Sunteți pe pagina 1din 914

Duhovnici Români Contemporani părintele petroniu

dela prodromu
PĂRINTELE PETRONIU DE LA PRODROMU

Ediţie îngrijită de Preot Constantin COMAN Costion


NlCOLESCU

Editura Bizantină
Coperta: Măria Coman
Tehnoredactare şi corectură: Teodor Coman
Foto copertă: George Crăsnean
8 PĂRINTELE PETRONIU 9

Prefaţă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


Părintele Petroniu de la Prodromu Bucureşti: Editura
Bizantină, 2015

ISBN 978-606-8112-30-5

281.95 Petroniu P 929 Petroniu


Copyright © Editura Bizantină
în seria Duhovnici români contemporani., Editura
Bizantină publică o monografie dedicată Părintelui Petroniu
Tănase, stareţul Schitului românesc Sfântul Ioan
Botezătorul, Prodromu, de la Sfântul Munte Athos.
Monografia se înscrie în genul celor dedicate celorlalţi mari
duhovnici români contemporani cărora, cu ajutorul lui
Dumnezeu, editura le-a închinat şi publicat o astfel de
monografie: părintele Paisie de la Sihla, părintele Sofian
Boghiu, părintele Dometie de la Râmeţi, părintele Iachint
de la Putna, părintele Iulian Stoicescu, părintele Constantin
Voicescu, părintele Alexe Barcă, părintele Dimitrie. Am
încercat să realizăm o imagine cât mai fidelă a personalităţii
părintelui adunând la un loc materiale despre dânsul şi
texte ale dânsului. Aşa cum spuneam şi în celelalte cazuri,
dorinţa noastră a fost de a face o icoană care să păstreze
chipul părintelui spre pomenire printre noi. O icoană, între
multe altele posibile, a unui mare nevoitor întru cele mona-
hale, pe care l-am cunoscut şi cu care am avut o
8 PĂRINTELE PETRONIU 9

binecuvântată legătură duhovnicească peste treizeci de ani


de zile. Ca de fiecare dată şi de data aceasta chipul pe care
încercam să-l imortalizăm, nu într-o icoană pictată, ci într-o
carte, este întâi de toate un gest personal de cinstire, de
exprimare a evlaviei pe care i-am purtat-o şi i-o purtăm ca
mulţi din cei care l-au cunoscut mai de aproape. Am simţit
şi acum nevoia să întoarcem darul extrem de preţios şi
binecuvântarea de a cunoaşte şi de a fi în legătură cu un
mare nevoitor în cele dumnezeieşti, cu prinosul dragostei şi
recunoştinţei noastre. Am realizat această icoană cu
materialele pe care le-am avut la dispoziţie şi cu osteneala
celor doi îngrijitori de ediţie. Părintele Petroniu însuşi a
avut bunăvoinţa să încredinţeze Editurii Bizantine câteva
lucrări spre publicare {Chemarea Sfintei Ortotfoxii, Icoane
smerite,
Bine eşti cuvântat Doamne). De asemenea în
corespondenţa purtată cu noi ne-a făgăduit că ne va da un
volum de predici, care ne-a parvenit ulterior trecerii lui la
Domnul. Cu binecuvântarea dânsului am primit cu mult
înainte de sfârşitul lui pământesc şi un număr important de
casete audio cu înregistrări ale unor cuvinte de învăţătură
adresate obştii Prodromului cu diferite împrejurări. Prin
intermediul părintelui Modest, ucenicul de chilie al
Părintelui Petroniu în ultimele luni de viaţă, am primit
câteva caiete conţinând în principal note de lectură ale
Părintelui Petroniu. Părintele Modest a făcut acest gest
încredinţat fiind că aceasta era şi voinţa Părintelui Petroniu.
Am adăugat la acestea câteva dialoguri realizate în timp cu
Părintele Petroniu, două dialoguri despre Părintele
Petroniu, unul cu cel mai apropiat colaborator în perioada
stăreţiei la Prodromu, părintele Justinian, iconomul
Prodromului şi celălalt cu Părintele Modest, mărturiile
personale şi corespondenţa celor doi îngrijitori de ediţie şi
mărturia bogată a Părintelui Damaschin de la Mănăstirea
Grigoriu.
Mulţumim din suflet în acest loc Părintelui Arhimandrit
Atanasie, actualul stareţ al Prodromului. într-o discuţie
personală în care îi aduceam la cunoştinţă ideea publicării
acestei cărţi şi o puneam la dispoziţie, Părintele Stareţ
Atanasie şi-a dat acordul pentru publicarea ei de către noi şi
ne-a confirmat cu mărturie proprie că aceasta a fost şi
dorinţa Părintelui Petroniu, care, de fiecare dată când
trimitea Editurii Bizantine un text, o făcea numai cu acordul
sinaxei schitului.
Mulţumim şi domnului George Crăsnean, devotat pele-
rin al Athosului, iubitor al Prodromului şi al Părintelui
Petroniu, care ne-a dăruit cu multă bunăvoinţă fotografia
Părintelui Petroniu care împodobeşte coperta cărţii şi alte
câteva fotografii deosebit de reuşite.
Aşadar, o icoană a Părintelui Petroniu. O icoană făcută
de noi, aşa cum am văzut-o şi cum am reuşit să o realizăm
noi. Ne dorim să apară şi alte icoane ale Părintelui Petroniu.
8 PĂRINTELE PETRONIU 9

Nu ne îndoim că se va întâmpla acest lucru şi nu vom fi


deloc invidioşi dacă vor fi mult mai frumoase şi mai reuşite
decât a noastră, ci ne vom bucura sincer. Părintele Petroniu
merită mult mai mult.
Şi de data aceasta îi rugăm pe cei care vor citi cartea şi
pot contribui în vreun fel anume la îmbogăţirea şi
înfrumuseţarea ei, fie cu mărturii personale, fie cu
corespondenţă primită de la Părintele Petroniu sau cu orice
fel de material considerat important, să ne contacteze în
vederea unei ediţii viitoare îmbunătăţite.
Dăm slavă lui Dumnezeu, Cel închinat în Treime, Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, care, pentru rugăciunile Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea şi stareţa Sfântului
Munte şi pentru ale Sfântului Ioan Botezătorul şi Inainte-
mergătorul, ocrotitorul Schitului Românesc Prodromu, ne-a
ales pe noi să încropim şi să publicăm această carte. Şi ne
rugăm de asemenea să fie întru pomenire şi vrednică
cinstire a celui care a fost Părintele Petroniu, stareţul
Schitului românesc Prodromu, rod binecuvântat al
pământului şi neamului românesc adus ofrandă
monahismului atonit.
Cuvioase Părinte Petroniu roagă-te lui Dumnezeu pen-
tru noi, nevrednicii şi păcătoşii robii Lui!

18 februarie 2015
Pomenirea Sf. Leon, Episcopul Romei

Preot Constantin Coman


„Părintele Petroniu a fost un om mare. A fost aspru cu
sine şi cu alţii. Era nevoitor. Era tăcut. Avea rugăciunea. Mai
vorbeam cu dânsul cele duhovniceşti. A fot un om care L-a
iubit pe Dumnezeu. Bineînţeles că şi Dumnezeu l-a iubit pe
Dânsul. Apoi, el a venit mai pe urmă în Sfântul Munte. Eu
am venit mai înainte. Eu am venit în 1977, iar el a venit în
1978.
A ţinut frâul, a ţinut regula, să fie pace, să fie punctuali-
tate. Călugărul să fie ca un ostaş, ca un militar pregătit
mereu de luptă. Aşa a fost el şi aşa ne-a învăţat şi pe noi. Şi
foarte bine este aşa. Foarte bine! Acum, în timpul din urmă,
nu mai putea. Da, bine că l-a ţinut Dumnezeu nouăzeci şi
cinci, nouăzeci şi şase de ani.
Avea sigur rugăciunea. Era foarte tăcut. Nu prea vorbea.
Numai dacă-I solicita cineva. Nici atunci nu era predispus,
dar vorbea. El vorbea cu Dumnezeu. Aşa era el. Lucrul
acesta îl spunea: «Căutaţi-L pe Iisus! El este ascuns în
poruncile Sale! Sa iubeşti pe Dumnezeu şi pe semenul tău!
De vrei să te sfinţeşti pe Iisus să-L pomeneşti! Să vorbeşti cu
oamenii mai puţin şi cu Dumnezeu mai mult. Mintea, ceea
ce iubeşte, la aceea se gândeşte!»" (Părintele Iulian de la
Prodromu)
8 PĂRINTELE PETRONIU 9

întrebat despre Părintele Petroniu Tănase, Părintele


Adrian de la Antim va spune: „Awa Petroniu Prodromitul?
Cel mai smerit! Cel mai smerit! Cel mai smerit!" Tot el ne va
spune că, în anul 1937, perioada în care obştea Mănăstirii
Antim a fost cea mai numeroasă, numărând 38 de monahi,
cel mai smerit dintre ei şi singurul care nu se îndreptăţea pe
sine era Părintele Petroniu Tănase.

Părintele Ioanichie de la Mănăstirea athonită Simonos


Petras, spune: „Părintele Petroniu de la Prodromu îmbina
perfect dragostea cu asceza şi nevoinţa cu blândeţea. Până
acum câţiva ani, Părintele Petroniu se ruga la priveghere
stând toată noaptea în picioare, de seara până dimineaţa.
Când îngenunchea era o adevărată binecuvântare."
Capitolul I

Date Biografice si
mărturii
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII

Sub acest generic am inserat câteva materiale care,


împreună, contribuie, la prezentarea biografiei Părintelui
Petroniu, dar şi a personalităţii sale. începem cu o scurtă
autobiografie care se opreşte în anul 1961, din păcate, şi
care este mai curând destinată autorităţilor din vremea
aceea, la care adăugăm o scurtă cronologie a vieţii
părintelui. Continuăm cu un material destul de bogat
semnat de Monahul Damaschin Grigoriatul, publicat în
revista Osios Grigorios al Mănăstirii Grigoriu din Sfântul
Munte, după trecerea la Domnul a Părintelui Petroniu. Este
un material care include date auto-biografice, încredinţate
autorului de însuşi Părintele Petroniu, dar şi numeroase
informaţii culese de autor de la părinţii de la Prodromu
despre Părintele Petroniu. Grec fiind, Părintele Damaschin a
început să înveţe limba română la Schitul Prodromu, apoi a
continuat studiul limbii române pentru o perioadă de timp
în România. L-a cunoscut bine şi a avut multă evlavie la
Părintele Petroniu, împrumutată şi de la părintele său
duhovnicesc, Stareţul Gheorghe Kapsanis, unul dintre
stareţii atoniţi de numele căruia se leagă renaşterea
duhovnicească a Sfântului Munte în a doua jumătatea a
secolului al XX-lea, alături de părintele Emilian
Simonopetritul şi de printele Vasile Kondikakis. Părintele
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII

Petroniu nu a ieşit prea mult din schit. Avea însă relaţii


speciale cu Mănăstirea Grigoriu şi cu Mănăstirea Simonos-
Petras, două din cele mai avansate duhovmceşte mănăstiri
din Sfântul Munte. Dintre stareţii atoniţi greci, părintele
Gheorghe Kapsanis l-a cunoscut poate cel mai bine pe
Părintele Petroniu şi l-a apreciat în mod deosebit. Am avut
bucuria să-l însoţesc pe Părintele Petroniu odată la
Mănăstirea Grigoriu, într-o minunată şi de neuitat călătorie
făcută cu bărcuţa mănăstirii, ocolind capătul de sud al
Sfântului Munte. Cu prilejul vizitei am simţit evlavia
profundă pe care i-o purtau părinţii de la Grigoriu cu
stareţul lor în frunte, arătată în cinstea pe care i-a arătat-o
şi în bucuria cu care l-au întâmpinat. De altfel, între
Mănăstirea Grigoriu şi Schitul Prodromu a fost o legătură
strânsă manifestată în gesturi discrete dar consistente.
Schitul a fost deseori ajutat de Mănăstirea Grigoriu pentru
nevoile sale materiale. Părintele Petroniu a fost invitat de
mai multe ori să scrie în periodicul Mănăstirii Grigoriu,
Osios Grigorios, La înmormântarea Părintelui Petroniu,
Mănăstirea Grigoriu a fost reprezentată de părintele
Damaschin. Am avut iarăşi bucuria să-l culeg de pe drum —
dânsul pornise pe jos la drum, iar eu veneam din urmă cu o
maşină — şi să parcurgem aproape întreg drumul de la
Dafni, portul Sfântului Munte, până la Prodromu, vorbind
despre multe lucruri, dar mai ales rememorând chipul
duhovnicesc al celui pe care aveam să-l petrecem a doua zi
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII

la mormânt. Cititorul va sesiza diferenţa şi de vedere şi de


povestire dintre un grec şi un român. Se adevereşte
cuvântul părintelui Dionisie de la Colciu, care spunea că
românii nu au scriitori, de aceea nu sunt cunoscuţi marii
noştri duhovnici, spre deosebire de marii duhovnici greci.
Părintele Damaschin mi-a dat cu bucurie binecuvântare să
traduc textul acesta şi să-l includ în monografia închinată
Părintelui Petroniu.
Petru descrierea vieţii şi chipului Părintelui Petroniu
publicăm două dialoguri cu monahi care i-au fost aproape,
întâi un dialog cu părintele Justinian, realizat special pentru
această carte. Părintele Justinian este omul care a stat
aproape Părintelui Petroniu, ca econom al schitului, toată
perioada stăreţiei acestuia la Prodromu. Nu este de
închipuit prezenţa şi lucrarea Părintelui Petroniu la Schitul
românesc Prodromu fară părintele Justinian, care a
coordonat activitatea gospodărească şi de reconstrucţie, cu
multă credincioşie şi devotament faţă de Părintele Petroniu
şi de aşezământul în sine. Un al doilea dialog pe care-l
considerăm foarte binevenit în această secţiune a cărţii este
cu părintele Modest, monah al Schitului Prodromu şi
ucenicul de chilie al Părintelui Petroniu în ultimele luni de
viaţă. Rânduit de Dumnezeu să stea alături de Părintele
Petroniu în ultima perioadă din viaţa sa, în momentele
grele în care sfârşitul începuse să devină evident şi până la
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII

Sub acest generic am inserat câteva materiale care,


împreună, contribuie, la prezentarea biografiei Părintelui
Petroniu, dar şi a personalităţii sale. începem cu o scurtă
autobiografie care se opreşte în anul 1961, din păcate, şi
care este mai curând destinată autorităţilor din vremea
aceea, la care adăugăm o scurtă cronologie a vieţii
părintelui. Continuăm cu un material destul de bogat
semnat de Monahul Damaschin Grigoriatul, publicat în
revista Osios Grigorios al Mănăstirii Grigoriu din Sfântul
Munte, după trecerea la Domnul a Părintelui Petroniu. Este
un material care include date auto-biografi ce, încredinţate
autorului de însuşi Părintele Petroniu, dar şi numeroase
informaţii culese de autor de la părinţii de la Prodromu
despre Părintele Petroniu. Grec fiind, Părintele Damaschin a
început să înveţe limba română la Schitul Prodromu, apoi a
continuat studiul limbii române pentru o perioadă de timp
în România. L-a cunoscut bine şi a avut multă evlavie la
Părintele Petroniu, împrumutată şi de la părintele său
duhovnicesc, Stareţul Gheorghe Kapsanis, unul dintre
stareţii atoniţi de numele căruia se leagă renaşterea
duhovnicească a Sfântului Munte în a doua jumătatea a
secolului al XX-lea, alături de părintele Emilian
Simonopetritul şi de printele Vasile Kondikakis. Părintele
Petroniu nu a ieşit prea mult din schit. Avea însă relaţii
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII

speciale cu Mănăstirea Grigoriu şi cu Mănăstirea Simonos-


Petras, două din cele mai avansate duhovniceşte mănăstiri
din Sfântul Munte. Dintre stareţii atoniţi greci, părintele
Gheorghe Kapsanis l-a cunoscut poate cel mai bine pe
Părintele Petroniu şi l-a apreciat în mod deosebit. Am avut
bucuria să-l însoţesc pe Părintele Petroniu odată la
Mănăstirea Grigoriu, într-o minunată şi de neuitat călătorie
făcută cu bărcuţa mănăstirii, ocolind capătul de sud al
Sfântului Munte. Cu prilejul vizitei am simţit evlavia
profundă pe care i-o purtau părinţii de la Grigoriu cu
stareţul lor în frunte, arătată în cinstea pe care i-a arătat-o
şi în bucuria cu care l-au întâmpinat. De altfel, între
Mănăstirea Grigoriu şi Schitul Prodromu a fost o legătură
strânsă manifestată în gesturi discrete dar consistente.
Schitul a fost deseori ajutat de Mănăstirea Grigoriu pentru
nevoile sale materiale. Părintele Petroniu a fost invitat de
mai multe ori să scrie în periodicul Mănăstirii Grigoriu,
Osios Grigorios. La înmormântarea Părintelui Petroniu,
Mănăstirea Grigoriu a fost reprezentată de părintele
Damaschin. Am avut iarăşi bucuria să-l culeg de pe drum -
dânsul pornise pe jos la drum, iar eu veneam din urmă cu o
maşina - şi să parcurgem aproape întreg drumul de la Dafni,
portul Sfântului Munte, până la Prodromu, vorbind despre
multe lucruri, dar mai ales rememorând chipul duhovnicesc
al celui pe care aveam să-l petrecem a doua zi la mormânt.
Cititorul va sesiza diferenţa şi de vedere şi de povestire
DATE BIOGRAFICE 15
ŞI MĂRTURII

dintre un grec şi un român. Se adevereşte cuvântul


părintelui Dionisie de la Colciu, care spunea că românii nu
au scriitori, de aceea nu sunt cunoscuţi marii noştri
duhovnici, spre deosebire de marii duhovnici greci.
Părintele Damaschin mi-a dat cu bucurie binecuvântare să
traduc textul acesta şi să-l includ în monografia închinată
Părintelui Petroniu.
Petru descrierea vieţii şi chipului Părintelui Petroniu
publicăm două dialoguri cu monahi care i-au fost aproape,
întâi un dialog cu părintele Justinian, realizat special pentru
această carte. Părintele Justinian este omul care a stat
aproape Părintelui Petroniu, ca econom al schitului, toată
perioada stăreţiei acestuia la Prodromu. Nu este de
închipuit prezenţa şi lucrarea Părintelui Petroniu la Schitul
românesc Prodromu fară părintele Justinian, care a
coordonat activitatea gospodărească şi de reconstrucţie, cu
multă credincioşie şi devotament faţă de Părintele Petroniu
şi de aşezământul în sine. Un al doilea dialog pe care-l
considerăm foarte binevenit în această secţiune a cărţii este
cu părintele Modest, monah al Schitului Prodromu şi
ucenicul de chilie al Părintelui Petroniu în ultimele luni de
viaţă. Rânduit de Dumnezeu să stea alături de Părintele
Petroniu în ultima perioadă din viaţa sa, în momentele
grele în care sfârşitul începuse să devină evident şi până la
16 PĂRINTELE PETRONIU

momentul trecerii la Domnul, părintele Modest a avut


prilejul să-l descopere pe Părintele Petroniu în multe
aspecte pe care acesta, din smerenie şi din discreţia care-l
caracterizau, reuşise să le ascundă cu desăvârşire de ochii
fraţilor. A fi alături de un mare duhovnic în perioada
apropierii momentului trecerii celei mari, a confruntării cu
moartea, este un priviiegiu deosebit pentru orice monah.
Părintele Modest a avut bunăvoinţa să stăm de vorbă multe
ore în legătură cu această experienţă a dânsului, dialog în
care s-au conturat aspecte mai puţin cunoscute ale
personalităţii Părintelui Petroniu.
In fine, Ia acelaşi capitol al mărturiilor despre Părintele
Petroniu publicăm mărturiile celor doi îngrijitori ai ediţiei
de faţă. Este vorba de un text-mărturie al părintelui
Constantin Coman, profesor la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, care l-a întâlnit prima dată pe Părintele Petroniu
în anul 1979, numai un an după sosirea sa la Prodromu şi a
avut o legătură continuă până Ia trecerea Părintelui la
Domnul. Un al doilea text aparţine domnului Costion
Nicolescu, care l-a cunoscut pe Părintele Petroniu, a
corespondat cu dânsul şi îl are la inimă cu multă evlavie.

Părintele Petroniu Tănase Autobiografie1


16 PĂRINTELE PETRONIU

$unt născut în comuna Fărcaşa, raionul Ceahlău,


regiunea Bacău 2, inregistrat k 23 mai 19163, din părinţi
ţărani agricultori, Ion şi Olimpia Tănase, al şaptelea din
cei 8 copii (şase fete şi doi băieţi)^
?Coala primară am urmat-o în satul natal (7 clase),
după care la vâ rsta de 14 ani - an 1930 - am intrat frate
în mănăstirea Neamţ". am urmaţ cursurile şcoalet de
cântăreţi, iar în 1935 am mers fa Seminarul monahal
Cernica, unde am urmat 7 ani; clasa a 8~ a precum şi
diploma de absolvirea seminarului le-am dat la sety
[seminarul - n. red.] Central Bucureşti, întrucât sem.
monahal Cernica se desfiinţase în 1941.
^n acelaşi timp, în urma examenului de diferenţă, am
dat bacalaure aţui - secţia ştiinţe - la liceul Mihai Viteazul
din Bucureşti, sesi Unea din toamnă, 1942.
Pe
ntru compunerea acestui capitol, am preferat să redăm o schiţă de autobiogr ap|e
s
p ţinând chiar Părintelui, după care să o completăm cu alte date eninif,calivei obţinute
a ar
din diverse surse. Notele aparţin redacţiei. In încheiere Vom enumera cărţile Părintelui
editate până în prezent. Urmează ca un om maj râvnitor să se ocupe de întocmirea unei
liste a articolelor, convorbirilori intervi urilor etc.
Autobi0grafîa Părintelui Petroniu Tănase este preluată din Formula AS, Bucureşti ) nf
ţQ24/2012, unde a fost prezentată şi în facsimil, în cadrul unui interviu luat de Claudiu
Târziu părintelui Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din jud. Alba. A fost
păstrată grafia autorului.
j ^tă*i, în jud. Neamţ. **** curios cum unele surse dau ca an al naşterii Părintelui 1914, iar
altele anul 1 9 1 5 1
, Ddtez a căpătat numele de Petru. ™ Q i *ic ocazia să-1 cunoască pe viitorul sfânt
Ioan Iacob.
PĂRINTELE PETRONIU

momentul trecerii la Domnul, părintele Modest a avut


prilejul să-l descopere pe Părintele Petroniu în multe
aspecte pe care acesta, din smerenie şi din discreţia care-l
caracterizau, reuşise să le ascundă cu desăvârşire de ochii
fraţilor. A fi alături de un mare duhovnic în perioada
apropierii momentului trecerii celei mari, a confruntării cu
moartea, este un privilegiu deosebit pentru orice monah.
Părintele Modest a avut bunăvoinţa să stăm de vorbă multe
ore în legătură cu această experienţă a dânsului, dialog în
care s-au conturat aspecte mai puţin cunoscute ale
personalităţii Părintelui Petroniu.
în fine, la acelaşi capitol al mărturiilor despre Părintele
Petroniu publicăm mărturiile celor doi îngrijitori ai ediţiei
de faţă. Este vorba de un text-mărturie al părintelui
Constantin Coman, profesor la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, care l-a întâlnit prima dată pe Părintele Petroniu
în anul 1979, numai un an după sosirea sa la Prodromu şi a
avut o legătură continuă până la trecerea Părintelui la
Domnul. Un al doilea text aparţine domnului Costion
Nicolescu, care La cunoscut pe Părintele Petroniu, a
corespondat cu dânsul şi îl are la inimă cu multă evlavie.

Părintele Petroniu Tănase Autobiografie1


1 Pentru compunerea acestui capitol, am preferat să redăm o schiţă de autobiografie aparţinând chiar Părintelui, după care să o completăm cu alte date
semnificative, obţinute din diverse surse. Notele aparţin redacţiei. în încheiere vom enumera cărţile Părintelui editate până în prezent. Urmează ca un om mai
râvnitor să se ocupe de întocmirea unei liste a articolelor, convorbirilor, interviurilor etc.
PĂRINTELE PETRONIU

Sunt născut în comuna Fârcaşa, raionul Ceahlău,


regiunea Bacău 2, înregistrat la 23 mai 1916 3, din părinţi
ţărani agricultori, Ion şi Olimpia Tănase, al şaptelea din
cei 8 copii (şase fete şi doi băieţi) 4.
Şcoala primară am urmat-o în satul natal (7 clase),
după care la vârsta de 14 ani - an 1930 - am intrat frate
în mănăstirea Neamf. Aci am urmat cursurile şcoalei de
cântăreţi, iar în 1935 am mers U Seminarul monahal
Cernica, unde am urmat 7 ani; clasa a 8-a precum şi
diploma de absolvirea seminarului le-am dat la sem.
[seminarul - n. red] Central Bucureşti, întrucât sem.
monahal Cernica se desfiinţase în 1941.
în acelaşi timp, în urma examenului de diferenţă, am
dat bacaUureatul - secţia ştiinţe - la liceul Mihai Viteazul
din Bucureşti, sesiunea din toamnă, 1942.
1
Astăzi, în jud. Neamţ.

s
Aici are ocazia să-1 cunoască pe viitorul sfânt Ioan Iacob.
Autobiografia Părintelui Petroniu Tănase este preluată din Formula AS, Bucureşti, nr. 1024/2012, unde a fost prezentată şi în facsimil, în cadrul unui interviu luat de
Claudiu Târziu părintelui Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din jud. Alba. A fost păstrată grafia autorului.
2 Pentru compunerea acestui capitol, am preferat să redăm o schiţă de autobiografie aparţinând chiar Părintelui, după care să o completăm cu alte date
semnificative, obţinute din diverse surse. Notele aparţin redacţiei. în încheiere vom enumera cărţile Părintelui editate până în prezent. Urmează ca un om mai
râvnitor să se ocupe de întocmirea unei liste a articolelor, convorbirilor, interviurilor etc.
Autobiografia Părintelui Petroniu Tănase este preluată din Formula AS, Bucureşti, nr. 1024/2012, unde a fost prezentată şi în facsimil, în cadrul unui interviu luat de
Claudiu Târziu părintelui Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din jud. Alba. A fost păstrată grafia autorului.
3 Este curios cum unele surse dau ca an al naşterii Părintelui 1914, iar altele anul 1915!
4 La botez a căpătat numele de Petru.
PĂRINTELE PETRONIU

M-am înscris apoi la Fac. de Teologie şi la Fac. de


Matematici din Bucureşti, pe aceasta din urmă
întrerupând-o după un an de studiu, fiind prea
împovărat cu două facultăţi şi cu obligaţiile de serviciu
de la cancelaria Sfântului Sinod, unde intrasem ca an-
gajat din oct. 1942, pentru a-mi asigura mijloacele de
întreţinere la studii. Din 1943 m-am înscris la Fac. de
litere şifibsofie - Bucureşti, pe care am absolvit-o în
1946, odată cu Fac. de Teologie.
După terminarea studiilor, am continuat să fiu
funcţionar la Cancelaria Sfântului Sinod, iar din
1946până în 1948, detaşat U Secretariatul Patriarhului
Nicodim; până în septembrie 1950 am fost numit
suplinitor la seminarul monahal din m-rea Neamţ. Până
U această dată intrasem în cinul monahal şi fusesem
hirotonit diacon şi ieromonah (1947).
La sem. Neamţ am funcţionat doi ani, la catedrele de
pedagogie şi catehetică (an I) şi la cat. [catedra] de
muzică (an II); în 1952 contopindu-se seminarul cu
Şcoala de Cântăreţi Eparhială, am mers la m-rea Shtina,
unde mi s-a încredinţat conducerea şcolii monahale şi a
cursurilor de pregătire elementară - 7 ani - din acea
mănăstire. La m-rea Slatina am rămas până în anul 1959
- îndeplinind, pe lângă ascultările de mai sus, şi pe
acelea de preot şi stareţ al m-rii [mănăstirii], între 1957 -
1959.
PĂRINTELE PETRONIU

In 1959, luna mai, în urma dispoziţiilor chiriarhale, a


trebuit să părăsesc m-rea, retrăgându-mă în corn.
Broşteni, reg. Suceava, raionul Vatra Dornei 6, la o soră,
unde am stat până în prezent.
Munca, cinstea şi corectitudinea le-am învăţat încă
din copilărie, de la părinţi, care fiind săraci, nu ne-au
putut lăsa altă moştenire, şi cu ele am străbătut până
acum de-a lungul anilor. Nu am făcut niciodată nici un
fel de politică şi nici n-am suferit vreo condamnare, nici
de legile bisericeşti, nici de cele civile. In prezent, mă
aflu cu sănătatea şubreda, neînstare de eforturi fizice,
având nevoie de îngrijire deosebită şi tratament
medical.
Decembrie 1961 Ierom.
Petroniu (Petru) Tănase

'' Astăzi în jud. Suceava.


Alte date semnificative, culese din diverse surse

1937
Primeşte drept ascultare de a pune în bună rânduială
biblioteca Mănăstirii Antim.
1942
14 august - Este călugărit la Mănăstirea Neamţ, de
stareţul mănăstirii, arhimandritul Victorin Ursachi, având ca
naş de călugărie pe ieromonahul Ghenadie Pipirigeanu.
PĂRINTELE PETRONIU

20 septembrie - Este hirotonit diacon la Neamţ.


1947
Este hirotonit preot în Catedrala patriarhală şi hirotesit
protosinghel.
1947-l950
Vieţuieşte în obştea de la Antim. Face parte din
gruparea Rugul Aprins.5
1952
Este hirotesit duhovnic. La Mănăstirea Slatina (unde
ajunge în timpul stăreţiei arhim. Cleopa Ilie), are ca
ascultare şi îngrijirea incintei, fiind un pasionat florar.
1959
Vine la Bucureşti şi, în urma unei cereri, este numit
paznic la Casa de odihnă a Patriarhiei, dar cu ascultarea de
secretar la Casa de Pensii din Curtea de Argeş.
1963
Este închinoviat la Mănăstirea Curtea de Argeş şi pri-
meşte dreptul de a sluji la altar (cu aprobarea patriarhului
Justinian).
1966
Face un pelerina] la Muntele Athos; este impresionat de
viaţa călugărească de acolo şi, îndeosebi, de cea
pustnicească, începe să facă demersuri pentru a pleca în
Muntele Athos.
1978
5 Este o informaţie oferită de mai multe surse. Dată fiind perioada la care se face referinţă, este mai mult decât probabilă participarea Părintelui la unele dintre
întâlnirile „Rugului aprins", dar este greu de crezut că era un membru al acestui grup în înţelesul deplin al cuvântului, întrucât nu a fost inclus în celebrul lot de
arestaţi cu membru Grupului.
PĂRINTELE PETRONIU

2 martie - Se închinoviază în Schitul Românesc


Prodromu.
1984
Este protosinghel, duhovnic şi bibliotecar.
15 octombrie - Este ales egumen al Schitului Prodromu.
Face lucrări de restaurare. Renovează clădiri. îmbunătă-
ţeşte condiţiile din biserică, de la bibliotecă, organizează
ateliere de pictură, sculptură, legătorie de cărţi, croitorie,
tâm-plărie, mecanică.
1993
Face un pelerinaj în România, singurul în tot răstimpul
plecării sale la Muntele Athos.
Participă la sfinţirea mânăstirii de pe Muntele Ceahlău,
aproape de locurile sale natale, şi la punerea pietrei de
temelie a Schitului „Sfânta Cruce" din Poiana lui Ion.
2011
ianuarie - Renunţă la stăreţie din cauza vârstei
înaintate. 22 februarie - Trece la Domnul.
24 februarie - Este înmormântat în cimitirul Schitului
Prodromu.

Cărţi scrise de Părintele Petroniu Tañase


PĂRINTELE PETRONIU

întâmplări din Vremea Patriarhului Nicodim, în


revista Teologie şi Viaţă, Editura Doxologia a Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei, nr. 7-l2/iulie-decembrie 1999.
(semnată pe copertă: Arhim.)
Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2002 (împreună cu Sorin Dumitrescu).
(semnată pe copertă: Protosinghel)
Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească,
Schitul Prodromu, 2002; editată la Editura Bizantină,
Bucureşti, 2007. (semnată pe copertă: Ieromonah)
Bine eşti cuvântat, Doamne - meditaţii, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2004. (semnată pe copertă:
Ieromonah)
Prodromu - Schitul românesc din Sfântul Munte
Athos şi icoanele sale făcătoare de minuni, Editura
Christiana, Bucureşti, 2004. (semnată pe copertă:
Ieromonah)
Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, Bucu-
reşti, 2006. (semnată pe copertă: Ieromonah)
Scurt îndrumător pentru pelerinii români, Schitul
romanesc Prodromu, Sfântul Munte Athos, Editura Coresi,
Bucureşti, 2006 (lucrare colectivă).
PĂRINTELE PETRONIU

Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea


Triodu-lui - Editura Trinitas, Iaşi, 2011. (semnată pe
copertă: Protosinghel)
întâmplări minunate din vremea noastră, Editura
Anastasia, Sibiu, 2012. (semnată pe copertă:
Arhimandrit)

părintele petroniu, pustnicul din obşte

- Preot Constantin Coman -

Părintele Petroniu Tănase face parte din galeria marilor


duhovnici români ai veacului al XX-lea, ocupând între
aceştia un loc cu totul aparte. Părintele Petroniu aparţine
unei generaţii extrem de viguroase de monahi români. Este
deja cunoscută fotografia din vremea seminarului monahal
de la Cernica în care apar colegi, ca tineri monahi, viitorul
patriarh Teoctist, viitorul stareţ al Antimului, părintele
Sofian, viitorul bibliotecar al Antimului, părintele Băbuş şi
viitorul stareţ al Prodromului, Părintele Petroniu.
Prezent în viaţa Bisericii româneşti, încă din perioada
interbelică, ca secretar al Patriarhului Nicodim, Părintele
Petroniu îşi leagă vieţuirea monahală de Mănăstirile Antim,
PĂRINTELE PETRONIU

Neamţ, Slatina şi Sihăstria, pentru a-şi petrece ultimii


treizeci şi trei de ani ca vieţuitor şi stareţ al Schitului
românesc Prodromu de la Sfântul Munte. Este greu să-l
caracterizeze cineva în puţine cuvinte. Imaginea pe care i-o
păstrez este aceea a unei personalităţi bisericeşti şi
monahale puternice şi bine conturate, dar ascunsă,
necunoscută îndeajuns, din pricina discreţiei şi a smereniei
sale. Nu au ajuns să-l cunoască îndeajuns, după propriile
mărturii, nici cei care au trăit cu dânsul în obşte zeci de ani.
Vorbea puţin cu oamenii, cum avea să-mi mărturisească
părintele Iulian, dar vorbea mult cu Dumnezeu. Stătea puţin
printre oameni şi numai atunci când programul mănăstiresc
o cerea: la biserică şi la trapeză, la cancelarie. In rest fie se
retrăgea în chilia sa, unde nu pătrundea nimeni, fie din nou
se retrăgea la ascultările sale singuratic. A fost un pustnic,
deşi a trăit în obşte. A fost un pustnic în obşte.
Chipul monahismului românesc
Părintele Petroniu a fost un monah robust, dedicat cu
prioritate nevoinţelor monahale până la sfârşit. A făcut
acest lucru o viaţă întreagă, cu o hotărâre şi o consecvenţă
greu de închipuit. Deşi provocat să se ocupe de problemele
administrative, ca stareţ al Schitului, nu a făcut nici cel mai
mic compromis în ceea ce priveşte nevoinţele sale
monahale. încercând să schiţez portretul sau icoana
dânsului, aş reţine ca o primă trăsătură caracteristică
rigoarea niciodată ezitantă sau împuţinată cu care şi-a
PĂRINTELE PETRONIU

împlinit datoriile sale creştineşti şi monahale, rigoare care


se întipărise şi pe chipul său, desenat de linii aspre şi
adânci, dar şi în general în felul său de a fi, de a merge, de a
vorbi, de a zâmbi, etc. Spre apusul vieţii acesteia
pământeşti ajunsese adus de spate, încovoiat bine, dar
această imagine nu sugera gârbovire sau slăbiciune, ci
actualiza într-o continuă reluare aplecarea trupului făcând
metania mare. Cine l-a văzut la locul său din biserică, în
timpul slujbelor de noapte, şi-l poate aminti în această
postură, încovoiat, făcând necontenit închinăciuni sau
metanii. Aveam să aflăm de la ucenicii dânsului, un lucru
uşor de presupus, că toată viaţa a făcut metanii, începând
cu câteva mii pe zi, când era tânăr, şi sfârşind cu cel puţin
cincizeci pe zi la bătrâneţe. Rigoarea aceasta privea în egală
măsură somnul, hrana, petrecerea cu ceilalţi fraţi sau cu
închinătorii, treburile în grădina şi gospodăria Schitului, etc.
Această rigoare personală se impunea cu asprime şi în jurul
dânsului. Aflăm despre ea din mărturiile fraţilor care
vieţuiesc în Prodromu, dar şi din cuvintele sale adresate
monahilor mănăstirii pe care a stăreţit-o atâta timp — mai
ales în cuvintele adresate în trapeză. Mănăstirea însăşi lua-
se chipul său în toate. Nevoinţe la slujbe, stăruinţe Ia
ascultările de peste zi, tăcere, asprime la pravilă, lipsa
bucuriei lumeşti, refuzul oricărei forme de confort şi de
relaxare. Peste toate o notă evidenta de austeritate, de
simplitate, de modestie, de ariditate, în hainele lor, în
PĂRINTELE PETRONIU

curte, în chilii, la biserică, la trapeza, la veşmintele de


slujbă, etc. Va fi fost o pricină obiectivă şi puţinătatea
mijloacelor materiale, nevoile mari ale Schitului într-o
perioadă de restaurare a întregului complex mănăstiresc,
dar cine l-a cunoscut pe Părintele Petroniu citeşte în
această imagine a Schitului chipul monahismului românesc
aşa cum l-a înţeles şi l-a dorit dânsul: smerit la faţă, dar
închegat şi robust în duh.
Când ajungi la Schitul Prodromu, încă de la intrare nu
poţi să nu sesizezi diferenţa între acesta şi majoritatea
aşezămintelor greceşti, unde te întâmpină
monumentalitatea, preţiozitatea, strălucirea interioarelor
bisericilor, a obiectelor bisericeşti, a veşmintelor preoţeşti
şi fastul deosebit al slujbelor, mai ales la marile sărbători.
La români totul este sub semnul refuzului voit sau nevoit al
fastului şi al bucuriei şi sub semnul asumării voite sau
nevoite a stării de nevoinţă, de neputinţă şi de pocăinţă. în
timpul Părintelui Petroniu, care totuşi a prins mileniul al
treilea, încă mai erau chilii luminate cu lampa cu petrol, iar
sinodiconul era mobilat cu canapele şi scaune din lemn şi
împodobit cu tablouri şi carpete vechi româneşti. Din
experienţa pe care o am cu Sfântul Munte, de peste treizeci
de ani, am ajuns la concluzia că există o diferenţă evidentă
între monahismul românesc pe de o pane şi cel grecesc sau
rusesc pe de altă parte şi că această deosebire vine de la
firea sau trăsăturile caracteristice dominante ale fiecărui
PĂRINTELE PETRONIU

neam. Sunt de asemenea convins că această diferenţă


exprimă cea mai sănătoasă diversitate pe care Dumnezeu a
aşezat-o în făpturile sale ca temei şi premisă fundamentală
a întâlnirii, dialogului, împărtăşirii reciproce şi iubirii. Nu
avem în vedere aspectele decadente, care există acolo unde
există şi omul, ci formele împlinite ale trăirii monahale.
Monahismul românesc, aşa cum se întrupa el în chipul
Părintelui Petroniu şi la Schitul românesc Prodromu este,
potrivit cu firea românilor, aplecat spre pocăinţă şi
nevoinţă. Faţă în faţă cu Dumnezeu monahii români îşi vad
mai curând condiţia umană neputincioasă, slăbănoagă,
păcătoasă, pe care o reprezintă, şi de aceea nu îndrăznesc
să ridice prea mult ochii Ia cer. Sub povara permanentei
actualizări a sarcinii celei grele a păcatelor, inima lor nu
îndrăzneşte să se deschidă cu speranţă acum şi aici bucu-
riilor cereşti, darurilor lui Dumnezeu, ci aruncă această
nădejde, atât cât poate ea fi, în veacul ce va să vină,
tremurând mai curând la gândul că o poate pierde şi atunci,
datorită netrebniciei firii omeneşti. Monahismul grecesc
mai ales, când este faţă în faţă cu Dumnezeu, pare să fie
mai curând ancorat în nădejdea pregustării acum şi aici a
făgăduinţelor dumnezeieşti ce privesc bunătăţile veacului
ce va să vină, acesta ajutându-l să depăşească pentru un
timp imaginea omului nevrednic şi păcătos. Monahismul
grecesc, cel de la Sfântul Munte mai ales, are o evidentă
orientare eshatologică, este ancorat şi trăieşte anticipat, pe
PĂRINTELE PETRONIU

cât se poate, lumea veacurilor de după sfârşit, realităţile


cereşti ale împărăţiei dumnezeieşti, celei fără de sfârşit. Aşa
am ajuns să trag concluzia că monahismul românesc este
centrat pe nevoinţă, pe pocăinţă, pe asceză, refuzându-şi
bucuria manifestă chiar şi a celei duhovniceşti, în timp ce
monahismul grecesc este dominat de îndrăzneala
eshatologică, de unde bucuria manifestă se exprimă în
fastul cu care este împodobită biserica lor şi în general
slujbele lor. Diferenţa constă numai într-o deplasare a
accentului, încât cele două perspective - pocăinţa cu chipul
spăşit, neîndrăzneţ, auster, pe de o parte şi credinţa în
pregustarea încă de pe acum din darurile cereşti, cu chipul
luminat, bucuros, încrezător, de cealaltă parte - se regăsesc
şi la monahismul românesc şi la cel grecesc, numai că, la cel
românesc este predominată prima şi la cel grecesc este
predominantă cea de-a doua. Alăturarea lor dau o expresie
echilibrată şi frumoasă şi în plus pun cele două neamuri la
un loc în dialog frăţesc şi atitudine de însoţire şi de
dragoste.
Am făcut acest scurt excurs pe tema diversităţii, pentru
că Sfântul Munte, ca republică monahală în care sunt
chemate să convieţuiască aproape toate neamurile
majoritar ortodoxe, este locul unde se pare că Dumnezeu
cheamă neamurile în diversitatea şi specificul lor să trăiască
împreună calea monahală. Nu este întâmplător că una din
problemele cu care se confruntă monahismul aghiorit este
PĂRINTELE PETRONIU

tocmai ceea ce lumeşte numim tensiunea interetnică, adică


provocarea de a fi monah prin raportare imediată la
monahii de alt neam, în cele din urmă de chemarea
dumnezeiască de a fi monah împreună cu monahii de alte
neamuri. Este o chemare care solicită pe cei împricinaţi la o
permanentă definire de sine prin raportare la ceilalţi şi
definirea celorlalţi prin raportare la sine. Se repetă la acest
nivel foarte înalt al existenţei umane chemarea funda-
mentală venită de la Dumnezeu care recapitulează toate
poruncile ce privesc pe aproapele, anume aceea de a-l iubi
pe aproapele, de a ne iubii unii pe alţii.
Diversitatea neamurilor este lăsată de Dumnezeu nu
pentru a se confrunta între ele pentru supravieţuire, ci
pentru a afla în această diversitate temei de întâlnire,
împărtăşire, îmbogăţire reciprocă, însoţire şi iubire, cum
spuneam mai sus.
Există aşadar o expresie riguros românească a monahis-
mului şi, după cum gândesc eu şi alţii în jurul meu, Părintele
Petroniu a întruchipat-o foarte fidel şi la măsura
deplinătăţii. Poate cineva compara cele câteva cărţulii
frumoase, dar smerite, scrise de Părintele şi publicate în
România, cu volumele părinţilor atoniţi greci, contemporani
Părintelui Petroniu, traduse şi publicate şi acestea în limba
română.
Ispita iubirii de neam
PĂRINTELE PETRONIU

Am insistat tară să vreau pe acest aspect pentru că


Părintele Petroniu, aşezat cu hotărâre în Sfântul Munte - în
cei peste treizeci şi trei de ani de vieţuire în Sfântul Munte,
până la trecerea la Domnul, a fost o singură dată în ţară cu
prilejul unei vizite oficiale a Patriarhului Ecumenic - a rămas
un iubitor de ţară şi de români. Ajuns în contextul
multinaţional al Sfântului Munte, s-a aflat frecvent în
postura de a pleda în diferite chipuri în favoarea românilor
şi a românismului şi chiar de a se lupta cu instrumentele lui
pentru cauza românească. Mai mult chiar, pot spune cu
sfială, dar şi cu mult drag, că a fost încercat uneori de ispita
iubirii de neam, aşa cum spunea părintele Dionisie de la
Colciu, un alt mare părinte duhovnicesc român din Sfântul
Munte. Părintele Dionisie mi-a mărturisit mie personal că,
deşi a părăsit ţara şi tot ceea ce însemna ea, neam, părinţi,
rudenii, pământ, etc, şi a mers la Sfântul Munte pentru
Dumnezeu, acolo sub presiunea contextului multietnic s-a
luptat toată viaţa cu ispita iubirii de neam. Acest lucru mi l-
a spus şi părintele Efrem, stareţul Vatopedului, invocând o
mărturisire pe care părintele Dionisie i-o făcea cu durere,
cum că de toate s-a lepădat, aşa cum cere Hristos
Mântuitorul celor care vor să-L urmeze, dar ispita iubirii de
neam l-a luptat până în ultima clipă. Concluzia pe care o
tragem din această atitudine a părintelui Dionisie este că
iubirea de neam este o virtute bineplăcută şi oamenilor şi
lui Dumnezeu, dar, aşa cum citim în Dumnezeieştile
PĂRINTELE PETRONIU

Evanghelii şi cum ne confirmă peste veacuri într-o


continuitate neîntreruptă spiritualitatea monahală, există o
virtute superioară acesteia, o treaptă superioară acesteia şi
anume lepădarea de neamul tău pentru Hristos. Părintele
Petroniu a gustat şi dânsul din ispita iubirii de neam.
Cunoscându-i personal pe cei doi uriaşi români ai Sfântului
Munte, pe părintele Dionisie şi Părintele Petroniu, pot
spune că Părintele Petroniu chiar s-a angajat în lupta pentru
condiţia românilor la Sfântul Munte şi pentru romanitate în
general, faţă în faţă cu grecii şi cu slavii. Cititorul va găsi în
textele publicate aici expresii concrete ale acestei lupte,
precum şi consideraţii privitoare la raportul dintre români şi
celelalte neamuri ortodoxe.
Este drept că Părintele Petroniu se afla în cel mai repre-
zentativ aşezământ românesc de la Sfântul Munte, în timp
ce părintele Dionisie a vieţuit la o chilie, prea puţin
reprezentativă ca atare pentru prezenţa românească. In
lipsa unei mănăstiri româneşti între cele douăzeci de
mănăstiri din Sfântul Munte, Schitul Prodromu a
reprezentat şi reprezintă prezenţa românească la Sfântul
Munte, este mănăstirea românească prin excelenţă. De aici
şi grija şi presiunea pe care le resimt toţi monahii de la
Prodromu şi pe care le-a resimţit cu atât mai mult Părintele
Petroniu, ajuns la Sfântul Munte într-o perioadă în care
Prodromul era aproape în ruină, depopulat, stare care
PĂRINTELE PETRONIU

punea serios în pericol prezenţa şi reprezentarea


românească la
Sfântul Munte. în plus, un alt factor obiectiv care a
provocat reflexul de autoconservare al identităţii româneşti
a fost statutul Prodromului de Schit, adică de aşezare
mănăstirească dependentă de o mănăstire grecească, de
Marea Lavră. Părinţii români de la Prodromu, puţini ca
număr, au dus o reală luptă de supravieţuire în perioada în
care Părintele Petroniu a fost stareţul lor. Şi lupta a fost
încununată de succes. Acum Schitul este aproape în
întregime reconstruit, obştea a crescut mult, aşa încât au
fost depăşite riscurile foarte reale de acum treizeci de ani
care ameninţau cu sfârşitul prezenţa românească la
Prodromu şi care au generat şi legitimat lupta şi strădaniile
despre care vorbim. Mai mult chiar, lucrurile au ajuns la
punctul în care deschiderea Schitului Prodromu spre un stil
arhitectural mai modern şi spre un alt gen de relaţii, prin
noul stareţ, părintele Atanasie, şi cei dimpreună cu dânsul,
poate să fie la fel de legitimă şi să nu mai reprezinte nici cel
mai mic risc pentru identitatea românească a Schitului.
Un alt factor apăsător a fost şi rămâne condiţia monahi-
lor români la Sfântul Munte, resimţită cel mai dureros de
Schitul Prodromu, aceea de a nu fi reprezentaţi la nivelul
Kinotitei, a conducerii colective a Sfântului Munte, unde
sunt reprezentate numai cele douăzeci de aşezăminte cu
statut de mănăstire şi unde se iau toate deciziile care
PĂRINTELE PETRONIU

privesc bunul mers al aşezămintelor monahale, fie că sunt


mănăstiri, schituri sau chilii.
Frustrarea de a nu avea şi noi, românii, măcar o
mănăstire între cele douăzeci, aşa cum au ruşii şi sârbi şi
bulgarii apasă foarte dureros pe toţi românii, dar cu mult
mai mult pe monahii români din Sfântul Munte în general,
şi de la Prodromu în special. Ea este cu atât mai dureros
trăită cu cât ştim că domnitorii români au sprijinit aproape
cinci sute de ani toate mănăstirile din Sfântul Munte şi au
contribuit Ia însăşi supravieţuirea lui o jumătate de mileniu.
Un vis la care Părintele Petroniu începuse să viseze în
ultima perioadă a vieţii sale era eventualitatea ca Schitul
românesc Prodromu să dobândească un statut de
autonomie, dacă nu chiar statutul de mănăstire. Se întreba
dacă nu cumva contextul istoric actual este prielnic unor
demersuri în acest sens. Am avut bucuria să particip în
sinodiconul Prodromului la o discuţie pe această temă cu
dânsul şi cu părintele Justinjan, economul Schitului, în
timpul căreia s-au schiţat chiar câţiva paşi care ar fi putut
promova acest gând. Planul includea implicarea şi
demersuri din partea Patriarhiei Române, a Preşedenţiei
României, a Ministerului de Externe. Spun aceste lucruri,
deşi nu ştiu cât este de oportună mărturisirea lor publică,
pentru a zugrăvi chipul Părintelui Petroniu şi luptele lui
exterioare, mai curând, pentru că la cele lăuntrice nu am
avut acces. Am simţit acest gând al dânsului ca pe o dorinţă
PĂRINTELE PETRONIU

profundă, care ar încununa ostenelile sale pentru


reconstrucţia Prodromului. Dacă cumva se va reuşi ceva în
acest sens, ar fi o împlinire a unui testament al Părintelui
Petroniu cu privire la Schitul Prodromu. Constat însă şi la
mine, dar şi la ceilalţi factori, mult mai importanţi ca mine,
care ar putea face ceva în această direcţie că angajamentul
în direcţia demarării unor paşi concreţi este prea scăzut ca
să fie dătători de speranţă.
Existenţa tensiunilor etnice nu poate fi tăgăduită şi ar fi
o mare amăgire să nu o pomenim. Este cunoscută istoria,
oarecum recentă, care consemna avalanşa slavă-rusească la
Sfântul Munte, la sfârşitul secolului al XLX-Iea, stopată de
revoluţia comunistă din octombrie, după cum este cu
neputinţă să nu citim în reglementările privitoare la Sfântul
Munte din secolul al XX-lea grija grecilor de a ţine sub
control şi într-un echilibru bine stabilit prezenţa monahilor
proveniţi din celelalte neamuri ortodoxe în Sfântul Munte.
Peste toate acestea rămâne suverană voia lui Dumnezeu
care îngăduie şi duce lucrurile acolo unde doreşte Dânsul,
activând pedagogia dumnezeiască ce urmăreşte împlinirea
scopului ultim, acela al mântuirii oamenilor acum şi în veci,
dar şi scopul special şi punctual, care în cazul Sfântului
Munte este chemarea de a vieţui ca monahi mai multe
neamuri împreună, chemarea de a depăşi în Hristos limitele
naţionale, culturale, depăşirea neînsemnând desfiinţare, ci
valorizare, nu în temeiul criteriilor lumeşti, ci în temeiul
PĂRINTELE PETRONIU

criteriilor dumnezeieşti, valorizare nu din perspectiva lumii,


ci din perspectiva lui Dumnezeu.
Reconstrucţia Prodromului
Părintele Petroniu este cu adevărat ultimul mare ctitor
al Prodromului. Alături de dânsul, într-o conlucrare strânsă,
complementară, duhovnicească, se află părintele Justinian,
neobositul iconom al Schitului în perioada stăreţiei
Părintelui Petroniu. Când, în vara anului 1979, am poposit
pentru prima dată la Prodromu pentru câteva zile, aveam
să constat cu ochii mei starea de ruinare în care se aflau
clădirile Schitului, precum şi precaritatea obştii. Părintele
Petroniu sosise cu un an înainte, în 1978, însoţit de doi
ucenici, părintele Atanasie, actualul stareţ şi părintele
Prodromu. înaintea dânşilor mai sosise un grup mic, din
care nu ştiu câţi se stabiliseră la Prodromu. Mai trăiau
câţiva din monahii români bătrâni. Convieţuirea cu aceştia a
fost aproape imposibilă, pentru că erau chinuiţi de părerea
că noii veniţi sunt trimişi de regimul comunist. De aceea au
refuzat comuniunea cu ei. Nu intrau în biserică cu ei şi nici
nu mâncau Ia trapeză împreună. Au fost ani grei, de
aşezare, în care nu s-a putut face mai nimic în Schit. Cu
ajutorul lui Dumnezeu, dar şi cu răbdarea şi înţelepciunea
Părintelui Petroniu, Schitul avea să treacă după câţiva ani în
administrarea şi gospodărirea noilor-veniţi. După un
interimat asigurat de părintele Ilarion Lupaşcu în anul 1984,
Părintele Petroniu preia stăreţia pe care o va deţine timp de
PĂRINTELE PETRONIU

27 de ani, până cu puţin timp înainte de trecerea la


Domnul. Perioada stăreţiei Părintelui Petroniu este cea în
care Prodromu renaşte la propriu, din toate punctele de
vedere. Numai cine ştie starea în care era la sfârşitul anilor
'70 poate înţelege efortul uriaş care s-a făcut pentru ca
acesta să arate aşa cum arată astăzi. A fost jertfa cea mai
mare, asumată conştient de Părintele Petroniu şi de obştea
Prodromului în această perioadă. A se ţine seama că tot
ceea ce s-a făcut - reconstrucţii, tenovări, construirea
atelierelor de pictură, sculptură, legătorie de cărţi, croitorie,
tâmplărie, mecanică, amenajarea grădinilor prin ridicarea
de ziduri de piatră protectoare - s-a făcut în condiţii foarte
grele, lipsuri materiale, lipsa oricărui ajutor din ţară şi, mai
presus de toate, cu un număr foarte mic de monahi ai
Schitului.
Toate acestea se întâmplau în acelaşi timp cu
respectarea neştirbită a regimului slujbelor şi a pravilei
călugăreşti de către toată obştea, dar înainte de toţi de
către Părintele Petroniu. Nu a fost timp pentru dezvoltarea
prea multă a cântării bisericeşti, nici învăţarea limbii
greceşti sau pentru studiu în general, dar de la programul
de slujbe şi de la pravilă nu s-a făcut nici un rabat. îmi
amintesc cum se plângeau deseori fraţii mai tineri din obşte
nouă, celor care mai treceam pe acolo, că ar fi dorit şi dânşii
să aibă timp să ridice nivelul cântării bisericeşti, să înveţe
limba greacă, să fie mai odihniţi la slujbă...
PĂRINTELE PETRONIU

Din partea Părintelui Petroniu, sacrificiul a fost cu atât


mai mare, cu cât lucrurile acestea erau făcute de un om
dedicat rugăciunii şi slujbelor bisericeşti şi nevoinţelor
monahale în ansamblul lor, dar şi unui mare iubitor de
cultură, de lectură. Mulţi dintre monahii români care plecau
la Prodromu, odată ajunşi acolo şi confruntaţi cu regimul de
osteneală fizică pe care-l presupuneau lucrările de
reconstrucţie, plecau în altă parte. Părintele Petroniu
dimpreună cu un grup nu prea numeros de fraţi au dus
greul reconstrucţiei Prodromului. întrucât nu putea să
sacrifice din rânduiala nevoinţelor sale monahale, Părintele
Petroniu a sacrificat mult din preocupările sale cărturăreşti.
Arhiva dânsului conţine sute şi sute de note bibliografice,
extrase din literatura patristică, dar şi din cea modernă, pe
cele mai diverse teme duhovniceşti, cea mai mare parte
însă pe tema monahismului. Multe dintre ele erau clasifi-
cate tematic în dosare. Fără îndoială, Părintele strângea
informaţii pentru eventuale proiecte editoriale. Tot ca o
dovadă a preocupărilor sale cărturăreşti stau legăturile sale
strânse şi corespondenţa pe care a avut-o cu oameni de
cultură ca Acad. Virgil Cândea sau istoricul român de la
Paris Petre Năsturel, cu ierarhi români cărturari, ca Antonie
Plămădeală şi mulţi alţii. Corespondenţa dânsului stă
dovadă şi pentru o mulţime de legături cu personalităţi
bisericeşti şi culturale din Europa, din Franţa, Germania,
PĂRINTELE PETRONIU

Italia, etc. Aceştia veneau ca pelerini la Sfântul Munte şi în


mod special la Schitul Prodromu, pentru Părintele Petroniu.
Părintele Petroniu era mâhnit când tinerii români care
doreau să îmbrăţişeze monahismul la Sfântul Munte
mergeau la alte mănăstiri şi nu veneau Ia Prodromu, tocmai
pentru că era multă osteneală fizică şi mai puţină
mângâiere şi îndulcire de slujbe, de praznice etc. Era
supărat pe tinerii români de foarte bună calitate care
aleseseră Mănăstirea Vatoped, de exemplu, sau alte
mănăstiri atonite. De câteva ori am ajuns la Prodromu
însoţit de părintele Daniil de la Vatoped, fiul lui Octavian
Cotescu şi al Valeriei Seciu. Am simţit că s-a produs
oarecare împăcare cu situaţia. Părintele Daniil ajunsese
deja unul dintre cântăreţii de frunte de la strana
Vatopedului, cunoscător al limbii greceşti noi şi traducător
din greaca veche. Era profilul de monah român de care tare
ar fi avut nevoie Prodromu. Nu mă îndoiesc că Părintele
Petroniu, el însuşi un cântăreţ de strană neîntrecut şi un
mare iubitor de cântare bisericească, un neobosit cititor şi
chiar traducător din limba greacă, l-a plăcut mult pe
părintele Daniil şi tare l-ar fi mângâiat gândul apartenenţei
lui la obştea Prodromului. In fond, totul venea de la
numărul insuficient de monahi de la Prodromu, care trebuia
să facă faţă unor solicitări prea mari în vederea restaurării
Schitului în lipsa argaţilor şi care trebuia să acopere şi tot
programul mănăstiresc propriu zis. Şi eu am primit o
PĂRINTELE PETRONIU

mustrare de la Părintele în acest sens. Obişnuiam să merg la


Mănăstirea Vatoped, pentru că ajunsesem la o relaţie
frumoasă cu obştea de acolo şi cu părintele stareţ Efrem şi
chiar la o colaborare în favoarea studenţilor între
Facultatea de teologie din Bucureşti şi Mănăstirea Vatoped.
Odată mi-a spus mustrător: „Ce cauţi frate, acolo? De ce nu
vii la noi?!" Eu mergeam aproape de fiecare dată şi pe la
Prodromu, dar şederile mai lungi le făceam la Vatoped. l-
am mărturisit, cu oarecare jenă că o fac pentru că-mi plac
slujbele lor şi cântarea şi în general programul mănăstirii.
„Le dă mâna, frate", mi-a răspuns oarecum răutăcios,
„pentru că au o sută cincizeci de argaţi!" Apoi, a recuperat
rememorând nostalgic vremurile de altădată: „Ei, aşa era şi
la noi la Neamţ în perioada interbelică! Se întreceau părinţi
cu cântarea la două străni..
Acum, când scriu aceste rânduri, sunt nevoit să
recunosc spăşit şî către Părintele Petroniu, acolo în lumea
drepţilor, unde este el acum, dar şi către mine însumi că
ceea ce mă determina să merg mai mult la Vatoped era şi
programul foarte confortabil şi regimul de oaspete răsfăţat.
Mi-am arătat mereu disponibilitatea de a ajuta Schitul
Prodromu, dar am racut-o prea puţin. Am trimis, la un
moment dat, un cadru didactic şi un număr de studenţi de
la facultate care au ajutat la informatizarea bibliotecii, lucru
care l-a bucurat mult pe preţuitul Părinte Petroniu.
Relaţia mea cu Părintele Petroniu
PĂRINTELE PETRONIU

Am avut cu Părintele Petroniu o relaţie frumoasă şi


îndelungată şi o apropiere care mi-a oferit şi îmi oferă încă
multă mângâiere sufletească. Mă primea cu bucurie şi chiar
cu drag, deşi era atât de zgârcit în a-şi manifesta
sentimentele. Şi eu mă bucuram cu adevărat să-l întâlnesc,
să stau de vorbă cu dânsul, să fiu în preajma dânsului şi să
mă aflu fie şi pentru câteva ceasuri sau câteva zile în
atmosfera austeră a Prodromului românesc. Am rămas
legat de dânsul de la prima vizită la Prodromu, care se
întâmpla în vara anului 1979, când eram doctorand la
Atena, împreună cu Ilie Frăcea, compatriotul care a ales să
rămână, după terminarea studiilor, în Grecia. Am fost ca o
amăgire pentru Părintele atunci, pentru că văzându-ne s-a
bucurat mult, gândind că vom rămâne toată vara şi ne vom
alătura fraţilor din Schit la treburi. Am fi facut-o cu drag,
acesta era şi dorinţa noastră, numai că nu am reuşit să
obţinem permis de şedere în Sfântul Munte mai mult de
patru zile. Părintele Petroniu avea deja şaizeci de ani, dar
era în putere şi se va dovedi de mare ajutor Schitului pentru
următoarele trei decenii şi jumătate. Mi-aduc aminte chipul
dânsului de atunci, şi vorba: „Haideţi, măi fraţilor, să facem
aici ceva treabă! Avem biblioteca de rânduit şi multe altele.
Cum de nu v-aţi îngrijit să primiţi permis de şedere pentru
mai mult timp." Nu am apucat să ne aşezăm. în nădejdea că
vom reuşi să obţinem prelungirea şederii, ne-a trimis a treia
zi la Kareia, cu barca, să rugăm pe însuşi guvernatorul
PĂRINTELE PETRONIU

Sfântului Munte pentru prelungire. Drumul acela cu o


bărcuţă cu motor în care de-abia încăpeam trei persoane
mi-a rămas ca momentul cel mai impresionant al primei
mele şederi la Sfântul Munte. Cu binecuvântarea Părintelui
Petroniu, am plecat din Schit, noi doi şi părintele Prodromu,
pe la două noaptea, pe jos vreo patruzeci de minute până la
arsanaua Schitului, pe un drum coborâtor în pantă destul de
abruptă. Călătoream pentru prima dată pe mare cu o
bărcuţă. Am pornit timid. Părintele Prodromu Ia cârmă şi
noi în spatele dânsului. Era o noapte întunecată de nu
vedeai nimic. Marea era neagră, cerul înnorat. Un timp am
mers în tăcere. De la un moment dat, am început să
întrebăm pe părintele Prodromu, şi dânsul un tinerel la
vremea aceea, învăţat mai curând cu drumurile din codrul
Sihăstrei, decât cu drumul pe mare, dacă nu este riscant
mersul pe mare cu o bărcuţă aşa de mică. Dacă se iscă
furtuna avem timp să ajungem la ţărm? Părintele nu ştia
nici dânsul ce să ne răspundă. înaintam ca melcul, într-o
linişte de mormânt, auzind numai motoraşul bărcii noastre.
Ni se părea că se adună nori negri şi fîoroşi deasupra. Tot
exprimându-ne noi teama care încet-încet ne cuprinsese,
părintele Prodromu a început să fie şi dânsul cuprins de
teamă şi după un timp biruiţi de perspectiva unei furtuni
care ar fi putut să ne surprindă în larg, am tras barca la ţărm
şi am aşteptat zorile. Acestea aveau să ne descopere că
norii aceia fîoroşi erau câteva umbre de nor. Se anunţa o zi
PĂRINTELE PETRONIU

frumoasă. Am pornit din nou la drum şi am ajuns după


patru-cinci ore la Kareia, capitala administrativă a Sfântului
Munte. Nici binecuvântarea Părintelui Petroniu, nici efortul
călătoriei noastre cu barca din capătul Sfântului Munte
până aproape în celălalt capăt nu au înduplecat autorităţile
să ne prelungească şederea. Trişti şi resemnaţi, nici nu ne-
am mai întors la Schit, ci am părăsit Sfântul Munte, punând
capăt cu amărăciune primei noastre experienţe atonite.
Aveam să mai revin abia după căderea comunismului.
Atunci am stat mai mult la Prodromu. Tot o plimbare cu
barca avea să rămână momentul cel mai important, de data
aceasta împreună cu Părintele Petroniu şi cu un frate care
conducea bărcuţă până la Mănăstirea Grigoriu, pe coasta de
Apus a Sfântului Munte, ocolind, desigur, capătul
peninsulei. Ore întregi dus, ore întregi întors de vorbă cu
Părintele Petroniu. Atunci am înregistrat multe din
dialogurile noastre şi am publicat mare parte din ele în
Vestitorul Ortodoxiei, periodicul central al Patriarhiei
Române, la care lucram în vreme aceea. Materialul
respectiv este inclus şi în cartea de faţă. M-a surprins atunci
în mod plăcut şi am fost tare satisfăcut să fiu îndreptăţit de
dânsul în criticile pe care eu însumi le făceam Ia adresa
situaţiei bisericeşti din ţară sau la adresa învăţământului.
întâlneam în dânsul un duh ferm, uneori necruţător. Din
toate mi-a rămas în minte constatarea şi verdictul categoric
pe care-l dădea dânsul privitor la starea bisericească din
PĂRINTELE PETRONIU

România, după căderea comunismului. „Cea mai mare


problemă a Bisericii", spunea, „sunt preoţii. Şi aceasta se
datorează faptului că se ignoră frecvent impedimentele
canonice la preoţie."
Apoi, vizitele aveau să fie din ce în ce mai dese, dar şi
mai scurte. Legătura cu Părintele Petroniu va prinde
consistenţă în planul colaborării editoriale. Ne-a bucurat
mult faptul că Părintele a ales Editura Bizantină pentru a-şi
publica câteva din lucrările sale. A fost cel mai mare dar de
la Dumnezeu, venit din relaţia aceasta. Nu am îndrăznit
niciodată să-i cer eu ceva spre publicare. Ne-a oferit dânsul
cu stilu-i foarte smerit, cum reiese din scrisorile pe care le
publicăm în această carte. Aşa am publicate Icoane
smerite, Chemarea Sfintei Ortodoxii şi Binecuvântat eşti
Doamne. Proză scurtă, cum am spune într-un limbaj literar,
scurte reflecţii pe anumite teme sau medalioane consacrate
unor persoane pe care le-a cunoscut şi care l-au im-
presionat. Textele dânsului sunt adevărate mărgăritare;
cuvânt dulce, simţit, măsurat, care face să reverbereze
discret darul de povestitor al moldoveanului dintr-însul. Ce
păcat că a scris atât
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 49

de puţin. Cuvinte puţine, dar pline de multă putere. Ne-


a făgăduit şi predicile într-una din scrisori, dar tot dorea să
le mai revadă. Slavă Domnului că în cele din urmă ne-au
parvenit, dar, iată, nu aveau să fie tipărite înainte de
sfârşitul său pământesc. In afară de predici, la care a lucrat
şi pe care le-a redactat cu migală într-o formă aproape de
cea finală, Părintele mi-a vorbit în legătură cu o lucrare
despre monahism, lucru confirmat şi de părintele Modest,
ucenicul de chilie din ultimele luni de viaţă. Lucrarea se
intitula Din frumuseţile vieţii călugăreşti, era scrisă într-
un caiet cu coperţi roşii. Cu puţin înainte de sfârşitul său,
Părintele Petroniu, după mărturiile părintelui Modest, i-a
cerut acestuia să caute caietul cu coperţi roşii şi să mi-l
trimită la Bucureşti, spre publicare. Caietul se rătăcise
undeva prin rafturile bibliotecii pentru că nici părintele
Modest nu l-a găsit şi nici Părintele Petroniu care, deşi
foarte slăbit, a făcut efortul să-I caute personal. Nădăjduim
ca într-o bună zi caietul acela să fie descoperit şi să fie
publicat de către Schitul Prodromu, întru pomenirea
Părintelui Petroniu şi spre folosul cititorilor cărora era
adresat.
I-am purtat Părintelui Petroniu un mare respect. De al-
tfel, cu statura sa de monah devotat impunea mult respect.
Am nutrit pentru dânsul multa apreciere şi o simpatie
deosebită. Am simţit şi dinspre dânsul o apropiere care m-a
onorat şi mi-a dat multă mângâiere. Apropierea aceasta mi-
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 50

a dat curaj ca, la una dintre ultimele noastre întâlniri, să-i


cer pur şi simplu ceva de la dânsul ca binecuvântare. M-am
surprins şi eu cu îndrăzneala şi l-am surprins şi pe dânsul.
îmi rămăsese în minte sfatul unui bun prieten grec, iubitor
din monahi, domnul Stelian Kementzetzidis, teolog şi
editor, de a căpăta ceva, un obiect cât de mic, de la monahii
îmbunătăţiţi. „Ce să-ţi dau, frate?" a răspuns nedumerit
Părintele. Apoi îl văd că se întoarce, se duce la chilie şi vine
cu o cruce preoţească de piept, pe care o primise dânsul de
la un mitropolit al Scaunului Ecumenic. Am primit-o şi o
păstrez cu bucurie, ca pe un dar preţios de la un mare
monah.
Am ţinut mult să fiu prezent la înmormântarea Părinte-
lui Petroniu. Ştiind că la Sfântul Munte monahii se
înmormântează foarte repede, uneori chiar în aceeaşi zi şi
de cele mai multe ori a doua zi, mă temeam că nu o să am
suficient timp pentru a ajunge. De aceea, l-am rugat
stăruitor pe părintele Modest să-mi comunice cât poate de
repede evenimentul trecerii la Domnul a Părintelui, pentru
ca să apuc să ajung şi eu la înmormântare. îi mulţumesc şi
pe această cale şi-i rămân recunoscător. Aşa s-a întâmplat
să fiu primul căruia i s-a adus la cunoştinţă vestea morţii
Părintelui Petroniu. Intr-o scrisoare ulterioară, părintele
Modest aminteşte: „A trăit demn şi a murit demn. Nu i-a
fost frică de moarte, nici în viaţă, nici pe patul morţii. A
murit cu mine-n casă şi nu mi-a dat de veste. Am rămas
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 51

năuc când am văzut că nu mai respiră şi sub această


impresie v-am sunat atunci şi v-am spus că a murit, dar nu
sunt sigur ca a murit". în aceeaşi seară am plecat şi a doua
zi dimineaţă intram în Sfântul Munte. La înmormântare a
fost multă lume. Mulţi închinători români aflaţi în Sfântul
Munte sau veniţi special. S-au adunat şi toţi călugării
români din Sfântul Munte, dar şi monahi greci, de la Marea
Lavră şi de la alte mănăstiri. în ziua înmormântării a suflat
un vânt puternic, cum frecvent suflă în capătul Sfântului
Munte, unde românii şi-au aşezat mănăstirea.

părintele petroniu tañase - un părinte întru totul


îngeresc

— Costion Nicolescu -

Nu pot să spun că am visat sau dorit cu ardoare să merg


în Sfântul Munte, aşa după cum, în general, n-am fost nicio-
dată un poftitor nesăţios să merg în străinătate. Dar, ori de
câte ori mi s-a ivit prilejul s-o fac, m-am bucurat nespus.
Trebuie, totuşi, să mărturisesc că de la un timp mi se
insinuase tot mai mult dorinţa de a merge acolo, asta
venind dintr-un motiv care poate părea a avea mai mică
anvergură. Voiam să-l întâlnesc faţă către faţă pe Părintele
Petroniu Tănase, cunoscutul duhovnic de la Schitul nostru
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 52

Prodromu, şi mă temeam că nu voi ajunge s-o mai fac.


