeu nu lasă niciodată fară răspuns
pe cei ce îşi pun nădejdea într-însul.
Dar întorcându-vă la casele voastre, să nu uitaţi
învăţăturile creştineşti, pe care ni le pune înainte cu pilda
vieţii ei Sfânta Filoteia. Să puneţi Ia inimă buchetul celor
trei virtuţi cu care este împodobită: curăţia sufletească şi
trupească, milostenia şi dăruirea până la moarte pentru
faptă bună, pentru credinţa strămoşească, pentru
dragostea de Dumnezeu. Să nu uitaţi acest lucru. Ştiţi că
Sfânta Filoteia şi-a lăsat patria ei pământească şi a ales să
vieţuiască în Ţara Românească şi anume aici, la Curtea de
Argeş. De ce a făcut ea această alegere? Fără îndoială că
pentru credinţa cea adâncă a strămoşilor noştri, pentru
inima lor bună şi milostivă, pentru omenia cu care erau
împodobiţi. Pentru sfinţenia cu care ei se străduiau să
slujească lui Dumnezeu. Că este aşa, stă mărturie minunata
catedrală de faţă şi jertfa celor care au ridicat-o. De aceea şi
noi să fim vrednici de înaintaşii noştri, să nu fim mai prejos
decât ei!
Numai aşa Sfânta Filoteia se va simţi bine la noi şi-şi va
revărsa peste noi cu îmbelşugare darurile ei cele cereşti. Ne
va ocroti de toate primejdiile, ne va apăra de toţi vrăjmaşii
văzuţi şi nevăzuţi, ne va mângâia în necazuri şi supărări şi
ne va fi puternică sprijinitoare pe calea mântuirii. Pe toate
aceste daruri şi bunătăţi să ni le dăruiască preabunul şi
milostivul Dumnezeu, cu rugăciunile sfintei fecioare,
muceniţe şi mult milostive Filoteia. Amin.
Cuvânt ia pomenirea Sfântului Nicodim cel Sfinţit (26
decembrie)
Minunată este sărbătoarea şi întreit praznicul de care

ne bucurăm astăzi. Că iată ieri ne-a răsărit Soarele Dreptăţii
Hristos, Dumnezeul nostru, Care S-a născut din Fecioară;
astăzi ne-am adunat, să slăvim şi să cinstim pe cea mai
cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fară de asemănare
decât Serafimii, pe pururea Fecioara Măria, din care
Dumnezeu S-a întrupat şi om S-a făcut; şi tot astăzi
mulţimile călugărilor şi tot poporul românesc fericesc cu
laude de cântări pe cel ce este „podoaba călugărilor şi lauda
sihastrilor", pe Preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel
sfinţit, de la Tismana.
Taina întrupării Domnului este adânc nesfârşit şi înăl-
ţime neajunsă, cine ar putea găsi cuvânt pentru tâlcuirea
ei? Necuprinsă este şi taina cea străină a fecioriei Maicii
Domnului; cum să îndrăznesc să mă ating de ea ştiind că nici
un cuvânt nu-i de ajuns pentru a o spune?
De aceea, împreună cu păstorii şi cu magii alergând cu
inima curată şi credinţă neîndoielnică să ne închinăm
Pruncului celui culcat în iesle şi să proslăvim pe Preacurata
Sa Maică şi cinstind cu tăcere necuprinderea tainelor, să ne
oprim la sfinţitul Nicodim, începătorul vieţii călugăreşti de
obşte din pământul românesc.
De loc din Macedonia, din viţă împărătească, Cuviosul
Nicodim din tinereţe a fost ales să fie vas al slujirii lui
Hristos în viaţa monahicească. Bogăţia şi slava întru nimic
socotindu-le, a părăsit în ascuns casa părintească şi a mers
la Muntele Athos, grădina cea binecuvântată a Maicii
Domnului, şi acolo a crescut, cum spune psalmistul, ca
pomul sădit lângă izvoarele apelor, care îşi dă rodul său la
vremea sa.
Prin smerenie desăvârşită, în rugăciune neîncetată, cu
dragoste fierbinte de Dumnezeu şi de fraţi, în puţină vreme
a sporit duhovniceşte şi s-a învrednicit de darul sfintei
preoţii şi de toţi era dorit să le fie povăţuitor către
mântuire.
Dar liniştea atonită nu a fost de multă vreme. Biserica
patriei sale se găsea sub grea anatemă a patriarhiei de
Constan-tinopol, iar cneazul sârb Lazăr, în mare mâhnire
fiind, a cerut monahilor de la Athos să îl ajute cu mijlocirea
către patriarhul. Şi cine ar fi putut împlini mai uşor această
sarcină decât Nicodim, a cărui faimă ajunsese până
departe? Şi în adevăr mergând cu scrisori împărăteşti la
patriarhul, acesta ridică anatema de deasupra bisericii
sârbeşti, iar pe Nicodim îl cinsteşte cu rangul de
arhimandrit, din care pricină cneazul Lazăr foarte cinstea pe
Nicodim şi cugeta întru sine cum să îl aibă de mitropolit al
bisericii sârbeşti.
Fericitul Nicodim însă, dorind din toată inima liniştea
cea pentru Hristos şi cunoscând gândul cneazului, încă o
dată părăseşte cele ale lumii şi neştiut de nimeni se retrage
la locuri tăinuite, liniştindu-se în pădurile şi peşterile din
preajma Dunării româneşti. Şi fiindcă nici aici nu a putut fi
tăinuit, împreună cu câţiva ucenici a trecut Dunărea în Ţara
Românească, întinzând rasa deasupra apei şi plutind pe ea
ca pe un pod.
în pădurile neumblate şi nepătrunse de om se găseau
mulţi pustnici şi bărbaţi sfinţiţi, dar înjghebări temeinice
monahiceşti nu se putuseră face din pricina vitregiei
vremurilor. Sfântului Nicodim îi fusese rânduit de
Dumnezeu să facă acest lucru. El întemeiază mănăstirea
Vodiţa în părţile Olteniei cu hramul sfântului Atanasie
Atonitul şi cu rânduială de viaţă obştească întocmai ca la
Sfântul Munte.
Voievozii Ţârii Româneşti au înzestrat cu multă dărnicie
obştea lui Nicodim, dar mulţimea celor ce se adunaseră era
prea mare pentru această aşezare duhovnicească. O
descoperire dumnezeiască porunceşte Sfântului Nicodim să
întemeieze obşte mai mare şi-i arată şi locul unde să o facă.
Iată cum s-a întâmplat lucrul. După multe zile şi nopţi de
rugăciune neîncetată o lumină cerească s-a coborât asupra
Cuviosului Nicodim şi dumnezeiesc glas i-a poruncit să
ridice în acel loc marea aşezare monahicească sub ocrotirea
Maicii Domnului, stareţa cea mare a Athosului de unde
venise Nicodim. Din acel ceas Cuviosul Nicodim a luat mare
putere asupra duhurilor necurate şi de tămăduire de toată
boala şi neputinţa dintre oameni. Şi astfel s-a întemeiat cea
de-a doua obşte monahicească a lui Nicodim, care
dăinuieşte până astăzi, mănăstirea Tismana.
Ostenelile de zi şi de noapte ale Cuviosului Nicodim,
numai Ştiutorul a toate, Dumnezeu, Ie ştie. Pentru frăţime a
rânduit pravilă de zi şi de noapte şi lucrul mâinilor pentru
trebuinţele trupeşti; iar pentru zidire sufletească a aşezat
citirea, tălmăcirea şi copierea de scrieri duhovniceşti, el
însuşi facându-se pildă pentru toţi, cu rugăciunea cea
neîncetată, cu aspre nevoinţe şi cu scrierea cărţilor.
Evanghelia scrisă de Nicodim în anul 1403, şi cu multă
măiestrie împodobită, este până astăzi mărturie despre
râvna şi priceperea stareţului de la Vodiţa şi Tismana.
Dar nu numai obştile monahiceşti de sub povăţuirea sa
le-a bine chivernisit, ci şi mari binefaceri de minuni a
săvârşit, vindecând toată boala şi neputinţa din poporul
care alerga la dânsul şi izgonind duhurile necurate din
mulţi. Şi în foc a intrat pentru a dovedi tăria credinţei
ortodoxe şi a rămas nears. De asemenea s-a învrednicit şi
de cunoaşterea de mai înainte a fericitului său sfârşit. Căci
la praznicul preaslăvitei Naşteri a Domnului, după ce a slujit
împreună cu tot soborul şi s-a împărtăşit cu preacuratele lui
Hristos Taine, învăţând îndelung frăţimea şi lăsându-i şi
Aşezământ scris ca să-l păzească nestrămutat, le-a dat
sărutarea cea mai de pe urmă şi părinteasca blagoslovenie
şi apoi retrăgându-se în peştera în care locuia, a petrecut în
rugăciune necurmată până a doua zi, când şi-a încredinţat
sufletul în mâinile preadoritului său Stăpân, Domnul nostru
Iisus Hristos, pe care din pruncie şi până la cea din urmă
suflare L-a iubit din tot sufletul. Şi sfintele sale moaşte s-au
făcut izvorâtoare de mir, dând tămăduire de toată boala,
celor ce aleargă la ele cu credinţă.
Astfel a înflorit pe pământul Ţării noastre această minu-
nată floare a Ortodoxiei, care străluceşte ca o piatră de
mult preţ în cununa cea neveştejită a sfintei noastre
Biserici.
Ucenicii duhovniceşti ai Sfântului Nicodim au dus până
departe aşezământul monahicesc al obştilor de la Vodiţa şi
Tismana. Trei din ucenicii săi, Sofronie, Pimen şi Silvan au
ajuns până în părţile munţilor Neamţului din Moldova,
unde întemeiază o mică obşte sihăstrească cu chilii şi
biserică închinată sfântului Ioan Teologul, din care mat apoi
cu sprijinul voievozilor Moldovei se va dezvolta vestita lavră
a Neamţului de astăzi. Şi aici, ca şi la Tismana, s-a păstrat
neştirbit rânduia-la Sfântului Nicodim: lucrul mâinilor
împletindu-se cu rugăciunea şi cu ostenelile duhovniceşti.
Pentru că de fapt acesta este rânduiala monahismului
ortodox. Trăirea fară abatere a poruncilor Sfintei Evanghelii,
pentru a fi lumină şi sare a obştii creştineşti. In felul acesta,
toate ale monahului, şi rugăciunea şi lucrul mâinilor şi
osteneala minţii, toate sunt lucru împlinit ca pentru
Dumnezeu, lucrul desăvârşit şi străbătut de Duh. Scrisul lui
este împodobit, lucrurile de slujire lui Dumnezeu - din
materie de mult preţ şi cu mult meşteşug făurite; citirile şi
cântările lui asemenea cântărilor îngereşti înduhovnicesc
auzul şi mişcă inima; curăţă mintea şi o desprind de toată
grija cea lumească. Iar rugăciunea lui cea neîncetată biruie
toate meşteşugirile celui rău şi sfinţeşte lumea întinată de
răutatea păcatului şi a stricăciunii.
De aceea astăzi, când facem pomenirea cea de peste an
a Cuviosului Nicodim, se cuvine să ne uităm mai
îndeaproape la icoana monahului ortodox şi la
binecuvântările pe care Domnul Hristos le revarsă printr-
însul asupra lumii. Pentru că monahul este podoaba
Bisericii şi lauda credincioşilor.
Şi totodată închinându-ne la chipul luminos al Cuviosu-
lui Nicodim, se cuvine să ne îmboldim voia şi hotărârea de a
urma neabătut sfintele sale aşezăminte duhovniceşti,
împletind cu râvnă ostenelile trupeşti şi duhovniceşti cu
neîncetata rugăciune. Că nu este prăznuire mai frumoasă
decât a urma cu fapta virtuţile sfântului cinstit.
Preacuvioase Părinte Nicodime, întăreşte-ne cu sfintele
tale rugăciuni, ca bine să săvârşim alergarea sfintelor
nevoinţe duhovniceşti şi să ne învrednicim noi, smeriţi
ucenici ai tăi, a fi împreună cu tine întru bucuria Domnului
nostru Iisus Hris-tos, Care S-a smerit pentru noi şi a Căruia
este toată cinstea, slava şi puterea în vecii vecilor. Amin
Capitolul VIII
Cuvinte de Învăţătură
>
Capitolul acesta conţine cuvinte de învăţătură rostite de
Părintele Petroniu la trapeză sau la sinodicon. Ele au fost
desen frate după casete audio înregistrate şi transmise
Editurii Bizantine cu binecuvântarea Părintelui Petroniu cu
mai mult timp înainte de trecere dânsului la Domnul.
Descifrarea a fost foarte dificilă dată fiind calitatea
înregistrărilor pe vechi casete audio. înregistrarea
defectuoasă s-a datorat şi vorbirii Părintelui Petroniu
afectat de problema auzului. Vorbea foarte încet şi greu de
desluşit. Cu toate acestea, cu ajutorul unor colaboratori ai
editurii, jertfitori, mare parte a conţinutului casetelor a fost
descifrat şi transcris, păstrând pe cât se poate oralitatea
stilului. Materialul este foarte preţios. Avem în faţă
discursul foarte autentic al Părintelui Petroniu adresat
fraţilor din obşte. Părintele vorbea obştii duminica şi în
sărbătorile mari. De cele mai multe ori, conţinutul
cuvântărilor are în vedere bunul mers al obştii. Sunt aspecte
care privesc vieţuirea monahală, nevoinţele personale ale
monahului dar şi problemele obştii, ca atare, precum şi
cuvinte la diferite sărbători. Aceste cuvântări ne pun în faţă
imagine reale a vieţii obştii Schitului Prodromu în perioada
stăreţiei Părintelui Petroniu. Ele sunt extrem de valoroase
din acest punct de vedere. Sunt şi folositoare pentru stareţi,
dar şi pentru monahi. Adresându-se monahilor din obştea
sa, Părintele Petroniu se adresează oricărui monah şi
oricărei obşti de monahi.
Cuvânt de învăţătură la Duminica izgonirii lui Adam din
Rai (8 februarie 1999)
îndemnul şi anunţul pe care ni-l face Biserica astăzi,

acesta este: „Sosit-a vremea, sosit-a vremea, sosit-a vreme
binevenită, sosit-a vremea pocăinţei." Ştim ce însemnează
pocăinţa: este această întoarcere către tine însuţi, această
recunoaştere a vieţii tale păcătoase şi a părerii de rău
pentru cele făcute. Şi este şi vreme tare potrivită spre a ne
cere iertare de la Dumnezeu, în greceşte cuvântul folosit
pentru pocăinţă este metanoia, ceea ce, tâlcuit,
însemnează înnoire, prefacere a aşezării sufleteşti şi a
minţii. întotdeauna pocăinţa este de folos. Sfinţii Părinţi ne
spun că ea este virtutea care trebuie să ne însoţească tot
timpul vieţii. Este, cum am zice, corabia cu care călătorim
pe marea vieţii către limanul mântuirii. Niciodată nu
trebuie să ne lipsească pocăinţa. Nici atunci când facem
fapte bune! Chiar şi atunci avem pricină să ne pară rău,
anume că nu le-am făcut mai înainte.
Sfinţii Părinţi au legat pocăinţa, în chip deosebit, de
vremea Sfântului şi Marelui Post, din mai multe pricini.
întâi, pentru că Sfântul şi Marele Post este o icoană a vieţii
noastre pământeşti. Azi de exemplu, Biserica ne-a pus
înainte o întâmplare de la începutul lumii: izgonirea
părinţilor Adam şi Eva din rai. La celălalt capăt, Postul se
încheie cu învierea Domnului. De la căderea în păcat la
învierea Domnului Hristos se desfăşoară întreaga noastră
viaţă pământească, o viaţă pe care ar trebui să o ducem în
pocăinţă şi părere de rău, în vederea mântuirii sufletelor
noastre. De aceea zic, postul a fost legat în chip deosebit de
vremea Sfântului şi Marelui Post. însuşi Marele Post, pe
lângă această însemnătate pe care am arătat-o, o are şi pe
aceea că nu este numai o pregătire pentru prăznuireacea
mare a Sfintei învieri, ci este însăşi lucrarea pocăinţei pusă
în activitate, o activitate care se desfăşoară după rânduiala
Bisericii, ţinut de Biserica, în Biserică, cu metanii, cu multe
rugăciuni, cu pocăinţă, cu părere de rău... Pentru tot ce am
făcut ne pocăim în timpul acestui Sfânt şi Mare Post.
Aşadar, pocăinţa este trebuitoare şi ea este strâns legată de
vremea Sfântului Post. Desigur, este legată şi de postirea
propriu-zisă.
De obicei lumea înţelege prin post doar schimbarea
mâncărurilor. Aceasta este, însă, numai o parte, jumătatea
cea mai neînsemnată a postului. Omul nu este numai trup,
ci şi suflet, ca atare postul se cere a fi, deopotrivă, şi
trupesc, şi sufletesc. Dar noi săvârşim păcatele şi faptele
bune nu numai cu trupul. Şi sufletul participă, deopotrivă.
Atunci şi înnoirea noastră trebuie să fie, deopotrivă, şi
trupească, şi sufletească. Schimbarea mâncării şi
împuţinarea ei este post trupesc. Trupul trebuie să
postească, dar şi sufletul, de asemenea. Posteşte întreaga
făptură. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că se cuvine să
postească şi ochii, şi urechile, şi mâinile, şi picioarele... Toa-
te, adică, să fie angajate în lucrarea aceasta de postire, de
schimbare, de înnoire. O stihiră din vremea săptămânii care
a trecut zice: „dacă posteşti numai de bucate şi de păcate
nu te părăseşti, în deşert te lauzi cu nemâncare, pentru că
vei fi ruşinat înaintea lui Dumnezeu, întrucât te asemeni cu
viclenii draci, care nu postesc niciodată."
Adică, neapărat, postul cel adevărat înseamnă
înstrăinare de răutăţi. Este postire şi cu trupul, şi cu sufletul,
reînnoire deopotrivă, căci amândouă vor învia la vremea
cea din urmă, şi va fi atunci spre învierea cea fericită,
pentru cei care au făcut fapte bune, sau pentru învierea
osândirii, pentru cei care au stăruit în păcate.
La postitea aceasta deplină ce o săvârşim pentru
pocăinţa noastră se adaugă spre însoţire viaţa de rugăciune.
Rugăciunea trebuie să fie grija creştinului.
Dar fără voia lui Dumnezeu nu putem face nimic, nici pe
cele ale rugăciunii, nici pe cele ale postului. Aşa cum ni se
aminteşte în Biserică, credinciosul are acum mai mare
nevoie în vremea aceasta de pocăinţă, de citire de psalmi,
de apropierea de duhovnic, de citiri din Sfinţii Părinţi... Aşa
ne punem mereu mintea la lucrul duhovnicesc.
Noi trăim aici viaţa obştească, trăim împreună ca fraţi.
Aşa ne-a rânduit Dumnezeu. Şi de felul cum ne purtăm cu
fratele nostru depinde calitatea pocăinţei noastre.
Trebuie stăruit mai mult asupra cuvântului din Sfânta
Evanghelie de astăzi.8 Noi ne rugăm la Dumnezeu să ne
ierte păcatele şi, atunci, pare că Dumnezeu profită de
această ocazie pentru a ne constrânge, într-un fel. Ne cere
ca spre a putea dobândi iertarea pe care o cerem, să facem
şi noi acelaşi lucru către fraţii ceilalţi, să-i iertăm. Dacă veţi
ierta păcatele aproapelui, ale oamenilor, şi Dumnezeu va
ierta păcatele voastre. Dar dacă nu iertaţi păcatele altora,
nici Dumnezeu nu vă va ierta păcatele. Iertarea păcatelor
este o condiţie nelipsită pentru săvârşirea pocăinţei
noastre.
Sfinţii Părinţi mai numesc vremea aceasta, a postului, şi
zeciuîală. Adică, ea reprezintă cam a zecea parte a anului, o
parte pe care noi o ducem, ostenindu-ne, ca jertfă lui
Dumnezeu, ca să ne ierte şi ca să îi mulţumim pentru
binefacerile pe care le primim. Or, despre această zeciuială
ştim că Mântuitorul este Cel Care ne-a arătat cum trebuie
să fie. Pentru „zeciuială" obişnuită, ne-a spus: „Dacă-ţi
aduci darul tău înaintea Sfântului Altar şi îţi aduci aminte
că fratele tău are ceva asupra ta, atunci lasă darul şi du-te
şi te împacă cu fratele... Iar acum, pentru zeciuială
reprezentată de Postul Mare, Mântuitorul ne îndeamnă:
„Dacă vreţi să vă iert păcatele, iertaţi şi voi greşelile fratelui
vostru, numai aşa osteneah şi pocăinţa voastră va fi
împlinită şi lucrătoare. 'm
8din Miercurea Mare, la Stihoavna vecerniei. Dar şi în alte locuri.

18
Idiomela zilei din Marţea Mare, Ia Stihoavna Vecerniei.
Scihira 7,ilci
19
Matei 6, 14-21. m Cf. Matei 5, 23-24. 21 Cf. Matei 6, 14.
Aşadar, aceasta este pocăinţa cea adevărată şi bună şi
bine primită şi lucrătoare, cea care este lucrată şi cu trupul,
prin postire, şi cu sufletul, care se cere să fie acum mai mult
înălţat către Dumnezeu, să fie în pace cu oamenii cu care
trăieşte. De aici rânduiala în viaţa creştină ca la începutul
Sfântului şi Marelui Post creştinii să-şi ceară unul altuia
iertare pentru greşelile pe care le-au făcut unii faţă de
alţii... Să-şi şteargă toată răutatea de la inimă... Să se cureţe
de păcatele făcute faţă de Dumnezeu, în Biserică, şi faţă de
aproapele...
Să intrăm cu inima curată în osteneala aceasta a Sfântu-
lui şi Marelui Post, cu nădejde că vom ajunge cu bine la
sfânta şi marea prăznuire a învierii, spre dobândirea
mântuirii. De aceea, şi eu, cu nevrednicie îmi cer iertare
pentru păcatele făcute cu voie şi fără de voie. Cer iertare de
la sfinţiile voastre şi-L rog Dumnezeu să ne ierte pe toţi!
Cuvânt de învăţătura la Duminica Ortodoxiei (15

februarie 1999)
A trecut prima săptămână a Sfântului şi Marelui Post...
Urmează celelalte, pe care nădăjduim să le trecem cu bine
şi anul acesta. Să se continue slujbele în acelaşi fel, cum le-
am văzut săptămâna trecută, sigur, în afară de Canonul cel
Mare, care s-a terminat. Ne rămâne Sfânta Liturghie şi
celelalte slujbe... Cu ce măreţie se fac! Toţi trebuie să mai
facem şi unele treburi gospodăreşti. Grădina şi celelalte
care mai sunt. Câţiva părinţi totuşi trebuie să asigure lucrul,
în afară, desigur, de preotul de rând. La Sfânta Liturghie,
însă, să luăm parte cu toţii. Ostenelile acestea, nu ele sunt
scopul nevoinţei, călugăriei, ele sunt numai uneltele vieţii
duhovniceşti. Postim şi împuţinăm hrana trupească, punem
mai multă rânduiala trupului, ca să nu ne mai chinuiască
patimile. Şi trebuie mai multă rugăciune, mergând mai des
Ia biserică, făcând metanii... Să sporim cu o fărâmă de
evlavie în viaţa duhovnicească, căci fară nevoinţă nu ne
mântuim! Adică ostenelile din vremea aceasta a postului
trebuie să ne ajute să realizăm ceva, să ne îmbunătăţim
viaţa noastră, personal, precum şi relaţiile dintre noi. Să ne
sporim dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, că
aceasta este scopul cel bun, să sporească dragostea
frăţească dintre noi şi să ne curăţim de patimi. în felul
acesta, şi dragostea faţă de Dumnezeu. Sfântul Isaac, într-
un cuvânt, ne spune că lui Dumnezeu, personal, nu-I trebuie
nici metaniile, nici închinăciunile, nici toate jertfele noastre.
Lui Dumnezeu îi trebuie să vadă ce facem noi între noi,
fraţii, cum trăim noi în înţelegere, cum sporim cu evlavie
faţă de Dumnezeu, cu dragoste faţă de Dumnezeu, acestea
le vrea Dumnezeu de la noi!
Dacă facem numai cele din afară, fară să postim
sufleteşte, nu ne foloseşte la nimic. O spun şi cântările pe
care le are Biserica, cineva care posteşte numai trupeşte n-a
realizat nimic, în Vechiul Testament, la proorocul Isaia,
Dumnezeu ne spune prin gura acestuia: „Nu-mi trebuie
posturile, jertfele voastre... Cine k-a cerut din mâinile
voastre... Şi chiar dacă veţi înmulţi rugăciunile, nu vă voi
asculta... Lăsaţi-vă de răutăţi!... Căutaţi dreptatea, scâpaţi-
l pe cel năpăstuit, daţi-i dreptate orfanului, apăraţi
dreptatea văduvei... "ll Dragoste, aceasta vrea Dumnezeu să
facem. Postul şi nevoinţa ne ajută, sunt bune, dar nu ajung.
Trebuie să avem în vedere permanent grija aceasta a
îmbunătăţirii noastre personale prin ostenelile la biserică,
prin metanii, prin închinarea la sfintele icoane, luând parte
mai activ la sfintele slujbe. în felul acesta, să putem spori
evlavia noastră către Dumnezeu. Altfel, fară sporire în
dragoste reciprocă, toate lucrările acestea ar fi pagubă.
Am văzut că astăzi prăznuim biruinţa creştinătăţii, a Bi-
sericii Ortodoxe, împotriva asalturilor ereziilor, a prigoanei
21
care a Citate
fost din Isaiaei
asupra 1, 1l-l7.
în cursul veacurilor. Sărbătoarea
aceasta a fost pusă anume în vremea asta ca să ne
întărească, pentru că atunci s-a petrecut şi răzbirea,
biruinţa împotriva iconoclasmului... A fost ca o biruinţă a
vieţii credinţei.
Pentru duminicile următoare, vin, tot aşa, pomeniri
deosebite cu legătură între dânsele şi cu însemnătate
pentru Sfântul Post.
Duminica viitoare este pomenirea Sfântului Mare Ierarh
Grigorie Palama, care a trăit în apropierea noastră, în
mănăstirea Lavra. Pe urmă a ajuns arhiepiscopul
Tesalonicului. Ei, între altele, a venit cu învăţătura aceea
care ne descoperă că cei care se ostenesc, care se străduiesc
să se cureţe de toate stricăciunile, se învrednicesc să vadă
Lumina pe care au văzut-o Sfinţii Apostoli la Schimbarea la
Faţă, Lumina Taborică, Lumina cea Necreată. E o învăţătură
prin care se arată că Lumina aceasta nu este aşa cum e
lumina soarelui, lumina zilei sau lumina legată de cer. Nu,
ea izvorăşte din însăşi Fiinţa Dumnezeirii. Este Lumina
Veşnică în care oamenii pot să vadă prezenţa lui Dumnezeu.
Şi deşi omul este mărginit şi creat, el se poate învrednici şi
împărtăşi de ea. Se poate împărtăşi direct din puterea cea
nemărginită, dumnezeiască, a darurilor lui Dumnezeu.
Grigorie Palama a teologhisit acestea în urma certurilor cu
Varlaam, reprezentantul acela al Bisericii Catolice. El a sta-
bilit această învăţătură care are mare însemnătate pentru
viaţa duhovnicească.
Duminica a treia este dedicată Sfintei Cruci. Sinaxarul
spune că ea este aşezată în mijlocul drumului de osteneală
a Preasfântului şi Marelui Post. Pe de-o parte, crucea este şi
osteneală, şi suferinţă, dar este şi semn pus să ne încurajeze
pentru mai departe în osteneala Sfântului Post. Ne uităm la
Cruce, vedem patimile Domnului lisus, dar, în acelaşi timp,
crucea ne e şi putere. De când Domnul S-a răstignit pe
cruce, ea a căpătat mare putere împotriva duhurilor
necurate şi putere de întărire sufletească. De aceea, tot
creştinul poartă Sfânta Cruce şi se înseamnă cu Sfânta Cruce
mereu. în felul acesta, se revarsă asupra noastră puterea
Crucii, vine peste noi darul lui Dumnezeu. De aceea, Sfinţii
Părinţi sfătuiesc să ne însemnăm în toate împrejurările cu
Sfânta Cruce. Ea este pusă în mijlocul Postului ca o întărire
pentru continuarea nevoinţelor.
în celelalte două duminici sunt puse două pilde de oa-
meni care s-au sfinţit prin nevoinţe duhovniceşti: pilda
Sfântului Ioan Scărarul şi pilda Sfintei Măria Egipteanca. Doi
mari sfinţi care prin adâncă nevoinţă şi osteneală au ajuns
la cea mai mare sfinţenie. Vrea să ne arate cum cei care se
ostenesc prin şi cu aceste unelte pe care ni le pune la
îndemână şi Postul Mare, pot să ajungă la înaltă sfinţenie.
Sfântul Ioan Scărarul... Sunt două moduri prin care
omul poate ajunge la sfinţenie. Poate fi printr-un suiş
necontenit, urcând pe scară din treaptă în treaptă, dar
poate fi şi printr-o călătorie, aşa, cu suişuri şi coborâşuri
multe. Mai decade omul, apoi porneşte iar... Asta e calea
cea mai obişnuită. Puţini sunt aceia care merg neîntrerupt şi
urcă pe calea mântuirii. Cel mai adesea noi oamenii suntem
aşa, sporim şi iar cădem înapoi şi aşa mai departe. Şi,
atunci, ni s-au pus în drum aceste două pilde. Sfântul Ioan
Scărarul a suit mereu, nu se vede-n viaţa lui nici o pauză,
nici o cădere, nici o oprire. Aflăm la el o continuă
ascensiune, a sporit duhovniceşte mereu, prin nevoinţa pe
care a facut-o. Şi ne-a lăsat şi o cale, Scara sa, ca să ne arate
cum se poate urca pe calea nevoirilor ca pe o scară.
Sfânta Măria Egipteanca a fost la început o femeie mai
şubredă, mai slabă în nevoinţa cea duhovnicească, o femeie
expusă la toate neputinţele omeneşti. Şi iată că, totuşi, ea
poate să se ridice la cea mai mare sfinţenie. De aceea e
pusă la încheierea Sfântului Post Sfânta Măria Egipteanca.
Ne este arătată ca pildă că şi cei mai şubrezi şi cei mai slabi
dintre noi ne putem ridica, dacă avem bunăvoinţă şi râvnă
bună, să ajungem la cel mai înalt spor duhovnicesc.
De asemenea, s-avem grijă cu spoveditul, să fie regulat,
săptămânal. La fel şi cu Sfânta împărtăşanie. Ar fi normal ca
în fiecare săptămână să se împărtăşească fiecare. Cu
spovedit, cu dezlegare... Să se împărtăşească fiecare
regulat, că mare câştig şi mare întărire sufletească este
împărtăşania.
De asemenea, să nu neglijăm lucrarea la chilii,
părinţilor! Să nu fie cu supărare! Sunt nişte neputinţe de
care e bine să ne eliberăm. Să ne spunem: „Suntem tineri,
avem şi noi oleacă de mândrie, suntem mai tari, mai
rezistenţi, nu suntem chiar aşa de neputincioşi când este
vorba să facem nişte eforturi." Mă uit la Ceasuri... Biserica
goală! Toată lumea este obişnuită să iasă din biserică la
Ceasuri, să plece. Şi nu-s Ceasuri multe, trei Ceasuri... Ne
putem aranja trebuinţele noastre astfel încât să nu avem
motiv ca ele să ne scoată afară din biserică. Să facem un
efort! Faptul că suntem în stare să facem o fărâmă de oste-
neală pentru sufletul nostru reprezintă un semn de bărbăţie
sufletească. Rânduiala veche ne arată că mergem la chilie
nu ca să stăm... De vreo două ori în cursul săptămânii
trecute am trecut pe la chilii. Nici un părinte. Era părintele
Daniel singur, încolo nu era nimeni. Nu e bună treaba asta,
să ştiţi! La plimbare, după masă, siesta, cum am zice...
Toate rânduielile scriu că după pavecerniţă nu mai stă
nimeni de vorbă, călugării merg la chilii. Acolo fiecare îşi
face socoteala, cum a petrecut ziua respectivă, ce a mai
făcut, ce slăbiciuni a mai avut, îşi face pravila, rânduiala
duhovnicească pe care o are pentru chilie, se culcă la
vreme, ca să se poată trezi la timp... Ne facem bilanţul zilei
respective. Dacă ne obişnuim, e uşor. Ne spun asta toţi
Părinţii, şi Patericul, şi Sfântul Ioan Scărarul, şi Sfântul
Efrem Şirul. Aşa cum seara negustorul bun îşi face socotelile
ca să vadă câştigurile şi pierderile din ziua neguţătoriei
respective, aşa şi omul duhovnicesc.
Nu sporim dacă nu ştim să petrecem viaţa noastră, dacă
nu ne gândim, dacă nu ne dăm seama de stadiul în care ne
găsim, dacă mergem la întâmplare, pur şi simplu la
întâmplare. Nu trebuie să fim indiferenţi de lucrul acesta.
Dacă avem nişte neputinţe, să ne luptăm ca să ne izbăvim
de ele. Ştiţi, cât de mici ar fi, nu intrăm în împărăţia lui
Dumnezeu cu ele. Uite, este un cuvânt foarte interesant la
Sfântul Grigore Dialogul... L-a întrebat cineva: „Cum se face
că omul păcătos face păcate un timp scurt, cât trăieşte pe
pământ, şi pentru asta Dumnezeu îl pedepseşte cu
pedeapsa veşnică. Dacă a făcut păcate o vreme,
Dumnezeu să-i ierte păcatele şi să-l pedepsească tot cu
o pedeapsă temporară." Şi i-a zis aceluia: „Frate, aşa ţi se
pare, dar nu-i aşa! Cel care face păcate şi nu se pocăieşte şi
îl prinde moartea nepocăit, acela dacă ar trăi o veşnicie ar
continua să facă păcatul permanent. Dacă a făcut păcate
mai puţine, a făcut pentru că s-a terminat cu viaţa lui, a
murit. Că dacă ar fi trăit veşnic, el ar fi continuat să facă
păcatele acelea în veci. Şi, atunci, Dumnezeu, Care ştie
neaşezarea şi reaua lui voinţă, îl pedepseşte în vecii
vecilor." Vin mulţi cu întrebarea asta şi rămân nedumeriţi.
„Cum vine treaba asta?"
Depinde în ce te va afla sfârşitul. Dacă ai făcut numai
fapte bune, dar dacă la sfârşit te-ai strâmbat şi ţi-ai stricat
faptele, tot binele pe care l-ai făcut s-a pierdut. Nu mai ai
rezultatul faptelor bune, ci pe al acelora cu care ai murit,
cele pe care le-ai făcut în ultima clipă. Capeţi aşezarea în
care te-a găsit moartea. însemnează că aşa o să fie aşezarea
ta. Şi, atunci, cu aceea intri în vecii vecilor. Dacă avem
anumite neputinţe, să ne vindecăm de ele, nu să ne scuzăm
că sunt uşoare. Să nu ne găsească sfârşitul cu obişnuinţe
rele. Dacă avem obişnuinţe rele şi cu ele murim, nu ne
mântuim. Făcându-le în continuare, însemnează că nu ne-a
plăcut să ne scăpăm de ele. Cât putem, să ne curăţim şi să
ne izbăvim de lucruri rele.
Să fim cinstiţi părinţilor! Vorbăria e un lucru inferior, să
ştiţi! E un proverb românesc: „Oală goală să nu dai!" Adică
unul care pălăvrăgeşte n-are nimic de spus. în loc să-şi ţină
gura, trăncăneşte de pomană. Un om care are o cugetare
duhovnicească, se gândeşte Ia ceva. îl preocupă problema.
Chiar şi-n grădină poate face asta, uitându-se la lucrurile pe
care le vede. De pildă, la zarzavaturi... E o frumuseţe,
părinţilor! Să stai în mijlocul naturii, cum spun Sfinţii
Părinţi, să te gândeşti la bunătatea lui Dumnezeu, cum
scoate El din ţărâna din care suntem şi noi făcuţi şi varză, şi
morcovi, şi copaci, şi cireşe... Şi ele sunt, cum spune şi la
rugăciune, „pentru hrana şi îndestula-rea noastră. " E
lucrarea lui Dumnezeu, frumoasă şi minunată, făcută
pentru noi, aşa, ca să ne hrănim ţărâna tot cu ţărână... Cu
roade scoase din pământ. E o minune ce vezi! Una se face
într-un fel, alta se face într-alt fel, fiecare are darul ei,
fiecare e frumoasă, şi poţi să-I mulţumeşti lui Dumnezeu cu
recunoştinţă şi să-ţi crească evlavia pentru ce purtare de
grijă are Dumnezeu faţă de noi.
Aşa spun Sfinţii Părinţi: „nu fii necredincios, nu există
nici o secundă în care Dumnezeu să nu se gândească U
fiecare din noi, să nu ne poarte de grijă, ca să mergem bine
si să ne învrednicim de bucuria cea veşnică." Ce să
pălăvrăgeşti, părinte? Vorbărie multă... „Oală goală să nu
dai!" Ce să spun? Dacă ai spune şi tu un cuvânt frumos, un
cuvânt duhovnicesc... Dar nu e cazul! Când facem treabă,
toată ziua, să fim în tăcere, şi fiecare să zică-n mintea lui o
rugăciune, „Doamne, Iisuse Hristoase... " Poate fiecare să o
spună. Dar mai mult ce să spui? Nu suntem între noi, aici?
Ce avem de comunicat, ce atâta pălăvrăgeală? Ce-avem să
comunicăm? Toată ziua ne vedem. Ce noutăţi avem să ne
spunem, ca să irosim un timp aşa de bun, să pierdem
timpul? Şi de aceea n-avem nici spor la treabă, să ştiţi!
Trebuie să avem conştiinţa aceea a datoriei împlinite!
Fiecare să ne străduim să facem omeneşte cât putem. Dar e
Cineva care le cântăreşte cum trebuie. Dumnezeu vede
ostenelile noastre şi plăteşte fiecăruia după ceea ce face.
Nu se face să tragi chiulul, să pândeşti dacă nu te vede
nimeni şi treabă nu faci. Să treacă ziua...
Să ne gândim cum, cu ajutorul lui Dumnezeu, că prin tot
ceea ce facem am putea să sporim duhovniceşte. Am văzut
ce frumoase Cuvinte scriu Sfinţii Părinţi, urmând învăţăturii
lui Hristos. Tot aşa şi în Filocalie... Să nu irosim timpul de-
geaba, la palavre... Şi Crucea lui Hristos ne învaţă asta...
Părinte Pahomie, eşti preot şi eşti duhovnic! Te rog atrage-
le atenţia să nu mai vorbească! Pe care-l vezi că vorbeşte,
spune-i: „Măi frate, fii atent şi taci din gură şi fa-ţi treaba!"
Trebuie să avem mai mult fiecare în conştiinţa noastră
lucrul acesta, nu e nevoie să ne-o spună cineva. Nu mai
suntem copii care să aibă nevoie să fie dădăciţi. Suntem
oameni maturi, serioşi. Ne dăm seama de situaţia în care ne
găsim. Să ne gândim la grija lui Dumnezeu, să nu fim
nerecunoscători! Dumnezeu poartă grijă de noi! Aţi văzut
cum s-a adus un cârd de alimente, binecuvântarea lui
Dumnezeu! Vin de la credincioşi pe care Dumnezeu îi
trimite. Să fim recunoscători lui Dumnezeu şi mulţumitori
pentru binecuvântarea pe care ne-o dă! Şi atunci, noi să fim
mai buni sufleteşte, s-avem mai multă dragoste între noi,
mai multă dragoste faţă de Dumnezeu! Şi evlavie! Să nu
mergem la biserică numai când ne vine rândul! Numai tras
de mânecă. Mai mare ruşinea, părinţilor, să mă tragă cineva
de mână sau să mă supravegheze cineva ca să merg la
biserică! Sunt lucruri ruşinoase. Ce este aia să nu-mi fac
pravila la chilie pentru că am stat de palavre până pe la
zece, unsprezece? E ruşinos! Unde este ambiţia de călugăr?
Măi omule, ce-ai câştigat pălăvrăgind? Mergi la pravilă, fie
la biserică, fie la chilie! Ai văzut pe părintele acela din
Pateric? Când îl întreba cineva ceva, ei îşi punea mâna la
gură. Adică: „De ce stai de vorbă? Nu-i timp de vorbă!" Aşa
să fim şi noi! Am ieşit de la biserică seara, să mergem la
chilie! Să vezi cum ţi se îmbunătăţeşte viaţa sufletească! Şi
te simţi altfel! împlinit sufleteşte! Ţi se trezeşte dorul acela
după Curţile Domnului. Cu vremea ţi-apropii bucuria cea
mare, pe Domnul Iisus. Dar până acolo, ştiţi, trebuie să ne
ostenim! Nu se poate altfel. Şi cu suferinţă, şi cu necazuri, şi
cu boală, dacă vine... Am găsit Ia Sfântul Isaac că nu există
spor duhovnicesc fără osteneală şi fără nevoinţă. Cine crede
şi trăieşte altfel, acela se înşeală, nu merge pe calea lui
Dumnezeu, ci merge pe calea diavolului. Dacă nu ne
împărtăşim din necazul lui Hristos, nu ne putem împărtăşi
nici din bucuria lui Hristos. Categoric! Nu se poate să trăim
fară greutăţi. Ne-a şi spus: „cu mare ostenire se câştigă
împărăţia lui Dumnezeu. "Aşa e şi vremea de acum, încât, şi
dacă vrem, pe altă cale nu se poate, nu ajungem la rezultat.
Dacă nu te-ai împărtăşit din ostenelile Iui Hristos, nu poţi
avea nici bucuria Lui. Vrem somn, am dormit puţin şi
suntem obosiţi...? Nu aşa! Să priveghem, sa facem metanii
multe, să postim, să ne fie foame... Aşa, să ştiţi, sunt marii
părinţi, aceasta e calea. Nu se poate fară suferinţă. Noi,
cum ne doare ceva, olecuţă, fugim repede la leac, la
doftorie. Suntem prea trupeşti, prea legaţi decele
pământeşti. Lumea a uitat de cele duhovniceşti, dar noi nu
trebuie să ne lăsăm mereu târâţi de duhul acesta!
Dumnezeu vrea să avem toate greutăţile acestea. Cele bune
sunt cele grele! Postul Mare... E o vreme aşa de plină, iar
dacă-ţi vine somnul la citit, te mai scoli în picioare, la fel şi
la ascultare... Osteneală veşnică, asta e comoara cea mare,
mărgăritarul cel de mult preţ.
Cuvânt de Învăţătură la Duminica Sfântului Grigorie