Veştile de acolo îmi vorbeau despre slăbirea continuă a
puterilor sale fizice. El era punctul meu de „acasă", acolo.
De aceea, atunci când Dumnezeu S-a milostivit şi mi s-a
oferit prilejul unui pelerinaj, am purces la el cu entuziasm,
bucurându-mă enorm, ca de un dar preţios ce era.
întrezăream posibilitatea intrării într-o poveste capabilă să-
mi dezvăluie taine luminate. Am plecat aşa cum ai pleca la
rai, dar cu gândul că voi ajunge acolo fară să mai trec prin
moarte.
Aşadar, pentru mine, unul dintre motivele importante
de a merge în Sfanţul Munte a fost acela de a-l întâlni faţă
către faţă, în această lume, pe Părintele Petroniu Tănase de
la Schitul Prodromu, schit românesc ţinând de Marea Lavră.
Prima dată îl auzisem vorbind despre el, extrem de laudativ,
pe Mihai Urzică, pe la jumătatea anilor '70. încă se afla pe
vremea aceea Părintele Petroniu la mănăstirea Sihăstria,
având ca ascultare, dacă nu mă înşel, să se ocupe de
biblioteca mănăstirii. Puţin mai târziu aveam să aflu că a
plecat la Muntele Athos, lucru care a produs la momentul
respectiv oarecare mâhnire, deoarece mi se părea că era
mare nevoie de el aici. Totul a fost considerat puţin şi ca un
sacrificiu, ca o plecare într-o misiune deloc uşoară. Plecarea
avea loc într-o perioadă de mare dificultate a Bisericii,
îndeosebi a monahismului nostru, mereu pus sub
observaţia atentă a Securităţii. Sunt de atunci 35 de ani,
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 53

cum se spune, o viaţă de om. La Sfântul Munte, Părintele a


găsit schitul într-o stare jalnică. Toate clădirile se aflau în
paragină, ploua în biserică, uşile erau crăpate... Cei câţiva
bătrâni care se mai aflau în mănăstire nu aveau puterea să
se mai ocupe de tot ceea ce implică administrarea şi
gospodărirea unui locaş atât de important din toate
punctele de vedere. Părintele s-a dedicat cu trup şi suflet
unei cauze care părea aproape imposibilă: renaşterea
mănăstirii. Trebuie să ţinem seama că ne aflam în timpul
stăpânirii comuniste, când comunicarea clericilor şi
credincioşilor români din ţară cu Sfântul Munte era extrem
de dificilă. De asemenea situaţia generală a Sfântului
Munte era în vremea aceea destul de deplorabilă. între
timp, cu toate că vremurile s-au schimbat semnificativ în
ceea ce priveşte libertatea de mişcare, Părintele Petroniu
nu a revenit în ţară decât o singură dată, prin 1993.
Când am ajuns să fac Alfa ţi Omega, am început să-i tri-
mit cu oarecare periodicitate (mai multe numere într-un
pachet) suplimentul. In legătură cu aceasta, ar fi de povestit
şi acest episod, semnificativ şi oarecum amuzant. în anul
1995, Ion Raţiu, patronul Cotidianului, a făcut o vizită,
împreună cu cei doi fii ai lui, la Muntele Athos, principala
lor destinaţie fund Schitul Prodromu. Prezentându-se
Părintelui stareţ, î-a spus, pe lângă altele, şi faptul că este
fondatorul şi finanţatorul gazetei. Atunci, Părintele
Petroniu, l-a rugat să aştepte puţin, după care a plecat şi s-a
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 54

întors cu mai multe numere din Alfa ţi Omega, vorbind


foarte laudativ despre supliment. Surpriza lui Ion Raţiu a
fost mare şi plăcută, producându-i un vădit sentiment de
mândrie. Dacă până atunci admisese suplimentul pe baza
încrederii în directoarea ziarului, minunata Doina Bască,
acum i-a acordat mai multă atenţie. La întoarcere a solicitat
insistent să fac un interviu cu el pentru Alfa ţi Omega, o
convorbire în care-şi exprima entuziasmul pentru tot ceea
ce petrecuse şi se petrecuse cu el în Sfântul Munte. în
continuare, i-am trimis Părintelui Petroniu, şi, prin el,
Sfântului Schit, o bună parte din cărţile mele. I-am mai
trimis urări de bine cam la fiecare Paşte şi Crăciun. Mi-a
răspuns absolut de flecare dată cu multă bunăvoinţă şi
dragoste, cu reală afecţiune părintească, scriind epistolele
cu propria-i mână, cu un scris coborât parcă de la vechii
caligrafi. Nu de mult mă plânsesem dânsului că nu mă
învrednicesc să ajung acolo, ca să-I întâlnesc direct. Mi-a
răspuns că nu este nimic mai simplu, că trebuie numai să-l
anunţ când intenţionez să vin şi că totul se rezolvă cu
uşurinţă. Acesta este post scriptum~u\ scrisorii:
11.1.2008
„ Vă aşteptăm cu multă bucurie în pelerinajul
athonit şi prodromit. Formalităţile de intrare sunt
simple. Ne anunţaţi: numek, numărul paşaportului sau
al buletinului de identitate şi data intrării în Athos. Când
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 55

veniţi la Athos, vă prezentaţi la Biroul vizitatorilor la


Uranopolis, de unde primiţi aprobarea cuvenită."
Ierom. Petroniu
Dar a trebuit ca să apară acea ocazie a unui pelerinaj or-
ganizat de Arhiepiscopia de la Alba Iulia, cu sprijinul direct
al înalt Preasfinţitului părinte Andrei, de altfel un prieten
foarte apropiat al Sfântului Munte. Aşadar, aşteptam cu
mare emoţie această întâlnire. Aveam să constat că acelaşi
lucru se petrecea şi cu Părintele Petroniu, deoarece lista cu
numele noastre ajunsese acolo.
Părintele Petroniu este de-acum destul de înaintat în
vârstă şi ajuns de unele slăbiciuni trupeşti. Una dintre
acestea este şi aceea că nu mai aude bine, şi atunci este
nevoit să se folosească de un aparat auditiv. Din păcate, era
unul care nu ştiu ce avea, dar cel mai adesea tiuia
îngrozitor, ce! puţin pentru noi, cei care-i stăteam în
preajmă. Nu ştiu ce auzea el, căci nu părea deranjat. Ca să
te faci înţeles, trebuia să stai pe partea pe care avea acest
aparat şi să vorbeşti destul de tare. Aşa se face că la ptimele
prezentări nu a înţeles prea bine care dintre pelerini este
„domnul Costion." Şi tot întreba şi tot aştepta cu ne-
nerăbdare să dea de el. Până la urmă s-a întâmplat acest
lucru. Am avut cu el 2-3 întâlniri comune. Una de
dimineaţă, mai lungă, când ne-a vorbit mai pe îndelete.
Despre ce?
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 56

Despre documentele tomâneşti din Sfântul Munte


Athos
„Sunt cel puţin vreo 25-30 de mii de documente, aşa
a evaluat un domn Florin Marinescu, care trăieşte în
Grecia şi s-a pus să le cerceteze şi să le tipărească. Au
apărut mai multe lucrări în limba greacă, dar şi un
volum în limba română, despre documentele de la
Xiropotamu, editat de Universitatea din Iaşi. Ele se
referă îndeosebi la relaţiile Ţărilor Române cu Muntele
Athos, la danii, U închinări, U tot felul de binefaceri.
După căderea Bizanţului sub turci, h 1453, Ţările
Române au fost vreme de vreo 500 de ani una dintre
resursele principale de susţinere şi întreţinere a
Sfântului Munte, ca de altfel şi a altor locuri sfinte. Şi
asta fără recompense şi jară interese. Gratis! De unde
aveau Moldova şi Muntenia această putere? Că nu erau
atunci tractoare, maşini şi unelte pentru o agricultură
intensivă. Se lucra cu sapa, cu hâr-leţul, cu grebla, cu
coasa... Astea erau uneltele. Şi, cu aceste unelte,
poporul avea destul pentru dânsul, şi a avut de-ajuns ca
să dea şi la alţii. Erau aşa de mari producţiile şi bunurile
care ieşeau, încât se făcea negoţ intens cu ţările
Occidentului. Şi acuma?"
Despre dificultatea de a ajunge călugăr cu statut oficial
în Muntele Athos
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 57

„Ca să fii călugăr cu statut oficial în Sfântul Munte se


cere să ai cetăţenie greacă, iar aceasta se obţine foarte
greu. Pentru români, de pildă, trebuie ca Patriarhia de la
Bucureşti să intervină pe lângă Patriarhia Ecumenică de
U Constantinopol, iar aceasta din urmă se lasă greu, nu
se ştie de ce. In ciuda unor intervenţii repetate, sunt
solicitări care aşteaptă de aproape 10 ani şi nu au fost
soluţionate. Este ceva mai uşor dacă soliciţi
închinovierea h greci decât la români. De aceea, în
momentul de faţă, se află în Sfântul Munte destul de
mulţi călugări cu statut incert, îngăduiţi totuşi vreme de
ani de zile în această formă. "
Despre statura duhovnicească a poporului român
„Poporul român a beneficiat, ca rădăcini etnice, de
neamuri cu o spiritualitate deosebită. Spiritualitatea
sciţilor, a dacilor nu era atât de idolatră ca cea a grecibr.
Grecia a fost ţara idolilor. Exista la daci, în munţii din
jurul Sarmisegetuzei, un fel de pustnicie sau, în orice caz,
se puteau întâlni oameni care duceau o viaţă
asemănătoare cu a pustnicifor creştini de mai târziu. A
fost o temelie sănătoasă, din punct de vedere spiritual.
Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat
creştinismul la noi avea nişte lucruri asemănătoare cu
creştinismul. Şi de aceea a prins creştinismul foarte bine.
In ţările noastre s-a format un creştinism deosebit:
creştinismul ţărănesc, cu evlavia ţărănească... Vreau să
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 58

spun că românii au fost un popor profund credincios.


Oameni simpli, cu un creştinism sătesc. Cu tradiţii
creştine solide. Acum, mai ales de când cu intrarea în
Uniunea Europeană, s-a pervertit viaţa creştină. La
această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună
condiţii. «Noi suntem creştini, cu Hristos, cu Biserică, cu
Cruce, cu Evanghelie, cu toate acestea. Noi cu astea
intrăm în Uniunea Europeană.» Dacă ne primeau cu ele
şi ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-
a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate
extraordinară. Şi au intrat românii într-o stăpânire fără
Dumnezeu. Un popor român care avea respect pentru
familie, pentru copii, un popor cu viaţă frumoasă, cu
tradiţie..., a ajuns acum să fie un popor cu un milion de
avorturi pe an. Se doreşte impunerea căsătoriilor
homosexuale. Apoi, atâtea divorţuri. Se promovează
dezmăţurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se
spune că e libertate şi toată lumea se murdăreşte. Sfinţii
Părinţi consideră că păcatul care murdăreşte cel mai
adânc fiinţa umană este desfrânarea. Şi tocmai aceasta
este mai cultivată. Şi nu numai la oameni în vârstă, ci şi
la copii, încă de la şcoală. Auziţi? Fetiţe de 12 ani, şi fac
copiii Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai
este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse
de Dumnezeu pentru viaţă. Astăzi avem de a face cu o
libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 59

pierdut ideea de păcat, şi atunci omul crede că e liber să


facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul
poporului. N-afost de când e lumea aşa ceva." Ca la mulţi
părinţi, şi la Părintele Petroniu întâlnim o mândrie pentru
ceea ce a fost neamul românesc odinioară, amestecată cu
tristeţea pentru starea lui spirituală actuală.
Despre pictura laică (pentru pictorii din grup, dar nu
numai pentru ei)
„E firesc ca pictura să înfăţişeze frumuseţile naturale
ale lumii în care trăim. Natura, sub formele ei. Ca şi
poetul, şi pictorul are un ochi deosebit cu care vede mai
mult decât vede un om obişnuit. Vede frumuseţi, pe care
apoi le prezintă. Caută să înfăţişeze, să surprindă aceste
frumuseţi care trec neobservate de lumea cealaltă. Le
înfăţişează ca să atragă oamenilor atenţia, să vadă şi ei
şi să înţeleagă că lumea în care trăim e frumoasă. Când
Dumnezeu S-a uitat fo lucrul mâinilor Sale a văzut şi a
spus că ceea ce a făcut este bun şi frumos. Sunt în
natură forme şi însoţiri pe care omul obişnuit, deşi le
priveşte, nu le vede, nu le sesizează în frumuseţea lor
profundă. Şi atuncea, pictorii şi artiştii care le surprind
caută să le înfăţişeze şi să le facă vizibile pentru toată
lumea. Şi dacă omul este ajutat să le sesizeze, atunci
nivelul lui de înţelegere şi de trai se ridică, căci în felul
acesta înţelege cum cadrul firesc în care e făcut să
trăiască este mult mai bogat, mult mai frumos. Şi,
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 60

atuncea, şi viaţa lui sufletească se înfrumuseţează, se


înnobilează. Da. Poeţii şi artiştii au o menire deosebit de
însemnată, în sensul de a face vizibile frumuseţile cele
ascunse ale firii şi ale fenomenelor pe care Dumnezeu U-
a aşezat în lume. "
Despre gândul la moarte
„ Oamenii se sperie de moarte, le e teamă, le e frică.
Dar moartea este un fenomen natural. Oamenii nu-s
veşnici pe pământ, într-o zi se sfârşeşte viaţa şi omul
care a trăit o viaţă creştinească, frumoasă, ştie că ea nu
s-a încheiat cu mormântul, ştie că de-acuma începe o
nouă viaţă, cea adevărată, cea veşnică. Şi dacă s-a
străduit să ducă o viaţă frumoasă aicea, pe pământ,
atuncea bunurile, simţămintele, trăirile care sunt
imprimate în existenţa lui le duce cu dânsul. Şi intră cu
ele în noua viaţă, în viaţa cea veşnică. O viaţă care va fi
însă mult mai bogată. Pe lângă ceea ce duce omul cu
dânsul, acelea vor fi mult amplificate. Şi fericirea cu care
omul intră în viaţa veşnică este incomparabilă cu toate
fericirile de pe pământ. Este ceea ce a întrezărit
Apostolul Pavel, când a fost răpit la al treilea cer, lucruri
despre care spune că nu le poate descrie în grai
omenesc. Formele noastre de exprimare, noţiunile,
cuvintele, toate acestea sunt firesc legate de condiţiile
naturale în care trăim. Or, acolo lucrurile sunt aşa de
deosebite, aşa de minunate, încât noi, aicea, nu avem
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 61

niciun element cu care să putem exprima cum se cuvine


ceva din ele. Creştinul care a trăit aici o viaţă în slujba
binelui şi are nădejde că s-a mântuit, adică a pregustat
din această fericire, nu se sperie de moarte. Ştie că abia
de-acuma înainte se începe. El chiar aşteaptă moartea.
Este ceea ce se întâmplă cu sfinţii. Ei sunt bucuroşi că ea
vine. Oamenii se sperie de moarte când simt că
materialul pe care l-au strâns în lumea aceasta nu-i
satisfăcător. Trăiri păcătoase, vrăjmăşii, dezbinări, ură,
beţie, lăcomie, toate păcatele astea, dacă omul nu s-a
curăţit de ele, le are imprimate în fiinţa lui şi în sufletul
lui. Şi când va învia, trupul lui va fi impregnat de aceste
multe materiale negative. Şi va trebui să se târască cu
ele în vecii vecilor. Şi aia-i nefericirea şi nenorocirea
veşnică. Şi, atunci, sigur că omul se înspăimântă de
moarte. Hristos a înviat cu moartea pe moarte călcând şi
celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Dumnezeu a
desfiinţat spaima de moarte. Şi a réorientât moartea,
făcând din ea trecere de la viaţa acesta terestră h viaţa
cea veşnică. Să ne ajute Dumnezeu să trăim cu lucruri
bune, de care să ne bucurăm în viaţa veşnică. Părintele
Stăniloae spune că realizările frumoase artistice ne
însoţesc viaţa veşnică şi la nivel de neam. Bunuri precum
Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Curtea de Argeş şi toate
celelalte asemenea, poporul român le va avea şi în viaţa
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 62

veşnică. Aşadar, cei care au făcut lucruri frumoase


artistice se vor bucura de ele şi în viaţa veşnică. "
Poate că aş fi avut câteva întrebări să-i pun, dar nu sunt
obişnuit să fac acest lucru cu alţii de faţă, aşa încât ele au
rămas în cea mai mare parte nerostite. După ce am văzut
care din cărţile mele sunt în biblioteca Schitului şi care nu
sunt, am mai dăruit două pe care le aveam ia mine
{Elemente de teologie ţărănească şi Bucuria convorbirii).
Am pândit un moment când Părintele ieşea de la chilie,
îndreptându-se spre trapeză, ca să fac acest lucru şi să stau
câteva minute cu el între patru ochi. Au fost vreo 10-l5
minute private, de care tare m-am bucurat, deşi bruiajul
aparatului auditiv era îngrozitor. Şi mi s-a părut a fi
părintele văzător cu duhul. Fără să-i fi spus despre
încercarea în care mă aflam, el mi-a vorbit despre ea şi m-a
îndemnat să am nădejde că o s-o trec cu bine. Sau cel puţin
aşa am înţeles eu, căci datorită aparatului comunicarea nu
era facilă.
Când l-am întâlnit eu, Părintele Petroniu conducea mă-
năstirea mai mult cu duhul lui, dar clar era că el o conducea,
în ciuda vârstei înaintate şi a slăbiciunilor fizice. Nu ştiu cum
va fi arătat în floarea vârstei lui, dar atunci era, vorba
poetului, „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după
port." Mereu se. afla în preajma sa un ucenic sau doi, gata
să-l sprijine, să-i asculte sau să-i intuiască „porunca." Parcă
auzi cuvântul lui Hristos: „Adevăr, adevăr îţi spun: Când
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 63

erai mai tânăr te încingeai singur şi umblai unde voiai;


dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te
va încinge şi te va duce unde nu vrei" (Ioan 21, 18). Cu
toate acestea, Părintele Petroniu era prezent cam Ia toate
slujbele şi încă pe întreaga lor durată. Uneori se pleca, se
pleca, de aveai impresia că acu, acu se prăbuşeşte. îţi stătea
inima în loc. Dar nu, parcă mereu în ultima clipă, se redresa,
şi continuă să le fie tuturor pildă de trezvie liturgică.
Şi un post scriptum. La întoarcere, nu imediat, ci după
ce am trecut prin încercarea mea chirurgicală şi m-am
întremat puţin, i-am trimis o scrisoare Părintelui Petroniu
Tănase, cu un chestionar de scurte întrebări, întitulat
generic Sub fulgerarea Duhului. Iată răspunsul sfinţiei sale,
care mi se pare că poate interesa pe oricine este cu luare
aminte la condiţia sa de creştin sau, chiar şi mai simplu, de
om. Nu are nevoie de nici-un fel de comentariu.

28.06.2009
Stimate Domnule Costion,
Am primit scrisoarea Dvs si m 'am bucurat că
pelerinajul atonit v a lăsat amintiri frumoase şi
folositoare. Aflând de suferinţa trupească ce v'a
încercat, v'am pus la rugăciunile sfintei Biserici si ne
rugăm Bunului Dumnezeu să vă dăruiască sănătate
deplină.
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 64

Am dat părintelui Iulian lista cu întrebări, la care vă


va răspunde, dacă va avea timpul cuvenit. Dar şi el este
mult ocupat cu spoveditul pelerinilor, şi eu de asemenea
cu treburile obştii, şi călugărului nu-i ajunge timpul
pentru îndeplinirea îndatoririlor sale duhovniceşti. Şi
apoi mă gândesc la ce ar folosi răspunsurile la mulţimea
întrebărilor ce ne faceţi. Folos duhovnicesc? Dar lumea
creştină de astăzi din România nu duce lipsă de hrană şi
încă din belşug, duhovnicească. Niciodată în trecut, ţara
noastră nu a avut atâtea edituri şi librării care tipăresc
şi pun în circulaţie un noian de cărţi şi publicaţii de suflet
folositoare. Dar nivelul creştinesc al poporului, în loc să
crească, cum ar fi normal, dimpotrivă scade, pentru că
puţini mai au timp şi citesc aceste cărţi, deoarece au alte
surse de informaţii pe care le folosesc: televizorul,
internetul ş.a. Şi ca urmare, afirmă un creştin român:
„hoţia, desfrânarea, batjoco-ra, egoismul şi
individualismul au ajuns să definească peisajul urban
românesc. " De aceea, îmi cer iertare dacă socot că
răspunsurile la aceste întrebări nar aduce niciun folos şi
nici timpul numi îngăduie să mă opresc asupra lor.
Prin înmulţirea răului, a păcatului se vede ca lumea
a intrat sub stăpânirea celui rău, a diavolului, care
lucrează cu putere, ştiind că i se apropie sfârşitul. Acesta
este răul cel mai mare din vremea noastră: s a lepădat
lumea de Dumnezeu, Care i-a pregătit pentru veşnicie, şi
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 65

a intrat sub stăpânirea diavolului, căruia îi face voia şi


cu care colorează pentru nefericirea sa proprie şi
veşnică. Ci creştinii adevăraţi sunt încrezători în făgă-
duinţa Domnului: „Eu sunt cu voi" şi se străduiesc să
meargă numai pe caUa cea strâmtă a mântuirii, de care
să ne învrednicească şi pe noi Bunul Dumnezeu, cu darul
şi cu iubirea Sa de oameni.
Cu rugăminte de iertare şi doriri de tot binek,
sănătate şi mântuire.
Ierom. Petroniu
îngrijorarea mea s-a dovedit a fi îndreptăţită. Nu după
mult timp, după vreun an şi jumătate, Părintele Petroniu
avea să plece la Domnul, sol iscusit al Bisericii noastre şi al
nostru, al fiecăruia în aparte, al celor care ne-am bucurat de
a fi trecut prin preajma lui. Faptul de a-I fi văzut pentru
câteva zile faţă către faţă o socot a fi o împlinire a unui dor
stăruitor al vieţii mele, un dar preţios, chiar dacă, pe
undeva, îmi stăruie şi regretul de a nu fi ajuns mai devreme
şi de mai multe ori la el, pe când era mai în putere. După ce
am fost o dată, duc acum dorul Muntelui. Dar ştiu, că, dacă
voi mai ajunge la Prodromu, o să mi se pară cam pustiu fără
Părintele Petroniu...
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 66

Ieromonahul Petroniu Prodromitul Stareţul Schitului


Românesc din Sfântul Munte (1916-2011)

- Monahul Damaschin Grigoriatul -

Precum farurile luminează şi conduc pe marinari în călă-


toriile lor pe mare, tot aşa şi Biserica lui Hristos are farurile
sale, care luminează pe oamenii ce „stau în întuneric şi în
umbra morţii" din fiecare epocă şi-i conduc pe drumul vieţii
lor. Astfel de faruri duhovniceşti sunt aşezate pretutindeni
de Pronia Dumnezeiască. Nu au lumina lor proprie, ci o
împrumută de la Izvorul de Lumină care este Domnul nostru
Iisus Hristos.
Un far al lui Hristos care a luminat mai mult de trei de-
cenii în Vigla, cea mai pustie şi sudică regiune a Athosului, a
fost stareţul Schitului românesc de obşte al cinstitului Inain-
temergător, Bătrânul Petroniu Prodromitul. Nenumăraţi au
fost creştinii ortodocşi, greci şi români care soseau zilnic Ia
Schitul Prodromul, ca să-l vadă pe Bătrânul ascet şi să audă
cuvintele lui de Dumnezeu luminate.
Cu Părintele Petroniu m-am cunoscut în anul 1982, când
m-am aflat la Schit cu binecuvântarea venerabilului meu
Stareţ, părintele Gheorghe Kapsanis, ca să învăţ limba
română. Dorind să cunosc mai bine personalitatea lui, i-am
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 67

cerut câteva date despre familia lui şi despre anii copilăriei,


pe care, într-o bună zi mi le-a încredinţat.
Familia. „M-am născut la 23 mai 1916, în satul Fârcaşa,
judeţul Neamţ, România, dintr-o familie săracă şi cu frică de
Dumnezeu. Am fost penultimul din nouă copii. Părinţii
noştri, Ioan şi Olimpia, creştini simpli şi foarte evlavioşi, s-
au jertfit la propriu pentru copiii lor. Ultimul, Dumitru, a
plecat la cele veşnice la vârstă fragedă, lucru care a
provocat, mai ales mamei, o durere greu de purtat. Nu erau
oameni cu carte. Aveau însă o râvnă nemăsurată pentru
sărbători şi pentru slujbele Bisericii, la care participau fară
să lipsească vreodată. Grija lor principală, dincolo de
creşterea şi educarea creştină a copiilor, era practicarea
zilnică a milosteniei. Chemau pe cei străini de sat acasă la
noi, îi găzduiau şi-i odihneau. Niciodată nu a plecat un
străin cu mâna goală din casa noastră.
Mama mea, în fiecare sâmbătă dimineaţă dădea
milostenie pentru odihna celor adormiţi. Ducea la biserică
un vas cu lapte sau mâncare gătită şi apă şi Ie împărţea
altor creştini. Purta de grijă în mod special vecinilor ei.
După slujba de sâmbătă se ocupa cu spălarea rufelor
noastre, iar după-amiaza gătea pentru a doua zi. Niciodată
nu gătea în zi de duminică. Din momentul în care bătea
clopotul pentru Vecernia de sâmbătă seara, încetau îndată
toate treburile noastre.
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 68

Duminica dimineaţa ne îmbrăcam toţi cu hainele noas-


tre curate şi mergeam la biserică. Tatăl nostru se scula mai
devreme dimineaţă. îşi făcea singur rugăciunea, citea
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi după aceea citea
fragmentele din Apostolul şi Evanghelia duminicii. înainte
de a pleca la biserică ceream unul altuia iertare. Ziceam unii
cătte ceilalţi: „Iertaţi-mă!" şi „Dumnezeu să vă ierte!" Lucrul
acesta se întâmpla nu numai cu membrii familiei noastre, ci
şi între vecini.
Posturile de luni, miercuri şi vineri părinţii mei le ţineau
cu mare evlavie şi asprime. Postul Mare era un eveniment
însemnat pentru viaţa creştină a întregii noastre familii.
Pentru această perioadă aveam farfurii, vase şi linguri
separate. Sărbătorile mari ale Paştelui şi ale Crăciunului
ţineau multe zile în satele noastre.
Mama mea era o gospodină nemaiîntâlnită. Cosea,
ţesea la război şi tricota. Ne făcea ea singură toate
hăinuţele noastre: cămăşile, paltoanele, ilicele şi
puloverele. Ţesea de asemenea cuverturi şi velniţe pentru
paturile noastre.
Dacă vreodată se întâmpla să fim mai vioi şi neascultă-
tori şi stricam liniştea şi armonia „obştii" sale, nu ezita să
pună mâna pe vergeluşă. Alteori ne relata exemple din
vieţile sfinţilor şi lucruri pe care le auzea la preot în biserică.
Părinţii ne-au învăţat să avem frică de Dumnezeu, dra-
goste pentru Biserică, respect şi cinstire către toţi ceilalţi
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 69

oameni. Toate acestea şi ordinea pe care am moştenit-o de


la ei, au devenit un frumos obicei pentru toţi copiii familiei
noastre. Fraţii mai mari îndemnau pe cei mai mici să
împlinească îndatoririle creştineşti şi respectul reciproc.
Cuvintele urâte şi gesturile nepotrivite erau necunoscute în
familia noastră. Seara, înainte de a ne culca, mama ne
întreba cum am petrecut ziua. Pentru orice lucru ce nu
trebuia făcut primeam şi un canon.
În Joia Mare a fiecăruia an, mama pleca dimineaţa de-
vreme şi se întorcea acasă după-amiază târziu. Cerceta pe
cei bolnavi şi le spăla picioarele, asemenea Domnului, Care
în acea zi spăla picioarele ucenicilor Săi. In Vinerea Mare,
mama era toată ziua cu ochii umflaţi de plâns. Ne zicea:
«Câte a pătimit Domnul nostru Iisus Hristos pentru noii
îmi vine să plâng neîncetat si să oftez de durere.» In
Sâmbăta Mare, când noi ne minunam de cozonacii şi de
cornuleţele pe care le pregătise pentru Paşti, dânsa ne
spunea: «.Le-am făcut atât de frumoase, nu ca să ne
mulţumim noi măncându-le, ci pentru slava Domnului
nostru, care va învia mâine.»
Când a ajuns la vârsta bătrâneţilor suferea de multe
boli, dar niciodată nu a lipsit de la biserică. De multe ori o
vedeam ziua cum îngenunchea în faţa icoanelor. Zicea
repede rugăciunile pe care Ie avea de zis, făcea câteva
metanii apoi alerga iarăşi la treburi în afara casei. Zicea
rugăciunea lui Iisus şi chema pe Maica Domnului cu multă
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 70

căldură şi neclintită încredere în ajutorul lui Dumnezeu.


Pentru moarte era pregătită cu mult timp înainte. Cămaşa
de moarte, cearceaful alb pentru sicriu şi un mănunchi de
lumânări le păstra în dulapul ei. Câteva zile înainte de a
muri, a chemat pe sora mea, Glicheria, şi i-a zis: «Să chemi
pe părintele Ioan să mă spovedească ţi să mă împărtă-
şească.» A postit trei zile, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu
Preacuratele Taine. După Sfânta împărtăşanie faţa ei
strălucea. Avea o mare bucurie, pe care niciodată nu o
arătase până atunci.
După puţin a început să cânte diferite tropare: Hristos
a înviat din morţi... Câţi în Hristos v-aţi botezat...
Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru..., troparul
Pogorârii Sfântului Duh şi altele. Apoi zicea fără încetare
rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-
mă pe mine păcătoasa! şi Maica Domnului, miluieşte-mă
pe mine păcătoasa! Din când în când rostea Psalmul 50:
Miluieşte-mă Dumnezeule... şi repeta rugăciunea:
Doamne, primeşte pe cei ce vin la Tine şi ca pe cea din
urmă primeşte-mâ şi pe mine, păcătoasa şi netrebnica!
Ultima ei noapte nu a dormit deloc. Se ruga într-una în
şoaptă. Apoi a zis Glicheriei: «Să-mi faci pomană
frumoasă cu colivă, prescură şi cu flori. Şi să spui
Părintelui Petroniu să mă pomenească mereu la Sfânta
Liturghie.» Marţi dimineaţa, pe 4 iulie, când s-au arătat
primele raze de soare la fereastra camerei unde era, a cerut
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 71

Glicheriei să-i dea lumânarea. A deschis ochii şi a şoptit:


«Iartă-mâ!» Apoi, s-a întors în partea cealaltă şi a adormit
somnul cel de veci. Sufletul ei sfânt a zburat din vasul de lut
al trupului la cer, după ce mult s-a chinuit şi s-a necăjit în
viaţa aceasta. Faţa ei era liniştită şi un zâmbet uşor se schiţa
pe buzele ei. Mama mea, Olimpia, a trăit aproape 87 de ani,
din care 38 de ani cu bărbat şi ceilalţi 25 ca văduvă. A
adormit la 4 iulie 1967, iar tatăl meu s-a născut în 1873 şi a
murit pe 1 august 1942.
Studiile. După absolvirea şcolii generale din sat, la
vârsta de paisprezece ani, s-a înscris ca novice la vestita
Mănăstire Neamţ, din nordul României. Acolo a terminat şi
seminarul teologic. Atunci s-a cunoscut şi cu tânărul Ilie,
cuviosul Ioan Iacob Hozevitul de mai târziu, ale cărui sfinte
moaşte au fost descoperite neputrezite la Mănăstirea
Sfântul Gheorghe Hozevitul din Palestina, în anul 1960.
A fost chemat de patriarh să slujească la catedrala patri-
arhală, cu hramul „Sfinţi împăraţi Constantin şi Elena" din
Bucureşti, unde a şi fost hirotonit diacon şi preot. Stătea la
Mănăstirea Sfântului ierarh martir Antim Ivireanul, unde îşi
îndeplinea şi îndatoririle sale monahale. Studia în acelaşi
timp teologia, filologia şi matematica (pe ultima nu a
terminat-o). A predat, mai târziu, limbă franceză, muzică
bizantină, catehetică, pedagogie şi omiietică la Seminarul
Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Aici s-a făcut cunoscut
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 72

prin vieţuirea sa monahală foarte aspră, bogăţia


cunoştinţelor şi darul cuvântului şi al învăţării celorlalţi.
In anul 1949, vestitul monah Cleopa a fost trimis îm-
preună cu treizeci de monahi de la Mănăstirea Sihăstria să
populeze Mănăstirea Slatina. A fost urmat şi de Părintele
Petroniu. Când părintele Cleopa s-a întors la Mănăstirea Si-
hăstria, în anul 1956, Părintele Petroniu a fost ales stareţ al
Mănăstirii Slatina, având sub îndrumarea sa duhovnicească
în jur de şaptezeci de monah.
In 1959, prin Decretul nr. 410 - dat de regimul ateist de
atunci - care prevedea scoaterea monahilor din mănăstiri, şi
Părintele Petroniu a fost obligat să se întoarcă în lume.
Pentru că a refuzat să lepede schima monahală, dar şi din
pricina influenţei mari pe care o avea asupra monahilor şi a
credincioşilor evlavîoşi români, a fost considerat periculos
de către regimul politic. De aceea a fost angajat ca portar la
Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Curtea de Argeş,
a cărei biserică data din 1517 şi era considerată monument
istoric.
Monah Aghiorit. Anul 1975 a fost hotărâtor pentru pe-
rioada ulterioară a vieţuirii sale monahale. Face primul său
pelerinaj la Sfântul Munte. In cele din urmă, în 1978, s-a re-
tras în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte şi a intrat
în obştea Schitului Cinstitului Inaintemergător, al Marii
Lavre. Din 1985 până aproape de moartea sa a fost Stareţul
Schitului, adică aproape 25 de ani. De atunci nu a mai fost
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 73

în România, decât o singură dată, în 1993, la invitaţia


Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, pentru a face parte din
delegaţia acestuia care avea să participe la sfinţirea
Mănăstirii Sâmbăta de Sus. Principalii săi colaboratori au
fost părintele Justinian, părintele Atanasie - actualul stareţ
al schitului - şi părintele Prodromu.
Din clipa în care a venit, a îndrăgit mult Sfântul Munte.
Se bucura de evenimentele plăcute şi-i părea rău de
împrejurările neplăcute din viaţa Sfântului Munte. Deşi a
sosit la Sfântul Munte în vârstă de şaizeci şi doi de ani, şi-a
împropriat tot
Sfântul Munte, i-a iubit cu multă râvnă, l-a slujit, I-a
cinstit cu viaţa sa sfântă şi, în cele din urmă, i-a lăsat şi
moaştele sale ascetice.
Nevoinţele ascetice. Actualul stareţul al Schitului
Prodromu, părintele Atanasie, ne-a povestit următoarele:
„Am vieţuit împreună la Sihăstria trei ani, înainte de a veni
la Sfântul Munte. Acolo, când era mai tânăr, Părintele
Petroniu făcea noaptea mii de metanii, pe care le-a
continuat - din ce în ce mai puţine — până la sfârşitul vieţii
Iui, când ajunsese să facă cincizeci de metanii. Avea multă
evlavie pentru Sfântul Munte. Nu râdea niciodată. La Sfânta
Liturghie plângea deseori. Slujea Sfânta Liturghie sâmbăta,
la marile sărbători şi la privegheri. In timpul Sfintei Liturghii
nu se aşeza niciodată. Această rânduia-lă a păstrat-o cu
sfinţenie până când a căzut Ia pat".
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 74

De Ia părintele Daniil, care vieţuieşte în Schit din 1996,


am aflat următoarele: „Avea un ceas deşteptător pentru a
respecta cu multă stricteţe programul. Dar îl folosea foarte
rar, deoarece avea probleme cu auzul. Nu a lipsit niciodată
de la biserică şi niciodată nu a întârziat la slujbe. Până la
vârsta de nouăzeci de ani a participat la slujbele din biserică
fără întrerupere. Iubea cântarea bisericească, deoarece era
el însuşi protopsalt şi deseori cânta cu vocea sa melodioasă
şi pătrunzătoare. Slujbele de opt până la zece ore i se
păreau scurte. A se reţine şi faptul că era şi profesor de
muzică. împreună cu părintele Nectarie protopsaltul cântau
la privegherile Schitului, ajutaţi de fraţii mai tineri.
Totdeauna ne spunea să citim rar şi cu simţirea, pentru că
stăm în faţa lui Dumnezeu şi în casa Lui şi a sfinţilor Lui. De
aceea şi era împotriva oricărei discuţii în biserică. Nu
vorbea niciodată în biserică cu cineva, decât atunci când era
mare nevoie. Iubea atât de mult biserica, încât ne spunea că
omul creştin, şi bolnav să fie, trebuie să prefere să meargă
la biserică, decât să stea în pat. Din pricina slăbiciunilor
bătrâneţii, cu şaptezeci de zile înainte de a muri, a încetat
să mai vină la biserică. Până în ultima zi, atât cât a venit la
biserică, nu se aşeza în timpul Sfintei Liturghii. Când era mai
tânăr nu se aşeza deloc în strană, la nicio slujbă. Când a
îmbătrânit pedagogie şi omiletică la Seminarul Teologic de
la Mănăstirea Neamţ. Aici s-a făcut cunoscut prin vieţuirea
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 75

sa monahală foarte aspră, bogăţia cunoştinţelor şi darul


cuvântului şi al învăţării celorlalţi.
în anul 1949, vestitul monah Cleopa a fost trimis îm-
preună cu treizeci de monahi de la Mănăstirea Sihăstria să
populeze Mănăstirea Slatina. A fost urmat şi de Părintele
Petroniu. Când părintele Cleopa s-a întors la Mănăstirea Si-
hăstria, în anul 1956, Părintele Petroniu a fost ales stareţ al
Mănăstirii Slatina, având sub îndrumarea sa duhovnicească
în jur de şaptezeci de monah.
In 1959, prin Decretul nr. 410 - dat de regimul ateist de
atunci - care prevedea scoaterea monahilor din mănăstiri, şi
Părintele Petroniu a fost obligat să se întoarcă în lume.
Pentru că a refuzat să lepede schima monahală, dar şi din
pricina influenţei mari pe care o avea asupra monahilor şi a
credincioşilor evlavioşi români, a fost considerat periculos
de către regimul politic. De aceea a fost angajat ca portar la
Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Curtea de Argeş,
a cărei biserică data din 1517 şi era considerată monument
istoric.
Monah Aghiorit. Anul 1975 a fost hotărâtor pentru pe-
rioada ulterioară a vieţuirii sale monahale. Face primul său
pelerinaj la Sfântul Munte. în cele din urmă, în 1978, s-a re-
tras în Grădina Maicii Domnului, în Sfântul Munte şi a intrat
în obştea Schitului Cinstitului Inaintemergător, al Marii
Lavre. Din 1985 până aproape de moartea sa a fost Stareţul
Schitului, adică aproape 25 de ani. De atunci nu a mai fost
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 76

în România, decât o singură dată, în 1993, la invitaţia


Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, pentru a face parte din
delegaţia acestuia care avea să participe la sfinţirea
Mănăstirii Sâmbăta de Sus. Principalii săi colaboratori au
fost părintele Justinian, părintele Atanasie - actualul stareţ
al schitului - şi părintele Prodromu.
Din clipa în care a venit, a îndrăgit mult Sfântul Munte.
Se bucura de evenimentele plăcute şi-i părea rău de
împrejurările neplăcute din viaţa Sfântului Munte. Deşi a
sosit la Sfântul Munte în vârstă de şaizeci şi doi de ani, şi-a
împropriat tot
Sfântul Munte, l-a iubit cu multă râvnă, l-a slujit, l-a
cinstit cu viaţa sa sfântă şi, în cele din urmă, i-a lăsat şi
moaştele sale ascetice.
Nevoinţele ascetice. Actualul stareţul al Schitului
Prodromu, părintele Atanasie, ne-a povestit următoarele:
„Am vieţuit împreună la Sihăstria trei ani, înainte de a veni
la Sfântul Munte. Acolo, când era mai tânăr, Părintele
Petroniu făcea noaptea mii de metanii, pe care le-a
continuat - din ce în ce mai puţine — până la sfârşitul vieţii
lui, când ajunsese să facă cincizeci de metanii. Avea multă
evlavie pentru Sfântul Munte. Nu râdea niciodată. La Sfânta
Liturghie plângea deseori. Slujea Sfânta Liturghie sâmbăta,
la marile sărbători şi la privegheri. In timpul Sfintei Liturghii
nu se aşeza niciodată. Această rânduia-lă a păstrat-o cu
sfinţenie până când a căzut la pat".
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 77

De la părintele Daniil, care vieţuieşte în Schit din 1996,


am aflat următoarele: „Avea un ceas deşteptător pentru a
respecta cu multă stricteţe programul. Dar îl folosea foarte
rar, deoarece avea probleme cu auzul. Nu a lipsit niciodată
de la biserică şi niciodată nu a întârziat la slujbe. Până la
vârsta de nouăzeci de ani a participat la slujbele din biserică
fară întrerupere. Iubea cântarea bisericească, deoarece era
el însuşi protopsalt şi deseori cânta cu vocea sa melodioasă
şi pătrunzătoare. Slujbele de opt până la zece ore i se
păreau scurte. A se reţine şi faptul că era şi profesor de
muzică. împreună cu părintele Nectarie protopsaltul cântau
la privegherile Schitului, ajutaţi de fraţii mai tineri.
Totdeauna ne spunea să citim rar şi cu simţirea, pentru că
stăm în faţa lui Dumnezeu şi în casa Lui şi a sfinţilor Lui. De
aceea şi era împotriva oricărei discuţii în biserică. Nu
vorbea niciodată în biserică cu cineva, decât atunci când era
mare nevoie. Iubea atât de mult biserica, încât ne spunea că
omul creştin, şi bolnav să fie, trebuie să prefere să meargă
la biserică, decât să stea în pat. Din pricina slăbiciunilor
bătrâneţii, cu şaptezeci de zile înainte de a muri, a încetat
să mai vină la biserică. Până în ultima zi, atât cât a venit Ia
biserică, nu se aşeza în timpul Sfintei Liturghii. Când era mai
tânăr nu se aşeza deloc în strană, la nicio slujbă. Când a
îmbătrânit se aşeza din când în când la celelalte slujbe, dar
niciodată în timpul Sfintei Liturghii. De obicei stătea în
picioare, în afara stranei, ca să nu fie biruit de iubirea de
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 78

sine şi să fie nevoit să se aşeze în strană. Noi, fraţii, îl


vedeam cu câtă silinţă stătea în picioare. Uneori, îl prindea
pentru o clipită somnul în picioare. Când îşi dădea seama,
îşi îndrepta repede mijlocul, ca sa stea drept. De la statul în
picioare, picioarele lui se umflau foarte tare şi le înfăşură ca
să-l ţină. In trapeză, la masă, era foarte înfrânat. Nu mânca
niciodată toată mâncare care î se punea în farfurie. Mereu
lăsa în farfurie, pentru săracii şi însetaţii din lume, cum ne
spunea uneori".
La începutul Postului Mare, când era mai tânăr, ţinea
cinci zile de post negru, iar trei zile, fără să mănânce nimic,
a ţinut până la moarte.
De la secretarul Schitului, părintele Gavriil, am reţinut
următoarele: „L-am întâlnit pentru prima dată când era
deja bătrân. Eram student la Tesalonic. Mă atrăgea cultura
lui şi chipul lui ascetic liniştit. Era un monah foarte silitor.
Urma cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, care spunea că
„monah este cel care-şi sileşte firea neîncetat". Cu ceilalţi se
comporta totdeauna cu bunătate, dar cu sine era aspru şi
neînduplecat, până la ultima lui suflare. II vedeam că
ajunsese să cadă sub strană, atât de mult îşi apleca pieptul
şi capul său, aproape până la pământ, dar nu era chip să-l
înduplecăm să stea în strană, fie şi pentru o clipă. Până la
optzeci şi cinci de ani a fost casierul, secretarul, contabilul şi
codicograful Schitului. Ştia foarte bine limba greacă şi făcea,
de aceea, corespondenţa de limbă greacă.
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 79

Virtuţi ale Bătrânului Petroniu. Părintele Petroniu era


ataşat tradiţiilor şi dogmelor Bisericii. Condamna fară
rezerve orice deviere de la credinţa Bisericii. Am auzit de la
părintele Daniil următoarele: „Când venea vorba despre
dreapta credinţă, sau când stătea de vorbă cu vreun
neortodox, era foarte atent să nu trădeze nimic din Sfânta
noastră Ortodoxie. Cunoştea foarte bine Canoanele Bisericii
şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pe care le păzea cu stricteţe
şi cu dreaptă socoteală. Când afla că s-au încălcat
Canoanele Bisericii, se întrista foarte tare şi mustra cu
cuvântul aceste încălcări. Când îl rugau, însă, unii sa scrie
despre acestea, spunea că aceasta este lucrarea Sfântului
Sinod. Avea credinţa profundă că Sfântul Duh va rămâne în
Biserica lui Hristos până la sfârşitul lumii şi acesta lucrează
prin Sfintele Sinoade şi nu va lăsa Biserica să fie stăpânită
de stăpânitorul acestui veac". Acest neclintit ataşament al
său faţă de sfânta noastră credinţă ortodoxă era mărturisit
şi de viaţa lui.
Un teolog mirean, fiu duhovnicesc al Bătrânului, mi-a
zis: „Un mare dar al Bătrânului era neţinerea de minte a
răului. Odată, un frate dintre cei mai vechi din mănăstire
cuprins de mânie a ridicat măna şi l-a pălmuit pe Bătrân.
Acela, nu numai că nu a zis atunci nimic, dar i-a şi iertat din
toată inima, nepomenind niciodată cele întâmplate şi
nevorbindu-l niciodată de rău pe cel care-l lovise. Un alt
frate l-a ocărât în faţa celorlalţi fraţi. Fraţii au vrut să-l
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 80

alunge pe acela din Schit. Dar Bătrânul a zis: „Nu alungaţi


pe fratele nostru! Ce se va întâmpla cu sufletul lui? Eu sunt
de vină şi ce răspuns voi da pentru el la Dumnezeu
Judecătorul, în Ziua Judecăţii?" Mai mult chiar, a mers el
însuşi şi i-a cerut iertare, deoarece s-a temut ca nu cumva
să fî greşit faţă de acela ceva şi să aibă vină în faţa lui
Dumnezeu. Altădată, câţiva fraţi din Schit, mânaţi de ispită,
au mers şi au pârât pe Bătrân la Mănăstirea Lavra, de care
ţinea Schitul, cu intenţia de a-l da jos din vrednicia sa de
stareţ. Când Bătrânul a aflat de aceasta, i-a rugat să facă
timp de o săptămână rugăciune şi post, ca să se facă voia lui
Dumnezeu. Şi într-adevăr, s-a îndepărtat orice lucrare
potrivnică şi s-a instaurat pacea şi dragostea între toţi fraţii,
graţie rugăciunii şi răbdării Bătrânului. Fraţii care îl paraseră
au cerut iertare, i-au pus metanie şi i-au sărutat mâna".
Deseori, lăuda pe isihaştii de altădată ai Sfântului
Munte şi stăruia în legătură cu simplitatea îmbrăcămintei, a
mersului, a psalmodierii şi în general a purtării. Se lupta
pentru aplicarea cu credincioşie şi fară nici cel mai mic
pogorământ a rânduielii Schitului şi a împlinirii îndatoririlor
monahale.
La Schitul românesc Prodromu există rânduiala ca preo-
ţii de rând, care slujesc fiecare câte o săptămână, să se
spovedească seara pentru a sluji Liturghia a doua zi. Acelaşi
lucru îl făcea şi Bătrânul când slujea a doua zi. Când preotul
trecea să tămâieze sfinţii şi pe monahi, Bătrânul nu voia să
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 81

fie tamâiat de mai multe ori, aşa cum cere rânduiala pentru
stareţ. Ba, chiar întorcea capul în altă parte. Ca stareţ al
Schitului, care este schit de obşte, niciodată nu a stat în
scaunul de stareţ din biserică. Totdeauna stătea în stranele
cântăreţilor, nici acolo în prima strană, ci în a treia, cum
încep stranele dinspre Altar, unde în vechime stătea
protopsaltul Sfântului Munte, Nectarie Vlahul. Niciodată nu
a purtat toiagul său de stareţ, nici măcar la sărbătorile mari
şi la privegheri. Ura slava şi cinstea din partea oamenilor.
Deşi avea din România titlul de arhimandrit, nu a purtat
niciodată cruce de piept. Nu a purtat niciodată mantie la
privegheri sau la hram. Nu lăsa să-i fie sărutată mâna, ci
spunea: „Să te binecuvânteze Dumnezeu!" Nu accepta să i
se facă primiri, nici nu aştepta să-i deschidă cineva uşa. Nu
accepta să i se facă metanii. învăţa pe toţi pocăinţa cu
faptele sale, nu cu vorbele sale.
Nu primea uşor să fie ajutat de cineva. Cu multă greuta-
te a acceptat să fie ajutat de cineva în suferinţa lui din
urmă. A primit un frate şi pe nimeni altcineva. Era foarte
atent cu ceilalţi. Totdeauna se adresa fraţilor cu pronumele
de politeţe. Le spunea mereu preacuvioase şi nu simplu
părinte.
Cei care l-au cunoscut din alte mănăstiri, l-au iubit şi i-
au arătat multă cinstire. Deseori, îi spuneau: „Părinte, când
veniţi şi pe la noi?! „Când voi veni, aţi zis?", răspundea
întrebând retoric la rându-i. „Da, Părinte, să vă găzduim şi
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 82

să ne vorbiţi, să ne învăţaţi!" „Niciodată!", răspundea


laconic.
Părintele Iulian, binecunoscut şi experimentat
duhovnic, în vârstă de 86 de ani mi-a spus despre Părintele
Petroniu: „Era smerit. Lucra cuvântul Domnului Hristos care
spune: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor
smeriţi le dă har. Eu l-am spovedit de când a venit în Schit.
Nu am văzut om să verse atâtea lacrimi cu puţine zile
înainte de a muri.
Intr-o zi, era îngenuncheat în faţa mea şi-mi spunea:
«Cum mă voi duce în cealaltă viaţă? Voi fi întrebat cum
mi-am petrecut toată viaţa mea de aici. Cum am să
ajung în veşnicie?» Şi îndată îşi lăsă capul la pământ şi
începu să plângă, cu suspine adânci. L-am aşteptat mult
timp să se oprească şi să mă pot ridica..."
Când era tânăr în România, s-a îmbolnăvit grav şi de la
medicamentele puternice şi-a pierdut aproape de tot auzul.
De atunci purta un aparat de auz. Deoarece nu auzea bine,
nu spovedea pe părinţii Schitului. Dar cred, mai degrabă, că
făcea asta din smerenie, invocând drept pretext faptul că
nu auzea bine.
Participa la treburile cele mai grele. Se suia împreună cu
fraţii pe tractor şi mergeau în pădure după lemne. Zilnic
săpa şi îngrijea grădina de legume şi florile.
Era foarte sărac. în chilia Iui nu avea decât câteva cărţi.
Lua cu împrumut de la biblioteca Schitului şi le înapoia.
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 83

Toată viaţa lui a avut o rasă şi un culion. îşi spăla hainele


singur în lighean până la adânci bătrâneţe. Uneori, fraţii îi
luau pe ascuns rufele pentru a le spăla.
îl iubea mult pe stareţul nostru, pe părintele Gheorghe
Kapsanis şi Sfânta noastră Mănăstire Grigoriu. Venea uneori
şi se sfătuia cu stareţul nostru pentru diferite probleme. Era
interesat de sfaturi practice, pe care să le aplice şi dânsul în
obştea Schitului.
Citea multe cărţi, mai ales teologice. Aprecia pe
scriitorii mai vechi. Studia îndelung Patericul egiptean,
cartea Sfinţilor Ioan şi Varsanufie, Cuvintele ascetice ale
Sfântului Isaac Şirul şi operele Sfântului Maxim
Mărturisitorul. Citea însă cu atenţie şi lucrările teologilor
mai tineri, precum şi multe periodice creştine. Semăna cu o
albină, care adună de peste tot ce este bun şi folositor
pentru mântuire. Voia să se informeze despre toate
problemele Bisericii Ortodoxe şi despre legăturile acesteia
cu aşa-zisele Biserici ale Apusului.
Iubea pe toţi oamenii mereu cu aceeaşi iubire. Iubea în
chip deosebit şî pe creştinii eterodocşi. Niciodată nu a
supărat şi nu a jignit vreun om. Iubea de asemenea şi florile
pădurii. Acolo unde le găsea în pădure, le lua şi le planta în
grădina din curtea Schitului, la ferestrele aripii de sud, unde
avea chilia. In fiecare floare ca şi în fiecare om vedea mâna
şi pronia lui Dumnezeu. Avea mult discernământ şi nobleţe
sufletească. Niciodată nu rupea o floare ca să o pună în
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 84

glastră în chilia sa. Adulmeca frumuseţea naturii şi


teologhisea admirând culorile florilor.
Pastoraţia Bătrânului Petroniu. Dacă cineva avea o ispi-
tă, mergea el însuşi la chilia aceluia. Bătea la uşă şi dacă-i
îngăduia intra înăuntru. II asculta cu multă răbdare şi o oră
întreagă. Ca să-l ajute, îi dădea binecuvântare să cerceteze
mănăstirile Sfântului Munte sau, dacă dorea, să meargă în
România ca să-şi vadă rudeniile. Dar şi când vreunul din
fraţi era bolnav, mergea şi-l cerceta la chilie. Se îngrijea să
aibă cu el ceva dulce, bomboane sau ciocolată sau un fruct.
Ii aducea mângâiere şi se ruga pentru însănătoşire şi pentru
întoarcerea lui cât mai grabnică la rânduiala slujbelor din
Schit, adică la biserică şi la trapeză.
Mi-a povestit părintele Daniil: „Răspunzător cu scularea
fraţilor era însuşi Părintele Stareţ. Un sfert de oră înainte de
începerea slujbelor, trecea pe la chiliile noastre. Nu trecea
Ia altă chilie până nu se scula şi nu deschidea uşa fratele de
la chilia la care bătuse. După slujba de dimineaţă aveam
odihnă la chilie aproape două ore. După aceea începeam
ascultările, care ţineau până la ora Vecerniei. In zilele de
post aveam mâncare numai o singură dată în zi, la ora 3.00
după-amiază, era fireşte fără ulei, iar în celelalte zile de
două ori pe zi, cu ulei. Am trecut prin multe ascultări, pe
care trebuia să le împlinesc cu seriozitate şi consecvenţă.
Cea mai grea ascultare pe care am împlinit-o a fost cea de
magazioner. Odată a venit Bătrânul şi mi-a zis: «Prea
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 85

cuvioase frate, nu ai binecuvântare să dai nimic la


nimeni. Ce este în magazie este pentru toţi fraţii. Tot ce
este nevoie se va pune la masă, în trapeză, pentru toţi.»
A fost un om drept. Totdeauna urmărea îndreptarea
fratelui, atunci când acesta încălca vreuna din rânduieli.
Niciodată nu a luat el însuşi ceva din magazie, deşi avea
cheie. Dacă pentru motive de sănătate voia ceva, cerea de
la mine. în afara curţii era un pom fructifer, un piersic. într-
o zi a luat un topor şi s-a dus să taie pomul. Unul dintre
monahii mai vârstnici i-a întrebat: «Cefaci acolo,
Părinte?», «II tai, a zis, ca să nu mănânce din el fraţii
fară binecuvântare şi să pâcâtuiască.» Dacă se întâmpla
ca fraţii mai tineri să ajungă vreodată la ceartă şi se
plângeau unii de alţii, el făcea pace între ei, zicându-le:
«Aveţi dreptate. Aveţi, însă, răbdare. Furtunile trec.
Tulburările dintre voi vor trece. Toţi să ajutaţi pe unul şi
unul să ajute pe toţi.»
Dacă unul dintre fraţi greşea ceva, nu-l certa şi nici nu-l
chema să dea explicaţii. Dar, în cuvântul pe care-l ţinea
fraţilor în fiecare duminică seara, prezenta exemple de
monahi sfinţi din care se vedea cum au procedat aceia în
situaţii asemănătoare şi în felul acesta transmitea învăţături
fratelui care greşise. Sfătuia în aşa fel, încât să nu supere pe
nimeni, punându-se şi pe sine între cei vinovaţi.
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 86

De obicei nu vorbea în trapeză. Dar, după slujbele de


priveghere, la masă, dezvolta înţelesul teologic al sărbătorii
şi toţi ne minunam de adâncimea înţelesurilor sale.
Odată i-am cerut binecuvântare - continuă Părintele
Daniil - să merg la praznicul unei mănăstiri atonite greceşti
şi mi-a zis: «Nu te vei folosi, preacuvioase. Avem şi noi
aici slujbă frumoasă la biserică şi fiecare are pravilă la
chilia lui, unde poate să-şi facă în linişte canonul său de
monah. Dacă mergi, nu vei înţelege limba - din moment
ce slujbele vor fi în limba greacă - şi te vei întâlni cu alţi
monahi români şi vă veţi da h vorbă. în felul acesta te
vei obosi trupeşte şi vei rămâne şi cu canonul tău de
monah nejacut.» Atunci mi-a fost greu să-l înţeleg, dar mai
târziu am văzut că avea dreptate absolută Bătrânul meu.
Chiar dacă era foarte aspru cu sine însuşi, nu judeca pe
nimeni. Când cineva îl întreba de ce nu mustră pe fraţi, le
răspundea laconic: «Păi nu văd cum trăiesc eu? Ce să le
spun altceva!»
învăţături ale Bătrânului Petroniu. Zilnic aproape, pri-
mea grupuri de închinători români veniţi din România, dar
şi din afara graniţelor României, să caute cuvânt de
mângâiere şi răspuns la problemele lor. De obicei Ie vorbea
după Pavecerniţă.
Dar la Schit mergeau să audă cuvintele vieţii veşnice de
la Bătrânul Petroniu şi închinători greci, monahi şi mireni,
chiar şi episcopi, precum vrednicul de pomenire Episcop
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 87

Antonios de Siatista. Vorbea cu putere, cu fermitate şi cu


responsabilitate. Cei care-l ascultau primeau cuvintele lui ca
venind de la Dumnezeu. De aceea plecau de la el bucuroşi şi
păstrau ca pe o comoară preţioasă învăţăturile şi sfaturile
lui. Orice treburi ar fi avut, le lăsa pentru a primi pe cei care
îl vizitau. De multe ori vorbea profetic şi inspira pe
ascultătorii care se agăţau la propriu de cuvintele sale pline
de dulceaţă ca mierea.
Sublinia continuu nevoia trăirii sau a experienţei Duhu-
lui Sfânt. «Monahul, spunea, nu poate să-L trăiască pe
Dumnezeu în chilia lui, atunci când se ocupă cu lumea, fie
prin telefonul său mobil fie prin alte mijloace moderne. Mo-
nahul este dator să-şi petreacă viaţa în Hristos cu simplitate
şi deplinătate, departe de mijloacele moderne aducătoare
de stricăciune, care împuţinează credinţa şi îndepărtează pe
om de faptele virtuţii.» Accentua nevoia comuniunii
continue cu Dumnezeu şi cât mai puţina preocupare cu
grijile lumeşti. In cuvântările sale, spunea: «Vai de noi, dacă
nu vom dobândi Raiul!» Şi deseori îi dădeau lacrimile, când
spunea acest lucru.
Altădată zicea: «Monahul este dator să-şi păzească cele
cinci simţuri ale sale, adică să se păzească de orice vine din
afară şi intră înlăuntrul său. Acest lucru - paza celor cinci
simţuri - este mai uşor decât efortul pe care-l cere
smulgerea din rădăcină a gândului rău şi a poftei celei rele,
care, atunci când intră din afară în sufletul omului, face
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 88

rădăcini înlăuntrul lui şi este foarte greu după aceea să-l


smulgi din rădăcini.» Şi aducea exemplul Cuvioasei Măria
Egipteanca, care a fost chinuită în pustie de patimile ei timp
de cincisprezece ani. «Este aproape cu neputinţă să te afli în
locuri unde este păcat şi să nu te întinezi. De aceea
monahul fuge în pustie, ca să scape de cauzele păcatului.
Dumnezeu l-a făcut pe om cu minte şi cu inimă. In inima sa
trebuie să caute şi să afle tronul lui Dumnezeu. De aceea
monahul trăieşte singur. Poartă camilafca pentru a-i as-
cunde faţa, ca să nu vadă şi să nu audă sau să vorbească cu
ceilalţi şi să poată afla astfel în inima lui pe Dumnezeu. Să
vorbească cu EI în inima sa.»
Altădată spunea: «Scopul vieţii noastre este să simţim
mereu prezenţa lui Dumnezeu. Simţirea lui Dumnezeu este
rodul vieţuirii ascetice. Fără această simţire este
neroditoare şi viaţa duhovnicească.»
Nu folosea metode tehnice pentru rugăciune, aşa cum
sunt acestea pomenite de unii Părinţi din Filocalie. Pentru el
«înaintarea în rugăciune este atunci când omul trăieşte cu
smerenie şi are o viaţă ascetică, adică împlineşte poruncile
dumnezeieşti. Când omul slujeşte Iui Dumnezeu, Dumnezeu
totdeauna lucrează pentru om.»"
După părintele Daniil, Bătrânul Petroniu era ca un co-
pac frumos, drept şi înalt, cu roade multe. Era într-un fel
zgârcit deoarece nu ne dădea uşor din roadele sale
duhovniceşti: „Ne vorbea o singură dată pe săptămână
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 89

despre teme înalte din viaţa duhovnicească, despre


smerenie şi despre teologie, şi cu mult suflet ne sfătuia ca
fiecare să se îngrijească să facă roditor propriul copac,
pentru ca acesta să aducă roade multe şi bogate. Adeseori
ne îndemna să mulţumim lui Dumnezeu, care locuieşte în
acest Loc Sfânt, să ne folosim de această mare
binecuvântare, să împlinim datoriile noastre călugăreşti şi
să avem fiecare dintre noi grijă de mântuirea noastră
personală".
Nu se preocupa prea mult cu problemele lumii, dar
când auzea că patimile şi păcatele oamenilor sunt îngăduite
liber şi legiferate, se întrista mult şi spunea că aceste păcate
vor aduce multe nenorociri neamului nostru.
Compara viaţa duhovnicească de astăzi cu cea de
altădată. Zicea: „Pomul după roade se cunoaşte. Roadele le
vedem a fi destule astăzi. Omul şi-a umplut viaţa cu
mijloace tehnice, cu tehnologie contemporană, cu maşină,
cu televizor, cu telefon şi altele multe, care sunt idoli pentru
el. Bolnavii de astăzi îşi sprijină nădejdile lor pe
medicamente şi nu pe puterea lui Dumnezeu dobândită
prin rugăciune. Toate acestea l-au dus pe om la o
înstrăinare de Dumnezeu, aşa încât crede că poate
face totul fară Dumnezeu. De aceea îl şi hulesc şi îl
dispreţuiesc. Au ajuns până acolo încât unii se roagă lui
satana şi-i aduc acestuia slujbă. Când are o problemă casa
sa, astăzi omul nu mai cheamă preotul să facă rugăciune,
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 90

nici nu merge la biserică să se spovedească, ci încearcă să


găsească el singur rezolvarea fară ajutorul dumnezeiesc."
Scrieri. Bătrânul Petroniu participa cu durere la proble-
mele mari ale Bisericii şi ale lumii. A scris multe articole
duhovniceşti pentru periodicul anual al mănăstirii noastre
Cuviosul Grigorie, în urma rugăminţii părintelui nostru
stareţ, Gheorghe. Părintele Petroniu răspundea cu
smerenie unor astfel de rugăminţi. Toate articolele
publicate aici au fost traduse în româneşte şi au fost
publicate împreună cu altele care au apărut în România
într-o carte intitulată Chemarea Sfintei Ortodoxii. Cartea
Uşile pocăinţei a fost tradusă şi publicată şi în limba
greacă. Conţinutul ei referitor la sensurile adânci ale
Duminicilor din Postul Mare au fost de mult folos celor care
au citit-o. Cartea Icoane smerite tradusă şi în limba greacă,
conţine pe scurt viaţa şi faptele minunate ale unor clerici şi
monahi pe care i-a cunoscut personal Bătrânul Petroniu pe
parcursul vieţii sale.
Pe lângă multele sale îndatoriri şi preocupări zilnice, a
găsit timp şi pentru traducerea unor cărţi din limba greacă,
în limba română. Astfel, a tradus cartea Un episcop ascet.
A învăţat limba greacă începând de la seminarul teologic de
la Mănăstirea Neamţ. A tradus şi cartea Olimpul Bitiniei, în
care sunt descrise mănăstirile construite în perioada
bizantină în jurul Muntelui Olimp, din Bitinia Asiei Mici. A
mai tradus cartea monahului Neofit Kavsokalîvitul, care se
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 91

referă la deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Odată cu


publicarea acestei cărţi în România, poporul binecredincios
român a primit mesajul legat de o mai deasă împărtăşire,
deoarece Dumnezeiasca împărtăşire era îngăduită în cea
mai mare parte a României numai de treî-patru ori pe an.
Nici până astăzi nu s-a revenit la această binecuvântată
practică a Biserici, adică la împărtăşirea mai deasă cu
Sfintele Taine. Sunt încă şi mănăstiri, în care monahii se
apropie de Sfânta împărtăşanie de patru-cinci ori pe an.
Bătrânul Petroniu ar fi dorit să scrie un fel de Pateric cu
învăţături ale părinţilor români, dar nu a mai apucat.
înnoirea Schitului Prodromu. în timpul slujirii sale ca
stareţ al Schitului de obşte Prodromu s-au făcut multe
lucrări, începând cu dânsul s-a hotărât săvârşirea zilnică a
Dumnezeieştii Liturghii şi trapeza comună pentru toţi fraţii.
Schitul se afla în mare declin. în perioada comunistă erau
foarte puţini tineri care mergeau Ia mănăstire. Erau lipsiţi,
dar s-au descurcat cu grădina lor şi cu puţinele ajutoare
care veneau din afară.
Clădirile Schitului, Ia venirea Părintelui Petroniu, se
aflau toate aproape în ruine, cu excepţia aripii de răsărit,
care se păstrase într-o stare mai bună. Cădea tencuiala de
pe pereţi, chiar şi în biserică. în multe chilii pătrundea apa
de la ploaie şi nici biserica nu făcea excepţie. Cu vrednicii
săi colaboratori, părintele ierodiacon Justinian, actualul
stareţ părintele Atana-sie, cu monahii Prodromu şi Iorest, şi
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 92

cu ceilalţi fraţi, au reuşit în timpul stăreţiei lui să restaureze


Schitul. S-a reuşit restaurarea bisericii centrale,
înfrumuseţarea şi pictarea ei în tehnica frescă. în acelaşi
timp au fost refăcute celelalte clădiri ale Schitului, a fost
reorganizată biblioteca şi s-au deschis ateliere de pictură,
legătorie de cărţi şi sculptură în lemn. Au fost amenajate
instalaţii eoliene şi solare de producere a curentului
electric, care asigură funcţionarea tuturor atelierelor şi a
aparatelor electrice.
A fost deschis un drum care leagă Schitul de Mănăstirea
Marea Lavră, de care aparţine, şi care leagă în continuare
Schitul de Kareia şi de Dafni, capitala şi respectiv portul
principal al Sfântului Munte. S-a oprit aprovizionarea pe
cale maritimă, care presupunea folosirea drumului de la
micul port până la Schit, pe care nu putea merge decât
tractorul şi care punea la propriu viaţa fraţilor în pericol.
Drumul era atât de periculos încât se putea uşor aluneca în
prăpastie, cu tractor cu tot.
Datorită vieţuirii sale virtuoase şi liniştii şi rugăciunii că-
rora era întru totul dedicat, au venit alături de el mai mulţi
monahi din România. Astfel, Schitul a ajuns la o mare
înflorire în zilele stăreţiei sale, iar obştea a ajuns să numere
peste patruzeci de monahi.
Semne ale dumnezeiescului har. Ne-a povestit Părintele
Gavriil: „După rânduiala Schitului nostru, la începutul
Postului Mare părinţii de la trapeză împărţeau câte un
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 93

borcan cu miere fiecărui frate. într-un an, am luat eu şi


părintele Chirii borcanele să le împărţîm. Am bătut la uşa
Bătrânului nostru. Ne-a deschis şi am fost orbiţi de o
strălucire care izvora din faţa lui. «Am miere din cea de
anul trecut. Nu vreau alta», ne-a spus. A închis uşa
repede, intrând în chilia sa, iar noi am continuat drumul
nostru la ceilalţi fraţi. Dar lumina de pe faţa lui a continuat
să ne minuneze".
Părintele Daniil ne-a spus: „Episcopul de Argeş, Calinic,
care a vizitat Schitul în 1977, a plecat atunci foarte întristat,
văzând totul părăsit, sărăcia şi nenorocirea care domina
Schitul, în 1997 a fost iarăşi la Schit. Văzând înflorirea
schitului a zis. «De data aceasta plec bucuros, deoarece
am văzut Schitul nostru renăscut şi restaurat. Au venit
monahi tineri şi înfloreşte din nou viaţa duhovnicească.
Acest progres este rodul rugăciunii neîncetate a
Bătrânului nostru Părinte Petroniu.»
De la monahul Nectarie Lazăr, frate în obştea Schitului
şi psalt, am aflat că în anul în care a venit Părintele Petroniu
la Sfântul Munte, 1978, a fost un cutremur mare. Părinţii au
ieşit pe culoarul chiliilor lor. Unul dintre ei îi îndemna să
alerge spre ieşire. Dar Părintele Petroniu i-a oprit: «Nu
fraţilor, să rămânem în chiliile noastre şi să ne rugăm».
De atunci nu a mai fost alt cutremur. De asemenea se spune
că Părintele Petroniu simţea toţi anii aceştia un
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 94

acoperământ şi o binecuvântare peste Schitul nostru. Acest


lucru l-am simţit şi eu şi alţi fraţi din obştea noastră".
Sfârşitul Bătrânului. Ne spune părintele Daniil: „In ul-
timele luni puterile lui trupeşti au început să-l părăsească.
Se ajuta cu multă greutate de un baston pe care-l avea cu
el. Apoi a fost nevoie de un frate care să-l însoţească pentru
a putea merge la biserică şi la trapeză. în cele din urmă,
într-o zi am simţit toţi că biserica este goală. Părintele nu
mai venise la biserică. Căzuse la pat. S-a luptat până în
ultima zi ca să nu fie cuprins de acedie şi iubire de sine. La
început se scula şi sprijinit de pat făcea metanii mici cu
mâna, zicând: Doamne lisuse Hristoase...! Se ruga cu
rugăciunea minţii, tot timpul cât era slujbă în biserică.
întreba mereu pe fratele care-l însoţea: Unde au ajuns cu
slujba? Sau cât este ceasul? Sau când vine părintele să mă
împărtăşească? în perioada cât a stat la pat - şaptezeci de
zile -, nu primea să mănânce înainte de masa fraţilor de la
trapeză. Fratele din chilie îl îndemna să mănânce, dar
Părintele îl întreba dacă obştea a mâncat, ca să mănânce
odată cu obştea.
Văzând că puterile îl părăsesc din ce în ce mai mult, în
ziua de 15 ianuarie, - continuă părintele Daniil - am mers în
chilia lui ca să-mi cer iertare, să cer cuvânt de folos şi
binecuvântarea Bătrânului. Dar până să apuc eu să-i cer
iertare, şi-a cerut el iertare de la mine mai întâi. Apoi, m-a
îndemnat să nu uit făgăduinţele mele monahale, să nu fac
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 95

concesii gândurilor şi să nu fac pogorăminte către mine


însumi. Să nu fac sminteală şi să întăresc pe fraţii din Schit
şi Domnul îmi va dărui un sfârşit paşnic şi creştinesc. L-am
cercetat pentru ultima dată cu câteva ore înainte de
sfârşitul lui cuvios. Acest bărbat frumos şi înalt ajunsese să
fie numai piele şi oase. Am spus fratelui din chilie,
părintelui Modest, că nu avea să mai trăiască mult. Şi în
timpul Pavecerniţei a bătut clopotul, ca să ne vestească
trecerea lui la locaşurile veşnice."
Şi părintele stareţ Atanasie ne-a spus: „Cu o săptămână
înainte de adormirea lui, ne-a spus să facem priveghere şi
să ne rugăm, ca să aflăm pe cine va alege Maica Domnului
stareţ pentru obştea noastră. Eu îi spusesem: Chiar şi înger
de ar coborî din cer eu nu primesc să devin stareţ. Şi el mi-a
spus: «Este voia lui Dumnezeu ca tu să fii stareţ!» După
ce am făcut privegherea şi obştea a votat pentru smerenia
mea să fiu stareţ, m-a chemat Bătrânul să merg în chilie la
el. S-a bucurat pentru alegerea mea. M-a îmbrăţişat cu ochii
plini de lacrimi. Mi-a spus să nu mă port ca un stăpân, ci ca
un rob al părinţilor. La fel şi ceilalţi fraţi, m-au îmbrăţişat şi
mi-au urat să am răbdare.
Trei zile înainte de sfârşitul lui, a fost împărtăşit cu
Preacuratele Taine de părintele Clement şi a zis: «Plec din
viaţa aceasta mulţumit. Mulţumesc Domnului! Să ne
întâlnim cu bine în Rai!»
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 96