Palama (22 februarie 1999)
Trece vremea repede şi de aceea să nu fim rară grijă. Să

ne bucurăm de ostenelile şi grijile acestea pământeşti. Dacă
ai nădejde mare până la sfârşit, câteodată şi grijile îţi sunt
spre zidire. Să nu rămânem cu mâinile goale la sfârşit, s-
avem ceva adunat!
Astăzi, duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post îl
pomeneşte pe Marele Ierarh, Sfântul Grigorie Palama, care
a trăit ca monah în preajma noastră, în mănăstirea Lavra.
Unii am şi văzut chilia lui deasupra mănăstirii. A fost
arhiepiscopul Tesalonicului şi de dânsul se leagă o mulţime
de lucruri foarte însemnate pentru Biserica Ortodoxă. Prin
învăţăturile lui, mai ales, s-au limpezit nişte lucruri privind
învăţătura ortodoxă faţă de cea occidentală, faţă de cea
catolică. Să ne oprim asupra lor! Sunt lucruri mai adânc
teologice.
In Filocalie, în două dintre volume, găsim câte ceva de
Sfântul Grigorie Palama, învăţături privind Sfânta Lumină,
privind rugăciunea, privind viaţa duhovnicească. Vreau să
vă aduc aminte o învăţătură foarte simplă pe care ne-a
lăsat-o Sfântul Grigorie Palama, una care, ştiţi bine, ne ajută
foarte mult în buna noastră gospodărie personală. El spune
că cine vrea să sporească duhovniceşte să se îngrijească de
întreaga lui alcătuire trupească şi sufletească şi să dea
fiecărei părţi a fiinţei lui lucrarea cuvenită, lucrarea
potrivită. Astfel, lucrarea cuvenită trupului este înfrânarea.
înfrânarea, se înţelege, este felurită, adică înfrânarea de la
mâncare, care este postul, înfrânarea de la somn, care este
privegherea, înfrânarea de la vorbire, care este osteneala.
Acestea, postul, privegherea şi ostenelile trupeşti fac parte
din alfabetul cel mai simplu, din regulile cele mai simple ale
vieţii noastre duhovniceşti. Aceasta este legea trupului.
Sufletului trebuie să-i dăm lucrările cuvenite. Există în om
un dor după o putere care să-l înnobileze. L-a pus
Dumnezeu în sufletul lui pentru ca el să-L dorească
necontenit pe Dumnezeu, ale cărui chip şi asemănare le
poartă în sine.
Poftei să-i dăm dragoste de Dumnezeu, nimic să nu do-
rim mai mult decât pe Dumnezeu. „însetat e sufletul meu
de Dumnezeul cel viu!"9 Dorul după Dumnezeu să fie
puternic şi tare! Iar iuţimii să-i dăm dragoste de aproapele.
Celor două puteri ale minţii - poftei şi iuţimii - li se cuvin
dragoste de Dumnezeu şi dragoste de aproapele. Iar minţii
propriu-zise i se dă rugăciune şi încercare duhovnicească.
Făcând astfel, omul călătoreşte bine pe calea vieţii
duhovniceşti, poate spori în ea. Sfinţii Părinţi stăruie asupra
aceloraşi lucruri. Scrierile lor, despre lucrurile acestea se
ocupă: de post, de priveghere, de înfrânare, de cele mai
mari porunci, care sunt dragostea de Dumnezeu şi
dragostea de aproapele, de cugetarea la cele sfinte. In
privinţa rugăciunii, Mântuitorul, Apostolii şi Sfinţii Părinţi,
precum ştim, ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat. Părinţii
cu viaţă duhovnicească au rugăciunea Mântuitorului,
„Doamne, Iisuse Hristoase..."O rosteşte monahul, dar şi tot
creştinul poate să o rostească necontenit. Sfântul Grigorie
Palama chiar are un cuvânt în care spune că nu numai
monahii, ci şi mirenii, în orice situaţie s-ar găsi, să se
9 2Î
Psalmul 41,2.
străduiască să rostească necontenit rugăciunea minţii,
pentru că ea este posibilă şi pentru mireni, nu numai pentru
călugări.
Dar pentru ca rugăciunea noastră să sporească, Sfântul
Simeon Noul Teolog, aţi citit poate în Filocalie, vorbeşte
despre trei feluri de rugăciune, căci există mai multe feluri
de rugăciune. Există o rugăciune care este formată numai
din cuvinte, care nu ne foloseşte la nimic. Există o altă
rugăciune în care omul îşi închipuie în mintea lui locuri şi
lucruri în legătură cu viaţa Mântuitorului, cu vieţile Sfinţilor,
dar nici aceea nu este de folos. Adevărata rugăciune, cea
bună, folositoare, este aceea care opreşte mintea de la
împrăştierile din afară şi o coboară în inimă. Iar această
rugăciune nu este posibilă oricum. Ca să ajungă cineva să
înveţe rugăciunea aceasta trebuie neapărat să-şi păzească
mintea. Să-şi păzească conştiinţa... Paza minţii, trezvia
minţii! Ca să aibă conştiinţa împăcată faţă de Dumnezeu,
faţă de aproapele, faţă de lucrurile din afară şi faţă de el
însuşi. Deci, aşa cum în viaţa pământească ne orientăm
după cele patru puncte cardinale, în viaţa duhovnicească
avem alte patru puncte de orientare. Acestea constau în
paza conştiinţei, a bunei conştiinţe, faţă de patru realităţi
care ne înconjoară: realitatea cea mare este existenţa lui
Dumnezeu; a doua realitate este aproapele, oamenii cu
care trăim; a treia sunt lucrurile de care ne folosim; a patra
suntem noi înşine. Numai păzindu-ne mintea, conştiinţa,
faţă de aceste lucruri, putem să îndrăznim şî să realizăm un
câştig, un spor în rugăciunea cea necontenită, în viaţa
duhovnicească. Altfel, nu.
Dacă ne uităm, dacă suntem cu luare aminte, foarte in-
teresantă este rugăciunea Sfântului Efrem, pe care noi o
rostim în Postul Mare de multe ori. Să ne uităm la cele
patru duhuri bune şi cele patru rele. Vom constata că cele
patru duhuri rele nu se referă la păcatele care ni se par
nouă mai grave. Şi, totuşi, Biserica stăruie asupra lor.
Stăruim în rugăciune ca să ne păzească Dumnezeu de ele.
Sfântul Efrem le-a ales pentru că sunt cele mai însemnate,
ca să luăm aminte şi să ne cercetăm fiecare. Sunt cele mai
simple şi, tocmai de aceea, au cea mai mare însemnătate
pentru viaţa noastră sufletească.
In primul rând a fost duhul trândăviei. Trândăvie noi
ştim ce însemnează... Trândăvia este un mare păcat. Este
un mare păcat faţă de noi înşine, dar faţă de Dumnezeu în
primul rând. Pentru că Dumnezeu este Cel Care l-a făcut pe
fiecare om, l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. El ne-a
dat puteri sufleteşti ca de la chip să ajungem la asemănare,
ne-a dat talant la îndemână ca să-l înmulţim. Fiecare om
are dar de la Dumnezeu. Fiecare are un rost, fiecare are o
aşezare şi face parte din iconomia dumnezeiască.
Dumnezeu i-a dat omului puteri sufleteşti, cu care poate
spori, cu care poate să se realizeze, cum zice lumea de
afară, să-şi găsească vocaţia... Să găsească în el puterile
sufleteşti pe care trebuie să le dezvolte ca să se descurce în
viaţa de toate zilele. Aceasta arată, deci, că omul primeşte
daruri nu numai pentru îndeletnicirea cea din afară, ci şi
pentru cea dinlăuntru. Sunt daruri deosebite pentru fiecare
îndeletnicire. Nu-i nimeni care să fie lipsit de daruri. Darul
cel mare, însă, se referă la viaţa duhovnicească, la viaţa
spirituală... La săvârşirea faptelor celor bune, la săvârşirea
virtuţilor. Omul primeşte la botez seminţele tuturor
virtuţilor, spun Sfinţii Părinţi. De aceea, Mântuitorul zice:
„Fiţi desăvârşiţi!'^ Omul are putere să fie sfânt, fiecare
dintre noi! Dar dacă nu facem lucrul acesta, din toate
puterile, dacă nu punem în lucrare darurile pe care ni le-a
dat Dumnezeu, păcătuim împotriva Lui, adică nesocotim
darurile preţioase pe care ni le-a dat. De aceea, Mântuitorul
l-a pedepsit cu mare asprime pe cel care a ascuns talantul
în pământ şi nu l-a înmulţit. I-a luat şi acel unic talant. Prin
trândăvie omul nesocoteşte însuşi rostul existenţei sale şi
se împotriveşte lucrării dumnezeieşti pe care a rânduit-o
Dumnezeu pentru fiinţa lui.
Noi, în privinţa aceasta, vă amintesc, tocmai în vremea
aceasta, a Sfântului Post, ne obişnuim cu mai puţină
osteneală decât în restul anului. Acum avem Liturghie mai
puţin... Duminica, miercurea, şi încolo slujba este scurtă.
Două ore jumătate, trei cel mult... în restul anului, ea este
de şase ore... Este o mare greşeală ca din 24 de ore să nu
fim în stare să închinăm mai mult pentru lucrul Iui
Dumnezeu! Mai avem atât de puţin timp până la înviere!
Am început cu bine săptămâna întâi, ne-a ajutat Dumnezeu,
a fost lume la biserică. Apoi lumea
'A Matei 5, 48.
a început să se slăbănogească, ne-am împuţinat. Repet,
e un mare păcat, să ştiţi, că nici atâta lucru să nu facem, să
ne închinăm lui Dumnezeu în cele două ore jumătate pe
care Ie avem la îndemână. Se pleacă de la slujbă sau nu se
vine deloc la biserică... Repet mereu că este o nesocotinţă,
o mare ruşine, o învinuire pe care o aducem lui Dumnezeu
Cel Puternic. El ne-a dat atâtea lucruri şi noi nu suntem în
stare măcar nici câteva clipe să ne închinăm înaintea Lui.
Sfinţii Părinţi ne spun ca măcar jumătate din timpul
nostru să dăm pentru suflet. Omul e trup şi suflet, deci
măcar jumătate să dăm pentru suflet. Sau chiar mai mult să
dăm pentru suflet decât pentru trup. Că trupul e pământ,
pe când sufletul e veşnic. De aceea, în viaţa aceasta să fim
mai râvnitori, să nu ne siăbănogim! Vă rog foarte mult să nu
facem treburi uşoare, să facem treburi obositoare, grele,
istovitoare... Şi chiar dacă sunt treburi istovitoare, tot n-ar
trebui să ne împuţinăm şi să ne siăbănogim. Dormim foarte
mult în timpul postului. Sunt părinţi care nu se scoală la
slujbă. La mănăstire aşa e rân-duiala, cu o oră mai înainte
de slujbă sună deşteptarea, întâmplător, o dată, trecând
încolo-încoace, văzui Ia un părinte ceasul pus să sune la unu
şi jumătate. Eu i l-am pus la unu, şi altă dată când m-am
uitat la el, iar era pus la unu şi jumătate. Se scoală, deci, la
unu şi jumătate. Când îţi mai faci pravila, când? Ca să te
poţi duce Ia biserică cu pravila tăcută, n-ai timp numai o
jumătate de ceas! Aşa că vă rog foarte mult să nu ne
siăbănogim! E un păcat împotriva fiinţei noastre şi a
mântuirii noastre! Nu de altcineva e vorba. Să fim foarte
serioşi! Zic asta în legătură cu duhul trândăviei. Să nu ne
trândăvim! Toţi Sfinţii Părinţi stăruie în acest sens. Altfel, nu
ne mântuim! De aceea e nevoie de post, de osteneală, de
priveghere, de trebuinţele acestea sufleteşti. Ele smeresc şi
trupul. Trupul, mai cu seamă, cu mâncare mai puţină se
smereşte. în sensul că vedem că-i neputincios, vedem că nu
suntem buni de nimic. Şi smerindu-se trupul, se smereşte şi
sufletul. Asta vrea Mântuitorul de la noi, smerenie vrea! De
ce credeţi că a fost pus vameşul la începutul Triodului, în
fruntea pregătirii noastre? Pentru smerenie! Faptul că
postim şi dormim mai puţin, că ne obosim mai tare sunt
numai căi prin care câştigăm un lucru foarte important, un
dar de preţ, acela al smereniei. Pentru aceasta îl răsplăteşte
Dumnezeu pe cel ce se osteneşte, pentru smerenie. De
aceea, trebuie să ne străduim să nu facem pogorământ, să
nu facem absenţe de la ostenelile acestea, ele sunt foarte
necesare, foarte trebuitoare. Asta, în legătură cu duhul
trândăviei...
Grija de multe este al doilea păcat despre care vorbeşte
rugăciunea Sfântului Efrem. Nici acesta nu ni se pare c-ar fi
cine ştie ce, dar când privim mai atent, ea constă în cele ce
bântuie omul din lume, care are familie, profesiune... „Are
treburi." Este împrăştiat toată ziua, cu grija Ia treburile cele
din afară. Pentru noi, viaţa mănăstirească, mai ales viaţa de
obşte, are darul, printre altele, că-l ajută pe monah să poată
încerca să-şi ducă existenţa fară grijă de situaţia sa. Aşa
spun Sfinţii Părinţi: osteneala cea mare a monahului este să
se nevoiască fară grijă de situaţia sa. într-o mănăstire de
obşte există o rân-duială pe care se cere s-o faci. Trebuie să
fii prezent la anumite ore la anumite treburi: la biserică, la
ascultări... Dacă omul le împlineşte cu râvnă, cu tragere de
inimă, n-are nici o grijă legat de ceea ce trebuie facă, ce
trebuie să mănânce, cu ce să îmbrace... Singura lui grijă este
aceea a mântuirii, a sporirii duhovniceşti. Aceasta trebuie
să o aibă tot creştinul, dar în chip deosebit monahul. Lipsa
grijii de multe este uşurată pentru noi, călugării, atunci
când ne găsim în viaţa de obşte, lăsată de Dumnezeu, şi
putem să o împlinim mai cu uşurinţă, dacă nu ne irosim noi
singuri, când ne gândim Ia lucruri inutile, la lucruri care nu
fac parte din treburile noastre în mănăstire.
De asemenea, duhul stăpânirii... Este acela al omului ca-
re se consideră pe sine mai deştept, mai bun decât altul...
Care porunceşte şi care nesocoteşte pe aproapele său,
considerându-se pe sine mai bun decât el. Stăpânirea este
un păcat foarte grav, împotriva fratelui nostru, prin
nesocotirea aproapelui, însă, iarăşi, în mănăstire călugărul,
fiind sub ascultare şi renunţând la voia proprie, este mai
puţin primejduit să păcătuiască cu acest lucru.
Şi, în sfârşit, grâirea în deşert... Sfinţii Părinţi o conside-
ră printre păcatele mari. Suntem, în general, mai puţin
sensibili la păcatul acesta. In sensul că toată ziua ne
răsfăţăm cu multă vorbărie, spunând vrute şi nevrute.
Sfinţii Părinţii o consideră un foarte mare păcat. Darul
vorbirii este un mare dar dat de Dumnezeu omului. Omul,
spre deosebire de celelalte făpturi, are darul aceasta, că
poate să-şi exprime simţirile sale prin limba lui. In felul
acesta înalţă rugăciuni către Dumnezeu... Dar grăirea de
multe este străină de preocupările duhovniceşti, este o
împrăştiere, o nesocotire a darurilor pe care Dumnezeu ni
le-a dat. Şi este unul dintre păcatele mari. Ne rugăm mereu
la Dumnezeu să ne păzească de el. Să ne rugăm împreună
mai mult, fară pălăvrăgeală şi vorbire fară rost. Constatăm
că nu este un păcat neînsemnat, ci este un păcat foarte
mare, foarte păgubitor pentru viaţa noastră duhovnicească.
Observăm cum aceste patru duhuri rele ne vatămă con-
ştiinţa faţă de Dumnezeu, prin nesocotirea darurilor pe care
ni le-a dat. Ne vatămă conştiinţa faţă de lucruri, prin grija
de multe, când ne grijim de cele din afară mai mult decât
trebuie. Ne vatămă conştiinţa faţă de aproapele, când îl
nesocotim şi îl dispreţuim şi îl întristăm cu purtarea noastră.
Ne vatămă conştiinţa şi faţă de noi înşine, când ne cheltuim
zadarnic puterile noastre sufleteşti. Adică noi vătămăm
tocmai ceea ce ne cere Sfântul Simeon să avem în vedere,
dacă vrem să sporim în rugăciune, trezvia în legătură cu cele
patru realităţi. De aceea a alcătuit Sfântul Efrem această
rugăciune, ca s-o rostim mereu şi ca să ne păzim cu ajutorul
ei din cele patru părţi, să ne păstrăm conştiinţa
nevătămată, curată. Altfel, nu sporim duhovniceşte.
Rugăciunea noastră nu este rugăciune şi degeaba o zicem
dacă nu avem conştiinţa curată. In felul acesta nu sporim
niciodată. Numai păzindu-ne şi păstrându-ne conştiinţa
curată ne găsim în starea prielnică, potrivită pentru ca să
putem spori cu adevărat în viaţa noastră duhovnicească.
Rugăciunea are mai departe şi cele patru duhuri bune.
Apoi, iarăşi, lucrul asupra căruia stăruie Sfântul Efrem.
,Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele
mele.... "Este un fel de rezumat al rugăciunii.
Dacă am fi măcar atenţi la rugăciunea Sfântului Efrem,
am găsi o cale foarte bună pentru a şti cum să ne conducem
viaţa noastră duhovnicească şi să ne-o punem în rânduială,
ca să mergem bine şi să nu orbecăim la voia întâmplării.
Sfinţii Părinţi spun multe lucruri, dar ele pot fi reţinute mai
uşor dacă ne restrângem la câteva jaloane, la lucruri de
seamă, dacă le-am avea în vedere măcar pe acestea. La
Vecernie sunt puse anume să se cânte frumoasele
învăţături duhovniceşti, alcătuite de mari Părinţi. Ele sunt
foarte folositoare pentru bunul mers duhovnicesc. Luând
aminte, ne îmbogăţim sufleteşte! Dar cu rugămintea să nu
ne moleşim. Nu este scuză, nici o scuză, orice treabă am
face, ca să ne lipsim de la biserică aceste două, trei ore. Este
timpul când se cuvine să ne îngrijim de noi sufleteşte,
duhovniceşte.
Au trecut două săptămâni dar să nu ne moleşim, puţina
osteneală pe care o facem să nu o slăbănogim, să
continuăm cu ea. îndemnul meu e să fim la timp, să nu
ajungem prea târziu la biserică. Să nu mai fie nevoie să mai
ies din biserică, ca să bat la uşile chiliilor.
Ştim rânduială, dar nu o ştiu toţi. Când intrăm în biseri-
că facem trei mătănii, ne închinăm la sfintele icoane. Şi asta
înainte de începutul slujbei. Este timp suficient trei ceasuri.
Metaniile încetează vineri, după vohod. Sâmbătă şi
duminică nu se mai fac la intrare trei metanii. Să nu ne
lăsăm prinşi de somn în biserică, e păcat să dormi în
biserică. Trebuie oleacă de osteneală, că ne mai prinde şi
somnul. Să mai citim la Psaltire! Să nu fie nevoie să fii tras
de mânecă mereu. Postul şi nevoinţa pe care le facem sunt
foarte necesare.
Sfântul Grigorie Palama, care este sărbătorit astăzi, a
fost un mare teolog. A fost în dispută cu un reprezentat al
lumii occidentale, cu Varlaam, un călugăr. S-au pus în
discuţie problema rugăciunii, problema nevoinţelor,
problema harului lui Dumnezeu... A fost mare discuţie. Au
fost şi sinoade bisericeşti în privinţa aceasta. S-au lămurit
nişte lucruri foarte importante ale învăţăturii noastre
ortodoxe faţă de lumea catolică. Unul dintre ele a fost
problema rugăciunii. Omul din Occident venea cu ideea că
omul, ca să se poată ruga, trebuie sa aibă linişte cu trupul,
să fie liniştit... De aceea există şi băncile în biserică, la
catolici şi la protestanţi. Omul trebuie să fie liniştit, să aibă
pace cu trupul, să nu fie în nici un chip obosit, pentru ca
sufletul să se poată ridica la rugăciune.
Sfinţii Părinţi spun că, dimpotrivă, la rugăciune participă
şi trupul. Un părinte zice că rugăciunea este ca un foc pe
pământ. Şi trupul trebuie să se ostenească la rugăciune.
Omul este întreg, şi trup şi suflet. De aceea şi metaniile care
se fac, şi statul în picioare... Nu degeaba se spune că postul
şi privegherea sunt temelia rugăciunii. Cine se gândeşte la
rugăciunea minţii, la rugăciunea cea mai înaltă, nici să nu
viseze că poate să facă ceva, dacă o face săturându-se şi
dormind bine. Nu se poate! Este nevoie de osteneală
trupească, cu şedere în picioare, cu multe metanii... Numai
aşa poate omul potoli pornirile acestea pământeşti,
păcătoase şi să se ridice către cele de sus. De aceea Sfinţii
Părinţi au revendicat lucrurile acestea, pentru că ele sunt cu
multă înţelepciune şi cu multă sistematizare şi folosinţă
duhovnicească.
Fraţii care-s mai la uşă deschid uşa bisericii. Care-o fi
explicaţia? mă întreb eu. Cumva, ca să mai intre aer? Nu-i
aer destul în biserică? In orice caz, cine face trebuşoara asta
nu dovedeşte că o face pentru motiv duhovnicesc. O fac ca
să se uite afară... Vor să se simtă bine cu trupul, să aibă aer
mai mult... Dar Mântuitorul spune: „Dar tu, când te rogi,
intră în cămara ta, închide uşa şi roagă-te... "25. Uşa
sufletului bineînţeles, dar şi uşa din afară. Biserica este
blagoslovită, este un loc sfinţit, cu atmosferă
duhovnicească. Mă bucur că stau în ea închis oleacă. Cu
osteneală... Nici nu mă mai gândesc la cele trupeşti şi cele
duhovniceşti. Osteneală... Cel ce-i vesel şi sătul nu plânge
niciodată! Şi ştiţi cât de mult preţ se pune pe lacrimi în
Biserica Ortodoxă. Omul care se pocăieşte cu adevărat are
mare durere sufletească. Aceea e rugăciunea cea dintâi, cu
osteneală şi cu lacrimi. Nevoinţele trupeşti sunt foarte
necesare. Nu putem spori sufleteşte dacă nu anticipăm cu
osteneală şi cu sârg, cum spun Sfinţii Părinţi, împărăţia. Ea
se câştigă cu sila, iar silitorii o iau cu luptă. Numai cei care
se nevoiesc, care luptă, intră în ea. Să nu ne închipuim că se
poate altfel. Azi, de exemplu, a fost zi de odihnă. Dar la
Vecernie, când a dat părintele binecuvântarea, erau doi,
trei în biserică. Eu ştiu că atunci când eram frate de
mănăstire abia aşteptam începutul Vecerniei. Când dădea
părintele binecuvântarea, toţi părinţii erau în biserică. Să
nu ne închipuim că, fiind nepăsători, o să culegem cununa.
Culegem ce semănăm. Dacă nu avem râvnă bună, dacă nu
ne străduim... Nu vedem în vieţile sfinţilor? Câtă străduinţă,
câtă râvnă? Te şi ruşinezi cât de moleşiţi suntem noi şi cât
de departe suntem de ceea ce au făcut Sfinţii Părinţi şi de
ţintele la care ne îndeamnă viaţa călugărească. Să râvnim la
Lumina cea neînserată pe care o văd pustnicii cei mari care
se nevoiau în rugăciune!
Prin Sfântul Grigorie Palama s-a lămurit o învăţătură te-
ologică deosebită a Bisericii Ortodoxe. Sfântul Grigorie
Palama a fost un mare Părinte al Bisericii. A vorbit despre
rugăciune, despre lumina necreată, despre rugăciunea
minţii, despre energiile necreate.
Duminica viitoare este Duminica Sfintei Cruci, jumăta-
tea postului... Apoi Duminicile dedicate Sfântului Ioan
Scărarul şi Măriei Egipteanca. Să nu treacă fară să ne-
alegem cu ceva duhovnicesc! Treburile pământeşti ne
solicită mereu pe afară, dar să nu rămânem numai cu cele
trupeşti! Să nu treacă un post atât de mare şi de
duhovnicesc fară folos duhovnicesc.
Matei 6, 6.
Cuvânt de învăţătură la Duminica a treia după

Pogorârea Duhului Sfânt (7 iunie 1999)
Să fim recunoscători pentru ajutorul lui Dumnezeu!

Dumnezeu împlineşte cele necesare pentru trebuinţele
noastre pământeşti şi nu ducem lipsă. Psalmistul mereu
spune: „Celce caută pe Domnul..'"^ Trebuie să avem
recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru că ne poartă de
grijă. Acest lucru nu trebuie uitat niciodată! întotdeauna să-
I mulţumim lui Dumnezeu pentru îngăduinţa pe care o are
faţă de noi.
Un lucru la care iarăşi mă gândesc este această sosire şi
plecare a fraţilor noştri din ţară, la toţi cei care vin de acolo
cu gândul să rămână şi până la urmă pleacă. Facem aici mai
mult decât se poate face în ţară. Sfântul Munte se bucură
de un prestigiu deosebit, are o aureolă aleasă, care este
adevărată. Şi, atunci, să realizăm şi noi o viaţă mai sfântă,
să sporim mai mult duhovniceşte! Din păcate, năzuinţa
noastră este mai mult în legătură cu cele din afară, nu cu
cele dinlăuntru, cu cele ale vieţii duhovniceşti. Se vine cu un
gând care nu este limpede. De aici, faptul că cineva vrea să
fie aici, dar apoi se întoarce în ţară. Greşită, însă, este
înţelegerea pe care o avem despre lucruri sfinte şi care este
bine să fie limpezită, pe cât e posibil. Unii dintre cei care au
venit au afirmat, la un moment dat, că nu au găsit pace
sufletească aici. N-o găsesc pentru că o caută greşit. Nu o
caută unde trebuie. Ei cred că ar trebui să o capete numai
prin faptul că stau în Sfântul Munte un timp oarecare. Dacă
n-o capătă, înseamnă că locul lor nu este aici. Dumnezeu i-a
lăsat omului conştiinţa ca judecător sever care îl mustră ori
de câte ori omul calcă alături de drum, când nu împlineşte
voia lui Dumnezeu sau când face un păcat. De aici, de la
rezultatul judecăţii conştiinţei, vine pacea sufletească sau
lipsa ei. Atunci când îl mustră conştiinţa pentru că nu
împlineşte bine cele ce le are de făcut, omul nu are pace
sufletească. Dar dacă omul se străduieşte să se cureţe de
păcate şi să împlinească poruncile lui Dumnezeu, conştiinţa
nu-l mai mustră, ci dimpotrivă, ea este mulţumită şi omul
are pace sufletească. „Nu este pace în oasele mele, din
pricina păcatelor mele. "11 Proorocul şi-a dat seama că
mustrarea de conştiinţă vine atunci când omul face păcate,
când nu merge pe calea cea bună.
Dimpotrivă, Biserica dă mereu pacea Iui Hristos, dă bi-
necuvântarea Domnului. „Pace vouă!", spune Mântuitorul
prin gura preotului. Pacea Duhului Sfânt se revarsă
permanent asupra noastră. Dar adesea noi n-o putem
primi, nu ne bucurăm de ea din cauza mustrărilor de
conştiinţă. Pacea sufletească nu trebuie căutată în afară,
trebuie căutată înlăuntru. Niciodată nu vom găsi pacea
sufletească dacă o căutăm în afară, pentru că nu din afară
vine împlinirea, ci dinlăuntru. Ştim asta din Vieţile Sfinţilor.
Cuviosul Dorotei se simţea foarte bine, dar citea din Sfintele
Scripturi că împărăţia lui Dumnezeu se câştigă cu multă
osteneală. Şi atunci, el se îngrijora că neavând nici un necaz
şi nici o supărare nu va ajunge să intre în împărăţia lui
Dumnezeu. Şi, ducându-se să-i întrebe pe părinţii cei duhov-
niceşti despre lucrul acesta, a aflat că nu este aşa şi că
Dumnezeu răsplăteşte pe cel ce se străduieşte cu râvnă să
împlinească cuvântul lui Dumnezeu. Să căutăm învăţătura
cea dreaptă şi sfântă şi să nu ne mulţumim cu cugetări
neadevărate care ne abat din drum sau să ne îndreptăţim
cu argumente mincinoase, care sunt de la cel viclean.
De aceea, vă pomenesc mereu cele trei învăţături ale
Sfântului Antonie, pe care e bine să le ţinem minte.
Prima este aceasta: „Să-L avem de-a pururi înaintea
ochilor pe Dumnezeu!" Noi ştim lucrul acesta, dar nu-l
avem niciodată în faţă, mintea ni se împrăştie, facem
păcate, cugetăm lucruri deşarte, fără să ne gândim că e
cineva care ne vede până în adâncul fiinţei noastre. Este
prezenţa Duhului. Ostaşul când ştie că-l supraveghează
comandantul, mai tare stă de veghe.
6
Cf. Psalmul 23, 6.
Psalmul 37,3.
Muncitorul, când ştie că şeful întreprinderii îl vede
muncind, pune şi mai mult interes în munca pe care o face.
E firesc. Aşa şi noi, dacă am avea conştiinţa că Dumnezeu ne
vede în tot ceea ce facem, am fi mai mult râvnitori. Ne vede
Dumnezeu şi El ne răsplăteşte oricât de puţina râvnă. Dacă
nu avem conştiinţa aceasta, ne păgubim în toate modurile
de rodul cel bun.
De asemenea, Sfântul Antonie spune de la început: „Că-
lugărul să nu se mute repede din loc în loc, de la
începuturile călugăriei..." Nestatornicia este boală a vieţii
călugăreşti. Mai ales în vremurile noastre. Călugărul să nu
se mute din loc în loc crezând că dincolo e altfel. Nu găseşte
pacea nici în altă parte, căci şi acolo el se comportă la fel. îşi
găseşte mereu motive de nemulţumire. îşi caută pacea în
afară şi n-o găseşte nicăieri. Nu ştie că pacea e înlăuntru şi
că neajunsurile nu sunt în afară, ci le poartă cu sine oriunde
se duce. O, dacă am înţelege cuvântul acela, că nu e bine să
ne mutăm, să umblăm din loc în loc, că se cuvine s-avem
statornicie! Atunci am prinde rădăcină, după o altă pildă a
Sfinţilor Părinţi, care face comparaţie cu planta. Dacă muţi
o plantă de zece ori, nu prinde rădăcină. Nestatornicia
aceasta este dăunătoare vieţii călugăreşti. N-ai prins
rădăcină bună într-un loc oarecare şi nu te-ai deprins cu
bună rânduiala locului, că te-ai şi dus în altă parte... Şi când
ajungi acolo, nu găseşti ceea ce doreşti, ceea ce gândeşti.
Nici acolo nu prinzi rădăcină şi te duci în altă parte. Şi atunci
eşti ca planta care începe să se usuce. Nu sporim du-
hovniceşte dacă nu avem statornicie.
Şi există un alt cuvânt al Sfântului Antonie: „ Totdeauna
să ai mărturii de la Sfinţii Părinţi!" Să nu facem după
părerea noastră proprie. Şi învăţătura aceasta vine tot de la
începuturile călugăriei. De aceea, Sfinţii Părinţi au pus în
viaţa monahului rânduiala ca el să se spovedească la
părintele duhovnicesc. Să-i spună zilnic tot ceea ce
gândeşte, să ia blagoslovenie, dacă se poate, şi pentru
picătura de apă. Dacă ne încredem numai în gândurile
noastre nu este bine. Aceasta este calea cea mai uşoară
prin care duşmanul ne înşeală şi ne poate păgubi sufleteşte.
De aceea, monahul renunţă la voia sa proprie. Tocmai
fiindcă este vulnerabil, este uşor prins în cursele
vrăjmaşului. Şi bine este de omul care nu se încrede într-
însul, ci nădăjduieşte în altul, în cineva mai bun decât
dânsul, şi cere sfat. Cerând sfat, scapă din cursa
vrăjmaşului. Normal aşa ar trebui să fie: atunci când îi vine
un gând de nestatornicie, sâ-l lucreze, să alerge la stareţ, la
duhovnic. Să-i spună: „Uite ce gând îmi vine!" Dacă eu
primesc gândul, pe care, fără îndoială, vrăjmaşul mi-l aduce,
acela mă prinde în cursă definitiv şi mă hotărăşte să-l împli-
nesc... Când am ajuns la stadiul aceasta, ştim de la Sfinţii
Părinţi, nu ne mai poate ajuta nimeni. Vrăjmaşul ne-a prins
în cursă, suntem robiţi de gândul acela, care ne târăşte... Şi
omul care se găseşte în toate acele suferinţe se fereşte de a
mai sta de vorbă cu cineva şi caută să facă de capul lui,
pentru ca nu cumva cerând blagoslovenie de la părintele
stareţ, acela să nu i-o dea. „Păi de aceea nu am spus, că
ştiam că nu dai blagoslovenie, şi ca să fiu sigur că mă duc,
atunci nu mai cer nici blagoslovenie..." Adică, ca să fiu sigur
că nu sunt împiedicat să fac voia mea, când mă prinde
vrăjmaşul în cursă, nu mai zic la nimeni şi nu mai apelez la
ajutorul nimănui.
Vă spun! Avem un noian de cărţi, cărţi bune. Avem şi
Pateric, şi Sfinţi Părinţi... Dar rămân numai ornamente în
chilie, în dulapul cu cărţi, fără să ne folosim de ele. Sfinţii
Părinţi îl socotesc pe călugărul care are multe cărţi şi nu le
foloseşte ca morarul care are moară şi macină grâu străin.
Aduc alţii grâu şi-l macină, iar el n-are nici pentru mâncare.
Macină grâu străin... Nu ne hrănim cu cărţile... înainte,
călugărul era mai cu grijă la lucrul acesta. Sfinţii Părinţi
căutau învăţătură de folos sufletesc. Nu mulţimea cărţilor
este importantă, ci folosirea lor. Scrierile Sfinţilor Părinţi n-
au fost lăsate ca să ne facem biblioteci, numai ca să dăm
ocazia unora şi altora să creadă că le-am citit şi să ne
împăunăm că suntem cunoscători. Ci cărţile sunt lăsate
pentru folos, pentru trai, pentru viaţă. De aceea au fost
scrise ele, ca să ne folosim de ele. Dacă facem aşa, în scrie-
rile a foarte mulţi Părinţi găsim o experienţă vie, trăită,
luminată de Duhul Sfânt. De aceea, cărţile acestea
alcătuiesc tezaurul Sfintei Tradiţii, nu sunt cărţi de literatură
oarecare.
Sunt cărţi sfinte, pentru că sunt luminate de Duhul
Sfânt şi de oamenii care au trăit cu toată seriozitatea, cu
angajament personal în experienţa duhovnicească. Ceea ce
au scris ei acolo ne constituie până la sfârşitul lumii pildă,
mărturie spre sporire duhovnicească. Putem foarte mult
spori dacă le luăm în serios. Ele trebuie să fie spre cugetare
permanentă. Cum spune psal-mistui: „La legea ta am
cugetat ziua şi noaptea.,I28 Să nu fie numai un prilej de a ne
trece timpul, iar în cursul zilei să nu ne mai aducem aminte.
„ Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări
duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului",
spunea'Sfântul Apostol Pavel.10 Dacă iei convorbirile
noastre de toată ziua, vezi că sunt pământeşti, trupeşti, vezi
că nu ne hrănim cu cele duhovniceşti. Rămânem mereu
săraci şi flămânzi duhovniceşte, nu sporim. De aici şi
îndemnul lăsat de Sfinţii Părinţi spre rându-ială şi în vorbire.
Vorbirea deşartă, trândăvia, grija de multe, grăirea în
deşert, toate acestea ne sărăcesc sufleteşte, ne păgubesc.
Noi abia atunci ne putem împlini sufleteşte, când cuvintele
devin aşa, ca mierea, cum spune psalmistul. „La legea ta
am cugetat ziua şi noaptea'^, „cuvintele tale ca mierea...
Adică să ne hrănim cu adevărată miere! Să ne folosim de
cuvintele Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţii, şi atunci ele ne
sunt hrana cea duhovnicească.
Toţi Părinţii zic că aşa cum la mâncare gustul fiecărei
mâncări este felurit (peştele are un gust, zahărul are alt
10 2<J
Efeseni 5, 19.
gust, pâinea alt gust...), aşa trebuie să simţim şi când ne
rugăm cu adevărat. Să simţim înţelesul şi simţirile care sunt
puse în rugăciunile pe care le rostim, aşa cum simţim gustul
fiecărei mâncări. Dacă simţim gustul rugăciunilor aşa cum
simţim gustul mâncării, atunci ne rugăm cu adevărat. Adică,
să căpătăm smerenie şi să simţim că avem trebuinţă când II
rugăm pe Dumnezeu din toată inima, atunci când cerem
mită lui Dumnezeu sau când îi spunem cuvânt de laudă sau
când îi mulţumim, şi aşa mai departe. Tot ceea ce am
exprimat prin cuvinte să ne treacă prin minte şi prin inimă!
Rugăciunea minţii şi a inimii... Şi atunci cu adevărat
cuvintele şi învăţăturile Sfinţilor ne devin hrană
duhovnicească şi noi ne împlinim şi sporim duhovniceşte.
Repet pe scurt. Această îndreptăţire, că nu am pace su-
fletească şi de aceea plec de aici, nu este dreaptă. Niciodată
pacea nu vine din afară, ci dinlăuntru. Atunci când împlinim
cu tragere de inimă cuvântul lui Dumnezeu şi voia lui Dum-
nezeu, atunci binecuvântarea lui Dumnezeu şi pacea vin în
sufletul nostru şi ne simţim bine şi conştiinţa ne este
împăcată şi suntem bucuroşi. Şi lucrul acesta îl putem face
nu numai la Muntele Athos, nu numai la mănăstirea cutare,
îl putem face oriunde. Locul ne poate ajuta, e adevărat.
Cum ne ajută aici, prin linişte. Dar nu locul este esenţial.
Lucrul principal este starea noastră sufletească. Grija
noastră, râvna noastră, acestea sunt principale. Cheia stă în
mâna noastră! îndreptăţirea prin cele din afară, care ne-ar
veni de la alţii, este înşelăciune de la vrăjmaşul. Nu trebuie
să fim mulţumiţi cu gândul acesta şi să ne împăcăm
conştiinţa că din cauza asta suntem nestatornici.
Să ne gândim la cei din timpul Mântuitorului! Ce vreţi
mai sfânt şi mai dumnezeiesc lucru decât să fi fost în
preajma Lui? Ce minuni şi ce cuvinte au auzit aceia! De ce
nu s-au mântuit toţi? De ce nefericitul Iuda şi-a pierdut
sufletul? Pentru ce? Că a auzit şi el învăţăturile lui Hristos, a
văzut şi el minunile pe care Ie-a făcut, a primit şi el darul lui
Dumnezeu... A căzut pentru că nu s-a străduit să aibă în
bună aşezare viaţa lui personală, s-a lăsat mereu stăpânit
de iubire de bani şi nu s-a vindecat de dânsa. La fel şi acum,
darul lui Dumnezeu e oriunde şi de-a pururea prezent. De
noi depinde să sporim duhovniceşte. De aceea să ne ferim
să găsim îndreptăţire de păcate şi să încercăm întotdeauna
să găsim în noi înşine puterile sufleteşti necesare. Locurile
din afară întotdeauna sunt mai mult sau mai puţin
prielnice. Eşti obraznic, de comentezi şi pleci mai departe.
Să sperăm în puterea lui Dumnezeu! Duhul
Sfânt veşnic ne sfinţeşte prin sfintele slujbe şi prin
rugăciunile pe care Ie facem. Ar fi fost nedrept ca
Dumnezeu să lege posibilitatea de desăvârşire a omului de
anumite condiţii. Pretutindeni este posibilă desăvârşirea,
curăţirea de păcate şi sfinţirea. Desăvârşirea până ia cele
mai înalte trepte...
Cuvânt de învăţătură la Duminica a treizecia-a după
Pogorârea Duhului Sfânt. Despre păzirea poruncilor (25
noiembrie 2001)
Ce semănăm, aceea culegem! M-a întrebat cineva, o fe-