Sratuindu-mă cu duhovnicul nostru, părintele Iulian, ne-


am gândit să-l hirotonim diacon pe părintele Modest. îna-
inte de a lua această hotărâre, Bătrânul Petroniu s-a arătat
în vis părintelui Modest şi i-a zis: «Vei fi diacon. Este voia
lui Dumnezeu!»
La înmormântarea lui nu era nici urmă de tristeţe, deoa-
rece totul era stăpânit de atmosfera învierii. Multă bucurie
duhovnicească umpluse inimile noastre, ale tuturor. De
aceea, sărutând trupul lui am avut simţământul că ducem la
groapă pe un mare şi cuvios părinte aghiorit.
La slujba lui de prohodire au fost prezenţi peste patru
sute de fraţi, veniţi să-şi ia rămas bun de la Bătrânul
Petroniu. Au venit mulţi din Sfântul Munte, dar şi din afara
Sfântului Munte. A fost prezent Preasfmţitul episcop
Hrisostom de Rodostol, ca reprezentant al Patriarhiei
Ecumenice. Au fost, de asemenea, reprezentanţi ai
Patriarhiei Române, un reprezentant al Ministerului de
Externe al României, clerici şi mireni din Grecia şi România,
precum şi toţi monahii români din Sfântul Munte.
Reprezentantul Patriarhiei române, Preacuviosul Arhim.
Timotei a spus la înmormântarea Părintelui Petroniu:
«Părintele Petroniu rămâne în conştiinţa Bisericii noastre ca
un monah devotat, stareţ înţelept şi scriitor cu mult har.»"
Actualul stareţ al Schitului, Părintele Arhimandrit Ata-
nasie, în cuvântul său de la înmormântare a spus între
altele: „A venit în Sfântul Munte la vârsta de 62 de ani.
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 97

Când a devenit stareţ al Schitului, în 1985, avea aproape 70


de ani. Deşi era destul de vârstnic, lucra tot timpul alături
de noi, şi cu mintea şi cu trupul... Ne îndemna să rămânem
totdeauna credincioşi Sfântului Munte, deoarece este loc
sfânt, să ne ostenim ca să ne împodobim sufletele cu virtuţi,
între care primul loc să-l ocupe ascultarea şi răbdarea.
Bătrânul nostru
Părinte Petroniu va rămâne pentru noi toţi un model
viu de slujire, hărnicie şi răbdare în faţa tuturor ispitelor
vieţii noastre, dar şi model de îndrăzneală în vremuri grele
pentru monahi şi pentru mireni."
Reprezentantul Ministerului de Externe, domnul Teodor
Baconski, a spus: „Toţi cei care l-au cunoscut vor da
mărturie despre smerenia sa şi despre darurile sale
duhovniceşti. Vor admira zelul şi vor descoperi minunata sa
lucrare de organizare a Schitului şi a bibliotecii Schitului. A
adormit un ascet în Hristos, un monah cărturar, iubitor de
carte şi un desăvârşit împlinitor al îndatoririlor monahale.
Ca om şi ca ministru mă plec în faţa lucrării curajoase a unui
mare şi sfânt om. în Ministerul de Externe al României
părinţii din Schitul românesc Prodromu şi toţi monahii
români atoniţi vor găsi mereu uşa deschisă..."
In momentul punerii lui în mormânt, toţi monahii care
erau de faţă, români şi greci, au cântat într-un glas „Hristos
a înviat din morţi...!"
36 PĂRINTELE PETRONIU DATE BIOGRAFICE ŞI MĂRTURII 98

Veşnică pomenire, venerabile Părinte Petroniu. Roagă


pe iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, ca să reuşim şi
noi să urmăm drumul pe care l-ai urmat sfinţia ta şi să
primim harul pe care l-ai primit. Amin.
70
PĂRINTELE PETRONIU 99

Date Biografice şi Mărturii


69

„Când ne vorbea la masa, parcă era un Sfânt Părinte din


vechime"
- Dialog cu Părintele Justinian de Ia Prodromu -

Părintele Constantin: Părinte Justinian, aş dori să


vorbim despre Părintele Petroniu.
Părintele Justinian: Eu am acum nişte lucruri foarte
clare în minte.
Părintele Constantin: Aţi fost cel mai apropiat om de
Părintele Petroniu vreme îndelungată, de peste 30 de ani.
Părintele Justinian: Părinte Constantin, eu am trăit cu
Părintele Petroniu 39 de ani, zi de zi, în mănăstirile din ţară:
la Mănăstirea Slatina, la Curtea de Argeş şi la Prodromu.
Dar restul timpului de 56 de ani am fost într-o legătură
sufletească şi într-o comunicare permanentă, pentru că am
găsit în persoana Părintelui Petroniu un om de mare ţinută
duhovnicească, după rânduielile Sfinţilor Părinţi.
Eu l-am cunoscut pentru prima dată în 1956, în sep-
tembrie, când am sosit ca frate începător la Mănăstirea
Slatina. Venise de la Mănăstirea Sihăstria împreună cu un
grup de vreo 20 de părinţi, în frunte cu părintele Cleopa. Au
fost trimişi acolo de Patriarhul Justinian ca să dea viaţă
mănăstirii, care era ca şi părăsită - mai erau vreo 3 bătrâni
70
PĂRINTELE PETRONIU 101

neputincioşi acolo. A pus rânduială, după Sfinţii Părinţi, iar


obştea se conducea după rânduielile Sfântului Teodor
Studitul. Patriarhul Justinian se mândrea la vremea aceea
cu Mănăstirea Slatina ca şi cu o academie monahală.
Părintele Constantin: Erau toţi cărturari.
Părintele Justinian: Erau, deşi nu erau mulţi, dar aveau
râvnă şi dorinţă de a trăi viaţa după Sfinţii Părinţi, potrivit
învăţăturilor celor veniţi de la Sihăstria. Acolo s-a adunat un
număr destul de însemnat în scurt timp. Eu am sosit în sep-
tembrie 1956 şi am găsit 62 de părinţi. Asta s-a petrecut în
aproximativ trei ani de zile. Era o rânduială absolută - nu
lipsea nimic din mănăstire. Eu aveam nişte bani pe care,
atunci când am sosit, i-am predat Ia cancelarie, iar când am
plecat, din cauza decretului, i-am primit înapoi. Aşadar, nu
am avut nevoie de absolut nimic, pentru că mânăstirea
avea de toate, era foarte bine organizată. Am trăit cele mai
frumoase zile ale mele la Mânăstirea Slatina - cer pe
pământ - şi credeam că acolo îmi vor putrezi oasele. Dar
rânduielile lui Dumnezeu au fost altele. Părintele Petroniu
excela între cei de acolo. Mai târziu a venit şi
Inaltpreasfinţitul Antonie Plămădeală, dar el a stat mai mult
pe la Bucureşti, cu studiile. Ca om realizat din punct de
vedere duhovnicesc, era Părintele Petroniu, pentru că, până
să ajungă la Mânăstirea Slatina, el a fost directorul
Bibliotecii Sfântului Sinod, a fost secretarul Patriarhului
Nicodim, a fost profesor de Noul Testament şi de Muzică la
Seminarul de la Neamţ. La Mânăstirea Sihăstria nu ştiu cât a
stat după ce a plecat de la Neamţ, dar la Mânăstirea Slatina,
când am ajuns eu, era deja înfiinţată şcoala monahală.
Părintele Petroniu preda muzica şi Noul Testament,
părintele Arsenie Papacioc preda rânduielile monahale,
materii legate strict de viaţa noastră călugărească. Intre
părinţii care erau acolo, a selecţionat un grup de 12 părinţi
cu care a făcut un cor de muzică bizantină, călugărească - se
ţinea un fel de ison, dar se şi secunda. Avea în dreapta şi în
stânga lui doi părinţi, Maxim şi Damaschin, care urcau prea
mult, şi îi atenţiona permanent. Când erau slujbele de
priveghere treceau 4-5 ore ca o jumătate de ceas şi asta te
înălţa extraordinar.
Aveam la sala de mese, în fiecare duminică seara şi la
sărbătorile împărăteşti, consfătuiri duhovniceşti. Fiecare
venea cu întrebarea, cu necunoştinţa lui, iar părinţii care
erau la masă cu stareţul, cam 6-7, răspundeau. La vremea
aceea, cât puteam eu să pricep ca începător, stăpânea
foarte bine Filocalia - făcea nişte comentarii foarte
frumoase.
Părintele Constantin: Avea cam 40 de ani atunci
Părintele Petroniu.
B70 ŞI MĂRTURII
IOGRAFICE PETRONIU
PĂRINTELE 103

Părintele Justinian: Să facem o socoteală: a murit în


2011 şi asta se petrecea în 1957-l958. Avea cam 50 de ani. Şi
avea un chip frumos şi se purta curat. II asemănăm cu
Grigorie Teologul la chip - o privire senină, o faţă
luminoasă. îmi amintesc că de câteva ori am îndrăznit şi i-
am bătut la uşa chiliei - aveam chilia sub a lui. Iar el avea
rânduiala asta personală, după ce venea noaptea de la
Utrenie, care începea la 11 şi se termina pe la 1 şi jumătate,
să cânte cu voce stinsă cele mai grele cântări de muzică
psaltică — exersa. Şi când veneam de la Utrenie, auzeam
cântarea aceea cum venea filtrată prin tavan din chilia
alăturată şi aşa adormeam. Şi ce coincidenţă extraordinară:
aici, la Muntele Athos, la Prodromu, cât timp a fost stareţ, a
fost cu chilia sub chilia mea — iar el avea rânduiala aceasta
- când se trezea noaptea, începea şi cânta. îl auzeam
mişcându-se şi cântând, şi aşa ştiam că Părintele Petroniu s-
a trezit, când eu nici nu adormisem.
La Mănăstirea Slatina, Mitropolitul Iustin Moisescu, ca-
re era la vremea aceea la Iaşi, era presat de securişti că bate
la ochi rânduiala duhovnicească de acolo şi atrage prea
mulţi credincioşi, aşa că trebuia să o mai schimbe. Faptul că
nu se mânca deloc carne l-a determinat să ne roage să mai
tăiem de Paşti câte un miel, doi. Părinţii noştri nu au cedat,
iar mitropolitul, văzând că nu-i dau ascultare, şi-a pus în
gând să schimbe stareţul - pe Părintele Emilian, numit de
Părintele Cleopa. Era un om de o blândeţe şi o de bunătate
rar întâlnite: nu era om să vină mâhnit şi abătut înaintea lui
şi să nu plece vesel şi luminat. Dar ţinea foarte mult la
rânduielile călugăreşti. Mitropolitul, însă, pentru faptul că
era un om simplu, a socotit să pună stareţ un om cu carte.
Mănăstirea Slatina avea la Iaşi iscoadele ei, oameni care
îndeplineau servicii acolo şi anunţau ce se întâmplă: şi au
arătat că mitropolitul voia să numească stareţ un
arhimandrit de la Mănăstirea Neamţ, un basarabean.
Ajungând vestea la Slatina, părintele Emilian a făcut cerere
şi a demisionat, arătând că se retrage din motive de
sănătate. Atunci obştea s-a organizat repede şi l-a ales
stareţ pe Părintele Petroniu, care întrunea condiţiile
necesare.
Mitropolitul a auzit aceasta şi a venit la instalare, nu a
avut încotro. A trecut timpul, obştea sporea, era o rânduiala
extraordinară - Părintele Petroniu voia ca atunci când un
călugăr, dintr-un motiv sau altul, trebuia să se mute dintr-o
chilie într-alta, să-şi ia doar hainele lui personale şi nimic
altceva — totul să găsească în chilia cealaltă. Era mobilier
simplu, cu pat şi sertar dedesubt. Totul era foarte bine
organizat.
Şi a venit vremea să se aplice Decretul, dar până să se
aplice acesta, i-au arestat pe părintele Arsenie Papacioc şi
pe fratele Constantin Olaru. înainte să fie arestat, Părintele
nu avea mult timp să slujească - slujea numai duminica. Cu
puţin timp înainte să fie arestat, şi-a făcut program de slujit
B70 ŞI MĂRTURII
IOGRAFICE PETRONIU
PĂRINTELE 105

o săptămână la altar: a slujit duminică, luni, marţi, miercuri;


în noaptea de miercuri spre joi ne-au înconjurat mănăstirea
poliţia de la Fălticeni şi de la Suceava - noi eram 73, ei au
venit 74, cu 4 maşini ticsite de armament, deoarece
credeau că noi avem legături cu partizanii, care urmau să
facă opoziţie. Au ales o vreme ploioasă, întunecată şi rece.
Noi eram la slujbă, în biserică, nu ştiam ce se petrece afară.
Părintele Arsenie era preot de rând la Altar, iar eu slujeam
ca paraclisier. Şi în biserica aceea mare, lungă şi
întunecoasă, între naos şi pronaos, este un zid despărţitor
cu o uşă ce se deschide la perete ca să se audă slujba şi în
pronaos. Dar, pe vreme de frig, acolo aveam două sobe
mari, pentru căldură, şi în pronaos nu stătea nimeni. Eu
eram la uşă, deoarece la noi era rânduiala să iasă preotul
slujitor primul din biserică şi după el stareţul cu toţi ceilalţi,
în ordine ierarhică. Când a sosit momentul să iasă din naos
în pronaos, eu am deschis uşa şi dincolo, în pronaos - noi nu
ştiam ce se petrece - era toată Poliţia, cu glugi pe cap, cu
cizme şi cu lanterne care luminau verde şi roşu; apa de pe ei
curgea pe pietrele din pardoseală.
Au strigat: „Stop! Să nu se mişte nimeni! Să iasă în faţă
Arsenie Papacioc!" „Aici sunt, prezent!" a răspuns.
L-au luat între pistoalele automate şi l-au dus la chilia
lui. Stareţul, Părintele Petroniu, a fost luat şi el, apoi noi
toţi, doi câte doi. Ne-au ţinut în arest până la nouă şi
jumătate a
Date Biografice şi Mărturii
doua zi - a fost singura zi din viaţa Mănăstirii Slatina
când nu s-a făcut Liturghie. Când părintele Arsenie a ieşit
din camera lui şi a coborât ca să-l ducă la maşini, să plece,
noi eram toţi în corpul de nord. Era vesel, ne-a făcut cu
mâna, şi-a luat rămas-bun şi a plecat. Comandantul a stat
mai mult pe la stăreţie cu Părintele Petroniu şi t-a explicat
că ei au avut de îndeplinit nişte ordine, scuzându-se de
deranj. Atunci, Părintele Petroniu i-a răspuns: „Domnule
comandant, deranjul dumneavoastră nu a constat în faptul
că ne-aţi ridicat şi că ne-aţi luat între pistoale, ci în faptul că
nu am mai putut face Liturghie astăzi -ne-aţi întrerupt
rânduiala mănăstirească, liturgică. Dar noi nu ne-am
înspăimântat de venirea dumneavoastră, căci noi aşteptăm
venirea lui Hristos, cu slavă şi cu putere multă, când se vor
zgudui cerul şi pământul. Aceea este venirea cea groaznică,
nu a dumneavoastră."
La puţină vreme după aceea a venit Decretul, tăvălugul
comunist cu desfiinţarea mănăstirilor. Aici au folosit un
vicleşug - o parte dintre ei întruneau condiţiile de a rămâne
în mănăstire, iar pe aceia i-au scos dinainte pe liste. în
prima seară, apoi, au ieşit Părintele Petroniu cu patru
preoţi, doi călugări şi patru fraţi - un grup de 11 persoane.
între aceia eram şi eu - pentru mine a fost purtarea de grijă
a Mitropolitului Iustin Moisescu, atunci când a venit şi l-a
instalat ca stareţ pe Părintele Petroniu. Părinţii au spus că
74
PĂRINTELE PETRONIU 107

au un muscelean de-al mitropolitului, şi m-au adus înaintea


lui, aşa cum eram eu atunci, spân şi cu haine ponosite.
Aşadar, m-a avut în vedere şi m-a pus şi pe mine pe listă - şi
în felul acesta am ieşit şi am ajuns la casa părintească.
Părintele Petroniu a plecat cu un alt preot de la Slatina în
satul natal, pe Valea Bistriţei, în comuna Broşteni. Acolo au
vieţuit ei împreună vreo trei, patru ani.
între timp, la Curtea de Argeş, Patriarhul, pentru a opri
confiscarea mânăstirii şi a Palatului Regal de către
comunişti, a facut-o casă de odihnă pentru salariaţii
Patriarhiei din toată ţara, şi pentru că nu se umplea tot
anul, de două ori pe an făcea
cursuri misionare pentru preoţi, o dată înainte de
Postul Pastelul şi o dată înainte de cel al Crăciunului.
De fiecare dată venea personal la deschiderea cursurilor
-ce cuvântări ţinea, cât de practic era şi cum îi învăţa pe
preoţi să lucreze în parohie şi să-i atragă pe oameni! -,
intram şi eu pe o uşă dosnică şi trăgeam cu urechea. Atunci
Patriarhul Justinian l-a trimis la Argeş pe vicarul lui de la
Bucureşti, pe Preasfinţitul Pavel Şerpe, şi i-a încredinţat
întreaga conducere a mânăstirii. El mai fusese stareţul
Mânăstirii Neamţ şi directorul seminarului de acolo o
vreme. Acum, Preasfinţitul Pavel, ştiindu-l pe Părintele
Petroniu din vremea când acesta fusese profesor la
seminar, l-a căutat şi l-a găsit. L-a adus la Curtea de Argeş şi
l-a numit acolo secretar şi casier la Cancelarie. Când a ajuns,
i-a spus: „Preasfinţite, aici, aproape de Argeş, la Muscel, e
74
PĂRINTELE PETRONIU 108

un frate pe care l-am avut la mănăstire, Ion Stoica, om


priceput, pe care ar fi bine să-l aveţi aici".
Nu a trecut mult şi Patriarhul Justinian, care a avut o
mare purtare de grijă pentru mănăstirile din Arhiepiscopia
IWcureştiului, s-a îngrijit de călugări — i-a plasat în diferite
locuri, pe la cooperative, iar pe părintele Gavriil, fratele
meu, care cânta frumos şi slujea ca diacon, l-a avut în
memoria sa şi, ca să nu fie scos în lume, să se piardă, l-a
trimis de la schit la mănăstire, pe un post de cântăreţ, la
Paraclisul Sfintei Filofteia. Kl atunci s-a pregătit şi am venit
eu cu tata, cu carul, să-l luăm. (!ând am sosit acolo, a ieşit
Părintele Petroniu, îmbrăcat civil, tu haine negre - o haină
strânsă pe gât - iar când m-a văzut, nu-i venea să creadă. Şi
în felul acesta am ajuns acolo şi am vieţuit şase ani de zile
cu Părintele Petroniu, în haine civile. El era cu treaba sa, iar
pe mine m-a angajat pe postul de electrician şi instalator, la
întreţinere.
Părintele Constantin: Dânsul nu mai slujea?
Părintele Justinian: Nu mai slujea. Dar intra în Sfântul
Altar şi se împărtăşea. Acolo, pentru că era casa de odihnă a
preoţilor, veneau cei de la Culte şi Securitate în control,
deoa-irtc şi iau că acolo se poate dormi şi mânca bine. Nu
ştiu în ce context, directorul general de atunci de la Culte,
Vasilescu, un

om mai dur, mai brutal, a intrat într-o stare conflictuală


cu Părintele Petroniu, care nu a cedat deloc şi acela l-a
74
PĂRINTELE PETRONIU 109

ameninţat că îl va pune la punct. Iar Părintele i-a răspuns:


„O să mă puneţi la punct dacă o să vă îngâduiască
Dumnezeu şi dacă o să puteţi."
A mai stat Părintele Petroniu încă aproape două luni de
zile şi a înaintat actele de pensionare, retrăgându-se la
Mănăstirea Sihăstria. Eu am mai rămas acolo doi ani de zile
şi după aceea m-am transferat la Mănăstirea Cheia, apoi la
Sinaia, şi de acolo am plecat în Transilvania şi m-am
închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta, ca să pot intra la
Facultatea din Sibiu cu liceul. Şi în felul acesta ne-am
despărţit după Curtea de Argeş, dar în fiecare an mergeam
pe 8 septembrie, la hramul Mănăstirii Sihăstria, şi acolo îl
întâlneam pe Părintele Petroniu şi rămâneam câte două-
trei zile.
Părintele Constantin: La Sihăstria, Părintele fusese
reaşezat în drepturi, putea sluji?
Părintele Justinian: Atunci când s-a întors se mai îmbu-
nătăţiseră lucrurile şi a rămas în mănăstire. Mă întâlneam şi
de două sau de trei ori pe an, mergeam la Sihăstria ca să-l
văd. Mai erau acolo şi alţi părinţi de Ia Slatina: părintele
Macarie, părintele Ambrozie, părintele Valerian şi alţii, vreo
1l-l2. In timpul cât era la Sihăstria, Părintele Petroniu a
făcut o vizită la Ierusalim şi la Muntele Athos, unde a stat
cam două luni. Era pensionar acum. Când a ajuns la
Muntele Athos, a rămas acolo cam trei săptămâni sau poate
chiar o lună - el ştia greaca veche şi s-a descurcat. A văzut
care e situaţia monahismului românesc de acolo — ajuns la
74
PĂRINTELE PETRONIU 110

Prodromu -, mai înainte de asta fusese acolo Patriarhul


Justinian, când se sărbătorise mileniul Athosului, la
chemarea Patriarhului Atenagora, alături de toţi patriarhii
ortodocşi. Patriarhul a lăsat o însemnare interesantă în
cartea de onoare a Schitului, dar a plecat cu amărăciune de
acolo, pentru că era dezbinare şi lipsă mare. Apoi a trecut
pe acolo şi Părintele Petroniu care, atunci când a revenit în
ţară, a mers la Patriarh şi i-a spus: ^JKm auzit că se pune la
cale ca nişte călugări greci zelotişti să meargă să-i
îngrijească pe călugării români bătrâni care sunt acolo şi
apoi să rămână ei acolo."
Patriarhul a răspuns că şi el auzise de aceasta, drept
care t-a însărcinat pe Părintele Petroniu să mai găsească
câţiva părinţi, pentru care să obţină aprobare de la
Patriarhul Dimitrios şi să meargă împreună cu ei în Athos. în
mai puţin de un an, Părintele Petroniu a câştigat pentru
cauza aceasta doi fraţi, fratele Ioan şi fratele Aurel, a mai
venit un părinte de la Mănăstirea Secu, iar pe altul l-am
trimis eu de la Mănăstirea Sâmbăta. S-a format astfel un
grup de cinci oameni care au primit aprobare - eu am stat
alături de ei până ce a pornit trenul din gară, în Bucureşti.
Au ajuns acolo - sosirea Părintelui Petroniu acolo a fost
providenţială —, mai erau două luni, cel mult două luni şi
jumătate şi lucrul ar fi fost pecetluit definitiv; toate
formalităţile erau aranjate cu Mănăstirea Lavra, cu Kinotita,
ca grecii să intre în drepturile lor.
Părintele Constantin: Asta se petrecea în 1978.
74
PĂRINTELE PETRONIU 111

Părintele Justinian: Da. Au venit ei acolo, unde mai era


un părinte preot care sosise cu Serapion, numit acum
Simeon, care este pustnic pe la Sihăstria. Părintele a pus
imediat rându-ială acolo, cu Liturghie zilnică: unul o
săptămână, altul o săptămână. Pentru că erau puţini, se
limitau la treburile care erau strict necesare. Am ajuns şi eu
acolo, la aproximativ un an după ce sosise Părintele
Petroniu. Când am văzut ruina şi mizeria, dar şi ce au ctitorit
acolo românii noştri, am trăit momente de mare
amărăciune, dar şi de mare bucurie şi de mulţumire
sufletească. Despre ce i-a învrednicit Dumnezeu pe românii
noştri să facă, cu atâta jertfelnicie şi dăruire sufletească,
vorbeau toate colţurile şi toate pietrele de acolo, despre
ctitori. Cum să încapă mănăstirea aceasta, unde au trăit 140
de călugări romani, pe mâna grecilor? Mă gândeam dacă să
rămân acolo, aşa cum încercau să mă determine şi părinţii.
Eram plecat din ţară de două luni, dar nu venisem pregătit
să rămân. Ştiind acum că Părintele Petroniu este acolo şi
faptul că văzusem ruina în care se afla Schitul, îmi dădusem
seama că locul trebuia salvat.
Aşadar, m-am întors în ţară şi m-am pregătit, fără să
spun nimănui, în mare taină, vreme de un an şi jumătate -
apoi am obţinut aprobare. Eu fusesem deja de două ori şi
mă întorsesem, aşa că de acum eram o persoană care le
câştigase încrederea. Am plecat din ţară cu binecuvântarea
de la patru duhovnici şi doi episcopi — de la Pavel Şerpe şi
de la părintele Gherasim Cucoşel. Duhovnicului, părintelui
74
PĂRINTELE PETRONIU 112

Justinian, i-am spus că vreau să mă duc la Părintele


Petroniu şi să nu mă mai întorc, iar el mi-a spus că am toată
binecuvântarea, dar m-a avertizat că Securitatea îmi va cere
să dau informaţii şi nu cumva să îi refuz - am învăţat lecţia
asta, iar atunci când m-au chemat la ei, să mă atragă de
partea lor, şi mi-au spus că nu le-am spus nimic despre cele
ce am văzut pe unde am fost, eu le-am răspuns că nu m-au
întrebat. Le-am arătat că duc acolo lucruri trebuitoare
pentru vieţuitori şi în felul acesta mi-au dat ieşirea din ţară.
M-am dus acolo şi la o lună de zile am scris o scrisoare
frumoasă către stareţul Veniamin de la Mănăstirea
Sâmbăta şi i-am spus: „Părinte stareţ, dacă ne ducem să
vizităm Ierusalimul, mai puteţi conta pe noi. Dar dacă nu ne
putem duce, noi nu ne mai întoarcem, pentru că nu vrem să
ne facem de ruşine faţă de oamenii care ne cunosc. Să ştiţi
ca nu vă vom face de ruşine. Aici este mare lipsă şi vom
rămâne 2-3 luni de zile, ca să dăm ajutor Părintelui
Petroniu, după care ne vom întoarce." în felul acesta,
văzând Securitatea că nu umblu pe la Europa Liberă, m-au
lăsat în pace şi m-am alăturat şi eu Părintelui Petroniu. Şi,
după rânduiala care s-a pus acolo, mergeau lucrurile din ce
în ce mai bine. S-au mai adăugat şi alţii, iar Dânsul era
mereu cu această dorinţă şi râvnă de a se împlini rânduielile
Sfinţilor Părinţi în mănăstire.
Părintele Petroniu era model în toate. Era de o punctua-
litate de îţi puteai potrivi ceasul după el. Când î! vedeai
apărând la colţul bisericii, ştiai că este fără zece — venea
74
PĂRINTELE PETRONIU 113

mai devreme pentru a avea timp să se închine la icoane şi


ca, atunci când se dădea binecuvântarea, să rămână
nemişcat în strană. Asta a facut-o de la început şi până la
sfârşitul vieţii, cât a stat în Athos. Şi când a luat
răspunderea de stareţ, nu s-a schimbat - el făcea de toate.
Eram puţini şi cei care eram buni de muncă, făceam fel de
fel de reparaţii. Iar el făcea pe arhondarul, îi servea pe
oameni, le făcea focul, îngrijea florile din curtea Schitului.
Era oricând prezent; când nu era în curte, era la biserică,
ori !a chilie după sfârşitul programului.
A venit odată de la Tesalonic un preot de la Biserica
„Schimbarea la faţă şi Naşterea Mântuitorului Hristos", care
a fost construită pe locul unde se aflase un liceu românesc.
A venit cu consilierii lui, un grup de 8-9 persoane, ne-a
invitat şi am ieşit cu moaştele Sfântului Ioan Botezătorul. A
rămas foarte impresionat de ceea ce făcea acolo Părintele
Petroniu, în cele 4-5 zile cât a stat la noi. Iar când s-a întors
acasă, a spus: „Cât ne-a impresionat Părintele Petroniu!
Este mai uşor să stai de vorbă cu preşedintele Greciei, decât
cu un stareţ din Sfântul Munte! Dar pe Părintele Petroniu,
la orice oră îl găseşti şi poţi sta de vorbă cu el."
Avea mare râvnă Ia cântat şi Ia rânduielile liturgice - se
făceau privegheri de toată noaptea, la care participa şi el,
că era mare cântăreţ. L-am întrebat pe profesorul Sebastian
Barbu-Bucur ce părere are despre Părintele Petroniu, pe
care îl cunoscuse, şi mî-a răspuns: „Am auzit şi din gura
altora, dar o spun şi eu: la cântările cele mai grele de
74
PĂRINTELE PETRONIU 114

muzică psaltică, Părintele Petroniu nu pierde o jumătate de


ton, de la început până la sfârşit". Atât era de stăpân pe
cântare! Şi i-am mai adresat o întrebare: „Cine consideraţi
că e mai bun la muzică între dumneavoastră şi el?" Mi-a
răspuns: „Dacă deschizi două cărţi cu aceeaşi cântare, una
înaintea mea şi alta înaintea Părintelui Petroniu, şi apărem
dinaintea unei comisii, e posibil, la prima vedere, eu să cânt
ceva mai bine. Dar dacă Părintele trece o dată numai cu
privirea peste ea, rămân în urma lui."
Acesta era Părintele Petroniu! Parcă îl văd şi acum cum
stătea rezemat cu cotul stâng în strana dreaptă, pe partea
dreaptă, ocupând numai un sfert din volumul acesteia,
privind uşor spre stânga şi cântând. Stătea în poziţia aceea
7-8 ore nemişcat. Ia el, care avea o circulaţie periferică
proastă, erau picioarele precum butucii — totuşi, stătea tot
acest timp în picioare. Şi unde să se pomenească în timpul
Liturghiei să stea jos?
El, când slujea la Sfântul Altar, avea un fel al lui de a se
interioriza, întrucât nu voia să fie cunoscut, să fie cineva
alături de el în altar, aşa că făcea totul singur. Eu m-am dus
de câteva ori în altar, ca să-l pot urmări, şi vedeam cum îi
curgeau lacrimi din ochi. Şi la strană l-am văzut adesea cum
lăcrima, cântând. Asta însemna trăire duhovnicească în tot
ceea ce făcea. Iar când venea vremea să ne vorbească la
masă, parcă era un Sfânt Părinte din vechime. Când începea
să ne povestească ce rânduială călugărească găsise la
Mănăstirea Neamţ, unde vieţuiau 360 de călugări - despre
74
PĂRINTELE PETRONIU 115

ce cântăreţi, despre ce punctualitate, ce mâncare simplă


era, cum se lucra la câmp şi nu se plângea nimeni că e greu.
El stăruia foarte mult să trăim în simplitate, în sărăcie, în
modestie, deoarece aceasta este rânduială de viaţă care
predispune sufletul la umilinţă. Stăruia de asemenea foarte
mult să păstrăm tăcerea şi să ne păzim mintea, să ne
interiorizăm cât mai mult, pentru că de asta depinde
pătrunderea gândurilor celor rele ale vrăjmaşului.
Adesea îmi spunea: „Părinte Justinian, Sfântul Isaac
Şirul spunea că marea grijă a călugărului este să fie stăpân
pe mintea lui, altfel este stăpân cel rău. Iar dacă acesta
pune stăpânire pe mintea ta, totul îţi iese pe dos: cârteşti,
te răzvrăteşti, toate lucrurile ţi se par grele; în loc să fie un
rai pe pământ, mănăstirea devine un iad." El ştia unele
secrete duhovniceşti pe care dacă Ie împlineai, mergeai
bine, aveai mulţumire sufletească, linişte lăuntrică,
uşurătate în tot ce făceai. îmi amintesc o altă vorbă a sa:
„Spun Sfinţii Părinţi că trupul nostru este un prieten viclean
şi un vrăjmaş nemilostiv. Trebuie să fim cu multă
chibzuinţă, să purtăm grijă de suflet ca şi cum am muri
mâine, iar de trup ca şi cum am trăi 100 de ani. Dacă ne
dedăm la somn, dăm într-o toropeală a minţii şi nu mai
avem tărie la treabă; nu somnul mult odihneşte organismul,
somnul de la cinci ore în sus oboseşte!"
Părintele Constantin: Părintele era foarte nevoitor.
Punea accentul pe nevoinţa trupească, pe vestejirea
trupului.
74
PĂRINTELE PETRONIU 116

Părintele Justinian: Aşa e. Doamne, ce deosebire între


felul cum punea el problema cu privire la felul duhovnicesc
dc vieţuire al călugărilor şi ceea ce se întâmplă astăzi. El ne
spunea aşa: „Părinţilor, noi ar trebui să fim conştienţi că aici
unde ne ducem viaţa, în Schitul Prodromu, unul dintre cele
mai sihăs-treşti locuri din Muntele Athos, au vieţuit mari
pustnici, înaintaşii noştri trebuie să fie consideraţi sfinţi,
pentru că au ales locul acesta, cel mai îndepărtat. Pe cine
avem noi patron? Pe cel mai mare pustnic al creştinătăţii,
pe Sfântul Ioan Botezătorul! Care a fost viaţa Sfântului Ioan
Botezătorul? El nu a băut vin, nu a mâncat ulei, ci s-a hrănit
cu miere sălbatică şi cu aguridă. Noi ar trebui să punem
aceeaşi rânduială în Schit, ca să trăim asemenea Sfântului
Ioan. Şi să nu credeţi că se va îmbolnăvi cineva, pentru că e
lucrarea lui Dumnezeu şi vom fi sănătoşi şi în putere!" Este
un proverb german care spune că: „Omul mănâncă
jumătate pentru el, iar jumătate pentru doctor." Sau altul
care spune că omul îşi sapă groapa cu gura.
Părintele Constantin: Atunci când a venit Părintele
Petroniu erau puţini părinţi.
Părintele Justinian: Da. La vremea când am sosit eu aco-
lo erau şapte părinţi, cu încă doi dintre bătrâni. Am ajuns eu
cu părintele Iorest, apoi a mai venit unul, altul. Pentru o pe-
rioadă de 5-6 ani, am fost zece-unsprezece călugări..
Părintele Constantin: Părintele Petroniu nu devenise
încă
stareţ.
74
PĂRINTELE PETRONIU 117

Părintele Justinian: El a ajuns stareţ în primăvara anului


1985, în Postul Paştelui.
Părintele Constantin: Fusese stareţ până atunci
Părintele Ilarion.
Părintele Justinian: Da, şi după aceea a luat el stăreţia.
La înmormântarea lui, Arhimandritul Timotei Aioanei a
transmis, din partea Preafericitului Părinte Patriarh:
„Aducem cuvânt de preţuire Părintelui Petroniu Tănase,
care a condus Schitul Prodromu cu multă înţelepciune şi cu
demnitate 25 de ani şi a fost permanent un bun monah şi
un bun român." Acestea erau nişte calităţi ale sale care îi
puneau în inferioritate pe mulţi şi trezeau invidia. De aceea,
pe vecinii noştri de la Lavra, nu o data, ci de mai multe ori,
i-am auzit spunând: „Cu Gheronda
Petroniu nu putem să lucrăm" - pentru că Părintele
Petroniu îi depăşea din punct de vedere intelectual,
duhovnicesc şi avea şi coloană vertebrală de român.
Părintele Constantin: Dar, oricum, mănăstirea s-a
întărit.
Părintele Justinian: Da, în timpul stăreţiei sale, din an în
an înflorea mănăstirea.
Părintele Constantin: Prima mea vizită la Prodromu a
fost în vara anului 1979, cu colegul meu, Ilie Frăcea.
Studiam la Atena şi nu am stat decât patru zile - voiam să
stăm toată vacanţa, dar nu ni s-a dat voie - şi am văzut
ruinele de atunci, încât ştiu foarte bine ce a însemnat
74
PĂRINTELE PETRONIU 118

contribuţia Părintelui Petroniu şi a Sfinţiei Voastre la


refacerea schitului.
Părintele Justinian: Da, ne-a ajutat Dumnezeu. La noi,
toată ziua era închinată muncii, nu aveam program de
lucru. Parcă văd şi acum cum părintele Prodromu răcea
mâncare la bucătărie, iar rânduiala era să mergem în
biserică, să facem trei metanii la icoana Maicii Domnului, să
mergem ia uşa altarului pentru a lua binecuvântare de la
preotul care făcea proscomidia şi care era venit mai
devreme cu o oră, cel puţin, şi după aceea cu o lumânare
luam foc de Ia candela Maicii Domnului, mergeam,
aprindeam focul la bucătărie şi începeam să gătim în timpul
slujbei. Şi aşa terminam de gătit, încât ajungeam şi noi la
începutul Liturghiei.
Părintele Constantin: Care era programul, aşadar?
Părintele Justinian: Cel care lucra Ia bucătărie era şi bu-
cătar, şi trapezar, şi citea şi la masă. Programul este identic
cu cel de acum. Slujbele încep de la ora 2 noaptea, iar în
timp dc iarnă se iese pe la 6, aşadar durează cam patru ore.
Duminica durează mai mult, cam cinci-şase ore.
Părintele Constantin: Iar după aceea este masa?
Părintele Justinian: Marţea, joia, sâmbăta şi duminica,
după Sfânta Liturghie, se iese din biserica şi se merge direct
la sala dc mese şi se serveşte prima masă din zi. Apoi
părinţii merg la chilii şi au program liber cam o oră şi
jumătate, de care fiecare se foloseşte cum vrea, iar apoi se
74
PĂRINTELE PETRONIU 119

iese la lucru. Cu trei sferturi de oră înaintea Vecerniei lasă


lucrul, se spală şi vin la slujbă.
Părintele Constantin: La ce oră este Vecernia?
Părintele Justinian: Iarna este la ora 4, iar vara la ora 5.
După Vecernie se serveşte a doua masă din zi, iar lunea,
miercurea şi vinerea, când este doar o masă pe zi, se
mănâncă la ora 2 sau 3.
Părintele Constantin: Aceasta este rânduiala aflată
acolo sau instituită de Părintele Petroniu?
Părintele Justinian: Rânduiala aceasta nu se mai ţinea
când a ajuns Părintele Petroniu. Liturghia se făcea o dată la
două săptămâni, deoarece nu avea cine să slujească. Asta
este însă rânduiala Muntelui Athos. După cum spun Sfinţii
Părinţi, acolo unde obştea numără de la 12 călugări, trebuie
săvârşite toate Laudele. Dar se poate face aceasta şi cu opt-
nouă sau zece părinţi.
Părintele Constantin: Părintele a slujit permanent ca
preot?
Părintele Justinian: Până când s-au mai înmulţit
călugării şi au venit şi alţi preoţi, un an şi jumătate sau doi,
au slujit câte
0 săptămână el cu părintele Serapion. Dar după ce
ieşea de la altar, părintele Serapion, care era grădinarul
Schitului, se ducea să se odihnească aproximativ două ore,
apoi ieşea la grădină. După aceea, pleca mai înainte cu o
oră şi jumătate, îşi făcea pravila şi începea slujba. Iar
părintele Prodromu făcea de mâncare la bucătărie, stăteam
74
PĂRINTELE PETRONIU 120

cu toţii la masă, iar apoi, în locul lui strângea altcineva


masa, şi el se urca pe tractor şi pleca până la mal pentru a
aduce nisip şi pietriş. Mâncarea era pregătită şi pentru
seara.
Era, de asemenea, un părinte bătrân, Gherontie, foarte
râvnitor, dar din tabăra zelotiştilor — nu mai intrase în
biserică de mulţi ani —, care nu venea la masă cu obştea, ci
venea cu sufertaşul lui şi i se dădea mâncare. Venea şi lua
mâncare, însă numai atunci când muncea, când făcea ceva,
după cum spune in Evanghelie: „Cel ce nu munceşte, să nu
mănânce." II lăsam uneori pe el să ne facă de mâncare.
Părintele Constantin: Dar au fost unele tensiuni când a
sosit Părintele Petroniu cu cei doi-trei fraţi, iar bătrânii nu
prea l-au primit bine.
Părintele Justinian: Au fost la început unele tensiuni,
dar atunci când cei care urmau noua rânduială au devenit
mai mulţi, cei bătrâni au tăcut. Dar, în schimb, se bucurau
văzând că se înnoiesc lucrurile şi că merge casa lui
Dumnezeu, că nu mai veneau străinii să slujească.
Era însă lipsă mare, sărăcie. Au fost odată nişte călugări
în vizită la noi şi s-au mirat ce mâncăruri aveam. Ne veneau
o dată la patru zile provizii, pe mare. Părintelui Veniamin,
care fusese stareţ la un moment dat şi mai primea ceva bani
de pe urma unui apartament închiriat la Tesalonic şi din
vânzarea de miere, i-a spus Părintele Petroniu odată, să le
dea celor trimişi cu poşta la Kareia ceva bani, ca să cumpere
ouă. Insă părintele Veniamin i-a răspuns: „Voi încă nu vă
74
PĂRINTELE PETRONIU 121

daţi seama unde aţi venit! La Prodromu se mănâncă ouă


numai la Paşti şi la Crăciun!" Dar lipsa aceasta o primeam ca
pe un fel de a fi, iar nu ca pe o greutate, pentru că erau
alături de noi oamenii aceştia duhovniceşti - Părintele
Petroniu, părintele Serapion; mai apoi a sosit acolo
părintele Macarie, bun cântăreţ şi tipicar, care stătea la
partea stângă cu părintele Nectarie, iar la partea dreaptă
era Părintele Petroniu cu părintele Prodromu. Ceilalţi mai
făceam ce puteam, pomeneam puţinele pomelnice.
Părintele Constantin: Părintele Petroniu a învăţat şi
greaca nouă, căci intrase în relaţii cu unii stareţi greci.
Părintele Justinian: Aşa este. El, după ce a primit
ascultarea de stareţ, ţinea toată Cancelaria. Şi deoarece
mulţi dintre cei care îi scriau erau greci, el a învăţat să le
răspundă în limba lor. Se observa că nu este nativ, dar se
făcea înţeles. In afară de franceză şi greacă, pe care le ştia,
avea un scris extraordinar, nu doar ca frumuseţe, ci ca
atare. Eu când eram în ţară şi corespondam cu el, îi scriam
pe câte 2-3 pagini, iar el îmi scria pe o foaie de caiet mai
mult decât îi scrisesem eu.
Părintele Constantin: Era o economie a scrisului, o
ştiinţă de a folosi cuvântul.
Părintele Justinian: Da, eu am învăţat lucrul acesta de la
el si acum reuşesc şi să fac scrisori mai scurte.
Părintele Constantin: Părintele Petroniu a călătorit pe la
mai mulţi stareţi din Sfântul Munte.
74
PĂRINTELE PETRONIU 122

Părintele Justinian: Da, avea legătură cu ei mai demult


şi uneori se mai ducea. Atunci când ne-am mai înmulţit,
mergeau unii dintre noi pe la hramuri şi uneori mai mergea
şi el. Unii călugări veneau regulat ca să se întâlnească cu
Părintele Petroniu şi să stea de vorbă. Deoarece la multe
dintre mănăstiri erau şi călugări români, Părintele nu era
nevoit să vorbească în greacă, deoarece traduceau ceilalţi.
De când l-am cunoscut eu pe Părintele Petroniu şi până
acum, pe el şi pe părintele Arsenie Papacioc i-am avut drept
model de viaţă duhovnicească. Aceşti doi părinţi sunt
ctitorii duhovniceşti ai formării mele şi le datorez totul.
Părintele Arsenie avea o mare deschidere spre a atrage
oamenii fa pocăinţă, avea căldură sufletească şi dădea
sfaturi înţelepte, iar Părintele Petroniu era exigent,
respecta regulile mănăstireşti şi rânduielile Sfinţilor Părinţi,
iar la el nu mergea cu jumătăţi de măsură. Ne spunea
mereu la masă: „Părinţilor, să vă urmăriţi şi să nu vă lăsaţi
mintea să umble aiurea. Trăiţi prezentul, căci acesta este al
nostru şi de el depinde mântuirea noastră." Aşa cum,
părintele Arsenie Papacioc spunea că: „Veşnicia stă într-o
clipă!"
Părintele Constantin: Vorbea de obicei la masă
părinţilor?
Părintele Justinian: Da, mai ales duminică seara.
Părintele Constantin: Aşadar, peste săptămână nu
vorbea.
74
PĂRINTELE PETRONIU 123

Părintele Justinian: Nu, nu vorbea. Nici nu eram toţi la


masă. Când vorbea strict pentru călugări, îi ruga pe mireni
să iasă afară. Când nu, îi lăsa şi pe ei. Când vorbea, nu
spunea o vorbă în plus. Era bob numărat şi curat. El avea de
unde să scoată, fiind om cu viaţă îmbunătăţită şi cu
rânduieli trainice. Pentru că acolo unde este rânduială şi
unde este râvnă spre împlinirea lucrului celui bun, sigur
mergi bine.
Părintele Constantin: Citea foarte mult Părintele. Am
văzut că avea note de lectură, scotea texte care îi plăceau,
din ce citea.
Părintele Justinian: Da, el mereu ne îndemna:
„Părinţilor, folosiţi timpul, nu pierdeţi vremea. De timpul
ăsta depinde veşnicia noastră. Citiţi din Sfinţii Părinţi şi nu
vă ocupaţi cu fleacuri. Când călugărul a ajuns să cunoască
dulceaţa chiliei şi a rugăciunii, pentru omul acela a coborât
raiul pe pământ!"
Părintele Constantin: A fost duhovnic părinţilor de
acolo?
Părintele Justinian: Nu. Părintele Petroniu, pentru că
avea infirmitatea cu auzul, nu spovedea. Şi la Mănăstirea
Slatina, înainte să se strice auzul, pentru că era foarte
exigent, nu prea putea oricine să se ridice Ia măsura lui.
Avea cam patru-cinci dintre călugării din mănăstire, care se
spovedeau la el.
Părintele Constantin: Avea canon aspru şi pravilă aspră,
el personal. Dormea puţin, făcea metanii multe.
74
PĂRINTELE PETRONIU 124

Părintele Justinian: Desigur, aşa e. Spunea: „Cu cât mă-


nânci mai mult, cu atât ţi se dilată stomacul şi devine ca o
traistă mai mare, până ajunge burdihan. Aşa este şi cu
somnul. Cu cât dormi mai mult, cu atât ai mai dormi. Până
la o vreme, somnul este necesar; apoi nu mai este. Şi atunci
pentru ce să pierzi timpul dormind în pat, căci în ce te va
găsi moartea, în aceea vei pleca!"
Părintele Constantin: Dar ce duhovnici a avut Părintele
Petroniu?
Părintele Justinian: Duhovnicul de obşte de la
Prodromu, părintele Iulian, era şi duhovnicul Dânsului. A
fost o vreme, până să vină părintele Iulian, care a ajuns
după 2-3 ani, când se spovedea la părintele Serapion, iar
părintele Serapion se spovedea la el. Au fost nişte oameni
extraordinari. Dacă stai să te gândeşti că a trăit 81 de ani în
mănăstire, şi nu oricum, ci în rânduială! îmi amintesc că
odată a venit un frate mai nestăpânit la vorbă şi la faptă.
Când Părintele i-a spus că altceva grăiesc Sfinţii Părinţi, a
îndrăznit să-i spună că el a citit mai mult din Sfinţii Părinţi.
Atunci el i-a răspuns: „De, măi frate, dacă tu aşa spui, când
eu am atâţia ani de mănăstire, iar tu doar douăzeci de viaţă,
o fi şi ca frăţia ta." Şi a plecat acela ruşinat. Aşa arată Sfinţii
Părinţi, că pe măsură ce te dovedeşti mai statornic, capeţi
înţelepciune.
Părintele Constantin: In ţară a revenit de puţine ori,
după ce a plecat.
74
PĂRINTELE PETRONIU 125

Părintele Justinian: A revenit o singură dată, am fost şi


eu cu el. A plecat în 1978, în Duminica lăsatului sec de
carne, la începutul Postului Mare, iar eu eram lângă ei când
a plecat trenul din gară. Şi a venit pentru prima şi ultima
dată în 1993, când a fost invitat la noi Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu.
Părintele Constantin: A făcut parte din delegaţie.
Părintele Justinian: Exact. După aceea nu a mai fost.
Atunci am revenit şi eu prima dată după ce fugisem din
ţară, fiindcă era după Revoluţie, se schimbaseră lucrurile şi
nu îmi mai era teamă. Părintele mă oprise până atunci să
mă întorc, ca să nu mă oprească pe aici. Şi până la urmă el
s-a întors mai întâi.
Părintele Constantin: Părintele coresponda foarte mult,
scria mult, mai ales oamenilor de cultură. îmi aduc aminte
că a purtat corespondenţă cu domnul Cândea, a scris şi în
străinătate, primea reviste, citea mult.
Părintele Justinian: Când mă mai duceam până la el, îmi
mai recomanda câte o carte — dar erau cărţi la care eu nu
aveam acces, fiindcă erau în franceză. Ii lăuda pe autorii
străini, dar regreta că nu citiseră Filocalia şi pe vechii noştri
cărturari, care ştiau multe lucruri redescoperite astăzi.
Precum evreul acela cu ştiinţă în medicină din timpul
Sfântului Vasile cel Mare, care a ştiut câte ore mai avea de
trăit acesta şi i-a spus saşi pună lucrurile în rânduială mai
înainte de asfinţitul soarelui. Iar Sfântul l-a întrebat ce o să
spună dacă el îşi va pune lucrurile în rânduială după
74
PĂRINTELE PETRONIU 126

asfinţitul celei de-a doua zile. Atunci evreul a răspuns că, de


se va întâmpla aceasta, se va boteza. Şi a lost după cum a
spus Sfântul Vasile, iar omul, care era credincios, s-a
botezat.
Părintele Constantin: Dar pe ce punea Părintele
Petroniu accent în viaţa duhovnicească? Care era tema lui
predilectă, fundamentală?
Părintele Justinian: Am observat că ceea ce făcea el,
aceea cerca şi altora. Pentru că, în atâţia ani de mănăstire,
el văzuse şi Şi ia cum poţi agonisi ceva: să preţuieşti timpul
la maximum, să păstrezi tăcerea când eşti între alţii şi să
fugi repede la chilie, peniru ca acolo, cum spun Sfinţii
Părinţi, să stai când eşti strâmtorat şi amărât. Să stai acolo
şi chilia se va preface în cuptorul Babilonului şi vei ieşi
lămurit ca din foc, pentru că chilia te va învăţa toate, pentru
că acolo ţi se luminează mintea. El ne sfătuia să citim din
Sfinţii Părinţi, să ne păzim mintea şi să ne încadrăm în
rânduielile din viaţa de mănăstire, pentru că acelea dau
linişte şi mulţumire sufletească.
îmi amintesc, de exemplu, atunci când am ajuns Ia Mă-
năstirea Slatina, că părintele Arsenie Papacioc, care m-a
luat la duhovnicie, îmi spunea: „Frate Ioane, ia aminte la ce
îţi spun: mai presus de orice să ai în vedere bunul mers al
mănăstirii şi caută să fii armonios în toate." In asta stă tot
secretul vieţii călugăreşti şi acestea au fost primele pietre
de temelie la formarea mea duhovnicească. Apoi au urmat
alte sfaturi, alte învăţături, dar întâi au fost acestea. Şi mai
74
PĂRINTELE PETRONIU 127

zicea Părintele Petroniu: „Frate Ioane, călugărul nu trebuie


să fie colţuros, ci şlefuit, că de oriunde l-ar da de-a
rostogolul, el să se rostogolească şi să nu rămână în mijlocul
drumului, să-i încurce pe ceilalţi." Vorbea cu tâlc, vorbea
frumos. Şi mai zicea: „Ce este frate, ce nenorocire s-a
întâmplat, dacă ţi-a spus cutare o vorbă? Oare ţi-a făcut
gaură în cap? Te-a mânjit cu balegă? Ţi-a spus ca să te
cunoşti pe tine!"
îmi amintesc un caz. Ieşisem de la masă şi am rămas în
mijlocul curţii, în faţa bisericii. Stăteam de vorbă cu
Părintele Petroniu şi mai era un părinte de la o chilie. Iar
cum stăteam noi de vorbă, intră furios pe poartă un părinte
de la Schit, care trăieşte şi astăzi, şi a intrat direct în noi,
revoltat şi ameninţând că el pleacă din Schit. Părintele l-a
întrebat ce s-a întâmplat, ui el a răspuns că se certase cu un
alt frate. Părintele i-a răspuns: „Părinte, eu te văd că eşti
întreg. Nu ţi-a scos vreun ochi, nu ţi-a tăiat din nas, nu ai
fost spintecat, aşadar eşti integru. Caic-e nenorocirea? Voiai
să te laude? Atunci te-ai fi mândrit. Inţe lege că noi suntem
ceea ce suntem, nu ceea ce ne numesc alţii. El ţi-a făcut un
bine — roagă-te la Dumnezeu, până ajungi la el, şi ai să vezi
că ţi l-a trimis Dumnezeu ca să te vezi pe dumnci ta." Şi au
venit amândoi veseli la masa de seară. Aşadar, s.i ir
desconsideri pe tine şi să faci ce spun Sfinţii Părinţi, să nu
apună soarele peste mânia ta.
Cât am fost econom la mănăstire, au fost multe neplă-
ceri. Trebuie să te aştepţi tot timpul la împotriviri, la
74
PĂRINTELE PETRONIU 128

atitudini urâte. Iar când vedeam că este îndărătnicie şi că


nu merg treburile bine în mănăstire, îi mustram, îi ţineam
din scurt. Dar n-ar fi existat seară în care să avem stări
tensionate
Să vă povestesc o întâmplare interesantă cu Părintele
Petroniu. Trebuia să plec la Tesalonic şi erau nişte musafiri
veniţi la mănăstire care au profitat de ocazie ca să meargă
cu maşina noastră până la Kareia. Eu ca econom, totdeauna
când plecam, trebuia să las lucrurile în rânduială, să se ştie
ce e de făcut. Şi am întârziat cam 20 de minute. Iar Părintele
Petroniu, care era om cu rânduială, mă zorea, deoarece
aşteptau oamenii. Am plecat foarte amărât, nu i-am mai
sărutat mâna, pentru că mi se părea că mă zorise pe
nedrept; pe deasupra, îmi mai spusese şi să nu stau mult
acolo. El şi-a dat seama că m-am necăjit şi primul lucru pe
care l-a făcut, a fost să-mi ceară iertare: „Să mă ierţi,
părinte Justinian, că am văzut că te-am supărat." Şi eu i-am
răspuns: „Dumneavoastră mă trimiteţi la iad şi îmi spuneţi
să nu stau mult!"
Un lucru pe care l-am sesizat îndeaproape la Părintele
Petroniu, şi care m-a impresionat, a fost că el tot aducea în
discuţie interpretarea şi felul în care îi înţelegea pe Sfinţii
Părinţi, pe părintele Dumitru Stăniloae, şi spunea aşa:
„Atâta timp cât omul are viaţă de rugăciune şi îi cunoaşte
pe Sfinţii Părinţi, are permanent mintea odihnită şi începe
să-şi împroprieze unele virtuţi ale Sfinţilor Părinţi şi, fară să-
şi dea seama, calcă şi merge pe urmele lor." Mi-a spus de
74
PĂRINTELE PETRONIU 129

multe ori: „Noi avem o fire neputincioasă şi năbădăioasă.


Marea lipsă a ei este că nu este educată, nu este strunită.
Aproape la toţi Sfinţii Părinţi întâlneşti delicateţe."
Părintele Petroniu avea această delicateţe, era imposibil să
spună un cuvânt să te jignească, nu ştia cum să pună mai
plăcut problema, aducea vorba pe departe. Acestea sunt
măsurile oamenilor cu viaţă duhovnicească, iar Părintele
Petroniu era unul dintre aceia. Tot ceea ce făcea avea atâta
responsabilitate, conştiinciozitate, încât nu mai rămânea
îndoială că ar mai fi ceva de adăugat. Cine l-a simţit, cine a
trăit lângă el şi a văzut cum îşi rânduia el viaţa, asemenea
Părinţilor din Filocalie, era suficient să-l privească pentru a
lua exemplu.
Era un părinte bătrân, unul dintre oamenii cei mai in-
struiţi din mănăstire, care tăcuse Academia Militară, ceva
şcoală de comerţ şi altele, şi care căuta întotdeauna să ne
smerească pe noi. Insă, stând Părintele Petroniu de vorbă
cu acest părinte, l-a întrebat dacă a făcut medicină, dacă
ştie să mulgă oile şi să facă brânză, dacă a făcut o pereche
de încălţăminte vreodată şi altele. Şi i-a arătat câte lucruri
nu ştie să facă.
In biserică aveam un ceas cu pendulă care bătea din
sfert în sfert de ceas. Dar s-a întâmplat să iasă Părintele
Petroniu la cuvânt, şi rostind „în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh", a pus mâinile pe piept şi a tăcut, iar
părinţii erau nedumeriţi. Dar atâta linişte se făcea în
biserică, că se auzea ticăitul ceasului. Iar el ne făcea atenţi
74
PĂRINTELE PETRONIU 130

la ticăitul ceasului şi ne atenţiona că secundă după secundă


se scurge viaţa noastră şi ne apropiem de mormânt. Mai
apoi, începea cuvântul. De asemenea oameni mari am avut
noroc în viaţă!
Părintele Constantin: A fost o generaţie mare de
oameni duhovniceşti, dar s-au cam terminat. Poate va da
Dumnezeu astfel de oameni şi generaţiilor următoare.
Părinte Justinian, vă mulţumesc!

„Era un om de pravilă, de rugăciune" Dialog cu Părintele


Modest, ultimul ucenic de chilie al Părintelui Petroniu

Părintele Constantin: Părinte Modest, am venit să


discutăm puţin despre Părintele Petroniu.
Părintele Modest. Eu nu ştiu prea multe despre
Părintele Petroniu.
Părintele Constantin: A rânduit Bunul Dumnezeu să-i fiţi
ucenic de chilie în ultimele luni de viaţă. Aţi fost aproape de
dânsul şi l-aţi trăit de aproape. Dorim câteva mărturii per-
sonale, nu trebuie să fie lucruri complicate. Spuneaţi că l-aţi
cunoscut ca fiind foarte închis în sine, singuratic, deşi a trăit
în obşte şi a fost stareţul obştii.
Părintele Modesp. Da! Era un pustnic în obşte! Cum ve-
nea seara, cum se întuneca, venea la chilie şi acolo îşi făcea
rânduiala. Era un om de pravilă, de rugăciune.
Părintele Constantin: Dar în acelaşi timp trăia şi cu mă-
năstirea, era prezent la programul mănăstirii.
74
PĂRINTELE PETRONIU 131

Părintele ModesP. Era ceas. Era cu un sfert de oră, cu


zece minute înainte în Biserică, atât cât i-a stat în putere.
Părintele Constantin: Şi eu, de nenumărate ori când am
fost la mănăstire, îl vedeam preocupat de rânduiala sa.
Chiar şi tn biserică, făcea închinăciuni şi metanii la nesfârşit.
Părea, Într-adevăr prins de ritmul vieţii sale lăuntrice, chiar
şi când era la biserică sau la trapeză cu ceilalţi monahi. Nu
cumva a contribuit la aceasta şi problema pe care a avut-o
dânsul cu auzul?
Părintele ModesP. Poate că da. A rămas cu această
deficienţă de auz de la o operaţie. Mi-a povestit odată că în
tinereţe tt avut o operaţie în Bucureşti. După ce l-au operat,
doctorii i-uu spus să se ferească de frig, de vânt, pentru că
era iarnă. Şi dânsul spunea: „M-am dus acasă, că eram
aproape de casă, şi m-a lovit un crivăţ care mi-a stricat
urechea definitiv!" Dar ce a fost uimitor la dânsul? Nu a
cârtit niciodată! Se necăjea, şuiera aparatul şi...
Părintele Constantin: Şi vorbea greu, încet, pentru că
nu-şi putea controla cu propriul auz volumul vorbelor...
Părintele Modest. Nu a cârtit o dată! Doamne fereşte!
„Sărăcia asta...", spunea. Am avut un părinte la Sâmbăta,
când eram acolo, un părinte de la pictură, pe care l-am
îngrijit un pic până am plecat în Athos. Acela se necăjea,
cădea aparatul jos, se făcea praf. Părintele Petroniu a luat-o
ca de la Dumnezeu la modul absolut. Cred că nici în gând nu
a cârtit pentru neputinţa dânsului. Doar este o greutate. De
aceea nici nu spovedea.
74
PĂRINTELE PETRONIU 132

Părintele Constantin: Şi aceasta este o altă problemă.


Dacă nu eşti în contact cu obştea la spovedit, este mai greu
să o conduci.
Părintele Modest. Nu spovedea. A spovedit, de când îl
ştiu eu, un episcop-doi, atât. Nu spovedea obştea.
Părintele Constantin: Obştea o spovedea părintele
Iulian, în principal.
Părintele Modest. Da, părintele Iulian spovedea.
Părintele Constantin: Şi pe Părintele Petroniu îl spove-
dea. Am vorbit un pic cu părintele Iulian despre dânsul şi
mi-a spus că-l spovedea.
Părintele Modest. Era foarte punctual la spovedit şi
dânsul. Vinerea dimineaţa era la spovedit. Atunci se
spovedea toată obştea, în fiecare vineri sau oricând era
nevoie, dar vinerea era programul săptămânal pentru
spovedanie, iar sâmbăta pentru împărtăşanie. Părintele
Iulian ne-a spus că ultimele spovedanii le-a făcut cu multă
umilinţă şi chiar cu plâns, ultimele înainte de a pleca la
Domnul. L-a cucerit cumva pe părintele Iulian. Părintele
Petroniu părea că este aspru, dar era numai o scoarţă de
aspreală, în realitate era un om foarte delicat, foarte blând.
Părintele Constantin: Da, era foarte delicat.
Părintele Modest. în cartea pe care aţi scos-o sfinţia
voastră, povestea despre flori, despre mare, în cartea
aceea, Icoane smerite, se vede sensibilitatea dânsului.
Dânsul arăta aşa un fel de asprime, nu ştiu de ce, dar numai
74
PĂRINTELE PETRONIU 133

de suprafaţă. Şi obştea l-a ştiut de om aspru, nu a ştiut să


treacă dincolo de asta, să vadă mai în profunzime...
Părintele Constantin: A fost şi părintele lustinian un pic
de interfaţă între dânsul şi obşte. Părintele Justinian,
economul mănăstirii şi mâna dreaptă a Părintelui Stareţ
Petroniu era şi el aspru.
Părintele Modest. Da, păi Părintele Petroniu s-a sprijinit
mult pe părintele lustinian. Cred că nu ar fi putut duce
stăreţia atâţia ani fară dânsul. Părintele lustinian a ţinut
mult la Părintele Petroniu, l-a sprijinit mult.
Părintele Constantin: Părintele Petroniu a fost şi un om
cult, a citit mult, ştia limba greacă, a învăţat-o suficient de
bine, cât să citească şi să scrie.
Părintele Modest. A învăţat greacă veche în ţară. Da, a
fost un om învăţat!
Părintele Constantin: Dintre stareţii de la greci,
părintele Gheorghe Kapsanis de la Mănăstirea Grigoriu îl
aprecia mult.
Părintele Modest. îl aprecia pentru că era învăţat. Era
normal să-l aprecieze.
Părintele Constantin: Avea o relaţie frumoasă cu
Mănăstirea Grigoriu. Am fost şi eu cu dânsul o dată cu barca
până la Grigoriu.
Părintele Modest. Da, era apreciat de toţi cei care îl
ştiau cine este.
74
PĂRINTELE PETRONIU 134

Părintele Constantin: Este adevărat că situaţia


Prodromu-lui era foarte grea, dânsul a moştenit o situaţie
foarte grea.
Părintele Modest. La Prodromu!? Păi, dânsul a înviat
Schitul Prodromu, Dumnezeu l-a înviat prin dânsul.
Părintele Constantin: Eu am fost pentru prima dată în
vara anului 1979, la un an după ce dânsul venise la
Prodromu. Era totul în ruină aproape: aripa de răsărit, cu
biblioteca, aripa de nord...
Părintele Modest. Păi ştiţi cum a reînviat Schitul? Prin
Preafericitul lustinian. în 1963 a fost mileniul Sfântului
Munte şi au venit toţi întâistătătorii Bisericilor ortodoxe, şi
patriarhul nostru normal că a mers la Schitul Prodromu, cel
mai reprezentativ aşezământ românesc de la Sfântul
Munte. Şi când a văzut ce era acolo - câţiva zelotişti, schitul
în paragină, nu se slujea, nu era nici masă de obşte, nici
slujbă... S-a hotărât să se facă ceva pentru Schit. Abia în
1975, după doisprezece ani, a putut face ceva practic. Până
atunci trimisese ceva ajutoare, dar atunci a trimis primul
grup de cinci călugări, cred că ştiţi de fapt...
Părintele Constantin: Pe urmă a încercat, Dumnezeu să-l
odihnească, şi Patriarhul Teoctist.
Părintele Modest. Primul grup, când au ajuns acolo şi au
văzut ce bine este, s-au împrăştiat pe la chilii. Pe urmă, prin
1976-77, a venit al doilea grup, dar aceştia nu ştiu cum s-a
făcut că nici nu au ajuns la Prodromu. Se pare că au mers
chilioţii Ia port, au ştiut că vin, şi le-au zis: „Nu mai mergeţi
74
PĂRINTELE PETRONIU 135

la Prodromul că este pustiu, tu vii la mine, tu mergi la el", şi


niciunul nu a mai ajuns la Schit, deşi erau trimişi de
Patriarh.
Pr Coman: Cum l-aţi trăit pe Părintele Petroniu în ulti-
mele săptămâni din viaţă, părinte Modest?
Părintele Modest: Avea un chip în ultimele săptămâni!
Doamne, ce chip avea! De acuma îi sărutam mâna. Nu ne
lăsa să-i sărutăm mâna. Dacă am văzut că îngăduie să-i
sărut mâna, când era el la pat aşa, eu îl mai sărutam şi pe
frunte. Am văzut că nu-i place, dar nu zicea nimic. Apoi, eu
nu ştiu cum îi făceam cumva, cum îl ţineam că nu-i plăcea...
M-am rugat aşa câteva zile şi într-o seară credeam că
doarme, era cu pătura pe cap. Numai ce-l văd că dă pătura
deoparte - era şi părintele Serapion acolo - dă pătura şi
spune: „Părinte, dar asta este comportare de monah?" Ne
certa pentru că i-am dat prea mare atenţie, îi arătam
dragoste şi cinstire. „Cum se poate aşa? în fundul iadului ne
ducem aşa, părinte! Nu se poate aşa!" „Mă iertaţi părinte",
am zis şi eu.
în scris comunicam cu dânsul pentru că nu auzea. în ul-
timele două luni scriam pe hârtie şi îi arătam, iar el
răspundea verbal. Mă iertaţi, dar trebuie să vă spun că într-
o săptămână am fost foarte aspru cu dânsul, dar a răbdat
săracul ca un copil, ca un copil m-a răbdat. Şi când am văzut
că se face ca un copil şl nu crâcneşte, iar mi-a fost drag şi n-
a mai zis nimic. îmi pare rău că nu am putut prinde, că nu
am văzut clipa când a murit. Eu nu am ştiut că dânsul
74
PĂRINTELE PETRONIU 136

moare. Vedeam că se stinge, vedeam că devine tot mai


neputincios, îi dădeam hrană, mânca dânsul, mai apoi îi
dădeam eu. în ultimele zile îi dădeam cu paiul, adică îi
făceam ou cu lapte amestecat şi cu banană fluid şi îi
dădeam cu paiul. Vedeam toate astea şi tot nu credeam că
moare. Zicea părintele Daniel: „Părinte, zice, de ziua de azi
nu mai trece, nu vezi că are unghiile negre!" „Nu cred,
răspundeam eu, nici nu am pregătit nimic!" Nu îmi venea să
cred că va muri, dar în ziua aceea s-a stins. Duminică seara
venise un părinte de la Iaşi şi i-am dat un strop de vin de
Cotnari, îi plăcea vinul acela al nostru, vin de Cotnari. A
băut un strop de vin, apoi după miezul nopţii i-am dat încă
un pic de lapte. Aceea a fost ultima lui hrană, duminică
noaptea. Luni n-a servit nimic. Toată ziua a stat în pat, cum
stătuse şi până atunci. Stătea şi nu zicea nimic. Nu era,
oricum, deloc vorbăreţ. Mai întindea câte un picior,
câteodată... Eu nu mă gândeam că moare. Marţi era Sfântul
Haralambie sau Spiridon, era 9 februarie.
Pr Coman: Sfântul Haralambie, că Sfântul Spiridon este
în decembrie.
Părintele Modest. Haralambie, aşa, slujbă cu litie. Am
zis să mă duc şi eu la slujbă. Ieri nu a mâncat şi nu-mi cere
să iasă la toaletă. Of! Fac o paranteză, cât de pudic era!
Atâta m-am luptat cu dânsul, vai de mine...! Am zis să mă
duc la Vecernie totuşi, că nu o să-mi ceară tocmai acum
ceva. Apoi, am zis totuşi să nu mă duc şi mă duc până în
cancelarie să dau telefon la o doamnă care ţinea legătura cu
74
PĂRINTELE PETRONIU 137

dânsul în ultimele două luni, prin mine. Ţinea mult la


dânsul. Dau telefon doamnei şi când vin înapoi,
întotdeauna când intram în chilie mă uitam de la uşă să văd
dacă doarme sau nu doarme. Avea pătura pe el, avea ochii
închişi şi când intru, tocmai ce vorbisem la telefon, mă uit,
nu mai respira, îi iau pulsul cu mâna, nimic. Iau pulsul cu
aparatul acela, dă eroare. Pun mâna la gură, nimic. Am fugit
la telefon. Sfinţiei tale ţi-am dat primul telefon. (II rugasem
pe Părintele Modest să mă anunţe imediat ce se întâmplă,
pentru a avea timp să ajung la înmormântare din România,
întrucât, deseori, la Sfântul Munte înmormântarea are loc a
doua zi - n. red.) V-am zis: Cred că a adormit Părintele
Petroniu, dar nu spuneţi încă nimănui. Cum, aşa, într-o clipă
să se ducă? Nu eram chiar sigur. Am sunat la părintele
Iustini-an. Era în timpul Vecerniei, Ia vreo 3 şi 20 de minute.
Am stat şi l-am îmbrăcat, după carte, l-am şters cu
buretele... Ce sa mai tulbur Vecernia, am zis, că tot nu s-ar fî
ieşit din slujbă şi numai Vecernie nu mai era, numai slujbă
nu mai era! Când am terminat de îmbrăcat ieşiseră şi
părinţii de la Vecernie şi intraseră la Pavecerniţă. Apoi am
tras clopotul şi au venit părinţii toţi la el. Părintele Iulian a
zis: „O, l-ai şi îmbrăcat!?" Eu am zis: „Am stat şi l-am
îmbrăcat, nu v-am mai deranjat".
Părintele Constantin: Părinte Modest, a suferit, a avut
dureri în perioada aceasta?
Părintele Modest. Nu! Dânsul nu a murit de boală, ştiţi,
s-a stins aşa de bătrâneţe, ca un băţ de chibrit. Dacă
74
PĂRINTELE PETRONIU 138

aprindeţi un chibrit şi se consumă, pe urmă luaţi de capătul


celălalt şi arde tot lemnul, iar flacăra se stinge când nu mai
are materie. A fost răcit, dar nu a murit de boală. Oricum, şi
dacă a suferit, nu a ştiut nimeni. Nu a zis odată: Au! Totuşi
cât a stat pe o parte, a avut o escara. Aveam pansamente
mari, se vedea şi osul acesta, femurul sau cum se numeşte,
se vedea afară. O singură dată a zis: Au! Atunci mi-am zis:
„Lasă că îţi pun eu saltea!" Nu accepta saltea. Toată viaţă
dormise fără saltea. Şi eram în perioada din săptămână
când eram aspru cu dânsul. El, nu şi nu! Că nu vreau saltea.
Atunci am fost poruncitor şi am zis: „Treceţi aici pe scaun!"
II luam pe sus, îl puneam pe scaun. Staţi să pun saltea. El nu
şi nu. I-am pus saltea cu forţa, apoi l-am aşezat. Nu a avut
încotro şi a stat pe saltea ultimele zile.
Părintele Constantin: In chilie la dânsul nu intra nimeni?
Părintele Modest. în chilie la dânsul n-a intrat nimeni,
cât a fost pe picioare.
Părintele Constantin: Nu ştiu dacă a primit pe cineva în
chilia sa. Eu i-am cerut o dată să-mi dea şi mie o
blagoslovenie din chilie, să am şi eu o mângâiere de la
dânsul. Nu m-a chemat în chilie.
Părintele Modest. Păi, el îi invita pe toţi la cancelarie:
„Poftiţi în cancelarie", zicea.
Părintele Constantin: „Dar ce să-ţi dau frate? Ce să-ţi
dau?" Zic: „Ceva, indiferent ce, să am şi eu de la sfinţia
voastră mângâiere." Şi s-a dus şi mi-a adus o cruce de piept,
74
PĂRINTELE PETRONIU 139

primită de la un mitropolit de la Patriarhia Ecumenică. O ţin


cu drag, ca amintire de la dânsul.
Părintele Modest. Era aşa de ordonat! în cele două luni
cât am stat în chilia dânsului nu am găsit un defect, vreun
lucru lipsă sau nelalocul lui. Măi, chiar nimic!? La noi în
chilie toate erau vraişte, la el nu am găsit nimic. Ba, totuşi
am găsit un lucru, la o haină nu avea un nasture, dar avea
nasturele pus la îndemână şi acul cu aţa. Nu a mai apucat
să-l coasă, nu a apucat pentru că a căzut la pat. Toate
cusute, toate rânduite, toate erau aşezate la locul lor,
lucrurile sub pat, aşezate frumos, cărţile pe masă. Pe masă
candela şi sfeşnicul, jos uleiul. La noi erau toate acolo
aruncate, uleiul colo, dincolo acul de cusut...!
Părintele Constantin: A aparţinut unei generaţii de mo-
nahi foarte ordonaţi. Au fost şi vremurile şi educaţia pe care
au primit-o la tinereţe. Erau ordonaţi în toate. Şi la scris era
foarte ordonat Părintele Petroniu. Aveau un scris extrem de
ordonat.
Părintele Modest. A fost secretar la patriarhie.
Părintele Constantin: Da! Ce mai vorbeaţi, ce vă mai
spunea cât aţi stat în chilie cu sfinţia sa.
Părintele Modest. Da, nu mai ştiu ce vorbeam, nu-mi
mai aduc aminte. Dânsul are un caiet care a ajuns la sfinţia
voastră, cu visurile lui. Foarte mult visa. Chiar şi în ultimele
săptămâni aşa. Mă duc odată, ies puţin, şi când vin înapoi
zice: „Părinte, părinte, uite, uite, acuma a fost un mitropolit
74
PĂRINTELE PETRONIU 140

aici, şi cu nişte preoţi, şi au făcut o ectenie acolo, în faţa


icoanelor la

mine...!" Altădată tot aşa, s-a trezit şj ^


văzut, ce am visat! zice. Peretele ăsta ^ ^: >
şi un arhiereu şi slujeau... Dă-mi h^V^,
tie, dar nu mai vedea şi nu mai put^ 't
oprea. Vai de mine... ^sc(..^%
Părintele Constantin: Da, sunt f S %
care le visa dânsul si pe care le-a conSp V - \ \
Părintele Modest: Visa mult. Avea moaște de la Aiud, le
avea acolo în chilie. I Ie-a adus cineva. În
doi ani la rând, de înviere, când a ieșit din chilie să meargă
la înviere, zicea că i s-a arătat un tânăr la ușă. A întâlnit un
tânăr care spunea: „Am venit”. Părintele spunea: „Socotesc
că a fost tânărul acela ale cărui moaşte le aveam eu în
chilie!"
Părintele Constantin: Părintele jj K' ■ . ****: ştea.
Noi am primit la editură, de | ^
multe din casetele pe care erau mre^ (U\
l « i ^OV^l
către obşte, tn mare parte la trape^a^ ^
transcris pentru că înregistrările ej^' Ă
încet, dar de multe ori avea un ton slA\ 1 1
Părintele Modest. Da, era mu^Vr^* f^|'
priveşte prezenţa la Biserică. Zicea: „jf^ V K^'l
părinţi, că de aia am venit aici. Hai, -
74
PĂRINTELE PETRONIU 141

personal, cât a putut, mergea şi tre^'P-Y^i


cu această ascultare, un părinte care ^ ţj*k>,
inte de a începe slujba, bătea la tuS ^Vt^'t,
dânsul. \
Părintele Constantin: Mergea ^ m
Părintele Modest. Cât l-au ţir^ ^
care, mă rog la cei care nu erau la ti^ tHţ\|, ^
la fiecare: „Hai, măi frate, hai măi ft ^ '
mai greoi, încât nu se cucerea în Aî h (jN^
care îţi vine la uşă. îi scula pe pri^ x
plecau până ajungea la ei. Sigur că ţ 'i ^
rintele Petroniu la uşă. Era una să r, V
să vină Părintele Petroniu...
mine...!" Altădată tot aşa, s-a trezit şi zice: „Măi,
părinte, ce am văzut, ce am visat! zice. Peretele ăsta nu era
şi era plin de preoţi şi un arhiereu şi slujeau... Dă-mi hârtie
să scriu." îi dau hârtie, dar nu mai vedea şi nu mai putea să
scrie. Tot începea şi se oprea. Vai de mine...
Părintele Constantin: Da, sunt foarte interesante visele
pe care le visa dânsul şi pe care le-a consemnat în scris.
Părintele Modest. Visa mult. Avea moaşte de la Aiud, Ie
avea acolo în chilie. I le-a adus cineva. în doi ani, poate ştiţi,
în doi ani la rând, de înviere, când a ieşit din chilie să
meargă la înviere, zicea că i s-a arătat un tânăr la uşă. Asta
mi-a spus-o şi un trapezar. A întâlnit un tânăr care spunea:
„Am venit!" Părintele spunea: „Socotesc că a fost tânărul
acela ale cărui
74
PĂRINTELE PETRONIU 142

moaşte le aveam eu în chilie!"


>
Părintele Constantin: Părintele Petroniu comunica cu
obştea. Noi am primit la editură, de la dânsul, şi am
transcris multe din casetele pe care erau înregistrate
cuvintele Părintelui către obşte, în mare parte la trapeză. A
fost foarte dificil de transcris pentru că înregistrările erau
slabe. Părintele vorbea încet, dar de multe ori avea un ton
mustrător.
Părintele Modest. Da, era mustrător mai ales în ceea ce
priveşte prezenţa la Biserică. Zicea: „Hai, măi părinţi! Hai,
măi părinţi, că de aia am venit aici. Hai, hai!" Tot trăgea de
noi. El, personal, cât a putut, mergea şi trezea obştea. Era
un părinte cu această ascultare, un părinte care cu o
jumătate de oră înainte de a începe slujba, bătea la uşa
fiecăruia, dar mergea şi dânsul.
Părintele Constantin: Mergea şi dânsul?
Părintele Modest. Cât l-au ţinut picioarele, mergea la
fiecare, mă rog la cei care nu erau la timp în Biserică. Bătea
în uşă la fiecare: „Hai, măi frate, hai măi frate!" Mai era
câte unul aşa mai greoi, încât nu se cucerea în faţa unui om
de 85 de ani, care îţi vine la uşă. îi scula pe primii doi şi
ceilalţi auzeau şi plecau până ajungea la ei. Sigur că te
ruşinai să vină chiar Părintele Petroniu la uşă. Era una să
vină părintele Iustin, şi alta să vină Părintele Petroniu...
Părintele Constantin: Dar, totuşi, să vină stareţul!
74
PĂRINTELE PETRONIU 143

Părintele Modest. Da, abia urca scările până la etajul


unu, şi: „Hai, măi fraţilor, hai că-i ruşine, hai că-i păcat!"
Părintele Constantin: Sfinţia voastră cum v-aţi apropiat
de dânsul. Sunteţi preot?
Părintele Modest. Eu nu sunt preot, sunt monah simplu.
Sunt de la 16 ani la mănăstire. Mi-am înaintat actele cu zece
ani înainte de a ajunge la Sfântul Munte, mai mult de zece
ani. Nu mi s-au aprobat actele până a venit Patriarhul
Bartolomeu, atunci în 1993, în România. între timp m-am
dus la seminar, dar după ce m-am dus Ia seminar mi-au
venit actele. Am lăsat totul baltă şi m-am dus în Sfântul
Munte. Nici nu mi-ar fi plăcut să fiu preot misionar, nu mi-a
plăcut. A fost bine că nu am făcut mai multe studii, pentru
că m-ar fî făcut preot. E mai bine aşa, pentru că am fost cu
pictura.
Părintele Constantin: Aţi pictat şi la Prodromu?
Părintele Modest. Am pictat la Sâmbăta de Sus pe sticlă,
am pictat şi la Prodromu şi acum, aici, tot asta fac. Cum m-
am apropiat sau nu ştiu ce m-aţi întrebat?
Părintele Constantin: Da, cum v-aţi apropiat dumnea-
voastră de dânsul, în ciuda faptului că era aşa distant, aspru
cum ziceam?
Părintele Modest. Eu mă numesc Modest. Modest în-
seamnă şi un om care nu are pretenţii, pentru că nu are el
pretenţii şi calităţi. Deci eu nu am pretins, alţii probabil că
aşteptau mai mult de la dânsul, cu toate că nu ştiau ei cine
este dânsul. Eu l- am luat aşa ca atare şi m-am apropiat, să
74
PĂRINTELE PETRONIU 144

zic, prin părintele Iustinian. Mi-a zis: „Ai grijă de dânsul,


ajută-l." Prima oară m-a lăsat să-i sărut mâna, dar după
aceea zice: „Gata, gata, nu mai..., nu mai...!" Când veneau
credincioşii, îi săruta mâna unul, apoi veneau toţi, dar el în
Biserică, le zicea: „La icoană, la icoană!" Unii se mai
sminteau. M-am apropiat de dânsul în chip natural, aşa,
fară să vreau. Socotesc eu că, într-un fel, mi-am încheiat
misiunea la Athos. S-o fi rugat dânsul: „Doamne, trimite-mi
un om să mă ajute!", s-o fi gândit la neputinţă, s-o fi gândit
că vin bătrâneţile cu neputinţă. Aşa a fost, nu a zis: „Tu eşti
ucenicul meu de chilie!" Nu-i plăceau astea. Aşa, pur şi
simplu. Era de acum în vârstă, şi ori mă apropiam eu, ori
zicea: „Hai, Modest, ajută-mă până acasă." Pe urmă, în
ultimii ani, îl pansam la picioare, le avea umflate sau făcea
câte o rană şi mergeam şi îl pansam, sau îi dădeam nişte
injecţii... A fost puţin ajutor, dar constant. Apoi, când a
căzut la pat, cine să meargă? Aşa, din oficiu, am fost eu
numit să am grijă, să aibă dânsul grijă de mine până la
urmă. De altfel, cu ce era să-l ajutăm, nu a avut nevoie de
ajutor. Eu am procurat o toaletă din aceasta portabilă, aşa
cum îi zice, şi am pus-o în casă după uşă. „Ce-i cu asta aici?
m-a luat la rost. Păi ce, eu îs olog? Mă duc eu la toaletă."
Era toaletă în capătul holului, bine îl duceam eu de braţ
până în capul holului. Apoi, odată nu s-a mai putut ridica
sau a căzut. „Păi, zice, scoate toaleta asta din casă, pune-o
în debara." A acceptat-o până la urmă, dar în debara. După
ce au trecut câteva zile bune, zice: „Auzi, e cam departe,
74
PĂRINTELE PETRONIU 145

până ajung acolo... adu-o totuşi înăuntru, dar după uşă."


Am adus-o după uşă, după aceea am tot apropiat-o de el.
Paşii erau tot mai puţini. Dat nu mă lăsa să-l ajut, tot singur.
Până la urmă nu a avut încotro şi a trebuit să cedeze
absolut tot.
Părintele Constantin: Neputinţa.
Părintele Modest. Da, neputinţa te smereşte cumva.
Atâta era de, cum să spun eu, atâta era de cast, de sever...
Venise un episcop odată care avea multă apreciere faţă de
dânsul. Ieşisem de la masă şi zice: „Părinte, Părinte
Petroniu, binecuvântaţi!" I-a luat mâna Părintelui şi o
săruta cu afecţiune şi a mers doi-trei paşi cu mâna dânsului
în mâna sa. Eu veneam în spate şi ştiam că nu acceptă să-i
săruţi mâna, cu atât mai mult să-i ţii mâna în mâna ta. Şi
văd cum, tară să-şi dea episcopul seama, el şi-a tras uşor
mâna.
Părintele Constantin: Mi-a vorbit şi părintele Iulian des-
pre această stare a dânsului, despre această castitate
desăvârşită.
Părintele Modest. Am avut şi eu o întâmplare cu dânsul,
asta poate că nu trebuia să spun. Eu trebuia să-l îngrijesc şi
într-o zi l-au biruit neputinţele, numai o zi, apoi şi-a revenit.
Mă duc dincolo să duc ceva şi când am venit înapoi, era
noaptea, şi nu m-a recunoscut şi a zis: „Ce cauţi aici? Ce vrei
de la mine? Cine eşti?" Se gândea să nu fie cineva rău.
Părintele Constantin: Vreun străin.
74
PĂRINTELE PETRONIU 146

Părintele Modest. Nu străin! Nu ştiu la ce se gândea, dar


cred că se temea de o prezenţă a celui rău. El se gândea
foarte mult şi acuza păcatele care sunt în lumea actuală,
pentru că citea ziare, cât era de vârstnic, era foarte
informat. Eu spuneam: „Părinte Petroniu, eu sunt." „Nu,
zicea, nu te apropia de mine, nu te apropia de mine!" Asta a
fost în ultimele săptămâni.
Părintele Constantin: Nevoinţa dânsului de chilie,
pravila dânsului n-o ştia nimeni.
Părintele Modest N-o ştia nimeni, în afară de el. Mergea
la Biserică tot timpul. Nu lipsea niciodată. Uneori la chilie,
nu mai încuia uşa. II găseam în faţa iconostasului dânsului
din chilie, uite aşa în picioare şi aplecat ca şi vameşul în
templu. Aşa era prezenţa lui în faţa lui Dumnezeu.
Părintele Constantin: Aplecat, adus de spate...
Părintele Modest. Da, bine adus de spate, dar el făcea
asta pentru că aşa se prosterna în faţa lui Dumnezeu.
Părintele Constantin: Asta ţine un pic şi de discreţia ro-
mânilor, care nu-şi arată nevoinţa. Sunt alte neamuri care
spun mai multe despre dânşii, lucru care îi ajută pe ceilalţi,
în felul acesta află cei tineri şi prind îndrăzneală şi iau
îndemn, şi învaţă mai repede cele călugăreşti.
Părintele Modest. Normal! Din acest punct de vedere,
eu cred că profunda lui smerenie a fost dăunătoare pentru
obşte, nu a ajutat-o. Rar dădea câte un canon: „Faci mâine
dimineaţă la Psaltire metanii!" Cred că noaptea, săracul,
numai la asta se gândea şi când venea dimineaţa zicea: „Du-
74
PĂRINTELE PETRONIU 147

te şi spune-i să nu mai facă. Cum adică să facă el metanii,


să-i spun eu să facă metanii! Spune-i să nu mai facă."
Părintele Constantin: Părintele Petroniu a fost cântăreţ
bun, îi plăcea mult cântarea.
Părintele Modest. Aoleu, a fost bun cântăreţ! Părintele
Iustin ian zice că l-a întrebat o dată pe părintele Sebastian
Barbu
Bucur, doar îl ştiţi: „Părinte Sebastian, sincer, care este
mai bun dintre sfinţia ta şi Părintele Petroniu la muzică?" Şi
dânsul a spus: „Părinte, la prima vedere a partiturii sunt eu,
că mă ocup cu asta, dar Părintele Petroniu dacă se uită o
singură dată peste partitură, cântă mai corect ca mine. Eu
cânt, că asta este profesia mea, dar el, un pic s-a uitat peste
ea şi o cântă desăvârşit." Da, foarte frumos cânta. Termina
o priveghere şi putea să înceapă alta, adică nu ţipa, nu
răguşea, nu obosea. Era Ia strana dreaptă. Cât a putut, el a
fost cântăreţul principal. Cânta cu mare plăcere. Când îl
necăjea cineva - spunea părintele Iusti-nian că îl auzea de
sus, pentru că avea chilia deasupra chiliei lui - mergea în
chilie şi cânta Paraclisul Maicii Domnului şi se liniştea. II mai
necăjea unul, altul, îl vedeau mai bătrân şi îşi mai luau nasul
la purtare, şi el se întrista şi mergea în chilie şi cânta
Paraclisul Maicii Domnului.
Părintele Constantin: Din mănăstire nu prea a plecat. Bi-
ne, în ultimul timp era mai neputincios, dar nici când putea
nu pleca la hramuri, la alte mănăstiri?
74
PĂRINTELE PETRONIU 148

Părintele Modest. Cât a putut nu a ieşit, cât a putut nu a


ieşit. Nici la Lavra, unde era obligat, nu mergea. Ştiu că
odată cei de la Lavra s-au şi supărat. Era obligat să meargă
pentru că Schitul Prodromu ţinea de Marea Lavră, dar nu se
mai ducea. Poate şi pentru faptul că nu auzea şi nu avea
mare plăcere să fie între oameni.
Părintele Constantin: Cu Mănăstirea Grigoriu a avut
contacte mai frecvente. Cu părintele stareţ Gheorghe
Kapsanis, dar şi cu părintele Damaschin de la Grigoriu. II
ştiţi pe părintele Damaschin? A mai avut contacte şi cu
Mănăstirea Simonopetras, unde a fost, de asemenea mult
apreciat.
Părintele Modest. II ştiu pe părintele Damaschin din
anul 1980, când a venit pe la Sâmbăta.
Părintele Constantin: A fost la înmormântarea
Părintelui Petroniu şi dânsul. Chiar noi l-am luat pe drum, l-
am întâlnit venind pe jos. II aprecia foarte mult pe
Părintele. Cu Mânăstirea Vatoped a avut un pic de
supărare.
Părintele Modest. S-a dus odată după ajutoare la
Vatoped, când era schitul în construcţie - de fapt tot timpul
a fost în construcţie a crezut că îl poate ajuta cu ceva, cu
mulţi ;mi mai în urmă, s-a dus dânsul cu părintele Iustinian
să ceară ceva materiale de construcţii probabil, şi nu au
căpătat. Ne-a spus Părintele Petroniu cu amărăciune că l-au
şi întrebat: „De ce vin românii la mânăstirea noastră şi nu la
voi, la mânăstirea voastră?" Iar Părintele a răspuns:
74
PĂRINTELE PETRONIU 149

„Fiindcă aveţi mai multe şi le puteţi îndeplini mai multe


dorinţe, sau aşa ceva, iar noi nu Ie putem împlini chiar ceea
ce doresc ei."
Părintele Constantin: Părintele Petroniu era şi dânsul un
pic supărat că, iată, tinerii români se duceau acolo, şi nu ve-
neau Ia Schitul Prodromu, unde era mare nevoie de
monahi.
Părintele Modest. Este adevărat că nu s-a realizat la
Schit ce s-a realizat acolo, dar vii să ajuţi Schitul românesc.
Numai românii merg la ceilalţi. Nu vezi greci la români sau
ruşi la români...
Părintele Constantin: Da, românii au fost altfel, sunt
deschişi faţă de celelalte neamuri şi-i creditează mai mult
pe străini, decât pe ei înşişi.
Părintele Modest. Da, sunt mulţi cumva la Vatoped. Au
avut şi situaţii umilitoare. Nu-i lăsau să vorbească
româneşte.
Părintele Constantin: Bine, este explicabil. în obştea
Vatopedului sunt monahi de multe neamuri. Ce ar fi dacă ar
vorbi fiecare limba lui? Este o condiţie iniţială, de care cel
care doreşte să intre în obşte ia cunoştinţă de la început.
Limba de comunicare şi de slujbă este limba greacă pentru
toţi fraţii din obşte, indiferent de ce neam sunt: români,
ruşi, sârbi, englezi, irancezi, australieni etc. Dacă ar fi vorbit
fiecare în limba lui, ar f i fost afectată rânduiala şi unitatea
obştii.
74
PĂRINTELE PETRONIU 150

Părintele Modest. Este adevărat, dar poate era frumos


să-i rrimită să vadă pe fraţii români de la Schitul Prodromu.
Când a fost Preşedintele Constantinescu al României, i-a
trimis ca să fim mai mulţi. Am cerut noi.
Părintele Constantin: Eu de cele mai multe ori, când şe-
deam la Vatoped, veneam de fiecare dată şi la Prodromu,
însoţit de părintele Daniel Cotescu, român din obştea
vatopedină. Uneori stăteam şi peste noapte la Prodromu.
Părintele Petroniu îl îndrăgise, se deschidea de acuma din
ce în ce mai mult spre părintele Daniel. Eu mă gândesc că şi
cu părinţii aceştia, până la urmă, e o rânduială a lui
Dumnezeu. Eu aşa nădăjduiesc că se vor întoarce în
România, măcar unii dintre ei, şi vor pune umărul la
dezvoltarea vieţii noastre monahale şi bisericeşti.
Avantajele vieţuirii la Vatoped sunt multe. Au deprins o
rânduială monahală extrem de riguroasă acolo.
Părintele Modest: Da, este mănăstire mîlitărească, dar
este şi comunitate...
Părintele Constantin: Eu am avut un proiect cu
Mănăstirea Vatoped pentru studenţii de Ia Bucureşti.
Părintele Iustinian se supărase pe mine pentru că mă
dusesem la Vatoped: „Frate, vino cu ei la Prodromu!" „Păi,
zic, mă iertaţi, plătiţi-le drumul dus-întors cum face
Vatopedul, şi asiguraţi-le şederea timp de trei săptămâni."
Studenţii erau foarte bucuroşi că făceau experienţa pe viu a
unui program de mănăstire atonită şi s-au folosit mult. Dar
să ne întoarcem la Părintele Petroniu, spuneaţi că nu cerea
nimănui să facă ceea ce nu făcea el însuşi. Aceasta este o
măsură mare. De dânsul şi de nevoinţele dânsului este
legată renaşterea duhovnicească a Prodromului de astăzi.
Părintele Modest. Sută la sută i se datorează. Un mare
merit are şi părintele Iustinian.
Părintele Constantin: A avut bune relaţii şi cu personali-
tăţi din Grecia.
Părintele Modest. Da! Domnul Loulis, de exemplu, cu-
noscutul industriaş Loulis, cu industria pâinii. Acesta a avut
pentru Părintele Petroniu mult respect, l-a cunoscut şi l-a
respectat mult. Ca semn de respect şi preţuire a dăruit faină
de grâu Schitului tot timpul. A spus Părintelui, că atât cât va
trăi dânsul, va trimite gratuit faină Schitului cât are
trebuinţă. Este un depozit lângă Tesalonic. Mergeam, luam
faina de acolo şi o plăteam, şi pe urmă el ne deconta tot ce
plăteam. Aşa era procedura. Nu mai ştiu cum este acum,
dar cât a trăit Părintele Petroniu, s-a ţinut de cuvânt. Schitul
avea pâinea gratis. A mai dat şi alte danii, a finanţat şi alte
lucruri, nu ştiu eu cât exact, dar a dat ceva bani. A dat un
pomelnic mai însemnat când a fost prima dată la Prodromu
şi aşa l-a descoperit Părintele Petroniu pe domnul Loulis.
Părintele Constantin: Ne-a ajutat şi pe noi la facultate
pentru amenajarea unei ceainării. Altceva, părinte Modest.
în ţară nu venea Părintele Petroniu?
Părintele Modest. Nu a fost decât o dată, atunci când a
venit Patriarhul Bartolomeu în 1993. Dânsul trebuia să fie în
suita Patriarhului Constantinopolului, pentru că Sfântul
Munte este în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Dar a fost
numit în suita patriarhului nostru şi atunci a fost obligat să
vină. A fost şi bucuros că a venit. Atunci, când s-a întors, am
venit şi eu cu dânsul la Sfântul Munte.
Părintele Constantin: Atunci aţi mers în Sfântul Munte,
în 1993.
Părintele Modest. în 1993, cu dânsul. Da, da. Acuma re-
vin la dânsul. Un om sfânt îl citeşti din carte, dar cu mult
mai mult îl trăieşti dacă-l vezi, cum îl vedeam eu pe
Părintele, zilnic. Zilnic. Se ocupa cu florile. Mare pasiune
avea pentru flori! Le recunoştea pe fiecare cu numele
ştiinţific. Era mult mai mult să-l vezi în carne şi oase! Mult
mai mult. Citeşti în carte, dar este altceva să-l vezi.
Părintele Constantin: Părintele Petroniu avea şi un
patriotism, avea un intens sentiment de iubire de patrie, de
români.
Părintele Modest. Eram cu asta în gând. O mie de ani să
fi stat el în Grecia, şi nu şi-ar fi schimbat admiraţia faţă de
români şi faţă de poporul român.
Părintele Constantin: Comunica şi cu Diaspora, cu ro-
mânii din străinătate, din Europa mai ales.
Părintele Modest. Da, da, scria scrisori multe. A lăsat tot
ce a scris în ordine. Eu le-am mai încâlcit, dar păstra tot, şi
scrisorile şi răspunsurile le păstra foarte frumos. O femeie,
din laşi mi se pare, din Moldova oricum, citise două broşuri
din acestea zelotiste, săraca, şi s-a smintit. A scris o
scrisoare Părintelui Petroniu, şi Părintele i-a dat răspuns.
Eu, în astea două luni, cât am stat acolo, am citit şi
scrisoarea femeii alarmantă: „Părinte, zicea, nu ştiu ce să
mă fac, dar iau ca de la Dumnezeu ce spui sfinţia ta." Citesc
scrisoarea ei, citesc răspunsul părintelui şi am văzut că este
o greşeală la adresă, nu mai ştiu care era, era numărul 111,
şi Părintele a făcut III roman. Măi, să fie, să vezi că nu a
ajuns scrisoarea asta. Trecuseră zece ani şi am zis: Ia, să văd
eu poate nu-i târziu nici acum după vreo zece ani să-i trimit
scrisoarea. Părintele avea scrisoarea în copie. De când a
apărut xeroxul, el făcea copie la tot ce scria. Ia, să o trimit la
femeie şi cu o notă explicativă, poate se foloseşte şi acuma,
ea o fi aşteptând răspunsul. Ii scriu o scrisorică, să înţeleagă
despre ce este vorba, pun şi copia aceea trasă la xerox şi
după un anume timp primesc un răspuns. Nici nu mă
aşteptam să-mi răspundă. „Părinte, îmi scria, bine că v-a dat
Dumnezeu în gând să-mi trimiteţi scrisoarea, dar să ştiţi că
am primit-o acum zece ani, am primit scrisoarea atunci, am
rămas în Biserica ortodoxă după cum mi-a scris Părintele
Petroniu. Dar scrisoarea nu o mai am, cea de atunci, zice, că
i-am dat-o unui preot şi mi-a facut-o pierdută." Tare
bucuroasă a fost. Cât a putut a răspuns dânsul personal la
toate scrisorile. Numai în ultimii ani, în ultimii doi ani avea
un ajutor. Dânsul primea scrisorile, le citea şi, pe cele la
care nu trebuia răspuns, le punea în coş, iar pe cele la care
trebuia răspuns le punea una peste alta, Ie trimitea la
secretariat şi zicea: „Dă răspuns că am primit pomelnicul,
sau altceva..." Era foarte punctual. Apropo, legat de
scrisoarea către femeia aceea, ce frumos răspuns, ce frumos
răspuns! Spune de Sfântul Irineu care zice că dacă vei
ajunge şi făcător de minuni, dar faci dezbinare, nu te
mântuieşti. Foarte frumos. Avea răspunsuri foarte
convingătoare. Ştiu că o femeie din Bucureşti sau o fată îl
întreba: „Părinte, ce să fac, să mă mărit sau să mă
călugăresc?" Femeia săraca nu a primit scrisoarea. Venise
înapoi şi nu aveam unde o trimite, era adresa greşită sau nu
ştiu ce. Era răspunsul de la Părintele şi zicea: „Nu este
important ce alegi, important este ca ce ai ales, să faci
deplin, s-o trăieşti. Te poţi mântui în căsătorie şi în
călugărie, dar ce-ai ales să duci la bun sfârşit." Foarte
frumos.
Părintele Constantin: Dar cu românii din Sfântul Munte,
de la alte aşezăminte, se întâlnea, se mai adunau la dânsul
sau la schit?
Părintele ModesP. Veneau la spovedit, la părintele
Iulian. Nu era cum aş fi crezut eu când m-am dus. Mă
gândeam: Doamne, când cineva merge şi zideşte o casă face
clacă, adună rudeniile şi prietenii şi după aia o ridică şi se
zideşte casa. Aici nu s-a putut aşa, nu ştiu de ce. Schitul a
apelat la românii din Sfântul Munte. A apelat o dată după
ce s-a făcut pictura bisericii şi trebuia multă mână de lucru.
A zis părintele: „Hai să apelăm la fraţii noştri de la Lacu..."
Trebuiau spălate stranele, mă rog, trebuia date jos şi pe
urmă trebuiau date cu un lac, nu ştiu cum îi zice. Am zis că
trebuie mână multă de lucru, erau şaptezeci de strane şi
mergea foarte încet. Şi a sunat Părintele Petroniu la Schitul
Lacu. E drept, a răspuns cineva, să zic un necompetent, nu
ştiu cum să zic, nu îşi dădea seama ce vorbeşte, şi Părintele
zice: „Măi, frate, nu puteţi veni să ne ajutaţi câteva zile şi vă
vom plăti?" „Da, Părinte, a zis acela, noi cam atâta lucrăm
într-o zi metanii, din acelea împletite, şi cam atâta va trebui
să ne plătiţi." „Măi, stai oleacă, a zis Părintele, cum să te
plătesc atâta, în cazul ăsta nici nu mai veniţi. Te plătesc, dar
nu te plătesc ca pe un muncitor..." Până la urmă s-au auzit
în Lacu toate astea, şi tot au venit câţiva.
Părintele Constantin: Părintele era deschis spre toată
lumea, spre străini, spre cei de alte confesiuni...
Părintele ModesP. Fusese un japonez la Prodromu şi s-a
nimerit la hramul Lavrei - spunea Părintele Petroniu. Ştia
franceză, aşa se înţelegea cu părintele Petroniu. Şi ei, cu
ochii lor, l-au sesizat şi imediat l-au scos afară. A venit
săracul necăjit la Schit şi la plecare a zis: „Părinte Petroniu,
nu ăsta-i drumul. Dacă mă dai afară, eu pe la poartă pe la
tine nu vreau să mai vin." Părintele Petroniu îi primea cu
delicateţe pe toţi şi cu cuvântul potrivit, fară compromisuri
faţă de credinţa ortodoxă.
Părintele Constantin: Are Sfântul Grigorie Teologul un
cuvânt: „Pe cine nu îmbrăţişezi nu poţi să vindeci." Şi la
Pateric avem întâmplarea cu Awa Macarie şi ucenicul său,
cu un popă idolesc, care se întâlneşte mai întâi cu ucenicul
unui awă, iar acesta îl face în fel şi chip, apoi se întâlneşte
cu awa, iar acesta îi dă bineţe. Păgânul este nedumerit şi
spune awei: M-am întâlnit cu ucenicul tău şi m-a ocărât..
Părintele Modest. Pfuuuu, diavole, a zis! Şi l-a bătut
măr.
Părintele Constantin: Şi Awa a spus: „Cuvântul bun şi pe
cei răi îi face buni, iar cuvântul rău şi pe cei buni îi face răi!"
Mai este şi psihoza aceasta cu ecumenismui. Lumea luptă
împotriva ecumenismului, care ca fenomen, a înflorit în a
doua jumătate a secolului trecut, iar acum este aproape pe
sfârşite. Părintele Petroniu avea o atitudine echilibrată, în
orice caz, cu mult respect faţă de autoritatea bisericească,
episcopi, Sfântul Sinod, care gestionează bisericeşte
problema. îmi aduc aminte de un episod, aici la Sfântul
Munte, cu un alt părinte român, părintele Spiridon, de la o
chilie a Xiropotamului. Mie mi-a fost drag aşa în felul lui, l-
am întâlnit de mai multe ori, a fost în delegaţia
Xiropotamului cu lemnul Sfintei Crucii, în România, în 1992.
Acum eram cu un grup de profesori de la teologie şi ne-am
dus la Xiropotamu pentru o noapte. A doua zi dimineaţa,
având un pic de timp, mă scol şi dau o fugă până la
părintele Spiridon, să-l mai văd, au mai mers vreo doi colegi
cu mine. La chilie linişte deplină, dar dinăuntru parcă se
auzea ceva. Bat la uşă şi ne deschide părintele Spiridon
însuşi: „A, părinte Constantin, zice, păi ce mai faceţi, bre, cu
ecumenismui?" Eu zic: „Părinte Spiridon, nici nu ne-ai zis
bun venit, nici nu ne-ai poftit la o cafea, ci ne-ai luat direct
cu ecumenismui. Pregăteşte-ne mai curând o cafeluţă
călugărească! Mata, văd că nu ai somn de ecumenism!", l-
am luat şi eu. „Stai, bre, zice, ecumenismui, ce faceţi cu
ecumenismui?" „Stai, bre, părinte Spiridon! Stai jos!" El, nu
şi nu: Ecumenismui şi ecumenismui. Eu zic: „E mort, bre, zic,
nu mai e nimic de el. Organismele acestea ecumenice
internaţionale au murit aproape toate. Ecumenismui s-a
dus bre! Nu se mai ocupă nimeni de el, dar se ocupă acum
călugării de la Sfântul Munte!" Dar să ne întoarcem la
Părintele Petroniu. Era aspru, era exigent. Duhovniceşte
cerea mult părinţilor şi fraţilor?
Părintele Modest: Duhovniceşte era aspru. Dar era foar-
te riguros în toate lucrurile. Ştiu că o dată venise părintele
Atanasie să meargă la Kareia, capitala Sfântului Munte,
unde sunt cele câteva magazine de unde se aprovizionează
monahii cu cele necesare, şi Părintele Petroniu i-a spus:
„Cumpără aia, cumpără aia şi uite banii aici." Când s-a
întors i-a cerut socoteală până la ultimul cent, până la
ultimul ban. Era şi dânsul foarte corect şi foarte atent cu
cheltuiala banilor. Aşa au reuşit să facă faţă nevoilor
mănăstiri şi nu au rămas lipiţi.
Părintele Constantin: Aşa era şi cu sine?
Părintele Modest: Da! Aşa era şi cu sine. Nu a cerut ce-
lorlalţi mai mult decât îşi cerea sieşi. Asprimea aceasta a
creat o anume distanţă între dânsul şi unii dintre fraţi. Unii
nu au putut trece peste ea, nu l-au căutat mai profund.
Părintele Petroniu!? E aspru. Aşa e el, aspru. Poate nici eu
nu-l căutam mai adânc, dacă nu mi-l arăta părintele
Iustinian, adică dacă nu mi-l descria părintele Iustinian un
pic. De atunci am început să mă uit la dânsul mai atent, mai
profund şi am dat peste un mare om. Mare om a fost
Părintele Petroniu!
Părintele Constantin: Aţi cunoscut mulţi părinţi. Unde îl
aşezaţi pe părintele Petroniu între toţi?
Părintele Modest: Pe dânsul?
Părintele Constantin: Da.
Părintele Modest: în vârf! în vârf, dar de la ceilalţi până
unde este dânsul, este mare distanţă!
Părintele Constantin: Nu mai spuneţi!
Părintele Modest: Mare şi părintele Teofil. Am stat
treisprezece ani cu dânsul. A fost un om şcolit şi un om
deosebit, cu o mare ţinere de minte. La înălţimea părintelui
Petroniu nu poate ajunge. Ajunge cu ştiinţa - că era un cap
deosebit, o minte deosebită părintele Teofil - până unde
ajungea Părintele Petroniu, dar în cele duhovniceşti nu-i
găsesc egal, nu ştiu unde şi nu ştiu cine îl poate ajunge, nu-
mi pot da seama cine îl va putea ajunge pe Părintele
Petroniu.
Părintele Constantin: A fost smerit. Era foarte discret.
Greu îl citea cineva pentru că nu se arăta. Mă gândesc că
dacă
ar fi rămas în ţară, poate se răcea mai cunoscut, poate
era mai căutat de lume. Dacă îl descopereau credincioşii,
aveau să-l îmbulzească. Deşi, ca fire, era un om retras, un
anahoret, un pustnic.
Părintele Modest: După ce a ieşit la pensie de boală sau
de vârstă, după cum scrie în autobiografia dânsului, (are
vreo două, una scrisă de mână şi una scrisă la maşină), a
făcut cereri către mitropolie ca să-l lase să plece în Athos cu
motivul că vrea să cerceteze arhivele. A primit un răspuns
verbal, un pic mustrător, în sensul să-şi vadă de treabă, cum
că, ce, nu se mai simte bine la Sihăstria? Atunci nu putea
cineva să ajungă uşor la Athos. Până a prins un prilej.
Părintele Constantin: A fost de la Dumnezeu, pentru
Schit.
Părintele Modest: Da, a fost providenţial. Cine ştie ce
mai era cu Schitul?
Părintele Constantin: Acum este o obşte măricîcă.
Părintele Modest: Aşa se zice. Nu prea ştiu. A trebuit să
treacă treizeci de ani de mănăstire, ca să nu mai număr
obştea. Număram şt eu când eram la Sâmbăta, la
Prodromu: „Suntem treisprezece, suntem cincisprezece,
suntem douăzeci..."! O trebuit să treacă ani mulţi, ca să-mi
dau seama că nu trebuie să numeri fraţii dîntr-o obşte.
Părintele Constantin: De ce nu trebuie?
Părintele Modest: Pentru că nu numărul este important,
ci calitatea. Cu cinci-şase poţi face cât faci cu treizeci, dacă
sunt închegaţi. Calitatea, de fapt, trebuie măsurată. Aceea
trebuie numărată şi căutată.
Părintele Constantin: Vin acum de la Oaşa. Acolo am
simţit că obştea funcţionează şi este închegată în jurul
stareţului.
Părintele Modest: Le este drag de stareţ, obştii îi e drag
de stareţului ei!
Părintele Constantin: Este ca o familie. Aşa este şi la
Vatoped. Stareţul nu este numai cel care impune o
disciplină strictă, ci cultivă şi o raportare familiară, îi şi
mângâie ca să zic aşa, le poartă de grijă.
Părintele Modest: Da exact. Cu toate că prima dată
când îl vezi pe părintele Efrem, are o privire aspră. Dar
trecând de privirea lui găseşti în el multă bunătate, că doar
nu ar sta o obşte atât de mare în jurul lui, mai ales când a
fost atât de mult discreditat şi blamat în ultimul timp.
Aceasta a fost proba. Toată obştea a rămas strânsă lângă el.
Nu s-a mişcat unul.
Părintele Constantin: Părinte Modest, v-am obosit?
Părintele Modest: Nu, deloc. E bine că aşa am ajuns la
Prodromu un pic cu gândul. Să vă mai povestesc o
întâmplare. Venise la Prodromu un tânăr monah care vedea
că e cu dorul de pustie. A stat ce a stat, dar după un timp a
plecat fiind orientat spre viaţa de pustie. Părintele Petroniu
dimineaţa nu se odihnea. Toată obştea era la odihnă şi el îl
întâlneşte în curte pe tânărul acela cu bagajul în mână. „Ce
faci frate?" „Păi să vezi că plec." „Unde pleci? Când ai venit
ne-ai spus. Acum unde pleci şi nu spui nimănui? Se pleacă
aşa?" El tot că pleacă. „Dă-i bagajul, dacă nu vrea să stea", a
zis Părintele Petroniu. Şi a plecat. Pe urmă tot venea pe la
Schit, că nu puteai să stai în pustie să nu ai un pic de ajutor.
Părintele Petroniu i-a spus: Acesta e drumul pe care l-ai ales
frate! Ai fost în obşte şi n-ai vrut să rămâi, acum vezi-ţi de
pustie. Pustia adevărată este altfel decât o văd unii acuma.
Ai ajuns la o măsură înaltă de vieţuire duhovnicească în
obşte, ai biruit tot, te trimite obştea în pustie. Sâmbăta vii,
îţi aduci rucodelia, mănăstirea îţi dă pesmetul şi pleci. Şi vii
iar într-o săptămână, vii şi te spovedeşti ţii îţi cercetezi
mintea, să vezi dacă nu intri în înşelare, în părere de sine.
Părintele Modest: Părintele Petroniu nu era cum
suntem noi, ci a fost un om cu atâta echilibru! Echilibrul
este cea mai marc virtute din Pateric. S-au adunat odată
părinţii şi au întrebat care este cea mai mare virtute. Unul a
zis că este dragostea, altul ca este smerenia, că aşa scrie.
Nu, a zis Bătrânul. Dreapta socoteală este cea mai mare
virtute, calea de mijloc. Părintele Petroniu a fost un om cu
calea împărătească. Socotesc că lucrurile nu pot fi cuprinse
despre Părintele Petroniu. Acum putem cuprinde cât duce
cuvântul... A fost un cutremur, pe când era Părintele
Petroniu acolo, scrie într-o revistă - am citit şi eu —, a fost
un cutremur în timpul slujbei şi părinţii au dat să iasă afară.
Dar Părintele Petroniu i-a oprit zicând: „Staţi aici, unde
ieşiţi? Unde nu dă Dumnezeu sa murim în Biserică. Staţi
aici!" A încetat cutremurul şi nu a păţit nimeni nimic.
Părintele Constantin: Un om rar, avea lucrare lăuntrică.
Părintele Modest: Aş zice că nu se arăta. Da, nu se
arăta. Acele ultime două luni, cât am stat lângă dânsul,
până să treacă la Domnul, nu avea stare în pat. „Unde e
metania aceea de pat?", mă întreba. Avea un metanier cu
care dormea, nu putea dormi fără metanier în mână. „Unde
mi-i, măi?", mă întreba. „Ce părinte?", întrebam eu.
„Metania!", zicea. îi mai cădea, şi o lua iar în mână. Zicea ce
zicea rugăciunea şi adormea. Apoi, iar se trezea şi zicea
rugăciunea. Asta înseamnă că avea rugăciunea. De aceea nu
putea dormi prea mult. Nu ştia nimeni, nu era un om care
să facă lucrurile ca să fie văzut. Ca dânsul a mai fost
părintele Paisie de la Sihla. Era un om profund şi un ascuns,
adică nu se arăta. Eu l-am văzut şi pe părintele Paisie. Era
un ascuns, în timp ce părintele Cleopa spunea multe, ca să
folosească lumea... A fost în Sfântul Munte şi spunea la
lume: „Măi, pe acolo nici pasăre nu trece. Cum trece o
pasăre de sex feminin cum cade jos şi moare", spunea la
lume. Părintele Paisie nu ar fi putut spune asta, era alt tip.
Părintele Cleopa avea o minte memorabilă, dar spunea şi
din buzunare, ca să folosească lumea, pe când părintele
Paisie îţi punea mâinile pe cap şi spunea rugăciunea aceea:
„Domnul să te miluiască, Domnul să te mângâie...!" Nu-ţi
mai trebuia altceva.
Părintele Constantin: Şi Părintele Petroniu tot din zona
aceea era?
Părintele Modest: Părintele Petroniu a trăit la Neamţ în
acelaşi timp cu Sfântul Ioan Iacob, ca fraţii. Dânsul era
bibliotecar şi tot povestea de Sfanţul Ioan Iacob. E, acum,
dacă este
Părintele Petroniu mare înaintea lui Dumnezeu, ni-l
descoperă cumva Dumnezeu.
Părintele Constantin: Noi, acum, încercăm să vedem ce
se poate consemna şi păstra despre dânsul.
Părintele Modest: Merită, merită. Merită să se păstreze
tot ce se poate. Dar cât îl priveam eu, îl priveam practic...
Cuvintele nu pot scrie ceea ce vrea Domnul. Cuvintele sunt
sărace ca să-l descrie. Păi, avea piciorul jos gros, cât îl avea
şi sus, dar nu se plângea niciodată de statul în picioare.
Când vedeam cum îi sunt picioarele spuneam: „Vai de mine,
Părinte!" „Ei, lasă!", zicea dânsul. Mergeam, îl pansam, îl
legam, şi—1 mai lăsa... Nu s-ar fi plâns de ceva! Nici nu se
îngrijora de nimic. Pe când noi, cum se umflă un pic piciorul,
vai de mine, alergăm la alifii şi la doctor.
Părintele Constantin: Era şi postitor dânsul?
Părintele Modest: Era postitor. A fost echilibrat. Avea
desăvârşită stăpânire de sine. Nu mânca niciodată între
mese. Doamne fereşte! Şi la masă, mânca, acolo, ce mânca
obştea. Mânca puţintel, dar nu lipsea de la masă niciodată.
Eu socotesc că este mai mare jertfa să vii zilnic la masă şi să
mănânci, acolo, puţin cu obştea, în fiecare zi, decât să spui:
„Nu mă duc la masă, că postesc." Atunci fac voia mea. De
voie nu mă duc, dar mă duc peste trei zile şi mănânc. El
făcea ascultare. A fost un exemplu tot timpul. Aşa socotesc,
că-i mai mare a mânca zilnic... Aşa zic şi Sfinţii Părinţi că
mulţi s-au păgubit de mai multă postire, decât de mai multă
mâncare...
Părintele Constantin: Era la program cu obştea, la masă
şi la biserică!
Părintele Modest: Am să spun un amănunt care este im-
portant. Aşa de bisericos era — fiindcă toată viaţa a fost
numai în Biserică - încât, atunci când a căzut la pat, când nu
mai putea merge, mă întreba: „Pe ce vreme este slujba
acum?" Zi-noapte îi răspundeam. „Ce slujbă este acum?
Vecernia? Nu! Utrenia? Vai, ce m-aş duce şi eu!", zicea. Şi
ziua mă întreba, dar şi noaptea mă întreba. „Ce m-aş duce şi
eu, ce aş merge şi cu, dar nu mai pot...!" Era tot pe pat.
„Părinte, zic, hai să mâncaţi." Scriam pe hârtie ca să
comunic cu dânsul, pentru că nu auzea. Aveam un teanc de
hârtiuţe pe acolo. „Da, zice, obştea mănâncă acuma?" „Nu,
nu mănâncă acuma", ziceam. Nu vroia să mănânce nici
dânsul. Până m-am învăţat a zice: „Acuma mănâncă." „Bine,
atunci, mănânc şi eu. Mănâncă obştea acuma? Dacă
mănâncă obştea, mănânc şi eu." Aşa a fost tot timpul, să
mănânce, chiar şi în pat, dar să mănânce odată cu obştea,
să fie în comuniune cu obştea, chiar de la distanţă. Nu ne
lăsa să plecăm din Sfântul Munte, numai la medic pentru
sănătate ne lăsa, când era neapărată nevoie. Părintele
Constantin: Atât?
Părintele Modest: Şi dânsul s-a dus o dată la dentist. Şi
îmi explica: „Mă duc la dentist, ca nu cumva să-mi intre
acolo Sfânta împărtăşanie." S-ar fi dus până la Atena, nu
ştiu până unde, aşa era de important lucrul acesta. „Trupul
Domnului Hristos, nu cumva să-mi intre acolo!" De asta zic:
călugăria o înveţi din cărţi, dar niciodată aşa cum o înveţi pe
viu de la cineva. Nu de comod sau ca să-şi facă dinţii în
gură, a mers la dentist. Era şi tare răbdător. A avut odată
apă la plămâni şi a ajuns la Tesalonic. S-a mirat şi doctorul
de răbdarea lui. Că apa ţi-o scoate stând pe scaun. Te pune
pe scaun, îmbrăţişezi spatele scaunului şi împinge o seringă
groasă. Aşa pacient nu a avut niciodată, a zis doctorul. Cred
că se gândea atunci la patimile Domnului.
Să vă mai spun ceva. Se zice că s-a dus odată la Alba Iu-
lia şi a primit o cruce pectorală de la Patriarhul Teoctist,
prin înalt Preasfinţitul Andrei. I-o pus-o pe grumaz şi
Părintele a ţinut-o cinci minute, apoi a dat-o eclesiarhului:
„Pune-o, acolo, în depozit." După scurt timp, arhiereul îl
căuta să-i facă o fotografie cu crucea: „Să vă fac o
fotografie, părinte, să vadă patriarhul că v-am dat crucea."
Dar dânsul nu mai avea crucea. Parcă a fost făcut şi de vreo
două ori arhimandrit, dar acum îl făcea, şi acum nu mai era.
Se ascundea, nu era cu luxurile astea, chiar călugăreşti,
bisericeşti, nu l-au interesat măririle de nici un fel.
Părintele Constantin: A fost schimonah? Nu ştiţi asta?
Părintele Modest: Nu a fost! Nu preţuia în mod
deosebit să fie. Poate vroia să fie schimonah în practică, să
zic aşa...
Părintele Constantin: Schimonahul are o pravila
specială, mult mai aspră.
Părintele Modest: Da! Nu ştiu exact pravila. Ştiu că la
noi, la români, schimonahul nu vorbeşte mai deloc, numai
aşa câteva cuvinte pe zi. La schit este schimonah părintele
Serapion, dar dânsul nu a dorit.
Părintele Constantin: A fost, deci, arhimandrit?
Părintele Modest: Da! De vreo două ori zice că l-au
făcut, dar l-a făcut şi el ascundea lucrul acesta.
Părintele Constantin: Cum îl pomeneau la slujbe?
Părintele Modest: Ieromonah, ieromonah. Părintele,
când a fost bolnav, şi-a împărţit din lucruri. Părintelui
Macarie i-a dat o metanie: „Asta este de la nu ştiu cine",
zicea. Mie mi-a dat ceasul lui. Avea un ceas de buzunar
smerit. Era, de fapt, un ceas din acela modern, dar îi erau
tăiate urechile... Mi-a dat şi o pietricică de la Mormântul
Maicii Domnului, dată de naşul dânsului Preasfinţitul Lucian
de Tomis, mi se pare că dânsul îi era naşul.
Părintele Constantin: De călugărie.
Părintele Modest: Dacă nu greşesc. Uite, asta mi-a dat-o
naşul meu să o ţii. Şi ăsta este ceasul meu... Se tot uita
dânsul la ceas acolo...
Părintele Constantin: A scris şi la maşină? El avea
maşină de scris acolo?
Părintele Modest: Da, a scris la maşină. A încercat şi Ia
calculator, dar nu a reuşit şi tot la maşină a rămas.
Părintele Constantin: A fost o binecuvântare că i-aţi fost
aproape în ultimele luni de viaţă.
Părintele Modest: Pentru mine, da!
Părintele Constantin: Citea Psaltirea?
Părintele Modest: Nimeni nu ştie pravila dânsului de
chilie. Cred că citea şi Psaltirea şi Ceaslovul. Avea în chilie şi
Ceaslov şi Psaltire. Citea multe acatiste.
Părintele Constantin: Că tradiţia moldovenească este
concentrată pe Psaltire, pe acatiste multe şi paraclise.
Părintele Modest: Dânsul ştie ce făcea! Ştiu că odată m-
a întrebat: „Te împărtăşeşti mâine?" Era vinerea şi zic:
„Părinte, nu mă împărtăşesc, că am uitat să-mi fac mâncare
fără ulei şi azi am mâncat cu ulei." „împărtăşeşte-te,
împărtăşeşte-te! Ce dacă ai mâncat un pic de ulei..." Nu era
aşa de rigid în aceste chestiuni.
Părintele Constantin: Părinte Modest, mulţumesc foarte
mult. M-am bucurat că am venit. A fost drum lung până aici
la mănăstire, dar m-am bucurat mult!
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Redescoperirea Ortodoxiei

Interviu cu Părintele Petroniu Sfântul Munte Athos,


Iulie 19939

Părintele Constantin: Părinte Petroniu, ce credeţi că ar

9
Realizat de Pr. Constantin Coman şi publicat în Vestitorul
Ortodoxiei, Nr. 104 şi 105, Noiembrie 1993. în introducerea
interviului, autorul lui scria: „Părintele Petroniu Tănase este
egumenul Schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul,
(Prodromu), de la Sfântul Munte Athos. S-a născut în anul 1916,
în comuna Fărcaşa, Neamţ. A fost călugărit şi s-a format du-
hovniceşte în obştea Mănăstirii Neamţ. împrejurările istorice, nu
tocmai favorabile unui călugăr cu dorul tainic al desăvârşirii, l-au
purtat apoi prin Mănăstirile Cernica, Slatina, Curtea de Argeş şi
Sihăstria, pentru ca în anul 1978 să ajungă la Schitul românesc
din Athos. Iubitor al slujbelor şi al cărţilor, protopsalt neîntrecut
şi teolog profund, Părintele Petroniu se distinge prin rigoarea sa
morală, prin exigenţa călugărească, asprimea cu sine dar şi cu cei
din jurul său. De numele său şi al celor câţiva tineri care au
rezistat ritmului vieţii monahale impuse de acesta, se leagă
renaşterea schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte în
ultimii aproape douăzeci de ani. în cele două zile ale şederii mele
la schit am stat mult de vorbă cu Părintele. Am vorbit despre
istoria foarte zbuciumată a prezenţei românilor la Sfântul Munte,
despre problemele cu care este confruntată Ortodoxia azi, despre
Biserica noastră românească. Nu am reuşit să realizez ceea ce se

trebui să aibă acum în vedere, în mod deosebit, Biserica


noastră, preoţimea, ierarhia, credincioşii, după perioada
aceasta întunecată de aproape 50 de ani? Am început multe
lucruri. Au fost multe goluri de umplut. Există temerea să
nu acordăm prioritate la ceea ce trebuie, există riscul să
investim şi să cheltuim multă energie în lucruri secundare!
Părintele Petroniu: Mi s-ar fi părut potrivit ca, îndată ce
s-a produs această schimbare, Biserica să fi fost cumva mai
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

prezentă la evenimente. Totdeauna în împrejurări


excepţionale
Biserica a avut atitudine. Şi acum Biserica trebuia să ia o
atitudine directă pentru îndrumarea şi luminarea
credincioşilor după atâţia ani de întuneric şi asuprire. Nu
cred că a fost suficient de prezentă, mai ales Ia început.
Poate că lucrul este explicabil datorită prea marii diferenţe
între ceea ce a fost şi ceea ce este. Oamenii nu se pot
schimba dintr-o dată. Nu pot trece de la un pol la celălalt.
Este necesară o prezenţă mai vie a Bisericii pentru
schimbarea care trebuie să se petreacă în sânul poporului.
Desigur, pe linia aceasta a trăirii creştineşti. Citeam undeva
despre Soljeniţîn că s-ar fi întrebat: „Cum de a îngăduit
Dumnezeu ca un popor credincios, ca cel rus, să treacă prin
aşa mari încercări?" Tot el spune că răspunsul l-a aflat
singur din gura oamenilor simpli: „S-a înstrăinat lumea de
Dumnezeu, şi de aici vine tot răul!" Exact ceea ce scria şi
Dostoievski altădată. Dacă oamenii se îndepărtează de
Dumnezeu, se îndepărtează şi unii de alţii, nu se mai văd ca
prieteni, ci ca duşmani. Pentru ca să repari aceste lucruri
trebuie făcut drumul invers. Pentru ca să refaci relaţiile
dintre oameni trebuie să-i apropii mai întâi de Dumnezeu.
Este calea cea mai simplă şi singura adevărată. Să ne
apropiem de Dumnezeu înseamnă să ne apropiem de
izvorul vieţii. O activitate susţinută de adâncire a ortodoxiei
în popor, sunt convins că ar rezolva toate problemele, chiar
şi problemele imoralităţii care au invadat ţara noastră ca un
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

roi urât. Dacă este credincios, omul nu-şi mai permite orice.
S-ar rezolva şi problema sectelor. Dacă omul este credincios
şi ortodox adevărat nu se duce la surogatele pe care le
aduce o sectă sau alta. Un creştin bun nu trece la secte.
Primejdia nu este pentru un creştin bun, ci pentru cei
pospăiţi.
Să se stăruie pentru adâncirea şi trăirea vieţii creştine.
Acesta este cel mai important lucru. Dacă omul este creştin
bun atunci se rezolvă o mulţime de probleme ce ţin de viaţa
socială.
Părintele Constantin: Dar mănăstirile!? Părintele
Petroniu: La fel şi cu mănăstirile. Aud că se fac mănăstiri
multe, schituri multe. Este o mare grabă. Intenţia este
bună, dar mă tem că nu se ţine cont de datele elementare
ale vieţii duhovniceşti. Pe urmă ne vom plânge că nu avem
oameni duhovniceşti, ne vom plânge că nu fac ascultare
călugării, că se revoltă, că se ridică împotriva stareţului,
lucruri cu totul nepottivite cu smerenia şi cu ascultarea
vieţii călugăreşti. Călugărul trebuie să asculte de stareţ, nu
să ceară să fie cum vrea el. Foarte puţini sunt cu adevărat
creştinaţi, nu ştiu şi nu ţin nici minimum din ce înseamnă
viaţa creştină. Dimpotrivă, vin cu nişte lucruri pe care le-au
învăţat în lume, la şcoală, vin cu un vocabular ce nu ţine de
viaţa monahală. Chiar la mănăstire vin oameni cu un capital
creştinesc foarte scăzut. De aceea, se creează multe
neajunsuri în viaţa duhovnicească.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Grija mare nu cred că trebuie să fie pentru înmulţirea


mănăstirilor şi a schiturilor, cât pentru adâncimea vieţii du-
hovniceşti a acelora ce sunt în mănăstire. Problema
reorganizării vieţii mănăstireşti s-a pus mai demult în
Biserica noastră. Prin 1941 chiar. Nu s-a putut rezolva
atunci pentru că a venit războiul. Dar s-au propus o serie de
documente, între care am socotit ca cea mai importantă
propunerea prof. Teodor Popescu. Rolul monahismului în
viaţa Bisericii Ortodoxe nu mai este nevoie să-l subliniez eu.
Mănăstirile au arătat cu prisosinţă ce pot să facă, în
întreaga istorie a Bisericii. Tot ceea ce are Biserica este
rodul ostenelilor călugăriei: arta bisericească, imnografîa,
iconografia... Biserica a acordat monahismului şi cinstea ca
toţi conducătorii bisericeşti, ierarhii, să fie monahi.
Monahismul nu are nevoie de noi căi de reorganizare. Este
suficient să-şi trăiască rânduielile şi viaţa pe care le-au creat
înaintaşii. Pe linia aceasta trebuie mers. Se cam abătuse
puţin. Era o laxitate, o slăbire a vieţii călugăreşti. Dacă nu se
întăreşte viaţa duhovnicească şi ne mărginim numai la
exterior, să facem să fie puţin frumos pe dinafară, să ne
lăudăm numai, nu vom reuşi să facem treabă, vom fi lipsiţi
de puterea necesară.
Părintele Constantin: Este nevoie de oameni duhovni-
ceşti, de stareţi.
Părintele Petroniu: Educaţia creştinească se formează.
Să fie atmosfera prielnică.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Constantin: Problema educaţiei creştinilor


este a preotului, iar problema educaţiei preotului este a
episcopului.
Părintele Petroniu: Şi a teologiei, şi a şcolii. In timpul
comuniştilor, s-au făcut cursuri de îndrumare pentru preoţi,
aşa cum voiau ei. Se pot face şi acum cursuri de îndrumare
ca să-i povăţuiască pe drumul cel bun.
Părintele Constantin: Trebuie înţeles că, în toată
această perioadă, preoţii şi credincioşii au fost puţin
îndepărtaţi de ceea ce numim viaţă duhovnicească.
Părintele Petroniu: Nu s-a mai vorbit despre viaţa
duhovnicească, s-a spus că aceasta îi priveşte numai pe
călugări, cum că ar fi ceva mănăstiresc şi nu priveşte pe
creştinii din lume.
Părintele Constantin: Noi în facultate nu am auzit
vorbindu-se de Filocalie!
Părintele Petroniu: Nici înainte, pe vremea noastră, nu
se vorbea în şcoală de Filocalie. Erau cursuri de mistică:
Nichifor Crainic, apoi Paul Savin. Acesta din urmă a urmat
pe Crainic. Ne vorbeau de Eckhart, de Francisc de Assisi, de
asceza ortodoxă, de Părinţi. Mai târziu s-a desfiinţat
catedra. Faptul că s-a ajuns acum la înţelegerea acestor
lucruri este foarte important. Viaţa duhovnicească este
strict legată de ortodoxie. Preoţie fară viaţă duhovnicească
nu este de închipuit. Aceasta este esenţa ortodoxiei. Aud
totuşi că sunt mulţi preoţi care prea au dat frâu liber vieţii.
Au intrat în unele activităţi economice. Nu vreau să
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

generalizez, dar am văzut câteva cazuri. Preotul cu viaţa lui


trebuie să fie expresie a învăţăturii. Nu poate fi una
învăţătura şi alta viaţa.
Părintele Constantin: Preotul mai tânăr nu a fost învăţat
şi nici îndemnat să se ataşeze de un duhovnic. Există o
cultură teologică, dar cred că lipseşte un ataşament al
rânduielii bisericeşti: să ştii bine ce ai de făcut.
Părintele Petroniu: Cât de puţin, dar să fie autentic, să
fie în rânduială. In Biserică nu merg lucrurile făcute cu
aproximaţie. Trebuie luate lucrurile foarte în serios. Nu se
poate sta împotriva valului acestuia de necredinţă şi de
stricăciune fară ajutorul lui Dumnezeu. Iar ajutorul lui
Dumnezeu vine când mă găsesc în rânduială cu Dumnezeu.
Datoria principală este a preoţilor şi a mănăstirilor. Lumea
aleargă la mănăstiri să găsească acolo o icoană de viaţă
sfântă, aleasă. Pe altă cale, oricât s-ar strădui cineva, nu se
face nimic. Exemplul este cel care convinge. Ce poate face
un preot într-o parohie, nu poate să facă nimeni altcineva.
Nimeni nu-l poate înlocui. Să-şi recapete preotul cinstea pe
care o avea altădată în sânul poporului. Sfântul Munte are o
mare influenţă asupra credincioşilor greci. O dovadă este şi
aceea că în rândul călugărilor aghioriţi se află astăzi peste
150 absolvenţi de facultăţi: ingineri, medici, profesori,
fdologi. Sunt 4-5 cabinete medicale. Arhitecţii cu studii la
Berlin, la Londra s-au retras la chilie. Deci cam 10% din tota-
lul călugărilor sunt cu studii universitare. Şi duc o viaţă
călugărească aspră. De unde numărul acesta sporit? Vine
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

multă lume - tineri în special - la Sfântul Munte pentru


discuţii duhovniceşti, pentru participarea la slujbe, etc. Şi
altceva: stareţii de la Sfântul Munte, mai ales în Postul
Mare, colindă toată Grecia. Sunt chemaţi la eparhii, la
parohii pentru a vorbi, pentru a spovedi. Toate lucrurile
acestea au influenţă foarte puternică asupra tinerilor.
Părintele Constantin: Intelectualitatea este un segment
foarte însemnat şi cu mare pondere în societate.
Părintele Petroniu: Biserica ar avea foarte mult de câşti-
gat dacă şi-ar apropia intelectualitatea. Cât au fost de
îndrăciţi comuniştii, nu au putut să-l elimine pe un
Dostoievski. Intelectualitatea noastră este foarte străină de
Biserică. Intelectualii noştri sunt atei, necredincioşi. Nu toţi,
dar mulţi dintre ei. Dacă ar putea Biserica să-i atragă mai
mult!
Părintele Constantin: Cum să-i atragă? In spaţiul
ortodox intelectualitatea stă departe de Biserică. Şi aici în
Grecia, tot aşa se întâmplă. Poate pentru faptul că
spiritualitatea ortodoxă nu pare la suprafaţă a fi foarte
interesantă, atrăgătoare.
Părintele Petroniu: Există o exagerată admiraţie faţă de
lucrurile străinilor, iar ale noastre nu sunt luate în seamă.
Peste tot văd că se citează numai străini.
Părintele Constantin: Ce bogăţie spirituală
extraordinară are Biserica noastră şi puţini sunt cei care se
interesează de ea!
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: Sunt lucruri foarte interesante şi


foarte frumoase în ortodoxia noastră românească. Fiecare
ţară îşi are amprenta şi specificul ei creştin ortodox. Nu
putea să se întâmple altfel cu poporul român. Specificul
ortodoxiei româneşti este un capitol care nu este deloc
studiat. Mă gândeam, de exemplu, la denumirea aceasta a
Maicii Domnului. Fiecare Biserică Ortodoxă are o anumită
denumire pe care o foloseşte în chip deosebit. De exemplu,
grecii au Panaghia, ruşii au Bogorodiţa, românii au Maica
Domnului. Există şi diminutivul Măicuţa Domnului. De unde
această diferenţă? Grecii au stăruit şi au păstrat denumirea
de Panaghia (Prea Sfânta) pentru că idealul acesta de
desăvârşire era prezent la ei încă din antichitate. Omul
trebuie să ajungă la desăvârşire. Panaghia este cea care a
întruchipat idealul cel mai înalt de desăvârşire. Poporul
român s-a oprit la Mama Domnului, din cauza sensibilităţii
pe care o are faţă de rolul mamei. Dar este ceva mai mult.
Nu se întrebuinţează cuvântul de mamă, ci cel de maică,
rezervat de obicei pentru femeile care trăiesc în feciorie,
pentru călugăriţe. Atunci când spui Maica Domnului, se
cuprind trăsăturile caracteristice ale acesteia: şi mamă dar
şi fecioară, în acelaşi timp. Lucrul cel mai adânc, teologic,
lucrul cel mai de taină. Poporul a surprins într-o numire
simplă amândouă aceste trăsături: mamă şi fecioară. Un alt
lucru pe care l-am găsit foarte interesant: pentru ostenelile
vieţii călugăreşti la un loc (rugăciune, post, metanii et.) în
greceşte se foloseşte termenul askisis care însemnează
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

exerciţiu, văzând în ele faptul că omul îşi exersează puterile


lui pentru a ajunge la un ideal. Askisis face şi sportivul şi
oricine se antrenează într-un fel sau altul. Românii nu au
împrumutat cuvântul acesta. Ei spun nevoinţă. Ce
însemnează nevoinţă? Nevoinţă însemnează a face un lucru
pe care nu vrei să-l faci. Dar cuvântul nevoinţă nu exprimă
în acest caz o situaţie negativă, ci ceva pozitiv. Acest ne
adăugat la voinţă s-ar părea că ne dă o negaţie, de fapt
exprimă ceva pozitiv, adică, viaţa duhovnicească pe care
omul o face nu cu

voinţă proprie, ci cu voinţa altuia, adică tăindu-şi voia


proprie. Or, tăierea voii este lucru esenţial pentru viaţa
călugărească. Ce este monahul? Tăierea voii! Să nu facă
voia proprie. Toate celelalte — fecioria şi sărăcia — le poate
face şi un mirean, dar tăierea voii este lucrul cel mai greu.
Cuvântul acesta nevoinţâ, arată că toată osteneala
călugărului are însuşirea fundamentală a tăierii voii proprii.
Ca urmare a acestui lucru treburile pe care le face monahul,
indiferent care ar fi ele, le numeşte ascultare. Ascultarea
înseamnă a face voia altcuiva, nu a ta proprie. Este un
capitol necercetat. La fel, sunt lucruri ce ţin de evlavia
credincioşilor noştri simpli. De exemplu, ducându-mă odată
acasă de Paşti, în Joia Mare, o bătrână se întorcea târziu
acasă şi mama a întrebat-o de unde vine. A răspuns că vine
de la o vecină care este bolnavă. Domnul Hristos a spălat
astăzi picioarele ucenicilor, eu să nu fac nimic? M-am dus şi
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

am spălat picioarele la o femeie bolnavă, în pat. O femeie


fără carte! Sau alt exemplu. Tot de Paşti se fac cozonaci. La
exclamaţia: ce frumoşi cozonaci!, se răspundea: Nu pentru
mâncare i-am făcut aşa frumoşi, aşa este faţa Domnului
Hristos la Paşti. Sunt, într-adevăr, lucruri foarte interesante
şi foarte frumoase în ortodoxia noastră românească.
Părintele Constantin: De aici ar fi ieşit adevărata
teologie ortodoxă, de la considerarea şi explicarea acestei
extraordinare bogăţii de gesturi, obiceiuri şi tradiţii legate
de viaţa creştinească, nu din manualele academice
occidentale.
Părintele Petroniu: Este influenţa nefastă a apusenilor,
lipsită tocmai de această dimensiune spirituală.
Părintele Constantin: Ce este de făcut? Revin obsedant
cu această întrebare?
Părintele Petroniu: Cred că este o iconomie a lui Dum-
nezeu faptul că a venit încercarea aceasta. S-au restaurat
mănăstirile. Dumnezeu le-a pregătit pentru ca să nu mai
aibă călugării de lucru la ele şi să se ocupe cu adâncirea
vieţii duhovniceşti. Au acum Filocaliile, care mai înainte nu
erau, nici la facultate, nici în mănăstiri nu se ştia de ele.
Acum avem la îndemână un noian de cărţi. Dacă oamenii
sunt îndrumaţi să se hrănească din hrana aceasta tare a
Sfinţilor Părinţi, rodul vine îndată.
Părintele Constantin: Cred că este nevoie de prezenţa
unor duhovnici!
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: Trebuie să se înceapă de undeva.