meie din America, o credincioasă, de ce a permis Dumnezeu
să se întâmple catastrofa asta, cu blocurile alea dărâmate,
trăznite... De ce a îngăduit Dumnezeu să se întâmple treaba
asta? Uite de ce s-a întâmplat! Căci tot ea mi-a spus: „La
noi, de o bucată de vreme, nu mai e nevoinţă
duhovnicească şi lucrul ăsta nu ne mai deranjează. Noi ne
gospodărim fără să ne mai gândim la Dumnezeu. Nu mai
citim Evanghelia, nu ne rugăm... Copiii noştri fac avort, fără
să mai ştie tatăl şi mama lor. Şi, acum, culegem ce-am
semănat. Am semănat murdărie şi negarea Iui Dumnezeu şi
păcate. Au venit şi consecinţele."
Aşa şi noi, nu putem semănând lucrurile acestea să
culegem altceva. Ce semănăm, aceea culegem! Mă uit la
părinţii care s-au dus... Macarie şi părintele celălalt... îi
compătimesc pentru confuzia asta sufletească... Aşa, eşti
călugăr şi mergi fără să fii în ascultarea bisericească a
IoanFăgăduinţa
nimănui. 14, 21 (-24).cea mai mare a călugărului, pentru
Sfinţii Părinţi, este ascultarea. Dacă mă comport în felul
acesta şi aşa îmi conduc viaţa, în ce stadiu sufletesc mă
găsesc? Cum spunea Mântuitorul? „Cel ce are poruncile
Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte...>92
Alunecăm la vale... Dacă nu urcăm la deal, alunecăm la
vale... Când ştiu că trebuie să fac o treabă, nu trebuie să mă
tragă cineva ca s-o fac. Dacă ştiu că la ora cutare trebuie să
fiu la ascultare, mă scol şi mă duc... Omul râvnitor ia aminte
la treaba asta, îşi ia măsurile potrivite ca să iasă din
neputinţa în care se găseşte. Numai să vrem să ne alegem
cu ceva din lucrul acesta, cât de cât. Măcar să avem nădejde
că, dacă ne-am îndeplinit îndatoririle cu râvnă, nu va fi fost
în zadar. Dumnezeu să ne primească aceste osteneli şi să ne
învrednicească de mila Lui!
Fără priveghere şi fără o pază permanentă, Iară rugăciu-
ne, suntem plini cu gânduri păcătoase. Să ne fie gândurile
îndreptate către Dumnezeu, şi atunci vrăjmaşul nu are de
unde să ne prindă. Dacă omul este prins în nevoinţă, nu
este vulnerabil. Avem la îndemână învăţătura
Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli. Noi ne-am ales această
viaţă. Şi avem, simplu ca la lumina zilei, aceste mijloace
rânduite, recomandate, demonstrate prin viaţa mulţimilor
de călugări care s-au ţinut de ele. Să ne folosim şi noi de
ele! Dacă ne gândim la noi, n-avem motive să ne lăudăm cu
ele, ne dăm seama foarte bine că nu prea suntem la
înălţime. Firea are nevoie multă să fie strunită în vremea
aceasta a Postului. Totdeauna să ne strunim trupul! în ceea
ce priveşte rugăciunea şi trezvia la rugăciune, aici nu reuşim
să scoatem din obişnuinţele noastre grijile în legătură cu
cele pământeşti, cu evenimentele zilei. Şi, dacă noi nu ne
folosim toată vremea noastră cu citirea Sfinţilor Părinţi, cu
învăţarea, cu rugăciunea, nu ne prea sporim duhovniceşte.
Trebuie să ne facem conştient şi sincer controlul gândurilor,
recunoaşterea sufletească a stadiului în care ne găsim. Şi,
dacă constatăm că nu suntem în rânduială, să ne străduim
cu tot dinadinsul să ne eliberăm de lucrurile acestea! E
multă vorbărie de prisos, fără folos sufletesc. Avem cărţi
duhovniceşti, avem la îndemână sfintele slujbe. în privinţa
aceasta, nu de acum, mai de mult a fost vorba, că nu există
nici un motiv ca să ne îndreptăţim să lipsim de la slujbă.
Orice treburi ar fi, orice ascultări, ele încetează şi trebuie să
luăm partea riguroasă. Aşa cum am făcut pogorăminte când
a fost nevoie, să le evităm când nu sunt necesare. Avem
permanent ocazia să ne împlinim duhovniceşte, ascultând,
chinuindu-ne cu nevoinţă. Să ne ostenim oleacă sufleteşte!
Trebuie să le luăm pe toate cu multă seriozitate, căci noi
avem să răspundem înaintea lui Dumnezeu. Şi avem
posibilităţi îndestulate ca să ne putem împlini şi lucrurile
acestea. Ne-am făgăduit lui Dumnezeu şi vom da socoteală!
Dumnezeu îşi ţine făgăduinţa: „Cine îmi urmează Mie, o să
aibă în destul cele pământeşti şi viaţă veşnică. ' m Noi
considerăm că ne-a dat Dumnezeu cele pământeşti, chiar
fară să ne îngrijim prea mult. Dar nu ştiu dacă ne ţinem şi
noi angajamentul faţă de Hristos, dacă o să-I slujim cu tot
angajamentul şi cu drag, din inimă. O să fim răspunzători,
însă răspunzători nu numai cu vorba, ci cu însăşi starea în
care ne vom găsi la vremea aceea.
Să ne gândim cu seriozitate Ia ceea ce realizăm şi la
ceea ce facem! Să nu ne slăbănogim la biserică, să nu venim
târziu! E ruşinos ca să mă duc pe la chilii, să trag de părinţi...
Lucrarea la biserică este necesitatea cea mai adâncă. După
ce mi-am împlinit datoria faţă de trup, s-o împlinesc şi pe
cea faţă de suflet! Nu ne gândim cu toată seriozitatea la
lucrul ăsta. Şi doar citim în cărţi despre înfricoşata Judecată,
despre muncile iadului şi despre slăvile sfinţilor... Grija
noastră cea mai mare a călugărului este evlavia la Hristos,
căci El ne este Calea, Adevărul şi Viaţa. Sfântul Iacob, pe
care-l prăznuim mâine, a fost un om cu multă osteneală.
Dumnezeu a îngăduit şi suferinţă să fie, şi chinuri, şi
izgoniri... Pe toate le-a îngăduit Dumnezeu...
Nu se poate câştiga cununa cea veşnică dacă nu ne
ostenim, dacă e îndestulare cu cele pământeşti... Conştiinţa
noastră ce ne spune? Ce facem deosebit ca să compensăm
dificultatea căii celei strâmte? Nu se poate merge pe Calea
cea înaltă cu îndestulare şi cu răsfăţ. Nu poate fi câştigată
împărăţia lui Dumnezeu cu răsfăţ. Puţinul pe care-l facem, îl
facem pentru noi. în timpurile acestea, cu bună rânduială să
fim, cu râvnă la citire şi la ascultare. Să ne străduim, în
puţinătatea asta de osteneală pe care o aducem, ca ea să
fie de bună calitate. Deci, ceea ce facem să facem cu toată
inima, cu dragoste, cu evlavie, cu râvnă. Să ne străduim! Să
avem şi noi nădejde că vom auzi, cu ajutorul lui Dumnezeu,
cuvântul cel mântuitor: „Bine slugă bună şi credincioasă...>54
Să ne împărtăşim, să ne fie cu folos postul, adică să ieşim
întăriţi din vremea aceasta, ca să putem continua ostenelile
mai departe, spre mai mult folos.
Cuvânt de învăţătura la Duminica XXVII-a

după Pogorârea Duhului Sfânt Despre păstrarea
rânduielilor în mănăstire (Duminică 9 decembrie 2001)
Legea veche a mănăstirilor arată că în vreme de post că-

lugărul nu ieşea din mănăstire. Se făcea mai multă
nevoinţă. Mănăstirile erau închise, nici mirenii nu intrau în
timpul Postului în mănăstire. Călugării stăteau în chiliile şi
în mănăstirea lor, nu ieşeau de acolo. în post, călugărul să
nu iasă afară, să nu plece nici după treburi în perioada asta.
E cu totul nepotrivit lucrul acesta.
Să nu ne slăbănogim! Nu se poate câştiga nici un lucru
bun fară efort, nici o virtute. Spune Sfântul Isaac că virtutea
pe care o capeţi fară efort şi fară osteneală e ca un lucru
mort. Zilele se termină mâine, poimâine, la unul, la altul...
Ne ducem cu puţinul pe care l-am strâns în vremea pe care
o avem. Nu facem nevoinţă pentru virtute. Nevoinţă se face
cu mari greutăţi, cu metanii, cu răbdare, cu boli, cu
suferinţă, cu nădejdea că obţinem o ispăşire a neputinţelor
noastre. Nu e mare lucru, e o chestiune de conştiinţă
personală să facem un efort.
33
„Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (loan 8, 12).
iA
Matei 25,21.
552 774
Cu osteneală şi priveghere şi rugăciune, cu metanii, ca

să ne împlinim sufleteşte.
Dacă nici la mănăstire nu se ţin anumite rânduieli, sun-
tem cu adevărat în vremea unei mari decăderi. Să facem un
efort pentru câştigul nostru sufletesc, al fiecăruia! Asta este
datoria noastră. Aţi văzut, ne-a dat Dumnezeu o mulţime de
talanţi pentru existenţa noastră, pentru a ne duce cu bine
viaţa călugărească. Dumnezeu îi răsplăteşte doar pe
slujitorii buni şi credincioşi. „Bine, slugă bună şi
credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe
te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău. Dar cei care
n-au făcut, care au îngropat talantul, care L-au minţit pe
Dumnezeu şi nu s-au străduit să muncească, n-au câştigat
nimic pentru viaţa de dincolo. Vor avea legate mâinile şi
36
A se vedea şi această stihiră a înainteaprăznuirii praznicului
naşterii lui Hristos: „Să mergem, credincioşilor, să întâmpinăm
pe Ziditorul, Cel ce vine pe pământ, răsărind din Fecioară: cu
curăţie să ne luminăm, cu fapte bune să strălucim, cu frică şi cu
bucurie să ne gărim a privi cu ochii minţii pe Hristos, ajuns
Prunc, Care ne îndumnezcieşte pe noi, oamenii, din milostivirea
cea mare" (Mineiul pe Decembrie, ziua 20, „Utrenia", Laude,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2005,,p. 326).
u
Troparul Naşterii Domnului Iisus Hristos.
picioarele şi nu vor mai putea face nimic. Cu ce au câştigat

aici, cu aceea rămân. Dacă nu au câştigat, au rămas cu
câteva lucruri mărunte, puţintele şi nu se mai pot gândi la
mântuirea lor. întotdeauna, dar mai ales în perioada
postului, să avem ceva osteneală bună agonisită...
552 775
Cuvânt de învăţătură la Naşterea Domnului (25

decembrie 2001)
Grecii au un termen special - dodecaimeron — pentru

cele douăsprezece zile, sărbătorile care constituie marile
evenimente ale vieţii creştinului, care se leagă unele de
altele. La sărbători, să luăm parte la sfintele slujbe, să
primim Sfânta împărtăşanie... Fiecare să se ducă pe la chilia
lui şi să mai citească ceva în legătură cu aceste mari
sărbători. Toţi Sfinţii Părinţi şi marii teologi arată că cel mai
mare eveniment care s-a petrecut vreodată în istoria
omenirii este Naşterea Domnului. Un eveniment cu urmări
neaşteptate şi nebănuite. întreaga istorie
Matei 25,21.
a omenirii este orientată după acest eveniment. După
cum ştiţi, numărătoarea anilor se face în legătură cu
Naşterea Domnului. Anii de Ia Naşterea lui Iisus sunt două
mii acum. Sfinţii Părinţi consideră această sărbătoare ca pe
o re-creare, o re-naştere, o facere din nou a lumii, cu
însemnătatea şi cu urmările pe care le are. Evenimentul
acesta este de mare însemnătate sufletească,
duhovnicească. Când Dumnezeu Se face om, Se întrupează,
ia trup omenesc şi Se face om asemenea nouă, însă fără de
păcat. Sfinţii Părinţi, într-un cuvânt, spun „Dumnezeu S-a
făcut om, pentru ca să-l poată face pe om dumnezeu. m Şi
rostul cel mare al întrupării Domnului este acesta, ca omul
552 776
să fie ajutat să-şi recapete din nou demnitatea şi starea pe

care o avea înainte de căderea protopărinţilor, când
omenirea întreagă s-a prefăcut din pricina aceasta. Şi
omenirea se găsea în întunericul necunoştinţei. „Naşterea
Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, Răsărit-a lumii, Lumina
cunoştinţei. '57 Lumea era bolnavă, după cum spun Sfinţii
Părinţi. Boala cea mai de seamă era aceea că omenirea
uitase că are scânteie dumnezeiască şi se îngrijea numai de
trup şi de cele din afară, era robită materiei, robită trupului
şi plină de încredere în sine, socotindu-se pe sine ca
Dumnezeu. De aceea, Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte
despre cele trei îmbolnăviri mari ale omenirii dinainte:
pofta pântecului, pofta ochilor, pofta trupului... Ştim din
Vechiul Testament în ce decădere se găsea omenirea cu
păcatele acestea murdare, trupeşti. Sodoma şi Gomora au
fost distruse, Canaanul şi celelalte neamuri erau în noroi
până-n vârful capului, cu aceste păcate trupeşti. Erau legaţi
numai de trup, de materie.
Apoi, împărăţiile cele mari, pline de bogăţii şi de luxuri
nemaipomenite, cum vedem după urmele care au mai
rămas, împărăţiile Egiptului cu piramidele... Babilonul cel
mare... Mezii şi perşii... Ne aducem aminte de grădina cea
mare a lui Nabucodonosor, care a văzut idolul cel mare
simbolizând împărăţiile pământului. Toate aceste împărăţii,
una după alta, purtau germenul distrugerii într-însele,
pentru că ele nu erau întemeiate pe adevăr şi pe ajutorul lui
Dumnezeu. Au fost dărâmate una după alta, ca să fie în
552 777
împărăţia cea nouă. Piatra cea nefacută de mână a dărmat

idolul şi a crescut şi s-a umplut pământul. Lumea zăcea
îmbolnăvită de păcatele trupului, de închinăciune la
lucrurile din afară, de slava deşartă a împărăţiilor, care mai
de care mai slăvită, mai lăudată, mai plină de putere şi
stăpânire. Războaiele... Aceasta era boala cea mare în care
se găsea omenirea şi Mântuitorul a venit ca să vindece
omenirea prin întruparea Sa. De vreme ce lumea decăzuse
în stadiul acesta, nu se putea ridica singură. Nici altcineva
nu putea s-o ajute. A trebuit să vină însuşi Dumnezeu, să
coboare pe pământ Fiul lui Dumnezeu, să Se întrupeze. A
fost necesară întruparea şi venirea Mântuitorului Hristos
prin tămăduirea lumii, prin aducerea mijloacelor necesare
ca ea să se refacă, să renască din această decădere şi să se
asemene cu o nouă creaţie. Omenirea a căpătat o nouă
cale, un nou fel de a înţelege lucrurile. Mântuitorul, venind,
ne-a arătat cu viaţa şi prin învăţătura Lui care este calea cea
nouă pe care a adus-o El pentru ca omenirea să găsească
drumul cel bun.
Mântuitorul, Care era Dumnezeu şi stăpân, Se putea
naşte într-o familie bogată şi să aibă tot ce trebuie. Nimic
din toate acestea, nimic din cele pământeşti. Mântuitorul a
ales calea cea mai umilă posibil, mai mult decât umilă, o
naştere într-un grajd. O familie când aşteaptă o naştere
trebuie să se pregătească cât de puţintel cu ceva, ca să
primească pruncul. Nimic din toate acestea la Hristos.
înlesniri sau ajutoare de vreun fel oarecare... Nici măcar o
552 778
casă primitoare, ci un loc fară sălăşluire omenească, un

staul, o iesle... Acolo S-a născut împăratul cel Nou, Care era
Dumnezeu, aducătorul Cerului pe Pământ. S-a născut în
condiţiile cele mai smerite şi mai umile, în sărăcie. Bogăţia
şi luxul omenirii nu i-au trebuit, S-a născut în sărăcia cea
mai calică posibilă. Nu I-a trebuit nici slavă omenească, nu a
fost înconjurat de nimeni, doar câţiva păstori au venit, după
ce au fost îndemnaţi de îngerii care au slăvit venirea Sa pe
pământ.
Iar în ceea ce priveşte viaţa Lui, a fost viaţa cea mai
sfântă posibilă. S-a născut din fiinţa cea mai aleasă, din
Maica Domnului, fară amestecare pământească şi cu
lucrarea directă a lui Dumnezeu.
Vasăzică, a ales sărăcia cea mai lucie, împotriva
răsfăţului şi bogăţiilor în care trăia omenirea de atunci. A
ales supunerea şi ascultarea... Mântuitorul spune: „Am
venit să fac Voia Tatălui. '3R N-a venit să facă un lucru al Lui,
propriu, ci a venit să împlinească porunca Tatălui Ceresc.
„Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci
voia Celui ce M-a trimis pe Mine."*9 Hristos a venit să
tămăduiască bolile... Dacă suntem cu puţină luare aminte,
aceste condiţii le-a ales Mântuitorul pentru ca să arate
oamenilor că aceasta este noua cale pe care o aduce El pe
pământ, pe care omenirea trebuie s-o urmeze, ca să-şi
38
Cf.
41
552 779
recapete starea desăvârşirii de la început. Aceasta este ca-

lea. O spune El, personal: „Eu sunt Calea..."11 Aceasta este
calea: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de
sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. „Cine vrea să intre
în împărăţie, să îşi ia crucea şi să vină după Mine..." „Eu
sunt Calea..." Calea aceasta nu este la întâmplare, este
calea cea adevărată. „Calea, Adevărul şi Viaţa... Spre
deosebire de căile păcatului, aceasta este Calea care duce la
viaţă. Aceasta este Calea pe care trebuia să o urmeze viaţa
cea nouă pe care o ducem pe pământ, după pilda şi
învăţăturile care ne-au fost date prin Sfânta
Evanghelie. „Cine mă iubeşte, împlineşte poruncile
Mele...'** „Cine vrea să vină după Mine, să ţină poruncile...
" Dacă ne uităm, calea aceasta pe care o indică Mântuitorul
nu este un lucru inventat, arbitrar. A fost urmarea situaţiei
în care se găsea omenirea, pentru ca să fie înnoită şi să-şi
recapete plinătatea ei. Aceasta este calea, pe aceasta a
ales-o Mântuitorul, aceasta trebuie s-o urmeze
creştinătatea. La început, creştinii au luat lucrurile cu
deplină seriozitate şi ştim cum trăiau primele comunităţi
creştine: în simplitate, în sărăcie, în ascultare... Cu vremea,
încetul cu încetul, unii reprezentanţi ai Bisericii au început
să mai calce şi alături de drum, să se mai molipsească de
lucrurile veacului şi ale lumii. Şi, atuncea, s-au găsit oameni
cărora nu le-a plăcut lumea aceasta, care au părăsit lumea,
au fugit din ea. Aşa a apărut în pustie viaţa călugărească. Ca
11 Ioan 14,6.
552 780
un refuz al lumii care începea să se abată de la rânduieli. De

aceea auzim în cântări, la Sfintele Slujbe, „Cuvioase Părinte
cutare..., Glasul Evanghelie auzind, bogăţia şi slava
lumii..."12 Biserica a început să fie slăvită şi atunci au fost
oameni care, considerând că nu acesta este duhul
Evangheliei, au fugit de lume şi s-au retras în locuri
nelocuite. Viaţa călugărească a apărut întotdeauna în afară
de lume, în locuri izolate, în pădure, în locuri nelocuite,
ştiindu-se că acestea oferă condiţii minim necesare pentru
ca omul să poată să trăiască învăţătura Mântuitorului. Nu-i
greu să vedem în acestea oglindu-se cele trei făgăduinţe
călugăreşti. Viaţa călugărească nu a apărut pentru că ar fi
inventat-o cineva, că i-a trecut cuiva prin cap treaba asta.
Nu, ea este izvorâtă din însăşi viaţa Mântuitorului Hristos,
în care creştinii cei autentici au vrut să trăiască. Viaţa
călugărească este lăsată ca o cale principală prin care omul
poate să se izbăvească de decăderea la care l-a adus păcatul
strămoşesc, să ajungă la menirea pentru care a fost făcut,
să se bucure de împărăţia cea gătită de la Facerea Lumii.
Aceasta este viaţa călugărească. Dacă ne uităm de-a
lungul creştinismului şi vedem mânăstirile cum s-au
organizat, cum au fost, ştim cu câtă severitate au pornit, cu
câtă asprime, cu câtă sărăcie, cu câtă ascultare şi sfinţenie
de viaţă. încetul cu încetul s-au organizat în obşti mai mari.
Mânăstirile ortodoxe n-au fost cruţate de ispita duhului
lumesc, al slavei şi bogăţiei. Marii Părinţi ai Bisericii au
12Cf. Ioan 15, 10.
Troparul Sfântului Grigoric Dialogul?
552 781
corectat din când în când aceste lucruri. Sfântul Teodosie şi

Sfântul Vasile, aceşti mari Părinţi care au reorganizat viaţa
duhovnicească, întotdeauna au adus-o Ia condiţiile ei
elementare: ascultare desăvârşită, sfinţenia vieţii, curăţie,
feciorie, sărăcie, simplitate. Acestea sunt făgăduinţele,
aceasta este calea!
Acum, dacă ne uităm în vremea noastră, constatăm cât
de departe suntem de marile chipuri care s-au dus la
mănăstire în monahismul mai vechi. Suntem foarte
departe. Făgăduinţa şi-a pierdut sensul. Sunt oameni
învăţaţi şi teologi care afirmă că a trecut vremea aceea, că
aşa au fost vremurile, lumea era înapoiată, ignorantă...
Acum lumea a ajuns luminată, ştiinţa, tehnica au adus o
mulţime de lucruri noi, care trebuie să-şi facă loc în viaţa
omenirii. Şi trebuie ca şi monahismul să intre în această
rânduială, să fie în rând cu lumea. Astfel, încetul cu încetul,
se strecoară cele pământeşti, cele din afară şi în viaţa
călugărească. Prin asta, mânăstirile îşi pierd, pur şi simplu,
raţiunea de a fi, nu mai au nici un sens. în vremurile
noastre, tehnica şi modernismul, care e inspirat în mare
parte de vrăjmaşul, luptă de-a dreptul împotriva vieţii
duhovniceşti. Au apărut secte, conceptele acestea noi. Noul
Ev... Că s-ar fi terminat cu Hristos şi cu Evanghelia, că intrăm
într-o nouă zodie şi într-un nou fel de a trăi. în chipul
acesta, dracii se strecoară pe neobservate în viaţa omenirii,
încetul cu încetul, spre negarea lui Dumnezeu. Dacă nu
suntem atenţi, treptat, lucrurile acestea se strecoară şi în
552 782
viaţa noastră, fară să ne dăm seama. Mănăstirea îşi pierde,

atuncea, sensul. Pe de altă parte, cei care intră la mănăstire
şi fac aceste abateri se fac de râsul lumii, în sensul că una se
arată a fi şi alta fac în realitate. Să vă dau un exemplu pe
care îl vedem toată ziua: turismul călugăresc. S-au umplut
insulele şi lumea de umblătură călugărească de la mă-
năstiri. Şi nu găseşte nimeni că ar fi ceva nepotrivit în
treaba asta. Ce face călugărul la mănăstire? Fuge de lume!
Mănăstirea este fugitul de lume! Lasă şi tată şî mamă şi
casă şi tot şi se retrage, intră la mănăstire. Şi acum te
trezeşti cu călugării aceştia care vin ca să viziteze
mănăstirile. Adică mai întâi fugi de lume şi acum ieşi în
afară? Să vezi lumea din afară? Păi ce sens are chestia asta?
Sunt două lucruri care se bat cap în cap! Odată ce a intrat
călugărul în mănăstire, n-are ce să mai umble pe drumuri şi
să vadă monumente istorice şi altele. Astea se fac,
eventual, înainte de a intra în mănăstire. Călugăr este cel
care a fugit de lume! Care s-a retras în mănăstire! Aici
suntem în pustiul muntelui. Ne-am îngrădit încă o bucată,
ca să fie şi mai pustiu, mai izolat. Şi călugării au şi mai
pustiu, au şi chilii. Adică, de trei ori s-a îngrădit călugărul ca
să fie ferit de lumea exterioară, să nu poată pătrunde
duhuri rele de afară. Acum, te trezeşti că-i sună călugărului
telefonul noaptea, căpătând tot felul de prieteni ca să
vorbească la telefon.
Nu mai vorbesc dacă mai au şi televizor... Păi, atunci,
lumea a intrat cu toate relele şi păcatele în modul cel mai
552 783
intim a vieţii duhovniceşti, în chilia călugărului. N-are sens!

Dacă călugărul care fuge de lume are acum cu el nu lumea
cuviincioasă, simplă, naturală, ci lumea păcătoasă, lumea
stricată, lumea pătimaşă, aia care intră prin televizoare,
atunci mănăstirea, retragerea în mănăstire nu mai au sens.
Dacă călugărului îi plac lucrurile acestea lumeşti, n-are
nevoie să se retragă. Mulţi vin doar ca să iasă din
vânzoleala marilor oraşe, pentru mai multă recreaţie, mai
mult confort, mai multă linişte la mănăstire. Dacă intrăm în
mănăstire, trebuie să fim cu luare aminte la lucrurile
acestea. Dacă călugărului nu trebuie să-i lipsească nimic, s-a
terminat cu asceza şi cu nevoinţa călugărească. Ce
însemnează nevoinţa şi asceză călugărească? Să se
strâmtoreze călugărul el singur! De ce S-a născut în grajd
Mântuitorul? De ce nu S-a născut în vreun palat plin de
confort şi de trai bun? Inchipuie-ţî un copilaş şi nişte paie,
gândeşte-te la treaba asta! Ce însemnează?
Toţi Sfinţii Părinţi vorbesc despre faptul că fuge călugă-
rul de înlesniri făcute numai pentru trup. In ele nu se vede
nici cea mai mică năzuinţă de îmbunătăţire a vieţii creştine.
Ele nu sunt făcute pentru aşa ceva. Sunt făcute pentru trup,
pentru împlinirea trupului. Şi, dacă se umple bine
pântecele, dacă funcţionează bine şi cele de sub pântece,
cum spun Sfinţii Părinţi, ajungem la porcăriile pe care le
vedem cu ochii acum. Drepturile omului, păcatele cele mai
scârboase şi mai murdare nu numai că-s declarate, ci, mai
mult, lumea e chiar obişnuită cu ele, îndemnată, ajutată să
552 784
le facă de la tinereţe până la bătrâneţe, până ce şi copiii cei

mici, până ce şi bătrânii. Noi nu ne dăm seama cât de
înfricoşat, cât de dezastruos este stadiul omenirii.
Este mentalitatea societăţii de consum ca omul să aibă
de toate, să mănânce până o plesni şi nu mai încape, să aibă
de toate, să trăiască cum îi place, cum vrea şi să nu-i
lipsească nimic de acasă. Părinţii cereau viaţă simplă şi
smerită. Omul nu trebuie să moară de foame. Dar n-a murit
nimeni de foame. Trupul, ca să trăiască, să aibă putere de
lucru, n-are nevoie de tot ceea ce-i oferă condiţiile astea
moderne. Sunt exagerate, sunt pentru pofte, pentru
împlinirea poftelor, nu pentru împlinirea trebuinţelor. Să ai
lucruri necesare pentru o cameră. Nu trebuie să ne umplem
camera cu podoabe şi lucruri inutile, omul să aibă strictul
necesar. Un pat şi o pătură, cu care te acoperi, şi să-ţi
odihneşti trupul acesta. Nu podoabe, fel de fel de lucruri
pământeşti fară folos.
Toată tehnica asta nu are nici cel mai mic sâmbure pen-
tru ca viaţa omului să fie mai bună duhovniceşte sau
moraliceşte. E făcută strict numai pentru trup şi ştim că
grija numai pentru trup este împotriva celor duhovniceşti.
Biserica nu este împotrivă să foloseşti lucrurile tehnicii. Dar,
ca dovadă că ele nu sunt izvorâte din necesitate
duhovnicească, iată, Mântuitorul Hristos n-a spus absolut
nimic în legătură cu ele. El a făcut energiile şi puterile şi
treburile acestea, că nu s-au făcut singure. Le-a pus cineva
acolo. Dacă le-a pus acolo, le-a pus ca să fie folosite, nu le-a
552 785
pus degeaba. Şi energia electrică, şi energia atomică să fie

folosite aşa încât să-l ajute pe om, că de aceea sunt puse
unde sunt puse. Toate frumuseţile şi tainele pe care le
vedem în natura exterioară, materială, sunt puse cu rostul
ca să-l ajute pe om să devină mai bun. Să cunoască mai
mult puterea lui Dumnezeu, să se uimească înaintea
măreţiei, frumuseţii, înţelepciunii lui Dumnezeu,
cunoscându-le şi folosindu-le pentru a deveni mai bun şi
mai sfânt şi mai desăvârşit. De aceea le-a pus Dumnezeu
acolo! Omenirea le foloseşte fără să-L mai vadă pe
Dumnezeu Care le-a făcut. Constatăm că această nouă
societate este atee, fără Dumnezeu. Ea n-are nevoie de
Dumnezeu, nu-i trebuie, nu se gândeşte la El niciodată, îşi
însuşeşte lucruri făcute de Dumnezeu pentru plăcerea ei şi
le foloseşte după îndemnul şi povăţuirea vrăjmaşului. De
aceea, noi, învrednicindu-ne să trăim în locurile acestea
sfinte şi având sărbătorile cele mari, să nu trecem nepă-
sători şi nesimţitori faţă de evenimentele Bisericii, care se
petrec şi care sunt reale şi sfinte şi dumnezeieşti. Sfintele
rânduieli singuri ni le-am ales! Nu ne-a obligat cineva la ele
şi acum ne-am trezit că nu ne plac. Constatăm că întâlnim Ia
călugări, în ziua de astăzi, o nesocotire a făgăduinţelor
călugăreşti. „Nu mai sunt bune, trebuie schimbate!" Sau
sunt considerate ca o povară, ca o silnicie impusă din afară.
Şi omul, care vrea să fie liber, nu ştie cum să se scape de
ele, să se scuture de ele şi să se simtă liber. Dacă ni le-am
ales, trebuie şi împlinite. Avem şi o răspundere înaintea lui
552 786
Dumnezeu, pentru că ne-am ales să urmăm Lui. Purtăm

numele de creştini de la Hristos, ne-am ales să urmăm Lui.
Dar noi facem nu după cum vrea Hristos, ci după cum ne
învaţă vrăjmaşul, cu lucruri străine. Să luăm foarte în serios
lucrul acesta! Mă uit cu câtă greutate avem o fărâmă de
prezenţă la biserică. Nu ştiu de ce ne vine aşa de greu. Uite,
azi dimineaţă la biserică nu era nimeni, frate! Când slujeşte
părintele Damaschin, nu ştiu ce se întâmplă, dar niciunul
din partea aia nu se scoală.
Dacă mă gândesc cu râvnă şi cu grijă de sufletul meu, nu
am nevoie deloc să mă silească cineva, n-am nevoie să mă
împingă altul. Dacă eu sunt bolnav şi mi-am rupt un picior,
n-aştept să-mi zică altul „Măi omule, ţi-ai rupt piciorul, hai
la spital!"
Eu sunt cel care strig în gura mare: „Vai de mine, mi s-a
rupt piciorul, vreau să mă duc la spital." Tot aşa să mă
grijesc şi sufleteşte. Păi, de ce vreau eu acum, în lucrul cel
mai esenţial, să se ocupe altul de mine? Eu trebuie să mă
grijesc, părinţilor, să fiu prezent, pentru agonisirea mea,
pentru mântuirea mea! Cu ce mă prezint înaintea lui
Hristos, dacă trăiesc în numele Lui, dar nu fac nimica al Lui?
E vorba de interesul meu personal, de mândria mea
creştinească. Să fac cât mai mult, dacă se poate, cu râvnă
cât mai multă, cu dragoste faţă de Dumnezeu, cu rugăciune
pe la chilii, când simt păcatele acestea ale vorbăriei de
prisos. De mii de ori v-am spus şi de mii de ori aud cum
părinţii stau la vorbă fără rost. E o crimă, frate, a pierde vre-
552 787
mea degeaba, a cheltui timpul cu aceste palavre fără folos,

a citi cărţi fară folos! Cum ne mai batem joc noi de timpul
nostru! Este o nenorocire pentru sufletul nostru, părinte,
dacă nu reuşim să ieşim o dată din toată treaba asta, din
balastul acesta, din mocirla asta.
O fost evenimentele acestea frumoase... Cum ne-a mai
învrednicit Dumnezeu de-atâta blagoslovenie şi cu atâtea
daruri de sărbătorile acestea! Şi noi să nu-I mulţumim lui
Dumnezeu cu nimic? Să ne facem fiecare lucrarea înaintea
Lui! Nu pot să aştept să treacă zile întregi în care eu nu mi-
am făcut datoria. Să ne luăm fiecare în serios treaba, fară să
ne silească cineva! De aceea am ajuns la mănăstire, pentru
că ne e dragă viaţa aceasta, pentru că vreau să o realizez,
pentru că e necesitatea mea sufletească, nu mă pot lipsi de
ea.
Cuvânt de învăţătură la Duminica Vameşului şi a

Fariseului (24 februarie 2002)
Vedem că la începutul noului an, luna aceasta, ianuarie,

pe care o trăim încă, Biserica prăznuieşte un număr de mari
Cuvioşi, de Părinţi ai vieţii duhovniceşti, reprezentanţii
cei mai de seamă ai vieţii călugăreşti. Sfântul Antonie pe
care l-am prăznuit, apoi Sfinţii Macarie Alexandrinul şi
Macarie Egipteanul, Sfântul Eftimie, Sfântul Maxim
552 788
Mărturisitorul, astăzi, Sfinţii Atanasie şi Chirii... Mai

urmează şi alţii... Prin nevoin-ţele şi darurile cu care au trăit
aceşti oameni, ei constituie lauda Bisericii şi slava
împărăţiei lui Dumnezeu.
Vedem însă că nu-i fară folos să ne gândim cum toţii au
apărut în lumea creştină din viaţa călugărească.
Mântuitorul Hristos şi Sfânta Evanghelie nu fac o distincţie
netă între două categorii de oameni, ci se adresează tuturor
oamenilor care ascultă învăţătura. Sfânta Evanghelie merge
propovăduită la toată lumea, până la marginile Pământului.
Viaţa călugărească are o mare însemnătate, în mod
deosebit în lumea noastră ortodoxă. Dacă ne uităm prin
istoria omenirii, cât de cât, vedem că, înainte de venirea
Mântuitorului Hristos în lumea aceasta a Europei, cât era
cunoscută atuncea, se întindea Imperiul Roman. Ba, şi
dincolo de Europa, până în Persia... Şi în nordul Africii...
Marea Mediterană se afla, cum se zice, în mijlocul
Imperiului Roman. Romanii îi ziceau Mare Nostrum, Marea
Noastră. Roată împrejurul ei se întindea Imperiul Roman.
Era un imperiu vestit prin organizarea lui, prin priceperea cu
care administra şi organiza o lume atât de întinsă şi de
diversă.
în perioada aceea, înainte de naşterea lui Hristos cu
vreo cincizeci de ani, acest imperiu s-a bucurat de o stare de
prosperitate deosebită, de pace. Nu mai erau războaie.
Chiar se zicea pax romana, pacea romană. Aşa a fost
perioada aceea, înainte de naşterea lui Hristos. Era o viaţa
552 789
de prosperitate, de îndestulare. Dar, lumea era păgână şi

idolatră. Traiul bun era însoţit de păcatele cele mai urâte.
Desfrânarea era una dintre însuşirile principale ale acestei
vieţi. Trupeşte şi omeneşte părea o înălţare, un progres, dar
în realitate omenirea se găsea la maximul decăderii şi în
fundul prăpăstiei. Era întunericul necunoştinţei. Tocmai în
acest moment a fost rânduit de Dumnezeu ca să apară
Mântuitorul Hristos. „Răsărit-a lumii, lumina cunoştin-
ţei..."45, Mântuitorul Hristos, pentru ca în această lume întu-
necoasă să aducă cunoştinţa aceea mare, a unui alt fel de
mers al vieţii pe acest pământ.
Aşa, cu Naşterea Mântuitorului a venit un fel de
trecere, cum am zice noi, un fel de spărtură, de despicare a
istoriei omenirii. Lumea până la Hristos şi lumea de după
Hristos. Aşa cum catapeteasma timpului s-a rupt prin
răstignirea Domnului Hristos, aşa şi istoria omenirii s-a rupt
în două cu venirea Mântuitorului. A adus o altă înţelegere.
Arătând Dumnezeu, prin Mântuitorul, că alta este menirea
omenirii decât aceea de până atunci, iar semnul indicator
pentru noua orientare era Sfânta Cruce. Mântuitorul
Hristos S-a răstignit pe cruce. Crucea e semnul Fiului
Omului. El ne-a arătat că viaţa omenirii de-acum încolo
trebuie să se conducă după Cruce. Prin Cruce poate fiecare
să lupte cu suferinţele, să lupte împotriva răului, împotriva
păcatului. Fireşte că lucrul aceasta a venit ca o mare
cutremurare în istoria omenirii de atunci. Ea s-a încheiat cu
uciderea pe Cruce a Aducătorului Crucii, a Mântuitorului
552 790
Hristos. Apoi, şi după Dânsul, ca să se întărească această

conştiinţă a Crucii, a fost nevoie de mare jertfa şi de mare
sacrificiu. Ştim cu toţii că în următorii vreo trei sute de ani,
milioane de oameni au murit, pâraie a curs sângele
mucenicilor care îşi însuşeau această nouă credinţă, care
luau Crucea şi mergeau, în viaţa lor de toate zilele, ca la o
luptă, împotriva duhului cel rău care nu se putea desţeleni
aşa de uşor. Milioane a fost numărul martirilor care şi-au
vărsat sângele pentru noua învăţătură a Sfintei Evanghelii.
A venit Sfântul împărat Constantin la anul 313 şi a dat
hotărârea aceea, Edictul de la Milano, în care creştinismul
era recunoscut, de acuma înainte, drept credinţă a
Imperiului, a Statului. Sigur că a fost un eveniment foarte
important şi am putea crede că prin aceasta au încetat
persecuţiile cele multe. Dar să nu ne închipuim că
societatea, lumea de atunci a fost câştigată la creştinism
prin acest decret. N-a fost deloc aşa. în
Troparul praznicului Naşterii Domnului.
ciuda acelora, destui, care s-au ostenit ca să trăiască