Spune Sfântul Serafim: „Du-te într-un mijloc de pădure şi
ocupă-te de cele duhovniceşti şi va veni lumea întreagă să
se aşeze în jurul tău." Să se înceapă de undeva. Să se
înceapă un lucru bun. Cât de puţin.
Părintele Constantin: La Sfântul Munte sunt numeroase
dovezi ale ajutorului pe care Ţările Române le-au acordat
mănăstirilor de aici de-a lungul mai multor secole.
Părintele Petroniu: Românii n-au făcut această
ajutorare a popoarelor ortodoxe din slăbiciune, ci din spirit
profund creştin. Poporul român şi-a împlinit trebuinţele lui
cu ceea ce a avut şi, ţara fiind bogată, surplusul nu şi l-a
băgat în palate, în lux. Nu ştiau domnitorii români de
palate? Nu văzuseră palate la Constantinopol, în Occident?
Văzuseră destule. Şi totuşi, ei n-au făcut palate, nici
catedrale. Au făcut lucruri simple şi frumoase. Surplusul nu
a fost investit în scumpeturi necreştine, ci a fost dat celor ce
aveau nevoie. Aceasta a fost dărnicia românească. Dacă ar
fi fost strict naţionalişti n-ar fi putut aşa uşor să dea la alţii.
Şi faptul că românii nu şi-au cinstit prea mult sfinţii nu
mi se pare o neglijenţă. Cuvântul Mântuitorului spune:
Dacă ai făcut ceea ce erai dator să faci, ce merit ai? Sfinţii
au făcut ceea ce erau datori să facă. Avem poruncă, suntem
chemaţi să fim sfinţi. Sfinţenia este o poruncă, un ideal la
care trebuie să tindă toţi creştinii. Cei care au ajuns la un
anume grad de sfinţenie nu se consideră în nici un caz pe ei
înşişi sfinţi. Ii cinstim pe sfinţi, dar nu ne lăudăm spunând ce
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

merite are poporul nostru că a dat sfinţi. Poate că este o


neglijenţă izvorâtă din smerenie, în trecut nu se vede nici
un fel de supralicitare a calităţilor poporului faţă de alte
Biserici Ortodoxe. Dimpotrivă, când a închinat mănăstiri
altor Biserici, călugărilor din altă parte, a facut-o
considerându-se pe sine mai mititel şi considerând pe alţii
mai buni decât el. Aceasta este smerenia: să te vezi pe tine
mai mic decât toţi şi pe alţii mai buni decât tine. Spiritul
tradiţionalist al poporului român nu este unul naţionalist.
Părintele Constantin: Nu cumva astăzi există riscul mare
de a ne pierde această smerenie? Comunismul a cultivat
naţionalismul. Poate că Biserica ar trebui să fie foarte
atentă în această direcţie.
Părintele Petroniu: într-adevăr. Sunt unele lucruri
exagerate care se colportează şi nu ne fac niciun serviciu.
îmi pare rău că în presa grecească apar unele laude la
adresa duhovnicilor români contemporani. Trebuie spus un
lucru bine ştiut: mai ales în domeniul duhovnicesc, lauda
este cea mai nepotrivită, învăţaţi de la Mine că sunt blând
si smerit cu inima! Regula pentru viaţa duhovnicească este
smerenia. Mă laud cu virtutea?! Dimpotrivă, sfinţii nici nu
cred că au virtuţi. De altfel în toate domeniile trebuie să iei
lucrurile aşa cum sunt ele. Nu este neapărată nevoie să
supralicitezi, să arăţi că eşti mai bun decât altul. Când
vorbesc despre mine trebuie să o fac cu smerenie şi cu
simplitate.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Constantin: Revin la ceea ce cred că este


foarte important privind Biserica: nevoia de a fi foarte atent
la cultivarea naţionalismului, în contextul în care, de jos în
sus, există o exacerbare a acestuia. Nu trebuie să
răspundem cu aceeaşi monedă. Să ne întoarcem la starea
noastră de popor smerit, la statutul nostru. Nu pierdem,
după cum s-ar părea. Se tem unii că pierdem şi consideră că
trebuie să avem o diplomaţie care să afişeze o imagine
frumoasă a poporului şi chiar a Bisericii. Eu cred că nu
trebuie făcute eforturi în această direcţie. Să ne prezentăm
aşa cum suntem.
Părintele Petroniu: Biserica n-o ţinem noi cu laudele
noastre, o ţine Hristos. Dacă suntem în bună rânduială, nu
avem a ne teme că o să piardă ceva. Dacă o ţine Hristos n-
avem a ne teme de nimeni. Şi dacă suntem împreună cu El,
iarăşi nu avem de ce să ne temem.
Părintele Constantin: Cum vedeţi relaţiile dintre
Bisericile Ortodoxe?
Părintele Petroniu: în faţa avalanşei de secte, de
masone-rii şi de ideologii este necesar ca ortodocşii să se
unească. Ortodoxia sa facă un front comun, să se
stabilească legături mai strânse între Bisericile Ortodoxe.
Numai aşa Ortodoxia poate face faţă.
Părintele Constantin: Până în 1989, piedica în calea unei
mai strânse unităţi a Ortodoxiei era regimul comunist din
ţările noastre. Acum apare o altă piedică: cea a
naţionalismelor.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: Naţionalismul exagerat devine, într-


adevăr, piedică în calea unităţii. Naţionalismul este când
doreşti să valorifici resursele poporului, valorile tale
naţionale, ca să le pui pe seama comună a întâlnirii cu
ceilalţi. Fiecare cu darurile lui, cu calităţile lui. Să ne aflăm
astfel în bună colaborare şi frăţietate, nu să ne punem în
opoziţie cu celălalt. Naţionalismul care exclude pe ceilalţi
mi se pare nefiresc.
Părintele Constantin: Şi în România se simte în unele ca-
zuri o exacerbare a naţionalismului. Se vorbeşte insistent
despre calităţile poporului român. Se cultivă un naţionalism
rău înţeles, cum că noi am fi centrul pământului, cum că ro-
mânii vor determina istoria Europei şi a lumii...
Părintele Petroniu: Şi cu Glodenii!!! Mi s-au părut foarte
semnificative denumirile care se întâlnesc în jurul acestui
fenomen — glod si pucioasă. Denumirile nu sunt
întâmplătoare. Ele parcă ar exprima ceva din misiunea unui
loc. De ce a apărut această mişcare tocmai acolo? Ea îşi
exprimă identitatea cu aceste denumiri, de glod şi pucioasă.
Este o ciudăţenie mare acolo, din câte am citit şi am auzit.
Revenind, însă, la problema naţionalismelor, mă gândesc că
ele apar şi ca reacţie la tendinţele internaţionaliste.
Problema unificării Europei, de exemplu, e mult discutabilă.
Ei vor să desfiinţeze graniţele, etnicul, să amestece totul, să
se ajungă la un ghiveci în care dispar tradiţiile, legile,
credinţele fiecărui neam, pentru a ajunge la o singură
turmă. Sub presiunea acestor mişcări internaţionaliste, apar
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

peste tot tendinţe naţionaliste, un fel de reacţie a


popoarelor, de a-şi conserva, de a-şi salva identitatea. Se
simt ameninţate în ceea ce au mai sfânt.
Părintele Constantin: Şi la noi se fac simţite cu mare
forţă aceste presiuni, specifice curentului a toate unificator,
sincretist.
Părintele Petroniu: Aici, în Grecia, această ofensivă este
cea mai veche. Este cunoscută probabil, discuţia în jurul
buletinelor de identitate electronice şi a celorlalte forme
pregătitoare pentru unificarea Europei. Cifra 666! Există o
spaimă apocaliptică, manifestată deja. Biserica, Mănăstirile
Sfântului Munte au luat atitudine publică, în presă. Se vede
sigur că este vorba despre ceva necurat în toată această
treabă, îmi amintesc că am primit în anii trecuţi o circulară
din partea călugărilor atoniţi zelotişti, ramura
conservatoare a Sfântului Munte, în care ni se comunica
programul unei mişcări masonice Ioan Vekos, un program
vădit îndreptat împotriva Ortodoxiei, sprijinit de papalitate
şi de multe alte forţe. Ni se semnala partea din acest
program care privea Sântul Munte. Se preconiza ca Sfântul
Munte să devină un centru turistic, să se facă drumuri bune
şi arsanale, ca să poată fi accesibil. Monahismul să fie încet-
încet strâns într-o mănăstire, două, aşa ca mostră. In
locurile mai prăpăstioase să fie lăsate câteva chilii pentru ca
să vadă lumea cum a fost. In rest, să fie deschis turiştilor
bărbaţi şi femei, să se facă hoteluri bune, restaurante,
centre de cercetări. Acest program, dacă se realizează,
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

poate fi pentru Grecia o sursă imensă de venituri. Se pare


că multă lume de aici, din Grecia, chiar reprezentanţi ai
statului şi ai Bisericii, ar fi de acord cu acest program. O
piedică serioasă este prezenţa aici a monahilor din alte ţări.
De aceea, programul prevede ca să se facă toate eforturile
pentru a se împiedica venirea călugărilor din alte ţări la
Sfântul Munte, iar cei existenţi să fie încet-încet, dacă se
poate, chiar scoşi din Sfântul Munte. Deşi nu acordam
totală încredere acestui program, suntem nevoiţi să
constatăm că lucrurile se realizează întocmai. Au fost cazuri
când călugării atoniţi, din alte ţări, au fost scoşi, pe un
motiv sau altul din Sfântul Munte.
Părintele Constantin: Ce credeţi despre relaţiile cu
catolicii?
Părintele Petroniu: Catolicii nu sunt sinceri în tema uni-
aţiei. O fac din motive şi interese politice. Ei caută să
găsească calea prin care ortodocşii să recunoască încet-
încet că poziţia lor, a catolicilor, este cea adevărată. Pe linia
aceasta, aghioriţu sunt categorici. S-au scris multe lucruri
interesante. S-a spus că se vorbeşte greşit de Biserici.
Biserica catolică nu întruneşte condiţiile adevăratei Biserici.
Aghioriţii îi consideră eretici. Biserica adevărată este cea
care menţine neschimbată învăţătura Sfintelor Evanghelii şi
a Sfinţilor Părinţi. Ei, însă, au nişte abateri esenţiale:
primatul papal, infailibilitatea papei etc. In consecinţă,
călugării aghioriţi sunt categoric împotriva dialogului. Este
evident că romano-catolicii ocolesc sistematic aceste
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

subiecte. Să nu discutăm ceea ce ne desparte, ci să


discutăm ceea ce ne aproprie. Deci, dacă ne despart lucruri
fundamentale, nu ne apropie nimic.
Părintele Constantin: Se merge pe linia unui limbaj înce-
pător, relativ. Este valabil acest limbaj când este la mijloc
credinţa? Ne temem să caracterizăm pe ceilalţi ca rătăciţi?
Părintele Petroniu: Mântuitorul a fost îngăduitor cu ne-
căjiţii, cu păcătoşii, cu urgisiţii de soartă. I-a iertat pe toţi,
dar când a fost vorba de ipocrizie a biciuit-o fără milă,
numindu-i pe cei în cauză: „Pui de vipere", „morminte
văruite" . In acest sens, trebuie să spunem, de pildă, că
America este societatea cea mai decăzută de pe globul
pământesc. Acolo sunt toate relele şi toate spurcăciunile.
Părintele Constantin: Ei vin cu argumentul: nu este de
ajuns că ne atacă necredincioşii? Să fim noi, creştinii, uniţi!
Părintele Petroniu: Creştini se numesc aceia care trăiesc
după învăţătura lui Hristos. Astăzi este în lume o orbire
înfricoşată, o strâmbare a învăţăturii creştine. Câtă luptă
are de dus un călugăr şi orice creştin care vrea să se
ostenească, să-şi împlinească menirea pentru care a fost
făcut! Amintirile pătimaşe, orice păcat îl deformează pe om,
îl modelează după chipul poftei, al patimii. Odată strâmbat
omul vede toate lucrurile din afară prin prisma acestei
strâmbături pe care o aduce păcatul. Pentru ca omul să
ajungă la normalitate, la starea firească, câtă luptă îi
trebuie ca să se despătimească! Păcatul denaturează alcătu-
irea sufletească a omului, îl schimonoseşte. Nu poţi accepta
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

ca normale lucrurile pe care toată viaţa creştină le


condamnă ca lucruri grave, ca păcate. Omul trebuie să se
scape de ele, să se elibereze. Ca să fii un bun creştin,
trebuie întâi de toate să te despătimeşti, să te eliberezi de
patimi, să te curaţi. Pentru aceasta trebuie dusă o luptă
acerbă. Abia atunci se curăţă omul, când nici prin minte nu-i
mai trece păcatul, nici în vis. Dar când cultiv patimile
continuu şi mă scald în noroi, aceea nu este viaţă creştină.
Este viaţă satanicească, în care omul a legalizat păcatul.
Viaţa creştină este virtute, nu este păcat. Păcatul este
împotrivirea la rânduielile puse de Dumnezeu, schimbarea
rânduielilor fireşti. Este idolatrie a cărnii, a trupului. De
acolo s-a ajuns la satanism, la a se închina satanei. Păcatul
este abatere de la rânduielile firii. In păcat omul cade mai
jos decât animalul.

Dialog între Părintele Teofil Pârâian şi Părintele


Petroniu -26 Aprilie 2009-

Părintele Teofil: Ne-o ţinut Dumnezeu în viaţă să ne mai


putem întâlni o dată!
Părintele Petroniu: Da! Bine că a dat Dumnezeu. Ce
faceţi?
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Teofil: Părinte, fac bine! Mulţumesc lui Dum-


nezeu de sănătate, cât o am, că totuşi sunt bătrân şi la
bătrâneţe nu mai eşti ca la tinereţe! Sfinţia voastră?
Părintele Petroniu: Ne ţine Dumnezeu! Mai scârţâie pe
ici pe acolo, dar la vârsta asta este normal.
Părintele Teofil: Da, de când sunteţi aici?
Părintele Petroniu: De treizeci de ani!
Părintele Teofil: Şi asta înseamnă, din 1978?
Părintele Petroniu: Da, din 1978!
Părintele Teofil: Cu cine aţi venit aici?
Părintele Petroniu: Am venit cinci părinţi. Aşa era atunci
programul, să vină câte cinci pe an. Era un părinte şi de la
Sâmbăta, părintele Macarie! S-a întors înapoi, nu i-a plăcut.
Părintele Teofil: Părintele Macarie da, da! I-am pierdut
urma părinte, nu mai ştiu.
Părintele Petroniu: Şi a mai fost încă un părinte, nici el
nu a stat aici. S-a dus la o chilie. A murit între timp. Doar
trei mai suntem dintre cei care am venit atunci. Pe urmă au
mai venit, câte unul, câte unul, de colo, de colo... Aici este
greu. Formalităţile, aprobările sunt greu de obţinut.
Stăpânirea aici la Muntele Athos aparţine de
Constantinopol. Pentru a veni cineva aici trebuie ca
Patriarhia Română să intervină la Constantinopol, ca să
aprobe. Şi de acolo nu prea aprobă. Noi am făcut, de
exemplu, intervenţie pentru două persoane în 2001 şi până
acuma nu a venit aprobarea. De opt ani de zile. Nu prea
normale lucrurile pe care toată viaţa creştină le condamnă
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

ca lucruri grave, ca păcate. Omul trebuie să se scape de ele,


să se elibereze. Ca să fii un bun creştin, trebuie întâi de
toate să te despătimeşti, să te eliberezi de patimi, să te
curaţi. Pentru aceasta trebuie dusă o luptă acerbă. Abia
atunci se curăţă omul, când nici prin minte nu-i mai trece
păcatul, nici în vis. Dar când cultiv patimile continuu şi mă
scald în noroi, aceea nu este viaţă creştină. Este viaţă
satanicească, în care omul a legalizat păcatul. Viaţa creştină
este virtute, nu este păcat. Păcatul este împotrivirea la
rânduielile puse de Dumnezeu, schimbarea rânduielilor
fireşti. Este idolatrie a cărnii, a trupului. De acolo s-a ajuns
la satanism, la a se închina satanei. Păcatul este abatere de
la rânduielile firii. In păcat omul cade mai jos decât
animalul.

Dialog între Părintele Teofil Părâian şi Părintele


Petroniu -26 Aprilie 2009-

Părintele Teofil: Ne-o ţinut Dumnezeu în viaţă să ne mai


putem întâlni o dată!
Părintele Petroniu: Da! Bine că a dat Dumnezeu. Ce
faceţi?
Părintele Teofil: Părinte, fac bine! Mulţumesc lui Dum-
nezeu de sănătate, cât o am, că totuşi sunt bătrân şi la
bătrâneţe nu mai eşti ca la tinereţe! Sfinţia voastră?
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: Ne ţine Dumnezeu! Mai scârţâie pe


ici pe acolo, dar la vârsta asta este normal.
Părintele Teofil: Da, de când sunteţi aici?
Părintele Petroniu: De treizeci de ani!
Părintele Teofil: Şi asta înseamnă, din 1978?
Părintele Petroniu: Da, din 1978!
Părintele Teofil: Cu cine aţi venit aici?
Părintele Petroniu: Am venit cinci părinţi. Aşa era atunci
programul, să vină câte cinci pe an. Era un părinte şi de la
Sâmbăta, părintele Macarie! S-a întors înapoi, nu i-a plăcut.
Părintele Teofil: Părintele Macarie da, da! I-am pierdut
urma părinte, nu mai ştiu.
Părintele Petroniu: Şi a mai fost încă un părinte, nici el
nu a stat aici. S-a dus la o chilie. A murit între timp. Doar
trei mai suntem dintre cei care am venit atunci. Pe urmă au
mai venit, câte unul, câte unul, de colo, de colo... Aici este
greu. Formalităţile, aprobările sunt greu de obţinut.
Stăpânirea aici la Muntele Athos aparţine de
Constanrinopol. Pentru a veni cineva aici trebuie ca
Patriarhia Română să intervină la Constanrinopol, ca să
aprobe. Şi de acolo nu prea aprobă. Noi am făcut, de
exemplu, intervenţie pentru două persoane în 2001 şi până
acuma nu a venit aprobarea. De opt ani de zile. Nu prea
aprobă. în general nu le place să fie ne-greci în Muntele
Athos. Ei zic că Muntele Athos e grecesc. Şi cei care vin să
vieţuiască aici sunt obligaţi să devină cetăţeni greci.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Teofil: Da Părinte, de ce-i zice la muntele aces-


ta Muntele Athos?
Părintele Petroniu: Aşa se numea muntele ăsta din ve-
chime... înainte de creştinism, aici erau idolatri, închinători
de idoli, cum erau grecii. în vârful muntelui a fost o statuie
mare a unui idol. Şi pe aici se mai găsesc urme, la
Mănăstirea Lavra, un jertfelnic de piatră unde se aduceau
jertfe de oameni. Când răsărea soarele îi tăiau gâtul unui
om şi i se scurgea sângele... Se păstrează până astăzi piatra
unde i se scurgea sângele... Aduceau jertfa soarelui. Apoi în
Grecia, a fost tartorul cel mare, doar ştiţi. Aici a fost
idolatria veche. Atena, la Acropole -cum zic ei -, era
împărţită zeilor, unde era stricăciune mare şi cu păcate
multe...
Părintele Teofil: Părinte, cine o înfiinţat mănăstirea
asta?
Părintele Petroniu: Paraclisul cel vechi, primul paraclis
al Sfântului Ioan Botezătorul, care se zice Prodromu, de
unde vine şi numele Schitului, era reparat la anul 1754.
Scrie pe el. Erau vreo câţiva călugări. Pe la 1800 erau vreo
doisprezece călugări. Era, deci, bisericuţa aceea şi câteva
chiliuţe. Aici era izolare mare. Acum s-a făcut drum, înainte
nu existau drumuri, era o cărăruie ca să mergi încolo şi
încoace, cu piciorul sau cu mularul.
Părintele Teofil: Acum e mai simplu.
Părintele Petroniu: Pe urmă, s-au mai strâns vreo câţiva
pe lângă cei doisprezece şi s-au gândit ei să ceară voie de la
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Mănăstirea Lavra să le aprobe să fie schit. Erau chilii, cum


zic atoniţii. Era ca o casă cu mai multe dependinţe. S-a
aprobat, dar erau formalităţi care durau mult. Pe urmă a
venit revoluţia de la 1821 şi nu s-a putut face. Apoi, când au
venit aici doi părinţi de la Horaiţa, Nifon şi Nectarie,
împreună cu ceilalţi au luat din nou legătura cu Mănăstirea
Lavra şi le-a aprobat. Aşa s-a înfiinţat schitul. Biserica mare
s-a sfinţit la 1860.
Atunci era stăpânire turcească, nu erau restricţii. Schitul
avea atunce peste o sută de călugări.
Părintele Teofil: Părinte, mai sunt dintre cei pe care i-aţi
găsit aici? Când aţi venit aici aţi găsit nişte călugări?
Părintele Petroniu: Da, am găsit câţiva călugări, dar au
murit toţi.
Părintele Teofil: Câţi aţi găsit?
Părintele Petroniu: Când am venit noi în Muntele Athos,
erau vreo patruzeci de români în tot Muntele. Acum nu mai
e niciunul din aceia, au murit toţi. Aici erau vreo cinci-şase
călugări. Toţi erau bătrâni tare.
Părintele Teofil: Şi aţi făcut slujbe împreună cu ei aici?
Părintele Petroniu: Nuuu! Ei erau cu calendarul vechi,
nu vroiau să vină la biserică. Nu veneau la Biserică, ne soco-
teau eretici pe ăştia veniţi din ţară. Nici la masă nu veneau
cu noi, dacă ziceai „Blagosloviţi", nu răspundeau, dacă
ziceai „Hristos a înviat", nu răspundeau. Ziceau că suntem
rătăciţi aşa. A fost între ei un călugăr, Gherontie. Era şi
părintele - nu ştiu dacă aţi auzit — Arsenie, Cotea îi zicea. El
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

era şeful zelotiştilor de aici. Şi acum, în Muntele Athos sunt


călugări care nu recunosc Patriarhul Constantinopolului. Ei
zic că cei care au îndreptat calendarul sunt rătăciţi. Şi
părintele Gherontie era un călugăr interesant. Era cinstit în
sine, nu ştia prea multe, nu ţinea prea mult socoteală. Ţinea
cu dânşii, dar el făcea bucătărie, deşi era gârbov, cocoşat,
făcea bucătărie. Dar când mâneam la trapeză, el ieşea de la
masă, nu mânca împreună cu noi. Ţineau rânduiala, erau
rânduiţi. Acest părinte Gherontie făcea şi pâine. Venisem
noi şi un părinte se pregătea să facă pâine. „Părinte
Gherontie", îi zice părintele, „să ne ajuţi să facem pâine."
„Vă ajut", zice, „când începeţi să frămânţi, să vii la chilie, că
eu sunt la chilie." Şi când s-a dus, după ce a pregătit
brutăria, l-a chemat: „Hai, Părinte Gherontie, hai că sunt
gata!" Dar el nu răspundea. Au intrat în chilie. El era întins
pe pat, era mort. Citea la Psaltire. Psaltirea era lângă el
acolo şi el murise. A făcut treabă până a murit.
Părintele Teofil: Acum, sunteţi destul de mulţi?
Părintele Petroniu: Suntem vreo treizeci, da. Numai
vreo douăzeci au aprobare de la Patriarhie, ceilalţi stau aşa
provizoriu cum se zice, nu-s aprobaţi.
Părintele Teofll: Câţi preoţi sunt?
Părintele Petroniu: Păi, sunt vreo patru care slujesc. Mai
sunt bătrânii... Iată, eu nu mai pot sluji acum...
Părintele Teofll: Câţi ani aveţi? Părintele Petroniu: Eu
am nouăzeci şi doi. Părintele Teofll: Unde aţi început
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

călugăria? Părintele Petroniu: La Mănăstirea Neamţu.


Părintele Teofll: Cât aţi stat acolo?
Părintele Petroniu: Acolo am stat mai puţin, am stat
vreo cinci ani jumătate. După aceea am plecat. Era seminar
la Cer-nica. M-am dus la seminar acolo şi am stat vreo
unsprezece ani la Cernica. Era bună rânduială la mănăstire
şi erau călugări mulţi şi viaţă frumoasă.
Părintele Teofll: Aţi fost şi în Sihăstria?
Părintele Petroniu: După ce am terminat şcoala, am mai
stat un timp la Mănăstirea Antim, pe urmă am venit la
Mănăstirea Slatina şi de acolo ne-a scos şi pe noi din
mănăstire, când o scos pe călugări din mănăstire. Ne-a scos
în prima serie. Vreo unsprezece ne-a scos de acolo. Am stat
un timp refugiaţi, scoşi din mănăstiri, urmăriţi... Am stat un
timp la Curtea de Argeş. Patriarhul Iustinian era binevoitor.
De acolo m-am retras la Sihăstria şi am stat acolo, la
Sihăstria. Apoi s-a ivit situaţia cu Sfântul Munte. Atunci am
zis: Hai, să mă duc şi eu la Sfântul Munte Athos.
Părintele Teofll: Aici aţi stat cel mai mult?
Părintele Petroniu: Da, mai mult de treizeci de ani.
Părintele Teofll: Bine, părinte!
Părintele Petroniu: Da!... Acum să trecem la alt subiect.
Aţi auzit bine, sigur ştiţi, cu noua schimbare din Europa şi
din ţara noastră, cu conducerea...
Părintele Teofll: Schimbări, fel de fel de probleme.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: Acum se strecoară şi duhul lumesc şi


traiul bun care este acolo, traiul bun care este răsfăţul de
cele bune, şi măreţii...
Părintele Teofll: Dar, aicea, pe cine pomeniţi la slujbă?
Părintele Petroniu: Apoi, pe Patriarhul Constantinopolu-
lui, el îi patriarhul nostru.
Părintele Teofll: Cine este părintele care a slujit aseară?
Părintele Petroniu: Părintele Daniil.
Părintele Teofll: Ii de mult aicea?
Părintele Petroniu: El e din Transilvania, de la Cluj
Părintele Teofll: Aha, da, da! Dar cei mai mulţi sunt din
Moldova?
Părintele Petroniu: Sunt şi din Transilvania şi din Mun-
tenia. Părintele Atanasie e ardelean, de la Braşov. El a fost
cu maşina. Mai mulţi sunt din Moldova, erau mulţi pe acolo
pe la mânăstiri şi atuncea au venit aicea.
Părintele Teofll: Dar vin şi pleacă sau sunt statornici?
Părintele Petroniu: Cum îs?
Părintele Teofll: îs statornici sau vin şi pleacă?
Părintele Petroniu: Apăi, cei care au o primire deplină
sunt statornici, dar din ceilalţi mai pleacă. Dacă nu le faci
forme definitive mai pleacă. Anul ăsta au plecat vreo doi,
un călugăr din Moldova şi unul din Muntenia, un frate. Au
venit mulţi, au stat un timp şi au plecat. La început, când
am venit noi era totul în paragină.
Părintele Teofll: Aicea, a fost greu la început.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: Ploua în biserică, ploua în casă, prin


chilii, erau acoperişurile stricate. Bătrânii nu se puteau
ocupa, nu aveau cu ce să facă. Atunci, cei care am venit, am
zis: Hai să facem ce se poate face. Şi, cu mare atenţie acolo,
mai cârpeşti dincolo, mai dincoace. A fost greu, osteneală
multă, că nu erau meseriaşi mulţi. Care venea din ţară
zicea: Ooo, prea multă treabă la Prodromu...!, şi plecau, nu
stăteau mult.
Părintele Teofll: Şi acum îi treabă multă...
Părintele Petroniu: Da, ce să faci, dacă-i casa noastră,
trebuie să repari...
Părintele Teofll: Da, Părinte, ne bucurăm că v-ara
întâlnit.
Un închinător: Părinte Petroniu, aţi cunoscut părinţi
îmbunătăţiţi aici, în Athos? Părinţi mai renumiţi?
Părintele Petroniu: Apoi, noi nu prea avem legătură cu
grecii... Dintre români, a fost ultimul care a murit acum
vreun an, părintele Dionisie de la Colciu. Mai înainte de
părintele Dionisie a fost părintele Dometie Trihenea.
Părintele Teofil: Da l-am cunoscut. Era prieten cu părin-
tele Serafim de la noi.
Părintele Petroniu: Un părinte bun, părinte vrednic.
Când am venit noi erau peste patruzeci de români, dar erau
bătrâni şi alţii nu au mai venit din ţară ca să ocupe chiliile
lor şi le-au ocupat grecii. Acuma au mai rămas vreo trei
chilii cu călugări români, încolo nu mai sunt. Aicea, la
Schitul Lacu... Aicea e deosebire între mănăstire şi schit. La
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

noi schitul este o mănăstire mai mică, aicea schitul este


cum era în Egipt în vechime, o lume cu călugări cu case
separate, o casă aicea, una mai încolo. Au undeva între ele
o bisericuţă şi în jurul bisericuţei câteva case, în fiecare casă
stau câte doi, câte trei călugări. Fiecare casă se
gospodăreşte singură, aparte, şi mâncare, şi reparaţii,
toate. Au fiecare în casa lor o bisericuţă. La biserica mare,
biserica principală se duc doar duminica şi sărbătorile mari.
Atâta, încolo îşi fac pravilă fiecare la chilia lor. Aşa sunt
chiliile aici. E greu la chilie, foarte greu, trei călugări trebuie
saşi facă de toate, să-şi facă oleacă de grădiniţă, să-şi pună
zarzavat, să-şi repare casa, să-şi facă mâncare, să facă
pravilă. Dacă este preot fac şi Liturghie. Dar unele nu au
Liturghie, pentru că nu au toate preot. La Schitul Lacu, care
este schit românesc, sunt mai multe chilii.
Un închinător: Se ocupă mai mult cu rugăciunea Doam-
ne Iisuse..?.
Părintele Petroniu: Rugăciune? Da, ar trebui. Dacă are şi
maşină, dacă are şi telefon, dacă are şi telefon de buzunar
când să mai zică rugăciune? Când să zică? Vezi, călugărul în
mănăstire are regula asta, să rugă de lume. De la începutul
creştinismului. Când a apărut monahismul, călugărul se
retrage din lume. Fuga de lume a rămas regulă pentru viaţa
mânăstirească. întâi s-a retras în pustie, aici departe, a făcut
împrejurul lui cetate, altă izolare, altă îngrădire de lume,
lepădare de lume. Noaptea încuia poarta mânăstirii. Pe
urmă călugărul a recurs încă şi la a treia încuiere, care este
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

chilia. Singur, în chilie ca să fie el singur cu Dumnezeu, cum


spun Sfinţii Părinţi, să se roage. Călugărul acesta este: omul
care a fugit de lume şi s-a închis în mânăstire şi trăieşte în
chilia Iui şi se roagă lui Dumnezeu. Dar acum ei au telefoane
în buzunar. Ce se întâmplă? Prin telefon acum ai şi
fotografii, ai şi vedere. Aşa au venit în chilie, nu numai în
mânăstire, au venit în chilie şi tată şi mamă şi surori şi
neamuri, vorbeşte cu dânşii şi în mânăstire, şi ziua şi noap-
tea. Unde mai e fuga de lume? Nu mai e nimica...
Părintele Teofil: Părinte, atuncea era fuga de lume, acu-
ma e fuga spre lume.
Părintele Petroniu: Da! Toate chiliile, şi chiliile româ-
neşti, unde sunt călugări de la ţară veniţi, au maşină,
automobil, clasa întâi, Mercedes. Se suie şi se plimbă de
colocólo. Şi maşina, vai câte cere, trebuie s-o ungi, s-o
îngrijeşti, s-o speli... Când te mai ocupi de Doamne, îisuse
Hristoase? Se strică, trebuie s-o repari... Ai luat-o ca să
mergi cu ea. Călugărul fugea de lume şi acuma fuge el la
lume cu maşina. Şi ca să fugă îi trebuie maşină, nu poate să
meargă pe jos. Se duce la lume să facă cumpărături, să facă
cutare şi cutare... Când îi mai rămâne timp să se mai
gândească la rugăciunea minţii? Nu se mai gândeşte deloc.
Da, nu se potriveşte, nu-l ajută condiţiile de viaţă... Păi, zice
paza minţii! Ce e aceea paza minţii, dacă el este împrăştiat
şi cu maşina şi cu lumea. Nu mai vine lumea la tine, te duci
tu la lume. Şi cu telefonul şi cu maşina..
Părintele Teofil: Şi cu calculatorul, cu internetul...
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: Te împrăştii permanent, cu văzutul,


cu auzitul... Unde e paza minţii? Ce e aia paza minţii, acum?
Nu mai este nimic.
Un închinător: Pe părintele Paisie Olaru l-aţi cunoscut
bine, nu?
Părintele Petroniu: Pe părintele Paisie Olaru de la Sihla?
Da, cum să nu!
Părintele Teofil: Dar cu părintele Dometie Trihenea aţi
avut legătură?
Părintele Petroniu: Da, venea pe aici pe la noi. Ne ve-
deam. El stătea departe, avea o chilie aproape de
Mănăstirea Vatoped.
Părintele Teofil: Cum staţi cu sănătatea?
Părintele Petroniu: Ei, cum să stau, bine. Cu picioarele
astea... sunt mai părăginite aşa...
Părintele Teofil: Aţi lăsat în scris ceva informaţii despre
viaţa sfinţiei voastre?
Părintele Petroniu: D'apoi..., n-am mai scris.
Părintele Teofil: Despre concluziile la care aţi ajuns ?
Părintele Petroniu: Da, nu am avut timp, nu m-am gân-
dit să scriu...
Părintele Teofil: Deci, aţi făcut seminarul de la Cernica?
Şi după aceea aţi mai studiat?
Părintele Petroniu: După aceea am racut facultatea de
teologie de la Bucureşti.
Părintele Teofil: Da, ce aţi avut la licenţă?
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: Păi, am avut ceva la Istoria Bisericii


Româneşti. Eram la cancelaria Sinodului şi profesorul care
era acolo la cancelarie mi-a zis: Hai să facem ceva despre
tipografia veche de la mănăstirea Neamţu şi despre cărţile
care sau tipărit acolo...
Părintele Teofil: Bine Părinte, să vă rugaţi şi pentru noi!
Părintele Petroniu: Apoi, să ne ajute Dumnezeu să ne
rugăm cu toţii. M-am bucurat mult că v-am auzit, că am citit
cărţile sfinţiei voastre, frumos scrise. V-a luminat
Dumnezeu, încercarea asta pe care v-a dat-o Dumnezeu, a
întâlnit-o cu cunoştinţa cealaltă cum a dat Dumnezeu şi aţi
scris cărţi frumoase care sunt mult citite. Mai ţineţi şi
cuvântări încolo, încoace. E bine că faceţi asta. V-a ajutat
Dumnezeu să faceţi ceva frumos.
Părintele Teofil: Mulţumim, v-aţi bucurat de cărţile
mele?
Părintele Petroniu: Da, da, sunt scrise frumos.
Părintele Teofil: Bine, Părinte. Sunteţi cel mai în vârstă
de aicea, de la Prodromu?
Părintele Petroniu: Da, eu sunt cel mai în vârstă.
Părintele Teofil: Şi mai sunt şi alţi bătrâni?
Părintele Petroniu: Da, este părintele Iulian, el e de vreo
şaptezeci de ani, părintele Macarie, şi el tot şaptezeci şi
ceva de ani.
Părintele Teofil: Da! Şi eu la Sâmbăta sunt cel mai bă-
trân. Am optzeci de ani.
Părintele Petroniu: Mulţi înainte!
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Teofil: Acum, Părinte, mulţi îs în urmă, nu-s


înainte!
Părintele Petroniu: Să fii sănătos. Să vă ajute Dumnezeu
în toate, cât puteţi face. Acuma este vremea asta... Câte
auzim noi încolo, încoace, cu ecumenismul ăsta, cu
catolicii...
Părintele Teofil: Lăsaţi-i în pace, ei sunt cu treaba lor!
Părintele Petroniu: Aşa, da... treaba lor... Dar, Biserica
nu ţine cu amândouă mâinile la ortodoxie şi mai face com-
promisuri acolo. Pe urmă, dacă stăpânirea asta, care nu
crede în Dumnezeu, este ateistă, atunci obligă, uite, la
păcatele astea murdare. S-a aprobat legea să se însoare
bărbaţii între ei şi femeile între ele. Şi în Grecia, aici... Şi s-a
şi făcut. Şi să-şi ia şi copii mici, să înfieze, să-i crească, să-i
înveţe de mici. Ce să-i înveţe? Se poate ca o ţară ortodoxă
să primească aşa ceva? Şi la noi se fac manifestări pe stradă
cu murdăriile astea. Ar fi trebuit să fi ieşit preoţii cu icoane,
să fi ieşit pe stradă, să fi manifestat împotriva lor, să-i
împiedice. Cum a fost în timpul iconomahiei, când Teodor
Studitul a ieşit împotriva împăratului. A ieşit din
Constantinopol cu o colonie de călugări cu icoane. I-a
pedepsit, i-a chinuit, dar nu s-au împuţinat din cauza asta.
Mulţi se întreabă dacă se apropie sfârşitul? Ştie Dumne-
zeu când o să fie. Că se apropie, sigur că se apropie. Că
lumea nu este veşnică. Cu fiecare zi te apropii de capătul
celălalt. I )upă două mii de ani de creştinism, o slăbit tare
creştinătatea.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Teofll: Da, şi oamenii de rând nu mai au cre-


dinţă. E o religie rară Dumnezeu.
Părintele Petroniu: Aaa, păi aceea nu-i religie! Acum îi
vremea aceea când spune că la urmă o să fie dezlegat
scaraoschi şi o să fie un timp dezlegat. Cred că acuma e
timpul acela, niciodată nu a avut atâta putere să lucreze.
Părintele Teofil: Aşa-i părinte, slăbeşte credinţa! Ştiţi
ce-o zis Domnul Hristos? Oare când va veni Fiul Omului, va
mai găsi credinţă pe pământ?
Părintele Petroniu: Şi răspunsul este negativ, se
înţelege.
Un închinător: Pe părintele Arsenie Boca l-aţi cunoscut,
părinte?
Părintele Petroniu: Puţin!
Părintele Teofil: Dar, ştiţi despre el?
Părintele Petroniu: Da. Anumite lucruri. Se scrie mult
despre el, am auzit că era un om foarte dăruit de
Dumnezeu, cu daruri deosebite, cu cuvânt puternic de
învăţătură duhovnicească. Şi el era un om duhovnicesc
desăvârşit. Se gândesc chiar unii că poate să vie vremea să
fie trecut în rândul sfinţilor.
Părintele Teofil: E un om care s-a impus în conştiinţa
oamenilor.
Un închinător: Pe părintele Paisie Aghioritul l-aţi
cunoscut?
Părintele Petroniu: Puţin, l-am cunoscut, da. Dar puţin...
Părintele Teofil: Dar pe părintele Porfirie?
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: El a trăit afară, în Grecia. Am auzit


că era un om foarte dăruit, cu înainte vedere, cunoştea
gândurile oamenilor...
Un închinător: Dar aşa s-a spus şi de părintele Cleopa,
că avea darul înainte vederii.
Părintele Petroniu: Cu el am trăit mult, şi la Sihăstria şi
la Slatina... Eu nu ştiu!
Un închinător: Ziceau oamenii aşa!
Părintele Petroniu: Zic unii!
Părintele Teofil: Dar pe părintele Cleopa l-aţi cunoscut
bine nu? Aţi fost în aceeaşi mănăstire? Şi pe părintele Ioil?
Părintele Petroniu: Da, şi pe părintele Ioil, care era cu
dânsul, pe părintele Paisie Olâru.
Un închinător: Pe părintele Arsenie Papacioc l-aţi
cunoscut?
Părintele Petroniu: Ehei, cu el am trăit împreună, părin-
te. La Antim şi la Slatina. El când s-a făcut călugăr, cum era
rânduiala, eu i-am fost naş de călugărie. El pomeneşte
treaba asta. La Slatina, când l-a arestat ultima dată, eram
împreună. Pe mine m-a păzit Dumnezeu, pe mulţi i-a
arestat. Ne-a dat afară din mănăstiri, dar de arestat, eu nu
am avut de-a face cu ei.
Un închinător: Pe domnul Virgil Cândea l-aţi cunoscut?
Părintele Petroniu: Foarte bine.
Părintele Teofil: Şi eu l-am cunoscut.
Părintele Petroniu: El se gândea să se facă călugăr.
Venea la Mănăstirea Slatina, avea legături şi corespondau
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

alţii cu el. El semna Fratele Gheorghe. Am fost la casa lui


când trăia. Mama lui a fost o femeie sfântă să zicem aşa,
foarte credincioasă, foarte evlavioasă. A avut influenţă
asupra lui şi a purtat grijă ca el să ajungă un om foarte
înduhovnicit. El a avut o ispită mare când au venit
comuniştii. A fost la Academie, era un om în domeniul
istoric foarte cunoscător. Cunoştea istoria României
îndeosebi. Stăpânirea comunistă avea nevoie de oameni
luminaţi să fie în slujba lor şi vrând, nevrând l-a obligat şi l-a
pus profesor la Academia Ştefan Gheorghiu şi l-a obligat să
se căsătorească. El nu se căsătorise pentru că se gândea să
se facă monah. Da! El mereu întreba, se interesa. Era şi
părintele Be-nedict, duhovnicul lui, şi se sfătuia ce să facă?
Nu a avut încotro şi s-a căsătorit. Nu a avut, cum să spun, o
căsătorie fericită. A avut doi băieţi şi o fată, fata trăieşte şi
un băiat. Unul dintre băieţii lui a fugit la Sihăstria să se facă
călugăr, închipuiţi-vă, el era profesor la Ştefan Gheorghiu şi
un băiat din casă plecase la mănăstire. S-au formalizat
comuniştii, tovarăşii: Nu se poate, scoate-l de acolo, scoate-
l din mănăstire, adu-l înapoi. Era la Sihăstria, la părintele
Paisie. Apoi, nu a avut noroc cu el, săracul. Apoi, băiatul
acela nu s-a căsătorit, s-a sinucis. Asta a fost tragedia.
Celălalt s-a căsătorit, are familie. A fost marea lui durere în
suflet. El n-a făcut politică comunistă.
Făcuse studii de istorie românească. O ştia pe de rost,
istoria românească. Vai de mine, ce memorie avea şi ce
cunoştinţe avea omul acela excepţional. El venea regulat la
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Antim, la părintele Benedict. Aţi auzit de părintele Benedict


Ghiuş?
Părintele Teofil: Da, l-am cunoscut, părinte poate aţi
uitat, dar în 1965 ne-am întâlnit la Cernica cu părintele
Benedict Ghiuş.
Părintele Petroniu: Da, da. Era şi el un părinte foarte dă-
ruit de Dumnezeu, foarte dăruit. Din cauza aceasta a avut
de suferit. A fost ales profesor la facultatea de teologie, aşa,
cu părintele Stăniloae, dar nu a putut să stea acolo. Avea alt
duh. A fost ales episcop. Eu eram acolo, la Antim, când I-au
ales episcop. A fost ales episcop la Hotin. Au venit cu
maşina de acolo şi l-au luat. L-au dus şi l-au ţinut până către
seară la Parlament. A ţinut cuvântare ca de obicei de
alegere, de mulţumire că a fost ales şi a doua zi a fost
obligat să renunţe. Episcopia Hotinului era în preajma
Rusiei, se pregătea să vină ruşii, şi trebuia să fie cineva care
să fie filorus acolo. Era Antim Nica, un basarabean care a
fost socotit că era mai bun să fie pus episcop acolo. A fost
silit părintele Benedict să dea hârtie, declaraţie, că nu
primeşte şi cere scuze, iertare... Aşa că, la universitate nu a
reuşit, la episcopie nu a reuşit... Pe urmă a fost trimis
profesor la seminarul de la Neamţu. Apoi când a fost cu
scoaterea călugărilor din mănăstiri, a avut de suferit. Pe
părintele Scrima nu l-aţi cunoscut?
PârinteU Teofil: Nu!
Părintele Petroniu: Eraţi tânăr, nu aveaţi cum. Am trăit
un timp împreună şi la Slatina. El a fost călugărit la Mănăsti-
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

rea Slatina, unde mă găseam eu. Era un tânăr foarte dăruit


de Dumnezeu, foarte dotat, foarte deştept, dintr-o familie
bună, ştia limbi străine, şi engleză şi germană şi franceză. Le
vorbea pe toate. "Făcuse şi medicină, făcuse şi filozofie. A
făcut facultatea de teologie.
Un închinător: A scris ceva şi despre rugăciunea inimii.
Părintele Petroniu: A scris despre Rugul Aprins. El o scă-
pat de închisoare pentru că a plecat din ţară. Era la
biblioteca patriarhiei şi fiindcă ştia englezeşte îl folosea
Patriarhul Iusrini-an translator de limbă engleză când îi
veneau musafiri. Şi a venit odată la patriarhie preşedintele
Indiei. A vizitat ţara şi a mers şi la patriarhie. Atuncea l-au
chemat pe Andrei să traducă, şi el a început să-l întrebe pe
preşedintele acela despre filosofiile indiene. Acela a fost
foarte minunat cum de ştie un român lucrurile acestea şi i-a
spus: îţi dau o bursă, să vii în India să studiezi. I-a dat bursă
să se ducă în India ca să facă studii acolo. Stăpânirea nu
vroia ca să-i dea drumul, ca să iasă, dar a intervenit acela şi
i-a dat drumul. După aceea au venit arestările. Dacă mai era
în ţară, el era arestat sigur. Aşa a scăpat de arestare. Pe
urmă a stat în India un timp şi după aceea a plecat...
Un închinător: La Prodromu a fost vreodată?
Părintele Petroniu: O fi fost mai înainte. El era de origi-
ne macedonean (vlah) şi patriarhul ecumenic Atenagoras
era tot macedonean (vlah). Nu ştiu cum s-a prins o legătură
între ei şi îl luase la patriarhie. Apoi, când o fost al doilea
sinod papal la Vatican, l-a trimis ca reprezentant al
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Patriarhiei Ecumenice, ca observator la sinodul de la


Vatican. Da, părintele Andrei a fost acolo, când l-a făcut pe
papă sfânt, a văzut şi el. Ştiţi, acum, că se discută iar,
mereu, că s-au găsit în studiile Sfinţilor Părinţi că papa este
singurul, adevăratul, că are un dar special şi este
conducătorul întregii creştinătăţi. Toată creştinătatea
trebuie să asculte de el. Cum îi Dumnezeu în cer, zice, îi
papa pe pământ. Ce face Dumnezeu în cer, aceea face papa
pe pământ. Ce Sfinţi Părinţi? Discută ei, vor acuma ca toate
bisericile şi ortodoxia să-l recunoască pe el ca şef, singurul
reprezentant al Bisericii să fie papa şi ceilalţi şi celelalte
Biserici ascultă de el. Asta este unirea pe care vor să o facă,
de care se discută acum mereu. Stăpânirea aceasta atee,
care este acum, obligă, constrânge. Până la urmă o să vezi
că o să oblige să se facă asta.
Un închinător: Despre vremurile prin care trecem, vre-
murile acestea grele, le-aţi atras atenţia?
Părintele Teofll: Părinte am spus la credincioşi şi le spun
în continuare că de va lăsa omul voile şi cugetele sale şi va
face voia şi cugetul lui Dumnezeu, pentru aceU în toată
lumea nu se va găsi nici loc, nici lucru care sâ-i împiedice
mântuirea. E un cuvânt de la Sfântul Petru Damaschin, din
Filocalie. Şi le-am mai spus că în predicile despre pocăinţă
ale Sfântului Ioan Gură de Aur se spune că: Adam în Rai
fiind a căzut, iar Lot în Sodoma fiind s-a mântuit şi Saul,
regele Saul, nu s-a mântuit în pa Ut împărătesc, dar s-a
mântuit Iov pe o grămadă de gunoi.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Un închinător: Aşa că lumea nu ne împiedică mântuirea,


chiar dacă este mai stricată decât altă dată.
Părintele Teofil: Da, adică dacă ştii calea, atunci ţii
calea.
Părintele Justinian: Am discutat de curând cu un domn
luminat, care venea din Occident. Şi, printre altele, a venit
vorba despre cuvântul acesta pe care l-am auzit şi eu de la
alţii şi l-am transmis. Un mare senator roman a spus o
vorbă foarte înţeleaptă: „Trăieşte ca lumea, dar în felul tău!
Lumea are felul ei de a vedea, de a înţelege, de a trăi, dar tu
dacă-ţi cunoşti calea îţi vezi de ea."
Părintele Teofil: Acum, totuşi, să ştiţi că este destul de
greu, într-o societate povârnîtă spre rău, să ai gânduri bune.
Părintele Justinian: Părinte Teofil, pe unde aţi umblat şi
pe unde aţi vorbit, care sunt problemele oamenilor de
astăzi?
Părintele Teofil: Problemele oamenilor de astăzi sunt
mai mult probleme de viaţă fizică, de câştig, de înaintare în
chestiuni din acestea care privesc viaţa, viaţa fizică în
general, nu prea îi interesează pe ei chestiunile spirituale.
Un închinător: S-a insistat cu întrebări foarte mult, şi la
Atena şi la Tesalonic, pe probleme psihologice, sunt oameni
care au depresii, etc.
Părintele Petroniu: Păi, dacă societatea este
materialistă, astea sunt problemele lor: materia, până la
urmă zic că nu există decât materie.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Teofil: Constatarea mea generală este că


oamenii nu sunt convertiţi, sunt mai mult în căutare decât
în găsire.
Chiar şi cei care vin la mănăstire, unii vin să caute alţii
vin că au găsit, dar cei mai mulţi vin să caute şi nu găsesc ce
caută.
Părintele Justinian: Da, da! De aceea nici nu se
angajează cu toată fiinţa lor, pentru că nu găsesc imediat
rezolvarea problemei în angajarea respectivă.
Un închinător: Şi în România şi cred că peste tot, ace-
leaşi nemulţumiri, aceleaşi patimi. Dovadă că toţi oamenii
sunt înrudiţi, au aceeaşi fire omenească. Cum spune
Eminescu: La acelaşi şir de patimi fiind robi/fie slabi, fie
puternici,/fie genii ori neghiobi. Puteţi să comparaţi anii de
acum, cu anii când eraţi tineri? Oamenii erau mai
credincioşi atunci?
Părintele Teofil: Da, erau mai credincioşi. Şi ştiţi ce era
atunci mai avantajos? Avantajul era că oamenii trăiau într-o
societate care îi dirija spre bine, erau nişte lucruri pe care le
făceau cu toţii, poate nu atât în numele lui Dumnezeu, dar
în orice caz şi gândindu-se la Dumnezeu, ci mai ales în
numele moralei. De exemplu „să nu ne vorbească oamenii
prin sat", era la noi un principiu aşa...
Un închinător: Această morală a rămas la sate.
Părintele Teofil: Păi, a rămas unde o rămas. Ce să
facem, asta este. Noi vrem ca oamenii să pornească de Ia
Dumnezeu, adică întâi Dumnezeu şi apoi omul, nu întâi
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

omul şi apoi Dumnezeu. Când eram eu copil şi tânăr, erau


nişte lucruri de sine înţelese. De exemplu, că Duminica
trebuie să mergi la Biserică. Gata, nu se mai discuta. Dacă
se discuta însemna că nu erai pe calea care trebuie. Sau că
postul îi post, că rugăciunea îi rugăciune, că practica la
rugăciune îi practică de rugăciune. Haideţi la Tatăl Nostru
să ne putem apuca să mâncăm, era o formulă pe care am
auzit-o de multe ori la noi acasă... Şi era bine asta. Că pe
grâu îi obrazul lui Dumnezeu. Cine mai zice acum aşa ceva?
Un închinător: Acum, Ia ţară mamele mai învaţă copii,
dar la oraşe oamenii sunt mai departe de morala aceasta.
Părintele Teofil: Da, fără îndoială.
Reporter: Deşi pe de altă parte, dacă vom compara Bu-
cureştiul, oraşul, cu provincia, sunt mai pline bisericile la
oraş decât la ţară, acum.
Părintele Teofll: Păi da, dar şi oamenii sunt mai mulţi la
oraş, decât la ţară. De exemplu, Ioan Alexandru, poetul,
Dumnezeu să-l odihnească, zicea că la Bucureşti merge 1%
din populaţie la biserica. Apoi m-am interesat eu şi la Sibiu
zice că ar merge totuşi 2%, la Victoria am vorbit cu preotul
de acolo şi a zis că 4% merg. îs puţini, măi fraţilor! Păi,
gândiţi-vă ce înseamnă 4 faţă de 100. Oamenii de la ţară s-
au mutat la oraş şi merg la biserică la oraş.
Un închinător: Dar aici, părinte Iustinian, cum este cu
prezenţa, cu participarea la slujbe? Este obligatorie? Este
respectată ia monahi?
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Iustinian: Părinte, e obligatorie prin


conştiinţă, nu obligatorie cu biciul de la spate.
Un închinător: Nu aveţi măsuri de constrângere?
Părintele Iustinian: Măsura de constrângere, când ajungi la
ea... Uite, am auzit o vorbă de la părintele Modest nu de-
mult: Forţa constrânge, dar nu convinge.
Părintele Teofll: Da! Asta este de la Părintele Arsenie
care zicea că: Mustrarea învinge, dar nu convinge. Adică
poţi să-l mustri pe om şi să-l pui la punct, dar asta nu
înseamnă că l-ai convins. Pe noi ne interesează să
convingem pe om ca şi atunci când nu-i constrâns să facă
ceea ce l-ai convins. De aceea la călugări, prezenţa e
obligatorie. Nici nu se poate pune problema. Asta am vrut
să spun.
Părintele Iustinian: Părintele Stareţ Petroniu spune şi
repetă: Să luăm aminte, să fim prezenţi la biserică, că prin
asta dovedim că II iubim pe Dumnezeu şi că am venit la
mănăstire. Păi, dacă tu nu vii la biserică, dacă nu iubeşti
biserica, atunci ce iubeşti Ia mănăstire?
Un închinător: E obligatorie în principiu, dar este o pro-
blemă în toată ţara. In România, de exemplu, în toate
mănăstirile, participarea la slujbă este o problemă destui de
gravă. Nu-i respectată nici de călugări, nu-i respectată nici
de conducerea mănăstirii, adică în unele mănăstiri
programul organizat de stareţ sau de econom nu îngăduie
călugărilor să participe la slujbă şi atunci intră în
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

contradicţie obligativitatea participării ca şi monah şi


supunerea faţă de ascultări. Atunci, care-i soluţia?
Părintele Petroniu: Te sileşte cineva, cât eşti în trapeză,
să pui mâna pe lingură şi să-ţi pui în strachină şi să
mănânci? Sau să bei apă, te sileşte cineva? Nu! Dacă omul
s-ar gândi mai bine la starea în care se găseşte, ar trebui să
zică ce zice Sfântul Vasi-le într-o stihire: „Ce să-I răsplătim
noi pentru ce ne-a făcut Ne-a dat viaţă, ne-a dat trai pe
pământ, am căzut şi ne-a ridicat, ne-a pregătit împărăţia
Cerurilor, toată viaţa o avem dăruită de la Dumnezeu. Când
îţi dă cineva ceva, nu zici mulţumesc? Dacă ne-am gândi cu
adevărat la stadiul nostru creştinesc în care vedem că
suntem... Ce privilegiu pentru om să fie făptură după chipul
lui Dumnezeu, hărăzit să trăiască împreună cu Hristos în
împărăţia Veşnică! Ce binecuvântare! Când ai atâtea
bunătăţi puse la cale de Dumnezeu, ai nevoie să te silească
cineva să zici mulţumesc? Trebuie mereu omul să-I
mulţumească lui Dumnezeu. Sfântul Vasile zice „Când te-ai
trezit dimineaţa, primul lucru să zici: Mulţumesc Doamne că
mi-ai mai dat o zi... Când te duci să te speli să zici: Vai de
mine, ce stihie, materia aceasta, ce însemnată şi minunată
ne-a dat-o Dumnezeu. Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat
această materie care să mă răcorească, să mă spăl şi să mă
îngrijesc. Când pui haina pe tine, zi aşa: Doamne,
mulţumesc, Doamne, că mă acoperă, mă apără de frig...
Mulţumesc, Doamne? Aşa trebuie să facă creştinul tot
timpul în viaţa lui, să-I mulţumească lui Dumnezeu.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Permanent ne bucurăm de binefacerile lui Dumnezeu. Când


înţeleg lucrurile acestea, să mă silească cineva ca să mă duc
la biserică şi să zic lui Dumnezeu mulţumesc? Păi, abia
aştept să mă duc, să mă bucur acolo, nu ştiu cum să ajung
mai repede să zic: Doamne, mulţumesc că mi-ai dat ziua de
azi, mulţumesc că mi-ai dat slujba de azi şi aşa mai departe.
' Trebuie să te silească cineva? îţi faci singur ţie bine, îţi faci
cel mai mare bine pentru fericirea ta, pentru veşnicia ta.
Trebuie să te silească cineva ca să faci treaba asta? Omul nu
gândeşte, nu înţelege lucrurile acestea şi i se pare că este
constrâns. Este o înţelegere greşită, strâmbă a lucrurilor.
Părintele Teofll: Mai zicea părintele Arsenie o vorbă
interesantă: Noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în
loc să se supună fără discuţie.
Un închinător: Dar, părinte, e un semn că, şi în ceea ce
priveşte pe studenţi, şi în ceea ce priveşte pe profesori, pe
preoţi, şi ia facultate, dar şi în biserică, credinţa se prezintă
ca un fel de ideologie, nu ca un fapt real?
Părintele Teofll: Da, cei mai mulţi oameni sunt infor-
maţi, dar nu sunt formaţi.
Un închinător: Şi atunci, săracii oameni, dacă ei nu mai
văd exemple vii de sfinţenie, atunci se pierd...
Părintele Teofll: Zicem noi, dar să ştii că mai sunt şi oa-
meni care ar putea să caute sfinţenia, fără exemple de
sfinţenie, în general exemplu altora influenţează. Chiar în
familia noastră, fratele meu când o venit de Ia armată,
mama îi zicea: Păi, gată-te şi du-te la biserică! Şi mergeau la
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

biserică. Apoi când veneau acasă fratele meu zicea: Iar m-ai
mânat la biserică şi nu o fost nici unul de seama mea acolo.
Nişte tineri au fost întrebaţi: Mergeţi la biserică? Şi ei au
răspuns: Nu suntem noi aşa bătrâni ca să mergem la
Biserică!
Un închinător: Părinte Teofll, acolo, în Apus, unde aţi
fost, aţi avut mulţi credincioşi cărora le-aţi vorbit?
Părintele Teofll: Am avut măi frate, dar să ştii că acolo
nu are nimeni credincioşi aşa mulţi cum avem noi pe aici
prin părţile Răsăritului. Nouă ne pare rău că oamenii îşi
părăsesc credinţa. Părintele Arsenie zicea că acolo e mai
bine pentru trup şi aicea e mai bine pentru suflet, în
România.
Un închinător: Cum vedeţi monahismul de când eraţi
dumneavoastră tineri şi monahismul de acum, o
comparaţie.
Părintele Teofll: Păi, când eram eu tânăr nu ştiam prea
multe despre monahism, dar ştiu când am intrat în
Mănăstirea de la Sâmbăta că erau mai evlavioşi. Nu erau
aşa laicizaţi oamenii cu care m-am întâlnit eu atunci. Era
Părintele Serafim care era un duhovnic bun, cald la suflet,
binevoitor, un om de care s-au bucurat oamenii, un om care
te ţinea aproape de Dumnezeu, îţi dădea încredere, îi dădea
Dumnezeu gândul cel bun pentru tine. A fost excepţional. Ei
bine după aceea a început să scadă, a început să se laicizeze
cu aparate din acestea în legătură cu lumea. Că zicea
părintele Petroniu, înainte, că un călugăr trebuie să fugă
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

dinspre lume, dar acum nu mai fuge dinspre lume, ci fuge


spre lume. Cu mijloacele care sunt acum. Aşa era atunci şi
aşa este acum. Adică totuşi e o deosebire, dar nu numai Ia
călugări este deosebire, deosebirea e şi la ceilalţi oameni, la
credincioşi.
Un închinător: Dar probleme au fost şi atunci? Părintele
Teofll: în 1954 la noi a fost rebeliune în mănăstire, contra
stăpânirii, contra mitropolitului. Eu am scris despre asta în
Cine sunt eu şi ce spun eu despre mine. Nu poţi să idealizezi,
dar era, totuşi, mai multă evlavie. Păi, spunea Părintele
Petroniu că te duceai la cineva şi-l găseai în chilie, de
exemplu, rugându-se. Părintele Serafim, de câte ori te
duceai la el, el se ruga, citind din cărţi duhovniceşti sau din
manuscrise ale părintelui Arsenie. Ne-am dus odată cu
părintele Serafim la părintele Varnava, un părinte bătrân
care a murit în 1971 şi el citea ceva din scrierile părintelui
Arsenie. Şi îl întreabă Părintele Serafim: „Dumneata înţelegi
ce citeşti aicea?" El zice: „Cum să nu." „Da, uite, aicea e scris
filosofle, ştii ce este filosofia?" Zice: „Da! Deşertăciunile
veacului acestuia." Măi, frate, mi-a plăcut. Uite, dacă mă
întreba pe mine nu ştiam să răspund aşa. Oamenii vin acum
şi cu altă pregătire şi cu alte pretenţii. Nu mai sunt aşa
modelabili. Pentru că ei au trăit într-un mediu laicizat şi nu
pot veni cu o pregătire religioasă. Vin ei cu ce vin, ştiu eu cu
ce vin, din ce motive? Cauţi să-i ajuţi şi-i ajuţi cât poţi. Şi
Doamne ajută. Nu găsesc mediul acela pe care l-am găsit
noi când am intrat. Bine, nici nu poţi să idealizezi. Când zic
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

că atuncea a venit mitropolitul în 1954, când s-au răsculat o


parte din obşte împotriva mitropolitul şi împotriva principii-
lor pe care le aveam noi. în sfârşit, până la urmă s-a ajuns la
cinci excluderi din mănăstire, la o caterisire... Păi asta spune
ceva, spune ceva despre starea interioară a mănăstirii...
Un închinător: Dar aceste excluderi mănăstireşti şi
caterisirea au fost pe drept sau pe nedrept făcute?
Părintele Teofil: Pe drept! Păi sigur că da.
Un închinător: Sau a fost un abuz al stăpânirii?
Părintele Teofil: Nu, realitatea este că nu, aceia
trebuiau să plece.
Un închinător: Părintele Teofil să întrebe ceva pe Părin-
tele Petroniu.
Părintele Teofil: Şi eu vă întreb Părinte, sunteţi sigur că
mergeţi în Rai?
Părintele Petroniu: Nu-i problema aceasta.
Părintele Teofil: Uitaţi, dacă mi-o pune mie întrebarea...
Un închinător: Părinte Teofil mergeţi în Rai?
Părintele Teofil: Sigur! Eu ştiu că merg în Rai, Părinte
Părintele Petroniu: Eu nu ştiu dacă mă duc în Rai. Eu mă
străduiesc să fac cele bune...
Părintele Teofil: Părinte, eu mă duc în Rai cu tâlharul,
nu mă duc singur.
Părintele Petroniu: Noi ne străduim, toţi. Raiul este
făcut de Dumnezeu pentru oameni, nu-i făcut pentru draci.
Dar numai Dumnezeu ştie...
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Teofil: Awa Ioan Persul, din Pateric, spunea


că: Dumnezeu mi-a dat toate acestea, nu se poate să nu-mi
dea şi Raiul. Nu, dar ştii ce aş fi spus până la urmă? Eu nu
caut exemple pentru că sunt sigur de mine, eu nu zic că
dacă nu există exemple din astea nu se poate să fie. Păi,
uite, gândeşte-te, Domnul Hristos când a găsit oaia cea
rătăcită a luat-o pe umeri şi a dus-o la turmă. Şi ce-a zis?
Bucuraţi-vă cu Mine, că am găsit oaia cea pierdută. Şi după
aceea zice: Aşa se face bucurie în cer pentru un păcătos
care se pocâieşte, mai mare decât pentru nouăzeci şi nouă
de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă. Deci, e sigură
treaba că Dumnezeu ne e favorabil. Nu se poate să nu ne fie
favorabil. Păi, atuncea înseamnă că noi, cum zice Sfântul
Apostol Pavel, dacă noi nu avem nădejde suntem mai de
plâns decât toţi oamenii. E mai bine să rămâi necredincios
în cazul acesta, că cel puţin nu stai cu frica în sân. Cuviosul
Pimen zice: Acolo unde este satana acolo mă voi duce eu!
Păi, e treaba lui. Dacă vrea să se ducă, să se ducă acolo un-
de e satana. Uite, eu nu mă duc unde-i satana.
Un închinător: Eu am înţeles de la sinaxa aceea ce aţi
avut-o în faţa preoţilor, la Spata, la Mitropolitul Nicolae, că
dacă noi trăim conştient credinţa şi viaţa Bisericii, viaţa
liturgică şi ne ferim de rău, nu avem de ce să ne temem că
pierdem Raiul.
Părintele Teofil: Asta-i convingerea mea.
Un închinător: Părinţilor, dar de Mihai Eminescu, fiindcă
tot vorbim de poezie, unii spun că ar trebui canonizat. I s-a
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

făcut şi acatist de către părintele Ghelasie de la Frăsinei. Ce


părere aveţi de acest caz.
Părintele Teofil: Da, părerea mea este să-I lăsăm acolo
unde e. In sfârşit, acum fiecare cu părerile lui, cu gândurile
lui. Dar să ştiţi că eu am mare bucurie din gândul ăsta că mă
duc în Rai.
Un închinător: Părinte, există foarte mulţi oameni care
întreabă dacă se mântuiesc numai ortodocşii sau se
mântuiesc şi alţii..
Părintele Teofil: La întrebarea aceasta este un singur
răspuns valabil: Se mântuiesc toţi aceia pe care vrea
Dumnezeu să îi mântuiască, iar răspunsul ni-l poate da
numai singur Dumnezeu. El mântuieşte.
Un închinător: Da, dar se pune problema adevărului!
Părintele Teofil: Lasă măi, adevărul ăsta este: că îi
mântuieşte Dumnezeu.
Un închinător: Credinţa adevărată care este?
Părintele Teofil: Aceasta e altceva. Credinţa cea
adevărată este credinţa noastră, dar nu se poate zice că
sigur numai noi ne mântuim. Păi, ia gândiţi-vă voi, o
Germanie întreagă nu se mântuieşte pentru că nu-i
ortodoxă? Nu se poate. Sutaşul din Capernaum a fost
ortodox? Ce a zis Domnul Hristos? Nici în Israel nu am găsit
atâta credinţă. Sau gândiţi-vă la câtă monedă sc bate pe
tânărul cel bogat. Tânărul cel bogat, cel ca n-a făcut ce-a zis
Domnul Hristos. Da, dar e scris în Sfânta Evanghelie de la
Marcu, că atunci când Domnul Hristos a auzit de la el că
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

toate astea le-am împlinit, zice că i-a fost drag de el. Deci se
poate să-i fie drag lui Hristos de el şi să nu-l mântuiască? Nu
se poate!
Părintele Petroniu: Şi mântuirea are mai multe trepte.
Spune şi Mântuitorul Hristos în învăţăturile Lui: Deci, cel ce
va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa
aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia
cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va
chema în împărăţia cerurilor (Matei 5,19). Mântuirea este şi
în funcţie de stadiul duhovnicesc în care intră omul în
fericirea veşnică. Aţi văzut că s-a interesat cineva şi s-a
rugat să vadă unde este Sfântul Ioan Gură de Aur în cer şi s-
au arătat toţi ierarhii, iar Sfântul Ioan nu era între ei. Şi
îngerul i-a spus că el nu este aici, ci este la tronul Prea
Sfintei Treimi. Va să zică, nivelul sau stadiul mântuitor unul
era al Sfântului Ioan Gură de Aur şi altul era al celorlalţi,
încă un lucru pe care îl constat că îl gândesc oamenii:
trebuinţele pentru mântuire. Rugăciunile unii le consideră
constrângeri obligatorii. Nu înţeleg că sunt o necesitate, o
trebuinţă. Omul zice că îl constrânge, că are libertatea lui. El
nu înţelege că acestea nu sunt o constrângere, o silnicire a
libertăţii sale, ci sunt trebuinţe esenţiale ale vieţii pe care
dacă nu le ţii, ţi-ai pierdut rostul existenţei tale. Este o
necesitate a fiinţei tale, ca să ajungi la viaţa veşnică.
Un închinător: Ne spuneţi şi nouă un sfat, o învăţătură,
acum, la vârsta aceasta a înţelepciunii la care aţi ajuns:
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: Da, păi nu aţi auzit învăţături de la


Părintele Teofil?
Un închinător: Da, dar acuma vrem să auzim de la Părin-
tele Petroniu.
Părintele Teofil: Nişte concluzii...
Părintele Petroniu: Noi ştim aşa de multe lucruri, dar nu
le facem deloc. Şi atuncea înmulţirea cunoştinţei, dacă ea
nu are corespondenţă şi în viaţa practică, e inutilă. Aţi văzut
pe părinţii din primele veacuri... Cunoştinţa este dată, cum
spun
Sfinţii Părinţi, ca să fie trăită, nu pentru ca să
înmulţească cunoştinţele şi pentru ca în viaţă să nu aibă nici
o influenţă. Părinţii de la Pateric înţelegeau altfel. Se ducea
un părinte la un părinte înduhovnicit şi-i cerea: Spune-mi un
cuvânt duhovnicesc. Şi-l întreba: Dacă-ţi spun, îl faci?
Trebuia să-i facă. Dacă vrei să te cureţi de toate, atunci să
auzi cuvânt, dacă te interesează să-l foloseşti practic...
Un închinător: Părinte Petroniu, dacă mergea cineva Ia
părintele Cleopa şi-i cerea un cuvânt duhovnicesc, el spunea
aşa: „Răbdare, răbdare, răbdare!" Mai ales la călugări.
Părintele Teofil a mers la o mănăstire aici în Grecia şi a
vorbit despre paza minţii, despre grija pentru gânduri,
despre rugăciunea de toată vremea. La sfinţia voastră dacă
venim ce ne spuneţi?
Părintele Petroniu: Un lucru foarte însemnat pentru vi-
aţa creştină este că oamenii nu găsesc îndeajuns timp ca să
cunoască învăţătura Bisericii. E multă ignoranţă, nu ştiu. Ei
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

nu ştiu că aceste învăţături nu sunt cunoştinţă teoretică, ci


sunt rânduială dumnezeiască, dată din cer, Hristos
Cuvântul, Dumnezeu, care este infailibil, care este
obligatoriu pentru creştini. Dacă îl ştiu, trebuie să-l facă. El
nu are nevoie nici să fie completat, nici să fie desăvârşit. El
este desăvârşit, complet desăvârşit. Problema este să ştiu
învăţătura Bisericii şi să o aplic. Oamenii întreabă să ştie
cuvânt, dar la a face cuvântul acesta, la ce urmări are în
viaţa de toate zilele cuvântul acesta nu se gândesc. Şi
cuvântul sună în văzduh, aşa sunetul cuvântului în gol, dar
practic nu are nici un folos. Le-am mai spus şi la părinţi, în
Postul Mare le zic: Sfântul Efrem are rugăciunea aceea:
Doamne dă-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc
pe fratele meu. Spun mereu că Biserica dă foarte mare
însemnătate acestei învăţături, dar cine se gândeşte la ea şi
o aplică? Dă-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc
pe fratele meu! Osândirea aproapelui acuma este regulă,
vorbărie multă, judecată, osândire multă, în presa, este
regulă. Şi nu se gândeşte nimeni că este păcat, dar părinţii o
socotesc mare păcat.
Părintele Teofil: îmi place că citiţi la masă din Pateric.

Părintele Petroniu: Da. Sfinţi Părinţi au cuvinte înţe-


lepte, întrebat de un frate cum să placă lui Dumnezeu, un
părinte îi răspunde „Acestea trei să U ai: Oriunde te-ai duce
să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor; orice ai face să ai
mărturie din Scripturi la Sfinţii; şi oriunde te-ai aşeza să nu
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

pleci repede de acolo. " Să nu te faci tu pe tine deştept, ci


învăţătura sfintei Biserici să o ştii şi s-o împlineşti. Aşa să
gândim. Apoi, este adevărul cel mai mare al vieţii creştine:
prezenţa lui Dumnezeu. Noi zicem în Biserică: Tatăl Nostru
care eşti în ceruri. Nu zicem care este, ci care eşti, la
persoana a doua. Dumnezeu este de faţă când zici tu aceste
cuvinte. împărate Ceresc, care pretu-tindenea eşti... Apoi,
tot timpul zicem: Doamne miluieştel Vorbim cu o persoană
care este de faţă.
Părintele Teofil: Deci vorbim cu Dumnezeu, nu despre
Dumnezeu
Părintele Petroniu: Dar nimeni nu ia seama la lucrul
acesta. Zice din gură şi atât. Ca şi când Dumnezeu este
departe, nu este cu noi, aici. Păi, dacă zic că mă găsesc în
prezenţa lui Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu, cum mă port
eu faţă de această prezenţă? La Sfinţii Părinţi citim despre
ostaşul care când stă de gardă lângă împărat, cu ce atenţie,
cu ce concentrare stă el acolo? Numai la asta se gândeşte.
Dacă ar începe să vorbească cu alţii, încolo şi încoace, ce ar
fi? Apoi eu, când mă adresez lui Dumnezeu sau vorbesc cu
Dumnezeu ca şi când El nu ar fi prezent, atunci cuvintele
mele sunt cuvinte străine. Le zic din gură, dar practic nu au
nici o rezonanţă, nici un înţeles. Lucruri simple. Măi, omule,
eu când mă duc în biserică şi mă rog, vorbesc cu persoana
care este prezentă, de faţă. Când zici Tu, Doamnei Doamne,
Tu... cutare şi cutare. Când vorbesc cu un om mă uit în altă
parte? Nu, mă uit la el! Nu mă gândesc la el? Nu mă
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

gândesc la ceea ce spun? Sfântul Simeon Teologul spune că


o rugăciune tăcută aşa cu neglijenţă e un mare păcat; a face
rugăciune, a spune lui Dumnezeu cuvinte la care nu mă
gândesc, fară să ştiu ce spun, este o batjocură. Dacă eu,
când stau de vorbă cu tine, mă gândesc la ceea ce spun şi
iau aminte la cuvintele pe care le spun, păi, pe Dumnezeu îl
consideri ca
/
pe o persoană căreia pot să-i spun vorbe la întâmplare,
aşa? Să mă gândesc acolo, şi mintea să-mi fie în altă parte şi
să vorbesc cu Dumnezeu? Mai bine să nu faci astfel de
rugăciune. Dacă nu o faci, eşti vinovat că nu-ţi faci
rugăciunea, dar dacă o faci In batjocură, eşti vinovat de o
nesimţire, de obrăznicie, că te adresezi cu nesimţire şi cu
obrăznicie înaintea lui Dumnezeu, Cel care ştie şi gândurile
şi simţirile adâncului sufletului tău.
Un închinător: Da, dar nouă ni se întâmplă, în timpul
rugăciunii, când spunem rugăciunea de dimineaţă sau
rugăciunile de seară, şi chiar la Biserică, mintea noastră
pleacă, fuge la alte lucruri mereu. Ce facem?
Părintele Teofil: O aducem înapoi.
Un închinător: Părinte cu rugăciunea de toată vremea,
cu rugăciunea minţii v-aţi ocupat?
Părintele Petroniu: Ca să te ocupi cu rugăciunea minţii
în primul rând trebuie să-ţi agoniseşti nepătimire...
Părintele Teofil: Părinte, eu am fost odată la Sihăstria şi
l-am întrebat pe părintele Cleopa despre rugăciunea de
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

toată vremea, rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Şi


părintele a început să-mi spună nişte învăţături, de la
Sfântul Ioan de Ia Valaam şi de la alţii. Şi eu i-am spus:
Părinte eu de acestea gâsesc în cărţi. Pe mine mă
interesează ceva din experienţa sfinţiei voastre. Şi atunci
părintele tot nu mi-a spus ceva din experienţa lui, dar mi-a
spus că la Sihăstria se găseşte un părinte care se ocupă
exclusiv cu rugăciunea Iui Iîsus, dar că acela nu vorbeşte
decât cu duhovnicul lui. E retras total şi nu vorbeşte decât
cu duhovnicul lui. Şi atunci m-am gândit eu: Ce ar fi să
încerce să vorbească cu mine? Poate dacă-i spun cine sunt şi
ce vreau, vorbeşte cu mine. Dar după aceea mi-a venit alt
gând. Păi, dacă el nu vorbeşte cu nimeni, cine sunt eu ca să
vorbească cu mine. Şi am renunţat la gândul acesta. Puteţi
să ne spuneţi sfinţia voastră despre părintele acela? Ştiţi
despre cine este vorba?
Părintele Petroniu: Da, da. Părintele Casian. A murit în-
tre timp. Era ieromonah. Avea un bordei, o gaură în
pământ, o colibă, şi acolo trăia. Şi Sfinţii Părinţi vorbesc.
Cuviosul Ghe-orghe de la Cernica spune că de trei lucruri nu
ne putem ocupa îndată aici. Să nu fie întâi amestec de
neamuri multe, şi români şi greci... După aceea să nu ne
ocupăm de îndată cu rugăciunea minţii. Şi Părintele
Stăniloae spune că sunt mai multe trepte. Prima treaptă
este despătimirea, să scoatem patimile care ne bântuie, mai
întâi, şi după aceea să trecem la a rosti rugăciunea...
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Teofil: Bine, asta este şi ea părerea unui om,


Eu, de exemplu, ştiu de rugăciunea aceasta de la părintele
Arsenic Părintele Arsenie Boca mi-a spus mie, când aveam
treisprezece ani şi jumătate şi când am dorit să rămân la
Mănăstirea de la Sâmbăta dar nu s-a putut, atunci părintele
mi-a zis să spun rugăciunea aceasta, dar nu mi-a dat nici o
condiţie. N-a spus fii atent că trebuie să vorbeşti cu cineva,
să mai întrebi pe cineva, ci mi-a spus „Zici rugăciunea
aceasta." Şi am zis-o. Şi bineînţeles că am avut rezultate şi
pozitive şi negative. Am început cu cele negative şi până la
urmă eu nu am mai vorbit cu părintele Arsenie vreme de
douăzeci şi trei de ani, din '42 până în '65. în '65 părintele
mi-a dat şi alte îndrumări, pe care eu le-am pus în atenţia
celor care s-au interesat de viaţa duhovnicească. Şi eu, ia
rândul meu, i-am învăţat şi pe alţii să zică rugăciunea. Şi tot
aşa, nu le-am dat nişte îndrumări speciale, ci le spuneam:
„Zi, domnule, rugăciunea şi rugăciunea te ajută!" Aşa că nu
trebuie să ştiu eu foarte multe, dar totuşi m-ar interesa un
om cu experienţă, care a făcut mai mult decât mine şi care
mi-a fost recomandat. Părintele Cleopa mi-a recomandat pe
părintele acela, numai că mi-a spus că nu vorbeşte cu
nimeni. Acum, şi eu puteam să fiu nimeni, de aceea am
renunţat. Dar îmi pare rău că am renunţat. Şi mi-a părut rău
şi după aceea, pentru că mi-am spus că eu totuşi trebuia să
încerc. De aceea vă întreb pe Sfinţia voastră, pentru că aţi
fost în Sihăstria şi ştiţi pe părintele acela, probabil aţi vorbit
cu el, v-a dat ceva îndrumări.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu: în viaţa de obşte, spun părinţii că nu


ne putem ruga cu rugăciunea minţii, aceea necontenită. De
ce? Pentru că un capitol important îl reprezintă rugăciunea
liturgică.
Mă duc 1a Vecernie, mă duc la Utrenie, mă duc la
Sfânta Liturghie... Păi, trebuie să fiu prezent acolo.
Părintele Teofil: Părinte, eu nu am fost niciodată de pă-
rere că trebuie renunţat la rugăciunea liturgică. Eu mă
gândesc uşa, că-i foarte importantă rugăciunea liturgică.
Haideţi să ne gândim. Ştim să zicem Doamne Iisuse... Şi ne
ducem la Paşti ia biserică şi în loc să auzim cuvinte ca: Ziua
învierii, popoare să ne luminăm, Pastile Domnului, Pastile!
Că din moarte h viaţă şi de pe pământ h cer, Hristos
Dumnezeu ne-a trecut pe noi, Cei ce-t cântăm cântare de
biruinţă. Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos
strălucind cu neapropiată lumină a învierii, şi bucu-raţi-vâ
zicând: Luminat sâ-L auzim, cântându-i cântare de biruinţă!
Păi, dacă mă duc eu la biserică şi nu aud aceasta, ci ,uid
numai Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mâ pe mine păcătosul, eu unul nu sunt mulţumit.
Părintele Petroniu: Uitaţi, în toate duminicile se
prăznuieşte învierea Domnului şi mă duc la biserică şi zic:
învierea Ta Hristoase, Mântuitorul nostru, îngerii o laudă şi
pe noi ne învredniceşte cu inimă curată să te slăvim. Tot lui
Hristos mă adresez. Nu-I zic Doamne miluieşte-mă pe mine
păcătosul, îi zic altceva. Doamne, Dumnezeul mântuirii
mele, ziua am strigat și noaptea rugăciunea mea înaintea
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Ta... Rugăciunea ce însemnează? Convorbirea omului cu


Dumnezeu, cum spunea Sfântul Vasile, înălţarea minţii
omului la Dumnezeu. Atunci, t cea ce spun eu în biserică
sau rugăciunea minţii trebuie să mă pună direct în legătură
cu Dumnezeu. Când zic învierea Ta, Hristoase..., mă gândesc
la Hristos, intru în legătură cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă
rugăciune.
Părintele Teofil: Acesta este şi rostul rugăciunii Doamne
Iisuse Hristoase... Dar eu zic aşa, că fiecare rugăciune îşi are
rostul ei. Rugăciunea Doamne Iisuse poate fi ca o
completare, dacă nu mai ştii să zici altceva sau dacă tu crezi
că trebuie să o zici. Dar ca o completare, nu ca pe un lucru
esenţial, în comparaţie cu celelalte pe care le socoteşti
secundare. Rugăciunea este principală când o zici şi
secundară când n-o zici. Şi rugăciunea aceasta este
principală, dar şi rugăciunile celelalte sunt şi ele principale
la rândul lor.
Un închinător: Dar expresia rugăciune neîntreruptă ce
vrea să spună?
Părintele Petroniu: Dacă rugăciunea este o convorbire
cu Dumnezeu, dacă eu în tot ceea ce fac, fac spre slava lui
Dumnezeu, cum spune Apostolul, mă găsesc mereu în
legătură cu Dumnezeu în tot ceea ce fac. Aceasta este
rugăciune neîntreruptă. Când spune Apostolul Pavel:
Rugaţi-vă neîncetat!, atunci nu erau călugări. Cui a spus el
atunci această poruncă? A adresat-o creştinilor, acelora
care credeau în Hristos. Ceea ce a spus el se putea face. Nu
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

porunceşte Dumnezeu să facem lucruri care sunt


imposibile. Şi pentru Apostol era posibil acest lucru. Tot
Sfântul Vasile spune unui frate care i-a zis că face treabă şi
nu se poate ruga: Şi apostolii făceau treabă, încolo şi
încoace, şi se rugau. Dacă eu sunt în legătură permanentă
cu Dumnezeu, sunt în dialog cu Dumnezeu... Aceasta este
rugăciunea neîntreruptă.
Părintele Teofil: Dragă, în ceea ce priveşte rugăciunea
neîntreruptă, eu am două răspunsuri. Şi anume: Unul de la
Sfântul Maxim Mărturisitorul, care în Cuvântul ascetic, din
volumul II de la Filocalie, răspunzând la întrebarea „Cum
Sfântul Apostol Pavel care zice: Rugaţi-vă neîncetat, se ruga
neîncetat având în vedere că el atunci avea şi o serie
întreagă de preocupări?" Spune: „Rugăciunea neîncetată
este a avea pururea mintea lipită de Dumnezeu, a atârna cu
nădejdea de Dumnezeu şi a te încrede în Dumnezeu în orice
ai face şi orice ţi s-ar întâmpla." Deci, nu este vorba despre
o formulă repetată, ci este vorba despre o atârnare de
Dumnezeu. Al doilea răspuns este din Pateric. In Pateric se
spune că la un părinte s-a dus cineva şi a stat de vorbă cu el.
Şi când a plecat i-a zis: „Iar-tă-mă că te-am reţinut de la
programul tău, de la pravila ta." Şi el a zis: „Pravila mea,
frate, este să te primesc pe tine şi să te petrec cu dragoste."
Părintele Arsenie, când mi-a spus mie de rugăciunea
neîncetată, mi-a spus să o leg de respiraţie, ca să vină cu
respiraţia, adică deasă ca respiraţia, cred că acesta a fost
gândul lui. Am încercat, am zis, am făcut, adevărul este că
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

nu se poate. Cred că nici pustnicii nu pot să facă lucrul


acesta. Aşa încât răspunsul este ca tot timpul să stai cu
gândul la Dumnezeu, nu numai prin rugăciunea Doamne
lisuse, ci orice rugăciune pe care o faci să fie rugăciunea
angajantă şi dacă este rugăciunea angajantă, atunci este
rugăciune neîncetată.
Un închinător: Atunci înseamnă că şi orice faptă, orice
atitudine...
Părintele Teofil: Se înţelege. Iată, şi fapta aceasta pe
care noi o facem acum stând de vorbă este o angajare
pentru rugăciune, chiar dacă nu zicem Domane lisuse... Eu i-
am învăţat pe oameni şi-i învăţ în continuare: Nu trebuie să
zici neapărat numai rugăciunea aceasta, ci poţi să zici foarte
bine. Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul,
acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime sfântă,
mărire Ţie! Nu poţi să o spui legată de respiraţie, dar nici nu
trebuie, ci important este să-ţi ţii mintea legată de
rugăciune, de Dumnezeu. Sau: Cât de minunate sunt
lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai Jacut!
Poţi spune de o sută de ori această rugăciune şi te angajezi
în faţa lui Dumnezeu cu admiraţie. Ştiţi că Sfântul Isaac Şirul
zice că „încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se
minunează de El!" Păi, cel care se minunează de Dumnezeu,
sigur zice: Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile
Tale. Şi atunci n-o să zică Domnul Hristos: Da, dar nu ai zis
Doamne lisuse! Important este să nu-ţi uiţi de Dumnezeu.
Cum zicea mama mea, Dumnezeu s-o ierte: „Să nu-ţi uiţi de
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Dumnezeu şi de rugăciune." Sau cum spune Sfântul Marcu


Ascetul: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte
rugăciunea, ca atunci când îl vei uita tu, Domnul să-Şi aducă
aminte de tine."
Un închinător: Părinte, odinioară când era cineva hiro-
tonit preot se ţinea seamă de pregătirea lui duhovnicească,
acum de cum termină şcoala, facultatea, sunt hirotoniţi
preoţi. Ce s-ar putea face? Este suficient că au o pregătire
teologică şi eventual o angajare spirituală?
Părintele Petroniu: Cel care se pregăteşte pentru
preoţie ştie ce să facă. Citeşte la Sfinţii Părinţi. Să fie creştin
adevărat.
Să ţină viaţă de curăţenie, viaţă cinstită. Cunoştinţele
nu sunt suficiente. Dacă nu mă ajută cunoştinţa să fac ceva
practic, atunci nu este de folos.
Părintele Teofll: Părintele Arsenie zice că cea mai lungă
cale este aceea care duce de la urechi la inimă, adică este
calea care duce de la informare la formare. Sunt unii
oameni care ştiu, dar nu cred. Important este şi să ştii şi să
şi crezi. Eu odată eram la teologie la Sibiu, în 1955, şi am
ţinut o cuvântare pentru studenţi, cu priceperea pe care o
avem eu atunci. Şi în timpul cuvântării mi-a venit un gând
care-mi pare bine că mi-a venit şi-mi pare bine că nu l-am
pierdut. Şi anume, le-am spus la studenţi aşa: Fiţi atenţi să
nu ajungeţi preoţi înainte de a fi creştini! Deci, trebuie o
convertire pentru a fi preot. Dacă nu eşti convertit ca
creştin nu poţi să fii preot, ci poţi să fii mun improvizat sau
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

poţi să fii un funcţionar bisericesc. Dar Dumnezeu face


minunile Lui. Ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog:
Cum de foc eşti de ţâşneşte şi eşti val răcoritor?
Cum de arzi ş-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameşi îngeri şi-ntunericul lumină?
Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-ifaci?
Cum de rabzi şi suferi, Doamne, cum nu răsplăteşti
îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină numai Ţie Ţi se-arată?
Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor Tăi dâ-le îndelunga Ta răbdare.
Este un imn al Sfântului Simeon, versificat de Zorica
Laţcu. Părinte, Sfinţia voastră aţi auzit, ştiţi despre Zorica
Laţcu, Maica Teodosia.
Părintele Petroniu: Am auzit de dânsa. Scria poezii.
Un închinător: Binecuvântaţi, Părinte!
Părintele Petroniu: Nu îngenunchiaţi. In biserică la icoa-
ne să îngenuncheaţi... O să vină vreme, sigur, când se
încheie veleatul pe-aici şi mergem dincolo cu ceea ce am
strâns. Şi ceea ce am strâns o să ne aranjeze la dreapta sau
la stânga. Faptele noastre şi trăirile de aici ne repartizează
la sfârşitul vieţii. Şi trebuie să ne îngrijim cu mare grijă ca nu
cumva să fim la stânga, că va fi nenorocire mare. Dracul,
după ce îl învaţă pe om să facă păcate, se laudă cu el,
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

spunând: „E al meu pentru că a făcut voia mea, pe mine mă


iubeşte." Omul este înşelat de vrăjmaşul ca să facă păcate,
dar omul le face ca şi când ar fi ale lui. Vrăjmaşul se laudă că
i le-ai facu iui, cu voia lui şi pentru că-l iubeşti pe el. Cine
face păcatul nu mai ascultă de Hristos, ci se duce de partea
vrăjmaşului. Ferească Dumnezeu! Nenorocire mare! Mai
bine nu se năştea omul acela, cum spune Mântuitorul, dacă
trebuie să fie în viaţa veşnică de partea vrăjmaşului. Să ne
întrebăm de fiecare dată când facem ceva, unde o să fim?
Să nu cumva să fim la stânga. Să dea Bunul Dumnezeu să
fim la dreapta, nu Ia stânga. Grija principală a fiecăruia
dintre noi, grija esenţială aceasta este. Asta depinde şi de
gândul şi de cuvântul pe care-l spunem şi de tot ce facem
noi.
Părintele Teofil: Bine, părinte, vă mulţumim foarte mult
de convorbirea pe care ne-aţi acordat-o şi de faptul că am
putut sta de vorbă. Duceţi înaintea lui Dumnezeu gândurile
noastre! Şi să ne vedem în Rai.
Părintele Petroniu: Să ne ajute Dumnezeu!

Capitolul III

Corespondenta >
Scrisori catre Preot Constantin Coman
Nu este vorba de întreaga corespondenţă a Părintelui,
ci numai corespondenţa care ne-a stat la îndemână.
DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Părintele Petroniu a corespondat cu foarte multă lume şi


până spre sfârşitul vieţii lui aproape neîntrerupt. Ar fi de
dorit recuperarea corespondenţei întregi şi editarea ei într-
un volum separat. Aici publicăm scrisorile pe care le-au
primit de la Părintele Petroniu cei doi îngrijitori ai ediţiei de
faţă. O facem pentru că aceste scrisori ne-au stat la
îndemână şi pentru că, departe de a fi suficient, reuşesc
totuşi să ofere cititorului o imagine despre cum şi ce
comunica Părintele Petroniu prin scrisori. A avut
corespondenţă cu cea mai variată plajă de persoane, de la
oameni de cultură, ierarhi, stareţi, preoţi, reprezentanţi ai
diasporei româneşti până la simpli credincioşi care-i cereau
sfat. Părintele Modest face referire la un astfel de caz, când
o credincioasă din Moldova, fiind provocată şi având ispita
să treacă la stilişti, dacă îmi aduc bine aminte, îi cere
Părintelui sfat şi—1 asigură că va face ceea ce sfinţia sa îi va
spune. Era foarte consecvent şi punctual în corespondenţa
sa. Răspundea Ia timp tuturor celor care-i scriau sau îi
transmitea felicitări cu prilejul sărbătorilor. De cele mai
multe ori, îşi scria scrisorile cu mâna, având o caligrafie de
invidiat, mult asemănătoare cu a părintelui Sofian, coleg de
generaţie.

Prodromu, Athos 24 aug. 1994


DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU117

Prea Cucernice Părinte Constantine,


Ευλογείτε !

Vă mulţumesc din inimă pentru bunăvoinţa de a ne tri-


mite regulat Vestitorul Ortodoxiei: să nu rămânem de tot în
urmă cu veştile din sfânta noastră Biserică.
M-am bucurat văzând că aţi publicat în Vestitorul tradu-
cerea articolului „Preoţie protestantă..." Alăturat vă trimit
articolul lui N. Psarudache, pe o temă, care este mai mult
decât actuală. Cred că măcar în parte s-ar putea publica şi în
Vestitorul.
In nr. 119/94 al Vestitorului, Ierod. Matei Vartolomeu -o
fi trecut pe la Prodromu? - scrie despre „Sfânta
Prodromiţă", despre care prodromiţii ar fi trebuit să scrie.
Icoana reprodusă în cadrul articolului însă nu este Icoana
Prodromiţei, ci una de Protcenco, mi se pare. Vă pun alături
această icoană.
Noi, aci, mereu cu reparaţiile clădirilor, care cu ajutorul
Domnului progresează mulţumitor.
Vă pomenim la Sfântul Jertfelnic. Domnul să vă dăru-
iască sănătate întru mulţi ani şi bun spor în ostenelile
cărturăriei şi ale sfintei Preoţii.

Ierom. Petroniu.
164 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 165

Prodromu Athos 4 sept. 1995

Prea Cucernice Părinte Profesor, Ευλογείτε!

Zilele acestea am primit, venind de la mănăstirea


Xenofont, volumul cu interviurile P. C. voastre: „Ortodo-
xia."I0 pentru care vă mulţumesc din toată inima. Am auzit
că păr. Alexie a mai făcut un drum în România şi socot
că i l-aţi înmânat cu acest prilej. Aţi fost inspirat publicându-
le în volum. Felicitări d-lui Minai pentru frumoasa icoană
bizantină de pe copertă. Să sporească din putere în putere
şi să ajungă un maestru desăvârşit.
Vă mulţumesc cu recunoştinţă că ne trimiteţi regulat
Vestitorul... Pentru rubrica Părintelui Paisie vă trimit
scrisoarea de duhovnicească urare a P. Cuv. Sale, cu prilejul
alegerii subsemnatului ca stareţ al M-rii Slatina. Ε potrivită
pentru orice stareţ şi socot că merită să fie cunoscută. Ε şi
frumoasă şi duhovnicească.
Vă pomenim regulat la Sfântul Jertfelnic. Domnul să vă
împuternicească şi să vă ajute în osteneala frumoasă ce o
depuneţi în slujba sfintei Ortodoxii româneşti.
Cu smerită dragoste în Domnul,

Ierom. Petroniu.
164 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 165

P.S. Adaug câteva iconiţe frumoase editate de M-rea


Paraklitu.
Prodromu - Athos 27. III, 1997

Prea Cucernice Părinte Profesor,

Va rog să primiţi îndatoritoare mulţumiri pentru mult


lolositoarea şi interesanta carte Biblia în Biserică11, pe care
aţi binevoit a ne-o trimite.
M'am bucurat mult cetindu-o si recitind-o şi înţelegând
că dumnezeieştile şi sfintele Scripturi vă sunt
duhovnicească împlinire deopotrivă întru făptuire şi
cunoştinţă. Cum însuşi Domnul Hristos ne-a învăţat cu pilda
(F. Ap. II), că nu v-aţi sfiit, cum, din păcate, o fac mulţi, să
priviţi în faţă şi în Lumina cea adevărată o serie de grave
abateri de la învăţătura cea sfântă a Bisericii, prezentate de
îngerul întunericului drept lumina spre înşelare şi pieirea
multora, precum: înfricoşatele decăderi morale, avortul,
drepturile omului, ecumenismul, papismul, sectarismul,
pro-orocii cei mincinoşi ai vremii noastre, etc, şi apoi,
îndeosebi în capitolele de la sfârşitul cărţii, subliniind
însemnătatea experienţei fîlocalice şi primatul Duhului
pentru înţelegerea duhovnicească a Sfintei Scripturi, fără de
care nu-i de crezut că se poate însănătoşi Lumea noastră
grav bolnavă.
164 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 165

Bunul Dumnezeu să vă ajute să continuaţi cu bun spor


bunul început şi dorinţa să devină realitate în dezvoltarea
acestor gânduri în lucrări ample, pentru folosul şi mântuirea
multora şi spre bogata răsplătire de la Domnul a
ostenitorului. Cu cea întru Domnul duhovnicească dragoste
şi cele mai bune doriri de rodnică împlinire a nevoinţelor
sfântului şi marelui Post.

Ierom. Petroniu
10
Esre vorba despre volumul de interviuri Ortodoxia sub presiunea
istoriei, publicat de Editura Bizantină în anul 1996. 11
Apărută la Editura Bizantină, în anul
1997.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

6 noemv. 2002

Prea Cucernice Părinte Profesor,

Vă rog să primiţi călduroase şi îndatoritoare mulţumiri


pentru preţiosul dar al celor 5 volume frumoase, editate de
editura pe care cu vrednicie o conduceţi.
Văzând că Editura Bizantină a editat şi cărţi despre per-
soane din lumea monahicească, m-am gândit să vă trimit
spre vedere şi apreciere o adunare de însemnări, cele mai
multe despre persoane din viaţa călugărească din m-rile din
Ţară prin care au trecut. Despre câţiva, de la începutul
prezentei, s-a scris mai pe larg, dar cei mai mulţi sunt
monahi simpli, smeriţi, anonimi, dar din întâlnirea cu ei mi-
au rămas vrednici de amintire. Şederea la Athos nu mi-a
fost prea prielnică pentru cunoaşterea părinţilor
îmbunătăţiţi de aci, doar numai unul -monahul de la
12
Aceste „însemnări modeste" vor apărea la Editura
Bizantină, în 2003, sub titlul Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie
românească.

Prodromu — este menţionat. M-aş bucura mult dacă aceste


însemnări modeste ar putea ajunge şi nu fără folos
duhovnicesc, la îndemâna cititorilor credincioşi din ţară 12.
Sfântul Post al Naşterii Domnului, în care ne aflăm, vi-l
doresc cu mult folos duhovnicesc şi cu tot mai depline
înfăptuiri în lucrarea preoţească şi a sfintei Teologii.
Cu duhovnicească şi smerită dragoste întru Domnul.
Ierom. Petroniu.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Urare:
Cerul fară nouri fie-vă mereu, Să aveţi de-a pururi dor
de Dumnezeu. Fie-vă cuvântul Domnului un far, Fie
rugăciunea, mir pe Sfântu-Altar, Gândurile toate numai spre
Hristos, Drumurile sfinte, cu sfârşit frumos, Lupta pentru
Domnul, minunatul ţel, Şi cununa vieţii, plata de la El.
28. III. 2003
Prea Cucernice Părinte Profesor,
Vă rog să primiţi întreita mulţumire pentru alesul dar al
Smeritelor icoane: pentru frumoasa lor editare, pentru
mulţimea exemplarelor cu care ne-aţi bucurat şi mai ales
pentru distinsa prezentare a lucrării şi a ostenitorului şi de
care nu este vrednic.
Bunul Dumnezeu să vă răsplătească şi ajute să sporiţi
din putere în putere întru frumoasă şi folositoare de suflet
răspândire a Cuvântului creştinesc şi duhovnicesc.
Bucuroşi să vă punem la dispoziţie materialul aflat Ia
Prodromu, referitor la prezenţa românească la Athos, şi să
dăm tot consensul persoanei pe care o trimiteţi ca să-l
adune. Dar despre aceasta mai pe larg în vizita apropiată şi
pe care o aşteptăm cu multă bucurie.
Aflându-ne la începutul Sfanţului şi marelui Post vi-l do-
resc uşor şi cu multă împlinire duhovnicească.
Cu multă recunoştinţă şi smerită întru Hristos dragoste.
Ierom. Petroniu

O, omule...
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

O, Omule ce mari răspunderi ai,


De tot ce faci în lume! De tot ce spui în scris sau grai,
De pilda ce la alţi-o dai. Căci ea, mereu spre iad sau rai
Pe mulţi o să-i îndrume.

Ai spus un cântec, cântul tău


Rămâne după tine. îndemn spre bine sau spre rău, Spre
curăţie sau desfrâu, Lăsând în inimi rodul său De har sau de
ruşine.

Ce grijă trebuie să pui In viaţa ta, în toată! Căci gândul


care-l scrii sau spui S-a dus, în veci nu-l mai aduni. Şi vei
culege roadă lui, Ori viu, ori mort, odată.

Arăţi o cale, calea ta, în urma ta nu piere, E calea bună


sau e rea, Va prăbuşi sau va-nălţa, Vor merge suflete pe ea,
Spre cer sau spre durere.

Ai spus o vorbă, vorba ta, Mergând din gură-n gură, Va-


nveseli sau va-ntrista Va curaţi sau va-ntina Rodind
sămânţa pusă-n ea De dragoste sau ură.

Trăieşti o viaţă, viaţa ta


E una, numai una. Oricum ar fi, tu nu uita Cum ţi-o
trăieşti, vei câştiga Ori fericire veşnică prin ea, Ori chin
întotdeauna.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Scrii un cuvânt, cuvântul scris


Este un leac sau o otravă. Tu vei muri, dar tot ce-ai scris,
Rămâne-n urmă drum deschis, Spre înălţare sau spre abis,
Spre ocară, sau spre slavă.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

O, omule! Ce mari răspunderi ai, Tu vei pleca din lume.


Dar tot ce-ai spus, prin scris sau grai, Sau laşi prin pilda
care-o dai, Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai Mereu o să-i
îndrume.

Deci nu uita, fii credincios! Cu grijă şi cu teamă, Să laşi


în urmă luminos, Un semn, un gând, un drum frumos Căci
pentru toate, ne-ndoios, Odată vei da seamă!

22 Sept. 2004
Prea Cucernice şi iubite Părinte Constantine,
Mult ne-aţi bucurat cu sfinţita prezenţă şi cu cuvintele
duhovniceşti, cu care ne-aţi cinstit şi pentru care vă rog să
primiţi îndatoritoarele şi din toată inima mulţumiri. Vă
aşteptam pentru a şedea mai cu zăbavă.
Folosesc ocazia vizitei pelerinilor români spre a vă trimi-
te un manuscris despre care v-am vorbit la Prodromu.13
Sunt câteva gânduri mai vechi, de când mă aflam în ţară -
atunci nu prea ne-a fost prielnic -, şi care acum, faţă de
problemele care frământă Lumea din vremea noastră, mi se
par anacronice.
Precum ştiţi, toată făptura pe care înţeleptul Creator
a ;idus-o la existenţă are să ne împărtăşească ceva din
infinitatea Dumnezeieştilor rosturi ascunse în ele, pentru a
11
Manuscrisul va apărea
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

ne ajuta să urcăm mai cu lesnire spre cele înalte. Ca şi la


Icoanele smerite şi
aci, câteva mesagii de la smeritele lucruri întâlnite în
calea vieţii, şi care, repet, nu prea se asortează cu vremea
de acum.
Bunul Dumnezeu să vă ajute să continuaţi cu rod îm-
belşugat osteneala pentru împlinirea şi înflorirea sfintei
Teologii ortodoxe şi româneşti, la care aţi fost chemat de
Stăpânul. Cele mai bune doriri Doamnei şi tinerilor şi
vrednicilor fii.
Ierom. Petroniu.
PS. Vă spuneam şi de nişte predici, dar acelea trebuie
neapărat să fie revăzute. Dacă Bunul Dumnezeu îmi va ajuta
s-o fac, vi le trimit bucuros.

o-o-o

2 Ian. 2005

Prea Cucernice şi iubite Părinte Constantin,

Aflându-ne la începutul noului an 2005, vi-l doresc din


toată inima un an binecuvântat de Bunul Dumnezeu cu
daruri cereşti, cu sănătate, cu multă împlinire
duhovnicească şi cu rod îmbelşugat al ostenelilor pe ogorul
sfintei noastre Biserici şi al sfintei Teologii. Şi
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

binecuvântarea Domnului de-a pururi peste sfânta familie


de care v-a învrednicit Dumnezeu.
De asemeni întru mulţi şi fericiţi ani!
Vă rog să primiţi îndatoritoare mulţumire pentru daruri-
le de sfintele Sărbători ale înomenirii Domnului nostru Iisus
Hristos: felicitările imprimate artistice şi exemplarele
meditaţiilor deosebit de frumos editate. M-am mirat că ele
circulă deja în Ţară. Am primit o vorbă bună din partea unui
cititor.
Predicile încă nu le-am terminat de revăzut. Vi le voi
trimite la timp, deşi nu sunt mulţumit de forma în care se
află.
Ne-am bucurat mult de vizită şi vă aşteptăm cu bucurie
să vă revedem la Prodromu.
Cu cea întru Domnul smerită dragoste,
Ierom. Petroniu

16 aug. 2006

Prea Cucernice Părinte Profesor,

Vă rog să primiţi îndatoritoare şi din toată inima mul-


ţumirile obştii noastre pentru preţiosul ajutor dat,
trimiţându-nc specialişti, doi profesori şi trei studenţi,
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

pentru restaurarea şi inventarierea cărţilor din vechea


bibliotecă a schitului Prodromu - Athos.
Numiţii lucrând cu spor au realizat o bună parte din lu-
cru şi totodată au iniţiat trei vieţuitori din obşte ca să poată
continua lucrul până la sfârşit.
Deosebit de interesante şi folositoare sunt însemnările
pe care le faceţi în Vestitorul Ortodoxiei asupra unor
practici din viaţa Bisericii Ortodoxe, precum: folosirea la
sfintele slujbe a lumânărilor de ceară, ferestrele de la
biserici şi ceasul în biserică. Mici la vedere, dar mari la
înţeles, ele sunt o expresie a stadiului nostru duhovnicesc şi
totodată îndemn de a păstra cu evlavie bunurile
duhovniceşti ale sfintei noastre Ortodoxii.
Profitând de întoarcerea meşterilor acasă, vă trimit un
număr de articole mai vechi şi mai noi, unele publicate în
româneşte altele în greceşte, sau inedite, să le vedeţi şi să
socotiţi dacă merită să intre în planul editorial al Editurii
Bizantine.
Bunul Dumnezeu să vă ajute să ţineţi mereu aprinsă lu-
mânarea de ceară a sfintei Ortodoxii, mai ales în aceste
Întunecate vremuri.
Cu doriri de tot binele de la Domnul, sănătate şi
mântuire.

Ierom. Petroniu
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Prea Cucerniciei Sale Părintelui Prof. Dr. Constantin


Coman, Bucureşti

27 nov. 2006

Prea Cucernice Părinte Profesor,

Am primit toate cele trei pachete cu cărţi, care m-au bu-


curat mult şi m-au mirat că aşa de repede au apărut. Vă
mulţumesc din toată inima pentru multa bunăvoinţă,
pentru frumoasa prezentare a cărţii şi îndeosebi pentru
alesele cuvinte, de care nu sunt vrednic. Să vă ajute Bunul
Dumnezeu să sporiţi din putere în putere în întreita lucrare
pe ogorul sfintei Ortodoxii româneşti, a sfintei Preoţii, a
înţelepciunii dăscăleşti şi a răspândirii cuvântului
duhovnicesc prin Editura Bizantină, pe care cu vrednicie o
conduceţi. Ne bucurăm mult citindu-vă în Presa bisericească
cuvântul privitor la problemele aşa de grave ale zilelor
noastre, multe şi ostile vieţii creştineşti şi mai ales ale celei
ortodoxe, şi totuşi aşa de puţin văzute de cei chemaţi să se
ocupe de ele.
Sfântul Post al Naşterii Domnului vi-l doresc împreună
şi întregii familii cu mult folos şi împlinire duhovnicească.
Cu recunoscătoare mulţumiri şi cea întru Domnul nostru
Hristos smerită dragoste.
Ierom. Petroniu. 29 Ian. 2007
Prea Cucernice Părinte Profesor,
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Vă rog să primiţi îndatoritoare mulţumiri pentru mul-


ţimea de cărţi trimise prin pelerinul atonit şi îndeosebi
pentru cărţile de rugăciuni şi cursurile de Patrologie şi
Morală. S-au înmulţit pelerinii la Athos şi deci şi cititorii şi
cărţile au căutare.
Citindu-vă scrisul din presă şi din cărţi, neabătut de la
Duhul sfintei Ortodoxii şi neasortat la pasul vremii, era de
aşteptat să aveţi urmări neplăcute. Dar cei ce s-au pretat la
lucrarea frăţească, rară să vrea v-au făcut un bine şi
eliberându-vă de grijile administrative, rămâneţi disponibil
pentru realizarea proiectelor celor bune, pe care Bunul
Dumnezeu să vă ajute să le împliniţi, pentru folosul
duhovnicesc al multora.
Aflându-ne în pragul sfântului şi marelui Post, vi-l do-
resc prilej de multă împlinire duhovnicească, iar noul an
2007 să vă fie un an binecuvântat de Bunul Dumnezeu cu
sănătate deplină şi cu rod îmbelşugat pe ogorul sfintei
Teologii şi Ortodoxii româneşti.
De asemenea întru mulţi şi binecuvântaţi ani.

Ierom. Petroniu

PS. Aţi editat cumva volumul destinat Păr. Sofian?

Scrisori către Costion Nicolescu


166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Schitul Rom. Prodromu Muntele Athos Grecia 63086


Kareia 7/20 Febr. 94.

Mult Stimate Domnule Costion,

Am primit scrisoarea cu cele 3 suplimente A şi Dt pentru


care vă mulţumesc din toată inima. O astfel de publicaţie în
vremea noastră este o mare binefacere poporului
românesc, asaltat de avalanşa atâtor necredinţe şi rătăciri.
Am găsit înăuntru şi pomelnicul - o singură foaie cu
nume pe două coloane; neavând nici o indicaţie, îi socot pe
toţi vii, dar în scrisoare pomeniţi şi de cei adormiţi în Dom-
nul. Cu prima ocazie, trimeteţi-mi şi numele lor.
în legătură cu Teza de licenţă despre Sfântul Efrem, îmi
pare rău că nu vă pot oferi ceva deosebit. Schitul are o
bibliotecă frumoasă, cu 6 mii voi-, însă numai cărţi de slujbă
şi literatură duhovnicească, tipărită în secolul trecut,
vieţuitorii schitului fiind monahi simpli, care citesc cuvintele
şi vieţile Sfinţilor Părinţi şi nu studii despre ei. De la Sfântul
Efrem. avem doar cele 3 voi. de Cuvinte tipărite la M.
Neamţ şi cel de la Bucureşti.
Felicitări şi cele mai bune doriri pentru studiul sfintei
Teologii: să vă ajute Domnul să sporiţi cât mai mult în cu-
noaşterea şi trăirea ei sau cum zice Sfântul Maxim, în
conştiinţă şi trăire, cele două aripi ale vieţi duhovniceşti.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Cât priveşte subiectul: Elemente de hristologie... îngă


duiţi-mi o observaţie. Compartimentarea aceasta în:
Hristologie, Mariologie, Soteriologie... nu prea-i ortodoxă.
Ea vine din Occident unde Hristos, Măria (noi zicem Maica
Domnului, Domnul Hristos...) sunt parcă obiecte de studiu,
cum zicem: Biologie, Zoologie... Nu găsim la sfinţii
Părinţii tratate de Hristologie... Păr. Stăniloae a scris multe
cărţi, dar nici una de Hristologie... Sfântul Efrem, mare
pustnic, nevoitor, poet... a realizat în persoana lui icoana
unui sfânt, aceea proprie Sfântului Efrem. N-ar fi fost
interesant de prezentat această icoană — model de
desăvârşire, de sfinţenie, pe care ne-o pune înainte, spre
imitare, Sfântul Efrem?
Vă mulţumesc îndatorat pentru gândul de colaborare şi
răspunsuri la unele întrebări, numai că, deşi ne aflăm în
sihăstrie şi loc privilegiat, starea noastră la Prodromu este
puţin prielnică pentru „zăbava cărţilor." Suntem puţini -
vreo 15 monahi -, număr sub minimul necesar pentru a
asigura desfăşurarea normală a unei obşti călugăreşti, de
aceea fiecare trebuie să facă eforturi deosebite pentru
bunul mers al ei. De ani de zile ne străduim la repararea
clădirilor părăginite, lucru care ne cere mulţime de timp.
Totuşi, la întrebările trimise, de voi găsi ceva vrednic de
ştiinţă, la unele măcar, voi fi bucuros să vă trimit ceva. Cu
cele mai bune doriri de sănătate, bună sporire la tot lucrul
bun şi mântuire,
o-o-o
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Ierom. Petroniu

Prodromu - Athos 28.11l-94.

Stimate Domnule Costion


Am primit pe rând două plicuri mari cu mai multe
exemplare Cotidianul cu suplimentul A şi Q pentru care vă
rog să primiţi recunoscătoarele noastre mulţumiri. La
acestea, ada-og şi o rugăminte. Ştiind cât de scumpă este
poşta în Ţară şi cu cate greutăţi vă luptaţi ca să scoateţi
ziarul, socot că este păcat să •c facă cheltuieli inutile. De
aceea, pe viitor, vă rog să ne trimiteţi mai rar suplimentul,
de 3-4 ori pe an şi numai suplimentul, în câte un singur
exemplar, care este suficient pentru mica noastră obşte.
în prezent, la Prodromu, facem intense pregătiri pentru
deschiderea unui mare şantier de reparaţia acoperişului
unui întreg corp de chilii, lucrare care ne va mobiliza până în
toamnă târziu. De aceea îmi cer iertare că timpul nu-mi
îngăduie răgaz pentru câteva răspunsuri măcar, din cele ce
mi-aţi trimis.
Se apropie Sfintele Paşti; vi le doresc cu luminoasă
prăznuire, bucurie duhovnicească şi înălţare sufletească. De
asemenea tuturor împreună ostenitorilor fraţi.
Ierom. Petroniu
o-e>-o
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Prodromu — Athos 11 Ian. 996

Mult Stimate Domnule Costion,

Vă mulţumesc din inimă pentru bunele urări şi pentru


cele trei - mereu la înălţime - A şi Q şi vă rog să primiţi cele
mai bune doriri pentru noul an 1996.
Să vă fie noul an binecuvântat de Domnul, cu sănătate,
împlinirea celor dorite şi cele mai frumoase înfăptuiri
duhovniceşti în activitatea Dvstră şi a împreună
ostenitorilor de la A şi Q. Şi-i doresc mioriţei glas bun şi
îndrăzneală să spună câi mai multe ciobanilor şi ciobănoilor,
că multe mai sunt de spus şi care sunt ţinute sub tăcere.
M'am bucurat mult aflând despre Festivalul Filocalic de
la Cluj şi nădăjduiesc să văd vreun nr. A şi Q închinat acestui
eveniment, spre cunoştinţă şi duhovnicesc folos, că v'am
văzut şi pe Dvoastră prezent acolo.
Pe păr. Arsenie Boca l-am cunoscut prea puţin şi tot pu
ţine sunt şi informaţiile contradictorii pe care le am despre
el. Auzii că în unele „cercuri" se vorbeşte despre
„canonizarea" lui.
Cu recunoscătoare mulţumiri şi doriri de tot binele de la
mnul şi de mântuire.

Ierom. Petroniu
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

P.S. Monahii aghioriţi au făcut o nouă întâmpinare către


ar, cu privire Ia vizita la Roma, din iunie 95. A apărut în 1
„Presa Ortodoxă"», care ajunge şi la Păr. Coman. Ar ecesita
să fie cunoscută de public. Id.

„ Cu toată admiraţia faţă de vasta cunoştinţă a dlui


Pata-pievici, Bunul Dumnezeu sâ-l ajute să aducă şi rod
duhovnicesc pr măsură. Precum ştiţi, cunoştinţa este strâns
legată de făptuire şi împreună, zic Sfinţii Părinţi, sunt cele
două aripi ale omului duhovnicesc: numai cu una nu se
poate zbura. Aprecierile puţin măgulitoare la adresa
Bisericii BOR, a clerului ei şi asupra unor personalităţi
duhovniceşti din cultura română şi străină, recunoscute şi
cinstite de o lume întreagă, nu sunt un semn pozitiv. De-a
lungul sfântului şi marelui Post, Biserica ne-a îndemnat şi
ne-am rugat: «... Dăruieşte-mi Doamne să-mi văd păcatele
mele şi să nu osândesc pe fratele meu», osândirea
aproapelui fiind un mare păcat, iar vederea păcatelor
proprii un semn de sănătate sufleteasca. Dar ce te faci dacă
Nae este prost de dă în gropi, Yannaras Spune tâmpenii, iar
eu sunt personalitate unică, eternă şi irepeta-bilăl
Acestea zise în treacăt. Pentru că dl Patapievici,
hrănindu-tt cu hrana cea substanţială a Sfinţilor Părinţi, nu
va întârzia să aducă rod bogat de faptele virtuţii, spre
folosul său personal şi al multora, de care are aşa de mare
nevoie lumea noastră contemporană. "
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Notă: Este numai un fragment dintr-o scrisoare pe care,


pentru moment, nu o regăsesc. Fragmentul a fost publicat
în Alfa şi Omega, supliment de spiritualitate creştină al
jurnalului ( ottdianul, Bucureşti, Anul V, nr. 6 (44), 21 iunie
1996.
Prodromu - Athos 17. 1.97

Mult Stimate Domnule Costion,

Vă mulţumesc din inimă pentru bunele urări de Sfintele


Sărbători şi pentru suplimentul A şi Q şi să vă rog să primiţi
cele mai bune doriri pentru noul an 1997. Să vă fie un an bi-
necuvântat de Dumnezeu cu sănătate, cu alese împliniri
duhovniceşti şi seceriş bogat in ostenelile cărturăreşti şi
teologice.
Iar pentru cele două aniversări de 50: a dumneavoastră
şi a suplimentului - călduroase felicitări şi urări de viaţă
îndelungată şi fericită întru mulţi ani!
In legătură cu conţinutul suplimentului, îngăduiţi-mi, vă
rog, o părere. Precum prea bine ştiţi, lumea de azi, şi cea ro-
mânească de asemenea, este frământată de o mulţime de
probleme, care denotă o adâncă destrămare mo ral-
spirituală a ei. Am impresia că Suplimentul evită să se
angajeze în discutarea acestor probleme, direct. Desigur
învăţăturile Sfinţilor Părinţi, icoanele unor personalităţi
creştine deosebite, ş.a., au darul să trezească pe cititori din
lâncezeala cotidianului şi să-i ridice la o mai deplină
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

înţelegere a vieţii cu rosturile ei. Dar Sfinţii Părinţi, de pildă


Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile ş.cl., tologhisirea
înaltă o aplică regulat la viaţa socială a vremii, combătând
cu vigoare păcatul sub toate formele lui şi îndemnând la
viaţă creştină cea bună şi virtuoasă. N'ar fi oare bine ca
suplimentul să găsească puţin spaţiu şi pentru aceste
probleme?
Despre atitudinea Sfântului Munte faţă de demersurile
cu necalcedonienii, parcă spuneaţi că păr. Coman are deja
textul aghiorit. Aci, la Prodromu, la stadiul în care ne aflăm,
nu prea avem timp să ne ocupăm de lucruri care ne privesc
mai puţin. Iar de colaborare în scris, şi mai puţin.
Bunul Dumnezeu să vă ajute să continuaţi cu bună
sporire lucrarea cea bună pe care o desfăşuraţi, spre folosul
multora şi spre bogată răsplătire de ostenitor pe Ogorul
Domnului.
Ierom. Petroniu
1t
Prodromu — Athos 15. ian. 98
Mult Stimate Domnule Costion,
Vă mulţumesc pentru bunele urări de Sfintele Sărbători
vă doresc noul an - un an binecuvântat de Domnul cu sána-
te, bucurie şi toată buna dăruire şi de asemenea întru mulţi
şi rlciţi ani.
M'a întristat vestea încetării apariţiei suplimentului A şi
, care sunt dedesubturile, nu-i greu de ghicit. Poate că dacă
U eraţi legat de „Cotidianul" şi aveaţi autonomie proprie,
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

UCrul nu se întâmpla. Să vă ajute Bunul Dumnezeu ca


gândul «primat în „La revedere" să se realizeze şi cât mai
degrab.
Dar, vorba poetului, „Soarele când apune, el şi răsare
Undeva." Cu aceeaşi poştă care îmi aducea trimiterea Dvs,
mi-a gotic o revistă-ziar, primul ei număr, masivă din 40
pag. mari, Intitulată: „Biserica şi problemele vremii",
periodic de gândire Creştină - apare la Iaşi -, „care priveşte
lumea şi problemele ei fi Ic comentează din perspectivă
creştină." Nu mă îndoiesc că o iveţi deja. Să fie revista la
care vă gândiţi Dvs.?
Ştiind că toate se împlinesc cu voia şi îngăduinţa lui
Dumnezeu şi numai spre binele nostru, vă rămâne să găsiţi
uţiunea duhovnicească a acestui fapt. In vederea celor de
urmare.
Cu tot dorul de bine şi de mântuire,
Ierom.Petroniu
o-oo

14 iunie 2002
Mult Stimate Domnule Costion,
Adevărat că a înviat Domnul Hristos şi ne-a dăruit nouă
vl.iţă veşnică.
Vă mulţumesc mult pentru cartea deosebit de
interesanta, prin problemele şi temele puse în discuţie - că
mulţi fraţi
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

români, trecând pe aici, ne întreabă nedumeriţi de ce


România creştină şi ortodoxă este aşa timidă, absentă,
nevolnică în faţa torentului de imoralitate şi necredinţă,
care se revarsă peste această Ţară de o bucată de vreme?
M'am bucurat aflând - aci veştile din Ţară ajung cu în-
târziere - că vi s'a încredinţat conducerea de cinste a
Muzeului Ţăranului Român, după decesul regretatului Horia
Bernea. Primiţi călduroase felicitări şi doriri de rodnică
activitate, în aleasa slujire la care aţi fost chemat.
Vă mulţumesc de asemenea pentru bunele doriri de pe
carte. Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu pe toţi de
bucuria cea mare a mântuirii.
Sănătate, bucurie şi tot binele să vă dăruiască Domnul,
Ierom. Petroniu
o-o-o

18 Ian. 2004
Mult Stimate Domnule Costion,
M'am bucurat mult primind masajul Dvs: bunele urări,
veştile şi cele două cărţi. Pentru toate, vă mulţumesc din
toată inima şi vă doresc noul an 2004 - un an binecuvântat
de Bunul Dumnezeu cu toată buna dăruire, cu sănătate
deplină, cu multă împlinire duhovnicească şi rod îmbelşugat
în ostenelile pe ogorul sfintei noastre Biserici strămoşeşti. Şi
tărie întru încercările vieţii, inevitabile, dacă ne-am angajat
în slujirea Domnului. Mă gândesc la pagina A şi Q care a fost
anulată, nefiind pe placul cuiva, şi acum - la mărginirea
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

lucrării de la Muzeul Satului, unde - când am aflat că aţi fost


numit în conducerea lui, m'am bucurat din toată inima.
Vrăjmaşul neobosit ne dă târcoale, dar noi ştim că ne-
contenit viaţa noastră se află sub privirea iubitoare a lui
Dumnezeu, Care pe toate le rânduieşte şi îngăduie spre
binele şi mântuirea noastră şi dăruieşte bogată răsplătire
celor ce-i slujesc cu credinţă.
Vă mulţumesc mult pentru gândurile bune despre
Prodromu.
Lumea cu inimă bună spune lucruri frumoase, dar în
realitate este vorba de o modestă prezenţă românească în
Grădina Maicii Domnului, prezenţă în curs de restaurare
materială şi mai ales duhovnicească, unde lucrul este mult
mai anevoie, în aşteptarea bucuriei de a vă avea scump
oaspete la Prodromu, vă doresc tot binele de la Domnul, în
anul în care am intrat precum şi întru mulţi şi fericiţi ani.
Ierom. Petroniu
O-O'O

10 Ian. 2006
Mult Stimate Domnule Costion,
Vă mulţumesc din inimă pentru bunele urări de Sfintele
Sărbători ale Domnului nostru Iisus Hristos precum şi
pentru preţiosul dar cu care m'aţi cinstit, minunata lucrare
de „Teologie Ţărănească şi românească." Dacă Ţăranul
român a reuşit să-şi însuşească şi să trăiască autentic sfânta
Ortodoxie, fară Îndoială este şi faptul că a auzit-o pe limba
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

sa de la sfintele slujbe, săvârşită totdeauna în limba


românească, „limba sfintelor Cazanii..."
Noul an 2006 vi-l doresc un an binecuvântat de Bunul I
Himnezeu cu bogată dăruire cerească, cu sănătate deplină
şi hm mai frumoase înfăptuiri şi cu succes deplin.
Susţinerea tezei tic doctorat la Sfântul Serghie - Paris, care
va avea un larg răsunet în lumea occidentală materialistă şi
ateistă. Să vă ajute Imnul Dumnezeu cu spor neîmpuţinat în
lucrarea pe ogorul creştinătăţii şi al cugetării româneşti, de
care intelectualitatea ilc azi este aşa de străină.
Cu tot dorul de bine şi de împlinire duhovnicească,

Ierom. Petroniu
28.06.2009
Stimate Domnule Costîon,
Am primit scrisoarea Dvs şi m'am bucurat că pelerinajul
atonit v'a lăsat amintiri frumoase şi folositoare. Aflând de
suferinţa trupească ce v'a încercat, v'am pus la rugăciunile
Sfintei Biserici şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să vă
dăruiască sănătate deplină.
Am dat părintelui Iulian lista cu întrebări, la care vă va
răspunde, dacă va avea timpul cuvenit. Dar şi el este mult
ocupat cu spoveditul pelerinilor, şi eu de asemenea, cu
treburile obştii, şi călugărului nu-i ajunge timpul pentru
îndeplinirea îndatoririlor sale duhovniceşti. Şi apoi mă
gândesc la ce ar folosi răspunsurile la mulţimea întrebărilor
ce ne faceţi. Folos duhovnicesc? Dar lumea creştină de
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

astăzi din România nu duce lipsă de hrană şi încă din belşug,


duhovnicească. Niciodată în trecut ţara noastră nu a avut
atâtea edituri şi librării care tipăresc şi pun în circulaţie un
noian de cărţi şi publicaţii de suflet folositoare. Dar nivelul
creştinesc al poporului, în loc să crească, cum ar fi normal,
dimpotrivă, scade. Pentru că puţini mai au timp să citească
aceste cărţi, deoarece au alte surse de informaţii pe care le
folosesc: televizorul, internetul, ş.a. Şi ca urmare, afirmă un
creştin român: „hoţia, desfrânarea, batjocu ra, egoismul şi
individualismul au ajuns să definească peisajul urban
românesc." De aceea, îmi cer iertare dacă socot că răs-
punsurile la aceste întrebări n'ar aduce nici un folos şi nici
timpul nu-mi îngăduie să mă opresc asupra lor.
Prin înmulţirea răului, a păcatului se vede că lumea a in
trat sub stăpânirea celui rău, a diavolului, care lucrează cu
putere, ştiind că i se apropie sfârşitul. Acesta este răul cel
mai mare din vremea noastră: s'a lepădat lumea de
Dumnezeu, Care i-a pregătit fericire veşnică, şi a intrat sub
stăpânirea dia voiului, căruia îi face voia şi cu care
colaborează pcnim nefericirea sa proprie şi veşnică. Ci
creştinii adevăraţi sunt în crezători în făgăduinţa Domnului:
„Eu sunt cu voi" şi sr străduiesc să meargă numai pe calea
cea strâmtă a mântuirii, di
care să ne învrednicească şi pe noi Bunul Dumnezeu, cu
darul fi cu iubirea Sa de oameni.
Cu rugăminte de iertare şi doriri de tot binele, sănătate
si mântuire,
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

lerom. Petroniu 23 nov. 09


Stimate Domnule Costion,
Vă rog să primiţi călduroase mulţumiri pentru preţiosul
dar, cu care m'aţi cinstit şi bucurat: „Chipul ca o
catapeteasmă."
O citesc bucuros şi cu folos. Este minunat întocmită: un
l.cxicon teologic şi duhovnicesc. De mult ajutor
credincioşilor simpli, care citesc scrierile duhovniceşti,
precum şi monahilor, pentru înţelegerea mai deplină a
multor termeni proprii cărţilor duhovniceşti şi teologice, pe
care i-aţi tâlcuit în prezenta lucrare.
Odată cu mulţumirile, vă doresc mult spor duhovnicesc
ţi împlinire sufletească şi cele mai frumoase realizări în
osteneala scrisului bisericesc.
Sfântul Post în care am intrat cu bucurie şi împlinire
mântuitoare,
lerom. Petroniu
o-o-o

Schitul Rom. Prodromu Muntele Athos-Grecia


Decemv.1993
Stimată Doamnă Doina şi Domnule Costion, Vă
mulţumesc din toată inima pentru preţiosul dar du-
hovnicesc al ostenelilor D. Voastre, suplimentul de
spiritualitate creştină „ALFA ŞI OMEGA" din anul acesta, pe
care aţi binevoit a ni-l trimite.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

De asemenea, vă rog să primiţi sincere şi călduroase feli


citări şi cele mai bune urări pentru activitatea pe care o
desfăşuraţi, în a oferi lumii dezorientate şi bântuite de
putere.) celui rău, icoanele luminoase ale Sfinţilor şi ale
oamenilor îmbunătăţiţi precum şi învăţătura cea sfântă şi
mântuitoare ;i Sfintei Biserici Ortodoxe, singurele care ne
pot călăuzi spre adevărata libertate şi fericire după care
suspină omenirea.
Bunul Dumnezeu să vă ajute să continuaţi întru mulţi
ani această frumoasă şi vrednică de laudă lucrare, pentru
folosul multora şi să vă învrednicească de răsplata
slujitorului celui binecredincios.
Nu mă îndoiesc că la finele anului veţi strânge într'un
volum suplimentele anului expirat, pentru a ajunge astfel
mai lesne şi în mâinile câtor mai mulţi doritori de hrană
duhovnicească.
Aş îndrăzni să vă amintesc de numele unor persoane du
hovniceşti, care au trăit în vremea noastră şi a căror
prezentare în ALFA şi OMEGA ar merita cu prisosinţă:
Părintele Bene dict de la Cernica, părintele Daniil (Sandu
Tudor) si profesorul de Teologie Teodor Popescu.
Afiându-ne în preajma Sfintelor Sărbători ale întrupării
Domnului pentru noi şi pentru a noastră mântuire, vi le do-
resc pline de bucurie şi înălţare sufletească şi vă adrese/
îndătinatele urări de:
Sărbători fericite şi La mulţi ani!
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Noul an 1994 să fie un an binecuvântat de Domnul cu


Pace în lume, rodnicie pe ogoarele ţării şt pe ogorul
duhovni cesc al activităţii D. Voastre.
Ierom. Petroniu

P.S. Adaog rugămintea să binevoiţi a înscrie şi Schitul


nostru între abonaţii ALFEI şi OMEGA şi a ne indica cuveni
tele cheltuieli privind abonamentul şi expediţia. De
asemene.i vă rugăm să ne trimiteţi un POMELNIC al
ostenitorilor cola boratori şi familiei Dvs., pentru pomenire
la Sfintele Slujbe.
Cu îndatoritoare mulţumiri. Id.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Capitolul iv

Visuri

În însemnările Părintele Petroniu am descoperit un


capitol intitulat Visuri, în care, exact cum spune titlul,
Părintele Petroniu consemnează vise pe care le-a avut
dânsul, într-o perioadă de timp foarte lungă, din 1949 până
în 1989. Am ezitat la început să publicăm aceste vise,
deoarece opinia generală este potrivnică creditării şi prin
urmare publicării viselor. Ne-a convins stăruinţa Părintelui
Petroniu de a şi le consemna. Nu lunt multe, dar, aşa cum
am spus, acoperă o perioadă de patruzeci de ani. Părintele
a fost preocupat, mai mult sau mai puţin, aproape toată
viaţă de consemnarea anumitor visuri. Evident că nu a
consemnat tot ceea ce a visat, ci numai anumite visuri,
cărora le-a acordat o însemnătate anume şi o erminie
specială, din moment ce le-a reţinut şi consemnat. Iată-ne,
deci, în faţa unei atitudini personale concrete faţă de visuri
a unuia dintre cei mai mari şi mai smeriţi şi discreţi
duhovnici români ai vremurilor noastre.
Faptul că sfinţia sa îşi consemnează visurile este un
semn evident că le acordă o anumită însemnătate. în plus,
unele dintre ele beneficiază şi de erminii interesante care
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

ne trimite la Ideea că Părintele Petroniu le acorda statutul


de semne dumnezeieşti - cel puţin unora dintre ele.
Visuri ciudate
o Ja-Kmx dU. cu loî« 4«. v^Uau. faaX. -ţ>iÂT/u" «-
t{7»
t> WTuimo/u-ri" Trvu^rmjl ¿4. lotpUT „ ifta <i** ItfT_ 4*, Ux
t*K lM~5 , av^Qi dt^rfOjdi iit
¿4 $t*u" O v^urtfeK* (ti^a-tC, Capac/ -Hrwi c« jw^
aJ*~Tu mm unc«'f oUocK'ciu. um -£«t mxi Ioa^ , ia* Ioaj^a
TniaHu-fpnU viu rnMx^ruA )jt Ia ■
CXU 1>CC · 6c<7tuufi mtî trww a*w Lu aS-Id PupE",
utfritvi^ i^v^ ttmwx J au. crrn. oU wuMzl mi^trut} înairt", cu o
k*-» ^

Ow»tif jţ încuaC dU-d-» vuk* cnu. -f*** ,(w


uattu. Al'ujlu. îu, mÂi'ni * au, pici(r*w * a oui" <i
t<r*nt«
jjL^L^f _ Yft-TUu în^^'mxntM" Ai Tmx^vy^ au* t/ţu* ¿0
ou* vrut «itiffu/uU , <Atw LX *ma ţt/*r -L* °

ţ*UAr*; Aut >ţm"UTU -p&ut-tJUv vuit n« Tn-«*i


*u,vi*Jn<"u> ^i«A»4 -ţ>iuo-a«^ fromrwiw- t>i a u/A
itn*U p-?

iOA tticu , "(â CJL^cWt tĂ£pk.fo- ilu iir îuX^ flit tojm
25-24 mai 1949 Un vis ciudat (la Mănăstirea Antim,
Bucureşti)
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

...Eram pe panta foarte înclinată a unui munte mare, pe


lăţime de cea 20m. Se vedeau tăiate în piatră albă o
nenumă-tă mulţime de trepte, iar din loc în loc era câte una
mai lată, nd deoparte şi de alta câte un stâlp de piatră
pătrat, înalt 1 de un metru. Alături de scară, o vegetaţie
bogată, copaci eri cu frunze adânc crestate şi de un verde
strălucitor. Pe rtea dreaptă, cum urci, se deschidea un loc
mai larg, iar lân-

K peretele drept ce se tăia în munte, era o cruce mare şi


Antuitorul viu răstignit pe ea.
Eu stăteam, mai jos de Cruce, pe una din treptele cele
la-tf. Deodată văd mai sus cu 15-20 trepte, coborând spre
mine, UD om de vârstă mijlocie, înalt, cu o haină albă,
aruncată pe Uinarul stâng, ca Ia orientali, !ăsându-i mâinile
şi picioarele mai de genunchi descoperite. Venea grăbit şi
înainte de a-i ve-bine faţa, am văzut urme de cuie în mâini
şi în picioare şi lină în coasta dreaptă. M-am înspăimântat şi
îngrozit am căzut 'm zicând: „Domnul şi Mântuitorul!" Când
a ajuns lângă mine •fl vrut să-I sărut picioarele, dar EI m-a
ferit la o parte. O sfâ-"toare întristare m-a cuprins atunci,
căci îmi ziceam: din

tricina păcatelor mele nu m-am învrednicit să sărut


picioarele Jomnului. In acest timp, mai jos pe trepte, a
apărut o mulţi-,C dc călugări necunoscuţi, iar mai sus, Ia
capetele treptelor n sir întreg de copii. A trecut aşa o
vreme, apoi văd că Mântu-rul se întoarce să plece înspre
partea de unde venise. Eu mă k şi în tinzând mâinile spre El
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

zic: „Iartă-mă, Doamne, că şi eu Ut zidirea Ta." El S-a întors


spre mine cu faţa luminoasă, iar I a dispărut şi totodată şi
copiii de la capătul treptelor.
Peisajul dispare şi eu mă aflam în trapeza mânăstiin
Neamţu, care era plină de călugări necunoscuţi» şi vorbeau
între ei în şoaptă. Eu eram sigur că vorbesc de mine: uite, /i
ceau, pe acela l-a oprit Mântuitorul să-i sărute picioarele.
Am ieşit din trapeză şi parcă plecam de acolo pentru
totdeann.i, rătăcitor prin lume...
Mă văd iarăşi pe treptele de la început, coborând la vale
De la un loc se face o cărăruie spre dreapta. Apuc pe ea şi
deodată îmi apar în depărtare nişte peisaje ca-n poveşti:
munţi înalţi, fluvii imense şi o cascadă uriaşă. In apropiere
de mine văd o instalaţie ciudată, un fel de piuă purtată de
apă. Era un fel de baracă de lemn-de bârne, iar dinlăuntru
ieşeau afară două beţe lungi. Lângă cărăruie, se răcea un
perete abrupt în jos. de unde se vedea partea de sus a
Crucii cu Mântuitorul viu răstignit, cu capul încununat de
spini şi sângerând. Cele două beţe care ieşeau din colibă,
loveau pe rând, unul deoparte, altul de alta, în cununa de
spini de pe capul Mântuitorului...
Iarăşi se schimbă peisajul. Mă văd îmbrăcat în dulam.i.
încins cu o sfoară şi cu fes alb pe cap, pe partea stângă a
scării, cu o daltă şi cu un ciocan în mână, cioplind un bloc de
m.n mură albă, pe care mai fusese sculptat ceva. Alături, o
mulţinn de oameni se uita la mine ce fac. Unul zice: ce
frumos! Eu ii răspund, că altcineva a sculptat marmura şî-i
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

arăt partea scuip tată de mine: se vedea un lăstar de viţă cu


frunze şi struguri, un potir şi un tânăr cu haină lungă, cu un
toiag de păstor şi cu căciulă pe cap. Ce faci? Mă întreabă
unul din privitori, îi râs pund: Exerciţii pentru chipul
tânărului păstor! Şi m-am trezit.

19 aprilie 1960 Prima zi de Paşti (la Broşteni)


După masa de seară, mă întind pe pat şi aţipesc...
Parcă m-am trezit şi în chilie e întuneric beznă, candela
se stinsese. Mă ridic să aprind lumina; întorc întrerupătorul
electric de 2-3 ori, dar nu se aprinde; nu-i lumină în seara
aceasta, îmi zic. Aveam însă senzaţia că două mâini
puternice îmi ţin ochii ca să nu văd. Mă duc spre candelă -
cu aceeaşi senzaţie -, aprind câteva chibrituri, dar când să
aprind candela - se sting, căci în chilie sufla un vânt foarte
tare şi le stingea, totuși, în scăpărarea unui chibrit văd pe
lada de la icoane o pisică neagră; ii dau un pumn şi o arunc
jos. Mâinile de la ochi mâ strângeau tot mai tare. încep să
zic cu frică: Doamne Iisuse Hristoase... şi mi se pare că
începe să se lumineze puţin. Apuc mâinile care îmi ţineau
ochii, le trag în jos şi încep să le mușc cu gura şi izbutesc să
Ie desprind de la faţă. Văd că la spatele meu se află cineva,
pe care îl apuc şi îl trântesc jos. Începe să se vadă bine:
eram într-o odaie mare, luminoasă, un chec pe jos; cineva
zăcea la pământ cu faţa în jos, era gol dar nu-i vedeam
decât spatele şi ceafa.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

M-am trezit. Era în amurg şi candela ardea frumos Ia


icoane. Am aprins lumina electrică.

2 Noiembrie 1960 1 .i Roman, la Episcopie, unde


fusesem chemat să fiu numit administrator Ia via Huşi
Dimineaţa trebuia să mă prezint vicarului să-i dau răs-
punsul hotărât dacă primesc sau nu. Fiindcă mai erau
câteva ftlimnc până la ora audienţei, mă întind pe pat şi în
cele câteva gllpr de aţipire visez.
Eram pe povârnişul unui deal râpos şi ars de secetă, pe
drumul ce şerpuia la vale. îmi era grozav de sete şi căutam
apă, «Iar nu se vedea nicăieri vreun izvor. Cum coboram pe
drum, Vid la marginea drumului un uluc de lemn pentru
adăpat viţeii, Trebuie să fie un sipet îmi zic, dar când mă
apropii, nu ■turn decât urmele unui izvor care secase.
Continuu să merg l i v.ilr si văd că nu departe se întâlneau
două torente de apă, ■ ■n.illmrate şi spumoase, ca două
viituri după o ploaie mare şi Dttiti negre de tulburi...
Peisajul dispare şi mă văd lângă o clădire mare - parcă
■ . < I.ulirca seminarului de la Neamţ; pe lângă ea, spre
Vest mi ( l .t un pârâiaş cu apă tulbure. Urc treptele şi merg
puţin pe
Peisajul dispare şi eu mă aflam în trapeza mănăstirii
Neamţu, care era plină de călugări necunoscuţi, şi vorbeau
între ei în şoaptă. Eu eram sigur că vorbesc de mine: uite, zi
ceau, pe acela l-a oprit Mântuitorul să-i sărute picioarele.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Am ieşit din trapeză şi parcă plecam de acolo pentru


totdeauna, rătăcitor prin lume...
Mă văd iarăşi pe treptele de la început, coborând la
vale. De la un loc se face o cărăruie spre dreapta. Apuc pe
ea şi den dată îmi apar în depărtare nişte peisaje ca-n
poveşti: munţi înalţi, fluvii imense şi o cascadă uriaşă. In
apropiere de mine văd o instalaţie ciudată, un fel de piuă
purtată de apă. Era un fel de baracă de lemn-de bârne, iar
dinlăuntru ieşeau afară do uă beţe lungi. Lângă cărăruie, se
răcea un perete abrupt în jos, de unde se vedea partea de
sus a Crucii cu Mântuitorul viu răstignit, cu capul încununat
de spini şi sângerând. Cele două beţe care ieşeau din colibă,
loveau pe rând, unul deoparte, altul de alta, în cununa de
spini de pe capul Mântuitorului...
Iarăşi se schimbă peisajul. Mă văd îmbrăcat în dulamă,
încins cu o sfoară şi cu fes alb pe cap, pe partea stângă a
scării, cu o daltă şi cu un ciocan în mână, cioplind un bloc de
mai mură albă, pe care mai fusese sculptat ceva. Alături, o
mulţime de oameni se uita la mine ce fac. Unul zice: ce
frumos! Eu ii răspund, că altcineva a sculptat marmura şi-i
arăt partea sculptată de mine: se vedea un lăstar de viţă cu
frunze şi struguri, un potir şi un tânăr cu haină lungă, cu un
toiag de păstor şi cu căciulă pe cap. Ce faci? Mă întreabă
unul din privitori, îi răspund: Exerciţii pentru chipul
tânărului păstor! Şi m-am trezit.

19 aprilie 1960 Prima zi de Paşti (la Broşteni)


166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

După masa de seară, mă întind pe pat şi aţipesc...


Parcă m-am trezit şi în chilie e întuneric beznă, candela
se stinsese. Mă ridic să aprind lumina; întorc întrerupătorul
electric de 2-3 ori, dar nu se aprinde; nu-i lumină în seara
aceasta, îmi zic. Aveam însă senzaţia că două mâini
puternice ll ţin ochii ca să nu văd. Mă duc spre candelă - cu
aceeaşi ~Mţie -, aprind câteva chibrituri, dar când să aprind
candela ac sting, căci în chilie sufla un vânt foarte tare şi le
stingea, otuşi, în scăpărarea unui chibrit văd pe lada de la
icoane o Idltâ neagră; îi dau un pumn şi o arunc jos. Mâinile
de la ochi I strângeau tot mai tare. încep să zic cu frică:
Doamne lisuse thtoase... şi mi se pare că începe să se
lumineze puţin. Apuc ni mâinile care îmi ţineau ochii, le trag
în jos şi încep să le uţc cu gura şi izbutesc să le desprind de
la faţă. Văd că la tcle meu se află cineva, pe care îl apuc şi îl
trântesc jos. în-tfpr să se vadă bine: eram într-o odaie
mare, luminoasă, un pan het pe jos; cineva zăcea la pământ
cu faţa în jos, era gol dar fiu i vedeam decât spatele şi
ceafa.
M-am trezit. Era în amurg şi candela ardea frumos la
tiuuue. Am aprins lumina electrică.

2 Noiembrie 1960 1 ,a Roman, la Episcopie, unde


fusesem chemat să fiu numit administrator la via Huşi
Dimineaţa trebuia să mă prezint vicarului să-i dau răs-
punsul hotărât dacă primesc sau nu. Fiindcă mai erau
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

câteva fttlnute până la ora audienţei, mă întind pe pat şi în


cele câteva l'llpr de aţipire visez.
Eram pe povârnişul unui deal râpos şi ars de secetă, pe
diurnul ce şerpuia la vale. îmi era grozav de sete şi căutam
apă, llm nu se vedea nicăieri vreun izvor. Cum coboram pe
drum, Vâd la marginea drumului un uluc de lemn pentru
adăpat vite-|f, Trebuie să fie un sipet îmi zic, dar când mă
apropii, nu Mttsesi decât urmele unui izvor care secase.
Continuu să merg In vale şi văd că nu departe se întâlneau
două torente de apă, . învolburate şi spumoase, ca două
viituri după o ploaie mare şi INii negre de tulburi...
Peisajul dispare şi mă văd lângă o clădire mare - parcă
914 i Luiirea seminarului de la Neamţ; pe lângă ea, spre
Vest i nim'.i un pârâiaş cu apă tulbure. Urc treptele şi merg
puţin pe cerdac şi în stânga se făcea o sală. Intru în sala şi în
fund p< stânga, o cameră cu uşa întredeschisă şi dinlăuntru
ieşea un fum gros, negru şi puturos. Dinlăuntrul camerei se
auzea ciri pitul frumos al unei păsărele. Deschid uşa bine,
înlăuntru abia se zăreau prin fum trăsăturile unei feţe de
om: un geam puţin luminat din afară, iar pe pervaz un
ghiveci cu o floare uscată, care avea numai o frunză veştedă
roşcată, parcă era o frunză de viţă. Pe frunză, o păsărică
puţin mai mare ca un cărăbuş, de la ea venea ciripitul. Pe
canapeaua de la fereastră era o pisică nea gră cu şase pui,
care sugeau. Dau să ies afară, căci mă usturau ochii de fum,
dar între uşă stătea un dulău mare negru, ni părul lăţos,
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

murdar şi unsuros... m-am trezit şi am mers în audienţă,


dând răspuns negativ.

28-29 octombrie 1962 Curtea de Argeş


Parcă eram cu cineva într-o luntre îngustă de lemn, pe
<> întindere nemărginită de ape. Era ceaţă deasă şi aproape
întu neric; sufla un vânt puternic şi mâna luntrea cu mare
iuţeală Dacă suflă aşa de tare vântul, zic eu, o să se facă
valuri mari, şi n-am cu mine nici un chibrit. Am luat eu, zice
însoţitorul şi aprinde un chibrit. La lumina lui, văd câteva
clipe întinderea de ape din jur, şi luntrea alunecând cu
iuţeală. Ajunge la mal; apa a dispărut, afară e zi plină de
soare, în faţa noastră o vale adâncă iar dincolo un munte
înalt şi stâncos. Deasupra lui pe o stâncă uriaşă, o bisericuţă
veche de lemn; se vedea foarte bine. deşi era aşa de
departe şi noi mergeam spre bisericuţă. Iată-nr dincolo de
vale, pe coasta povârnită a muntelui, pe o cărare aşa de
îngustă, că abia aveai unde pune un picior. înaintam îiuci pe
coastă, ţinându-ne cu mâna de vegetaţia de pe lângă
cărate, ca să nu alunecăm; bisericuţa dispăruse în dosul
stâncilor uria şe. Ajungem la un luminiş, unde ne apare iar
stânca, niai imensă şi mai fioroasă, cu bisericuţa în vârf. Pe
lângă biseiii a curgea în vale pe peretele stâncii un torent
mare, nu de apă, 11 de grohotiş şi bolovani, care se
rostogoleau cu mare vuiet >i lăreau spre noi; unii treceau
pe deasupra, alţii pe alăturea, îi Hlizeam cum vâjâie prin
văzduh, dar nu ne-a lovit niciunul. (!iiin mergeam, deodată
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

se năpusteşte asupră-mi un roi de furnici negre înaripate şi


de viespi, care mă înţepau peste tot: pc mâini, pe faţă, pe
trup şi nu puteam scăpa de ele. Strig la însoţitor, să-mi vină
în ajutor şi el vine şi începe să alunge infectele cu mâneca
rasei, cu care era îmbrăcat... M-am trezit.

6-7 ianuarie 1968 La Sihăstria


După privegherea spre Sfântul Ioan, ora 11 şi jumătate,
tm aţipit de oboseală... Parcă eram singur pe cerdac, în faţa
bucătăriei mănăstirii. Dinlăuntru se auzea un plânset,
sfâşietor ll unui copil. Intru înlăuntru. în partea stângă a
bucătăriei, lintea un călugăr în picioare. îl văd numai de la
spate, iar în mână avea mai multe bucăţi de frânghie
groasă, un fel de bici. Lingă chiuvetă era o masă şi un scaun
şi alături, cu faţa jumătate spre perete, un băieţaş de 6-7
ani. De la el venea plânsul. Plângea aşa de sfâşietor şi aşa
de nemângâiat cum n-am auzit nli iodată om plângând. M-a
cuprins o mare jale şi m-am trezit plângând, cu faţa udă de
lacrimi. Trecuseră doar 5 minute de 1« culcare.
în ziua de Bobotează mă împărtăşisem la Sfânta Litur-
ghie. Trecând la strană, fac observaţie cu asprime unui
frate, Circ şoptea cu altul, în vremea împărtăşirii
credincioşilor. La trapeză, întâlnindu-l, continuu discuţia,
după care constat că Cuiele este indispus şi supărat; constat
apoi că mă evită şi mă iKoleste. Noaptea, a fost visul...
Plânsul acela sfâşietor să fie oare întristarea Domnului
Hristos, care binevoia să vină la mitic păcătosul în acea zi,
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

pentru lipsa mea de dragoste cu care imiMt'usem pe


fratele?
8-9 febr. 1969 La Sihăstria
Urcam cu încă cineva pe panta de răsărit a unui deal. In
vale se vedea o aşezare omenească, iar noi ne grăbeam să
ne depărtăm, fiindcă acolo erau nişte câini răi. Eram
aproape de culmea dealului şi credeam că am scăpat, când
colo, doi dulăi mari albi alergau lătrând spre noi. Am intrat
repede într-un bordei, ce era pe aproape, şi am închis uşa.
Deasupra uşii era un oberlicht, rară geam. Unul din dulăi a
sărit pe acolo drept în mijlocul bordeiului, la picioarele
noastre... M-am trezit.
Eram într-un autobuz mare, singur cu şoferul, pe o
şosea ce urca în serpentină pe un deal mare. Maşina alerga
foarte tare, dar şoferul stătea cu spatele la volan şi vorbea
cu mine, iar din când în când se uita înainte şi făcea câte o
mişcare cu volanul. Ne apropiam de o cotitură în loc şi eu
speriat îi atrag atenţia şoferului, care se întoarce grăbit la
volan şi virează spre dreapta. Insă era cam târziu. Mă uitam
cu spaimă în prăpastia fără de fund din stânga şoselei.
Autobuzul se plecase Ia cotitură spre dreapta sprijinit
numai pe cele două roate din dreapta, în timp ce cele din
stânga ieşiseră din şosea şi mergeau în gol deasupra
prăpastiei. Aşteptam cu groază să ne prăbuşim dintr-o clipă
în alta... dar am scăpat, autobuzul a reintrat în mers pe
şosea... (M-am trezit).
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

12-l3 iunie 1969 La Sihăstria


Mă găseam într-un fel de parc natural, cu alei întorto-
cheate şi arbori mari şi mulţime de lume roia în jur. Cineva
mă apucă de mâneca hainei şi-mi face semn să-l urmez, era
înarmat. Rămânem singuri pe o alee singuratecă; la stânga,
în peretele abrupt al unui deal apare o poartă mare cu
zăbrele de fler. însoţitorul mă bagă înlăuntru şi încuie
poarta. îmi ziceam în sine: aceasta este o închisoare.
întuneric beznă, nu se distin gea absolut nimic, aveam însă
senzaţia că sunt ridicat în sus, ca îlc un ascensor. După un
timp, ascensorul se opreşte, se des-i'hldc o poartă şi mă aflu
într-o cameră mare, luxoasă, numai tuvoarc scumpe pe jos
şi pe pereţi; în cameră, o ceată mare de bărbaţi şi femei
îmbrăcaţi în haine strălucitoare, multicolore, mltăsuri şi
stofe grele, lungi până la pământ, asemenea costumelor
vechi voivodale. Unul din ei îmi întinde o sabie scurtă i>mi
face semn să o apuc, o prind de tăiş, iar el îmi strânge mana
pe ascuţişul, care intră adânc în palmă. Nu mă durea 4·loc.
Ne depărtăm aşa: el ţinând sabia de mâner şi eu după el, ni
ascuţişul în palmă, omul şi sabia dispar şi rămân singur, în
Uţa unei privelişti uimitoare: un orizont imens, semicircular,
ta un fel de scenă, luminat cu o lumină albăstruie, foarte
mi-flunată; pe fundal, apare tot imensă silueta unui om
până la briu, era luminat din spate şi nu-i distingeam
trăsăturile feţei. ţ)r lângă el, se desprind tot siluete în
dreapta şi în stânga şi se depanează în pas rar. La oarecare
interval, unul câte unul: lei, Util, lupi şi alte fiare sălbatice.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

îmi ziceam în sine: „voi fi dat să mă mănânce aceste fiare."