învăţătura Sfintei Evanghelii, duhul lumii de atunci a
continuat să caute cele plăcute, cele bune pentru trup, cele
pământeşti.
în mijlocul acelei confuzii, a acestei situaţii primejdioase
care apărea, s-au găsit oameni care şi-au dat seama că nu se
poate face o tovărăşie, o prietenie a Duhului Sfânt cu duhul
lumii, nu se poate face un compromis. Au fost oameni care
552 791
au înţeles lucrul acesta şi au părăsit lumea, au ieşit din lume

şi s-au retras afară din lume. Aşa a apărut viaţa
călugărească, a oamenilor care negau duhul lumii şi nu
vroiau să se complacă în el. Ei primeau învăţătura cea nouă
a Sfintei Evanghelii şi ca pe un refuz al lumii, al păcatelor. S-
au retras în afară de lume, s-au retras în locuri nelocuite, în
locuri pustii. Am auzit lucrul acesta, îl mărturiseşte Biserica
regulat la slujbele cuvioşilor: „Cuvioase părinte, glasul
Evangheliei Domnului auzind, lumea ai părăsit, bogăţia şi
slava întru nimic le-ai socotit."13 Bogăţia şi slava, duhul
lumescului nu se împacă cu Duhul Mântuitorului Hristos.
Acei care au vrut să trăiască duhul Evangheliei s-au retras
din lume. Aşa a apărut viaţa călugărească şi duhovnicească.
Ea s-a întins de-a lungul întregii creştinătăţi, alegând
locurile mai puţin accesibile. în primele veacuri, în pustiurile
Egiptului, Sinaiului, Palestinei, iar mai târziu în toate ţările
unde s-a întins creştinismul. S-a născut viaţa duhovnicească
a oamenilor care s-au hotărât să trăiască fără
compromisuri, să trăiască integru şi deplin viaţa adusă de
Mântuitorul Hristos. Adică, în simplitate, în sărăcie, în
sfinţenie, în lipsuri, permanent cu lucru. Asta a fost menirea
Bisericii şi asta a fost chemarea ei de la începuturile ei. Şi,
ştim, de-a lungul istoriei monahismul a făcut atâtea lucruri
bune pentru Biserică, încât Biserica l-a socotit vrednic să
conducă. S-a hotărât în Sfintele Sinoade ca cei care conduc
Biserica să fie călugări. Aşa a rămas până azi, conducătorii
13 Troparul Cuvioşilor din Mineiul lunii ianuarie (Sf. Grigorie Decapolitul).
552 792
Bisericii să fie monahi. Arhiereii şi episcopii... Li s-a

încredinţat conducerea turmei lui Hristos. Au dat cel mai
bun examen în faţa istoriei, cum că sunt în stare să păstreze
nealterate, necompromise bunurile aduse de Mântuitorul
Hristos. Şi, atunci, le-au fost încredinţate spre păzire până la
sfârşit. Şi ştim că monahismul, de-a lungul istoriei, şî-a
împlinit cu cinste aceste chemări şi aceste daruri.
Până şi în vremurile noastre, în istoria românească, gă-
sim mânăstiri vechi în care se oglindeşte viaţa cinstită pe
care au dus-o monahii şi pustnicii. în zilele noastre,
monahismul se bucură de o împletire deosebită cu lumea
credincioasă, care are încredere că el duce cu cinste mai
departe chemarea aceasta de a trăi după scripturile Sfintei
Evanghelii. însă, de mai mult de o sută de ani, în Europa
Occidentală, îndeosebi, s-a pornit pe linia acesta, aşa-zis
ştiinţifică, istorică, tehnică, cu noi descoperiri, cu mijloace
noi pentru satisfacerea nevoilor pământeşti, dar cu
depărtare de credinţă. Aceasta s-a împuţinat tot mai mult.
în Occident, constatăm că această răcire şi îndepărtare de la
linia cea dreaptă este mult mai adâncă. Dar, încetul cu
încetul, ea încearcă să intre şi în lumea creştină ortodoxă.
în ce hal se găseşte creştinătatea în vremurile noastre
băgăm de seamă şi din faptul că duhul acesta lumesc
năvăleşte şi în locurile cele sfinte, în locurile alese ale vieţii
duhovniceşti. Mănăstirile au continuat să fugă de lume şi
monahii să fugă de lume. Dar, acuma nu se mai găsesc
pustii în care să se fugă, cum erau altă dată... Călugării se
552 793
duceau în pustie nu pentru ca să scape de tulburările lumii,

ci pentru ca să dea război cu diavolul Ia el acasă. Locul
diavolului e în pustie, a fost izgonit în locuri pustii de
Dumnezeu. Şi călugării mergeau să dea război cu diavolul în
însăşi reşedinţa lui.
Acuma pustiurile au dispărut de peste tot şi diavolul nu
mai are rezervaţie specială în pustiu, ci găseşte loc peste
tot, nu se fereşte să intre chiar şi în locurile cele mai sfinte,
cele mai păzite. Mănăstirile, zic, continuă să se retragă în
locuri mai ferite, dar pustiu nu mai există. Lumea intră în
locurile cele mai ferite cu mijloacele astea moderne, cu
televizoarele, cu telefoanele astea portative, pe care le au şi
pustnicii... Lumea pătrunde până în locurile cele mai ferite,
până şi în chilia monanilor. Nu mai este monahismul cum a
fost gândit el... Atun-cea cei care doreau să trăiască duhul
Sfintei Evanghelii au fugit afară din lume. Acuma, problema
cea mare care se pune este cum pot să reuşească monahii şi
creştinătatea, în general, să fugă de acest duh lumesc care
năvăleşte, vedem, chiar şi în locurile cele sfinte. Pustia nu
mai este... Singură rămâne pustia lăuntrică, a vieţii noastre
sufleteşti. Adică să păstrăm lucruri necompromise, lucrurile
sfinte pe care le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi.
Constatăm că Biserica din afară face compromisuri. Nu
mai este aceea care ar trebui să fie. Se împacă cu statele
atee şi necredincioase. Cum e posibil? Şi nu se prea
osteneşte să concentreze lumea preoţească, lumea
monahicească împotriva ateismului, împotriva păcatelor şi
552 794
stricăciunilor. Face bun târg cu lucrurile acestea ale

vrăşmaşului. Dar noi ştim că nu se poate. Aşa-zisul
ecumenism, care încearcă să ne atragă pe toţi la unire, este
o mare iluzie. Nu s-a văzut nici unul dintre cei care participă
la întâlnirile ecumenice să treacă la Ortodoxie. Nu-i
interesează credinţa cea dreaptă, nici adevărurile şi viaţa
cea după Sfânta Evanghelie. Se încearcă numai
compromisul duhului lumesc cu duhul cinstitei Evanghelii.
Nu există compromis! Sfinţii Părinţi, vedem în viaţa lor, n-
au făcut nici un compromis.
Sfinţii marii, loan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Atana-
sie cel Mare şi alţii au suferit până la moarte. Nu există
împărtăşire de duhul lumesc. Această confuzie, amestecul
treburilor lumeşti cu cele mânăstireşti este o mare ispită, o
mare primejdie. Dacă nici călugării nu vor reuşi să-şi
păstreze duhul Sfintei Evanghelii, duh de simplitate, de
smerenie, de sărăcie şi de sfinţenie, şi se vor complăcea să
primească fără discernământ lucrurile cele lumeşti, îşi taie
singuri seva existenţei lor. Nu se pot împăca lucrurile
duhului lumesc cu cele ale duhului lui Hristos. Altădată,
menirea călugărilor era aceea de a păstra nişte bunuri ale
vieţii duhovniceşti. Acuma, aşa spun şi oamenii luminaţi la
minte, chemarea cea mai adâncă a vieţii călugăreşti este ca
monahii să fie cu adevărat monahi. Adică să-şi trăiască viaţa
pe care au luat-o. O viaţă care de la început a fost, repet,
după chipul vieţii Mântuitorului. Aşa ne învaţă Sfinţii
Părinţi. O viaţă în sfinţenie, în simplitate, în sărăcie, în
552 795
modestie, în lupta cu răul şi cu pilde pentru cei din lume.

Mănăstirile să arate că Sfânta Evanghelie nu s-a învechit şi
rânduielile Sfinţilor Părinţi nu s-au perimat. Evanghelia nu
are nevoie să fie corectată şi înnoită, cum se vorbeşte
mereu, ci ea trebuieşte trăită. Singura menire a vieţii
monahului din vremea noastră este să trăiască viaţa
călugărească. Să nu se lase biruit de năvala acestei lumi, să
nu facă compromisuri, să nu se abată de la calea cea bună şi
să dea pildă cu însăşi viaţa lui. Aşa îşi împlineşte chemarea
pe care o are în viaţa călugărească. Aşa au făcut Sfinţii
Părinţi, cu greutate, cu luptă şi cu mare nevoinţă. Şi în
vremurile noastre, când suntem aşa de năvăliţi cu duhul lu-
mesc, singura şi marea luptă este aceea de a păstra viaţa
călugărească fără compromisuri, fără amestec cu duhul cel
lumesc. Altfel, mănăstirea îşi pierde sensul. Cei care nu
înţeleg lucrurile acestea, nu ajung la starea aceea despre
care se spune într-o cântare a Părinţilor: „Iubiţi pe
Dumnezeu şi veţi avea odihnă!" Nu mai ajungem la odihna
şi fericirea sufletească făgăduită celor care urmează pe
Hristos, dacă nu reuşim să ne împlinim cu toată seriozitatea
chemarea vieţii noastre.
Băgăm de seamă mereu că ba mai trebuie una, ba mai
trebuie cutare şi nu se prea vede nevoinţa şi asceza noastră.
Fugim de lipsuri şi fugim de osteneli, aşa, adică ne împăcăm
cu duhul lumii care e bun pentru trup, care menajează...
Grijă multă de sănătate, grijă multă de trai bun şi de cele
pământeşti, dar când e vorba de oleacă de râvnă, de
47
Cântare la Litie, în slujba Sfântului Ghelasie de la
552 796
nevoinţă, de osteneală, de evlavie, constatăm că ne lăsăm

cu greu. Suntem în pagubă, în deficit, privind toate aceste
lucruri ale vieţii duhovniceşti. Or, n-o spun de la mine, aşa
ne-o spun toţi Sfinţii Părinţi, cântăm „lumea ai părăsit şi
bogăţia şi slava întru nimic le-ai socotit. '* 7 Iubiţi pe Hristos
şi numai aşa o să aveţi folos, căci aceasta e datoria voastră
principală!
Pentru că ne găsim într-un moment deosebit privind
viaţa bisericească, viaţa liturgică a Bisericii noastre,
socotesc că-i necesar să amintesc un lucru... Astea le ştim,
nu sunt noutăţi. Duminica de astăzi, Duminica vameşului şi
a fariseului, începe o perioadă deosebită în anul liturgic.
Ştim cu toţii că anul liturgic are trei perioade, rânduite după
cartea principală în care se găsesc slujbele timpului
respectiv. De după Duminica Tuturor Sfinţilor şi până la
zece săptămâni înainte de Sfintele Paşti, cartea de bază
pentru slujbe este Octoihul. A doua perioadă este aceea a
Triodului, zece săptămâni înainte de Sfintele Paşti. Numele
îi vine de la trei ode, trei cântări, trei pesne... Spre
deosebire de celelalte slujbe, care sunt din opt cântări,
Canoanele de la Utrenie sunt şi ele din trei. Este o perioadă
deosebită, cu trei săptămâni de pregătire înainte de Post,
cu partea centrală, aceste şase săptămâni ale Sfântului şi
Marelui Post, şi o perioadă finală, a Sfintelor Patimi.
Cele şase săptămâni, spun Sfinţii Părinţi, sunt semnul,
simbolul lucrării. în şase zile a făcut Dumnezeu lumea şt una
S-a odihnit. Tot aşa, şase zile omul lucrează şi una se
552 797
odihneşte. Iar Biserica a rânduit şase săptămâni speciale de

lucrare duhovnicească a Sfântului şi Marelui Post. Biserica îi
dă o atenţie cu totul deosebită acestei perioade de zece
săptămâni, a Triodului.
în Sfântul Post auzim în cântări că a sosit vremea pocă-
inţei, vremea luptelor duhovniceşti... Pocăinţa este una
dintre lucrările cele mai însemnate ale vieţii creştineşti,
spun Sfinţii Părinţi, este virtutea care trebuie să însoţească
pe om tot timpul vieţii, de Ia naştere până la moarte. Zice
că şi dacă numai un ceas ar trăi omul, tot face păcate. Şi,
atuncea, are nevoie să se pocăiască permanent. Ce este
pocăinţa? După cuvântul grecesc, metanoia, pocăinţă
însemnează o schimbare a minţii, a aşezării sufleteşti, o
schimbare a mersului obişnuit al vieţii. Ea este o schimbare,
o ieşire din lumea păcătoasă în care de obicei trăim, în care
cădem mereu. Este o chemare la înnoire, la împlinire
duhovnicească. Sfântul Isaac o numeşte corabia prin care
trebuie să călătorească creştinii pe marea vieţii, tot timpul,
până ajung la limanul odihnei, adică la limanul mântuirii. E
strict necesară, atotnecesară!
Ca să înţelegem şi mai bine această necesitate, pocăinţa
are două înţelesuri. Unul se referă Ia lucrarea Sfintei Taine a
Pocăinţei, a Mărturisirii, care se săvârşeşte în Biserică, prin
duhovnic. Altul priveşte pocăinţa personală, pe care o face
omul prin rugăciune, prin post, prin nevoinţă, ca să se
cureţe de păcate. Această lucrare trebuie să însoţească
permanent viaţa omului, până la sfârşit, până la mormânt.
552 798
Ea este aşa de trebuitoare, aşa de însemnată, încât Biserica

a rânduit o vreme specială pentru ea, vremea Sfântului
Post, în care credincioşii sunt îndemnaţi şi îndrumaţi cum
trebuie să se pocăiască, cum trebuie să fie lucrarea de
pocăinţă. Adică, prin rugăciuni şi prin nevoinţe... Scopul
este ca lucrând pocăinţa efectiv, concret, în vremea
Postului, creştinul să ştie s-o facă apoi, cum se cade, tot
timpul anului. Vasăzică, permanent, tot timpul anului, omul
trebuie să se pocăiască. Vedem necesitatea aceasta, a
curăţirii sufleteşti, din viaţa de toate zilele. Spun Sfinţii
Părinţi că nimic din ceea ce se petrece în viaţa noastră, nu-i
rânduit fără o înţelegere duhovnicească. Omul are nevoie
să se spele permanent, în fiecare zi. Hainele pentru că ni se
murdăresc, trebuie spălate, trebuie grijite. Aceste trebuinţe
ale trupului sunt permanente, căci sunt strict legate de
fiinţa omenească. Omul, în contact cu lumea aceasta, se
murdăreşte şi are nevoie să se cureţe. Aşa, ca să înţelegem.
Trebuinţa aceasta de spălare a trupului a lăsat-o Dumnezeu
ca să se înţeleagă că şi sufletul are nevoie de spălare. Dacă
trupul se spală permanent, atuncea şi sufletul trebuie să se
spele permanent. Iar el se spală prin această rânduială a
Pocăinţei. De aceea, în mănăstirile cu înaltă viaţă
duhovnicească era rânduit ca în fiecare zi obştea să treacă
pe la duhovnic să se spovedească şi să se cureţe de păcate.
Pocăinţa să se lucreze permanent. Pentru că, aşa cum se
întinează trupul în contact cu lumea din afară, şi sufletul se
întinează cu gândurile, cu faptele... Este absolut necesară
552 799
spălarea lui! Biserica a rânduit o perioadă specială de

antrenament, am zice, de exerciţii ale acestei spălări
duhovniceşti în perioada Sfântului şi
Marelui Post. Atunci omul se exersează ca să ştie cum
să se pocăiască cu adevărat toată viaţa.
încă un semn pentru care să înţelegem cât de multă
atenţie dă Biserica acestui lucru, al pocăinţei. Vedem şi
postul, cât îi el de grijuliu ca să ne înveţe curăţirea de
păcate!... Postul, după rânduială, este precedat de trei
săptămâni de pregătire, ca să înţelegem că ceea ce urmează
trebuie să fie bine făcut. Dacă nu e bine făcut, nu duce la
împlinire. Aceste trei săptămâni sunt puse special ca să ne
arate ce vrea Sfântul şi Marele Post să ne arate, care sunt
lucrurile absolut trebuitoare de avut în vedere, pentru ca
postul să dea roadele cele dorite. între aceste lucruri
lămuritoare se înscrie şi prima duminică a Triodului,
Duminica Vameşului şi a Fariseului...
Dumnezeu a ales anume pe un om drept şi pe unul pă-
cătos, care urmează să se roage în biserică. Fariseul,
mândru din virtuţile pe care le avea, mulţumea lui
Dumnezeu că el împlineşte datoriile sale, posteşte, dă dare
la templu şi nu-i păcătos ca cel de alături, care era împreună
cu el. Iar vameşul îşi dădea seama de păcatele sale. Fariseul
se mândrea cu faptele bune pe care le avea, se bucura şi
mulţumea lui Dumnezeu că este drept şi se recunoştea pe
sine ca fiind mai bun. Pe când vameşul, dincoace, îşi dădea
seama că el este cu adevărat păcătos, nevrednic, n-are nici
552 800
o faptă bună. Şi nu îndrăznea nici ochii să-i ridice, ci doar

cerea milă de la Dumnezeu. „Dumnezeule, milostiveşte-Te
de mine păcătosul!" îl chema în ajutor. Acesta s-a întors mai
bine îndreptat decât fariseul la casa sa. Vedeţi cum dintr-o
dată s-a răsturnat situaţia. Cel drept, fiindcă s-a lăudat, şi-a
pierdut dreptatea, iar celălalt, care era păcătos,
recunoscându-şi nevrednicia lui, şi-a îndreptat situaţia
numai prin această recunoaştere şi a devenit drept, a
devenit bun. Drepţii sunt sfinţii Vechiului Testament:
dreptul Iacov, dreptul Avraam... Faptul că vameşul s-a
îndreptat ne arată taina aceasta, că recunoaşterea
păcatelor şi părerea de rău pentru făptuirea lor l-au ridicat
pe el la rang de bună înfăţişare şi îndreptăţire înaintea lui
Hristos. Unul, lăudându-se cu faptele bune, şi-a pierdut
dreptatea, iar celălalt, pocăindu-se cu smerenie, şi-a
dobândit dreptatea.
Aşa şi adevăraţii monahi... Două lucruri le sunt de
trebuinţă. Pe de o parte, pocăinţa care vine, a Sfântului
Post, o lucrare însemnată, ce trebuie să fie păzită. Pe de
altă parte, să nu ne închipuim că facem mare lucru şi să ne
lăudăm cu ea, să ne mândrim ca fariseul. Pe de-o parte ni se
arată reazemul şi rodul pocăinţei, iar pe de altă parte ni se
arată cum trebuie să fie pocăinţa, anume cu smerenie. N-
avem cu ce să ne lăudăm. Şi Mântuitorul, când a venit pe
pământ, acest lucru ni l-a arătat. S-a smerit pe Sine până la
moartea pe cruce, aşa spune Apostolul 14. Mântuitorul le-a
14 Cf. Filipeni 2, 8.
552 801
zis: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima.

Mântuitorul, Care era desăvârşit în sfinţenie şi plinătate,
trebuia să ne pună înainte daruri şi calităţile înalte. Şi,
atunci, ne-a pus la îndemână chiar starea în care S-a
pogorât la noi, starea smereniei. Cine se smereşte, o să se-
nalţe, o să ajungă la capăt, la o mare înălţime a puterii
duhovniceşti. Iar cel care se înalţă cu lucruri care nu sunt ale
lui, se păgubeşte. Şi avem în istoria omenirii exemplul lui
Lucifer, care s-a înălţat pe sine şi a căzut. Mântuitorul, Care
a venit să repare căderea omului, a venit cu smerenie.
Alege calea cea mai bună, smerenia, cum ne spune chiar El,
şi la otpustul pe care-l avem în Joia cea Mare: „Cel de din
nemăsurata Lui bunătate, calea cea mai bună, smerenia,
ne-a arătat nouă...", smerenia este legea cea mai sfântă,
cea mai bună, cea mai câştigătoare pentru viaţa
duhovnicească. Aşa, prin nevoinţele pe care le facem să
avem folos, să ne îndreptăm înaintea lui Dumnezeu!
Astăzi, lumea nu se mai prea gândeşte la smerenie. Ea,
lumea, este interesată să cultive o stare de depreciere, de
scădere a omului şi, atunci, mândria şi îngâmfarea şi
lăudarea sunt considerate virtuţi. Ele au devenit lege
49
generală.Matei
Pentru11,29.
că omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi
imită pe întâi-stătătorul răului din lume. Dimpotrivă,
credincioşii care vor să-L găsească pe Hristos îmbrăţişează
sfânta smerenie. Pe scurt, pentru Sfinţii Părinţi smerenia
este un dar dumnezeiesc, un lucru sfânt, înalt, greu de
552 802
priceput de cineva care nu a trăit-o. Iată o caracteristică

care ne poate ajuta să vedem dacă am agonisit ceva
duhovnicie sau nu.
Smerit este omul ce se socoteşte pe sine mai prejos
decât ceilalţi. Sfinţii Părinţi ne spun că el ajunge să se
considere pe sine mai prejos chiar şi decât animalele sau
dracii. Omul are pornirea să se mândrească cu darurile
personale, cu priceperea pe care o are, cu tot ceea ce
realizează în viaţa sa. Or, omul smerit pe toate acestea le
nesocoteşte. Nu consideră că sunt nişte merite proprii, ci că
sunt făcute cu ajutorul lui Dumnezeu, prin darul lui
Dumnezeu. La însăşi viaţa lui, omul nu contribuie cu nimic.
Ea e un dar de la Dumnezeu. Omul trăieşte bine când
trăieşte prin mila lui Dumnezeu. Şi tot ceea ce face omul,
este datorită lui Dumnezeu. Darurile pe care le primeşre,.
Omul cinstit trebuie să fie permanent mulţumitor şi
recunoscător lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-a
primit de la El şi să nu socotească că e meritul lui. Să se
smerească, pentru că n-are nici un merit, ci toate sunt
îndeplinite doar cu bunătatea şi cu milostivirea cea mare a
lui Dumnezeu. Iar el să se smerească, că este nevrednic.
Aceasta este smerenia, să se vadă omul pe sine mai prejos
decât celălalt. Şi să-şi dea seama că tot ceea ce a realizat el,
personal, în viaţă este un dar al lui Dumnezeu. Şi să-I
mulţumească necontenit! Şi să nu uite că l-a ajutat Cineva!
Dar omului, mai ales celui de astăzi, îi vin greu toate
552 803
acestea, şi atunci roadele smereniei sunt cu totul neglijate

şi sunt socotite ca lucru inferior.
In schimb, mândria este lăudată... Şi, deoarece mândria
nu este în Duhul Evangheliei, în Duhul lui Hristos,
constatăm că realizările omului mândru se restrâng numai
la cele din afară, la cele trupeşti, la cele materiale, iar cele
sufleteşti sunt cu totul neglijate. Spălarea sufletului cu
pocăinţa nu mai este la loc de cinste. Două sunt lucrurile
care li se par fără sens celor din Occident: ce-i aia păcat şi
ce-i aia pocăinţă! Ei consideră că omul e liber să facă ce vrea
şi pocăinţa n-are sens. Face numai pentru trup şi asta e
cauza căderii. Uită de partea principală, care este sufletul.
Din această greşeală de perspectivă pe care o are omul, s-a
ajuns ca lucruri rele, pătimaşe, păcătoase să fie acceptate.
Multe dintre realizările materialiste, tehnice, dintre
îmbunătăţirile economice, pe care lumea le consideră mari
împliniri, nu reprezintă în fond, de multe ori, decât o gravă
decădere. Aceste realizări, cu care se laudă lumea
păcătoasă în care trăim, sunt ademenitoare şi mincinoase,
sunt prezentate în chip viclean ca drept realizări bune.
Aceste îmbunătăţiri tehnice, privind confortul şi alte
probleme de acest gen, sunt foarte periculoase din punct de
vedere duhovnicesc. Omul credincios, Biserica, în general,
cei ce vor să ducă o viaţă duhovnicească, trebuie să
folosească cu multă atenţie toate aceste „cuceriri ale
tehnicii." Să le folosească Biserica sau să nu le folosească?
Nu e corect să nu Ie folosească, dar să nu le folosească
552 804
integral. Să ne aducem aminte cum în Vechiul Testament,

când a ieşit poporul evreu din Egipt, Dumnezeu i-a poruncit
să ceară de la egipteni pungi de aur, lucruri preţioase... Şi
nu a constituit o înşelăciune, în cazul acesta, faptul că în loc
să le împrumute, au fugit cu ele, le-au furat. E vorba de
nişte lucruri create de Dumnezeu, pe care ei erau chemaţi
să le folosească cinstit, punându-le în slujba lui Dumnezeu.
Evreii le-au luat şi le-au folosit la facerea cortului, nu le-au
părăsit. Aşa încât Biserica nu poate să neglijeze realizările
civilizaţiei. Ele nu sunt realizări care aparţin doar omului.
Energia electrică, cea magnetică, cea atomică se găsesc în
materie, dar nu le-a pus acolo omul. Dumnezeu le-a pus
acolo cu posibilitatea ca noi să ne folosim de ele, dar să fie
folosite pentru binele omului, nu pentru răul lui.
Or, civilizaţia de azi „fură" lucrurile bune ale lui Dum-
nezeu şi în loc să le folosească pentru bine, le foloseşte în
slujba vrăjmaşului. Atunci, răspunsul la întrebarea aceasta,
ce să folosească şi ce să nu folosească omul din realizările
tehnice, este simplu. Să folosească ceea ce-l ajută să
sporească duhovniceşte. Dacă ceea ce iau mă ajută să fiu un
creştin mai bun, iau, în schimb dacă simt că ele mă
slăbănogesc, mă lipsesc de ele, nule iau, căci nu sunt bune.
Aşa că să fim atenţi la bunurile care năvălesc din afară
aduse de vrăjmaşul. Dacă constatăm că ele ne ajută să fim
mai buni, să ie folosim, dar dacă nu ne ajută, dacă ne aduc
paguba şi cădere, să ne depărtăm de ele. Constatăm, însă,
că multe lucruri care nu sunt de folos pentru sufletul
552 805
omului, pentru viaţa duhovnicească, pătrund în viaţa

credincioşilor. Dacă le primim fară discernământ, ele sunt
spre nenorocirea noastră, căci ne abat de la calea cea bună
şi sfântă a vieţii duhovniceşti, băgându-ne în mocirla
aceasta a necredinţei şi a materialismului.
Sfinţii Părinţi, care au trăit în simplitate şi sărăcie, vor-
bind despre smerenie, spun că spălarea prin pocăinţă este
nu numai pentru suflet, ci şi pentru trup. Smerenia este şi
trupească şi sufletească. Prin smerenia sufletească omul îşi
recunoaşte păcatele înainte a lui Dumnezeu şi se sfinţeşte.
Prin smerenia trupească învaţă să nu folosească lucrurile cu
răsfăţ. Nu a intrat nimeni în împărăţia lui Dumnezeu cu
răsfăţ, spun Sfinţii Părinţi. Adică, şi dacă are posibilitatea să
se folosească de nişte lucruri care îi îmbunătăţesc viaţa,
omul să se mai strâmtoreze, să se smerească. Trupul smerit
ajută ca şi sufletul să se smerească. Dacă trupul este
răsfăţat şi are de toate din belşug, în veci nu se smereşte.
Năzuinţa ca omul să aibă de toate din plin nu este
duhovnicească, ea înnorează, întinează smerenia cea
trupească. Trupul se simte bine, are de toate, nu-i lipseşte
nimic, şi atunci smerenie duhovnicească nu mai este.
Mai smeriţi sunt oamenii simpli, de la ţară, care trăiesc
o viaţă modestă şi-n îmbrăcăminte, şi-n hrană, şi-n locuinţă.
Sunt frumos făcute, dar tară zorzoane şi lucruri de prisos.
Omul care este covârşit de bogăţii, de dulciuri, de strălucire,
de mult confort, nu e duhovnicesc. îl paşte duhul mândriei,
nu se smereşte deloc, ba, dimpotrivă, este foarte mândru.
552 806
Şi în biserică ne ameninţă starea aceasta. Mănăstirile

trebuie să fugă de înzorzonare şi de prea multe lucruri care
nu-s necesare. Să ne folosească doar strictul necesar, cu
strâmtorare. Trupul n-are nevoie de tot ceea ce ar vrea el.
Dacă i-am da tot ceea ce doreşte, nu ar fi spre binele, ci spre
răul lui. Trupul trebuie strâmtorat cu odihnă, cu post, cu
osteneală... Aşa au făcut toţi Sfinţii Părinţi, şi aşa a rămas
de la ei ca lege sfântă. Nu-i bine ca mănăstirile să fie prea
înzorzonate şi prea modernizate. Spunea un exarh: „Ei, în ce
lume trăiţi? Acum lumea s-a civilizat, s-a modernizat." Dar
dacă ne gândim la mântuire, atunci vom căuta simplitatea şi
smerenia, pe care Hristos ni le-a dat prin pilde şi prin
învăţătură. „învăţaţi de la Mine, că sunt smerit!"15 Şi la
îmbrăcăminte şi pe la chilii, unii părinţi adaugă lucruri care
nu-s necesare. Să ne limităm, părinţilor, la strictul necesar!
Lucruri inutile, toate, linguşesc omul neduhovnicesc din noi.
Să ne folosim fară să ne adăugăm astfel de obiecte şi de
lucruri. Făcând aşa, nădăjduim, chiar şi în vremea aceasta,
cu ajutorul lui Dumnezeu să ne alegem cu ceva.
Cuvânt de învăţătura la Duminica Înfricoşatei Judecăţi

(10 martie 2002)
15 ţ0
Cf. Matei 11,29.
552 807
Evenimentul cel mai mare din istoria omenirii o să fie

Judecata cea de pe urmă. Aşa a orânduit Dumnezeu, să fie
pentru oameni această judecată. Va fi de faţă toată
făptura... Oamenii, de la începutul lumii, sfinţii toţi şi
Dreptul Judecător. Se vor judeca, cu dreptate şi cu dragoste
dumnezeiască, toţi cei care au trăit pe pământ de la
începutul lumii şi până atunci. Fiecare îşi va primi locul cu
dreaptă judecată, dovedind cu faptele pentru el. în legătură
cu lucrul acesta, multe lucruri s-au scris. Este lucrul cel mai
de seamă, cel mai important din istoria omenirii, pentru că
pecetluieşte viaţa întregii omeniri de pe Pământ. Am auzit
în cântările care s-or citit, cum se vor deschide cărţile. Şi, la
fel, Sfânta Evanghelie care s-a citit tot cu deschiderea
cărţilor a început.
Despre deschiderea aceasta a cărţilor este mult de vor-
bit... Poporul simplu crede că e o credinţă, aşa. Dar, ne
spune o învăţătură a Bisericii că de-a lungul întregii vieţi
fiecare om are un înger păzitor. Mai sunt şi diavolii care ne
înconjoară permanent. Şi fiecare scrie tot ceea ce face
omul, tot ce gândeşte, tot ceea ce vorbeşte... Scrie într-o
carte, cartea vieţii omului. Scrie îngerul păzitor toate cele
bune şi scriu şi vrăşmaşii toate relele pe care Ie facem. Şi, la
sfârşit, la Judecata înfricoşată, se vor deschide cărţile şi se
va citi tot ceea ce a făcut fiecare om în viaţa lui. Se spune
aşa pentru că, omeneşte vorbind, însemnările se fac în cărţi,
în scris, şi, atuncea, şi ţinerea de minte a tuturor acestor
lucruri trebuie să fie scrisă undeva.
552 808
Practic, însă, aceste cărţi, cum vă spuneam şi altădată,

suntem noi înşine. Omul, la tot ceea ce gândeşte el, la tot
ceea ce face el, la tot ceea ce vorbeşte, participă cu toată
fiinţa Iui, cu simţirea lui, cu gândirea lui. E normal să fie aşa.
Şi, atunci, această trăire a fiecărei clipe de viaţă ne lasă
nişte urme, potrivit cu felul trăirii pe care am avut-o. Omul
se modelează, se preface în creşterea lui de la naştere până
la moarte, se preface cu tot ceea ce a făcut şi ceea ce a
gândit şi ceea ce a vorbit el în viaţa lui. Lucrul ăsta e dovedit
şi de ştiinţa asta, genetică. S-a constatat că fiecare om este
o fiinţă unică. Oricâţi oameni au fost, sunt şi vor fi,
niciodată nu or să fie doi oameni identici. Fiecare om are
elementul lui propriu, trăsăturile generale sunt aceleaşi, dar
în amănunt fiecare om este o fiinţă unică, aşa a facut-o
Dumnezeu. De unde se vede şi măreţia şi înţelepciunea şi
puterea lui Dumnezeu, Care ştie să facă oameni unici, la
nesfârşit. Aşadar, toate lucrurile pe care le făptuim
contribuie la prefacerea, la modelarea omului. Lucrurile se
observă, pe undeva, şi pe dinafară, căci ta fiecare transpare
pe chipul lui dacă face fapte bune, dacă are anumite virtuţi
sau dacă e un om rău. Atunci capătă un chip înfricoşat, un
chip urât, uneori de criminal. Un om bun are un chip
frumos, dovedind o aşezare bună. Virtuţile şi păcatele se
văd pe chip şi în comportare. Dar atunci, la sfârşitul vieţii,
toată lumea va vedea ceea ce e scris în cărţi, adică fiecare
va apărea în forma în care s-a confecţionat el prin tot ceea
ce a făcut şi a gândit. Toate trăirile lui Şi toată viaţa îi vor
552 809
apărea pe înfăţişarea cu care se prezintă la înfricoşata

Judecată. Aţi văzut unele relatări despre înfricoşata
Judecată. Şi Sfântul Nifon al Constanţianei care vorbeşte de
înfricoşata Judecată. Este o vedenie, cea cu sârbul care nu
credea în Judecata de la urmă şi atunci i s-a arătat o
vedenie cu înfricoşata Judecată. A văzut când au venit
păcătoşii. Fiecare era strâmbat potrivit cu păcatele pe care
le-a făcut. Care a înşelat, care a făcut păcate urâte, care
jertfire la idoli... Fiecare apărea în înfăţişarea pe care şi-a
facut-o prin faptele sale, cu tot ceea ce a gândit el. Şi va fi
mare ruşine pentru fiecare păcătos să apară în felul acesta.
Dacă nouă ne e ruşine să apărem cu lucrurile rupte în faţa
unui om pe lumea aceasta... Dar atuncea toată lumea îl va
vedea pe fiecare, ca într-o oglindă, cu tot ceea ce a făcut în
cursul întregii sale vieţi. Simplu, aceasta va fi pecetluirea
pentru vecie a fiecăruia. La înfricoşata Judecată. Noi citim
multe despre cele veşnice, despre focul cel nestins... Bise-
rica este o flacără imensă de foc tăcută peste Tartarul celui
îngheţat, cu viermii cei neadormiţi, cu sfârşirea vieţii.
Lucrul acesta a dat mult de gândit teologilor, Părinţilor
Bisericii. Noi auzim în biserică, la Sfânta Evanghelie, că aşa
de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe unicul Său
Fiu ca să moară pentru oameni. „Că bun şi iubitor de
oameni eşti, Doamne!", „Că milostiv şi iubitor de oameni
eşti Dumnezeule!"... Peste tot vedem că Dumnezeu este
dragoste, este bunătate, este iubire nesfârşită faţă de
oameni şi pe toate Le-a făcut din dragoste, dusă până la a-L
552 810
da spre jertfire pe Fiul Său. Aşa de mult a iubit Dumnezeu

lumea că până şi pe Fiul Său L-a dat întru răscumpărare
pentru oameni16. întruparea Domnului Hristos s-a făcut
pentru dragostea cea mare a lui Dumnezeu, întru
răscumpărarea oamenilor. Lumea e creată, şi asta o zic
Sfinţii Părinţi, într-un act de milostivire, de dragoste a lui
Dumnezeu, ca să se bucure şi alte făpturi de minunăţiile pe
care Le are. Şi, de-o dată, ne trezim la înfricoşata Judecată.
Dumnezeu este lumină şi dragoste, şi ne trezim cu
viermi şi cu foc şi cu gheaţă şi cu scrâşniri de dinţi. Cum se
potriveşte treaba asta? Au fost unii dintre Părinţi care au
zis: nu se poate aşa ceva! Dumnezeu este milostiv. L-a făcut
Dumnezeu pe om din bunătate şi din milostivire. Cum, ce
fel de bunătate e aceea, că apoi Se bucură Dumnezeu să-i
trăsnească şi să-i arunce în focul cel veşnic? Cum să
pedepsească Dumnezeu nişte fiinţe nenorocite, amărâte?
Toată lumea trăieşte din bunătatea şi dragostea Lui. Nici un
om n-ar avea această plăcere, ca să-i chinuiască pe veci pe
alţii? Cum se poate ca pentru un păcat pe care l-a făcut
temporar, omul să fie chinuit în vecii vecilor, cu foc şi cu pu-
cioasă şi cu celelalte. Au fost mulţi Părinţi care s-au întrebat
în legătură cu aceasta. Nu este corectă această înţelegere,
nu trebuie înţeles ad litteramy nu trebuie înţeles omeneşte.
Sfântului Nifon al Constanţianei îi apare că, după ce s-
au înfăţişat cele două tabere de oameni, unii la dreapta şi
unii la stânga, Dumnezeu S-a arătat pe scaunul de judecată.
16 M
Cf. Ioan 3, 16.
552 811
Şi a apărut dinspre Răsărit spre Apus un fluviu imens de foc

care curgea cu mare zgomot prin faţa tronului Judecăţii. Şi,
înainte de a începe Judecata, Dumnezeu a pus să-i încerce
pe toţi cu foc. Şi au trecut întâi drepţii. Ei au trecut prin
fluviul de foc şi, în partea cealaltă, au ieşit şi mai străluciţi şi
mai luminoşi. Şi când au intrat şi păcătoşii n-au putut să mai
iasă dincolo. Toate lucrurile au ars, au fost mistuite de foc şi
au rămas să fie chinuiţi de foc. Ce vrea să spună treaba
asta? Fluviul acela de foc nu este altceva decât dragostea
cea nesfârşită a lui Dumnezeu, care înconjoară şi îmbracă
toată făptura cu bunătatea şi cu milostivirea Sa. Această
dragoste lucrează potrivit cu aşezarea pe care o are fiecare
om. Deci este de foc. Aurul, dacă-l pui în foc se topeşte şi se
face mai strălucitor, adică se duce „rugina" aurului.
Metalele preţioase se curăţă prin foc de „rugină" şi devin
mai strălucitoare. Lemnul dacă-l pui în foc arde şi se
mistuie. Dragostea lui Dumnezeu este aceeaşi şi pentru
lemne, şi pentru aur, dar din cauza constituţiei specifice a
fiecărui dintre elemente, unele se comportă într-un fel şi
altele în alt fel. Sfântul Maxim spune la fel. Zice: „ Uite
ceara dacă o pui în faţa soarelui se topeşte, se înmoaie.
Lutul, pământul însă se face tare ca piatra. Soarele este
acelaşi, dă aceeaşi lumină, are aceeaşi revărsare de
căldură, dar materialele se comportă în chip diferit, după
constituţia lor. Aşa şi faţă de dragostea lui Dumnezeu care
se revarsă necontenit din vecii vecilor şi până în vecii
vecilor. Ea este neschimbată atât pentru cei din iad, cât şi
552 812
pentru cei din rai. Ea este aceeaşi, dar făptura lui

Dumnezeu se comportă diferit potrivit cu aşezarea pe care
o are. Cei care L-au iubit pe Dumnezeu vor avea
nemărginită bucurie, vor intra întru bucurie. Cei care au
fost împotriva lui Dumnezeu, care L-au urât pe Dumnezeu
nu vor putea să se împărtăşească din această dragoste, ci
vor fi chinuiţi de păcatele pe care le-au făcut. " Astea vor fi
muncile iadului... De aceea, să fim cu băgare de seamă cu ce
zidim, cu paie, cu lemn, cu fier, cu aur... Noi vom fi cercaţi
ca prin foc. Faptele rele nu intră dincolo. Omul este o fiinţă
dăruită de Dumnezeu cu multe daruri, ca să facă bine, şi se
trezeşte la sfârşitul vieţii că n-a făcut nimic bun. Şi atunci se
găseşte gol în faţa lui Dumnezeu, cu o conştiinţă care îl
tiranizează, care-l chinuieşte. îl chinuiesc relele pe care le-a
făcut. Pe cel care s-a desfrânat îl chinuieşte într-un fel, pe
cel care a murit cu ură şi cu vrăjmăşie într-alt fel... Fiecare,
după felul păcatului său, va fi chinuit ca prin foc. Aşa vor fi
chinurile. Omul care a intrat în iad nu se poate împărtăşi de
dragostea lui Dumnezeu, de bucuria ei şi de revărsarea de
bunătate care să-l facă pe om fericit. Omul este chinuit de
această stare, în care îşi vede păcatele grele pe care le-a
făcut. De aici, grija cea mare pe care o are Biserica faţă de
„adâncul de păcate", de păcatele dinlăuntru, nu numai de
cele dinafară.
Păcatele pe care le face omul îl prefac, îl schimbă
pentru viaţa de veci. Omul să fie foarte grijuliu la ce
gândeşte, să nu nutrească sentimente negative şi rele în
552 813
conştiinţa lui. Să se străduiască tot timpul să se cureţe de

ele prin spovedanie, prin fapte bune. Şi, în felul acesta, ne
pregătim pentru viaţa de dincolo. Dacă nutrim sentimente
negative, rele, pătimaşe, stricăcioase astea vor fi muncile de
veci care ne vor chinui.
De aceea, zic, Biserica pune multă grijă pentru curăţirea
sufletească. Şi, acum la începutul Postului, ne-aduce aminte
de înfricoşata Judecată, pentru că o să vină o vreme când o
să se pecetluiască tot ce-am făcut. Şi vine Sfântul şî Marele
Post care este o ocazie deosebită să ne curăţim. Să ţinem
drepte simţirile şi aşezarea noastră sufletească, ca să
ajungem, la sfârşit, cu bine la Judecată, unde-om merge cu
inimile.
Despre înfricoşata Judecată, s-a citit aicea şi o să mai ci-
tim, avem acea vedenie a Sfântului Nifon al Constanţianei.
Şi, lucru foarte interesant, manuscrisul acesta cu vederea
înfricoşatei Judecăţi s-a găsit la mănăstirea Dionisiu şi s-a
tipărit. Şi, de la Dionisiu manuscrisul vechi o ajuns şi în
Ţările Româneşti, de mult, cu sute de ani în urmă. Şi un
cercetător mare de artă din ţară17, a văzut că scena Judecăţii
de la monumentele din Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ,
pictate în exterior, au fost inspirate de cartea aceasta.
Lucrul acesta este foarte interesant. El are foarte mare
însemnătate pentru că arată că poporul românesc, la
vremea aceea, a avut un înalt nivel de viaţă duhovnicească.
Aceste frumuseţi ale vieţii creştine, care sunt sfintele
17 Sorin Dumitrescu în lucrarea sa incitantă şi controversată Chivotele ecumenice ale lui Petru Rareş şi modelul lor
ceresc, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2001.
552 814
biserici, au fost făcute cu o înţelegere duhovnicească foarte

înaltă, care face cinste poporului român. Şi la Voroneţ, şi
peste tot, în toate ţările, pretutindeni este pictată
înfricoşata Judecată ca fiind evenimentul cel mai de seamă
al omenirii. De aceea, să nu trecem cu vederea evenimentul
acesta şi vreau să ne gândim cu multă seriozitate la viaţa
noastră personală, la tot ceea ce facem. Să ne şlefuim, să ne
pregătim cu nădejde că vom găsi hărnicia cea bună, ca să nu
fim în partea cea de-a stânga la Judecată. Spune tot la
Sfântul Nifon, că, atunci când a apărut Crucea pe cer şi
înfricoşatul Judecător, erau mulţimi mari de lume acolo,
miliardele de oameni. Unii au început să se lumineze şi să
se înalţe întru întâmpinarea Domnului în văzduh. Dar cei
mai mulţi au rămas jos, marea majoritate au rămas jos, nu
s-au ridicat. Sunt puţini aceia care s-au ridicat, cei mântuiţi,
adică. Este un lucru extrem de important pentru viaţa
noastră sufletească şi trebuie să-i dăm, cu seriozitate,
atenţie. De aceea Sfânta Biserică a pus să se ţină post acum,
ca să atragă atenţia asupra evenimentului acesta mare al
Judecăţii de Apoi.
Săptămâna asta, care vine, iarăşi are zile de dezlegare,
cum ştiţi. Slujbele cuprind mai multe lucruri privitoare la
Post, pregătitoare pentru Post. La Utrenie, la Vecernie, la
stihoavnă se cântă cântări din Triod, cântări de pregătire
pentru Sfântul Post.
Aţi văzut că a venit şi s-a împărtăşit astăzi un domn pe
care l-am cunoscut, căci el a mai fost pe la noi. Este profesor
552 815
şi este rectorul unei universităţii din România. Este un om

credincios, cum s-a văzut. I-a plăcut de la început şi s-a
arătat cu simpatie faţă de Schit. Ne-a dăruit un generator
care l-a înlocuit pe cel vechi. Şi instalaţia aceasta cu
calorifer pe care o avem, ne-a dat-o el. De fiecare dată când
o fost, a lăsat câte o sumă importantă de bani pentru Schit.
Are o simpatie deosebită pentru Schitul Prodromu.
Universitatea aceasta este una din cele mai mari din ţară şi
din Europa, are peste 30.000 de studenţi. Câteva mii de
studenţi străini: din Grecia, din Germania şi din alte ţări...
Are zeci de facultăţi, este un centru cultural foarte
important. Şi el s-a gândit ca să deie o apreciere ostenelilor
pe care le-au făcut călugării la acest aşezământ. Adică,
priveşte lucrurile din punct de vedere românesc şi naţional.
Se găseşte o prezenţă românească şi nu se găsesc oameni
vrednici care să caute s-o prezinte aşa, după cuviinţă. Şi am
gândit să exprim o formulă de apreciere pozitivă pentru
treaba asta. Adică să-i arăt însemnătatea creştinească, în
sensul că însuşi Mântuitorul spune cum să ne purtăm, să nu
fie faptele noastre bune la vedere, în faţa oamenilor, ci în
ascuns, ca facerea lor să proslăvească pe Tatăl cel Ceresc. Să
nu fie, adică, faptele prilej de sminteală pentru cei care le
văd. Ce-am făcut noi mai mult se referă la cele din afară, la
lucrările astea de întreţinere a clădirilor. Lucrările cele
importante care ar trebui să vină în continuare ar fi acelea
privind crearea unei obşti duhovniceşti de înalt nivel,
sporită în duhovnicie. Până acum n-a fost când să facem
552 816
lucrul acesta, dar nădăjduim că ne vom strădui cu toţii ca să

facem de-acum încolo ceva. Şi domnul acesta s-a gândit mai
dinainte ca să ne deie o hârtie, un document, prin care să
exprime această apreciere faţă de Schit. Eu i-am spus că nu
este cazul să ne deie, să ne facă această apreciere, pentru
că noi nu ne facem lucrarea pentru ca să ne laude oamenii
că am făcut ceva. Ci aşa, mai mult pentru noi, ca să avem un
loc aici în care să ne simţim bine. Suntem români, găsim că
avem aici o datorie şi de neam, şi de creştinătate, ca să ne
îngrijim, să fie locul întreţinut. Şi dacă lucrul acesta merită o
cinste oarecare, nu noi merităm cinste, că Mântuitorul
spune: „Le-aţi jacut pe toate să fiţi, să nu aşteptaţi răsplată
pentru ele şi fiţi bucuroşi că aţi jacut ceea ce trebuia să
faceţi. " Nu pentru o răsplată le-am făcut, ci pentru datorie.
Când omul face lucru din datorie, acesta nu trebuie
considerat ca un merit. Adică nu-i faptă umanitară, ci e o
datorie pe care trebuie ca părinţii de aici s-o facă.
Mulţumim lui Dumnezeu că s-a făcut, ce s-a făcut! Şi
domnul rector ne-a dat totuşi o hârtie, un document...
Cuvânt de Învăţătura la Duminica Ortodoxiei (24 martie

2002)
Spre deosebire de toate celelalte posturi din cursul anu-

lui, Sfânta Biserică dă o atenţie cu totul deosebită
552 817
începutului Sfântului şi Marelui Post. Practic, el ne

pregăteşte pentru cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii,
Sfânta înviere a lui Iisus Hristos, dar pe de altă parte şi
pentru că e o vreme specială, rânduită de Biserică pentru
cea mai însemnată lucrare pe care trebuie s-o facă creştinii
toată viaţa, lucrarea pocăinţei. Toată vremea trebuie să ne
îngrijim de pocăinţă! Biserica a rânduit această vreme, a
Sfântului şi Marelui Post, pentru ca ea să fie lucrătoare şi
primită de Dumnezeu. Acum putem ca în chip deosebit să
trăim lucrarea pocăinţei, cu ajutorul Bisericii, în rugăciuni,
luând parte la sfintele slujbe, cu toate rânduielile lor, lăsate
de Sfinţii Părinţi pentru vremea aceasta.
Tocmai având în vedere marea însemnătate pe care o
are Sfântul şi Marele Post, Biserica ne-a pregătit în chip
deosebit cu trei săptămâni mai înainte. Sunt şi trei duminici
cu dedicaţii anume, speciale.
Duminica Vameşului şi a Fariseului ne-a arătat că trebu-
ie să îmbrăcăm smerenia când facem o fapt bună, nu să ne
lăudăm cu ea ca fariseul.
în Duminica Fiului Risipitor ne-a arătat marea milosti-
vire a lui Dumnezeu, Care primeşte cu braţele deschise pe
toţi cei care se întorc la pocăinţă şi îi repune în aceeaşi
cinste pe care au avut-o, iertându-le toate păcatele.
Duminica înfricoşatei Judecăţii ne-a arătat nu să fim ne-
păsători pentru cele ce facem în viaţă, pentru că vine o zi, o
clipă, când toţi vom da seama de tot ce am făcut în viaţă, de
552 818
gânduri, de cuvinte şi de fapte. De aceea, Biserica se roagă

mereu pentru răspuns bun la înfricoşata Judecată.
Apoi, Biserica ne-a pus înainte pomenirea de sâmbăta
trecută. A fost pomenirea tuturor cuvioşilor care s-au
nevoit în pustie şi s-au sfinţit cu rugăciunea şi cu postul.
Prin această pregătire, Biserica ne-a arătat cât de mare este
însemnătatea acestui post şi ne-a învăţat cum să facem
pentru ca să şi dobândim, cu adevărat, folosul de la dânsul.
într-o cântare de la slujba de azi-noapte, am auzit în
biserică iarăşi spunându-se: „Sosit-a vremea, începutul
53
Ultima cântare de la
luptelor celor duhovniceşti, biruinţa cea împotriva dracilor,
înfrănarea cea într-armată, podoaba îngerilor, îndrăzneala
cea către Dumnezeu... Biserica foloseşte acest cuvânt atât
de potrivit pentru ostenelile Sfântului şi Marelui Post: într-
armarel întrarmare pentru războiul nevăzut împotriva
dracilor. Noi ştim că viaţa aceasta pe pământ nu este o
viaţă tihnită şi fără primejdie, cum era viaţa omului înainte
de cădere. Nenumărate sunt duhurile cele necurate care
neluptă permanent. Viaţa creştinului, ca să se poată să
împlinească şi să desăvârşească, este necontenit bântuită
de războiul aces-acesta nevăzut. De aceea zice, cum am
văzut, vă este vremea aceasta a într-armării împotriva
duhurilor necurate.
Cum ne înarmează vremea postului şi a rugăciunii împo-
triva duhurilor necurate? Diavolul, fiind duh nu ne poate
lupta direct, trupeşte, ci ne luptă prin gândurile cele rele pe
552 819
care ni le strecoară în minte, prin războiul minţii. Ne luptă

prin stârnirea pornirilor pătimaşe către trup. Şi atunci, prin
post şi rugăciune, creştinul zădărniceşte, face nelucrătoare
lupta vrăjmaşului. Rugăciunea este înălţarea minţii către
Dumnezeu, vorbirea omului cu Dumnezeu. Iar când mintea
omului este înălţată şi stă de vorbă cu Dumnezeu, ea nu
mai este slobodă ca să fie ţintă pentru gândurile păcătoase.
Vrăjmaşul nu mai poate strecura gândurile cele rele în.
mintea omului care se roagă. Totodată, prin rugăciune omul
primeşte putere, tărie de la Dumnezeu. Vrăjmaşul nu se
poate apropia de cel care se roagă şi care are grija lucrurilor
lui Dumnezeu.
In acelaşi timp, din cauza căderii în păcat, trupul este
supus stricăciunii şi neputinţelor, uşor de înclinat către
trebuinţele sale, unele păcătoase. Or, prin post, şi
împuţinarea hranei, prin nevoinţe, priveghere şi rugăciune,
cum zic părinţii, trupul se mai înduhovniceşte, şi atunci
vrăjmaşul nu are de ce să se prindă. Nu se poate apropia de
cel care posteşte. De aceea, rugăciunea şi postul sunt arme
puternice împotriva vrăjmaşului. Ne-a spus-o însuşi
Mântuitorul, când L-au întrebat Sfinţii Apostoli de ce n-au
putut să scoată pe diavolul din fiul lunatic. Mântuitorul le-a
spus, lucrurile acestea rele nu se pot scoate decât prin
rugăciune şi prin post18. Biserica întotdeauna a folosit
aceste mijloace în războiul împotriva duhurilor necurate.
Toţi creştinii, în chip deosebit nevoitorii vieţii duhovniceşti,
18Cf. Matei 17, 19-21.

552 820
au folosit rugăciunea şi postul. Aceste două mijloace sunt

puternice arme împotriva uneltirilor păcătoase ale
vrăjmaşului din afară. Dar ele sunt şi mijloace pentru sfinţî-
rea şi înduhovnicirea omului. Prin rugăciune, omul, stând în
legătură cu izvorul binelui şi al sfinţeniei, cu Dumnezeu, se
sfinţeşte, se curăţă de relele păcatului. Pentru cel care se
înduhovniceşte şi se subţiază prin post, prin puterea
rugăciunii, trupul se sfinţeşte şi el. Dacă citim vieţile
Cuvioşilor, vedem că toţi părinţii şi preacuvioşii au folosit
foarte mult aceste două arme, pe de-o parte împotriva
vrăjmaşului, pe de altă parte pentru sfinţire, pentru
înduhovnicirea vieţii proprii.
Creştinii cei buni, care ţin rânduielile Bisericii, folosesc
întotdeauna şi rugăciunea, şi postul. Biserica ni le-a pus la
îndemână. Posturile acestea mari, în mod deosebit, dar şi
zilele de post săptămânal, rânduite de Biserică. Dacă ne
uităm acum, aşa, în fugă, asupra vieţii noastre de astăzi, a
societăţii în care trăim, constatăm că aceste două mijloace
de exprimare ale Bisericii sunt cele mai puţin cinstite.
Pentru rugăciune, constat că lumea nu prea mai are timp
sau nu are timp deloc. împrăştiat şi tracasat de toate
treburile zilei, cu osebire pământeşti, omul nu mai găseşte
vreme pentru rugăciune. Grija cea mare a omului este ca
trupul să trăiască bine, să fie bine hrănit. Este concepţia
unei societăţi de consum, ca omului să nu-i lipsească nimic.
Constatăm că lumea de azi a pierdut două lucruri
esenţiale: a pierdut armele împotriva vrăjmaşului, nu mai
552 821
are cu ce să-l biruiască; în acelaşi timp, a pierdut şi

mijloacele care-l sfinţesc şi-l apropie de Dumnezeu. De
aceea, vrăjmaşul a căpătat putere mare asupra oamenilor
de astăzi. Necuratul, că aşa-i zice lumea, murdăreşte
oamenii cu păcatele. Cu păcatul desfrânării, în mod
deosebit. Este lucrarea celui necurat asupra oamenilor. Şi
oamenii nu înţeleg această batjocură din partea
vrăjmaşului. Se pretează cu neputinţele şi cu slăbiciunile lor
la toate stricăciunile. De aceea, astăzi, în această vreme de
schimbare, e nevoie mai mult ca oricând de ţinerea
rânduielilor Bisericii, a postului şi a rugăciunii. Ele sunt
singurele mijloace, nu cele politice sau economice, cu care
putem căpăta bunăvoinţa şi ajutorul lui Dumnezeu. Numai
ţinând rânduielile Lui, adică înarmându-ne cu armele cele
rânduite de Biserică împotriva vrăjmaşului, cu rugăciune şi
cu post, şi sfinţindu-ne cu ele, prin nevoinţă şi prin
rugăciune şi prin harul pe care îl primim de la Dumnezeu.
De aceea, zic că, mai mult ca oricând, Sfântul Post, în
vremea noastră, ar trebui să se bucure de o mare cinste
pentru mijloacele pe care ni le dă pentru mai binele vieţii
noastre pământeşti. Sfinţii Părinţi socotesc Sfântul Post şi
ca pe o zeciuială pe care o aducem lui Dumnezeu. In Vechiul
Testament oamenii erau îndatoraţi să aducă mulţumire lui
Dumnezeu a zecea parte din rodul ostenirilor lor. Şi creştinii
sunt îndatoraţi să aducă o zeciuială, adică a zecea parte din
cele trei sute şaizeci şi cinci de zile ale anului. Sunt cele
patruzeci de zile ale Sfântului şi Marelui Post, zile de
552 822
nevoinţă şi osteneală deosebită pentru sfinţire, spre

cinstirea şi slava lui Dumnezeu.
C el ce iubeşte pe Dumnezeu trebuie să iubească şi pe
aproapele, în aceeaşi măsură,. De aceea, ne spune
Scriptura: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din
tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Atunci, de la începutul acestui Sfânt Post să aducem un dar
de nevoinţă şi de osteneală lui Dumnezeu! In Noul
Testament ni se spune că dacă atunci când aduci daruri lui
Dumnezeu, îţi aduci aminte că fratele tău are ceva asupra
ta, să laşi acolo darurile, să te duci să te împaci mai întâi cu
el, şi după aceea să aduci daruri lui Dumnezeu56. Trăim cu
toţii împreună, în viaţa obştească. Lucrul cel mai de preţ
este acela ca să fie între oameni bună voire şi bună frăţie-
tate şi dragoste. Iar semnul cel mai bun al dragostei de
aproapele este acela de a ne îngădui unii pe alţii, de a trece
cu vederea anumite neputinţe, mai ales în vremea Postului.
De aceea, Mântuitorul porunceşte în Sfânta Evanghelie de
azi, de la începutul Marelui Post, ca să-şi ceară creştinii
iertare unii de la alţii. Cum spune şi Mântuitorul Hristos,
„Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă
Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor
greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele
voastre'*'7. De aceea, această rânduială, rânduită de către
Sfinţii Părinţii, ca la începutul Sfântului Post creştinii să-şi
ceară unii de la alţii, ca semn de dragoste, de iertare pentru
552 823
greşelile pe care şi le-au făcut unii altora, ştergând toată

răutatea de la inimă. Şi, aşa, să înceapă cu inimă bună şi cu
dragoste osteneala aceasta a Sfântului Post. In duhul
acestei sfinte rânduieli îmi cer iertare înaintea frăţiilor
voastre pentru cele greşite şi cu ştiinţă, şi cu neştiinţă, tot
timpul. Din toată inima vă cer iertare şi II rugăm pe
Dumnezeu ca să ne dea iertare!
Cuvânt de învăţătura la Duminica Sfintei Cruci (7 aprilie

2002)
Postul nu e doar pregătire pentru Sfintele Patimi, e o

rânduială a Bisericii, făcută cu ajutorul şi cu îndemnul
Bisericii. Este obligaţia, datoria aceasta permanentă a
pocăinţei, pe care trebuie să o aibă creştinul. Sfântul Post
ne-a arătat, ducându-ne de mână, cum trebuie să fie
adevărata pocăinţă: cu rugăciune, cu cugetare
duhovnicească, cu nevoinţe trupeşti, cu multe metanii, cu
slujbe, cu străduinţe personale şi cu stăruinţă spre a primi
ajutor de la Dumnezeu. Numai aşa se creează mântuirea, cu
harul lui Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar şi cu
ostenelile noastre. Sfinţirile şi cântările pe care le-am avut
la Biserică, metaniile care s-au făcut în timpul Postului la
Sfintele Slujbe... După aceea, liturghia, rugăciunea Sfântului
Efrem, cu stăruinţa aceea permanentă să ne dezrobească
552 824
Dumnezeu de duhurile cele rele şi să ne învrednicească de

cele patru virtuţi, să ne ajute să ne vedem păcatele
noastre... Toate acestea sunt mijloace valoroase şi
preţioase pentru toată viaţa creştină, nu doar pentru
vremea de post.
"Luca 10, 27.

56
Cf. Matei 5, 23-26.
,7
Matei 6, 14-l5.
De aceea, credincioşii care se pocăiesc sincer au perma-
nent în pravila de rugăciune rugăciunea Sfântului Efrem şi o
zic în tot timpul anului. Ne rugăm permanent la Dumnezeu
să ne scape de rele şi să ne învrednicească de virtuţi. In ce
priveşte osteneala la noi, tot suntem împrăştiaţi de multele
lucruri cele din afară. Am făcut o autocritică cinstită. Nu
putem să ne lăudăm chiar aşa de bine că ne-am folosit prea
mult de Postul cel Mare. Mă gândeam, uite, că stăruinţa
aceasta, cu închinarea la Sfintele Taine, e o mare
binecuvântare a lui Dumnezeu. Să avem Sfintele Taine
permanent prezente pe sfânta Masă, pe Domnul Hristos
prezent... Şi, înainte de sfintele slujbe, să ne închinăm
înaintea sfântului Altar la Sfintele Taine... Majoritatea
dintre noi nu ne-am învrednicit să ţinem această rânduială.
Unii n-au venit deloc la biserică, alţii au plecat înainte de
sfârşitul slujbei, deşi slujba e mai scurtă cu trei ceasuri. „N-
am timp" este o scuză pe care o auzi adesea. Dacă n-am
ţinut-o cu stricteţe, ne-a fost spre pagubă, să ştiţi! Era o
552 825
ocazie deosebită ca să ne nevoim la această osteneală. Dacă

ne-am obişnuit cu ele, să le ţinem cu stricteţe, ne e de folos
toată viaţa. Fusese aici un părinte, părintele ierarh Arcadie,
care venise de la Schitul Lacu. Era acum la bătrâneţe şi
mergea greu cu picioarele, cu două cârje, dar nu lipsea
niciodată de la biserică. Aşa m-am învăţat, zicea, de la
părintele meu duhovnicesc, pe care l-am avut. Cât a putut,
a mers regulat la sfintele slujbe.
Dacă nu ne-am obişnuit cu lucrul acesta, e mare
pagubă, să ştiţi! O virtute se capătă, spun Sfinţii Părinţi. Ca
să câştigi o obişnuinţă bună, trebuie să o săvârşeşti de
multe ori, cu regularitate, fară întreruperi. Că dacă azi o
facem şi mâine n-o facem, nu se creează obişnuinţa. Doar
făcând un lucru de multe ori, repetându-I, se creează
obişnuinţa. Sfinţii Părinţi, vorbind despre întâmplarea din
exil, cu cei şapte ani de secetă şi cu şapte ani de rodnicie 19,
vorbesc că vremea tinereţii pentru călugări este vremea
celor şapte ani de rodnicie, adică acum e momentul să te
obişnuieşti cu un lucru bun, când eşti îndeajuns de puternic
şi sănătos. Acum te deprinzi. Făcând un lucru, săvârşindu-l
de mai multe ori, te deprinzi cu el şi îţi intră în obişnuinţă şi,
atunci, la bătrâneţe, când vin anii de secetă, când nu mai
poţi face, nu mai ai putere, nu mai ai voinţă, nu mai
înţelegere ca să fii hotărât ca să te obişnuieşti cu lucrul bun,
îl faci din obişnuinţă. M-am obişnuit cu un lucru pentru că l-
am făcut din tinereţe. Şi acum îl fac fară osteneală, pentru
19Cf. Facerea 41, 17-32.

552 826
că m-am obişnuit cu el, adică am strâns la tinereţe din

abundenţa celor şapte ani de rodnicie.
Dacă nu agonisim acum virtuţi, nu le mai agonisim mai
târziu. Şi aşa ne trezim neisprăviţi, cum suntem... De aceea,
să nu fim neglijenţi cu cititul şi cu participarea la sfintele
slujbe. Repet, aceasta este zestrea duhovnicească cu care
ne pregătim pentru veşnicie. Nu cu cele pământeşti, cu ce
am făcut pentru trup. Noi suntem cercetaţi pentru lumea
viitoare cum stăm cu sufletul, cum l-am prefăcut, cum l-am
modelat, cum l-am schimbat. Aşa intrăm dincolo, cu zestrea
sufletească şi cu obişnuinţele cele bune, cu acelea intrăm.
Dacă nu le avem, nu putem intra dincolo. Ferească
Dumnezeu să nu ne trezim în situaţia aceasta nefericită, ca
să rămânem pe dinafară. Să vedem cu multă seriozitate
lucrul acesta! Vă îndemn!
A fost Preasfinţitul de la Paris, Siluan, cu câţiva credin-
cioşi. Şi spunea un credincios despre familia lui şi de
necazurile lor. Avea câţiva copiii mai în vârstă, unii la
Universitate. El era credincios, că era mai în vârstă. Cu mers
la biserică, cu spovedit... Dar de copiii lui nu s-au prins
lucrurile acestea. Seara, se pregătesc să meargă la
discotecă, la distracţie, cu fete. Se întorc obosiţi dimineaţa
târziu, se culcă şi dorm până hăt, târziu. Când încearcă să le
mai spună de Biserică, se uită la el compătimitor, zicând că
a rămas în urmă, cu nişte obiceiuri străine, altfel trăieşte
lumea acum. „Trebuie să trăim cum se trăieşte de astăzi, nu
cum zici matale!" „Nu pot să îi silesc, că dacă îi silesc îi
552 827
pierd, nu mai ascultă de loc. Ei sunt ascultători, sunt cu-

minţi, nu fac lucruri rele, dar, în ce priveşte lucrurile
sufleteşti, nu se prinde nimic de ei." Dacă nu s-au obişnuit...
Noi avem ocazia aceasta fericită de a fi mai izolaţi, mai
feriţi. N-avemtoată ziua cu năvală de oameni din afară. Cei
care vin, nu vin cu intenţii negative, cum e la lumea
dinafară. Avem ocazie să ne agonisim o viaţă
duhovnicească. Lumea vine, o ştiţi, însetată la mănăstire.
Pentru sfintele slujbe, ca să se spovedească, să se
împărtăşească. Aşa de stricată e lumea din afară, încât a
venit cuvântul acela: o să vie vremea când oamenii o să
înnebunească şi o să zică „eşti nebun?" Aşa încât, cum se
plângea credinciosul acela: „Ei spun că ţin să le spun lucruri
nepotrivite şi rămase în urmă. Şi că nu-s la rânduială. Şi că
ei sunt cei care sunt pe calea cea bună." Aşa de tare a
decăzut lumea de azi! Oricât ar fi de necesare sau de
îndreptăţite lucrurile acestea trupeşti, să nu ne înghesuim
să fie ultramoderne. Dacă s-a făcut acum treabă bună la
bucătărie, aici era nevoie să se facă. Au fost unii care au
cerut şi alte modernizări. Dar n-au nici un dram de cugetare
duhovnicească în treaba asta. Şi ne uităm pe la alte
mănăstiri cum se înnoiesc, se primenesc, cu toate
conforturile acestea, dar uităm complet ce spun Sfinţii
Părinţi. Sfântul Isaac, îndeosebi, zice că o virtute câştigată
fără osteneală e ca un fat mort, nu valorează nimic în rai. O
virtute se câştigă cu osteneală. Trupul trebuie să fie ostenit,
să fie pus în rânduială. Că dacă nu ne străduim, vedeţi în ce
552 828
hal a ajuns lumea! Cu trupul hrănit şi îmbuibat a ajuns la

halul de destrămare. Să le facem pe toate cu bunăvoinţă! S-
au făcut reparaţii la sobe.
Sfinţii Părinţi ne spun cum se câştigă smerenia cea du-
hovnicească. Se câştigă cu nevoinţă, cu strâmtorări trupeşti,
cu smerenia trupului. Dacă trupul este smerit, atunci şi
sufletul se smereşte, dar dacă trupul este cocoloşit şi
îndestulat, în veac nu se mai smereşte sufletul. înadins se
ţin în Biserică anumite lucruri, ca să-ţi faci treaba mai cu
greutate şi mai cu osteneală, ca să te smereşti olecuţă, să-ţi
dai seama cât de neputincios eşti, legat de cele materiale.
Şi, în felul acesta, smerindu-te trupeşte, răbdând
neputinţele, purtând o haină mai veche, mai smerită, aşa,
trăind în condiţiuni mai modeste, să te smereşti. Ele ne
îndeamnă prin însăşi firea lor la o înţelegere mai simplă,
mai smerită a lucrurilor şi, în felul acesta, putem dobândi
smerenia cea duhovnicească.
încă sunt întrebări legate de osteneală la mănăstire. Că
mănăstirea cutare are cutare şi mănăstirea cutare are
cutare. Pot să aibă mănăstirile, nu ne priveşte pe noi ce au
mănăstirile. Suntem şi străini, suntem şi un schit sărac... Dar
v-am spus lucrul acesta, pe care nu e bine să-l uitaţi: avem
ca patron pe cel mai mare pustnic, pe Sfântul Ioan
Botezătorul. Şi nu numai cel mai mare pustnic, ci şi cel mai
mare dintre cei născuţi din femeie20 şi prieten al Mirelui,
prieten al lui Hristos21. Domnul Iisus l-avea prieten pe cel
20Cf. Matei 1 1 , 1 1 .
21Cf. Ioan 3, 29.
552 829
mai desăvârşit om. Aşa cu lipsa pe care o reproşează unii! E

normal să ne gândim la austeritatea, la simplitatea şi
sfinţenia în care a trăit Sfântul Ioan. Şi să ţinem măcar ceva
din această simplitate şi austeritate. Aşa e firesc, aşa e
normal să fie!
De ce să-i zici unei mănăstiri sihăstrie şi ea să fie
staţiune climaterică? De ce să-i zici Prodromu, Sfântul Ioan
Botezătorul, şi ea să nu miroase deloc a Sfântul Ioan
Botezătorul? Dacă am fi mai râvnitori, am găsi ceva care,
fără reclamă, să ne arate că suntem patronaţi de marele
pustnic şi prieten al Domnului Hristos. Fiind prietenul lui
Hristos, să fim cu multă evlavie şi cu multă dragoste de
Dumnezeu. Sfântul Ioan cu atâta dragoste L-a iubit pe
Dumnezeu, că a suferit şi moarte mucenicească. Cu multă
dragoste şi multă smerenie şi multă austeritate şi stăpânire
a celor pământeşti. Dacă nu avem nimic în acest sens,
degeaba purtăm numele Prodromul şi Sfântul Ioan Bote-
zătorul, încât, trebuie să ne gândim la lucrurile sfinte, să fim
sinceri şi cinstiţi, să ne gândim la mântuirea noastră. Că
foarte mult se foloseşte lumea văzând la noi în mănăstire
treabă bună. Parcă nu prea se potrivesc cu mănăstirea
chestiile astea, cu ascensoare, cu luxuri, cu răsfăţ. Nu prea
se potrivesc cu mănăstirea. Sunt pentru cel care trăieşte în
lume. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pentru virtute te
admiră şi păcătosul, iar pentru păcat te condamnă
păcătosul. Chiar dacă şi el îl face, tot te condamnă că îl faci
tu.
552 830
Aşa că să fim cu multă grijă! E viaţa noastră, părinţilor!

Pentru demnitatea şi frumuseţea noastră sufletească e bine
să ne îndeletnicim cu lucruri frumoase, cinstite, care
durează, care ţin.
Cuvânt de învăţătură la Duminica Tomei

(12 mai 2002)
Permiteţi-mi să spun câteva lucruri în legătură cu Sfinte-

le Sărbători în care ne aflăm! A rânduit Dumnezeu
sărbătoarea cea mai mare, sărbătoarea sărbătorilor,
Sfintele Paşti, ca pe un semn de bucurie deosebită, care
este proprie Bisericii Ortodoxe. Numai Biserica Ortodoxă
are simţământul acesta al evenimentului cel mare care s-a
petrecut prin învierea Domnului Hristos. De aceea, până la
înălţarea Domnului, în fiecare duminică, Biserica repetă
prăznuirea învierii Domnului. Prima duminică după înviere
îi zice Duminica a doua... în carte se scrie oleacă necorect,
„a doua după înviere"... Nu e a doua după înviere, e prima.
Corect este „Duminica a doua a învierii."
Prima a fost învierea propriu-zisă, următoarea este a
doua Duminică de înviere, şi, tot aşa, a treia Duminică de
înviere, a patra Duminică de înviere... până la înălţare. Şi
apoi, după Cincizecime, se numără duminicile după Rusalii.
552 831
Cântarea de înviere se repetă în fiecare duminică, se zice

„Hristos a înviat!" La sfârşitul sfintei slujbe se repetă
cântările şi citirile deosebite pentru fiecare zi. în fiecare
duminică şi-n cursul săptămânii, pe lângă prăznuirea
propriu-zisă a învierii, se prăznuiesc nişte evenimente
deosebite. în prima duminică este arătarea Mântuitorului
către cei doisprezece Apostoli... în a doua duminică, cea de
astăzi, se prăznuiesc sfintele femei mironosiţe, care au luat
parte în chip deosebit la toate evenimentele acestea, la
Sfintele Patimi şi la Sfânta înviere. Apoi, mai departe, vin
duminici dedicate, pe rând, slăbănogului, samarinencei,
orbului din naştere...
Duminica întâia, ştim cu toţii că s-a pomenit, după rân-
duială, faptul că Mântuitorul S-a arătat Sfinţilor Apostoli,
celor unsprezece, căci n-a fost de faţă şi Sfântul Apostol
Toma, ca să se încredinţeze şi el despre învierea lui Hristos.
Era aşa de neaşteptat evenimentul acesta, încât Apostolilor
nu le venea să creadă. Când li S-a arătat Mântuitorul, li s-a
părut că e duh! Şi Mântuitorul, ca să-i încredinţeze, le-a
arătat nişte mărturii concrete. Ei s-au înfricoşat crezând că
este duh. Atunci le-a spus: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru
ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi
mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-
Mâ şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă
vedeţi pe Mine că am. "A întrebat prima dată dacă au ceva
de mâncare şi I-au dat peşte fript şi faguri de miere.22 Le-a
22 Cf. Luca 24, 37-39.

552 832
arătat urmele cuielor. Iar la Marea Tiberiadei, când S-a

arătat Mânuitorul iarăşi, coborând din corabie, ucenicii au
văzut peşte pus pe jeratic şi pâine. Mântuitorul le pregătise
ca să le dea să mănânce. Şi au mâncat împreună ca să se
convingă că este El, înviat23. Şi, totuşi, cu toate acestea, încă
se uitau cu spaimă la Mântuitorul, pentru că arăta altfel de
cum era înainte, de cum îl văzuseră ei cât trăiseră
împreună. Era trupul cel înnoit, de după înviere şi ieşirea
din morţi, nu mai era trupul cel stricăcios, cel muritor, cu
care murise. Era trupul cel nou, cel înduhovnicit, pe care îl
vor avea toţi credincioşii după învierea cea de-a doua.
Aceasta este deosebirea cea mare între om şi înger: îngerii
sunt duhuri pure, curate. Omul va fi şi la viaţa cea de-a
doua om cu trup şi cu suflet, dar trupul va fi un trup
înduhovnicit, înnoit, schimbat, aşa cum S-a arătat
Mântuitorul după înviere. Acesta a fost primul născut din
morţi, cum zice, prima pârgă a învierii noastre. De aceea,
Apostolii cu mare putere făceau mărturisirea aceasta,
recunoscând învierea: dacă o înviat Hristos, şi noi vom învia
cu toţii. Lucrul care se petrecea sub ochii lor li se părea aşa
de extraordinar, încât Apostolii se uitau cu spaima la
Mântuitorul şi tremurau. Se uitau la el şi
592593
23 Cf. Ioan 2 1 , 1-13.

552 833
Aşa că să fim cu multă grijă! E viaţa noastră, părinţilor!

Pentru demnitatea şi frumuseţea noastră sufletească e bine
să ne îndeletnicim cu lucruri frumoase, cinstite, care
durează, care ţin.
Cuvânt de învăţătura la Duminica Tomei (12 mai 2002)
Permiteţi-mi să spun câteva lucruri în legătură cu Sfinte-

le Sărbători în care ne aflăm! A rânduit Dumnezeu
sărbătoarea cea mai mare, sărbătoarea sărbătorilor,
Sfintele Paşti, ca pe un semn de bucurie deosebită, care
este proprie Bisericii Ortodoxe. Numai Biserica Ortodoxă
are simţământul acesta al evenimentului cel mare care s-a
petrecut prin învierea Domnului Hristos. De aceea, până la
înălţarea Domnului, în fiecare duminică, Biserica repetă
prăznuirea învierii Domnului. Prima duminică după înviere
îi zice Duminica a doua... în carte se scrie oleacă necorect,
„a doua după înviere"... Nu e a doua după înviere, e prima.
Corect este „Duminica a doua a învierii."
Prima a fost învierea propriu-zisă, următoarea este a
doua Duminică de înviere, şi, tot aşa, a treia Duminică de
înviere, a patra Duminică de înviere... până la înălţare. Şi
apoi, după Cincizecime, se numără duminicile după Rusalii.
Cântarea de înviere se repetă în fiecare duminică, se zice
„Hristos a înviat!" La sfârşitul sfintei slujbe se repetă
552 834
cântările şi citirile deosebite pentru fiecare zi. în fiecare

duminică şi-n cursul săptămânii, pe lângă prăznuirea
propriu-zisă a învierii, se praznuiesc nişte evenimente
deosebite. în prima duminică este arătarea Mântuitorului
către cei doisprezece Apostoli... în a doua duminică, cea de
astăzi, se praznuiesc sfintele femei mironosiţe, care au luat
parte în chip deosebit la toate evenimentele acestea, Ia
Sfintele Patimi şi la Sfânta înviere. Apoi, mai departe, vin
duminici dedicate, pe rând, slăbănogului, samarinencei,
orbului din naştere...
Duminica întâia, ştim cu toţii că s-a pomenit, după rân-
duială, faptul că Mântuitorul S-a arătat Sfinţilor Apostoli,
celor unsprezece, căci n-a fost de faţă şi Sfântul Apostol
Toma, ca să se încredinţeze şi el despre învierea lui Hristos.
Era aşa de neaşteptat evenimentul acesta, încât Apostolilor
nu le venea să creadă. Când li S-a arătat Mântuitorul, li s-a
părut că e duh! Şi Mântuitorul, ca să-i încredinţeze, le-a
arătat nişte mărturii concrete. Ei s-au înfricoşat crezând că
este duh. Atunci le-a spus: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru
ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi
mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipâiţi-
Mâ şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă
vedeţi pe Mine că am. "A întrebat prima dată dacă au ceva
de mâncare şi I-au dat peşte fript şi faguri de miere.24 Le-a
arătat urmele cuielor. Iar la Marea Tiberiadei, când S-a
arătat Mânuitorul iarăşi, coborând din corabie, ucenicii au
24 Cf. Luca 24, 37-39.