îngrozit, încep să-mi fac cruce cu mftua şi să-mi sărut crucea
pe care o aveam la gât. Ecranul dispare; mă aflu în întuneric
beznă şi cu senzaţia că scobor încet IU ucclaşi ascensor; mă
închinam mereu şi îmi sărutam crucea ilr la gât. Mă găsesc
iarăşi în parcul de la început; era dimineaţă, aimosferă
proaspătă a unei zile de vară, nici un om nu se vedra. Eram
îmbrăcat cu rasă şi dulamă albe, cu pălărie neagră p* cap;
puţin adus de spate, mergeam agale, în stânga având Un
toiag; la gât peste haină purtam cruce cu lanţ, îmi făceam
cruce din când în când şi sărutam crucea de la piept...

20-21 octombrie 1969 La Sihăstria


In urma unor convorbiri din seara zilei, rămăsesem cu o
umbra de întristare în suflet, gândindu-mă la infirmitatea
mea. Ma trezesc la 11:15, mă uit la ceas, dar nu mă scol, ci
aţipesc H1irili.il.
Eram singur pe o culme de deal; nu departe de mine
pornea în vale panta dealului, care era orientată spre sud.
Marginea de sus a culmei se întindea înainte ca un arc
prelungit. Deodată se aude un zgomot puternic, ca de un
avion apropiat, şi în văzduh apare foarte mare icoana
Mântuitorului Hristos. Era pictat bust, ca în icoanele
împărăteşti, şi se distingeau foarte bine trăsăturile feţei şi
coloritul picturii; icoana se cobora încet legănându-se uşor
în faţă şi în spate şi apoi a dispărut după coama dealului.
Uitându-mă după icoană, observ în acelaşi loc, apărând
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

deasupra dealului, nişte forme dreptunghiulare, unele mai


înalte, altele mai joase, la altele nu se vedea decât muchia
de deasupra; formele se mişcau de-a lungul coamei. Merg
spre muchia dealului să văd ce este şi la un loc văd tăindu-
se în muchie o scară cu 7-8 trepte. Pe scară, cineva îmi face
semn grăbit să mă apropii şi când ajung mai aproape, mă
întreabă: ai văzut procesiunea crucilor? Cobor repede
treptele şi îmi apare o privelişte uimitoare. Pe panta
dealului, numai la câţiva metri mai jos de coamă, era tăiată
o şosea lată, care sc pierdea în depărtare, în ambele
sensuri. Pe şosea o procesiune impresionantă: o coloană
masivă de oameni (5-6 în rând) uni plea toată şoseaua şi
înainta încet dinspre răsărit spre apus. în coloană tot felul
de oameni, bărbaţi şi femei, copii mici, caic abia mergeau,
băieţaşi şi fetiţe, tineri şi bătrâni, amestecaţi, faia nici o
ordine. Nu vorbea nimeni, nu se uitau unul la altul, toţi
priveau înainte şi mergeau încet într-o ciudată mişcare;
răceau câţiva paşi şi se opreau puţin, iar câţiva paşi şi iar se
opreau n clipă şi tot aşa necontenit. Ritmicitatea mişcării
părea ca un lei de pulsaţie a imensei coloane, ce înainta
tăcut. Fiecare ins din coloană ţinea cu amândouă mâinile,
sprijinită pe piept şi p< umărul drept, o cruce. Era o
imensitate de cruci, dar nu erau două la fel; copii aveau
nişte cruci mici de lemn albe; alte crin i erau vopsite cu
diferite culori, altele pictate, unele mai miu. altele mai
mari, unele foarte mari, unele erau înguste altei» late;
unele aveau capetele drepte, altele tăiate rotund, altele
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

aveau marginile tăiate drept, altele ondulat sau cu diferite


eres tături pe ele: o infinitate de forme, culori şi mărimi.
Ceea i r am eu deasupra culmei mişcându-se erau capetele
crucilor mai mari, care ieşeau deasupra muchiei dealului.
Corte-I se mişca tăcut, legănat, fiecare ins îşi ducea crucea
sa, făcea ţlva paşi şi se oprea puţin, alţi paşi şi aşa Ia
nesfârşit...
M-am trezit; ceasul era 11.20. M-am sculat degrabă şi
grabă m-am îmbrăcat pentru slujba Utreniei.
în minte mi-a revenit imediat întristarea de aseară: De
ce întristezi? După Hristos nu se poate merge fără Cruce.
Fie-trebuie să-şi ducă crucea lui.

15-l6 martie 1970 Duminica Ortodoxiei


La plecarea cursei de prânz — lume multă, abia a
încăput doi băieţaşi de cerşetori erau gata să rămână pe
jos, cu anevo-n-itu strecurat printre picioarele călătorilor.
Unul din ei avea futil aşa de tristă, că m-a pătruns până-n
suflet. îmbrăcat cu |tc t rente, cămăşuţa ruptă şi murdară,
trăistuţa din mână foupe goală, cu o coajă, două, de pâine
doar şi cine ştie ce •mă sau frate bolnav sau în lipsă îl
aştepta acasă, iar el nu-i htu ura mai cu nimic. N-aveam la
mine nici un ban şi nu le-i putut da nimic. Chipul acela
veşted şi trist, ca o floare ruptă |»c ram, m-a urmărit şi mă
simţeam vinovat în îndestularea . Scara am adormit,
urmărit de aceleaşi simţiri... ...urcam parcă un munte înalt.
Eram singur. Am ajuns Itl Itiţa unor stânci drepte ca
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

peretele, una din ele era înclinată || vale şi eu voiam să mă


urc deasupra ei, fiindcă avea faţa de netedă şi întinsă ca o
masă. Nu ştiu cum am ajuns să mă lud cu mâinile de
muchea de sus a stâncii; trupul îmi atârna |ţt>l >t cu
picioarele nu mă puteam ajuta deloc. Făceam mari Utilii să
mă ridic deasupra stâncii; m-am ridicat de câteva ori ţAnA
In dreptul pieptului, fără totuşi să izbutesc să mă arunc
Mlpra. Mâinile mă dureau foarte tare... m-am trezit.
I''. greu de urcat pe stânca cea solidă a milosteniei. Ai
mâ-lllllc neanirenate pentru dăruit şi te dor...

Doamne, care m-ai miluit de atâtea ori, pe mine care


mereu am nevoie de mila milostivirii Tale, dăruieşte-mi
inimă milostivă şi mâini darnice, pentru miluirea fraţilor
acestora mici şi necăjiţi şi urgisiţi de soartă!

2-3 aprilie 1970


După utrenie am mai tradus o pagină din catehezele
Sfântului Simeon Noul Teolog şi apoi m-am culcat.
...eram singur pe un coridor lung într-un mare palat; în
dreapta şi în stânga uşi, toate închise, nici o mişcare, nici o
fiinţă. Merg tot înainte şi dau de un alt coridor
perpendicular pe acesta, tot cu camere pe amândouă
părţile. Intru într-una. O atmosferă feerică! Covoare de
mare frumuseţe pe jos, la ferestre perdele şi draperii...
strecurau o lumină plăcută şi odihnitoare, care umplea
odaia. Pe lângă pereţi mobilier, scrinuri, dulapuri de o artă
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

desăvârşită şi toate se armonizau într-o simfonie perfectă.


Mă apropii de un dulap, deschid uşa, dau de încă o uşă
tapisată cu un fel de catifea portocaliu-aurie, o deschid şi pe
aceasta. In penumbra dinlăuntru, pe rafturile dulapului,
sclipeau ca nişte scântei fel şi fel de obiecte făcute din
metal preţios, aur, argint, pietre scumpe... Am închis dula-
pul şi am ieşit din odaie, apoi am intrat în cea de alături.
Aceasta era cu totul simplă şi modestă; fară podoabe, fără
mobile; o masă cu faţă albă în mijlocul camerei. Pe masă,
un fel de jucărie din fulgi de pasăre, coloraţi, ca un fel de
minge uşoară şi pufoasă. O iau în mână, mă uit la ea mai
îndeaproape, în centru, un cub mic alb, de care erau fixaţi
fulgii. Pe feţele cubului era scris ceva, dar era scris aşa de
mărunt că oricât m-am căznit, n-am putut citi nici un
cuvânt... M-am trezit.
Scumpeturile din odaia cea minunată sunt frumuseţile
şi bogăţiile duhovniceşti ale scrierilor Sfinţilor Părinţi; de
care încerci să te apropii, dar fiind plin de păcate, nu
înţelegi nimica. Jucăria de alături e osteneala ta de
traducere a marelui Părinte Stmeon Noul Teolog.
l-2 ian. 1972 O întâmplare nefericită, din neatenţie
O clădire foarte mare pe un teren în pantă, cu faţa spre
sud. In curtea din faţă, nişte ursuleţi negri şi slinoşî se
gudurau la mine. In faţa casei, o mulţime de stâlpi de care
erau atârnate colivii cu păsări, slabe şi neîngrijite. „De ce nu
le dă drumul să zboare" zic eu; mă uit mai bine; erau legate
de cuşcă de câte un picior. Intru în cădire - coridoare mari şi
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

întunecate. La o masă mare se aflau mai mulţi „funcţionari"


- avocaţi, parcă scriau pe nişte rulouri groase de hârtie. Trec
pe lângă unul, care scria: observ un scris foarte mărunt şi pe
rulou scris mult; îmi aruncă o privire şi-şi vede mai departe
de scris. Pe lângă pereţii sălii se aflau mulţime de lăzi cu
struguri foarte frumoşi; n-am putut lua niciunul, nu era
acolo persoana care-i avea în seamă. într-un alt coridor
lung, se afla mulţime de oameni cu feţe triste, cu traiste,
bagaje, unii mâncau din traistă, ca într-o sală de aşteptare
de la o gară. Mă îndrept pe coridor spre ieşire; la o masă
pătrată foarte mare se aflau, în picioare, doi „consilieri"
îmbrăcaţi cu haine negre, închise la gât. Unul avea pe guler
trese de aur — era „şeful." Se mişcau încoace şi încolo la
masă; m-am plecat spre ei, ca un salut. M-au privit doar - şi
eu am ieşit repede cu un simţământ de spaimă că aceia îmi
sunt mari vrăjmaşi. Aşa m-am trezit.

5-6 martie '72 Discuţii în urma consiliului mănăstirii


Mă aflam într-un grup mai mare de călugări, la o răscru-
ce de drum. Nu ne-am înţeles asupra direcţiei şi ne-am
împărţit: o parte pe un drum; alţii, pe altul. Era o zi
frumoasă de vară, soare şi cald; mergeam pe un drum de
ţară colbos, pe lângă noi treceau căruţe. în depărtare se
vedea un lac mare: „lacul Bicaz", zicem noi, grăbindu-ne să
ajungem la el. Am lăsat drumul mare şi am luat-o pe o
potecă; „să mergem pe marginea lacului", zicem noi, e
foarte frumos. Deodată drumul se îngustează într-un
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

defileu îngust, pe care abia încăpem câte unul; stânci


imense în dreapta şi în stânga, gata să cadă, de sus curgea
apă, abia ne-am strecurat pe sub stânci; ieşim într-un
luminiş, tocmai lângă lac. Pe marginea lui, o cărăruie foarte
îngustă, tăiată în piatră, neregulată, greu de mers pe ea;
când să ieşim din coridorul nostru, o ploaie torenţială
curgea de sus. Am renunţat şi am luat-o înapoi pe defileu.
începe să se întunece; abia am ieşit la larg. Pe lângă noi trec
în goană, călare, două persoane: una ne strigă: „ce umblaţi
ca nişte bezmetici, întoarceţi-vă repede acasă; iată vine
părintele X să vă arate drumul. Nu ştiţi ce-i în Ţară?
Moldovenii, muntenii şi ardelenii se bat între ei şi e mare
prăpăd." Unii din noi au luat-o la fugă, alţii au început să se
vaite... era întuneric abia se mai zărea om cu om... (M-am
trezit).

5-6 mai 1972 Eram de rând la biserică şi m-am culcat


mai devreme să mă pot scula la Utrenie. Visul m-a trezit la 9
şi jumătate şi n-am mai putut adormi
Eram în satul natal, la vechea casă părintească. Era pe-
nserate. Intru în casă, în odaia cea curată; abia se mai zărea.
„Dar de ce staţi pe întuneric?" zic eu. Sora Glicheria, care
era în casă, aprinde o lumânărică subţire, care se plecă să se
stingă; mai aprinde una, la fel. în sfârşit, aprinde mai multe
şi le aşează bine în sfeşnic; în casă se vede bine. Pe patul de
lângă peretele nordic era tata bolnav, acoperit cu un ţol.
„Cum te mai simţi, tată?", zic eu, dar el nu răspunde nimic.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Mă duc lângă el, mă urc pe pat şi-l descopăr, era cu faţa


spre perete. „Cum te mai simţi", întreb eu iar. Atunci el se
întoarce spre mine, îmi cuprinde capul cu mâinile şi mă
sărută cu multă căldură zicându-mi: „Faceţi ceva, ca să mă
fac şi eu sănătos!" I-am văzut faţa bine: era tare slab şj
mâhnit; s-a întors iarăşi spre perete. „O să te faci bine, zic
eu depărtându-mă de pat, iată te-am pus Ia sfintele slujbe
aici şi la mănăstire şi când vine mama facem Sfântul
Maslu." Şi întreb pe Glicheria unde-i mama.
„Vine-ndată, zice ea, s-a dus la şipot să aducă apă."
între timp intră în casă o femeie străină: „Dă-mi părinte,
zice ea, floarea aceea frumoasă!" „Care floare, unde-i?", zic
eu. „Floarea aceea rotată, ca un copăcel" „Da unde-i?",
întreb eu. „A, zice Glicheria, uite-o colo afară, lângă zid."
„Ia-o, zic eu bucuros femeii; ia-o, ia-o"! (M-am trezit).

Spre duminică 21 ianuarie 1973


Mă aflam parcă în casă Ia Al. Mironescu - în Bucureşti.
Era în ziua de Paşti, atmosferă de sărbătoare, doamna se
grijea de ospeţie. între invitaţi: Părintele Benedict, Daniil,
Sofian. Dl. Todiraşcu. Eu mă aflam alături de Dl. Mironescu
pe o canapea şi el avea pe genunchi un album mare; îl
răsfoia şi îmi arăta fotografiile dinlăuntru.
Duminică seara, la stăreţie, povestesc între altele şi
visul. La care Dl. Vâlsan, „de faţă", adaugă: „Sigur a murit
Dl. Mironescu." Marţi 23 ianuarie, părintele Valerian, care
aseară sosise de la Bucureşti îmi spune: „Azi a fost
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

înmormântarea Dl. Mironescu. A murit." Pe urmă am aflat


precis că murise tocmai la data visului de mai sus. Sâmbătă
spre Duminică 21 ianuarie!...

Un vis înfricoşat Cineva îmi povesti următoarele:


„într-o vreme, zicea, eram bântuit de gânduri josnice,
necurate. Mă luptam cu ele, dar nu cu toată bărbăţia şi
uneori mă surprindeam stând de vorbă sau îndulcindu-mă
cu ele. în această stare, într-o noapte am acest vis.
Eram în odaia mea obişnuită, care însă era mult mai
mare. De lângă masa din faţa icoanelor se făcea o scară
sprijinită pe peretele de alături, ca pentru urcat în pod. Eu
mă aflam în susul scării şi coboram pe ea. Când ajung în
dreptul mesei, în loc să păşesc mai jos, pun un picior pe
masă, pe Crucea mare, care se afla întinsă pe ea. Parcă
priveam din afară de mine şi vedeam piciorul deasupra
Crucii, ale cărei braţe se vedeau ieşind de sub talpă. M-am
trezit cu mare spaimă şi înfricoşat şi mereu mă gândeam la
acel vis înfricoşat..."
In adevăr orice învoire cu vrăjmaşul este o coborâre toi
mai jos, o arvună spre coborârea veşnică în adâncurile
iadului. Insă o coborâre profanatoare, o călcare pe Cruce, o
batjocorire a suferinţelor şi a Crucii răbdate de Domnul
Hristos, pentru mântuirea noastră...

13 martie 1981 (n-am mai însemnat demult nimic.) La


Sfântul Munte - Prodromu-românesc
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Eram în Biserica mare a schitului. Se terminase Sfânta


Liturghie; fusese slujbă cu arhiereu şi lume multă; ultimii
oameni se închinau pe la icoane. Eu aveam o lumânare
aprinsă în mână şi intru în Sfântul Altar, pe uşa dinspre
nord. Altarul însă era cu totul schimbat. Tot peretele
absidei avea ferestre mari una lângă alta, cu partea de
deasupra arcuită gotic. Prin ele intra o lumină puternică,
creând o atmosferă feerică. Pe jos în tot Sfântul Altar era un
strat gros de zăpadă; pe Sfânta Masă zăpada era groasă de
vreo jumătate de metru. O zăpadă pufoasă, care scânteia
de lumina ce venea de afară. înfig lumânarea aprinsă ce o
aveam în mână în zăpada de pe Sfânta Masă. Deodată tot
Altarul se umple de o lumină de o frumuseţe negrăită care
învăluie totul. Mă simt străbătut peste tot de această lu-
mină şi cuprins de o pace şi bucurie negrăită. Pun mâinile la
ochi şi mă reazim cu spatele de catapeteasmă, în faţa
Sfintei Mese. îmi ziceam în sine: „De acum aş vrea să
mor"...

21 octombrie 1982
înainte de culcare mai traduc o pagină din viaţa sfanţu-
lui Nifon al Constanţiei; era vorba de luptele lui cu dracii.
Mă culc şi adorm imediat. Nici cinci minute n-au trecut şi
mă trezesc în urma acestui vis.
Eram la mănăstirea Neamţ, la biserica mare. Mulţime re
de oameni se înghesuiau să intre în biserică şi eram şi eu
Inirc ei. Cu greu am ajuns în naos şi m-am suit într-o strană
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

n partea stângă, unde urci în amvon. Biserica - plină de lu-


pimă la refuz şi o gălăgie nemaipomenită. La strana upiă,
cineva cu două talgere de famfară, mari galene, de mă,
bătea din ele, făcând cu ele fel de fel de exhibiţii;
mne, ziceam, cum se poate aşa ceva în biserici? Strigăte
tcrnice de „ura" se auzeau în toată biserica; mă uit mai
bine, IWln mijlocul mulţimii, un cordon compact de militari,
negri l.t l.iţ.t, cu barbă, îmbrăcaţi în haine roşii cu nasturi,
în mâini
■ n puşti, pe care le agitau în sus şi în jos şi strigau
ura, în tactul
• i'ltii cu talgerele de la strană, care le bătea frenetic.
Iară îmi zic uimit: „Doamne, aşa ceva în biserică!" Mă
mi prstc mulţime la ostaşii din cordon în haine roşii, vreo
cătini uitat la mine: aveau o privire înfricoşată! M-am trezit.

4 februarie 1984
Aseară a venit părintele Ilarion de la mănăstirea Lavra
cu *«'|tt nu prea bune, care ne-au cam indispus. Azi după
Sfânta
I inirgbie, citind capitolul Sfântului Isaac asupra
războiului
• li .ii esc, am aţipit puţin, nu se luminase deplin ziua,
şi am avut
■ ■ i vis.
Eram într-o largă incintă mănăstirească. Semăna cu cea
ilr la Neamţu, dar avea ceva şi de la Prodromu. Nu se vedea
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

nimeni. Am mers la „dormitor" să-mi iau ceva. Am intrat pe


o -ala şi imediat în dreapta uşa dormitorului. Am intrat
înăuntru locul era cam pe unde-i magazia de faină şi chilia
părintelui ».linontic - o sală mare cam cât trapeza
Prodromului, cu fe-i. Miuică mică spre sud, lângă peretele
opus, un şir de paturi, să
ii losi vreo zece-douăsprezece, cu un mic spaţiu între
ele, pen-
imi umblat. Paturi simple şi toate erau acoperite cu
cearceafuri
tillir, iar pe prichiciul de la cap unele aveau câte un ghiveci
de
umşi.iit- înllorite roz, foarte frumoase. Pe pereţi nimic,
înlăun-
nti nimeni; odaia de o curăţenie exemplară. Pereţii albi,
paturile albe, pe jos alb, lumina plăcută ce venea de afară,
toate creau o atmosferă de o frumuseţe unică. Am mers la
patul meu, era al treilea de la intrare, am căutat ceva într-o
cutie de carton, dar n-am luat nimic şi am ieşit afară. Afară
în faţa chiliilor multă verdeaţă şi flori de mare frumuseţe.
înspre altarul bisericii - în faţa bibliotecii şi mai încolo - se
vedeau grupuri, grupuri de nişte flori nemaivăzute, cam de
un metru înalte, toate de aceeaşi culoare violet-vişiniu,
parcă erau focuri aprinse.
întâlnesc pe cineva în incintă şi-l întreb uimit: „Da când
s-a reparat şi s-a făcut aşa frumos! Acela îmi face semn să
merg după el şi-mi zice: „Să vezi şi celelalte odăi şi trapeza,
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

sunt în legătură între ele." El mergea înainte, intrăm pe


aceeaşi sală, dar nu intră în dormitor, ci o ia înainte. Mai
încolo o uşă mare, tot spre dreapta, urcăm câteva trepte,
intrăm înlăuntru, şi el dispare. Un spaţiu larg cu coloane
înalte, dispus în semicerc şi trepte care coborau pe ambele
arcuri - era o intrare monumentală, cu urcuş dublu. N-am
coborât, ci am mers în continuare şi deodată mă trezesc
într-o sală foarte mare, mă găseam pe un planşeu care
venea cam la jumătatea sălii în înălţime şi mergea până la o
anumită distanţă. De pe planşeu, pe pereţii laterali erau
scări largi care coborau jos, într-un spaţiu larg, iar de-a
lungul peretelui cu ferestre mari, o masa lungă şi lată,
acoperită cu o faţă de pânză albă imaculată. „Este trapeza"
zice cineva, - sub planşeul pe care mă aflam era bucătăria şi
erau mai mulţi inşi -nu mi-a rămas chipul lor - care găteau
mâncare şi aşezau masa.
M-am întors pe unde am venit, intrarea monumentelor
avea scări, trepte care urcau şi mai sus, şi am început să urc
pe treptele de marmură albă, admirând candelele mari,
care atârnau de tavan, deoparte şi de alta a scării... m-am
trezit, cu un simţământ de multă pace şi bucurie
sufletească.

12 noiembrie 1984
Era o mare sărbătoare şi era adunată lumea de pe lume.
Un fel de staţiune cu vile frumoase şi mari spaţii de
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

verdeaţa între ele. Mă găseam într-o biserică plină de lume,


era Sfânta
Liturghie. Mă aflam înspre uşă şi am început să cânt
„Pre Tine Te lăudăm", i-au cântat tot cu multă căldură
sufletească. în timp ce cântam un om din mulţime a ieşit
afară din biserică, s-uitat la mine şi s-a oprit în prag. Era
profesorul Ştefanescu de la Agapia. Când au terminat, a
exclamat: foarte frumos!
Am coborât treptele bisericii şi am plecat pe drumul
Care ieşea din staţiune. Erau ogoare întinse şi nu departe,
lângă drum, ogoare lungi numai cu flori. Era. o privelişte
minunată: flori cât vezi cu ochii. Se vedea sub ele un ogor
lung cu crini albi înfloriţi, alături, altele cu flori mari - tot un
fel de crini -galbeni aurii. Unul era secerat pe jumătate; au
fost lalele, ziceau, le-au tăiat pentru sărbătoare. Eram plin
de bucurie şi cu lentimentul că eu le pusesem. în urmă vine
un grup de copii, Care se minunează văzând florile şi încep
să culeagă. M-am trezit bucuros.

13 februarie 1985
După Utrenie, venind la chilie şi fiind încă noapte, m-•m
întins pe pat, am aţipit îndată şi am avut acest vis. Eram în
faţa mănăstirii Neamţu, venisem cu maşina mai mulţi
călugări pentru vizita unor personalităţi însemnate care se
aşteptau. Am Intrat în incintă, mergând spre biserica mare.
Spaţiul din faţa el era plin de flori de toate mărimile şi
culorile de o frumuseţe nemaivăzută. Unele mi-au atras
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

atenţia îndeosebi cu frumuseţea lor. „O să iau de la acestea


şi eu seminţe," mi-am zis şi am Intrat în biserică. în pridvor,
mă întâlnesc cu părintele Ilarie, Care mă întreabă surprins:
„Ai venit pe la noi?" „Am venit la lArbătoarea voastră," am
răspuns şi am urcat treptele deschizând uşa pronaosului. M-
am oprit aici, căci biserica era plină dc lume. Nu mai avea
peretele despărţitor între pronaos şi naos. l^a altar se zărea
un grup de preoţi şi mulţime de oameni In faţa sfintei uşi.
Am înţeles că era o nuntă, se făcea cununia. Tot restul
bisericii, de la Altar până la intrare, unde mă opri-icni. era
plin de lume, într-o ordine şi frumuseţe copleşitoare. Prin
mijloc, cărare pentru circulat, iar deoparte şi de alta, într-o
ordine desăvârşită, toţi cu mâinile în jos lângă corp cu ochii
ţintă înainte. Iar îmbrăcămintea lor, feerică, în port naţional
românesc, cu flori de toate culorile, care scânteiau ca aurul
şi argintul, iar pe cap aveau toţi cununi albe. Era o privelişte
uimitoare: frumuseţea hainelor, ordinea minunată,
atitudinea lor, toate creau o atmosferă din altă lume. Am
rămas uimit văzându-o. Am privit o vreme şi m-am retras şi
m-am aşezat într-o strană în pridvor. O inexplicabilă
mâhnire m-a cuprins că nu eram şi eu printre ei. M-am
trezit plângând nemângâiat...

29/30 octombrie 1986


Pusesem lalele, zambile şi alte flori în pământ.
Visul. Eram la o mănăstire de maici. In faţa mănăstirii
era un mic parc cu flori, în mijloc un rond mare, prin jur
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

câteva bănci pe care stăteau 3-4 maici. O maică a dat foc la


rondul cel mare, care ardea cu vâlvătăi.
- Dar de ce i-ai dat foc? o întreb eu nedumerit.
- Ca să fie lumină, ca să se vadă, îmi răspunde ea.
Am plecat, era o vale ca aceea de la Secu spre Branişte.
Nu mult şi mă întâlnesc cu părintele Dometie. Era fără rasă,
în pantaloni şi cămaşă, o cămaşă însă murdară, înnegrită.
- Am fost la Secu să mă spovedesc, îmi spune el. Apoi
m-am întâlnit cu turişti, care m-au fotografiat cu o floare la
piept, ca s-o aibă de amintire. M-au fotografiat, repetă el,
nişte turişti cu o floare la piept.
El însă nu avea nici o floare la cămaşă. Apoi mă întreabă
iar.
- Când vă aşezaţi la masă, voi faceţi cruce? I-am
răspuns:
- Facem, cum să nu facem! Facem şi în timpul mesei.
Ne-am despărţit şi mi-am continuat drumul. începea să
se însereze. Drumul trecea prin pădure. La un loc, în
drum stafia un păun frumos, cu coada răsfirată. Mai încolo,
încă vreo câţiva mai mici, şi apoi o mulţime de pui şi
păunite. „Ce de păuni!", zic eu; vreau să prind unul, dar nu
pot. M-am trezit...
Tâlcul: Te ocupi de flori, pentru reclamă turistică şi ne-|
lljczi cele duhovniceşti. Eşti încă mirean şi nu bun. Drumul
Alerge la vale, e seară - sfârşitul vieţii şi nu te-ai curăţit de
pa-Jmi; te stăpâneşte mândria cu puii ei cei mulţi. Trebuie
dat |bc la flori, ca să se facă lumină.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

12-l3 februarie 1988. După Utrenie spre ziuă.


Vis cu multe amănunte, oameni, peisaje din care reţin
asta: ...mă aflam într-un autobuz cu multă lume, eram în
primele locuri, iar şofer era un călugăr cu barbă mare,
neagră; lUtobuzul cobora pe un drum de munte cu pantă
mare şi foarte întortocheat, cu mare viteză şi şoferul era
neatent, se uita, nd înapoi, când pe ferestre. La o cotitură,
era gata să intrăm U maşina într-un gard. Am ajuns la loc
drept. La o răscruce, aşina a luat-o spre stânga şi mergeam
pe marginea unei ape mari: malul era foarte înalt şi abrupt
şi drumul mergea chiar pe mal, nu era nici un parapet, sau
zid. Şoferul tot neatent şi cu Viteză mare şi autobuzul a
pierdut drumul şi s-a prăvălit în fluviu. Aşteptam să intre
apa înlăuntru... m-am trezit o clipă şi Iar am aţipit.
...un drum frumos, printre dealuri, văi şi munţi, cu pă-
funi şi păduri. Eram singur şi mergeam spre o localitate
Cunoscută. Deodată mă simt la câţiva metri deasupra
drumului, în văzduh, şi mergeam - pluteam cu mare viteză.
Mă uitam cum treceau unul după altul copacii, pădurile, şi
eu mă Minţeam fericit. Aşa trebuie să fi mers prin văzduh
sfinţii -
indeam eu - care s-au învrednicit de un dar ca acesta.
Deoda-i i mă opresc din călătoria aeriană, mă văd pe
pământ într-un >lesiş de pădure întunecoasă, nu se vedea
nici o cărare; mă cuprinde spaima, mă întorc pe poteca pe
care venisem, o iau Ia
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

ilc şi îmi fac mereu cruce zicând: Doamne Iisuse


Hristoase, I iul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse
Hrisoase... iu am trezit. Primejdii ale călătoriei
duhovniceşti...
2/3 decembrie 1989 La Prodromu
Eram de rând la slujbă. După cuvenita pregătire de
seară m-am culcat, în jurul orei 7-7:10, ca să mă pot scula la
timp. Am adormit îndată şi am avut acest vis. Când m-am
trezit, m-am uitat la ceas, era 7:20.
Parcă eram în Ţară, lângă o biserică mare, era o sărbă-
toare, lume foarte multă, biserica plină şi afară în faţa
bisericii de asemenea mare mulţime. Şi era întuneric,
beznă, voiam să intru înlăuntru, dar era imposibil, din cauza
îngheţului de lume. Deodată aud că vine stareţul mănăstirii
Grigoriu, cu o ceată de călugări. Lumea le face loc să intre,
se apropie de uşă, nu se văd decât siluetele, sărut mâna
stareţului, dau mâna cu câţiva monahi, mă amestec printre
ei şi intru şi eu în biserică. Ei au intrat în altar. Eu am trecut
la strana dreaptă, unde nu era nimeni. Biserica era ticsită de
lume, numai bărbaţi mai în vârstă, îmbrăcaţi ţărăneşte cu
cămăşi şi iţari albi. Mă uit încolo şi încoace, lumea se mişca
încolo, încoace, dar era linişte, nici o vorbă. în faţa uşii
diaconeşti, din dreapta, un monah tânăr cu o sarcină de
mantii călugăreşti şi epitrahile, le aşeza pe străini, tot o
mantie şi un epitrahil. Biserica era largă, între catape-
teasmă şi iconostas era un spaţiu destul de larg; în acest
spaţiu de la dreapta la stânga se aflau pe trei rânduri un fel
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

de cutii pătrate, cum sunt stupii de albine ca mărime, dar


joase, cam de Vi m, cu capace puţin bombate, unele
împodobite cu feronerie, albe de brad, noi, să fi fost 20-30
buc. în minte mi-a venii ideea: sunt oseminte de-ale
martirilor. întorc privirea spre intrare, strana arhierească
era spre mulţime şi în strană un ţăran, voinic, în vârstă, cu
mustaţă, în acelaşi costum de haine albe. Stătea aşezat şi cu
mâinile se sprijinea pe margini.
Deodată se aude de afară un sunet prelung de tulnic,
care a repetat câteva modulaţii şi apoi a tăcut. Atmosfera
era foarte solemnă, pe feţele tuturor mare seriozitate. Din
mulţime se aude un glas: „Să zică Domnul-boierul..." şi a
rostit un nume, pe care nu l-am reţinut. Se aude un glas
îndepărtat, care începe să vorbească, n-am înţeles însă ce
spunea... m-am trezit.

Tainele existenţei noastre!


Sâmbătă 3 decembrie au început tulburări civile, mani-
festaţii la Timişoara, s-au extins în Bucureşti şi toată ţara.
Organele de miliţie şi mercenari aduşi de Ceauşescu au tras
în mulţime azi 13/26 Decembrie (13 decembrie pe
calendarul vechi şi 26 pe cel nou - n.red.) ieşind de la slujbă
aflu că ieri Ceauşescu şi soţia au fost executaţi, numărul
morţilor din aceste zile fiind de câteva mii! Sicriele, tulnicul
din vis! Peste câteva zile primesc o revistă franceză cu
revoluţia din România. Pe două pagini mari sunt scrise
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

numai nume de morţi, iar deasupra scria: „Martirii


revoluţiei."

Visuri duhovniceşti
De mai multe ori s-a întâmplat, după unele neatenţii în
viaţa personală sau în purtarea cu fraţii, să am visuri
indicând paguba sufletească rezultată.
1. Mă aflam într-un oraş şi mergeam grăbit spre gară
de unde trebuia să iau trenul, pentru a merge undeva. Mă
apropii de gară, mai aveam câţiva paşi, dar locomotiva
pufăia, trenul plecase deja... am scăpat trenul şi mă uitam
mâhnit în urma lui.
2. Veneam dintr-o călătorie cu autobuzul, aveam un
geamantan de piele frumos, cu lucruri mai scumpe şi o
boccea cu câteva lucruri obişnuite. Am coborât din autobuz
şi când ■m ajuns în chilie, bag de seamă că luasem cu mine
numai bocceaua, geamantanul îl uitasem în autobuz, care
deja pleca-ic. Spaimă, nelinişte, telefoane să găsesc
autobuzul şi geamantanul.

Capitolul V

însemnări
Este vorba despre cuprinsul unui caiet, pe care Părintele
însuşi îl intitulase însemnări. Părintele Petroniu citea mult şi
era foarte atent cu lecturile sale. Din acestea reţinea mici
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

sentinţe sau fragmente mai lungi pe care le considera


vrednice de reţinut pentru sine şi foarte probabil şi pentru a
le transmite altora prin predici, cuvinte de învăţătură sau
alte prilejuri. Sunt reţinute teme dintre cele mai diverse. La
început par a fi sistematizate tematic: Dragostea, Crucea,
Rugăciunea, Lumina, Reguli de viaţă.... dar sfârşesc prin a se
aşeza foarte probabil cronologic. Le-am lăsat aşa cum le-am
aflat în caietul părintelui.
Ca şi în cazul notelor de lectură, pe care le publicăm în
capitolul următor, însemnările sunt relevante pentru
personalitatea părintelui şi pentru perspectiva dânsului
asupra întregii problematici cuprinse sau atinse de
însemnările respective, deoarece presupun o selecţie
efectuată pe baza unor criterii personale. Nu este deloc
întâmplător să vedem ce anume reţine cineva dintr-o
lectură. Părintele, ca toţi marii duhovnici, are un foarte
dezvoltat simţ al esenţialului şi al realităţilor ultime, rişte
extrem de importantă constatarea că Părintele Petroniu
aşează la un loc în însemnările sale sentinţe şi fragmente
provenite de la cei mai diverşi autori. Aceasta arată o foarte
mare deschidere şi o foarte generoasă putere de cuprindere
şi un simţ al unităţii care depăşeşte uneori graniţele
confesionale, ca să nu mai vorbim de graniţele timpului.
Intre lecturile părintelui, din care dânsul apreciază că
merită să reţină ceva în însemnările sale, vom întâlni la loc
de firunte, desigur, pe marii Părinţi ai Bisericii Răsăritului
(Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Teologul, Sf. Grigorie de
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maxim
Mărturisitorul Sf. Simeon Noul Teolog etc), sau ai Apusului
(Origen, Sfanţul Ie-ronim, Fericitul Augustin), scriitori
bisericeşti din veacurile mai apropiate, precum Sf. Dimitrie
al Rostovului, Sf. Paisie de la Neamţ, Sf. Nicodim Aghioritul,
Ilie Miniat sau părinţi din zilele noastre: Stareţul Ioanichie
Moroi, Dumitru Stăniloae. O notă specială pentru scriitori
apuseni precum Claudel, Pierre Lot, An-dre Dcmesta, Pere
Boniface etc.

^Darvmjp, Tu. tmaX [< sfrV ,Tu siv ac* Te kuW'


• >

*U*^ua Cu\răTvr, cd mai" ,"vtrfun<U- Iu, E,Trvfr»/<.


\ uimii : £raj0£tta.
CUvuui >W lâvtuiaiolt Ho ^trt , ia*. cUayftTTa. oU
lu>j(£ciuiu . ( Sccvu.) .

t o ^ucUa" râ.u'yta, dag^flitii : dau" vru *crfyt mult,


iubtofc TruUt l [Sflnw fc^o*?*).
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

5. ku" & îuArtMi tJLu. -ftrcK~tmm*,ft*m«i' jp E(.


r "friTvev* la&um; di' n*m«; amiTvrrncb-t)' 4 E(
T; (ruat/-u u*4 -au^n' 'pti^v Ef.

&*u cta^ cniTT* t* 0/w aaotT 4tut«Jt , îi. atjUmfv


Dumnezeu dragoste este.
o-o-o
Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc!
o-o-o
Toată Legea cea nouă se cuprinde într-un singur cuvânt,
cel nui profanat în toate limbile lumii: Dragostea.
o-o-o
Aurul se lămureşte în foc, iar dragostea de Dumnezeu a
monahului în râvna şi stăruinţa lui la rugăciune. (Scara)
o-o-o
E o boală răcirea dragostei: dacă vrei să fii iubit mult,
iubeşte mult! (Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
Semnele dragostei de Dumnezeu (Sfântul Nicodim
Aghioritul, medit. 23)
1. Dacă îl iubeşti în chip firesc, nesilit.
2. Dacă păzeşti poruncile Lui.
3. Dacă îl iubeşti din toată inima, numai pe El.
4. Dacă pomeneşti des numele Domnului.
*). Dacă verşi lacrimi şi numai amintindu-ţi de El. fi.
Dacă te rogi neîmprăştiat. 7. Dacă te bucuri când suferi
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

pentru El. K. Dacă dragostea de El nu-i biruită de nici o


potrivnicie. I )acă dragostea ta are aceste semne, în
adevăr Iubeşti pe Domnul.
o-o-o
„Ol ce aruncă vrajbă între fraţi, nu se mântuieşte, chiar
il.u 3 ar muri de moarte martirică." (Sfântul Ciprian)
fiţawn», Ta fvnX k Sfii',Tu ştii orTi iatac f

Uxyrdr^t, (ti mai fvtrftLnaJ- iu, toraH 2t*vtri/<

(XâăaaaX k lamu/utot fu, ^irc J i(U dUcu^Ta ^ -for*


-mtyu a rnpnccKa(iu iu. tavn* StăuuTv^o tu*' U
ItcjjctciuLu ■ ( s ccvk) .

£ o &ucU£ răurta darxjffiui : dau" vvti ^a'^fr iLtbt mult,


iiUrtot muXf/ ' (sf i<nu tWCia*rr*i).

s. ItatT a> iicU^- cU* tTru^TiTUTvu.Ttafmi' p E(.

f %%iC vWh letuurru ti rxuma/ ami'TrttndU*tf (fc El *.


fe-au"ti vtrji ntirr^v^jtii^f-.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Dumnezeu dragoste este.


o-o-o
Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc!
o-o-o
Toată Legea cea nouă se cuprinde într-un singur cuvânt,
cel mai profanat în toate limbile lumii: Dragostea.
o-o-o
Aurul se lămureşte în foc, iar dragostea de Dumnezeu a
monahului în râvna şi stăruinţa lui la rugăciune. (Scara)
o-o-o
E o boală răcirea dragostei: dacă vrei să fii iubit mult,
iubeşte mult! (Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
Semnele dragostei de Dumnezeu (Sfanţul Nicodim
Aghioritul, medit. 23)
1. Dacă îl iubeşti în chip firesc, nesilit.
2. Dacă păzeşti poruncile Lui.
3. Dacă îl iubeşti din toată inima, numai pe El.
4. Dacă pomeneşti des numele Domnului.
5. Dacă verşi lacrimi şi numai amintindu-ţi de El.
6. Dacă te rogi neîmprăştiat.
7. Dacă te bucuri când suferi pentru El.
8. Dacă dragostea de El nu-i biruită de nici o
potrivnicie. Dacă dragostea ta are aceste semne, în
adevăr
iubeşti pe Domnul.
o-o-o
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

„Cel ce aruncă vrajbă între fraţi, nu se mântuieşte, chiar


dacă ar muri de moarte martirică." (Sfântul Ciprian)
Crucea

Crucea e scara cerului... Să iubim Crucea. Ea este clarul


pe care I-a făcut Dumnezeu prietenilor Săi.
o-o-o
Crucea este semnul nepătimirii. (Sfântul Maxim -
Ambigua)
o-o-o
Văzând Crucea, zi:
- Nu voi fi nepăsător, văzându-Te rănit!
- Hristos să sufere atâta ca să mă mântuiască, iar eu
să fiu osândit?
o-o-o
Suferinţele vieţii - floare discretă în cale, pentru a ne
aduce aminte de Domnul.
Nebunia Crucii - Lumea ar vrea să păcătuiască fără să
sufere; creştinismul ne învaţă să suferim fără a păcătui.
Crucea Domnului o vedem, despre pătimirile Lui citim,
iar noi, ticăloşii, nici o ocară nu răbdăm.

Rugăciunea

Cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt păcatului; iar


cel ce pune capăt rugăciunii, începe a păcătui (Augustin).
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Ai putea să nu mulţumeşti lui Dumnezeu pentru darul


naşterii tale?
Rugăciunea e o mare putere. Cel ce se roagă are mâna
pe cârma lumii. (Sfântul Ioan Hrisosotom). Căutare amantis
est. (Augustin)
o-o-o
Doamne, dă-mi să aud şi să fac auzită imensa muzică a
lucrurilor!
Sfântul Ioan al Crucii se ruga:
- să nu-l găsească moartea mai mare peste alţii.
- să moară într-un loc unde nu-i cunoscut de nimeni.
- să moară după o îndelungată suferinţă.
o-o-o
Tăria celui ce se linişteşte este îmbelşugarea rugăciunii.
Toată suflarea, zice Proorocul,
Cânte pe Domnul peste tot locul.
Şi melcul când coarne înalţă
Ca să-L lăudăm pe toţi ne învaţă.
(Antim Ivireanul: inscripţie la melc)
o-o-o
Precum lumina intrând într-o peşteră întunecoasă o
străluceşte, tot aşa şi rugăciunea, intrând în suflet izgoneşte
toată răutatea păcatului şi pe suflet îl păzeşte curat.
o-o-o
A te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu ca cu un
prieten. Or, „Prietenul mirelui stă şi-L ascultă şi se bucură
foarte de glasul Lui."
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

o-o-o
Esenţialul rugăciunii acesta este: a asculta prezenţa
altei persoane, aceea a lui Hristos.
o-o-o
Formalismul - marea strâmbare a rugăciunii. Trebuie să
ai obiceiul de a te ruga, să ai rugăciunea, să devii rugăciune,
rugăciune întrupată, adică să te simţi necontenit în
prezenţa lui Dumnezeu.
o-o-o
Să stăruim cel mai mult în rugăciune căci aceasta este
ca o culme a virtuţii şi prin ea câştigăm şi celelalte virtuţi de
la Dumnezeu. Şi mai ales prin ea ne arătăm dragostea de
Dumnezeu. Şi dacă se află în noi dragostea de Dumnezeu
numaidecât îi urmează şi cele proprii ei: iubirea de fraţi,
blândeţea, nefaţărnicia, stăruinţa şi sârguinţa în rugăciune
şi simplu, toată virtutea. (Sfântul Grigorie de Nyssa)

Lumina

Eu sunt lumina lumii... (Ioan VIII, 12)


o-o-o
Voi sunteţi lumina lumii....(Matei V, 14); şi ucenicii sunt
lumină, când se aprind din lumina cea adevărată.
o-o-o
Cel ce se dăruieşte necontenit, prin iubire, lui
Dumnezeu şi aproapelui, acela, prin harul lui Dumnezeu, se
preface ca untdelemnul în lumină şi ca tămâia în mireasmă.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

o-o-o
„Veniţi de luaţi lumină"! (Sfânta înviere) „Lumina lui
Hristos luminează tuturor." „Credeţi în lumină, ca fii ai
Luminii să fiţi".
o-o-o
Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi pe tot
omul ce vine în lume, Să se însemneze peste noi, Lumina
Feţii Tale, Ca într-însa să vedem Lumina cea adevărată...

Reguli deviaţA

Sfântul Augustin:
Totul să meargă spre Hristos.
Totul să pornească din dragoste.
Tot ce e în afară de acestea e zădărnicie.
o-o-o
Nu face decât ceea ce poţi oferi Bunului Dumnezeu.
o-o-o
Cuviosul Paisie de la Neamţ
- nu osândi pe aproapele, chiar de l-ai vedea
păcătuind.
- nu avea ură asupra nimănui.
- iartă din toată inima greşalele altora.
o-o-o
Facito semper aliquid operis, ut diabolus te semper
inveniat occupatum. (Sfântul Ieronim)
o-o-o
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Şapte reguli:
1. Să ai pe Dumnezeu de-a pururi înaintea ochilor
(Psalmul 15, 8).
2. Ascultă neabătut glasul conştiinţei - glasul lui
Dumnezeu din tine.
3. Să ai totdeauna ochiul curat; ochiul tulbure vede
rău.
4. Vei da seama de tot gândul, omul este cum îi sunt
faptele făcute fără martor.
5. Vei da seama de tot omul cu care te-ai întâlnit: l-ai
folosit sau l-ai păgubit.
6. O faptă este bună dacă zideşte, rea dacă nu.
7. Să nu mănânci nici o bucăţică de pâine nemuncită
de tine.
o-o-o
Dă Domnului Iisus cel dintâi şi cel de pe urmă gând al
zilei.
Noii me tangere!/Rezervă cuviincioasă şi
Nihil ist sensu periculosius./Respectuoasă faţă de alţii.
o-o-o
La clevetire răspunde cu blândeţe: murdăria se spală cu
apă curată şi nu cu murdărie.
Tuns este ubique — fii stăpân pe tine pretutindeni.
Rana obrintindu-se şi patima învechindu-se, a se
vindeca cu .inevoie este.
o-o-o
De la Sfântul Dimitrie al Rostovului
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

- De dimineaţa până seara să fii: în rugăciune


Serafim, în lucruri Heruvim, în petrecere înger.

- Vremea în zadar nicidecum să nu o cheltuieşti, fară


numai la trebile cele de nevoie.
- Păzeşte de-a pururi înfrânarea în mâncare şi
băutură.
- Sfârşitul tuturor este moartea, la care se cade a
gândi pururea. O, omule, nu uita niciodată ceasul morţii!
Căci cine nu are grijă de moarte se va munci veşnic.
o-oo
Ioanichie Moroi, stareţul mănăstirii Sihăstria, avea
obiceiul de a repeta adeseori aceste sfaturi:
Frate, zicea el, ia aminte de sine, păzeşte-ţi mintea, şi
nu uita pe „Doamne Iisuse..."
o-o-o
Călugăr bun, spune o vorbă călugărească, nu poate fi
monahul, dacă nu doreşte să fie schivnic.
o-o-o
Frumuseţe. Acum şi-au pierdut călugării frumuseţea:
aceea adică a grăi la tot lucrul: iartă-mă!
o-o-o
Mihi solitudo paradissus et oppidum carcer.
o-o-o
Călugărul nu se bolnăveşte ca mireanul; el
binecuvântează pe Dumnezeu pentru boală şi se roagă
pentru buna ei întrebuinţare; că boala e mijloc de sfinţenie.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

o-o-o
Aceasta însemnează cuvântul: „în temniţă eram şi aţi
venit la mine": a şedea în chilie şi a pomeni pe Dumnezeu
cu trezvie, necontenit, până la suflarea cea mai de pe urmă.
o-o-o
Fără îndoială, eu voi învia şi voi fi proslăvit împreună cu
Hristos: deci trebuie să mă pregătesc. (Sfântul Nicodim
Aghioritul)
Singura tristeţe care trebuie să te chinuie este aceea de
a nu fi sfânt. (L. Bloy).
o-o'o
Să nu ne temem decât de un singur lucru şi anume de a
nu pierde prietenia dumnezeiască şi de a nu socoti lucrul cel
mai cinstit şi vrednic de iubire: a ajunge prieten al lui
Dumnezeu. (Sfanţul Grigorie de Nyssa).
o-o-o
Icoană (Claudel)
Orice creştin este chipul nevrednic al Hristosului său şi
faţa pe care o arată este reflexul trivial al acestei feţe a lui
Dumnezeu din inima sa - batjocorit şi plin de slavă.
o-o-o
Tantillus homo et tantus peccator! (Sfântul Augustin)
o-o-o
Le coeur de l'homme vierge est un vase profond.
Lorsque la premiere eau qu'on y jette est impure, La mer y
passerait sans laver la souillure, Car l'abîme est immense et
la tache est au fond.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

o-o-o
Dacă n-ai foame şi sete de cuvânt duhovnicesc eşti
bolnav sufleteşte, dacă nu mort de-a bînelea. Trebuie să ne
hrănim duhovniceşte în fiecare clipă, cum ne hrănim
trupeşte.
o-o-o

Zilele anilor noştri: Ca ziua de ieri Ca o strajă de noapte


Ca iarba şi ca floarea ierbii Ca pânza de păianjen Ca urma
păsării în văzduh Ca urma corăbiei pe mare Ca roua de
dimineaţă
Ca un vis Ca umbra Ca fumul Ca ceaţa.
o-o-o

Testament
Mitropolitul Antim Ivireanul rânclui în testamentul său
ca în fiecare an, în prima săptămână din luna noiembrie, să
se slujească Sfânta Liturghie astfel:
- luni, pentru toţi dascălii şi învăţătorii mei;
- marţi, pentru toţi duhovnicii care m-au duhovnicii
în viaţă;
- miercuri, pentru toţi cunoscuţii, prietenii şi făcătorii
mei de bine;
- joi, pentru slugile care m-au slujit în viaţă;
- vineri, pentru toţi cei pe care i-am amărât, necăjit,
năpăstuit sau grăit de rău.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

In fiecare din aceste zile, să se dea şi milostenie câte 40


de
bani.
© ■ o-o
Suflete,
Am văzut uneori, cu un freamăt sfâşietor de trist,
sufletele animalelor, apărându-mi în adâncul sufletelor lor;
sufletul unui câine, sufletul unei pisici, sufletul unei
maimuţe, descoperindu-se deodată într-o privire şi căutând
sufletul meu cu gingăşie, rugător, cu teamă. Şi poate că mi-
a fost milă mai mult de aceste suflete de animale, decât de
acelea ale fraţilor mei, pentru că ele sunt fără de cuvânt şi
neputincioase a ieşi din semi-noaptea lor şi mai ales pentru
că sunt mai umile şi mai dispreţuite. (Pierre Lori: Le livre de
la Pitié et de la Mort)
o-o-o
Pregătire
Fiule, fară de lacrimi să nu te împărtăşeşti niciodată!
(Sfântul Simeon Noul Bogoslov),
Sit mors pro doctore (Fericitul Augustin)
o-o-o Metodă dumnezeiască
Dumnezeu cinsteşte pe slujitorii Săi prin necinste,
îi îmbogăţeşte prin sărăcie lucie,
îi slăveşte prin ocări şi batjocuri,
pentru ca omul să fie ca cerbul,
însetat de izvoarele apelor vieţii.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

(Sfântul Simeon Noul Teolog)


/ o-o-o
Calea Vieţii noastre pământeşti se aseamănă cu a celor
doi ucenici spre Emaus. Cale lungă de la prima la a doua
venire, pe care noi o numim istorie. Domnul merge alături
de noi şi noi nu-L cunoaştem. O, dacă şi inima noastră ar
putea arde ca a lor!
o-o-o
Strâmbătura râsului
Iisus adesea a plâns, de râs niciodată.
Strâmbătura râsului nu-i nici omenească, nici animalică,
ci drăcească; ea n-a desfigurat niciodată faţa Domnului.
Copiii mici nu râd şi când încep s-o înveţe, o fac cu stângăcie
şi ruşine.
o'o-o
Mirosul omului
Mă miram cum câinele cunoaşte pe om după miros. Am
băgat de seamă însă că acelaşi miros, de exemplu de
sudoare, de dinţi stricaţi, etc, are nuanţe deosebite de la un
ins la altul. Pe cutare îl identific după miros, fară să-i văd
faţa, numai cât s-a apropiat de mine. Fiecare om pute în
felul lui.
o-o-o
Moartea (inscripţii)
- Mors certa, hora incerta (pe orologiile vechi)
- Sta viator! (epitaf)'- călătorule, opreşte-te!
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

- Să trăim ca unii care vom muri şi să murim ca unii ce


trebuie să trăim veşnic.
- Mare leac pentru viaţă este moartea! (I. Miniat)
Semnele sfârşitului (agrafon)
întrebându-L cineva când va veni împărăţia lui
Dumnezeu, Domnul a răspuns: Când cei doi vor fi unul şi nu
va mai fi nici bărbătesc nici femeiesc.
o-o-o
Sfetnicii stăpânirii
Zis-a un bătrân: slava deşartă, iubirea de bani şi
obrăznicia urmează stăpânirii.
o-o-o
Omilie de Paşti din sec. II (de la Père Boniface)
O, Pâque merveilleuse!
Impassibilité qui sort de la Passion et
Immortalité qui sort de la mort;
vie qui sort du tombeau et
guérison qui sort de la plaie;
Résurrection qui sort de la chute et
Ascension qui sort de la descente.
c'est ainsi que Dieu opère des grandes choses
c'est ainsi que de l'impossible II crée l'incroyable
afin que l'on sache que Seul
Il peut tout ce qu'il veut.
o-o-o
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Tends-moi ta coupe que je boire à la source de ma vie


les mains transparentes sont les parois de ton cœur et
j'étanche ma soif au plus profond de toi.
o-o-o
Ce qu'il y a de grand ce n'est pas d'être ceci on cela mais
c'est d'être à sa propre mesure posée par Dieu
et ce sont les meules de l'humilité qui font de nous le
pain agréable a notre Seigneur et encore
l'étreinte de la souffrance
car Dieu forge a grands coups de marteau
ceux qu'il aime
pour qu'ils reproduisent lentement Sa face mystérieuse.
û-o-o
Il me touche doucement et le temps s'arrête... mes
yeux sont fermés par Sa main, mais elle était percée avant
que le monde fut et je vois au travers
et brusquement tout éclate en jets de lumière dans ma
larme tremble et danse la source de vie. (de Paul
Evdokimov).

Eu sunt, zice Domnul:


- Pâinea vieţii (Ioan 6, 35)
- Lumina lumii (Ioan 8, 12)
- Uşa oilor (Ioan 10, 7)
- Păstorul cel bun (Ioan 10, 11)
- învierea şi viaţa (Ioan 11, 25)
- Calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6)
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

- Viaţa cea adevărată (Ioan 15, 1)


o-o-o
Milostenia.
Precum apa stinge focul, aşa milostenia stinge păcatul.
(Eclesiastul 3, 33)
Ascunde milostenia în sânul săracilor şi ea va mijloci
pentru tine înaintea lui Dumnezeu. (Eclesiastul 29, 15)
o-o-o
Clipele sunt seminţele veşniciei. (Fer. Augustin) Veşnicie
- magna cogitatio.
Un frate s-a mâhnit asupra mea şi s-a răcit cu dragostea
şi în inimă mi s-a coborât o adâncă întristare...
Doamne, cum trebuie să fie întristarea pe care Ţi-o
produc eu în toate zilele cu păcatele mele! Nu mă lăsa,
Doamne, să Te mai întristez; sileşte-mă să fac voia Ta, să Te
bucur cu existenţa mea!
o-o-o
Inscripţii pe mumiile egiptene:
- am fost omenos
- n-am făcut să plângă pe nimeni
- am hrănit pe cel flămând
- am dat de băut celui însetat
- am dăruit haine celui gol
- oriunde m-au purtat paşii, am semănat bucurie.
o-o-o
Ce qui grandit doit grandir lentement. Rien ne surgit
soudain du neant. (Andre Demesta)
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

o-o'o
Sfaturile unui preot încercat
- Fii optimist, încrede-te fără rezervă în Pronia
Dumnezeiască.
- Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu,
mulţumeşte pentru toate.
- Bucură-te dacă Domnul te-a găsit vrednic de
încercare. Suferinţa este de trebuinţă şi pentru cel ce suferă
şi pentru mai binele lumii întregi.
- Nu te lega de nimic din cele vremelnice.
- Slujeşte cu toată dragostea şi dăruirea pe
aproapele; nu numai cât cere, ci mai mult; fii pildă de viaţă
creştină.
- Viaţa să-ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi
confuzii, limpede.
- Crezul tău să fie viu: viaţă, nu teorie.
- Eşti gata să mori pentru el?
- Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi. Să nu ne
înecăm în marea vieţii.
(Pr. Dumitru Stăniloae)
P.S. M-am întâlnit cu P.C. sa după ce ieşise din
închisoare. L-am rugat să-mi dea un sfat şi mi-a dat cele de
mai sus.
o-o-o
Sub milostivirea Ta ( Părintele Arhimandrit Roman B.)
„Nişte români au trecut pe la Vatra şi ne-au lăsat copilul
lor pentru trei zile; ei călătoriră mai departe. I-am dat lui
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Cristofor — aşa-l chema pe băiat — o cameră, dar lui i-a fost


frică noaptea singur şi a luat cu el în plapumă icoana Maicii
Domnului din perete. Dimineaţa l-am găsit dormind şi cu
mânuţele strângând la piept icoana Maicii Domnului." (aug.
1973, Vatra Românească, America N.)
o-o-o
Kagawa - „Sfântul Francisc al Japoniei" (1888-l960) (un
mare misionar creştin)
- Nu vreau altceva decât să fiu robul Iui Hristos.
- Dumnezeu este Lumina mea.
- Dragostea: regula mea de viaţă.
- „E adevărat, întrebă el, că oamenii cruzi au prigonit
pe Ii-sus? L-au lovit şi L-au scuipat în obraz? Da! E adevărat
că El, murind pe Cruce, a iertat pe toţi răufăcătorii Săi? E
adevărat!" Atunci Kagawa îngenunche şi cu fruntea Ia
pământ se roagă: „Să fiu şi eu în stare să urmez lui Hristos!"
o-o-o
Cât de preţioasă este smerenia! Ea face din oameni
îngeri. Cât de teribilă este mândria: Ea face din îngeri draci!

Faţa Domnului
„Eu, robul lui Dumnezeu, n-am putut afla alt rai mai
dulce şi mai bun decât faţa Domnului nostru Iisus Hristos.
Acolo, fraţilor, este raiul, acolo veselia şi bucuria tuturor"
(Neagoe Basarab)
o-o-o
De ce urâţenie?
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

De unde-i cultul urâţeniei la unii călugări, care poartă


numele frumuseţii?
Un frate mirosea o iasomie înflorită, care îmbălsăma
curtea mănăstirii. Un altul văzându-l îi reproşează că este
păcat să miroşi o floare: „Parfumul, pe care îl folosesc
mirenii este extras din flori şi noi ştim că întrebuinţarea
parfumului este păcat".
o-o-o
Regenerare. „Minţim ori de câte ori vorbim de
regenerare, pentru că nimeni nu se gândeşte în adevăr să se
regenereze pe sine. Ideea ţâşneşte din cap şi nu din inimă.
Să ne regenerăm? Da! Dar cum să săvârşim aceasta, când
nimeni nu se căieşte de nimic?" (Unamuno)
o-o'o
Cel mai greu lucru în viaţă este a zice: nu!
o-o-o
Medii de viaţă. Există medii de viaţă diferite: aerul, apa.
O vietate scoasă din mediul ei propriu moare — peştele pe
uscat. Tot aşa şi sufletul, dacă nu rămâne în mediul cel
duhovnicesc, este omorât de duhurile cele rele. (Cuv.
Macarie)
o-o-o
Agonisită: câte comori a adunat sufletul înlăuntrul său,
atâtea vor fi descoperite şi se vor arăta în afară de trup.
Râvnă. Suntem datori să aducem în fiecare zi atâta
evlavie, cât poate firea noastră, în baza puterii ce i s-a dat.
(Sfântul Marcu Ascetul)
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

o'o-o
Faptă bună hrănită cu slavă deşartă — pom sădit şi udat
cu murdărie.
o-o-o
Nu trebuie să fie întristat cel chemat să moştenească
împărăţia Cerurilor.
o-o-o
Dacă suntem de ţărână, de ce ne mai alipim de pământ;
dacă suntem de un neam cu Hristos, de ce nu alergăm la
Dânsul? [Triod, Sâmbăta morţilor)
o-o-o
Dumnezeu poate totul, în afară de a constrânge pe om
să-L iubească.
o-o-o
Rugăciune. Mai bine să pierd toată ştiinţa lumii, decât
să mă lipsesc de un sfert de ceas de rugăciune. (Suarez)
o-o-o
Păcatul. Nici diavolul, nici lumea, nici trupul, nici
gândurile rele, nici patimile nu pot îndreptăţi cât de puţin
săvârşirea păcatului. (Origen)
o-o-o
Ispite. Oboseala, lâncezeala, sunt ispite. Faţă de ele
aplică regula de aur: Nu ceda niciodată! Dacă te cruţi, dacă
faci concesii oboselii, dacă scazi râvna, înseamnă că eşti
biruit de ispită; a face împotriva a ceea ce te îndeamnă
slăbiciunea momentului, iată cel mai bun mijloc de a
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

stăpâni slăbiciunea trupească sau oboseala. (Teofan


Zăvorâtul).
Deosebirea gândurilor. Dumnezeu este însoţit de pace
şi linişte; diavolul de tulburare.
o-o-o
Bisturiul sufletului este râvna; trebuie să te operezi
singur.
o-o-o
Vas de cinste
O omule! Mâna lui Dumnezeu este ceea ce te-a lucrat.
Deci ceea ce s-a plăsmuit de Dumnezeu, prin răutate să nu
se pângărească, prin păcat să nu se schimbe, să nu cazi cu
sila din mâna lui Dumnezeu, care te ţine şi te apără. Vas
eşti, de Dumnezeu plăsmuit, de Dumnezeu făcut: slăveşte
pe Cel ce te-a făcut! Căci nu pentru altceva te-a făcut, fară
numai ca să fii organ de bună treabă al slavei lui Dumnezeu.
(Sfântul Vasi-le cel Mare, Hexaimeron, Cuv. 2)
o-o-o
Vorba în Biserică
Sfântul Ioan cel milostiv, Patriarhul Alexandriei, pe cei
ce stăteau de vorbă în biserică îi scotea afară în văzul
mulţimii, spunându-le: „Dacă aţi venit la Biserică să vă
rugaţi, atunci deprindeţi-vă la rugăciune şi mintea şi gura,
iar dacă aţi venit numai ca să vă întâlniţi unii cu alţii, atunci
să nu uitaţi că este scris: Casa lui Dumnezeu este casă de
rugăciune, să nu o faceţi peşteră de tâlhari." (Matei 21, 13)
o-o-o
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Rugăciunile, dacă nu sunt rostite cu adevărată evlavie şi


înălţare, este mai bine să nu fie rostite. Ca nu cumva
Dumnezeu să devină vreodată asemenea unui prieten
vechi, căruia nu mai ai să-i spui nimic şi adormi în faţa Lui,
rumegând gazetele. (G. Duhamel).
o-o-o
Fortuna vitrea est, turn cum splendet, frangitur. Soarta
este ca sticla, când străluceşte mai tare, se sparge.
o-o-o
Simplitate. Lucrurile simple fac pe om simplu şi este
foarte greu să fii simplu.
o-o-o
Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu frumuseţe. Şi
numai un creştinism reînnoit va putea deschide căile
frumuseţii.
o-o-o
Icoana nu ne arată numai pe Dumnezeu făcut om, ci şi
pe omul făcut Dumnezeu.
Sărbătoarea, în lume, începe cu exaltare, cu
intensitatea vieţii, după care vine amărăciunea, tristeţea şi
gustul morţii. în Biserică vine întâi amărăciunea, moartea
propriului neant, apoi negrăita bucurie, pacea iertării,
bucuria în comuniunea de dragoste divină.
o-o-o
Tradiţia este unanimă: Iubirea se naşte din rugăciune.
o-o-o
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Biserica se simte bine numai când are mucenici sau


călugări.
o-o-o
Binele izolat face pe om mediocru, frumuseţea izolată îl
face nebun.
o-o-o
Preoţie. „De vezi că viaţa unui preot e îmbelşugată, că
se parfumează, că are faţa rumenă şi trandafirie... că se
îmbracă luxos şi se îngraşă de trai bun şi că bea vinuri
alese..., poţi spune despre acesta cuvântul Evangheliei:
«Uitându-mă la rod nu recunosc pomul preoţiei». Unul este
rodul sacerdoţiului, şi altui e acesta; acela e nevoinţă,
acesta petrecere, acela nu este udat cu rouă pământească,
peste acestea se revarsă din belşug râurile plăcerilor; viaţa
lui e ca un pom încărcat cu roade întunecoase." (Sfântul
Grigorie de Nyssa: Viaţa luiMoise).
Măsură. Porunca Legii vechi era să iubeşti pe aproapele
ca pe tine însuţi. Din pricina păcatului, toate ale omului s-au
vătămat şi iubirea de sine adesea este ură de sine. De
aceea, Mântuitorul rânduieşte o nouă măsură iubirii: „Să vă
iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu." Iar El ne-a iubit
fără măsură şi până la moarte pentru noi.
o-o-o
Metodă. Fii convins că totul depinde de Dumnezeu şi
stră-duieşte-te ca şi cum totul ar depinde de tine. (Ignaţiu
de Loyola).
o-o-o
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Rânduială. Omule! Nu-ţi este îngăduit să trăieşti cu


indiferenţă! Mare este harul pe care l-ai primit! Pune-ţi cu
toată grija rânduială în viaţă. Unele din fapte sunt păcate,
altele pricină de păcate. Fugi de amândouă. Dacă ne vom
păzi de cele indiferente, niciodată nu vom cădea în cele
oprite... deci să nimicim totdeauna începuturile păcatelor.
(Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
Două reguli pentru viaţa de rugăciune
1. Desprindere de cele materiale, să nu fii legat cu
inima de ceva din cele trecătoare.
2. Smerenia - a nu se socoti pe sine omul că este ceva,
a-şi regăsi adevărata sa dimensiune existenţială, (un
manuscris vechi)
o-o-o
„Veşnica pomenire", care se cântă clătinând coliva
mortului, vine de la rugăciunea tâlharului celui bun:
„Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!" îi dorim,
adică, celui decedat o pomenire veşnică, anume să-l
pomenească Domnul în cereasca împărăţie - pomenirile
omeneşti sunt efemere; iar dacă îl pomeneşte Domnul, va fi
cu El în Rai şi pomenirea sa nu va avea sfârşit.
Ctitorie. Pe pereţii bisericilor, în tablourile votive,
ctitorii sunt înfăţişaţi stând înaintea tronului dumnezeiesc şi
purtându-şi pe mâini ctitoria lor. Ce adânc înţeles! Fiecare
om este ctitorul vieţii sale, pe care o zideşte zi de zi şi o
împodobeşte cu faptele, cuvintele, gândurile sale. La
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

înfricoşata judecată, fiecare om se va înfăţişa cu ctitoria sa


înaintea lui Dumnezeu. Este vrednică de cinstea lui
Dumnezeu ctitoria ta?
o-o-o
„Dumnezeu se plimba prin Rai"
Dumnezeu se plimbă, în plină zi, în Raiul cel
duhovnicesc al Ţării noastre. I-am văzut urmele paşilor în
smerita obşte a Sfântul Calinic de la Frăsinei; i-am văzut
lumina pe feţele cu-vioşilor celor frumoşi, din biserica
Coziei; i-am simţit dragostea în jertfa sfinţitoare a ctitorului
de la Hurez.
Dumnezeu se plimbă şi azi prin Raiul cel duhovnicesc al
Ţării noastre! Şi noi, de ruşine, ne ascundem dinaintea Lui!
Suntem goi de toată fapta bună; ne lăudăm doar cu
meritele înaintaşilor. „Adame, unde eşti? Ne strigă
Domnul!"
o-o-o
„Trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu mai des
decât respirăm, sau mai bine zis să nu facem decât acest
lucru, ziua şi noaptea. Dimineaţa şi la amiază să
binecuvântăm pe Domnul în toată vremea sau, zicând ca
Moisi, şi odihnindu-ne, şi sculându-ne, şi mergând sau orice
fel ceva făcând, această aducere aminte să ne fie spre
curăţire. (Sfântul Grigorie Teologul).
o-o-o
Semnele adevăratei iubiri faţă de Dumnezeu: Cel ce o
are:
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

1. Păzeşte poruncile lui Dumnezeu.


2. Are totdeauna bucurie în inimă.
3. Numai spre El se îndreaptă în toate.
4. îşi aduce necontenit aminte de El.
5. Rabdă necazurile şi duce bucuros Crucea Lui.
6. Iubeşte şi pe aproapele Său. (Tihon de Zadonsk).
Desăvârşire. Nu căuta în virtuţile omeneşti, că o astfel
de desăvârşire nu există. Desăvârşirea se află numai în
crucea Domnului. (Cuv. Marcu Pustnicul)
o-o-o
Episcopul Virilio, fost prieten al Iui Leon Isaurul şi apoi
osândit la moarte de acesta, îi scrie din temniţă, înainte de
a fi ucis: „împărate, necontenit ai cinstit pe fostul tău
prieten. Din monah m-ai ridicat la cinstea preoţiei, din
preot m-ai ridicat la cinstea arhieriei, iar acum din simplu
Episcop mă învredniceşti de cinstea de mărturisitor al
Bisericii. Mulţumesc!"
o-o-o
E bine să pătimim aici cele aspre, ca nu cumva
bucurându-ne de cele cereşti să nu mai fim cu grijă şi să
cădem în cele pământeşti. (Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
De la Sfântul Isaac Şirul:
- în toate faptele tale să premeargă neprihănirea
trupului şi curăţia conştiinţei.
- Rugăciunea celui ce ţine minte răul, e o sămânţă
aruncată pe piatră.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

- Nevoitorul nemilostiv este un pom neroditor.


- în ziua în care grăieşti de rău pe cineva, socoate-te
pe sine-ţi mort înaintea lui Dumnezeu.
- Mai bună este troaca porcilor decât gura mâncăilor.
- Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul
tău.
- Toată rugăciunea în care nu se trudeşte trupul şi nu
se necăjeşte inima este ca un fat lepădat. Căci rugăciunea
aceasta este fară suflet.
- De eşti călugăr îndeletniceşte-te cu lucrurile cu care
se împodobesc călugării cei buni, iar lucrurile călugărului
sunt acestea: libertate de cele trupeşti, osteneală trupească
în rugăciune, pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, în
inimă.
- Aruncă spre Domnul grija ta şi în toate încercările
osândeşte-te pe tine însuţi, ca fiind vinovat de ele.
© ■ ©•o
Din trădarea lui Iuda şi din lepădarea lui Petru învăţăm
că pentru a se mântui cineva nu-i de ajuns numai să vrea el,
ci trebuie să fie ajutat şi de harul Iui Dumnezeu, fară de
care, Mântuirea este cu neputinţă. (Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
Ce vrei mai mult?
Eu îţi sunt tată, frate, Eu soţ, Eu casă, Eu hrană, Eu hai-
nă, ca să nu ai nevoie de nimic. Căci am venit ca să slujesc,
nu ca să Mi se slujească.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Eu îţi sunt şi prieten, şi frate, şi soră, şi mamă. Toate îţi


sunt Eu. Eu am sărăcit pentru tine şi osândit pentru tine, pe
Cruce pentru tine, în mormânt pentru tine. Sus mijlocesc la
Tatăl pentru tine, jos trimis pentru tine, te călăuzesc la
Tatăl. Toate îmi eşti: şi frate şi împreună moştenitor şi
prieten şi mădular. Ce vrei mai mult?
o-o-o
Şase cugetări ale sfinţilor
Suntem datori a ne aduce aminte necontenit:
1. De Domnul Dumnezeu, ca să ne bucurăm de
nădejdea în El.
2. De Patimile lui Hristos, ca şi noi să suferim bucuroşi
pentru El.
3. De ceasul sfârşitului nostru, ca să fim totdeauna
gata pentru el.