552 835
văzut peşte pus pe jeratic şi pâine. Mântuitorul le pregătise

ca să le dea să mănânce. Şi au mâncat împreună ca să se
convingă că este El, înviat25. Şi, totuşi, cu toate acestea, încă
se uitau cu spaimă la Mântuitorul, pentru că arăta altfel de
cum era înainte, de cum îl văzuseră ei cât trăiseră
împreună. Era trupul cel înnoit, de după înviere şi ieşirea
din morţi, nu mai era trupul cel stricăcios, cel muritor, cu
care murise. Era trupul cel nou, cel înduhovnicit, pe care îl
vor avea toţi credincioşii după învierea cea de-a doua.
Aceasta este deosebirea cea mare între om şi înger: îngerii
sunt duhuri pure, curate. Omul va fi şi la viaţa cea de-a
doua om cu trup şi cu suflet, dar trupul va fi un trup
înduhovnicit, înnoit, schimbat, aşa cum S-a arătat
Mântuitorul după înviere. Acesta a fost primul născut din
morţi, cum zice, prima pârgă a învierii noastre. De aceea,
Apostolii cu mare putere făceau mărturisirea aceasta,
recunoscând învierea: dacă o înviat Hristos, şi noi vom învia
cu toţii. Lucrul care se petrecea sub ochii lor li se părea aşa
de extraordinar, încât Apostolii se uitau cu spaimă la
Mântuitorul şi tremurau. Se uitau la el şi nu le venea să
creadă. Aţi văzut, pe când mergeau spre Emaus, pe cei doi
ucenici, cât de nedumeriţi erau? „Oare, tu singur eşti străin
în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmpUt în el în zilele
acestea?'*3. A venit Hristos, S-a făcut om, a făcut minuni, cu
putere multă. A venit să restaureze împărăţia lui Israel şi,
când colo, ce batjocură a fost! A fost batjocorit la moartea
25 1,2
Cf. Ioan 2 1 , 1 - 1 3 .
552 836
Lui ca un om neputincios. Atunci, toate lucrurile acestea

erau aşa de nepotrivite în mintea oamenilor, încât nu le
venea să creadă ceea ce vedeau, pe Iisus înviat. A fost
nevoie de o mărturie puternică pentru ca oamenii să ajungă
la o convingere mai deplină. A fost iconomia aceasta, a
Sfântului Apostol Toma, care n-a fost de faţă. El s-a arătat,
ca şi ceilalţi, neîncrezător în legătură cu vestea legată de
învierea lui Hristos. Şi a fost hărăzit atunci să pipăie cu
mâinile şi să constate personal că Mântuitorul este aievea
în faţa lui. Hristos l-a chemat: „Adu degetul tău încoace şi
vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi
nu fi necredincios ci credincios!
Există o expresie, „sunt Toma necredinciosul!"... Adică
omul nu crede lucruri auzite de la alţii, vrea să vadă el
însuşi, să pipăie cu mâinile. Aceasta presupune o înţelegere
greşită. Mântuitorul Iisus i s-a arătat lui Toma. După ce s-a
convins din plin, alături de ceilalţi Apostoli, de prezenţa
concretă a Mântuitorului, mărturisirea sa a fost un strigăt
cu toată inima: „Doamne, mi-ajunge!"
în duminica următoare, duminica de astăzi, este prăznu-
irea Sfintelor Mironosiţe. Ele s-au arătat mai bărbătoase
decât Apostolii, pentru că ele erau acelea care îl însoţeau pe
Mântuitorul pe drumurile propovăduirii, căci trebuia să se
îngrijească cineva de hrană, de locuinţă... Şi, atunci, sfintele
femei se ocupau de asta. Bineînţeles printre ele era
prezentă întotdeauna şi Maica Domnului. Şi, în timpul vieţii,
precum şi în timpul Sfintelor Patimi, ele au fost alături de
552 837
Mântuitorul. Atunci când mergea spre răstignire, ele erau

acolo şi plângeau.
Luca 24, 18. loan 21, 27.

Mântuitorul li s-a adresat lor: „Fiice ale Ierusalimului,
nu mă plângeţi pe mine, plângeţi pentru voi, că... , dacă cu
lemnul cel verde se întâmplă aşa, ce se întâmplă cu cele
uscate?" Ele au fost de faţă şi la răstignire. Şi s-au dus şi de
dimineaţă, încă noaptea devreme, când nu era încă lumină,
la mormânt, pregătite. Trecuse sâmbăta sărbătorii, şi ele au
pregătit untdelemn ca să ungă trupul Lui. Era tradiţia
evreiască. Mântuitorul a fost îmbălsămat, înfăşurat cu fâşii
îmbibate cu miresme deosebite, cum era obiceiul. Credeau
că trupul, totuşi, se strică, putrezeşte. Şi, ca să nu
putrezească, îl ungeau cu untdelemn. Sfântul Grigore
Palama are un cuvânt, o vorbă legată de Mironosiţe, în care
spune că, deşi nu se spune expres, concret, în sfânta
Evanghelie, cea care a văzut întâi învierea, în mod normai, a
fost Maica Domnului.
Biserica le prăznuieşte în chip deosebit pentru bărbăţia
pe care au avut-o. Apostolii erau bărbaţi şi oameni mai tari.
Bărbatul este, de obicei, mai rezistent, mai tare, mai bărbă-
tos... Dar ei s-au înspăimântat şi au fugit şi s-au împrăştiat.
Numai ele, femeile, mai slabe, nu s-au jenat din pricină că
erau urmărite permanent. Au fost prezente la Răstignire şi
toate evenimentele acelea... Nu s-au speriat de iudeu care
au pus şi pază la mormânt ca nu cumva să se creadă L-au
552 838
furat... Nu s-au temut de toate primejdiile la care se

expuneau, fiindcă erau de faţă... Pentru această bărbăţie,
lor li S-a arătat întâi Mântuitorul după înviere şi ele au fost
primele vestitoare ale învierii. în cuvântul de astăzi, dacă aţi
auzit, s-a pomenit despre bărbăţie, despre mărinimie,
despre măreţia sufletească pe care au avut-o mironosiţele
în felul în care s-au comportat în împrejurările acelea
teribile, înfricoşate, prin care trecea Domnului.
Bărbăţia este una dintre virtuţile naturale. Virtuţile cele
sufleteşti, creştineşti, sunt împărţite în două părţi: virtuţi
naturale şi virtuţi teologice. Virtuţi naturale sunt cele pe
care le poate face omul cu puterile lui fireşti, naturale,
dăruite de Dumnezeu, iar virtuţile teologice sunt daruri mai
deosebite. Virtuţile naturale sunt patru: înţelepciunea,
bărbăţia, dreptatea şi cumpătarea. Iar celelalte, mai înalte,
sunt trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Cele patru
naturale le poate face omul cu puterile fireşti pe care le are.
Să fie drept, să nu profite mai mult pentru sine decât
pentru altcineva, sunt lucruri fireşti, normale, pentru un om
cinstit. Să fie înţelept, adică deştept, să-şi dea seama ce
lucruri sunt bune şi care sunt rele, omul cu mintea
sănătoasă înţelege în mod firesc lucrurile acestea şi se
fereşte de rău. „Fugi de rău şijă binele!"65
Cumpătarea este măsura cea dreaptă a lucrurilor în
toate împrejurările vieţii: în hrană, îmbrăcăminte, locuinţă
şi în toate celelalte. Dacă există o depăşire, un abuz a ceea
ce este măsură, o trecere peste măsură, atunci avem de-a
552 839
face cu patima. Omul cinstit şi luminat la minte este

cumpătat.
Bărbăţia este această putere sufletească pe care trebuie
să o aibă omul pentru ca să facă binele. în lumea aceasta,
pentru săvârşirea binelui sunt mulţumiri nesfârşite. Puterile
răului se împotrivesc, omul care vrea să facă binele trebuie
să pună energie, putere, să se străduiască puţintel, să fie
bărbătos. De aceea bărbăţia este considerată o virtute
elementară, simplă, pe care trebuie să o aibă omul, în
vederea împlinirii corecte a treburilor şi a vieţii sale
creştineşti. Bărbatul e considerat ca om mai tare în puterea
lui, în cele fireşti, naturale. Omul lipsit de bărbăţie,
slăbănog, neputincios, rămâne dator faţă de cele ce le are
de făcut. în toate împrejurările vieţii este bine să fii corect.
Noi suntem într-o familie duhovnicească. Ca să meargă bine
obştea aceasta, e necesar să-şi facă toţi oamenii datora
conştiincios, să se sârguiască, să fie cu răspundere şi cu
simţire de conştiinţă pentru bunul mers al obştii. Uneori
sunt oboseli, alteori sunt piedici, alte împrejurări, dar
oamenii cinstiţi niciodată nu pun neputinţele şi slăbiciunile
lor înaintea bunului obştesc. Aşa spun toţi Sfinţii Părinţi. Şi
aşa se şi cuvine. Bărbăţia e străduinţa aceasta a omului să
fie cinstit, să fie corect, să împlinească datoriile lui, fără
pogorământ, fără împuţinare. Numai aşa merge şi se
dezvoltă şi creşte cuviincios.
552 840
Psalmul 33, 15.

în privinţa aceasta, să nu ne fie cu supărare, noi suntem
foarte slăbănogi, să ştiţi. Mă uit. De atâtea ori s-a spus
lucrul acesta elementar, simplu, despre care ştim că la noi
în ţară se săvârşeşte pe la mânăstiri, anume să fie toată
lumea prezentă la biserică, să nu înceapă slujba fără să fim
prezenţi. De atâtea ori s-a spus lucrul acesta şi, totuşi, de
atâtea ori, fraţii se trezesc de abia după ce încep slujbele...
Şi se întâmpla o dată, şi a doua oară, şi a zecea oară, şi
oamenii continuă în acelaşi fel. Aceasta este slăbănogeală,
să ştiţi! Asta nu însemnează virtute! Nu-mi închipui că
cineva o face aşa, la modul că „nu mă interesează, mă duc şi
eu când vreau..." Dacă ar face cineva chestiunea aceasta,
atunci e un lucru catastrofal pentru sufletul lui. Dar, în ce ne
priveşte pe noi, suntem slăbănogi, n-avem atâta putere ca
să dregem. „De ce n-ai venit, frate?" „Am stat aseară mai
târziu" sau „Am fost obosit că am mâncat aseară mai
târziu"... Păi, ce fel de bărbăţie am eu dacă toate
mărunţişurile şi toate nimicurile acestea ale vieţii sunt de
natură ca să mă facă pe mine să fac pogorământ şi să nu fiu
la datorie? Viaţa călugărească, viaţa creştinească presupune
neapărat această dârzenie, o bărbăţie a omului hotărât,
care ştie ce să facă şi care face în ciuda obstacoleloer care
se ivesc, care se străduieşte să-şi împlinească corect
datoriile. împlinindu-le, lucrează, se preface. Este absolut
necesară această bărbăţie, să ştiţi. Noi neglijăm lucrul
acesta, nu-i dăm importanţă, dar ea contribuie la
552 841
prefacerea şi la înnoirea noastră sufletească. Mă uit peste

tot, se mai scrie prin reviste, care apar acum prin ţară... Se
întreabă: „De ce a ajuns creştinismul la această
slăbănogeală, la aceste pogorăminte, la această stricăciune
care se găseşte peste tot?" Sunt şi oameni luminaţi care se
tem, se îngrijorează pentru starea în care a ajuns tineretul,
în mod deosebit. S-a ajuns la această slăbănogeală
spirituală, duhovnicească. Oamenii nu mai au vlagă, cum s-
ar zice, trăiesc numai pentru nişte plăceri pământeşti, dar
nu şi pentru cele spirituale. Ar putea să ştie. Apar acum o
mulţime de cărţi, un noian de cărţi. Lumea ştie multe lucruri
bune. Ele, însă, nu sunt valabile decât în măsura în care ele
devin bunuri concrete ale vieţii noastre, adică dacă le trăim.
Numai atunci ele contribuie la înnoirea şi prefacerea
noastră, numai dacă lucrurile acestea, pe care le
cunoaştem, ni le însuşim. Este ca şi cu mâncarea, care
devine hrănitoare şi întăritoare numai dacă o introducem în
trupul nostru şi intră în circulaţie. Atunci, numai face trupul
mai sănătos. Aşa e şi cu hrana duhovnicească a
cunoştinţelor. Ea este hrănitoare dacă ajungem să o trăim
cu adevărat. Dacă ştim că este rânduiala aceasta, ştim că
aceste lucruri trebuie făcute, nu mai încape loc de
pogorământ şi de moleşeală. Ar trebui să trecem peste
toate obstacolele, să punem bărbăţie, să lăsăm văicărelile,
să punem tărie sufletească şi să ne facem datoria frumos.
Asta însemnează bărbăţie elementară, creştinească, despre
care zic că o putem face şi singuri.
552 842
Nu se cer nu ştiu ce ajutoare speciale, aceste lucruri

sunt înnăscute în firea omului. La ţară, omul gospodar, care
vrea să-i meargă casa bine, se străduieşte în toate chipurile
ca să aibă ce mânca copiii şi aşa mai departe. Deci sunt aici
nişte osteneli. Şi în viaţa mea personală spirituală, ca să fiu
în rânduiala trebuie să fac nişte eforturi. Nici nu-ţi primeşti
răsplata de la Dumnezeu dacă nu faci eforturi. E o mare
greşeală să ne închipuim că putem fără osteneală. O virtute
câştigată fără osteneală este ca un corp mort, ca un fat
mort, care nu trăieşte. N-are nici o valoare! Acum, peste
tot, totul s-a slăbănogit. Şi aşa-zisul modernism şi confortul
acesta care vine peste oameni, ca să se întărească cu
năravurile din lumea din afară, e foarte dăunător. Toate
acestea slăbănogesc puterea voinţei omului, a virtuţii
omului. Omul se complace numai în cele trupeşti, iar cele
duhovniceşti sunt neglijate, sunt puse pe planul al doilea
sau sunt neglijate complet. Nu se poate ajunge aşa la
mântuire! Bunurile câştigate de Sfinţii Părinţi rămân bunuri
valabile în vecii vecilor. Şi, pentru că sunt făcute şi câştigate
cu puterea Duhului Sfânt, ei rămân în modestia şi
simplitatea bărbăţiei demne de cele duhovniceşti. Trebuie
să le avem şi noi, încă de aici, dacă vrem să nădăjduim să le
avem de partea cealaltă. Cu realizările acestea pământeşti
nu intrăm. Ele nu contribuie la prefacerea noastră
sufletească. Intrăm după felul în care ne-am prefăcut
duhovniceşte, în care ne-am schimbat, ne-am îmbunătăţit,
ne-am înduhovnicit... Cu bunurile care ne prefac, cu acelea
552 843
intrăm. Cu cele materiale, pe care le face toată lumea, nu

ne prefacem duhovniceşte, ci cel mult ne îmbunătăţim tru-
peşte, spre cele din afară. Sufleteşte nu numai că nu ne
îmbunătăţim, ci, dimpotrivă, coborâm, scădem, revenim la
lumea aceasta din afară. Aceasta trăieşte într-o societate de
consum, numai pentru cele materiale, se găseşte la o limită
înfricoşătoare. Şi lumea cade din groapă în groapă. Noi să
fim cu multă băgare de seamă! In viaţa personală, mă
îngrijorează această stare de slăbănogeală faţă de care
rămânem nepăsători. De atâtea ori v-am spus... Mai e puţin
şi începe slujba, dar fratele tot în casă e, tot nu porneşte din
casă... „Păi ce faci, măi frate? Ţi-am spus de zece mii de
ori!" E ruşinos ca să foloseşti mijloace dintr-acestea, de
constrângere. Nu se poate să facem asta cu oamenii
conştienţi, numai Ia animale foloseşti băţul. Sunt şi alte
mijloace de constrângere: canoane, pedepse, socoteli de-
astea. Nu putem face lucrul Iui Dumnezeu cu constrângere
şi cu silnicie. Aici e greşeala foarte mare care se face.
Considerăm că cele ale rânduielii nu sunt ale noastre, că
sunt lucruri impuse din afară... Mi-apar ca nişte reguli cu
care eu nu sunt de acord şi, atunci, ele mă constrâng, îmi
constrâng voinţa şi libertatea. Şi, omului îi vine greu să îşi
lase silită libertatea, pentru că el ar vrea să facă ce vrea.
Foarte mare greşeală, să ştiţi, extrem de mare greşeală!
Ajung să mă lipsesc permanent de mijloacele care mă pot
preface şi să mă preschimbe pentru veşnicie, pentru viaţa
veşnică.
552 844
Au fost evenimentele acestea mari, ale Sfintelor Paşti.

Cum pot să rămân aşa de împietrit şi nepăsător şi să nu mă
pătrund cu nimic uitându-mă la tot ce s-a petrecut în
perioada aceasta. Mântuitorul Isus Hrîstos a fost batjocorit,
a fost părăsit, a îndurat suferinţe. O mare putere ar trebui
să te pătrundă pentru toată viaţa! Grigore Palama zice:
„Purtaţi semnele lui Hristosl... " Sunt sfinţi care aşa de mult
s-au pătruns, s-au cutremurat de patimile lui Hristos, de
Răstignire, încât semnele rănilor au apărut şi pe trupul lor.
In picioare au apărut semnele cuielor... Ca să ajungi acolo
trebuie să fii profund, să fii cutremurat de elementele
acestea. Nu se poate să rămânem chiar aşa de nesimţitori şi
să nu ne schimbăm cu nimic din toate treburile acestea.
Dumnezeu ne-a dat să trăim sărbătorile cu linişte, cu
pace, aici... E aşa de tristă şi nenorocită situaţia lumii, încât
toţi oamenii credincioşi se înspăimântă. Să ne străduim să
ne îmbunătăţim viaţa sufletească! Nu ne atrag lucrurile
duhovniceşti! Sfântul Maxim spune să ne alipim de
Dumnezeu cu sufletul, cu multă evlavie şi cu dor. Păi, unde
e multa evlavie şi dorul de Dumnezeu, dacă mie mi-e silă în
biserică. Unii de-abia aşteaptă să se termine slujba, alţii
pleacă înainte de terminarea slujbei, alţii vin mai târziu, alţii
în timpul slujbei pleacă şi se duc pe la chilie. Sunt nişte
lucruri atât de îngrijorătoare pentru viaţa noastră
sufletească... Ce semănăm, aia o să culegem. Mâine,
poimâine ne vine rândul la fiecare. Să ştiţi, cu ce am adunat
aici, cu ce-am făcut şi am pus, cu aceea ne ducem dincolo.
552 845
Şi, dacă nu am pus nimic, nu ne ducem dincolo. Să ne

străduim, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne învrednicim.
Pentru asta trebuie să ne ostenim. Nu se poate câştiga
altfel, trebuie să ne biruim neputinţele trupeşti, să câştigăm
evlavie şi dor de Dumnezeu. In Biserică, avem această
ocazie. Să te rogi în ceasurile serii... „Doamne, Isuse
Hristoase..." Avem permanent ocazia să ne îngrijim
sufleteşte, să ne îmbărbătăm sufleteşte. La chilie. Nu ne
mântuim cu vorbărie multă şi cu celelalte lucruri, care sunt
aşa de păgubitoare şi inutile şi nefolositoare şi de care nu
reuşim să ne izbăvim. Să fugim la chilie ca cerbul după
izvoare de apă26... Să ajung iar în chilie, să pun mâna pe o
carte, să-mi fac o rugăciune. Avem treburi uşurele. Dar cât
de grele ar fi treburile, oricare ar fi ele, asta e fară im-
portanţă pentru om, în raport cu problema mântuirii şi
desăvârşirii noastre.
Mă uitam că au fost oamenii aceia, foarte aşezaţi creşti-
neşte, ţărani plini de credinţă şi de evlavie. Am mai stat şi
noi de vorbă cu dânşii. Despre viaţa lor de toate zilele...
Despre îngrijirea copiilor... Unul era cu şapte copii, unul cu
opt... Au grijă să îi crească, să îi spovedească, să îi
împărtăşească, să-i ţină din scurt şi cu frică de Dumnezeu.
Frumos! Asta ne face cinste!
Călugărul ar trebui să fie un om împlinit, duhovnicesc, şi
din gura sa să iasă numai cuvinte duhovniceşti. Să ne gân-
dim la lucrurile acestea sfinte! Asta să fie hrana sufletului,
26 Cf. Psalmul 4 1 , 1.
552 846
nu evenimentele politice şi noutăţile vremii, care ne

împrăştie şi ne secătuiesc sufleteşte şi din care nu sporim cu
nimic, nu ne alegem cu nimic.
De aceea, să deprindem virtutea asta, a bărbăţiei! Să
fim mai bărbătoşi, părinţilor! Să luăm aminte Ia rânduielile
acestea, ale sufletului! Să fim mai conştienţi, să ne gândim
mai serios la ele! Trece vremea, se duce mâine poimâine
fiecare şi dacă nu ne-am obişnuit de pe acum să ne hrănim
şi să ne împlinim cu astelalte, nu ne mai obişnuim dincolo.
Dacă rămânem aşa, seci şi uscaţi şi fară vlagă, la sfârşit, vai
de noi! E scurt timpul... Trebuie să fie permanent programul
acesta duhovnicesc! Şi avem de citit cărţi bune, frumoase...
Să citim, să nu ne irosim timpul, să fim mai bărbătoşi în
ceea ce priveşte viaţa noastră duhovnicească, aşa cum
suntem cu cele gospodăreşti. Fiecare să-şi facă treaba,
oriunde o are, la bucătărie, încolo, încoace, prin grădină, pe
unde este. Să purtăm în aceeaşi măsură grijă şi pentru
împlinirea cea duhovnicească, pentru că nu se compensează
treburile din afară cu cele duhovniceşti. Cele din afară sunt
pentru trup.
Cuvânt de învăţătură la Duminica Cincizecimii (23 mai

2002)
552 847
In duminica de azi s-a încheiat al doilea period mare al

vieţii liturgice, acela al Cincizecimii. Ştim că viaţa liturgică
are trei mari perioade. Una, cea mai lungă, e aceea în care
Octoihul este cartea principală. Apoi vine Sfântul şi Marele
Post, cu Triodul. In sfârşit, perioada Penticostarului, cu
marile sărbători ale învierii şi Pogorârii Duhului Sfânt, a
Cincizecimii, şi, acum, cu Duminica Tuturor Sfinţilor, prima
după Cincizeci-me. Iaca, în treacăt zic, duminica viitoare
este rânduială ca în Muntele Athos să se prăznuiască sfinţii
Athosului, care s-au nevoit aici, în Athos. E o zi deosebită.
Iar la noi în ţară, Biserica Ortodoxă Româna a pus rânduială
ca să se facă pomenirea sfinţilor români.
A fost perioada asta care a trecut, cea a Cincizecimii. Ce-
le mai mari sărbători au fost: învierea Domnului Hristos şi,
apoi, Pogorârea Duhului Sfânt. Prin înviere, Mântuitorul
Hristos a desăvârşit lucrarea Sa, aceea de propovăduire, de
învăţătură a noii credinţe, a sfintei Evanghelii. Lucrarea
pecetluirii cu însăşi viaţa Sa a omorârii iadului şi a omorârii
morţii, adică a stricării păcatului şi a deschiderii Raiului,
pentru cei care se străduiesc să intre într-însul. După
înviere, până la înălţarea Mântuitorului Hristos, a mai
rămas 40 de zile în care să-i încredinţeze deplin pe Sfinţii
Apostoli de învierea Sa. După aceea S-a retras. A împlinit
rânduială care se cuvenea, cu cele cereşti şi cele
pământeşti, apoi S-a înălţat la cer şi L-a trimis pe Duhul
Sfânt. Mântuitorul continuă să săvârşească pe mai departe
lucrarea pe care a săvârşit-o. Asta se vede de acolo când
552 848
spune: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul

veacurilor!'*7. Dar n-o mai face direct, ca atuncea când era
pe pământ, ci o face prin mijlocirea Sfântului Duh. De
aceea, de acum înainte toate lucrările, şi îndeosebi lucrarea
de mântuire a omenirii, le face Mântuitorul prin Sfântul
Duh, prin toate Sfintele Taine. Prima rugăciune, împărate
ceresc, este adresată Sfântului Duh. Toate rugăciunile sunt
ale Duhului Sfânt, toată lucrarea de sfinţire în Sfintele Taine
se face cu prezenţa Sfântului Duh.
Ceea ce a împlinit Mântuitorul în trupul său pământesc
(sfinţirea, desăvârşirea, trăirea pământească), nu a făcut
doar pentru El. Nu S-a sfinţit Mântuitorul, nu S-a desăvârşit
doar pentru El. Ci a facut-o pentru ca această lucrare să
continue după Dânsul, şi aceasta este ceea ce numim, apoi,
Biserica. Biserica nu este altceva decât mulţimea celor care
se mântuiesc împlinind în trupul lor, prin sfinţenia lor, ceea
ce a împlinit Mântuitorul Hristos prin viaţa Sa pământească,
pentru desăvârşirea şi împlinirea cea duhovnicească.
Lucrarea care se face de acum înainte pentru mântuire este
prin Duhul Sfânt. El este în prima linie, dar Mântuitorul
Hristos este Cal Care o face printr-însuf. Toată sfinţirea,
toată lucrarea de îndumnezei-re, de îmbogăţire este
săvârşită prin Duhul Sfânt. De aceea, aţi văzut, şi părinţii cei
mari, care au izbutit în viaţă şi se înalţă peste toţi, recunosc
că această lucrare se face prin lucrarea Sfântului Duh. Este
mult de spus în legătura cu lucrarea aceasta, a Sfântului
Duh, a vieţii duhovniceşti. Menirea şi chemarea omului pe
552 849
pământ este acea a sfinţirii, a înduhovnicirii. „Fiţi sfinţi" sau

„fiţi desăvârşiţi'™, şi pentru că Duhul este prezent
permanent în viaţa fiecăruia. Ce rugăciuni frumoase,
speciale, adresate Sfântului Duh are Sfântul Simeon Noul
Teolog!
Să nu uităm lucrarea aceasta, a Duhului Sfânt!
Sărbătorile, cu gândurile pe care le trezesc ele, sunt
rânduite de Dumnezeu tocmai pentru împlinirea acestei
mari lucrări care trebuie să o realizeze omenirea, aceea a
sfinţirii, a înduhovnicirii. Este o lucrare pe care, cu chip
deosebit, o săvârşeşte Biserica Ortodoxă.
Călugării sunt acei care s-au angajat în chip deosebit să
realizeze în fiinţa lor această înduhovnicire şi sfinţire. De
aceea, zic, viaţa liturgică pentru noi este de mare
însemnătate şi trebuie să insist mereu şi să spun că nu prea
suntem la înălţimi în privinţa aceasta. Adică, nu am reuşit
să luăm parte regulat la toate sfintele slujbe. Tot ne-am
îndreptăţit cu treburile cele din afară şi, de multe ori, la
biserică, la începutul slujbei şi în timpul slujbei, biserica este
aproape goală. Să ştiţi că e o scădere, o lipsă a vieţii noastre
sufleteşti şi personale şi obşteşti. O obşte
Matei 28, 20.

552 850
68
Cf. Matei 5, 48.
duhovnicească este bună atunci când toate resorturile
ei funcţionează bine, când oamenii sunt râvnitori, sunt
prezenţi la sfintele slujbe şi slujesc. Prezenţa aceasta nu e o
prezenţă materială, trupească, ci o prezenţă duhovnicească.
Noi ne grijim şi ne străduim să ne împlinim duhovniceşte.
Ne străduim permanent să ne rugăm la sfintele slujbe,
fiindcă acolo se lucrează, în prezenţa Sfântului Duh, Sfintele
Taine, se săvârşesc slujbele sfinţilor din fiecare zi, se fac
rugăciuni de obşte. Lipsa de la sfintele slujbe este o mare
pagubă. întâi pentru că cei care lipsesc se lipsesc de
frumuseţea lor. Apoi se lipsesc şi de puterea lor sfinţitoare.
Este o lipsă şi pentru obştea în care se găsesc persoanele
care nu merg la sfintele slujbe. Dacă tot mai mulţi oameni
fac pogorământ, se abat de la rânduielile obşteşti, atunci şi
obştea este mai şchioapă, este mai nedesăvârşită, mai
neîmplinită, mai târguită... Pentru că cei care o alcătuiesc
nu sunt piese care să onoreze prin prezenţa lor această
obşte duhovnicească, într-un cuvânt, obştea este
slăbănoagă, slăbănogită, este alcătuită din oameni
slăbănogi. Dar lipsa cea mare este a celui care nu participă
la sfintele slujbe. Să ştiţi că nu este o chestiune de a face
ceva de bunăvoie, ci suntem datori, suntem obligaţi în
privinţa aceasta. Avem obligaţia aceasta, de a lua parte la
slujbe, pentru că ne-am angajat înaintea lui Hristos să ne
sfinţim, să ne desăvârşim. Numai aşa Biserica şi obştea
merg bine, când toţi ostenitorii ei sunt buni, ca să
552 851
împlinească cu cinste, cu seriozitate rânduielile obşteşti.

Fiecare pogorământ pe care-l face cineva este un atentat la
unitatea şi la împlinirea obştii în care trăieşte. Să ştiţi, nu e
numai o pagubă personală, ci este o neorânduială a obştii la
care contribuim noi singuri. Nu este în cinstea noastră
aceasta! Tot mereu ne găsim scuze, îndreptăţiri ca să lipsim
de la slujbele bisericeşti. Ar fi trebuit să luăm cu stricteţe,
cu severitate toată perioada aceasta. Dar constaţi că unii
părinţi consideră că nu merită atâta atenţie prezenţa la
biserică. Şi le-am spus de atâtea ori că sunt lucruri
tradiţionale, practicate şi în mănăstirile noastre, obligate şi
aicea, la Muntele Athos, ca să fim de la început, când încep
slujbele. Nu ne trezim cu un ceas înainte de slujbă, ca să ne
facem şi pravila! Ce fel de regulă şi de aşezare
duhovnicească este asta? Odinioară, obştea lua măsuri.
Regulile Sfântului Vasile erau foarte severe în măsuri!
Pentru fiecare mică abatere era canonisire, era pedeapsă.
Până la oprirea de la Sfintele Taine, de la împărtăşire.
Faptul că nu se iau masuri mai stricte, aşa, constrângătoare,
merge pentru oameni conştienţi, pentru oamenii serioşi şi
sinceri, care se îngrijesc pentru mântuire. Dar nu sunt
pentru oamenii care nu-şi dau seama, pe care trebuie să-i
împingi, să-i sileşti să-şi facă datoria. Vă rog foarte mult,
faceţi un efort, părinţii care sunteţi în situaţia aceasta! Sunt
mai mulţi pe care, nu o dată, nu îi găsesc în biserică după
ce-o început slujba. De multe ori începe slujba şi nu-i decât
o singură persoană sau două în biserică. încolo, nimeni.
552 852
Slujba e pentru oameni, nu e pentru pereţi. Şi, totuşi,

oamenii nu iau în serios treaba... Eu îmi fac datoria şi vă
spun! De aicea încolo, după ce v-am spus, fiecare să
răspundă la Dumnezeu, fără să se scuze nu că n-a ştiut şi de-
aia n-a făcut. Aţi ştiut şi n-aţi vrut să faceţi! Cei care se
împotrivesc o fac pentru paguba lor dar şi pentru paguba
obştii, o repet încă o dată. Obştea o să aibă dezordine şi
neorânduială. Vă rog foarte mult, măcar acum, în sfintele
vineri şi în Sfântul Post să ne grijim cu toţii să fim prezenţi la
biserică! Mulţi se duc pe la chilii după ce mâncăm, nu se
mai duc la pavecerniţă. Şi am spus de atâtea ori...
Pavecerniţă face parte din cele şapte laude, trebuie să luăm
parte cu toţii acolo. Este slujba de încheiere a unei zile.
Mulţumim lui Dumnezeu că am reuşit să trăim încă o zi.
Dăm rugăciune lui Dumnezeu ca să ne păzească noaptea
care vine. Este o rânduială specială pentru încheierea zilei.
Foarte mulţi nu mai vin, fără motiv. N-ai nici un motiv ca să
lipseşti! Dar se mai duc şi nu mai vin? Vă spun, vă atrag
atenţia mereu: cine o face, de două ori greşeşte! Greşeşte
împotriva obştii şi greşeşte împotriva lui, personal.
Uite, or fost musafirii ăştia şi or fost la mănăstirea
Vatopedu. în obştea de acolo se împărtăşesc toţi. Toată
lumea, absolut, se împărtăşeşte la sărbători. O fost
duminica de astăzi şi acolo s-a împărtăşit toată lumea. Dar
ieri şi alaltăieri au postit, deşi au fost zile de dezlegare. Să
nu ne lenevim, să fim cu severitate! Oamenii se încadrează
în rânduiala obştească şi ţin rânduiala şi postesc. Şi aşa la
552 853
toate mănăstirile. Postesc în zilele cu dezlegare ca să

împlinească un minimum de pregătire pentru Sfânta
împărtăşanie. Şi toată lumea se împărtăşeşte. Neglijenţa
aceasta a împărtăşirii, în zilele îngăduite, este vinovată şi
păgubitoare. împărtăşania este rânduită şi lăsată cu mare
folos sufletesc. Nu-i vorba de fiecare zi sau de patru ori pe
săptămână. Trebuie să ne pregătim, să dovedim o râvnă, o
grijă deosebită cu viaţa noastră duhovnicească.
Mai este un fapt care s-a petrecut în săptămâna
trecută. Părintele Ghenadie, cum îl chema, o venit de la
Sihăstria şi vroia să steie la noi. I-am spus omului, i-am
explicat... „Hai, că mă duc să-mi aduc bagajul!" „Măi
părinte, nu ţi-am spus că nu poţi să fii primit?" Supărare!
Aşa, cu îndrăzneală! Că să-l primim, că, uite, „avem chilii,
avem bani, avem cu ce să trăim." De parcă cei cu
răspunderea nu s-ar îngriji de bunul mers al Schitului şi nu
s-ar bucura ca să mai vină un om, să fie opt. Dar noi ştim,
ştim cu toţii care e situaţia noastră. Suntem în ţară străină,
nu suntem mănăstire autonomă, ci aparţinem de
mănăstirea Lavra. Şi ştiţi ce formalităţi complicate sunt
necesare şi care e situaţia.
Amintesc câteva lucruri, ca să le ştim, să nu ne jucăm
aşa, cu filozofie fără rânduiala. Câţi călugări să fie la schitul
Prodromul? La schitul Prodromul or fost până la 100, uneori
peste 100 de călugări. în 1916, în partea cu biblioteca erau o
sută şaptesprezece călugări. Erau 117 de guri ce trebuiau
hrănite în fiecare zi. Aveau în ţară proprietăţi, aveau moşii,
552 854
aveau pământ în chirie, aveau case închiriate... Dar,

închipuiţi-vă cu câte greutăţi, cu câte necazuri se
confruntau! Pe vremurile acelea nu erau mijloacele de
transport ca acum. Cât de greu era să aduci din ţară seminţe
de grâu când nu mai aveai, seminţe de porumb când nu mai
aveai... Se trimitea din ţară, că aici n-ai de unde să aduni
dacă ar fi să fie o sută de guri în fiecare zi. Cu câtă greutate
se aduceau lucrurile! Cu vapoarele, cu caii... Dar făceau ceia
o sută de părinţi! Se dovedea ce făceau ceva. Toate terasele
astea pe care le vedeţi prin jur, pe aicea, pe munţi, cu
bolovani strânşi şi ziduri făcute, le-au făcut ei. Ei Ie făceau,
că doar nu stăteau cu mâinile în sân! Ce să faci o sută de
oameni aici, ce să faci? Le-a pus grădiniţă acolo. Noi ce
facem acum? Facem o rugăciune şi încolo stăm şi ne uităm
la soare. Ce să faci? Călugărul trebuie să se roage şi să
muncească. Ce să munceşti aici? N-ai ce să munceşti. N-ai
cum. Şi, atunci, să stea, cu sutele, călugării degeaba? De
asta, presupunem, există o rânduiala, un regulament,
înţelegere între mănăstirea Lavra şi Schit, aprobată de
Patriarhia Ecumenică la 1880. în acest act se spune: „De
acuma înainte, la Prodromu pot să trăiască 60 de călugări şi
10 fraţi." Este aprobarea Patriarhiei Ecumenice ca de
atuncea să trăiască 70 de călugări la Prodromu. Să
trăiască... Cu ce ar putea trăi cei 70 de călugări? Cu ce să
trăiască? Să nădăjduim în Dumnezeu, că o să facă minuni şi
o să aducă oameni aici. (..·.)
552 855
Când am ajuns noi din Salonic aicea, ne-am trezit cu pă-

rintele Ioan cu o scrisoare de la părintele Dionisie, de la
părintele Ghelasie... „Nu vă mai duceţi la Prodromu, că
acolo nu-i ce mânca. N-au ce mânca. Veniţi la Chilie..." Şi,
asta era situaţia. Nu mai e cazul să comentez. A dat
Dumnezeu de se făcu ce se făcu. Este binecuvântarea lui
Dumnezeu! Dar, din experienţă o spun, în condiţiile în care
se găseşte Schitul acuma, cu mijloacele locale nu pot să
trăiască un număr prea mare de vieţuitori. Nu este cu ce să
se împlinească trebuinţele astea imediate, ale existenţei
trupeşti. Că n-ai de unde. O iconiţă, o medalie, un
pomelnic... Astea sunt veniturile. Nu poţi să ai o sută de
oameni aici, dacă judecaţi. Asta, din punctul nostru de
vedere.
Dar nici din punct de vedere oficial, al autorităţilor nu
este realizabilă treaba asta pentru că organele oficiale nu
îngăduie să vină la Prodromu persoane mai multe. Am
vorbit personal cu Patriarhul Ecumenic, pe când nu era
Patriarh, şi i-am spus: „Să ne ajutaţi să avem obşte mai
bună" „Aveţi!" „Dar să ne ajutaţi să avem şi personal mai
mult." „Sunteţi schit. Nu sunteţi mănăstire. Mănăstirea are
mai mulţi, schitul are mai puţini." Patriarhului Ecumenic, de
care depindem.
S-o făcut intervenţie pentru noi în mai multe rânduri,
înainte făcuse Patriarhia Română intervenţie pentru trei
persoane. Regula este aşa. Un călugăr din România, când
vrea să vină la Muntele Athos, se duce Ia Patriarhia Română
552 856
şi se adresează Preafericitului: „Vreau să mă duc la Sfântul

Munte!" In continuare, Patriarhia Română intervine la
Constantinopol şi aşteaptă răspunsul. Când o venit
răspunsul, atuncea vine la Sfântul Munte cu hârtia cu
aprobarea Patriarhiei Ecumenice. Se adresează la Mănăstirii
Lavra, de care depindem, şi rămâne să fie înscris în forme.
Asta e rânduiala. Toate astea cer stăruinţă multă, poţi
aştepta cu anii. Noi, când am venit aici, o serie de cinci
persoane, mai mult de un an de zile am aşteptat până au
venit aprobările din ţară. Şi trebuie ca omul să se vină întâi
la Prodromul, la Muntele Athos, să stea şi să vadă dacă-i
place, dacă poate sta. După ce s-a hotărât definitiv că vrea
să rămână la Sfântul Munte atuncea facem recomandare la
Patriarhia Română ca să intervină la Constantinopol şi să fie
primit. Aşa s-a făcut, de exemplu, acum ceva vreme, pentru
trei persoane şi aşteptăm cu lunile până vine răspunsul. Şi o
venit răspunsul de la Constantinopol cu „nu se aptobă."
Zice: „Sunt şi alte mănăstiri care mai au pretenţii la Sfântul
Munte şi nu putem să facem favoruri pentru Patriarhia
Română. Nu mai aprobăm!" Şi nu a aprobat. Atuncea dă-i
din nou, trebuie să faci alte cereri. Am scos o hârtie, că,
uite, în Sfântul Munte au fost 70, 80, 700, 800, 1000 de
călugări români, iar acuma nici 100 nu sunt. Să aibă
bunăvoinţă să mai aprobe, să mai deie dezlegare, să mai
primim şi pe alţii. Şi a trebuit să mă ocup pentru cei cinci
care sunteţi aicea. Am făcut intervenţii. Cu multe greutăţi,
cu multe formalităţi... în sfârşit, s-a reuşit să se capete
552 857
aprobare. Normal, Mănăstirea Lavra a primit direct răspuns

de la Patriarhie că s-au dat aprobări pentru cinci călugări
români. Noi am primit răspunsul mai târziu, prin Patriarhia
Română. Atunci am trimis la Mănăstirea Lavra, la greci, din
partea noastră, o copie după aprobarea Patriarhiei. „Uite,
Patriarhia din
Constantinopol a aprobat cinci persoane." Le-am trimis
toate datele, ca să-i înscrie acolo şi fie. Pentru ca să ne
trezim, după vre-un an de zile, când am cerut formalităţile,
că nu sunt înscrişi în hârtiile lor. „De ce nu i-aţi scris?"
„Fiindcă n-aţi zis să-i scriem." Trebuia să le scriem noi ca să-i
înscrie Mănăstirea Lavra pe ăia cinci. Şi cum nu le-am scris,
nu sunt înscrişi până acum. Acum, eu sa le spun? Era
obligaţia lor, după ce au primit hârtia Patriarhiei, să-i scrie.
Nu i-a scris. După aceea neam interesat la chinotită. Poate îi
trebuieşte unui părinte o hârtie de asta, pentru
medicamente. Daţi-mi de aicea o hârtie, ca să scoatem un
carnet, căci părinţii aceştia au aprobarea Con-
stantinopolului. „Poate să fie aprobare de la
Constantinopol, dar dacă mănăstirea nu vrea să-i
primească, nu-i primeşte." Altă socoteală. Până acum nu
era socoteala asta. Poate să-i primească sau nu... O venit şi
treaba asta... Şi atunci, asta-i situaţia. După trei ani de zile
de la aprobarea Constantinopo-lului, aşezarea lor nu este
încă desăvârşită. Ar trebui să aibă şi buletin, să aibă tot.
Astea sunt realităţile din Sfântul Munte. Acuma, fratele
Vasile este de nouă ani de zile aici.
552 858
Dar trebuie să i se aprobe de la Lavra ca să se facă călu-

găr. Am cerut de 4 ori hârtie de la Lavra. „Las că venim noi
pe acolo să vedem care e situaţia." N-au aprobat. înainte,
formula era foarte simplă. Când aveai nevoie să-ţi faci un
călugăr aicea, nici nu trebuia să mai ceri aprobare de Ia
Mănăstirea Lavra. Puteai să-l faci călugăr aicea şi să-i trimiţi
vestire la Lavra: „Uite că am făcut călugăr pe cutare şi-l
cheamă aşa." Noul patriarh a spus, între altele, în
declaraţiile lui, că se interesează nu numai de călugării din
Munte, dar şi de fraţi, de viitorii călugări din Muntele
Athos. Deci, ca să se aprobe să fie un călugăr, trebuie mai
înainte să fie şi Constantinopolul înştiinţat ca să aprobe un
frate. Astea-s realităţile de aici... Şi, atunci, nu vom face noi
tevatură şi discuţii şi vorbe degeaba. Ne vedem de treabă
aicea, în linişte, nu ne facem probleme şi nu ne tulburăm
degeaba, fără rost şi fără socoteală. Ne vedem de treabă în
pace şi linişte şi aşteptăm cu bunăvoie să murim. Noi nu pu-
tem să hotărâm. Ei hotărăsc, cum ştiu ei, care sunt cei pe
care-i primesc mănăstirile greceşti vechi. Se înţeleg cum ştiu
ei acolo. E o problemă, să ştiţi! Grecii sunt bănuitori şi
suspicioşi. In urma terminării cu comunismul din ţările
astea ortodoxe, România, Bulgaria, Rusia, or fi venit în
vizită mai mulţi români. Şi, grecii spun că vin călugări
români să ocupe mănăstiri greceşti. Astea sunt vorbe, ca să
fie aşa, căci, în realitate, nu se poate. Treaba asta este
absurdă.
552 859
Ca să vedeţi cât e de absurdă treaba asta, vă reamintesc

întâmplarea aceea, relatată în ziar, de care v-am spus. Scria
acolo că o intrat trei sute de călugări români în Muntele
Athos travestiţi. Ei, cum e posibil să-ţi închipui că pot să
vină din România - şi atunci îţi cerea viză - trei sute de
persoane, să treacă pe la ambasadele greceşti, pe la poliţie,
pe la vre-un vapor. .. Cum să treacă şi să ajungă la
Uranopolis şi să intre prin tufişuri trei sute de călugări în
Muntele Athos? Dar a scris în ziar treaba asta, chiar aşa. Păi,
cum? Cum e posibil aşa ceva? Absurdităţi de acestea. Asta e
mentalitatea grecească. Ei folosesc toate posibilităţile ca să
împiedice aşezarea ne-grecilor în Muntele Athos. Asta e
realitatea! Nu putem să ne facem călugării singuri... Noi
bucuroşi am fi să fie cât de mulţi, să fie călugări buni,
vrednici, să fie prezenţă românească frumoasă. Aşa, trebuie
să ne mulţumim cu ce se poate şi să ne resemnăm şi să ne
vedem de treabă aşa, în condiţiile pe care Ie avem... Mai
mult de jumătate dintre noi sunt cu statut provizoriu. Mulţi
nu au aprobarea. Lavra nu-i primeşte. Le-am comunicat că
îs veniţi fraţii cutare cu cutare ca să cunoască monahismul...
Dar nu-s înscrişi la Lavra, nu-s în evidenţă, nu-s primiţi.
Mereu or întrebat: „Câţi sunteţi, câţi sunteţi acolo? Tre-
buie să plece cei care nu sunt scrişi, să plece imediat!" De
aceea, nici nu le facem probleme, nici nu-i tulburăm
degeaba, ne vedem de treburi şi rânduieli cu linişte, cu
pace, cu voia Iui Dumnezeu. Muntele Athos este pan-
ortodox, toate bisericile ortodoxe trebuie să fie prezente la
552 860
Muntele Athos, dar prezenţa aceasta ei vor s-o facă mai

mult simbolică. Să fie câţiva acolo, ca să fie... Realitatea
este că îi jenează prezenţa prea mare a ne-grecilor în
Muntele Athos. Aţi văzut la „Sfântul Ilie.".. O parte era în
neorânduială şi au evacuat-o imediat. Să vedem care sunt
realităţile de aici! Nu ne place totul, dar nu ne tulburăm,
Hristoase, aşa. Mulţumim lui Dumnezeu că cei care suntem
aicea ne vedem de treabă. Să ne grijim noi sufleteşte! Cu
înţelegere şi cu viaţă duhovnicească, să îmbunătăţim noi
lucrurile! Depinde de noi măsura în care ne-am folosit
timpul ce-l avem ca să ne împlinim sufleteşte. Să fim în
orânduială, să fim cu dragoste, să fim în pas. cu unitate, cu
preocupare pentru treburile obşteşti. De noi depinde şi cum
se folosesc pelerinii, cum se îngrijesc sufleteşte, cum se
spovedesc... Cum sporesc duhov-niceşte. Oamenii pleacă cu
pliniri sufleteşti! E o prezenţă românească, cât de cât, în
Sfântul Munte. Depinde de noi ca această prezenţă
românească să fie frumoasă, să fie bună, să facă cinste ţării,
că suntem călugări români în Muntele Athos. Dar, în primul
rând, să ne folosim noi duhovniceşte din faptul că trăim
aici, la Sfântul Munte! Că linişte avem, slavă Ţie, Doamne! Ii
mulţumim Iui Dumnezeu că avem din destul ce ne trebuie.
Nu ne facem probleme, să ne gândim la cele pământeşti.
Slavă lui Dumnezeu! Să grijim de noi duhovniceşte, aşa, cu
pace, cu linişte, cu râvnă! Celelalte din afară, cele politiceşti,
administrative ne privesc mai puţim şi n-avem motiv să ne
încurcăm în ele.
552 861
Cuvânt de Învăţătură la Praznicul Sfântului Ioan

Botezătorul (24 iunie 2002)
Ne-a ajutat bunul Dumnezeu să prăznuim şi ziua de as-

tăzi, sărbătoarea naşterii patronului schitului nostru,
Sfântul Ioan Botezătorul, Prodromu.
Ne-am obişnuit cu lucrurile, aşa, şi nu mai vedem mai
îndeaproape înţelesurile de taină care se găsesc în Sfintele
Sărbători şi ce e cu viaţa noastră creştinească. Vă aduceţi
aminte,
Sfântul loan Botezătorul, când vorbea despre
Mântuitorul Hristos, a spus cuvântul acesta: ,¿ícela trebuie
să crească, iar eu să mă micşorez'^. Vroia să spună că
Sfântul loan fusese trimis înaintemergător ca să
recomande, într-un fel, pe Mântuitorul Hristos. El se bucura
de prestigiul cel mare, sfântul loan. O viaţă întreagă de
pustnicie trăise, era cunoscut de toată lumea. Lumea
mergea şi se boteza la Sfântul loan, în Iordan. Era pro-rocul
cel mare. Unii se întrebau dacă nu cumva el este Prorocul,
adică Hristosul27 (loan 1, 25). Zice: „Nu sunt eu Hristosul, ci
sunt trimis înaintea Lui. "28 Şi mai zicea, tot atun-cea: „Eu
sunt glasul celui ce strigă în pustie!" 29, ca să recomande pe
27 loan 1 , 2 5 .
28 loan 3, 28.
29 loan 1 , 2 3 .
552 862
Mântuitorul, Care venise anume în forma cea mai smerită,

necunoscut, neştiut de nimeni. Sfântul loan a fost acela care
L-a recomandat şi L-a arătat lumii: „Iată Mielul lui
Dumnezeu, Care vine să ridice păcatul lumii!"30
Atât naşterea sfântului loan, cât şi naşterea
Mântuitorului Hristos, dacă băgăm de seamă, au o legătură
tainică şi deosebită între ele. Intre ele există jumătate de
an, şase luni de zile. Acolo 25 decembrie, dincoace 24 iunie.
In aceste zile se întâmplă nişte fenomene, să zicem aşa,
naturale, care subliniază tocmai rostul Sfântului loan
Botezătorul şi rostul întrupării Mântuitorului Hristos. Ştim
că anul astronomic are două momente de seamă, sau patru
69
zicem, loan 3, 30.
în desfăşurarea zilelor şi nopţilor. Sunt două
momente când zilele şi nopţile sunt egale, şi două momente
când zile şi nopţile sunt total diferite, cele mai mari şi cele
mai mici. Sunt echinocţiul de toamnă şi de primăvară, când
ziua şi noaptea sunt egale. Este solstiţiul de vară, la 21
iunie, când soarele ajunge la înălţimea cea mai mare. De
atunci o început să scadă zilele şi să crească nopţile. Câte
puţin, câte puţin. Tocmai acum s-a născut Sfântul loan
Botezătorul, cel care a spus: „Eu trebuie să mă
micşorez...>r74 Sfinţii Părinţi spun că însuşi vremea în care s-a
născut subliniază această chemare deosebită a Sfântului
Ioan. Şi, dincolo, Mântuitorul Se naşte după solstiţiul de
iarnă. La 22 decembrie încep să crească zilele şi să scadă
30 loan 1 , 2 9 .
552 863
nopţile. A fost noaptea cea mai mare, asta vrând să arate că

în istoria omenirii era lumea în stadiul cel mai decăzut al
necunoştinţei. De aceea, şi în rugăciunile şi în cântările de la
Naşterea Domnului se spune despre „lumina cunoştinţei.
"Lumea nu era în cunoştinţă. însă Soarele Cel de Sus,
Mântuitorul, venea ca o lumină, ca o un soare. Timpul în
care Se naşte este tocmai acela când începe ziua să crească.
Se arată prin însuşi mersul vremii chemarea la care
răspundea evenimentul cel mare al naşterii Mântuitorului
Hristos. De aceea, zic, sfintele slujbe frumoase ce le auzim,
pe lângă faptul că sunt pregătitoare şi duhovniceşti şi
împlinitoare în lumea noastră creştină, sunt legate de însuşi
desfăşurarea vieţii pe Pământ. De aceea, Sfântul Maxim
Mărturisitorul vorbeşte despre o liturghie cosmică. Ceea ce
se face în Biserică la sfânta liturghie se săvârşeşte în Univers
prin desfăşurarea timpului. Este ca o liturghie prin care se
jertfeşte pururea Mântuitorul Hristos pentru mântuirea
oamenilor. Foarte mare însemnătate au lucrurile acestea şi,
dacă stăruim deosebit, ne folosim foarte mult sufleteşte,
dându-ne seama cu câtă înţelepciune, cu câtă măreţie, cu
câtă frumuseţe a rânduit Dumnezeu lucrurile acestea între
care ne găsim noi. De obicei, noi nu prea le vedem ca taine.
Suntem prea obişnuiţi cu cele pământeşti şi suntem mai
puţin sensibili la aceste duhovniceşti, care, totuşi, se
desfăşoară înaintea ochilor noştri, prin înfăţişarea lumii. Te
ajută să pricepi mistere, te învaţă. Sfinţii Părinţi atrag
mereu atenţia asupra acestui lucru .
552 864
Auzim acum, când se citeşte, învăţăturile Sfântului Vasi-

le cel Mare. Luaţi aminte la regulile Sfântului Vasile, la
rânduielile pe care le-a pus el. Un credincios român care a
fost aici întreba: „De unde s-o citit? Tare frumoase cuvinte,
tare
loan 3, 30.
frumoase cuvinte sunt!" Sfântul Vasile, spre deosebire
de alţi mari Părinţi ai Bisericii, are o gândire foarte limpede,
dar, în acelaşi timp, foarte adâncă, foarte plină de
învăţătură duhovnicească. Ca un învăţat al ştiinţei vremii, al
filozofiilor, a scris Hexaimeronul, unde tâlcuieşte cele şase
zile ale Creaţiei. Avem bucuria că sunt traduse în româneşte
mai multe volume de Sfântul Vasile. Să-l citiţi pe acela cu
Rânduielile. Şi să se mai citească Tâlcuirea la Psalmi. Şi mai
este un volum cu cuvântări, cu o serie de învăţături, cu
omilii... Şi e una din care vreau să vă citesc ceva. E lungă, n-
o s-o citesc toată, doar un fragment. Pleacă de la un lucru
simplu, „Ia aminte la tine însuţi, ca nu cumva un cuvânt
ascuns în inima ta sa se prefacă în păcat" 75, şi vine cu un
cuvânt foarte, foarte însemnat şi foarte frumos. O să vă
citesc câteva paragrafe şi o să vedeţi că mereu repetă cu-
vântul acesta: „Ia aminte la tine însuţi. "
„«Ia aminte la tine însuţi.» Fiecare animal are în fire de
la Dumnezeu, Creatorul lumii, instinctul conservării fiinţei
sale. " Adică, al păstrării vieţii. „De cercetezi temeinic totul,
vei vedea că cele mai multe animale se feresc instinctiv de
552 865
tot ceea ce le vatămâ şi, iarăşi, printr-o pornire naturală, se

îndreaptă să mănânce numai ceea ce le este folositor.
Nouă, însă, Dumnezeu, învăţătorul nostru, ne-a dat această
mare poruncă ca noi să facem cu ajutorul raţiunii ceea ce
animalele fac din instinct; ne-a poruncit ca pe cele săvârşite
de animale instinctiv noi să le facem cu luare aminte şi cu
continuă supraveghere a gândurilor, ca să putem păzi cu
străşnicie darurile date nouă de Dumnezeu: să fugim de
păcat după cum animalele fug de ierburile otrăvitoare, să
urmărim dreptatea, după cum ele caută iarba cea
hrănitoare. «Ia aminte de tine însuţi», ca să poţi deosebi
ce-i vătămător de ce-i mântuitor.
Luarea aminte este dublă: una, prin care privim lumea
înconjurătoare cu ochii trupului; alta, prin care contemplăm
pe cele nematerialnice cu putere raţională a sufletului.
Dacă am spune că porunca «Ia aminte de sine însuţi» se
referă la funcţiune vizuală a ochilor, ne vom convinge
îndată că e cu neputinţă. într-adevăr,
Deuteronomul 15,9
nu ar putea omul să cuprindă cu ochiul cu totul pe sine?
Ochiul nu poate să se vadă nici pe sine; nu ajunge să vadă
creştetul capului, nu vede spatele, faţa şi nici cum sunt
aşezate măruntaiele înlăuntru. Şi ar fi necucernic să spui că
poruncile Domnului sunt cu neputinţă de îndeplinit!
Rămâne deci să raportăm această poruncă la funcţiunea
minţii. «Ia aminte de tine însuţi», adică: analizeazâ-te pe
552 866
tine însuţi în toate privinţele! Să ai neadormit ochiul

sufletului pentru paza ta, pentru că «prin mijlocul laţurilor
treci»31; în multe locuri sunt înfipte de duşmanii tău curse
ascunse; uită-te la toate cele din juru-ţi «ca să scapi din
curse ca o căprioară şi din laţ ca o pasăre» 32. Căprioara nu
cade în cursă pentru că are vederea păt?-unzătoare. De
aceea şi numele ei de căprioară şi l-a căpătat de la vederea
ei pătrunzătoare7*. Pasărea, la rândul ei, dacă e atentă, cu
ajutorul aripilor ei uşoare, zboară mai presus de
vicleşugurile vânătorului. Vezi, dar, să nu pari mai
nepriceput decât animalele când e vorba de propria-ţi pază!
Pă-zeşte-te să nu cazi în curse şi să ajungi pradă diavolului,
«vânat de el spre a face voia lui»/9.
«Ia aminte de sine însuţi», adică: Nu lua seama nici U
cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuţi.
Altceva suntem noi înşine, altceva cele ale noastre şi
altceva cele din jurul nostru. Sufletul şi raţiunea suntem noi
înşine, întrucât am fost făcuţi după chipul Făcătorului.
Trupul şi simţurile Sale sunt cele ale noastre. Averile, artele
şi meseriile sunt cele dimpreju-rul nostru.
- Ce spune deci această poruncă?
- Nu lua aminte la trup, nici nu urmări cu orice chip
binele trupului: sănătatea, frumuseţea, desfătarea cu
plăceri, viaţa lungă; nu admira averile, slava şi puterea; nu
socoti mare lucru pe cele ce sunt în slujba acestei vieţi
78
în limba greacă cuvântul
căprioară
31 - 8ogxâţ derivă de la
înţelepciunea lui Sirah 9, 1 8 .
32 Proverbe 6, 5.
552 867
pieritoare, ca nu cumva prin râvna pentru ea să

dispreţuieşti viaţa ta cea adevărată, ci ia
868 617
aminte U tine însuţi, adică de sufletul tău. Pe el

împodobeşte-l, de el poartă de grijă, pentru ca prin luare
aminte să fie îndepărtată toată închinăciunea venită peste
el din pricina răutăţii, să fie curăţit de toată ruşinea
provenită de pe urma păcatului, să fie împodobit şi să
strălucească cu toată frumuseţea virtuţii. Cerce-tează-te pe
tine cine eşti, cunoaşte-ţi firea ta! Cunoaşte că trupul tău e
muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaşte că viaţa noastră
este dublă: una, proprie trupului, iute trecătoare; alta,
înrudită cu sufletul, fără de sfârşit. «Ia aminte, deci, la tine
însuţi»! Nu te alipi de cele muritoare ca şi cum ar fi veşnice,
nici nu dispreţui pe cele veşnice ca şi cum ar fi, trecătoare.
Nu te uita la trup, că este trecător, ci poartă grijă de suflet,
de lucrul cel nemuritor. Ia seama cu toată luarea aminte de
tine însuţi, ca să ştii să împărţi fiecărui ce-i de folos:
trupului, dâ-i hrană şi îmbrăcăminte; sufletului, dogmele
82
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1986, col. PSB, voi. 1 7 , Omilia a V-a la Muceniţa lulia, IV, pp.
389-390.
credinţei, creştere bună, deprinderea virtuţii, îndreptarea

de patimi. Nu îngraşă mult trupul, nici nu căuta să pui pe
dânsul multă carne, pentru că «trupul pofteşte împotriva
duhului, iar duhul împotriva trupului, împotrivindu-se unul
altuia»33. Ia seama ca nu cumva îngrăşând trupul să dai
multă putere părţii celei rele din tine. După cum la talerele
balanţei, de îngreunezi un taler, uşurezi pe celălalt, tot aşa
cu trupul şi cu sufletul: mărirea unuia aduce negreşit
33 Galateni5, 1 7 .
869 617
micşorarea celuilalt. Dacă trupul e gras şi îngreuiat cu

multă carne, mintea neapărat îşi îndeplineşte slab şi
neputincios funcţiunile sale; dacă, însă, sufletul e puternic şi
prin îndeletnicirea cu faptele şi gândurile bune se dedică la
propria sa măreţie, atunci efiresc ca starea trupului să
veştejească.
Ne oprim aici. Noi, în privinţa aceasta, a luării aminte la
noi înşine, suntem foarte puţin sporiţi. De aceea, ne irosim
prea mult la cele din afară şi ne grijim prea puţin de suflet.
81
Sfântul Vasile cel Mare,
Omilii şi Cuvântări, Ed.
Ne grijim de cele materiale. Constatăm foarte uşor că
suntem deficitari în cele sufleteşti, în cele duhovniceşti. Să
nu irosim timpul numai cu cele din afară, să nu-l pierdem
degeaba cu taifasurile şi cu plimbările, cu vorbele fără rost.
Avem suficient timp şi pentru citit, şi pentru rugăciune, şi
pentru toate cele care ajută la împlinire şi la sporire
duhovnicească. Să ne străduim să ne aşezăm, să ne
împlinim sufleteşte cât e cu putinţă. Altfel, vom rămâne
neostoiţi, nefolosiţi duhovniceşte şi neîmpliniţi. De aici, din
faptul că nu suntem în bună rânduială, vin neajunsurile pe
care le întâmpinăm în viaţa de toate zilele.
Sfântul Vasile are un cuvânt foarte frumos în care vor-
beşte mult despre rugăciunea minţii şi despre oameni care
se ocupă cu rugăciunea minţii. Găsim în cărţile lui acest
lucru scris foarte apăsat: „călugărul este chemat să se
roage necontenit. " De aceea primeşte el mătănii, ca să fie
870 617
îndemnat să se roage necontenit. Şi este un cuvânt al lui

foarte, foarte folositor, în care îndeamnă: „Şi bucuraţi-vă
întru toate şi rugaţi-vâ necontenit!" El a avut viaţă
duhovnicească, a trăit ca monah în mănăstire. A lăsat scrise
rânduielile vieţii călugăreşti. A trăit viaţă pustnicească. El
era cel mai indicat ca să dea nişte rânduieli deosebite
pentru rugăciunea necontenită. Iată ce spune el: „Să nu-ţi
fie, însă, întreaga noapte sortită somnului şi nici să accepţi
să-ţi faci nefolositoare jumătate de viaţă, lâsându-te în voia
somnului, ci împarte-ţi timpul nopţii între somn şi rugăciu-
ne. Visurile chiar să-ţi dea prilej de gândire cu privire la
credinţă. Că de cele mai multe ori închipuirile din vis sunt
ecouri ale preocupărilor din timpul zilei. Ce preocupări
avem ziua, pe acelea le avem şi-n vis. Aşa făcând «te vei
ruga neîncetat». Nu-ţi face rugăciunea cu cuvinte, dar
unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea
ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă. >m Şi
tot Sfântulvasile mai spune: „Rugăciunea este o cerere
făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobândirea unui
bine. Nu e nevoie ca cererea să se facă, negreşit, numai prin
cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I
amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie
cele ce ne
618 871
sunt de folos, chiar dacă noi nu-î cerem. Ce vreau să

spun? Că nu trebuie să facem rugăciune rostind silabele
cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin
libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care
să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. «Ori de mâncaţi,
spunea apostolul, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate
spre slava lui Dumnezeu să le faceţi!» 34. Când te aşezi la
masă, roagă-te; când iei pâinea să o mănânci, înalţă mul-
ţumiri către Cel Ce ţi-a dat-o; când întăreşti cu vinul
slăbiciunea trupului35, adu-ţi aminte de Cel Ce ţi-a dat darul
spre veselia inimii36 şi mângâierea bolilor. Te-ai săturat? Să
nu uiţi pe Binefăcător! Când îţi pui cămaşa, mulţumeşte
Celui Ce ţi-a dat-o! Când te îmbraci cu haina, să ţi se
mărească dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dăruit
îmbrăcăminte potrivită şi pentru iarnă şi pentru vară,
87
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, Ed. Institutului
Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, col.
PSB, voi.
îmbrăcăminte care ne păstrează şi viaţa, dar ne acoperă şi

ruşinea! A trecut ziua? Mulţumeşte Celui Ce ne-a dăruit
soarele spre slujba lucrurilor celor din timpul zilei, Celui Ce
ne-a dat focul ca să lumineze noaptea şi să slujească
celorlalte nevoi ale vieţii. Noaptea să-ţi dea alte pricini de
rugăciune. Când ridici ochii la cer şi priveşti frumuseţea
stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi inchină-te lui
34ICorinteni 1 0 , 3 1 .
35 I T i m o t t i 5 , 2 3 .
M
36 Psalmul 10-3, 1 6 .
618 872
Dumnezeu, preabunul meşter al universului, Care le-a făcut

pe toate cu înţelepciune37. Când vezi că toate vieţuitoarele
sunt cuprinse de somn, închină-te iarăşi Celui Ce ne-a
slobozit, fără voia noastră, să încetăm lucrul, datorită
somnului, şi, prin puţină odihnă, să ne reînnoim puterile de
munca.
Aşa făcând te vei ruga neîncetat. Nu-ţi faci rugăciunea
numai cu cuvinte, ci o uneşti tot timpul vieţii tale cu
Dumnezeu, prin purtarea ta. Şi, atunci, viaţa ta e o
rugăciune neîntreruptă. Este un lucru foarte însemnat, să
ştiţi! Nu auzim la Sfântul Vasile ceea ce auzim de multe ori
în legătură cu rugăciunea isihastă „Doamne, lisuse
Hristoase... ", anume recomandarea de a fi tăcută de mii de
ori. N-a spus deloc să zici un anumit fel de rugăciune şi s-o
zici de multe ori. El găseşte calea cea mai simplă ce poate să
corespundă cu recomandarea pe care o dat-o Mântuitorul
cu referire la rugăciune, atunci când a spus: „Rugaţi-vă
necontenit!"'Mulţi întreabă: „Cum e posibil să te rogi
necontenit? Dacă fac treabă, dacă citesc, dacă mai fac un
lucru oarecare, nu se poate..." Dar Sfântul Maxim spune:
„N-a poruncit Dumnezeu lucru care să nu se poată împlini."
Deci, se poate împlini rugăciunea aceasta, necontenită.
Iată, Sfântul Vasile arată una din căile foarte la îndemâna
tuturor. Nu numai pentru călugări, cu mătănii, ci pentru
oricine.
37 Psalmul 103, 25-

618 873
Poate ştiţi cei mai mulţi, care aţi mai citit, că părintele
Paisie Olaru avea o pildă, pe care o spunea mai cu glumă,
dar o spunea cu mult înţeles duhovnicesc. Poate o ştiţi. A
venit la el o babă, odată. „Ce-ai femeie?" „Sunt analfabetă,
părinte, zice. Eu nu ştiu să mă rog. N-am învăţat rugăciuni şi
nu ştiu să citesc. Cum va fi cu mine că nu ştiu să zic
rugăciuni multe..." Şi atunci el a întrebat-o: „Nu te rogi?" Ea
zice: „Mă rog" „Dar atuncea cum te rogi?" Şi ea îi spuse aşa:
„Uite cum mă rog! Când mătur prin casă zic aşa: Doamne
lisuse Hristoase, mătură casa mea de păcate, de gunoaie,
cum mătur eu casa. Şi să-ţi placă Ţie cum îmi place mie casă
curată. Când spăl rufe zic la fel: Doamne lisuse Hristoase,
spală păcatele din sufletul meu cum spăl rufele şi fie să-ţi
plac şi eu Ţie cum îmi plac mie rufele curate. Şi la fel Ia orice
treabă, când fac treabă aşa fac. O fi bună rugăciunea asta?",
o întrebat femeia. „Numai aşa să te rogi!", o spus părintele
Paisie. Nu-l citise femeia pe Sfântul Vasile, dar uite că
descoperise tocmai ce spune Sfântul Vasile. Adică omul să
facă rugare necontenit, înălţându-şi gândul către Dumnezeu
în tot ceea ce face. Dacă face lucrul acesta, omul se roagă
necontenit. „Nu-ţi face rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-
te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa
ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă. " Pare foarte
simplă învăţătura asta, a descoperit-o şi o ţărancă româncă
fără să fi citit pe Sfântul Vasile... Cred că ăsta este răspunsul
la recomandarea aceea, a lui Hristos: „Rugaţi-vă
necontenit!" E bine să avem în vedere lucrul acesta, că
618 874
poate să se roage omul necontenit dacă este cu viaţa şi cu

gândul către Dumnezeu în tot ceea ce face. Şi, dacă face
lucrul acesta, mare minune se întâmplă în viaţa omului.
Multe minuni se petrec şi mare prefacere, mare schimbare
se împlineşte în viaţa sufletească. Cum ne spune Sfântul
Vasile: luaţi aminte de sine, să ne gândim mereu în ce stare
ne găsim, în ce stadiu ne mai aflăm cu sufletul nostru. Nu
cumva să ne înşele vrăjmaşul ca să dăm mai multă
însemnătate celor trupeşti, care se strică. Să ne îngrijim de
cele sufleteşti! Şi, cu mintea noastră şi prin sufletul nostru,
prin tot ceea ce facem să ne legăm cu Dumnezeu şi vom
ajunge fără greutate, cum a ajuns acea simplă ţărancă, să
avem rugăciune necontenită.
Cuvânt de învăţătură după o vizită la mănăstirea Filoteu

(12 august 2002)
Am avut ocazia să văd mănăstirea Filoteu. Cea mai bună

mănăstire din punct de vedere duhovnicesc din Muntele At-
hos. Mănăstirea asta e foarte bine organizată din punct de
vedere gospodăresc şi asta se vede în exterior. Are un
cabinet dentar, unul din cele mai bine puse la punct... Dar
mănăstirea aceasta îşi păstrează şi caracterul duhovnicesc.
Acesta este un lucru foarte important, faptul că îşi
618 875
păstrează regula cea bună creştinească. Folosesc în aşa fel

înlesnirile acestea ale tehnicii, încât să nu se strice aspectul
duhovnicesc al mănăstirii, seriozitatea vieţuirii. Altfel,
mănăstirea îşi pierde din caracterul duhovnicesc şi devine o
instituţie care oricare alta. Zic că mănăstirea asta e cea mai
bună din punct de vedere duhovnicesc pentru că ea a
contribuit la reorganizarea a încă trei mănăstiri, iar acum şi
pe a patra. De aceea e de laudă această mănăstire.
Tot de la ei au mers călugări la Xiropotamu şi acum
aceasta este una din cele mai bune din Athos. De
asemenea, au mers la Stavronichita şi au pus-o în bună
rânduială. Acum au mers, un grup, la „Sfântul Andrei." La
Căreia s-a zis că s-au certat între ei şi au plecat. Nici vorbă!
Mânăstirea „Sfântul Andrei" e o mănăstire mare, nelocuită
aproape de nimeni. începuseră câţiva călugări să facă ceva
şi, atunci, sigur că Muntele Athos s-a gândit să pună-n
rânduială şi mânăstirea aceasta. Iar formula cea mai bună a
fost aceea de a chema un grup de la mânăstirea Filoteu. Au
venit de acolo cu stareţ cu tot, un călugăr foarte vrednic, şi
s-au mutat la „Sfântul Andrei."
Cei mai tineri, de vă va da Dumnezeu zile, o să vedeţi
ce-o să se întâmple, ce lucruri minunate o se întâmplă
acum. Sigur că o să se reorganizeze, o să se restaureze, o să
se refacă o mănăstire mare în centrul Athosului. O
mănăstire cu foarte bună rânduială, deşi s-a schimbat
stareţul. A fost un stareţ foarte vrednic pe vremuri, care
îngrijea de avere. Acum s-a terminat, a venit altul în locul
618 876
lui, dar mânăstirea s-a menţinut la acelaşi nivel

duhovnicesc. Se văd câteva lucruri: la ascultările lor părinţii
nu stau la taifas, ci zic „Doamne, Iisuse Hristoase... ", aşa, ca
să se audă, cu glas tare. în loc să vorbească unul cu altul, zic
„Doamne, Iisuse Hristoase... "
Erau odată doi preasfinţiţi din ţară, Epifanie de la Buzău
şi Gherasim de la Argeş, care au dormit o noapte acolo.
Călugărul cu ascultarea de a deştepta părinţii pentru slujbă
i-a trezit ca pe toată lumea, cu un ceas mai înainte. I-a
chemat la biserică un ceas mai înainte... Preasfînţiţii s-or
sculat, nu s-or fi sculat... Când s-a apropiat slujba, iar a
bătut la uşa lor. Unul dintre Preasfinţiţi a scos capul şi l-a
văzut pe părintele care era afară şi îi aştepta. Acela a văzut
că ei întârzie şi iar o bătut la uşă. Şi n-a plecat de acolo până
ce nu au ieşit la biserică. Prea Sfinţitul să se odihnească?!
Nici vorbă. Dacă e rânduială călugărească, toţi la ora aceea
să fie în biserică, toată lumea să fie în biserică. Două lucruri
grozave sunt esenţiale în viaţa călugărească: rugăciunea şi
munca. Aşa se vorbeşte. A ajuns ca un fel de lozincă. în
mănăstire, două lucruri face monahul, rugăciune
şi muncă multă, rugăciune şi ascultare. Dacă acestea
sunt în bună rânduială, mănăstirea merge bine. Când
acestea nu sunt în rânduială, în mănăstire nu merge nimic.
O restaurare a mănăstirilor stă în restaurarea şi punerea în
rânduială a acestor două lucruri: a te ruga duhovniceşte şi a
munci, dar tot du-hovniceşte. Dacă sunt puse acestea în
rânduială, atunci avem viaţă duhovnicească. Gândindu-ne,
putem spune că seriozitatea şi vrednicia mănăstirii Filoteu a
putut face atâtea. Sunt şi alte mănăstiri athonite puternice,
dar nu se bucură de prestigiul ei. Noi ne găsim în mare lipsă
comparativ cu ei. Mult în urmă în ceea ce priveşte progresul
duhovnicesc în care se găseşte mănăstirea aceasta. Mă
gândesc la neputinţele noastre duhovniceşti. Mă uit la
sfintele slujbe, de exemplu. Normal aşa ar trebui să fie:
când preotul dă binecuvântarea, toţi părinţii să fie în
biserică şi să stea la biserică de la Amin până la Amin. La noi
nu se întâmplă de loc trebuşoara aceasta. Neputinţa
aceasta de a avea prezenţă în biserică este aşa de cronică,
încât nu se mai poate. Ar trebui să se alerge la biserică
precum cerbul la locul cel mai sfânt, cel mai duhovnicesc,
cum spune psalmis-tul: „In ce chip doreşte cerbul izvoarele
apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule' m.
Ce doresc, Doamne? Râvna să fiu cu sfinţii, cu Maica
Domnului, cu biserica frumoasă, îngrijită, împodobită, căci e
un loc sfânt. Să-şi dorească tot călugărul să stea câteva
ceasuri în atmosfera asta dumnezeiască şi sfântă! Dar noi
nu am descoperit taina lucrului acestuia şi nu ne atrage
biserica. Unii nu stau nici chiar în timpul slujbei, stau
împrejurul bisericii, pe afară. Să stăm în biserică! Afară ne
împrăştiem... Aerul din biserică miroase a tămâie, miroase
a sfinte moaşte... Dacă noi stăm tot pe afară, în jurul
bisericii, nu e un semn bun. Aerul e mai curat, dar n-are de-
a face cu călugăria şi cu viaţa duhovnicească. E altceva. La
Ceasuri, a devenit o regulă ca toată lumea să plece afară.
Unde o fi plecând, ce face? Toată lumea pleacă afară, se
mai aeriseşte, se mai mişcă... Sunt obosiţi, plictisiţi, nu-i
atrage lucrul din bise-
Psalmul4l, 1.
rică. Stând în biserică, s-avem vestimentaţie,
îmbrăcămintea aceasta călugărească, care e primită cu
blagoslovenie, este sfinţită... S-a spus de mai multe ori, să
nu vedem picioarele goale la biserică în pantofi de
doamnă... Unora le place aeriseala şi o mulţime de alte
lucruri care nu sunt potrivite cu biserica şi cu atmosfera
bisericească. Unii stau cu capul descoperit în biserică tot
timpul, să se aerisească la cap, la păr, însă în biserică este
rânduială ca numai în anumite momente să te descoperi.
Acoperirea şi descoperirea au şi ele un înţeles duhovnicesc,
aşa cum are şi haina călugărească. Ea are un înţeles
duhovnicesc, ea nu e o simplă haină care să acopere trupul.
Există o rânduială când se coboară din strană, când se
acoperă sau să descoperă călugărul. Unii stau cu capul
descoperit ca să se aerisească părul, să nu le vină cumva
chelie. Prin asta pierdem sensul duhovnicesc al lucrurilor,
pentru ca să rămâi în mână nişte banalităţi, nişte lucruri
obişnuite...
Plivind din afară, lucrurile acestea ni se par a fi nişte
restricţii... „Dacă omului nu-i place în biserică şi vrea să iasă
afara, să iasă afară, lasă să iasă afară... Dacă vrea să vină
mai târziu, să vină târziu... Dacă vrea să se ducă mai înainte
în biserică, să se ducă... Trebuie să avem înţelegere pentru
neputinţele omeneşti..." Dacă faci aşa însă nu înţelegi nimic
din Biserică, din slujbă... Aceste aparente restricţii nu sunt
restricţii. Sunt nişte neputinţe, părinţilor. Ştiţi ce
însemnează călugăr? Sfântul Ioan Scărarul ne spune:
„călugărul e necontenită silire a firii." Ce e călugărul? Alt
părinte spune că este împlinirea tuturor poruncilor lui
Hristos. Şi citim la Sfinţii Părinţi despre călugăr ca despre
unul care necontenit se alipeşte cu mintea şi cu simţirea de
Dumnezeu, are cugetarea către Dumnezeu... Este o definiţie
pe care o dau Sfinţii Părinţi, cei care au trăit viaţă
călugărească organizată. Dacă am intrat în mănăstire,
atunci datoria noastră de onoare este să ne conformăm. Să
ne silim să ne asemănăm cu cinul pe care-l purtăm!
Pogorămintele vin din neputinţe ale firii omeneşti. Firea
omenească nu vrea să fie constrânsă. Omul caută
permanent cele plăcute şi fuge de cele dureroase. Caută să
fugă de durere. Astea sunt semne ale firii omeneşti
îmbolnăvite într-o lume a păcatului. De aici vin căutarea
plăcerii şi fuga de durere. Atunci, dacă apare ceva care îl
constrânge, călugărul caută să se descotorosească. Nu-i
aerul curat în biserică, hai afară! Dacă se încălzeşte afară,
mai intră niţel, şi apoi iarăşi iese şi aşa mai departe. în fond,
toate acestea sunt, cum spun Sfinţii Părinţi, forme ale firii
decăzute a omenirii. însă monahul trebuie să fie cel ce
necontenit sileşte firea. Firea îmi spune să dorm mai mult, o
constrâng şi mă trezesc la timp, firea vrea să mănânc în
afară de rânduială, eu o silesc ca să fie în rânduială, ca să
merg după rânduiala Bisericii. Şi aşa în toate împrejurările.
S-a zis că monahul este omul care se depăşeşte permanent,
omul care, biruindu-şi neputinţele, nu ia nevoinţele drept
constrângere, ci dimpotrivă le priveşte ca pe o bărbăţie, o
tărie a vieţii personale. Şi, atunci, omul reuşeşte să-şi
biruiască neputinţele. Aceasta este ceea ce se numeşte
asceză călugărească, duhovnicească. Sensul termenul
grecesc ascet se referă la acela care se luptă mereu să-şi
biruiască neputinţele. Aceasta e prima treaptă a vieţii
călugăreşti: asceza, nevoinţa, osteneala, pentru a birui
neputinţele firii căzute. Sfinţii Părinţi zic că asceza asta
însemnează „omorârea morţii celei din noi", adică biruirea
neputinţelor care mă trag la moarte. Cu mâncarea, cu
păcatele, mă trag la moarte. Asceza trebuie să biruiască
această moarte din noi, ea ne pregăteşte pentru partea
cealaltă a vieţii duhovniceşti. După ce am curăţat terenul,
trebuie să sădesc. Asta însemnează asceza, nu numai
biruinţa neputinţelor, ci şi creşterea vieţii virtuoase. Acesta
este sensul şi rostul vieţii ascetice.
Părintele Stăniloaie a ţinut o conferinţă în Bucureşti, în
mijlocul oraşului, despre asceza monahală. Foarte
interesantă... Puterea aceasta duhovnicească de a-şi depăşi
omul neputinţele, pentru ca să se întărească duhovniceşte.
Omul care renunţă la asceză, renunţă la însuşi scopul vieţii
călugăriei, devine un simplu mirean, ca ceilalţi, de care se
mai deosebeşte doar prin haine. E mirean cu haină
călugărească, dar, încolo, nu mai are nimic călugăresc. Dacă
călugărul nu luptă pentru ca să scape de neputinţele sale,
daca nu începe să-şi crească virtuţile, n-a câştigat nimic, n-a
câştigat viaţa duhovnicească. Şi, atunci, neam ratat
menirea, am renunţat Ia însuşi scopul călugăriei, am rămas
doar un mirean cu haină de călugăr.
Foarte importante sunt lucrurile acestea pentru viaţa
călugărească. Să le ştim, dar să ne străduim să le şi aplicăm.
Nu este altă cale ca să ajungi să te întâlneşti cu Hristos.
Lungă e calea... Mântuitorul aşa grăieşte: „Dacă Mă iubeşte
cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom
veni la el şi vom face locaş la elm. Atunci când omul, trăind
neputinţa, s-a golit de tot ceea ce este omenesc, atunci s-a
făcut lucrare vrednică, ca să vină Domnul Hristos şi să se
sălăşluiască într-însul. Dar până atunci n-a realizat nimic.
Sfânta Evanghelie şi Sfinţii Părinţi spun că menirea cea mai
sfântă şi cea mai de laudă a omului este să se sfinţească, să
se înduhovnicească. Noi avem posibilităţi să facem acest
lucru. Să nu ne mulţumim cu pogorămintele pe care ni le
facem, pentru că ele ne arată cât suntem de neputincioşi.
Ba că în altă mănăstire nu-i aşa şi aşa mai departe. Să luăm
foarte în serios lucrurile acestea, să ne pregătim pentru
viaţa cea veşnică.
Vedem cât de înaltă şi de bogată este viaţa din Biserică,
cât de multe lucruri trebuie făcute. Nu se pot câştiga într-o
zi, două. De aceea zic, monahul, dacă s-a angajat în lupta
aceasta, să se biruiască pe sine, să încerce în fiecare zi să se
depăşească mereu. Abia atunci părinţii se-nvrednicesc cu
partea a treia a vieţii duhovniceşti. Dar până să ajungă
acolo, Părinţii au muncit foarte mult şi au ostenit foarte
mult. Citiţi în Vieţile Sfinţilor! Să luăm lucrurile foarte în
serios şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom reuşi! Să fim mai
râvnitori pentru cele duhovniceşti! Să facem nişte eforturi
să ne unim cu Biserica. Lipseşte evlavia, să ştiţi! Dacă am
mări evlavia pentru Hristos, ne-ar trage Biserica mai mult.
Să avem simţăminte de evlavie, de respect, de recunoştinţă
în tot ceea ce se întâmplă. Aşa spune Sfântul Nicodim
Aghioritul: „toate ostenelile sunt bune, dacă lipseşte însă
evlavia nu vă va folosi la nimic..."
Ioan 14, 23.

Vine acum Adormirea Maicii Domnului. Să ne pregătim
cu Sfânta împărtăşanie, ca să nu rămânem aşa, uscaţi
sufleteşte! Şi în alte mănăstiri sunt oameni care se
formează şi ajung să fie pildă şi în bună rânduială. Să fim
noi aici mai împliniţi sufleteşte, fiecare să ne străduim în
lucrul pe care-l facem. Că şi la Arhondaric... Nu ştiu cum e,
că nu e rânduială. Vin oameni şi nu e nimeni acolo. Şi
ascultarea, să o facem cu tragere de inimă! La biserică văd
lipsă de râvnă şi de evlavie. Nu sunt om al tăriei
duhovniceşti, nu doresc să mă biruiesc, să mă stăpânesc, să
nu facă trupul ce vrea cu mine, ci eu să fac ce vreau cu el.
Suntem un pic slăbănogi şi în ceea ce priveşte cinstea şi
sinceritatea. Sunt vremuri foarte grele prin care trecem, să
ştiţi! Nu vedeţi ce catastrofe se întâmplă? Catastrofe,
cataclisme, Doamne fereşte! Se pot abate oricând şi te
trezeşti pe lumea cealaltă. Să fim cu grijă ca nu cumva
moartea să ne găsească nepregătiţi. Să nu fim nepăsători,
cu mulţumire de noi.
După cum vedem, am început Noul An bisericesc. Bise-
rica are Noul An la 1 septembrie. Sunt slujbe speciale la
biserică de începutul Anului Nou. Măcar simbolic să ne
amintim! Mă gândeam că e bine să reluăm citirea din
Vieţile Sfinţilor. Mai cunoaştem unii, dar e bine să le
repetăm, pentru că mai uşor le înţelegem. Astfel ne
împrospătăm cunoştinţele, pe de-o parte cele privind
Istoria Bisericii Ortodoxe-, pe de alta cele privind Vieţile
Sfinţilor. Sfinţii sunt înaintemergătorii noştri, pentru că toţi
suntem chemaţi să ne sfinţim. De aceea, Biserica îi
pomeneşte în fiecare zi, ca să ni—i pună în faţă drept pilde
de oameni care s-au sfinţit cu ostenelile, cu credinţa şi cu
luptele lor. Cu rugăciunile lor să reuşim să ne sfinţim şi noi
şi sa ajungem la bucuria de care au parte ei în împărăţia lui
Dumnezeu. De aceea, Vieţile Sfinţilor întotdeauna au fost
lectură principală, de căpetenie. Şi nu numai la mănăstire.
La mănăstirea Neamţu şi la Bucureşti s-au tipărit Vieţile
mult mai pe larg decât le avem noi aici. Părinţii le aveau la
loc de frunte şi obişnuiau să le citească mereu ca să se
întărească în credinţă şi în cunoştinţă duhovnicească.
Sunt lucruri interesante în legătură cu ultimele zile din
luna care a trecut, din luna august. Pe 30 august, la biserică,
a fost pomenirea primilor Patriarhi ai Constantinopolului:
Alexandru, Ioan şi Vasile, dar în chip deosebit celui dintâi. El
a trăit ca al doilea patriarh al Constantinopolului, după
mutarea capitalei la Bizanţ. în timpul lui Constantin cel
Mare s-a ţinut primul sinod al Bisericii creştine, primul
Sinod ecumenic de la Niceea. Ştiţi, iară, că la începuturile
creştinismului mulţi din cei care veneau la noua învăţătură
din lumea păgână sau din cea evreiască, a Vechiului
Testament, veneau cu cunoştinţele lor, din lumea aceea. Ei
încercau să împace învăţătura lor cu învăţătura cea nouă a
Sfintei Evanghelii. De aici au ieşit o mulţime de erezii, din
această năzuinţă de a împăca creştinismul cu păgânismul şi
cu iudaismul. Erau erezii care veneau din lumea păgână şi
erezii îudaizante, care veneau din lumea evreilor. Biserica a
făcut multe eforturi cu aceste erezii. Tocmai pentru asta, nu
de alte pricini, la primul Sinod pricina a fost învăţătura nou
apărută a Iui Arie. Arianismul a făcut mare tulburare în
Biserică timp de mulţi ani de zile. Mai ştim şi noi câte ceva
despre el... Patriarhul Alexandru este însemnat pentru un
lucru deosebit care s-a avut în combaterea acestei
învăţături. Tatăl zice la botez - „Acesta este Fiul Meu cel
iubit..." îl mărturiseşte pe Fiul Său!
Cuvânt de învăţătură la Duminica a zecea după
Pogorârea Duhului Sfânt. Despre nevoinţele vieţii
monahului (2 septembrie 2002)
Erezia lui Arie apăruse pentru că nu era uşor de înţeles

lucrul acesta, şi uşor nu-I vom înţelege nici noi. Arie era un
teolog deosebit, era creştin. Dar, căutând el să înţeleagă
lucrurile acestea, şi mândru pentru cunoştinţele Iui, a
rătăcit. Cer spunea el? Dacă există Tată şi există Fiu, se
înţelege că întâi a fost Tatăl şi apoi a fost Fiul. Nu pot fi
Tatăl şi Fiul de-o fiinţă. Tatăl este mai mare decât Fiul şi a
fost o vreme când Fiul încă nu exista, de unde concluzia că
Fiul este mai mic decât Tatăl, că este născut, nu fară de
început, cum este Tatăl. De aici decurg o mulţime de
înţelegeri greşite privind răscumpărarea şi filiaţia
creştinească, lucru ce produsese multă tulburare în viaţa
lumii creştine. Creştinii erau împărţiţi. Unii erau arieni şi
alţii erau creştini adevăraţi. Atunci, ca să se curme această
tulburare, împăratul Constantin cel Mare a poruncit
ierarhilor să se adune în sinod. A fost Primul Sinod
Ecumenic, convocat ca să se lămurească această învăţătură.
Şi sinodul a stabilit elementele învăţăturii, prin primele
articole din simbolul credinţei: „Cred într-unui Domn îisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, carele din Tatăl S-a
născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu
făcut, Cel ce este de o fiinţa cu Tatăl, prin Carele toate s-au
făcut."
Sinodul a anatematizat învăţătura greşită a lui Arie şi l-a
scos pe Arie din Biserică pentru învăţătura lui eretică. Arie,
însă, avea multe relaţii, cunoştinţe, şi nu s-a lăsat convins
de învăţătura stabilită Ia Sinod. Sfântul Nicolae se spune că
a intervenit direct la Sinod. Părinţii toţi au fost de aceeaşi
părere cu hotărârea Sinodului, care s-a continuat. Arie nu a
renunţat, a căutat să inducă în eroare ca să zic aşa, opinia
împăratului şi ierarhilor. El credea că învăţătura sa era cea
adevărată şi, deci, nu era cazul să fie exclus din Biserică. Şi,
atunci, a fost chemat la împărat şi a fost întrebat dacă el
crede ce s-a hotărât la Sinod. Arie avea în buzunar o hârtie
cu învăţătura lui cea greşită şi spunea: „Da aşa cred!" Dar
nu spunea dacă, într-adevăr, crede sau nu crede în Sinod.
împăratul, de bună credinţă, dacă a văzut că este aşa, i-a
spus că el poate să aibă din nou împărtăşire cu Biserica. A
hotărât ca a doua zi să slujească şi să se împărtăşească
împreună, ca să fie în comuniune cu Biserica, în general.
Patriarhul Alexandru ştia că Arie este mincinos. I s-a
descoperit de la Dumnezeu. Atunci, sâmbătă spre duminică,
când urma să fie slujbă cu Arie şi cu patriarhul, toată
noaptea s-a rugat la Dumnezeu, ni se spune în Vieţile
Sfinţilor, ca să-i ia viaţa: „Doamne ia-mi viaţa, numai să nu
iau parte la această erezie! Adică să nu mă împărtăşesc cu
un om care este împotriva Ta, cu un mincinos şi un
necredincios..." Toată noaptea s-a rugat pentru lucrul
acesta. Dimineaţa, începuse deja slujba la patriarhie şi se
apropia începutul liturghiei. Arie pornise de la palatul
împărătesc cu suita, cu prietenii, cu cunoscătorii cei de-o
părere cu dânsul şi se apropiau acum de biserică. înainte de
a ajunge, însă, trebuia să treacă prin piaţa cea mare a
bisericii Sfânta Sofia. Conştiinţa lui se vede că nu-l lăsa în
pace pe Arie. A simţit că nu e bine ceea ce face, că era
mincinos... Şi a simţit aşa, o deranjare de la stomac. A simţit
nevoia să se ducă... pentru nişte trebuinţe. S-o uitat încolo,
încoace, o găsit un closet de acesta, public, şi s-a dus la el.
Acolo l-a cuprins o durere mare şi şi-a vărsat toate
măruntaiele şi a crăpat şi a murit pe loc. După un timp, au
văzut ei că întârzie şi s-au dus înăuntru să vadă. L-au găsit
gol, într-o grămadă de sânge. Atunci a sosit şi patriarhul. S-a
cunoscut că Arie a fost ruşinat şi Dumnezeu l-a pedepsit.
Biserica s-a bucurat că Dumnezeu a întărit şi mai mult
credinţa cea adevărată. Asta povesteşte Istoria Bisericii. Să
fie cunoscut că Dumnezeu este îndelung răbdător, dar când
sunt cazuri din acestea, când apare o greşeală sau o pricină
care aduce multă pagubă, El intervine fară amânare.
Se cunosc şi alte cazuri. De exemplu, Iulian Apostatul
fusese creştin, dar a revenit la idolatrie. Cu toate stăruinţele
care au depuse de cei din jur ca el să se îndrepte, el refuza.
Ba chiar se gândea ca la întoarcerea din război să înceapă o
persecuţie împotriva creştinilor. Şi s-a întâmplat că a murit
în război. Dacă se fac greşeli grave în paguba Bisericii,
Dumnezeu intervine fară amânare, pentru mântuirea
credincioşilor. Pe cel rău, care ajunge la mare îndrăzneală şi
chiar la obrăznicie. îl va smeri Dumnezeu.
Un alt fapt vreau să vi-l amintesc acum. Este din viaţa
unui cuvios mai puţin cunoscut, cuviosul Hristofor. El a trăit
în Palestina şi în Sinai. Viaţa lui este scrisă de Ioan Moşul
sau Ierarhul care a scris... dacă ştiţi el... auzise despre
cuviosul acesta Hristofor, este un om cu multă îmbunătăţire
şi viaţă duhovnicească, l-a rugat cu stăruinţă să ne spună
ceva din viaţa lui. Ei cunoscând că îl întrebăm pentru folos
duhovnicesc, pentru folosinţă, a început să ne spună... Era
din mănăstirea Sfântului Teodosie. Acolo, Ia mănăstire, se
găseşte şi peştera în care au poposit, o vreme, magii după
ce plecaseră de la Irod. Părintele Hristofor, când era tânăr,
era la mănăstirea Sfântului Teodosie. Era foarte râvnitor.
Avea o ascultare de la biserică, dar îi plăcea şi să coboare în
peşteră. Şi se ruga acolo la Dumnezeu până la utrenie. Până
în fundul peşterii erau optsprezece trepte. Obişnuia ca la
fiecare treaptă să facă câte o sută de metanii. Şi zicea: „M-
am străduit unsprezece ani de zile ca nici o zi să nu las
neîmplinită această rânduială." O mie opt sute de metanii
în fiecare noapte... Până ajungea jos, se apropia utrenia,
sunau clopotul şi mergea la biserică... într-o bună zi, când a
ajuns la fundul peşterii a avut un fel de răpire. Peştera i-a
apărut plină de candele. Şi doi inşi în haine albe umblau
încolo, încoace, aprinzându-le şi aranjându-Ie. Şi i-a
întrebat: „De ce aţi pus atâtea candele? Că mă împiedicaţi
să-mi fac treaba." „Aceste candele sunt pentru ostenitori,
pentru cei cu viaţa duhovnicească", i-au spus aceia. Unele
erau stinse şi unele erau aprinse. Şi zice: „De ce nu sunt
aprins toate?" „Păi, zice, sunt aprinse ale acelora râvnitori,
iar ale celor leneşi sunt stinse..." Iar el: „Atunci vă rog să-mi
spuneţi dacă candela mea arde!" Şi cei doi i-au spus:
„Osteneşte mai mult ca s-o aprindem!" Şi au dispărut... El a
căzut la pământ şi şi-a spus: „Vai, Hristofoare, atâtea
metanii ai făcut şi încă nu-i aprinsă candela!" Dacă socotim,
aşa, dacă înmulţim unsprezece ani cu trei sute şaizeci şi
cinci de zile şi cu o mie opt sute, iese că vreo şapte milioane
două sute de metanii făcuse până atunci Hristofor. Şi asta în
afară de ascultarea care-o făcuse în mănăstire. Şi încă nu se
aprinsese candela. „Foarte îngrijorat, zice, a doua zi
dimineaţa am ieşit din mănăstire şi, luând numai rasa cu
mine, nimic altceva, am plecat la muntele Sinai. M-am dus
la muntele Sinai
şi acolo m-am apucat de mai multă osteneală. De râvnă,
de post, de priveghere... Necontenit. Cincizeci de ani am
făcut asceză la Sinai, rugându-mă şi străduindu-mă şi
nevoindu-mă... După cincizeci de ani am auzit am auzit un
glas spunând: «Să te întorci la mănăstirea ta. Acolo să te
numeri cu părinţii cu care te-ai ostenit la început»." El s-a
întors acolo şi a mai trăit şi aici. între altele, a mai povestit
un lucru. „într-o zi, venind de la biserică, m-am dus la
Ierusalim, la Sfântul Mormânt. Şi la biserică era un tânăr
care stătea în prag, nu intra înăuntru. M-am dus şi l-am
întrebat: «De ce stai aşa?» Am văzut, însă, că înaintea lui
zburau doi corbi. «Am venit să mă închin la Sfânta Cruce.
Cum am treburi de făcut, m-am gândit să mă duc să fac întâi
treburile, şi să vin altă dată să mă închin.» Atunci eu l-am
prins de mână şi l-am tras. L-am dus şi s-a închinat la Sfântul
Mormânt."
Mi-a spus-o aceasta că mă vedea că mă îngrijesc mai
mult de treburile gospodăreşti ale mănăstirii decât cele
duhovniceşti. Am vrut să atrag atenţia că niciodată să nu
punem în cumpănă problemele duhovniceşti cu cele
trupeşti, gospodăreşti. Timpul cel adevărat şi cinstit...
întotdeauna să dăm întâietate lucrului duhovnicesc! Oricât
de însemnate ar fi treburile gospodăreşti şi cele pământeşti,
întotdeauna să dăm întâietate celor duhovniceşti! Sfântul
Ioan Gură de Aur aminteşte, venind vorba undeva, că dacă
se iveşte pricină, dacă cineva pune în cumpănă cele
pământeşti cu cele duhovniceşti, întotdeauna să dăm
întâietate celor duhovniceşti. Dacă ne gândim, aşa
omeneşte, cinstit, e firesc, e normal să fie aşa, pentru că
treburile duhovniceşti susţin legătura noastră cu
Dumnezeu, în vreme ce treburile pământeşti, gospodăreşti,
ţin de cele omeneşti, trecătoare, stricăcioase. Totdeauna să
dăm întâietate celor duhovniceşti faţă de cele trupeşti!
Dacă noi nu ne înmulţim lumina celor duhovniceşti în
viaţa noastră, nu ştiu dacă suntem la înălţime. întotdeauna
acordăm mai multă atenţie la cele din afară decât la cele
duhovniceşti. Facem pogorâmânt, dar când terminăm să ne
ţinem de biserică, încât dăm întâietate tot mai mult la cele
duhovniceşti, nu la cele pământeşti. E bine să nu fim
nepăsători la treaba asta. Cu multă osteneală se câştigă
mântuirea. Cu multă greutate se intră în împărăţia lui
Dumnezeu. Sfinţii Părinţi, cum era şi Hristofor, se osteneau
duhovniceşte, făceau ostenelile călugăriei, metanii,
rugăciuni, nevoinţă... Şi cât de mult făcuse Hristofor, tot nu
era îndestulător. Nu a contat pentru Dumnezeu mulţimea
de metanii. Să ne pregătim pentru viaţa veşnică, să ne
şlefuim, să ne înduhovnicim! Ştim că trup şi sânge nu intră
în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă ne plac mai mult cele
pământeşti, suntem trupeşti, nu suntem duhovniceşti. Nu
intră trupul şi sângele în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie
multă osteneală pentru ca omul să se prefacă duhovniceşte,
ca să poată intra, să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu. Noi,
din păcate, nu luăm cu toată seriozitatea lucrurile acestea.
Să fim cu multă atenţie în privinţa aceasta! Observăm că
încă mintea noastră e pământească, că biserica nu ne
atrage cu râvnă. Şi atunci gândurile şi treburile şi vorbele
noastre sunt mai mult înclinate spre cele pământeşti.
înseamnă că suntem trupeşti. Dacă mergem aşa, coborâm
tot mai jos şi nu ne folosim. Să ne ferească Dumnezeu! Dacă
ne-am gândi serios la viaţa noastră!... Ce înfricoşată
catastrofa, să te vezi la sfârşit că ai rămas undeva, afară din
împărăţie... Nu vorbim de o zi, de două...
Aţi auzit că Părintele Sofian - mă gândesc la el - a intrat
în alt veac, s-a stins. S-a terminat, ce a făcut până acum, cu
aia se alege dincolo. El a fost un părinte duhovnicesc
deosebit, mare părinte! Cei care l-au cunoscut sau care
aveţi evlavie la el, să facă câteva metanii. Deci, cu ce a ajuns
dincolo, cu aceea rămâne în vecii vecilor... Cu ce am strâns,
cu aceea ne alegem. Cum ne-am pregătit, tocmai aşa avem
dincolo. Sfanţul Ioan Scărarul spune: „Aşa cum v-aţi pregătit
aripile, aşa zburaţi dincolo." Cum L-aţi îndrăgit pe Hristos
aici, aşa vă bucuraţi de dragostea Lui dincolo. Dacă noi nu
le-am făcut lucrurile acestea, nu ştiu ce nădejde avem, fără
să ne fi gândit la ele, că o să le avem dincolo. Cu ce am trăit
aici, cu aceea ne ducem dincolo. Cu sfinţenia, cu
înţelegerea, cu mintea, cu pornirile, cu toate cele ce ţin de
fiinţa noastră aici, cu acelea ne ducem dincolo. Şi dacă ele
sunt rele şi sunt proaste şi nu-s vrednice să te tragă
înăuntru, nu vei intra pe poarta împărăţiei. Să ne gândim
serios cu ce ne ducem dincolo! Nu ne putem duce decât cu
lucruri duhovniceşti. Deci fiinţa noastră trebuie să fie
înnoită, îmbunătăţită, înduhovnicită, pentru că numai aşa
intrăm acolo. Să ne ajute Dumnezeu ca să ne fie nopţile mai
lungi, să vrem mai mult să mai citim, să mai fim cu râvnă la
biserică, să împlinim sfintele rânduieli cu îngăduinţă, cu
rugăciune, ca să nu tteacă vremea în zadar. Este o vreme
foarte grea prin care trecem acum, şi nu ştim ce se poate
întâmpla. Să nu ne găsească nepregătiţi Dumnezeu!
Mă gândesc la viaţa noastră duhovnicească, care este
lucrul principal, cel mai însemnat. Treburile nu se termină
niciodată, toată lumea are treburi. Şi animalele, şi toate
fiinţele se îngrijesc de cele de trebuinţă pentru hrană,
pentru îmbrăcăminte, pentru locuinţă... Dacă le facem, să le
facem în chip firesc. Acestea nu fac parte din îndatoririle
noastre duhovniceşti speciale. Se înţelege, contează foarte
mult felul în care se fac lucrurile. Sfântul Apostol îi
îndeamnă pe creştini: „Tot ceea ce faceţi, ori de mâncaţi, ori
de beţi... spre Slava lui Dumnezeu să fie." Să ne aducem
aminte mereu de prezenţa lui Dumnezeu! Şi ceea ce facem,
să facem cu mulţumire şi spre Slava Lui. De aceea, Sfântul
Vasile ne dă ca o cale pentru rugăciune necontenită
aceasta, anume să ne aducem aminte de cuvântul
Apostolului care ne aminteşte că tot ceea ce facem, să
facem pentru Slava lui Dumnezeu, în toate împrejurările
vieţii.
Nu rostind numaidecât cuvinte de rugăciune, însemnea-
ză că ne rugăm necontenit, ci în tot ceea ce facem în viaţa
noastră se ne aducem aminte, aşa cum este, când facem
lucrurile, că ne găsim în prezenţa lui Dumnezeu. Este lucrul
cel mai important pentru viaţa creştină, dar noi suntem
neglijenţi sau trăim ca şi cum lucrul acesta n-ar fi de fapt
aşa. Viaţa de rugăciune în Biserică... Toate rugăciunile sunt
adresate la persoana a Il-a, ceea ce însemnează persoană
prezentă, cu care stai de vorbă. Persoana a IlI-a, despre care
vorbeşti, poate fi în altă parte. în convorbirile noastre,
vorbim la persoana a Il-a. în rugăciunile noastre, tot aşa.
Toate rugăciunile... „Doamne, miluieşte!", „Preasflnte,
miluieşte-ne pe noi!", „Pe Tine, Părinte, cu osârdie...",
„ împărate Ceresc...", „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri..."
Peste tot ne adresăm unei persoane care este prezentă,
care este de faţă. Nu suntem însă atenţi la aceste lucruri.
Ne obişnuim să rostim cuvintele de rugăciune fară să ne
gândim că ne adresăm cuiva, unei persoane. Şi nu unui om,
cu mărginirile şi neputinţele sale, ci unei Fiinţe desăvârşite,
lui Dumnezeu Care ne vede pe noi, Care e Stăpânul fiinţei
noastre.
Dacă ne-am gândi mai cu dinadinsul la lucrurile acestea,
foarte multe lucruri s-ar schimba. Nu putem să îi spunem lui
Dumnezeu lucruri ca şi cum le-am spune într-o doară. Nu
suntem atenţi la ceea ce vorbim! Nu spunem cu toată inima
şi cu toată înţelegerea, cum ne învaţă Părinţii. Facem
abstracţie, ca şi cum n-ar fi Dumnezeu de faţă. Rostim doar
nişte cuvinte cu care ne-am obişnuit, ceea ce e un mare
păcat şi o mare pagubă. De aceea, e bine, după Sfântul
Vasile, repet, ca, în tot ceea ce facem, să ne gândim la
Dumnezeu. Şi când mănânci, în mintea ta trebuie să te ducă
la Dumnezeu, cu o simţire de mulţumire că ţi-a dat hrană.
Iar când ne-am ridicat de la masă, să îi mulţumim lui
Dumnezeu, că ne-a hrănit cu bunătăţile Sale cele
pământeşti!
Putem să ne gândim la Dumnezeu şi când trecem prin
grădină şi vedem încărcate plantele, zarzavaturile, fiecare
cu rodul său. Să te gândeşti la minunea care se petrece cu
fiecare buruiană în parte, pe care le rânduieşte Dumnezeu
să aducă rod la vremea lor, şi fiecare aduce şi face în felul ei
câte ceva, ceva ce e necesar pentru existenţa noastră. Avem
motiv de a aduce un cuvânt de mulţumire, de laudă:
„Doamne, cât de minunate sunt lucrurile Tale! Slavă Ţie
Doamne că ne-ai dăruit bunătăţile acestea!" Şi când ne
întâlnim cu un frate, cu om... „Ai văzut om, ai văzut pe
Dumnezeu", aşa ziceau Părinţii. Dacă te întâlneşti cu un om,
dă-i un cuvânt bun, un cuvânt duhovnicesc! Sfântul Isaac
Şirul zice: „Când te întâlneşti cu fratele tău, mulţumeşte4 şi
să-l bucuri, să4 săruţi şi sâ-l îmbrăţişezi, sâ-i spui cuvinte de
laudă... Chiar dacă nu are virtuţile pe care i le atribui, omul
se va ruşina. Dacă îi vorbeşti de lucruri frumoase pe care nu
le are, poate se va strădui să le facă... " Să semeni în
sufletul lui sămânţa virtuţii, spunând omului un cuvânt bun,
frumos. In toate împrejurările avem un prilej de vorbire cu
Dumnezeu. Când te-ai îmbrăcat prin casă cu haina, spune
un cuvânt de mulţumire: „Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat
haina aceasta ca să mă îmbrac, să acopăr goliciunea mea!"
Când te-ai culcat: „Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat
adăpost!" Când te-ai trezit: „Slavă Ţie, Doamne, că mi-ai
mai dat o zi! Ajută-mă să treacă şi ziua aceasta după voirea
Ta!" în toate împrejurările, nu e nevoie neapărat să zici
cuvânt. Să te lauzi că ai zis „Doamne, Iisuse Hristoase..." de
o mie de ori... Nu. Ci să te gândeşti, să-ţi înalţi mintea spre
Dumnezeu în toate împrejurările vieţii, să te obişnuieşti cu
lucrul acesta. Şi dacă omul se obişnuieşte şi nu greşeşte, o
face. Aşa, în tot ceea ce face să-i vină în minte un cuvânt de
mulţumire, de laudă lui Dumnezeu, Care e de faţă, Care e
prezent. Şi făcând în felul acesta avem rugăciune necon-
tenită, ne spune Sfântul Vasile cel Mare.
Mare este lucrul acesta, dacă ne-am gândi noi la el mai
cu luare aminte, foarte multe lucruri s-ar schimba în viaţa
noastră. Noi facem şi uităm sau nici nu ne gândim la aşa
ceva. Atunci intră în conştiinţă cuvinte rele şi de judecare a
aproapelui şi de osândire şi vorbe urâte şi certuri şi
neînţelegeri şi toate păcatele intră... Noi nu vedem această
prezenţă dăruitoare pe care o avem din partea lui
Dumnezeu şi, atunci, vrăjmaşul intră fară oprelişte. Slujbele
bisericeşti sunt o mare binefacere şi putem să luăm parte la
dânsele toată ziua. De ce fuge mănăstirea de lume? Lucrul
principal este să nu o audă şi să nu o vadă. Auzul şi văzul
sunt simţurile cele mai gingaşe, mai primejdioase, şi atunci,
ca să scapi, fugi de lume. Pentru că, fară să vrem, intră în
sufletul nostru păcatele şi relele. Să scăpăm, deci, de aceste
lucruri care ne întâmpină fară se vrem. Or, avem în viaţa
duhovnicească. Să scăpăm de ieşirea în lume! Acestea
trebuie să le desfiinţăm în primul rând: privirea şi auzi-rea!
Şi avem cel mai fericit ajutor, că avem sfintele slujbe care se
săvârşesc permanent în Biserică. Aşa e rânduită Biserica, ca
şi auzul şi văzul să se sfinţească. Sfinţeşte văzul prin Sfintele
Slujbe! Prin icoane, prin Sfinţi, prin obiectele sfinte
dinăuntru, prin Sfânta Evanghelie... Binecuvântată e
Biserica! Ne este cerul şi pământul! Biserica ne sfinţeşte
ochii, dacă suntem prezenţi acolo. Şi auzul ni-l sfinţeşte,
prin rostirea rugăciunilor.
Cuprins
Prefaţă - 7
Capitolul I: Date Biografice şi Mărturii -l3
■ Părintele Petroniu Tănase - Autobiografie - 17
■ Preot Constantin Coman — Părintele Petroniu,
Pustnicul din obşte - 22
■ Costion Nicolescu - Părintele Petroniu, Un părinte
cu totul îngeresc - 38
■ Damaschin Grigoriatul — Ieromonahul Petroniu
Prodromitul, Stareţul Schitului Românesc - 48
■ Dialog cu Părintele Justinian de la Prodromu - 68
■ Dialog cu Părintele Modest, ultimul ucenic de chilie
al Părintelui Petroniu - 89
Capitolul II: De vorbă cu Părintele Petroniu -l15
■ Redescoperirea Ortodoxiei - 116
■ Dialog între Părintele Teofil Pârâian şi Părintele
Petroniu - 129
capitolului: corespondenţa - 161
Capitolul IV: Visuri -l85 Capitolul V: Însemnări -211
Capitolul VI: Note de lectură - 245 Capitolul VII: Predici - 347
■ Ucenici ai lui Hristos - 349
■ Sluga Sutaşului - 354
■ Vrăjmaşul diavol - 359
■ Vindecarea slăbănogului din Capernaum - 366
■ Prima înmulţire a pâinilor - 372
■ Tânărul bogat I - 377
■ Femeia cea gârbovă - 384
■ Cei zece leproşi - 389
■ Tânărul bogat II - 396
■ Orbul din Ierihon - 398
■ Zaheu vameşul - 402
■ Fiul risipitor: Despre îndurarea lui Dumnezeu - 407
■ Cuvânt la începutul Postului Mare - 411
■ Duminica a treia din Post: Sfânta Cruce - 417
■ „Acest duh nu iese decât cu rugăciune şi cu post" -
426
■ Cuvioasa Măria Egipteanca - 431
■ Cuvânt la Duminica Floriilor - 436
■ Cuvânt la înălţarea Domnului - 441
■ Cuvânt la Sfânta Treime - 452
■ Cuvânt Ia început de an - 457
■ Alt cuvânt la anul nou - 462
■ Cuvânt la Buna Vestire - 465
■ Cuvânt la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul - 469
■ Cuvânt la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - 472
" Alt cuvânt la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel - 477
■ Cuvânt la Sfântul Mare Proroc Ilie - 483
■ Cuvânt la Adormirea Maicii Domnului - 486
■ La Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul 491
■ Duminica de dinaintea înălţării Sfintei Cruci - 495
■ Purtarea Crucii - 498
■ La Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil - 501
■ La prăznuirea Sfintei Muceniţe Filoteia - 507
■ La pomenirea Sfântului Nicodim cel Sfinţit - 514
Capitolul VIII: Cuvinte de învăţătură - 519
■ La Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - 521
■ La Duminica Ortodoxiei - 524
■ La Duminica Sfântului Grigorie Palama - 532
■ La Duminica a treia după Pogorârea Sfântului Duh -
542
■ Despre Păzirea Poruncilor - 548
■ Despre păstrarea rânduielilor în mănăstire - 551
■ Cuvânt la Naşterea Domnului - 552
■ La Duminica Vameşului şi a Fariseului - 561
■ La Duminica înfricoşatei Judecăţi - 575

■ Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - 582
■ La Duminica Sfintei Cruci - 587
■ La Duminica Tomei - 592
■ La Duminica Cinzecimii - 601
■ La Praznicul Sfântului Ioan Botezătorul - 611
■ Cuvânt după o vizită la Mănăstirea Filoteu - 620
■ Despre nevoinţele vieţii monahului - 627
Cuprins - 637
Satul Farcaşa
„Stareţ lerom. Gawiil Panţu, Protos. S. Nistor. Vom păstra
şi din parte-ţi plăcută amintire în memoria marelui Scfiuman.
lerod. G. Ţuşcanu. Fr. Ionel. 1938" Mănăstirea Sfântul llie
Proorocul, Top [iţa
cere aminte de vechiul coleg de clasă şi cameră, lerocuacon Petroniu Tănase. 21.01.1944"
„M-rea. Cernica -l938"

„M-iâ Slatina Sf. Paşti 1958." ,
Părintele Petroniu, primuf din dreapta,
Antonie Vlamădeala, în centru
1
„Mrea Slatina. Pe munte la izvor"

fîintele Petroniu, în centrii
„7958 apnlie. Prima serie - izgonită

din Mănăstirea Slatina."
Vănnbâe Petroniu în stânga
viitomlui Mitropolit Antonie
Plămădeală aflat în
cmtnAfoiografiei
1
tei Sinâstriei din 1970. Stareţ, CaliopLe". Părintele Petroniu, tn rândul al 3-lea, în spatele şi între părintele Cleopa şi pări
Obştea Sckitului fWromui993

nasdnte atonite, cu Părinţii lusUnian şi lorest, în drumul de Ia Hilanctar spre Esjîgmmu - 23 aug. 1981"
„1980. V. Gkeorgde Criticos în vizita (a Pradromu", în
mijloc părintele llarion Lupaşcu, stareţul din vremea aceea al
schitului
■~$*ιΛπγ jûhau^ f>ru^ 1^1^ -myfafroy\ H? yjyty\ η*-|<7»χΜ,
γγ^η^ "w-ty
î.îfrrhu ^rmrţ/ Vru /M/ ' tl^tf >| ^;ηπτ!φ _UM
-ij- ->yvr»fa "^ΡκΙ- «/W)i^V7p Irr^tfiue-fl ^T^quA-no

_pL^KjrmvrYu\-rrx>>rr\ -viujrus 24raJlr ?ί^αΐ315
l

Parintele Petroniu de La Prodromu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Parintele Petroniu de La Prodromu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Duhovnici Români Contemporani părintele petroniu

Ediţie îngrijită de Preot Constantin COMAN Costion

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

281.95 Petroniu P 929 Petroniu

binecuvântată legătură duhovnicească peste treizeci de ani

Nu ne îndoim că se va întâmpla acest lucru şi nu vom fi

Preot Constantin Coman

întrebat despre Părintele Petroniu Tănase, Părintele

Părintele Ioanichie de la Mănăstirea athonită Simonos

Sub acest generic am inserat câteva materiale care,

Petroniu nu a ieşit prea mult din schit. Avea însă relaţii

la mormânt. Cititorul va sesiza diferenţa şi de vedere şi de

Sub acest generic am inserat câteva materiale care,

speciale cu Mănăstirea Grigoriu şi cu Mănăstirea Simonos-

dintre un grec şi un român. Se adevereşte cuvântul

momentul trecerii la Domnul, părintele Modest a avut

Părintele Petroniu Tănase Autobiografie1

$unt născut în comuna Fărcaşa, raionul Ceahlău,

momentul trecerii la Domnul, părintele Modest a avut

Părintele Petroniu Tănase Autobiografie1

Sunt născut în comuna Fârcaşa, raionul Ceahlău,

M-am înscris apoi la Fac. de Teologie şi la Fac. de

In 1959, luna mai, în urma dispoziţiilor chiriarhale, a

'' Astăzi în jud. Suceava.

20 septembrie - Este hirotonit diacon la Neamţ.

2 martie - Se închinoviază în Schitul Românesc

Cărţi scrise de Părintele Petroniu Tañase

întâmplări din Vremea Patriarhului Nicodim, în

Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea

părintele petroniu, pustnicul din obşte

- Preot Constantin Coman -

Părintele Petroniu Tănase face parte din galeria marilor

Neamţ, Slatina şi Sihăstria, pentru a-şi petrece ultimii

împlinit datoriile sale creştineşti şi monahale, rigoare care

curte, în chilii, la biserică, la trapeza, la veşmintele de

neam. Sunt de asemenea convins că această diferenţă

cât se poate, lumea veacurilor de după sfârşit, realităţile

tocmai ceea ce lumeşte numim tensiunea interetnică, adică

Am insistat tară să vreau pe acest aspect pentru că

Evanghelii şi cum ne confirmă peste veacuri într-o

punea serios în pericol prezenţa şi reprezentarea

privesc bunul mers al aşezămintelor monahale, fie că sunt

profundă, care ar încununa ostenelile sale pentru

criteriilor dumnezeieşti, valorizare nu din perspectiva lumii,

27 de ani, până cu puţin timp înainte de trecerea la

Din partea Părintelui Petroniu, sacrificiul a fost cu atât

Italia, etc. Aceştia veneau ca pelerini la Sfântul Munte şi în

mustrare de la Părintele în acest sens. Obişnuiam să merg la

Am avut cu Părintele Petroniu o relaţie frumoasă şi

Sfântului Munte pentru prelungire. Drumul acela cu o

frumoasă. Am pornit din nou la drum şi am ajuns după

România, după căderea comunismului. „Cea mai mare

de puţin. Cuvinte puţine, dar pline de multă putere. Ne-

a dat curaj ca, la una dintre ultimele noastre întâlniri, să-i

năuc când am văzut că nu mai respiră şi sub această

părintele petroniu tañase - un părinte întru totul

Nu pot să spun că am visat sau dorit cu ardoare să merg

Prodromu, şi mă temeam că nu voi ajunge s-o mai fac.

cum se spune, o viaţă de om. La Sfântul Munte, Părintele a

întors cu mai multe numere din Alfa ţi Omega, vorbind

veniţi la Athos, vă prezentaţi la Biroul vizitatorilor la

Despre documentele tomâneşti din Sfântul Munte

„Ca să fii călugăr cu statut oficial în Sfântul Munte se