4. De ziua Judecăţii celei înfricoşate.


5. De muncile cele veşnice, ca să ne temem să nu
cădem în ele.
6. De viaţa cea fară de sfârşit, ca să o dorim
necontenit.
{Vechile Rânduieli monahale, p. 209-210)
o-o-o
Mai bine să taci şi să fii, decât să vorbeşti şi să nu fii.
(Sfântul Ignatie Teoforul)
Identitate
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Noi care facem din Ortodoxie un stindard, aşa de


adesea uităm să fim cu smerenie creştini!
Noi, care slăvim, „îndumnezeirea" şi suntem aşa de
puţin umani!
Noi, care vorbim neîncetat de iubire şi nu ştim să ne
respectăm unii pe alţii!
(Olivier Clement, SOP. 1983).
o-o-o
Zis-a Domnul către Cuviosul Paisie cel Mare:
„Dacă monahii vor avea între ei dragoste, care este
maica
virtuţilor, şi dacă vor păzi poruncile Mele, Eu voi avea
toată
grija de ei şi nimic din cele de nevoie nu le va lipsi."
„Cine se osteneşte numai pentru sine, este ucenicul
Meu;
cine însă se osteneşte şi pentru alţii este fiu şi
moştenitor al
Meu." (Viaţa)
o-o-o
De la Sfântul Isaac Şirul:
- Smerenia aduce, chiar şi rară de fapte, iertarea
multor păcate.
- Precum este trebuitoare sarea în orice mâncare, aşa
şi smerenia în orice virtute.
- Calea lui Dumnezeu este Crucea de fiecare zi, căci
nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

- Din aceasta să cunoşti că te afli în grija lui


Dumnezeu, că-ţi trimite pururea suferinţe.
- Niciodată n-a lăsat Dumnezeu pe lucrătorii Săi să fie
lipsiţi de cele trebuitoare.
- Cine nu-şi supune voia lui Dumnezeu, va fi supus
potrivnicului Său.
- Negustorul stă cu ochii aţintiţi spre uscat şi
călugărul spre ceasul morţii.
- Nu lasă Dumnezeu să se apropie de zidirea Lui
puterea dracilor şi a oamenilor, ca să-şi facă în ea voia lor.
- Cei ce vor să vieţuiască în Hristos aleg necazul şi
rabdă prigonirea. Şi El le dă lor putere ca să cunoască
vistieriile Lui cele ascunse.
o-o-o
De vom lua seama la păcatele noastre, nu Ie mai vedem
pe ale altora. (Cuv. Moise)
o-o-o
- Dacă omul se prihăneşte pe sine, rabdă
pretutindenea,
o-o-o
- Când ne îngâmfam că purtăm chipul lui Dumnezeu,
să ne smerim că suntem ţărână.
o-o-o
Zis-a Domnul: Oricine săvârşeşte păcatul este rob
păcatului... Iar Fiul vă va face liberi (Ioan 8, 34). Daca cineva
va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac. (Ioan 8,
51)
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

o-o-o
Regulă. Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unii altora,
precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos. (Efes 5, 32).
o-o-o
Iubi rea-ura
- Cine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni...
cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.
- Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci
Dumnezeu este iubire. (1 Ioan, 3-4)
- Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială
şi tot lucru! rău. (Iacov 3, 16)
- Privegheaţi în rugăciune, dar mai presus de toate
ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că
dragostea acoperă mulţime de păcate. (1 Petru 3-4)
o-o-o
Dragostea:
- îndelung rabdă
- este binevoitoare.
- nu pizmuieşte
- nu se lauda
- nu se trufeşte
- nu se poartă cu necuviinţă
- nu caută ale sale.
- nu se aprinde de mânie
- nu gândeşte răul
- nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr.
- toate le suferă,
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

- toate le crede,
- toate le nădăjduieşte,
- toate le rabdă.
Nu cade niciodată! (1 Cor. 13)
o-o-o
Lacomul este rău vecin şi la oraş, ca şi la ţară. Marea îşi
cunoaşte marginile, noaptea nu-şi depăşeşte durata sa.
Lacomul însă nu respectă nici vremea, nu cunoaşte
margine, nu are vreo rânduială, ci imită silnicia focului:
toate le răpeşte, de toate profită. (Sfântul Vasile cel Mare)
o-o-o
Cine iubeşte pe Dumnezeu trăieşte pe pământ viaţă
îngerească: posteşte, priveghează, cântă, se roagă şi
vorbeşte de bine, totdeauna, pe tot omul. (Sfântul Vasile
cel Mare)
o-o-o
Păzeşte-ţi curate urechile, ochii şi mai ales inima, ca să
poţi vedea pe Dumnezeu şi să fii fericit. (Sfântul Vasile cel
Mare).
o-o-o
Dumnezeiasca iubire de oameni. Cât de mare este o
scânteie faţă de nesfârşita mare, aşa de mare este şi
păcatul in comparaţie cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Şi încă nu atât de mare, ci şi mai deosebit. Pentru că marea
oricât de nu re ar fi are ţărmuri, care o măsoară, pe când
iubirea de oameni
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

a Iui Dumnezeu este nemăsurată şi nemărginită.


(Sfântul Ioan Hrisostom).
o-o-o
Pasiune. Nimeni nu împlineşte cu atâta devotament
voia diavolului, ca beţivul.
o-o-o
Pricină a tuturor relelor este păcatul.
o-o-o
Aşa cum norii împiedică soarele să lumineze, tot aşa şi
patimile întunecă şi împiedică mintea.
o-o-o
Cunoştinţa. Bun este postul, bună şi cunoaşterea
lucrurilor sfinte, când devine fapt. Pentru că dacă ştii, dar
faci cele dimpotrivă, cunoştinţa devine păcat şi arvună a
iadului. Ceea ce cer nu este numai o masă modestă, ci şi
schimbarea obiceiurilor rele. (Sfântul Ioan Gură de Aur).
o-o-o
Viaţă. Să trăiţi ca unii care mor în fiecare zi.
o-o-o
Metodă. însemnează şi scrie-ţi faptele şi mişcările
sufletului, ca şi cum ar trebui să le spui altora. Şi astfel
dându-ne seama că ne-am ruşina, dacă ar fi cunoscute, ne
vom opri de a le săvârşi, ca de la nişte păcate şi de la orice
gând rău. (Cuv. Antonie cel Mare).
o-o-o
Virtute-păcat. Atât de mare putere are virtutea că este
respectată şi mult lăudată, chiar de cei care nu o practică;
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

tot aşa şi cu păcatul: îl osândesc necontenit chiar şi cei ce-l


săvârşesc. (Sfântul Ioan Gură de Aur).
o-o-o
Râvna de auzirea cuvintelor dumnezeieşti este semn,
dovadă a sănătăţii sufleteşti. (Sfântul Ioan Gură de Aur).
g-0-o
Sfaturi duhovniceşti. Sfântul Antonie cel Mare dădea
mereu aceste sfaturi monahilor care veneau la el: Să creadă
în Domnul şi să-L iubească pe El, iar ei să se păzească de
gândurile întinate şi de plăcerile trupeşti, să nu se
amăgească cu saturarea pântecelui, să fugă de slava
deşartă, să se roage neîncetat, să pună în inimă poruncile
din Scripturi, să-şi amintească de faptele sfinţilor ca să le
urmeze lor, să nu apună soarele peste mânie şi peste orice
păcat, să nu judece pe alţii, nici pe sine să nu se
îndreptăţească, să ne judecăm pe noi înşine şi lipsurile ce le
găsim să le împlinim.
Dacă vom vieţui astfel, vom plăcea Domnului şi vom
călca peste uneltirile vrăjmaşului.
g-o-g
De ce? Trădătorul Iuda era dintre cei 12 apostoli şi
fusese şi el chemat de Hristos. Dar nici faptul că era dintre
cei doisprezece şi nici chemarea nu i-a folosit pentru că nu
avea năzuinţă pentru virtute. (Sfântul Ioan Gură de Aur).
g-o-o
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Păstorul când doarme departe de turma oilor mare


pagubă îşi pricinuieşte, pentru că somnul păstorilor este
bucuria leilor. (Sfântul Efrem Şirul).
g-o-g
Cum să-ţi păstrezi pacea sufletului (Cuv. Serafim de
Sarov)
- să nu te superi, când alţii te ofensează.
- fereşte-te de mânie în orice chip, şi ţine-ţi limba în
vreme de tulburare.
- păzeşte-te de melancolie şi fii vesel totdeauna.
(Bucuraţi-vă pururea)
- fereşte-te de a judeca pe alţii.
- fugi de răspândire, cugetă asupră-ţi, ţine tăcerea.
g-0-o
Răbdarea este semnul sănătăţii sufleteşti, la cel ce o
are. (Sfântul Isaac Şirul).
o-o-g
Semnele după care cunoşti pe omul înzestrat cu
raţiunea sunt: blândeţea, bunătatea, smerenia şi liniştea.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Geneză, 11)
o-o-o
Milostenia ne şterge păcatele, ne dă îndrăznire şi ne
pregăteşte de mai înainte desfătarea bunătăţilor celor
veşnice.

Degrabă primeşti ajutorul de Sus, dacă faci tot ce


depinde de tine, tot ce-ţi stă în putere.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

g-o-o
Mare bine este pacea şi înţelegerea dintre oameni!
g-o-o
Nimeni nu-i mai puternic decât cel ajutat de mâna lui
Dumnezeu.
g-o-o
Virtutea atunci este adevărată când este unită cu
smerenia.
g-o-o
Dacă iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor, tot
aşa este şi dorinţa de a avea din fiecare lucru mai mult
decât trebuie. Dacă n-am dori mai mult nici hrană, nici
îmbrăcăminte, nici celelalte trebuinţe trupeşti, ci am căuta
numai necesarul, de multe rele ar scăpa neamul omenesc.
g-og
Necazurile şi încercările sunt cea mai bună dovadă că
iubitorul de oameni Dumnezeu ne poartă de grijă. De aceea
să nu ne întristăm când vin necazuri peste noi, ci să le
îndurăm în linişte, gândindu-ne la câştigul ce-l avem de pe
urma lor.
g-0-o
Recunoştinţă. Dumnezeu nu cere altceva de la noi decât
numai să-I mulţumim pentru ce ne face, ca pentru aceasta
să ne dea în schimb mai mare răsplată.
Să ne străduim să iubim mai mult pe cei ce ne urăsc,
decât pe cei ce ne iubesc pentru că dragostea de vrăjmaşi
ne aduce mii şi mii de bunătăţi.
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

o-o-o
Un om cuprins de mânie seamănă cu un nebun.
o-o-o
Dragostea de Dumnezeu merge mână în mână cu
dragostea de aproapele.
o-o-o
Nici o fericire nu este mai mare ca aceea de a fi ajutat
de Dumnezeu.
o-o'o
Obişnuinţa cu păcatul aduce atâta pagubă, că nici un
sfat nu mai are putere asupra celui deprins cu păcatul; este
dus ca un rob acolo unde voieşte diavolul.
o-o-o
Sfaturi pentru viaţă: Purtaţi-vă bine cu cei ce vă fac rău;
răbdaţi îndelung pe cei ce vă supără; să fiţi curaţi trupeşte şi
sufleteşte.
o-o-o
Secretul bunei convieţuiri a oamenilor nu stă în
orânduirea economică, politică, sau socială ce am ales, ci în
special în relaţii de bunăvoire dintre oameni. (A. Soljeniţîn).
o-o-o
Niciodată n-a lăsat Dumnezeu pe lucrătorii Săi să fie
lipsiţi de cele trebuitoare. (Sfântul Isaac Şirul)
o-o-o
Cine nu şi-a supus voia lui Dumnezeu, va fi supus
potrivnicului său. (Sfântul Isaac Şirul)
o-o-o
166 PĂRINTELE PETRONIU DE VORBĂ CU PĂRINTELE PETRONIU 167

Calea Evanghelică - Sfântul Grigorie Teologul Să te


curăţeşti mai întâi pe tine însuţi
şi apoi să curăţeşti pe alţii;
Să devii tu însuţi mai întâi înţelept
şi apoi să înţelepţeşti pe alţii;
Să devii tu însuţi mai întâi lumină
şi apoi să luminezi pe alţii;
Să te apropii tu însuţi mai întâi de Dumnezeu
şi apoi să duci la El şi pe alţii:
Să te sfinţeşti tu însuţi mai întâi,
şi apoi să sfinţeşti pe alţii.
o-o-o
Asemănarea cu Dumnezeu, Care este Dragoste, stă în
dragostea fără măsură, fără restricţii, mereu reînnoită, faţă
de celălalt.
Leapădă cu totul orice bănuială ce se mişcă în inimă
împotriva cuiva, ca pe una ce risipeşte dragostea şi pacea; şi
primeşte cu bărbăţie orice necaz ce-ţi vine dinafară, căci
prilejuieşte răbdarea mântuitoare. Iar răbdarea dăruieşte
locuinţă şi odihnă în ceruri. {Filocalia VII, Teolipt al
Filadlfiei, p. 66)

Capitolul VI

Note de Lectură
335

Ca şi capitolul precedent acest capitol conţine fragmen-


te, însemnări, note, comentarii şi reflecţii pe marginea
lecturilor. Deosebirea este că de data aceasta fragmentele
reţinute sunt mai mari, mai consistente. Facem aceleaşi
remarci şi aici. Părintele Petroniu îmbrăţişează un orizont
foarte larg şi cuprinzător tematic dar şi autori provenind din
cele mai diverse medii. Este preocupat de pregătirea şi
misiunea preoţilor, de vocaţia şi vieţuirea monahală, dar şi
de probleme ale lumii, precum războaiele, evoluţiile
ştiinţifice, etc. Se regăsesc fragmente bogate din literatura
franceză (Pascal, Fr. Mauriac, Abbe Alard...), sunt reţinute
informaţii inedite din presa periodică sau cotidiană.
Părintele adună ca o albină, tot ceea ce consideră că
ilustrează adevărul făpturii lui Dumnezeu şi poate ajuta la
elaborarea unei atitudini sănătoase şi corecte faţă de viaţă
în ansamblul ei. întrucât în multe din textele sau discur-
surile sale apare cu poziţii critice la adresa Apusului
romano-catolic sau protestant, cititorul va fi surprins să
întâlnească numeroase fragmente preluate din autori
apuseni. Părintele preia, spre exemplu, un fragment destul
de mare dintr-o lucrarea intitulată Lecţii pentru studenţii
colegiului de pastori, semnată de C.H. Spurgeron; la fel din
lucrări consacrate suferinţei şi durerii, bucuriei sau puterii.
Am putea fi surprinşi de faptul că aflăm între notele de
lectură ale Părintelui Petroniu fragmente din presa
comunistă românească: Contemporanul (1966,1977),
Lumea (1976, 1977), Veac Nou (1975)) şi chiar din Scânteia,
336

organul central al Partidului Comunist Român (1960, 1966).


Este vorba despre informaţii privind genetica umană sau
pagubele în vieţi omeneşti făcute de al doilea război
mondial sau nivelul militarizării Europei la un moment dat
şi altele... Multe dintre acestea sunt din perioada
premergătoare instalării la Schitul românesc Prodromu din
Muntele Athos. Deşi călugăr, devotat întru totul vieţuirii
monahale, retragerii, liniştii şi rugăciunii, totuşi rămâne
deschis problemelor lumii şi se informează cu orice prilej,
prin orice mediu de informare.
Printre notele de lectură şi mai ales în ultima parte a ca-
pitolului sunt mai multe comentarii şi note foarte
consistente care nu trimit la nici un autor. Din acest motiv
— la care se adaugă elemente evidente din conţinutul
acestora — credem că ele aparţin Părintelui Petroniu însuşi,
de unde şi importanţa lor sporită. în fine, ultimele câteva
însemnări consemnează chiar câteva semne minunate care
s-au petrecut chiar cu părintele sau i-au fost direct aduse la
cunoştinţă. Cum spuneam, Părintele Petroniu reprezintă
foarte fidel chipul monahului român care refuză categoric
să îndrăznească în direcţia minunilor şi să se deschidă spre
zona aceasta a minunilor sau a semnelor minunate. Nu
avem îndoială că şi Părintele Petroniu şi mulţi dintre marii
duhovnici români contemporani lui vor fi fost beneficiarii
multor astfel de semne minunate din partea lui Dumnezeu,
dar aceştia le-au trecut sub totală tăcere. Şi în cazul de faţă
considerăm că Părintele Petroniu consemnează foarte
337

probabil pe cel mai puţin spectaculoase dintre aceste, pe


cele care sunt mai credibile şi mai accesibile minţii
omeneşti şi le duce cu el în mormânt pe cele mai directe şi
mai greu de înţeles de minte omului nedespătimit.
N0T€ de Lecturi

Vnu.1 tm T^tAagvc ^t*. tutu* a u"i"tht' n<rtu>tv*.


£Uu< dU. cdn^^JLu4c'

t/v*" -»<" 1ţ\iUA*i ^rurvn'fru avuAaMvA*{xr*svL


^a^u. ouj^u ^toHrj, . j^--J>lu?ru. m"tHjt-k," tXetu-w-*'
<K ţi^iKtafc*"" ti'u^?^uiSi'. iui*/"-,' -pn?w>ii

TVcfc^-0*- mVrtfc' fcC^Wi »U -ttfJWVM -pciOfwicC


, -jx- ca/u
^j-wu. >-· Ic Oprxsyh. nu/ t^wx»

t%u--K' >ţ>UrA«. mxmxA. Aju^JttCnd. ^* uM u. ni> k


a<',

C*. rut. o.vtu» -»,■ TM*<n-#*i'm »<u< ra-^^jal^ cm-


u. <3 w
338

CX*LTN, tt uw\c<" t -^im. yiAAjru. tCtJtct.


rritAj>ew. , tm.'uJ.
Vw<to yp.tattiXju/) -t+ o^pi'cUuu caa<x^ Tnuto
itL*.***- cUctju'''H o^n,
Visul lui Faraon este icoana vieţii noastre. Anii de abun-
denţă sunt anii tinereţii, ai uceniciei şi şcolarităţii; anii de
foamete - anii bătrâneţii, ai vârstei înaintate. Să urmăm
sfatul lui Iosif: să ne alegem un bărbat înţelept, căruia să-i
încredinţăm abundenţa noastră, ca să facem provizii
îndestulătoare pentru anii secetoşi. Să ne lăsăm îndrumaţi
şi povăţuiţi de profesori şi de oameni duhovniceşti şi să
agonisim cunoştinţe temeinice, obiceiuri bune pentru viaţă;
„adună şi păstrează", ziceau Părinţii. Bună-i provizia când
vine foametea şi n-ai de unde cumpăra, trăieşti din
rezervele adunate şi nu duci lipsă.
Trebuie să te spăimânţi zilnic de lipsurile personale, pe
care în fiecare zi să le găseşti tot mai multe.
Foloseşte împrejurările în care te afli pentru a deveni
mai bun şi nu-ţi pierde vremea regretând pe cele ce nu le ai.
Cineva povesteşte că a văzut o capră legată cu o funie lungă
de un ţăruş, împrejurul ţăruşului era iarbă destulă, deasă şi
verde. Capra însă nu se atingea de aceasta, ci, alergând cu
funia întinsă, se întindea din răsputeri, gata să se sugrume,
pentru a paşte firele de iarbă pe care nu le ajungea. Aşa
suntem şi noi, dorim ceea ce nu avem şi nesocotim sau
neglijăm ceea ce avem.
339

Avem destule păcate care ne pregătesc veşnica temniţă.


Să le ispăşim de voie, făcând zilnic câteva ceasuri de
nevoinţă: studiu, canon, muncă. E puţin pentru ceea ce
merităm, dar lucrul greu, făcut cu perseverenţă, se va
îndulci prin obişnuinţă. Mihi solitudo paradisus et oppidum
carcer, Facito semper aliquid operis, ut diabolus te semper
inventat occupatum (Sfântul Ieronim)
o-o-o
Comportarea unui preot cere multă grijă: demnitate,
seriozitate, blândeţe, acestea dau un deosebit prestigiu şi
fac o fericită impresie. Lumea e politicoasă adesea din
orgoliu: ci tu ridică politeţea la înălţimea slujirii preoţeşti şi
vei avea mult de câştigat. Preotul să ştie a cruţa
susceptibilităţile altora. Cum? Stând neclintit în principii,
îngăduitor faţă de părerile celor-

lalţi, acomodându-se cu persoanele. Prejudecăţile sunt


tumori sufleteşti, trebuiesc tratate cu blândeţe, ca să nu se
cangreneze. Bunătatea e mijlocul cel mai sigur pentru
câştigarea sufletelor. Nu poţi face bine cuiva decât în
măsura în care îl iubeşti şi îi arăţi afecţiune. Respectarea
altuia să fie lege.
Biserica are nevoie deopotrivă de slujitori învăţaţi şi
sfinţi.

Trei lucruri sunt de trebuinţă unui creştin în viaţă: prin-


cipii, metode, obiceiuri. Principiul de bază din care decurg
340

toate este grija de mântuirea proprie şi a altora. Acest


principiu bineînţeles face pe om credincios. Dar credinţa nu
trebuie să fie numai raţională, ci scopul vieţii, un mod de
comportare. Să se simtă în jurul nostru atmosfera credinţei.
Dacă trăim din credinţă, o vom face vie şi în alţii. Credinţa e
raţiunea creştinului. Nu-i om cel ce şi-a pierdut raţiunea;
nu-i creştin cel ce şi-a pierdut credinţa. Nu-i raţional cel ce
nu lucrează potrivit cu credinţa. Pentru a ajunge aici,
trebuie convingere adâncă, meditaţie zilnică la adevărurile
de credinţă. Dacă un preot ar medita zilnic: „Ca creştin, n-
am alt lucru de făcut decât mântuirea mea, ca preot, aceea
a altuia; aceasta-i viaţa mea, în rest nici nu merită să mă
gândesc", atunci nu va pierde timpul în zadar şi viaţa nu-i va
fi stearpă.

Metodele de lucru sunt esenţiale. Pe improvizate şi la


întâmplare nu se realizează nimic temeinic. In activitatea
sa, preotul trebuie să-şi însuşească bine metodele Bisericii.
Grija primordială: sufletul personal, ogorul propriu. Care-i
cea mai bună metodă cu care trebuie cultivat? Rugăciunea,
pregătirea pentru Sfânta împărtăşanie, cercetarea
conştiinţei, meditarea, retragerile duhovniceşti, lectura
duhovnicească. Dacă vrem ca focul lăuntric să nu se stingă,
să-l alimentăm cu cuvintele Sfinţilor Părinţi; dacă vrem să
ne îndreptăm lipsurile, să ne cercetăm zilnic conştiinţa.
Trebuie să deprindem bune obiceiuri, o bună
deprindere este un mare sprijin virtuţii: se face mai uşor, că
341

eşti obişnuit, o faci neîntrerupt pentru aceeaşi pricină.


Obiceiuri de bază, evlavie, muncă, continuitate; acestea fac
pe adevăratul preot. Munca este expresia datoriei. Ordinea
în viaţă o înfrumuseţează. Deşteptarea dis de dimineaţă,
prezenţa la timp la slujbă, munca, oamenii, culcarea, toate
au o mare însemnătate pentru viaţă. Viaţa duhovnicească
este mult păgubită de dezordinile zilnice. Un preot, un
călugăr, trebuie înainte de orice să fie preot sau călugăr.
Cunoştinţe generale, da, dar a arăta specializare în alt
domeniu, rişti să auzi: „şi-a greşit meseria!" Oamenii judecă
aspru pe funcţionarul care nu-şi cunoaşte bine slujba sa:
„nu-şi cunoaşte meseria." Prin gura lumii, însuşi Dumnezeu
rosteşte osânda.
o-o-o
Un preot trebuie să fie născut sau să devină mare. Nu
trebuie să aibă nimic josnic, mediocru; ci de-a pururi
trebuie să fie deasupra tuturor vulgarităţilor. Asemenea
coloanelor de susţinere, preotul trebuie să aibă în toate
înălţime şi soliditate, pentru a susţine şi împodobi Biserica.
Ce face adevărata înălţare a unui suflet? Desprinderea de
lucrurile vulgare; nu numai năzuinţe, ci şi alipire de tot ce
este nobil şi mare; mărinimia, dispreţul faţă de tot ce este
murdar, grosolan, îngust, meschin. S-avem curaj s-o
spunem făţiş: este încă multă josnicie în privirile şi
simţămintele noastre.
De aceea, luptă necruţătoare împotriva defectelor
personale moştenite sau dobândite. Egoismul - iubirea
342

exagerată de sine, care te izolează de lume; lenea, care te


împiedică să faci binele pe care-l vrei. Dacă am vedea binele
pe care-! puteam face şi nu l-am făcut, suferinţele pe care le
puteam uşura şi din lene nu le-am uşurat, ne-am îngrozi -
nestatornicia, care începe tot şi nu termină nimic, care se
dezgustă de tot ce a început, care nu lasă în urmă decât
ciorne, fără formă... Fiecare om are defecte personale, care-
l împiedică să facă binele pe care l-ar putea face. Lucru
principal: să ne studiem pe noi înşine şi să ne cunoaştem
aceste defecte apoi să nu le cruţăm. Să ne cunoaştem
duşmanii lăuntrici, deghizaţi şi ascunşi şi să luptăm împo-
triva lor toată viaţa.
o-o-o
„într-o zi, povesteşte Franclin, un ţăran merse la un fie-
rar, ca să-şi ascută un topor. Dar el voia ca toporul să
lucească peste tot, cum luceşte ascuţişul. Fierarul nu ceru
nimic pentru ca să dea luciu toporului, ci numai ca ţăranul
să învârtă roata tocilei. Ţăranul începe deci să învârtă şi
fierarul apăsa cu putere fierul pe piatră, care în aceste
condiţii nu se putea învârti decât cu mari eforturi. Bietul om
plictisit lăsă mereu roata ca să vadă cum merge cu
lustruitul, apoi ceru fierarului toporul aşa cum se găsea:
„învârte, învârte, îi zise fierarul, până ce se va lustrui peste
tot, acum are numai pete." „E adevărat, răspunde ţăranul,
dar mie îmi place mai mult un topor cu pete." Morala: omul
nu duce până la capăt efortul întreprins pentru un lucru
bun; se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură.
343

o-o-o
Tăcerea, viaţa lăuntrică stă în legătura ce o ai cu Dum-
nezeu. Trebuie să taci când asculţi pe profesor; cu atât mai
mult, când vorbeşti cu Dumnezeu trebuie să taci. Şi unde
vorbeşti cu El? De aici, legea tăcerii. Tăcerea ne învaţă să
recunoaştem, să ne stăpânim, să ne biruim. Tăcerea e şi o
ne-voinţă duhovnicească pentru mântuire; o cale de
pocăinţă.
o-o-o
Convorbirile trebuie să se facă totdeauna Ia nivel înalt.
Regulă: vorbeşti bine despre ceea ce iubeşti; iar un călugăr
nu poate iubi decât pe Dumnezeu, Biserica, sufletul,
adevărul, virtutea, ştiinţa duhovnicească, binele sub toate
formele. Ex abundantia cordis os lognitur. Să cerem lui
Dumnezeu darul de a şti să vorbim despre El şi despre
lucrurile Lui. Prima calitate a unei convorbiri: bunul simţ; a
doua: buna cuviinţă creştină, potrivit cu ceea ce suntem, ca
în faţa Iui Dumnezeu şi în lumina Lui. Fiecare cuvânt rostit
să aibă înţeles şi valoare creştină. Convorbirea să fie
iubitoare faţă de cei cu care şi despre care vorbeşti. Să nu
rănim cu cuvântul pe cel cu care vorbim; să vorbim de cele
ce-i fac bine, îl bucură, să-i dăm întâietate la cuvânt. Faţă de
cei absenţi, dacă sunt acuzaţi, să facem după Lege, care
numeşte din oficiu apărători celor acuzaţi. Să fim totdeauna
printre apărători. Critica şi bârfeala nici nu trebuie atinse;
respectul să nu lipsească; apoi buna dispoziţie şi bunul gust:
nu-i îngăduit să fim vulgari.
344

o-o-o
Smochinul uscat. Smochinul era în vie: la loc lucrat,
adăpostit, nu în drum, sau la loc părăginit. Smochini în vie
sunt preoţii: creştinii din lume sunt în bătaia vânturilor.
După atâtea îngrijiri, Stăpânul are dreptul să ceară roade.
Care grădinar nu aşteaptă rod de la munca lui? Frunzele
arată puterea de vegetaţie, rodnicia solului: dar rodul unde-
i?...smochinul n-are roadă de 3 ani. Dumnezeu ţine
evidenţa de toţi anii noştri sterpi. După trei ani de
stârpiciune, porunceşte ca smochinul să fie scos afară, nu-l
lasă la infinit în stârpiciune. Cu mijlocire îl mai îngăduie, dar
numai acest an.
o-o-o
Zelul preoţesc. Misiunea preotului este să dea sufletelor
pe Dumnezeu şi pe suflete lui Dumnezeu. Nu ştie nimic cel
ce nu ştie cât de mult doreşte El să le aibă: Da mihi animaşi
Pe toate celelalte le lasă omului, dar sufletele sunt ale Lui.
îngerii văd pururea în ceruri faţa lui Dumnezeu. Călugărul -
înger în trup, orice misiune ar avea trebuie să vadă
necontenit faţa lui Dumnezeu, să se simtă înaintea Lui.
Relaţiile călugărului cu oamenii să fie îngereşti: cuviinţă,
încredere, dragoste sfântă. Să se poarte aşa fel încât să
inspire respectul celorlalţi şi o încredere fară margini.
o-o-o
C.H. Spurgeron, Lecţii pentru studenţii colegiului de pas-
tori. (Meditaţie pentru viitorii preoţi)
345

A te apuca de lucrul Domnului cu jumătate de inimă es-


te o insultă la adresa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
în zadar voi umple biblioteca de cărţi, voi organiza
societăţi sau voi întocmi proiecte dacă voi neglija cultivarea
mea proprie.
Un slujitor sfânt e o armă de temut în mâna lui
Dumnezeu.
Mâna care are de gând să cureţe pe altul, nu trebuie să
fie murdară. (Sfântul Grigorie Teologul).
Dintre toate cauzele care fac pe oameni necredincioşi,
păstorii nevrednici trebuie puşi între cei dintâi.
E îngrozitor să te pierzi la umbra unui amvon, dar cu
mult mai mult să pieri pe el.
Nimeni nu predică bine altora, dacă nu-şi predică sieşi
mai întâi.
Preotul este ceasul parohiei. Dacă ceasul meu nu merge
bine, puţini în afară de mine vor greşi din pricina lui; dar
dacă ceasul observatorului merge prost, jumătate din
capitală pierde socoteala. Aşa şi preotul. El este ceasul
parohiei: mulţi îşi potrivesc ceasornicele după el şi dacă nu
umblă bine, toţi au să umble mai mult sau mai puţin greşit
şi el este răspunzător de păcatele ce se săvârşesc din pricina
lui.
Nu vă lăsaţi batjocoriţi de diavol, ca Samson de Dalila.
Să nu fim preoţi ai lui Dumnezeu la altar şi fii ai lui
Veliar la uşa cortului întâlnirii; ci, precum spun Sfântul
346

Grigorie de Nazianz şi Sfântul Vasile cel Mare, să tunăm


când predicăm şi să fulgerăm când trăim.
Predicile apostolilor au fost foarte însemnate, dar
Sfântul Duh n-a însemnat decât Faptele.
Steaua care a călăuzit pe magi şt stâlpul de foc din
pustie nu numai luminau, ci şi mergeau înainte, călăuzeau.
Nu de rafinament ca lacheii şi coconaşii, dar şi de groso-
lănie, rudă cu păcatul, să fugim ca de viperă. Hristos n-a fost
niciodată grosolan, josnic, nepoliticos sau nedelicat.
Biserica are nevoie de soldaţi, nu de coconaşi; de lucră-
tori serioşi, nu de hoinari subţiri.
Toate bibliotecile noastre sunt un lucru gol în
comparaţie cu odăiţa noastră de rugăciune. Creştem,
ajungem puternici, biruim cu rugăciunea noastră
particulară.
Dacă nu vom putea îndupleca pe oameni pentru Dum-
nezeu, să ne străduim măcar să înduplecăm pe Dumnezeu
pentru oameni. Să facem ca Ieremia: „Dacă nu vreţi să
ascultaţi, voi plânge în ascuns pentru mândria voastră, îmi
voi topi ochii în lacrimi!
Rugăciunile noastre nu trebuie să se treacă niciodată, ci
să se avânte, să se înalţe.
Ne lipseşte cunoştinţa Evangheliei. Vorbăria este prea
adesea frunza de smochin care serveşte de acoperământ
ignoranţei teologice. (Şiruri de cuvinte sforăitoare în locul
învăţăturii adevărate şi floricele oratorice în locul cugetării
sănătoase).
347

Caii sunt judecaţi nu după hamuri şi clopoţei, ci după


sânge şi oase; aşa şi predica.
Oamenii se adună în jurul celui lucrător ca vulturii în
jurul cadavrului.
Amvonul nu este o scară pe care să urce ambiţia.
Dacă cineva n-a fost chemat la sfinţenie, n-a fost
chemat să lucreze în via Domnului.
Cum să alegi un text pentru predică? îl găseşti ca pe un
prieten: se apucă cu tărie de inima ta. Numai acela este
bun. Doctor sufficientissimus!
o-o-o
C. Hilty: Le Secret de la force, amor omnia vincit (Taina
Puterii: Dragostea), 1911, 102 p.
...vă voi spune un lucru care vă va surprinde, poate: „E
mai lesne a trăi cu Dumnezeu decât cu oamenii."
Cea mai bună afecţiune omenească, dacă n-o
alimentează dragostea dumnezeiască, moare când nu-i
deplin răsplătită. Ea este un sentiment foarte schimbător, o
formă mai fină de egoism.
în relaţiile cu oamenii, fiecare se sileşte cât mai mult să-
şi ascundă lipsurile, căci lumea e crudă şi inconsecventă.
Adesea târăşte la rău pe cei slabi, printr-o îngăduinţă, care
merge până la încurajare, apoi când răul s-a produs şi iese
la iveală, ea condamnă cu multă asprime. Căci viciile
ascunse nu vatămă, ci rod nervul vieţii celor care au
totdeauna ceva de ascuns. Nu se întâmplă aşa în legăturile
348

cu Dumnezeu, Care ne cunoaşte şi ne judecă cu blândeţe şi


îngăduinţă şi nu vrea decât dragoste şi credincioşie.
Când diavolul se apropie, nu da înapoi, ci rezistă-i, cu
linişte şi hotărâre, şi fereşte-te de nelucrare, căci atunci tot-
deauna-i pe aproape. Şi de Mântuitorul, ispititorul nu s-a
apropiat când lucra.
Cel mai puternic ajutor al diavolului este plictiseala.
Pentru asta, el ţine pregătite tot felul de distracţii, care,
departe de a ajunge scopul pentru care omul le caută, lasă
după ele un gol şi mai mare. Aici e originea multor rele.
Singurul remediu, singurul cu adevărat, este întoarcerea la
Dumnezeu. Lângă El, nici plictiseală, nici dezgust de viaţă.
Dar Dumnezeu este un Dumnezeu ascuns şi nu-L putem
simţi şi ajunge decât prin dragoste. Teologul cel mai învăţat,
filosoful, reformatorul, care nu va poseda această dragoste,
nu va contribui cu nimic la mai binele omenirii.
Telegarul care ne duce cel mai repede spre desăvârşire
este suferinţa, dar suferinţa cea primită cu dragoste din
mâna lui Dumnezeu. Fără suferinţă nu poţi ajunge Ia
adevărata dragoste. Omul care n-o cunoaşte este dur şi
rece, fără bunătate, nesimţitor la durerile aproapelui.
Sănătatea nu-i necesară pentru fericirea vieţii, ci numai
dragostea.
o-o- e>

Obstacolele dragostei:
349

Teama contrazice direct dragostea: cel ce nu iubeşte, se


teme. Sălbaticii se tem între ei; tot aşa şi animalele.
„Dragostea singură alungă frica."
îngrijorarea se ţine de mână cu teama. La care se
adaugă: vanitatea, invidia, avariţia, mânia.
Nu-i de ajuns ca omul să fie lămurit asupra valorii unei
virtuţi şi să ia hotărârea s-o practice, ci trebuie şi un
exerciţiu neîntrerupt; nici o virtute nu iese înarmată, gata
de atac şi apărare ca Palas Athena din coiful lui Zeus.
Dimpotrivă, marile virtuţi, adesea, nu sunt decât un
mănunchi de mici obişnuinţe, dobândite puţin câte puţin,
dezvoltându-se şi ajutându-se una pe alta.
Intre obişnuinţele care duc la dragoste intră aceea de a
nu critica şi aceea de a nu zice niciodată „nu" când se poate
face ceva; căci e aproape cu neputinţă să întreţii relaţii cu
oamenii pe care totdeauna trebuie să-i constrângi sau să-i
convingi cu multă greutate, adesea chiar şi pentru lucruri pe
care ei în fond le aprobă şi le doresc.
Obişnuieşte-te, chiar atunci când e vorba să zici un
„nu", să-l zici într-o formă mai îndulcită.
Faţă de toţi arată o înfăţişare iubitoare, plăcută, nu ca
la. fotograf, ci din toată inima.
Nu spune cu uşurinţă nimănui cuvânt aspru sau dispre-
ţuitor şi nu pierde ocazia să spui o vorbă bună, unde e locui.
Fii binevoitor faţă de toţi şi mai ales faţă de cei săraci şi
de cei mici: aceasta e o rază de soare pentru ei.
350

Acordă o parte de bunăvoinţă animalelor şi plantelor: şi


aceasta însemnează dragoste.
Punctualitatea şi adevărul sunt de asemeni din
domeniul dragostei. Răspunde imediat la corespondenţă.
Nu face vizite de prisos mai ales în orele de lucru ale
cuiva şi nu te zgârci a da ajutor celui ce-ţi cere, fie cât de
puţin măcar.
In toate împrejurările, fie cât de rele, caută să afli o
parte de bine, oricât de mică ar fi.
Cu cât sunt mai puţin iubitori oamenii, cu atât este ne-
cesar să-i iubeşti mai mult.
Ia pe oameni aşa cum sunt şi nu cum ar trebui să fie şi
apoi încearcă să-i faci mai buni prin dragoste.
Dacă n-ai totdeauna prilej să-ţi arăţi dragostea, cel
puţin cugetă cu dragoste faţă de toţi. Te pregăteşti astfel
pentru practicarea ei.
Când te plictiseşti, neavând ce face, gândeşte-te cui ai
putea să-i produci o cât de mică bucurie măcar, şi te vei
folosi şi pe tine.
Caută să faci câte o bucurie şi poartă-te cu multă bună-
voinţă faţă de cei umili, servitori, măturători, pe lângă care
treci zilnic cu nepăsare. Vei avea mai multă recunoştinţă
decât din relaţiile cele mai bune.
Orice muncă împlineşte-o cu dragoste: numai atunci se
întăreşte şi aduce roade adevărate.
Cu toată seriozitatea, dezobişnuieşte-te de a vorbi
despre alţii: de aici ies numai calomnii.
351

Poartă-te cu fiecare individual, nu după etichetă. Este


arta cea mai bună de a-i convinge, de a-i iubi. Presupune în
fiecare o aşezare bună, chiar dacă nu este şi vei vedea că
până la urmă va fi.
Când îţi vine un gând bun, nu întârzia deloc să-l pui în
aplicare; mai târziu, nepăsarea sau altceva te va împiedica
şi vei fi pierdut bunul prilej.
Când te simţi bolnav, slab, decăzut, copleşit sau
descurajat de viaţă, în griji sau izolare, ia sau reînnoieşte
hotărârea de a iubi. Asta îţi va ajuta. Amor omnia vincit.

Frumuseţe. Un animal nu trebuie judecat după cum


seamănă mai mult sau mai puţin cu cele pe care le îndrăgim
pentru că Ie cunoaştem, ci numai după cum a ştiut să se
potrivească la felul de viaţă pe care-l duce. Acolo unde
alcătuirea este în bună armonie cu funcţiile pe care le
îndeplineşte, acolo există şi frumuseţe. Ridicaţi la această
înălţime de vedere, pu tem spune că urâtul nu există. Dar să
nu mint, urâtul există şi încă din belşug, însă numai în
lumea morală. Lipsa de cumpătare, lenea, orgoliul prostesc
- cu un cuvânt viciul - iai.i adevăratul urât, hidoşenia.
Dincolo de această lume nu-l mai ştiu. De ce nu pot eu,
dragii mei, ca dintr-un salt să vă ridii până la acele culmi,
unde omul se pierde în infinita varietate .1 fiinţelor şi
găseşte că fiecare din ele este vrednică de admira ţie... (I.H.
Fabre, Ajutătorii omului, Editura Ştiinţifică, 1959, Bucureşti
p. 42.)
352

o-o-o
Blândeţea. Nu poţi cunoaşte viaţa duhului dacă eşti
străin de blândeţe. Animozitatea, amărăciunea, acreala
care se întâlnesc la unii, toate sunt semnele orgoliului. Ele
au gust de mândrie, care le colorează toate gândurile lor, fie
ele cât de măreţe.
Blândeţea e fiica luminii. Unde trăieşte ea totu-i lumi-
nos, şi înduhovniceşte tot ce atinge.
Blândeţea e nedespărţită de smerenie, omul plin de
sine este sensibil la cea mai mică atingere. Nu există relaţii
profunde între oameni care să nu fie întemeiate pe
blândeţe.
„învăţaţi de Ia mine că sunt blând şi smerit..." zice
Domnul.
o- 0 0
Boala. Ne este o scuză, o circumstanţă atenuantă — ne
este milă de noi înşine —, prea adesea complice al laşităţii
noastre. Trebuie să privim în faţă primejdia, ca să putem
scăpa de ea: să nu fim surprinşi de ea.
Crucea nu ne poartă, cel puţin la început. Trebuie noi să
o purtăm multă vreme. Şi când, în cele din urmă, la rândul
ei, ea ne poartă, atunci ne-am pironit pe ea cu propriile
noastre mâini, şi ceasul izbăvirii este aproape.
0-00
Cea mai tristă taină. Leproşii pe care Tu îi vindecai, erau
vindecaţi pentru totdeauna, trupul lor se însănătoşea
deplin. Şi mai uimitoare era minunea ce se săvârşea în
353

sufletele lor, îndată ce rosteai cuvintele: „Iertate îţi sunt


păcatele." Dar această minune nevăzută, ce stă în puterea
Fiului omului de a săvârşi in fiecare din noi rodul acestei
minuni nu durează fără voia noastră. El nu are nevoie de noi
pentru a ne însănătoşi trupul, dar are nevoie de noi pentru
ca inima să nu ni se reîntoarcă la stricăciune. De aceea
minunile din Evanghelii, ca şi cele care se săvârşesc astăzi,
sunt definitive; pe când păcătoşii cad de şaptezeci de ori
câte şapte, atinşi de răul de care i-a vindecat Fiul Omului.
Doamne, ar trebui să iei asupra-Ţi întreaga povară şi să fii
Stăpânul sufletului nostru, aşa cum eşti al trupului. Carnea
singură Te ascultă, cum o făceau vânturile şi marea; sângele
nostru îţi este supus, ca şi valurile pe care păşeai spre
luntrea lui Petru. Tu poţi înmulţi globulele roşii ca şi pâinile,
pentru că materia este supusă în mâinile Făcătorului său.
D.n în această inimă, abia izbăvită de boală, sălăşluieşte o
poftă cari-Ţi se împotriveşte. In zadar cobori Tu până la ea.
In zad.u umpli cu sufletul şi cu Dumnezeirea Ta, această
inimă abi.i curăţită cu însuşi Trupul Tău, cu însuşi Sângele
Tău: sub n nuşa caldă încă mocneşte o poftă, care nu
aşteaptă decât părui.i Ta absenţă, pentru a ţâşni.
E cea mai tristă taină, această putere care ne este d.u.l
împotriva Ta! Iubirea care a creat cerul şi pământul este m-
pn tincioasă în faţa poftei necurate a făpturii libere. Noi
aveam pacea Ta, tăcerea Ta, Te aveam - o minune! - însuţi
pe Tine Stătea în puterea noastră să renunţăm la această
bogăţie infim tă, dar ce ciudăţenie este ca un om, care a
354

găsit un mărgări i.n de mult preţ, să-l arunce de bunăvoie în


mare.
O, mărgăritar aruncat, regăsit în chip minunat şi lii.iji
aruncat! Şi Tu, fără să oboseşti, mereu ni-l pui în mână.
Apiu A această mână în ale Tale, strânge-o tare — chiar
dacă ar trebui *. o zdrobeşti —, ca să nu se mai desfacă,
dacă ar avea poftă, i.i s,l ţină această comoară, fie chiar
împotriva celei mai cumpliţi voinţe a ei. (Fr. Mauriac,
Dialogues avec la souffrance, Voi n vante, 1968, pp. 62-63.)
o-o-o
Durerea. ...trebuie durere. în cei care n-au suferit ai
cmU' că viaţa n-a desţelenit decât suprafaţa sufletului.
Sentimentele Im sunt fără nici un orizont. Totul în ei este
superficial, banal, Măreţia şi frumuseţea sufletelor se
măsoară cu duretoi Faţa ca şi inima se înfrumuseţează în
urma durerii.
Cele mai armonioase coarde în om nu vibrează decât
după ce au fost înmuiate în lacrimi.
Iubirea străluminează, iubirea curăţă, iubirea
înfrumuseţează, iubirea te face sfânt şi sublim. Şi dacă
durerea astăzi face acelaşi lucru, este pentru că iubirea nu
mai este aşa de puternică pentru a o face singură. (Mgr.
Bougand, De U Douleur, Paris, 1901)
o-o-o
Tăcerea. Vai de cei ce n-au cunoscut tăcerea! Tăcerea
care face rău şi care face bine, care face bine cu rău!
Tăcerea care curge ca un fluviu mare, fără cataracte, ca un
355

râu frumos plin până la ţărmuri... Tăcerea — învăţătoarea


iubirii, apropiere de Dumnezeu...
Ceea ce ţine adesea sufletele creştinilor în mediocritate
este înmulţirea eforturilor lor de suprafaţă, împrăştierea lor
în afară. „Tot răul, spunea cineva, vine din neputinţa omului
de a fi singur." De aici jocul, luxul, răspândirea, viciul,
femeile, ignoranţii, uitarea de sine şi de Dumnezeu.
Lumea de azi este agitată. Ea este vrăjmaşă tăcerii. Şi de
n-ar fi decât zgomotul din afară! Dar piedica cea mai mare a
echilibrului lăuntric vine de unde nici nu te-ai aştepta: din
Înmulţirea mijloacelor de instruire sau mai exact de a
mobila ieftin interiorul mental... Cine mai poate lupta
împotriva mirajului hârtiei imprimate - cumpărată cu câteva
parale — şi prin care se răspândesc ideile făcute gata şi
părerile, „â la sauce du jour"!?
o-o-o
Bucuria sălăşluieşte numai în cel ce iubeşte pe Dumne-
zeu şi care, pe măsura sa, deja se împărtăşeşte din marea
bucurie dumnezeiască. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi s-a
încredinţat cu totul în mâinile Lui ştie că nu i se poate
întâmpla nimic rău. Diligentibus Deum omnia cooperantur
în bonum, etiam peceata, zice Sfântul Augustin.
Dar bucuria nu-i numai o răsplată - celor ce iubesc —, ci
şi o datorie; nu numai făgăduită, ci şi poruncită, nu trebuie
numai aşteptată, ci şi practicată. Oare tristeţea nu figurează
în rândul păcatelor de moarte, ca una care aduce după sine
şi multe alte păcate?
356

Oare Sfântul Apostol Pavel nu face din bucurie o porun-


că, cum face din dragoste şi blândeţe? „Bucuraţi-vă
totdeauna, rugaţi-vă neîncetat... Bucuraţi-vă în Domnul şi
iarăşi zic: bucuraţi-vă." Bucuria e un fel de virtute, trebuie
să o practici ca pe toate virtuţile şi să te exerciţi în ea.
Să fim deci veseli, căci rară bucurie nu suntem buni de
nimic. Dacă după cunoscutul cuvânt al lui Leon Bloy, „nu
există decât o singură tristeţe: aceea de a nu fi sfinţi", să ne
amintim şi de un alt cuvânt nu mai puţin adevărat: „Trebuie
să te bucuri ca să te poţi face sfânt."
Bucuria este primul şi cel din urmă cuvânt al Evangheli
ei.(Rene Bady, La Probleme de la Joie, Fibourg en Suisse,
1983)

Despre Bucurie. Bucuria ar fi de-a pururi partea tuturo-


ra, dacă n-ar fi păcatul. Dar, vai, este păcatul şi oamenii, din
cauza lui, sunt măcinaţi de patimi: sunt mândri, răi, mânioşi
desfrânaţi, şi de aceea sunt trişti.
Sfinţii, eliberaţi de păcat, încredinţaţi în toate voii lui
Dumnezeu, sunt scăldaţi de bucurie chiar şi în încercări, ca
Apostolul Pavel, care scrie Colosenilor: „mă bucur în
lipsurile mele"; ca Bernadeta din Lourdes, care zice în faţa
morţii: „Cu crucifixul meu în mâini sunt mai fericită decât o
regină pe tron.
Ce frumuseţe dă bucuria! Stea în noaptea suferinţei,
rod al dragostei celei mari, biruinţă a Duhului, floare de
sfinţenie, cântare neauzită a inimii curate, poem negrăit al
357

celui cuprins de dragoste, cerul pe pământ. Adevărata


bucurie însă o au cei ce au plâns mai întâi şi şi-au iubit
lacrimile lor... E superficial.! bucuria celor ce n-au suferit.
Suflet creştin! Cântă-ţi poemul tău de bucurie! Domnul
este cu tine! (Abbe Allard, Sur la joie)
Ispitele. Ne urmăresc toată viaţa. Uşoare în faptele mă-
runte ale zilei, grele în unele împrejurări, hotărâtoare la
răspântii de drumuri. Sfinţii le-au cunoscut din plin. Diavolul
ştie să le varieze după vreme, ocazii, aşezare sufletească,
loc, îndeletnicire: întotdeauna urmăreşte prin ele pieirea
noastră.
Nu trebuie să te expui neînţelepţeşte în faţa ispitei. Fugi
de lecturile, de chipurile, de plăcerile tulburătoare;
veghează asupra ochilor, prin care diavolul intră în suflet, şi
mai ales veghează asupra inimii să nu se plece la
ademenirile vrăjmaşe.
Dimpotrivă, trebuie să te obişnuieşti să biruieşti micile
ocazii de lene, lăcomie, flecăreală; să nu te descurajezi când
ele-s înverşunate şi mai ales, după vreo înfrângere: adună-ţi
puterile, fugi de prilejul cu poticneală, caută pricinile căderii
şi mijloacele izbăvirii. Şi roagă-te rară încetare.
Ispitele au şi o latură buna: ne fac încrezători în puterea
Harului, întăresc voinţa care duce la biruinţă.
Roagă-te necontenit, şi mai ales în ispite. (Abbe Allard)
De mare folos sunt încercările: ne curăţă de păcate, ne
fac mai înţelepţi. (Sfântul Ioan Hrisostom)
o-o-o
358

Despre somn. Somnul este nostalgie şi dor după viaţa


dinainte de naştere: viaţă mai înţeleaptă decât viaţa
prezentă şi cu atât mai puţin neliniştitoare. E un fel de fuga
din viaţa zilnică şi viaţa n-ar fi posibilă astfel. Somnul nu-i,
cum spuneau cei din antichitate, fratele morţii, ci o
încercare de reîntoarcere în sânul matern la cald şi la
întuneric, uitând cugetările prea precise ale stării de veghe,
într-o neştire soră cu extazul, nu cu moartea.
A dormi este şi un risc, pentru că moartea nu are ore
fixe şi nimeni nu-i sigur de deşteptare, dar acest risc nu-i
mai mare decât în celelalte stări ale vieţii. El este un
compromis între teama de viaţă şi groapa morţii; de aceea
cei ce suferă îl cheamă ca pe un leac al suferinţelor, o uitare
a necazurilor, o uşurare a sufletelor.
Sunt două mijloace de a omori somnul! Remuşcările şi
rugăciunea. Ucigaşul a smuls ultimul rest ai nevinovăţiei
dinainte de naştere şi nu se mai poate întoarce la mama sa;
sfântul, puţin câte puţin, şi-a recucerit nevinovăţia sa şi nu
mai are nevoie s-o caute în somn. El s-a purificat şi simte
mai puţin ca noi truda vieţii, pentru că a domolit-o prin
renunţare. El n-are nevoie să-şi uite necazurile, pentru că
dragostea i le face uşoare şi astfel în timpul nopţilor se
poate bucura de convorbirea cu Dumnezeu.
Cel ce nu iubeşte destul este biruit de somn, somnul,
după cuvântul lui Hristos fiind sinonim cu ispita, cu slăbiciu-
nea, cu păcatul. „Privegheaţi şi vă rugaţi", le spune El
359

ucenicilor în Ghetsimani, „ca să nu cădeţi în ispită, căci


duhul este sârguitor iar trupul neputincios."
Somnul este făcut pentru cel mediocru, pentru nenoro-
citul care nu-şi cunoaşte încă greşeala, pentru toţi oamenii,
adică. De aceea, cel ce doarme inspiră teamă şi melancolie.
Ca nişte mase nesimţitoare de materie călduţă, ca nişte orbi
fără apărare. O, toate aceste pleoape închise, aceste guri
căscate şi sforăitoare, aceste frunţi fără lumină!
N-aţi trecut niciodată noaptea târziu pe străzile
luminate de lună, pustii şi tăcute, printre aceste rânduri de
case înalte, întunecate, mute, închise, zăvorâte..., fără să
simţiţi o mânie amestecată cu milă, cugetând la toate
aceste trupuri întinse, acolo înlăuntru, cameră peste
cameră, etaj peste etaj, întocmai ca nişte cadavre în
„Columbaria" unui cimitir?
N-ai simţit o imensă compătimire şi dezgust
închipuindu-ţi aceşti mii de adormiţi plutind uşor pe
întunericul neantului; toate aceste trupuri care respiră şi
sforăie în întunericul camerelor şi în inconştienţă, ca nişte
animale fricoase ascunse, ca nişte animale necurate? Şi
toate aceste mâini neputincioase, aceste picioare
nemişcate, această carne părăsită, îngrămădită, asudată,
oribilă? N-ai încercat dezgust, tristeţe, ruşine faţă de aceste
posibilităţi de a trăi anulate prin renunţarea nocturnă? Cel
puţin a treia parte din viaţă suntem asemenea animalelor;
altă treime, asemenea morţilor. Poate de aceea trezirea din
360

somn este renaştere, recucerire a adevăratei vieţi.


(Giovanni Papini: Visages découverts, filosofía somnului).
o-o-o
Vanitatea omului. Suntem aşa de încrezuţi că am vrea
să ne preţuiască toată lumea, chiar şi cei ce vor veni după
noi; şi suntem aşa de îngâmfaţi încât stima celor 5-6
persoane care ne înconjoară, ne bucură şi ne satisface.
Curiozitatea nu-i decât vanitate. Cel mai adesea nu
vrem să ştim decât pentru a vorbi despre aceasta.
Amorul propriu - iubirea de sine - nu se vrea decât pe
sine, nu se iubeşte decât pe sine. De aici vine toată arta de
a-ţi ascunde lipsurile, pentru a nu părea decât desăvârşit,
vrednic de cinste, de iubire.
Iubirea de sine nu suferă contradicţie; oricât ne-ar mic-
şora cineva defectele ca să ni le spună, totdeauna primim
cu dezgust şi cu oarecare ciudă contra celui ce ni le arată.
De aceea dacă cineva are interes să fie iubit de noi se
fereşte să facă ceva, care ştie că ne supără: ne tratează cum
am vrea să fim trataţi. Urâm adevărul? Nu ni-l spune! Voim
să fim linguşiţi? Ne linguşeşte! Ne place să fim înşelaţi? Ne
înşeală!
întotdeauna este oarecare interes în dorinţa de a fi iubit
de oameni. Astfel viaţa omenească este o continuă iluzie:
toţi se înşeală şi se linguşesc reciproc. Nimeni nu vorbeşte
în prezenţa noastră, aşa cum vorbeşte în absenţa noastră.
Unirea dintre oameni e întemeiată pe această înşelătorie şi
puţine prietenii ar rămâne dacă omul ar şti cum îl vorbeşte
361

prietenul în lipsa lui; chiar dacă ar vorbi sincer şi nepătimaş.


(Pascal, Pensées, art. V,
|>. I)
o-o-o
Noul - „mal du siècle." Oamenii de azi sunt tot mai
obosiţi, oboseala e o boală a civilizaţiei moderne. In
vocabularul bantuşilor - un trib din Africa sud-ecuatorială -
nu există cuvântul oboseală, e o senzaţie pe care ei nu o
cunosc. Munca şi condiţiile vieţii moderne sunt vinovate
numai în parte de oboseala veacului. Tulburările produse
de acestea sunt mult mai grave când sunt interiorizate.
Oamenii trebuie să înveţe s.i se destindă, să-şi deconecteze
nervii unul câte unul. Exerciţiile! Munca fizică eliberează de
„agresiunea" internă acumulai.i zilnic. [Contemporanul, 7
oct. 1966).
o-o-o
„Omul cel nou." Creştinul trebuie să aibă conştiinţa
nezdruncinată că nu este nimic mai modern decât învăţatul
a lui Hristos şi că înţelepciunea Evangheliei este veşnic nouă
si unica temelie pe care poate zidi temeinic omenirea.
Omul Evangheliei este omul iubirii. Dar iubirea nu este
apă de zahăr, nici sirop de zmeură. Iubirea este foc. Puterea
>i mărimea lui se vede în slujire. A răni şi a sfâşia poate şi o
fiară furioasă, dar numai cel ce stă pe temeiul iubirii nu
întoarce răul celui ce i-l face. Mântuitorul n-a întors
niciodată loviturile şi ocările, nu pentru că ar fi fost slab sau
laş, ci fiindcă a (om prea mare pentru a face aşa ceva.
362

Evlavia nu-i o manifestare funebră. Omul, care se şiic


moştenitor şi fiu al lui Dumnezeu, care ştie că toată lumea
i u frumuseţile ei pentru dânsul au fost create, are destule
motive să se bucure şi iar să se bucure, după îndemnul
apostolului.
Lumea poveştilor, cu prinţi şi supraoameni, oglindişi i
totuşi un fapt obiectiv. Năzuinţa, dorul omului după Paradis
ţl originea împărătească a omului, ca fiu al lui Dumnezeu.
Să nu uităm niciodată această nobleţe, originea noastră şi
că suntem răscumpăraţi, reînfiaţi de Hristos. Iar ca fii ai lui
Dumnezeu, două lucruri trebuie să ne fie cele mai fireşti: a
iubi pe Duninc zeu - Părintele nostru - şi pe fraţii noştri.
Pentru lin împăratului împăraţilor, o singură lege există:
Legea iubirii.
Există multe feluri de mărimi şi celebrităţi în lume. Pcn
tru Hristos însă, adevărata mărime este inima slujitoare.
Piatra de încercare a creştinătăţii noastre este purtarea
noastră faţă de cei mici.
Poţi să te îmbraci cu purpură şi să fii calic şi poţi trăi In
calicie având suflet princiar. Poţi să te bucuri de cinstea
unul om mare: pentru cer, aceasta nu are nici o
însemnătate, t t crede însă colegul tău de şcoală, ce crede
servitorul, ce crede săracul despre purtarea ta faţă de el,
aceea eşti tu ca om şi nimic mai mult.
De vrei să se surpe zidurile dintre oameni, străduieşte-
te să înţelegi pe aproapele tău... Purtaţi unii altora lipsurile.
363

De vrei să fii creştin: poartă-te ca Hristos... necărturarii,


săracii, vameşii şi păcătoşii i-au fost prietenii lui declaraţi.
Legea unui creştin: nu vorbi despre altul decât de bine,
nu judeca şi nu vei fi judecat. In mâna fiecărui om se află
cumpăna propriului său destin. Tăcerea este o virtute rară;
împodobeşte-te cu ea. Vrei să devii om nobil? învaţă să taci.
De la necuprinsa, îngrozitoarea, sângeroasa întâmplare
de pe Golgota, n-ar trebui să rostim cuvântul iubire, fără a
ne gândi la Hristos. Iubirea să fie cântecul inimii tale. Cine-şi
aruncă iubirea în lucruri vulgare, devine vulgar şi cu
sufletul. Cel mai mare rău ce şi-l poate face omul este să-şi
lase sufletul în paragină. Sufletul devine ceea ce iubeşte. O
iubire degradată degradează sufletul. După iubire poţi
judeca vrednicia omului. Porunca lui Hristos, să iubeşti pe
Dumnezeu din tot sufletul, este îndemn spre desăvârşire:
vrea să ne facă asemenea Lui.
Poartă-te cu toţi degradaţii societăţii, cum s-a purtat
Hristos, cu delicateţe şi prietenie, cinstindu-le demnitatea
omenească, şi vei contribui la mai binele omenirii. (Emil
I:ridler, Omul cel nou, Cluj, 1949).
o-o-o
Menirea călugărului în vremea noastră. Călugărul nu
trebuie să-şi închipuie că, într-o vreme de haos cum e a
noastră, singurul său rost este să păstreze nişte practici
vechi. Desigur aceste practici şi obiceiuri sunt necesare, ele
îşi au valoarea lor, întrucât ne ajută să trăim Taina lui
Hristos cu o umştiinţă mai liberă. Trecutul trebuie să
364

supravieţuiască şi călugărul este paznicul trecutului. Dar


mănăstirea trebuie să fie altceva decât un muzeu. Dacă
monahul nu face decât să menţină în picioare nişte
monumente de artă sau să păstreze nişte documente de
literatură sau de gânduri, care fără de el ar pieri,

268 lS
apoi el nu este ceea ,. ^
în jurul lui.
Călugărul nu <*) \
chiar religia sau Con,
lume aducerea amin ze în lume, Dumn. monahi-'
E)impotri\.i să se păstreze viu pi în veacul no luptă
culturală şi po monah, un om al Dumnezeu şi nuni.i
adevărat ceea ce esu călugărească şi în crcju 1969/1)

Temeiurile viqij tul sunf cele trei personale. Cel ic nu


oamenilor şi im-şi siJ orice religie, chiar iIj pre cele
religioase. Ati rară cealaltă esir urlu îndeamnă Ia_ inilosni
pătimaşe, nul-i adrvM interes, minciunA »1 <i|
în împ>linii. .·
cele trei virtuţ In
fa bine oam^inUt <|« învierii viitoai ·
Exemplul Iul l| nim asemenea «m Hi jdesea nu le St*\*
I* dragostei, în *n i
365

apoi el nu este ceea ce trebuie să fie. El va pieri cu cele


ce pier în jurul Iui.
Călugărul nu există nici pentru a păstra orice altceva,
chiar religia sau Contemplaţia. Rolul lui nu-i să menţină vie
în lume aducerea aminte de Dumnezeu. Ca să trăiască şi să
lucreze în lume, Dumnezeu nu depinde de nimeni, nici chiar
de monahi! Dimpotrivă, rolul călugărului în vremea noastră
este să se păstreze viu pe sine însuşi, prin unirea sa cu
Dumnezeu.
In veacul nostru, în care toată lumea este târâtă într-o
luptă culturală şi politică, prima datorie a monahului este să
fie monah, un om al lui Dumnezeu, un om care trăieşte din
Dumnezeu şi numai pentru EI. In felul acesta, el va păstra cu
adevărat ceea ce este de preţ şi vrednic să trăiască în
tradiţia sa călugărească şi în creştinism. (Thomas Merton,
Collect. cisterc, 1969/1)

Temeiurile vieţii creştine. Rugăciunea, milostenia şi pos-


tul sunt cele trei lucrări fundamentale ale vieţii creştine
personale. Cel ce nu se roagă lui Dumnezeu, nu vine în
ajutor oamenilor şi nu-şi stăpâneşte firea prin înfrânare
este străin dc orice religie, chiar dacă toată viaţa ar fi
cugetat sau vorbit despre cele religioase. Aceste trei sunt
strâns legate între ele şi una fără cealaltă este nelucrătoare.
Dacă rugăciunea noastră nu ne îndeamnă la milostenie şi nu
duce la domolirea firii noastre pătimaşe, nu-i adevărată, ci-i
366

neputincioasă; este amestecată cu interes, minciună şi


amor propriu. Tot aşa şi celelalte în parte.
In împlinirea acestor trei datorii creştineşti se
întrupează cele trei virtuţi teologice: Roagă-te lui
Dumnezeu cu credinţă, fa bine oamenilor din dragoste,
biruieşte-ţî firea în nădejdea învierii viitoare.
Exemplul lui Hristos. Scopul vieţii creştine este să deve-
nim asemenea cu Hristos. Dar poruncile Evangheliei
oamenii adesea nu le înţeleg sau Ie înţeleg greşit. De
exemplu porunca dragostei, în numele căreia s-au făcut
atâtea greşeli.
Cugetarea la viaţa lui Hristos ne poate da o cale sigură:
înainte de a lua o hotărâre de seamă pentru viaţa personală
sau socială, cugetă ia Hristos, pătrunde-te de prezenţa Lui şi
te întreabă: ar putea El să lucreze astfel? Ar aproba sau nu
El această faptă? M-ar binecuvânta El sau nu, dacă aş face-
o? Acest control nu dă greş niciodată.
în situaţii grele, gândeşte-te la Hristos. Vezi-L viu aşa
cum este în adevăr, împovărează-L cu toată greutatea
îndoielilor tale, El mai înainte a primit să o ia asupra-Şi ca să
te ajute să ocoleşti răul şi să lucrezi adevărul.
Dacă toţi oamenii, în caz de îndoială, ar folosi această
metodă, ar fi deja începutul celei de a doua veniri şi o bună
pregătire pentru înfricoşata judecată a lui Hristos. (VI.
Soloviev, Foundaments spiritueh de U vie).

Orient — Occident
367

Apusul este mai practic, mai juridic, mai logic; Răsăritul,


mai mistic, mai speculativ şi are o concepţie
sintetică despre viaţă.
Ortodoxia se caracterizează prin: organizarea sa biseri-
cească - sinodală -, rolul foarte mare al monahismului,
evlavia pentru icoane,importanţa primordială dată Sfintei
Liturghii.
Acestea decurg din ideea dogmatică a Ortodoxiei că
Sfântul Duh lucrează permanent în om, că Sfântul Duh
sălăşluieşte şi mărturiseşte în totalitatea vieţii şi trăirii
religioase.
o-o-o
Athosul şi Filocalia - două bastioane de credinţă, care
au susţinut unitatea de credinţă de-a lungul veacurilor, prin
încercările pe care le-a trecut.
Dar Ortodoxia suferă de o întreită povară: de imobilism,
neunire şi izolare voluntară (Daniel Rops, Les Chretiens, nos
freres)
Unirea Bisericilor. Pentru realizarea ei sunt necesare
multe colocvii, lungi lecturi în căutarea adevărului, pentru
stabilirea unei baze, pe care să se desfăşoare noua viziune,
noua sinteză.
Dar scânteia de lumină va ţâşni deodată, într-un mo-
ment în care nici nu te aştepţi. Un astfel de rezultat al
harului însă nu trebuie aşteptat rară un răbdător examen al
problemelor noastre şi fară o stăruitoare purificare a
concepţiilor noastre teologice.
368

Nu trebuie să ne întrebăm dacă pe această cruce vom


sta trei ore sau trei ani; dacă răstimpul dintre Cruce şi
înviere va fi trei zile sau trei veacuri, ni-i destul să ştim că
astfel de înviere nu se săvârşeşte fară cruce şi că o astfel de
Cruce nu poate să nu aducă înviere.
Apoi trebuie apropiere în rugăciune, în dragoste, în acţi-
une comună; apropiere în adevăr, în duh, în inimă, Treime
consubstanţială şi nedespărţită a adevărului, a dragostei şi
a faptei, treime care poate înfrunta toate tensiunile, după
cum zice Eclesiastul: „Funia împletită în trei nu se rupe
uşor" (4, 12). Episcop Alexis, în Messager Patr. Ruse, 1937,
p. 71
o-o-g
Vechimea omului pe pământ. Până vom avea răspunsul
ştiinţei asupra originii omului - dacă va veni vreodată -
mereu vom sta în întuneric...
Dar această stare de provizorat n-are de ce tulbura
sufletul creştin. Ce importanţă are în fond pentru El, durata
exactă care ne desparte de naşterea tatălui nostru comun
Adam? Durata exactă pe care a străbătut-o de la cădere
până \w Răscumpărare? Aici e un mister de nepătruns, ca şi
taina duratei care ne desparte de ziua cea din urmă, când se
vor plini toate. Ne-am socoti deplin despăgubiţi de această
adâncă ignoranţă, dacă ne-ar fi dat să ştim că în nici o clipă
din lungul şir de milenii dăruiţi omenirii, adorarea,
rugăciunea şi dragostea n-a cunoscut şi nici nu vor cunoaşte
eclipsă totală, întrerupere completă. în ce mă priveşte,
369

socot că nu-i locul să ne îndoim dc continuitatea adorării,


rugăciunii şi dragostei în sânul neamului omenesc. Această
întreită continuitate este ceea ce justifică creaţiunea; ea e
aceea care consolează pe Creator pentru revolta şi uitarea,
cu care neîncetat I se desfigurează opera, în sânul
popoarelor celor mai mizerabile şi mai degradate există
suflete foarte frumoase, bineplăcute lui Dumnezeu. Eu cred
că au fost totdeauna pe pământ adoratori, rugători şi
iubitori, îmi place să-mi închipui de la căderea lui Adam
până la alegerea poporului lui Dumnezeu, un şir neîntrerupt
de Patriarhi, trecându-şi din generaţie în generaţie, timp de
secole, învăţătura şi făgăduinţele. Şi atâta i-a fost de ajuns
lui Dumnezeu.
In vreme ce pământul, de nenumărate mii de ori se în-
vârte în jurul soarelui, multe crime se săvârşesc pe
suprafaţa lui; multe ţipete bestiale, multe tânguiri de
durere şi deznădejde, blesteme multe urcă de pe planeta
aceasta cu ciudate destine către cerurile înspăimântate, dar
vocea cucernică a singurătăţilor, unde se roagă câţiva
oameni simpli şi buni, acoperă lesne şi blestemăţii şi vaiete;
în fumul câtorva jertfe, fir subţire fi albastru ce se urcă în
boarea calmă a zorilor ori amurgului, poartă în el o
mireasmă atât de puternică, încât curăţă toată duhoarea
crimelor. (Pierre Termier, Bucuria de a cunoaşte)
o-o-o
Creştinismul. Creştinismul tuturora este mai întâi creş-
tinismul fiecăruia dintre noi. Creştinismul este religia de
370

lăuntru sufletesc, de convingere şi de atitudine sufletească,


este credinţa, bucuria în virtutea fiecăruia. El însemnează şi
poate ca religie atâta cât este posesiunea, gândul şi fapta
fiecăruia dintre noi. Pentru a-l propovădui altora, el trebuie
făcut bunul sufletesc din noi. Trebuie înţeles bine acest
fapt. Trebuie cugetare, simţire, căldură, puterea ta însăţi;
trebuie să faci pe llristos Mântuitorul şi învăţătorul tău
personal, prin apropierea ta însăţi de El, prin înţelegerea ta
personală cu El, prin purtarea de către tine însuţi a Crucii
Lui, prin mărturisirea şi trăirea credinţei şi învăţăturii Lui.
Daca nu L-ai făcut întâi al tău, nu-l poţi face al nimănui!
(T.M. Popescu)
o-o-o
Perspective în genetica umană. Creierul parietal este un
organ al amintirilor, în timp ce circumvoluţiunile de la baza
creierului sunt organismul superiorităţii eticii şi morale a
omului.
Pentru a întrevedea viitorul omului este deosebit de im-
portant să subliniem recentele demonstraţii antropologice,
din care rezultă că în regiunile unde pe suprafaţa internă a
craniului osos există încă adâncituri şi ridicaturi ca şi cum ar
fi fost imprimate de degetele unei mâini (impresiones
digitorum), însemnează că circumvoluţiunile ce se sprijină
pe aceste şanţuri sunt în plină evoluţie. Cum la om aceste
impresiuni sunt cele mai pronunţate la baza endocraniului,
însemnează că evoluţia viitoare a omului este de întrevăzut
numai în direcţia etică şi morală, adică unde sunt localizate
371

aceste însuşiri superioare şi specifice omului. (Dr. G.


Stroescu, Scânteia din 12 şi 13 oct./1966).

Asceză pnevmatică. Trebuie înduhovnicite legăturile


dintre noi. Să trăieşti zilnic bucuria de a te întâlni cu un om.
Şi într-un tâlhar să vezi un sfânt în devenire. Metoda de a
câştiga pe cineva: să-i pui înainte lucrurile sale cele bune.
Proverbul vechi trebuie răsturnat: „tăcerea este de argint,
vorba este de aur" -Xoyoţ-ul -, fiecare cuvânt să fie o
prăpastie de înţelepciune.
Călugărul - mucenicul cel de toate zilele. Trebuie să
trăim zilnic această mucenicie şi în mărunţişurile vieţii
zilnice. Să învăţăm sfinţenia asprimii, sfânta dulceaţă a
ocării, sfinţenia disciplinei, tăierea voii în tot ce faci, cu
discreţie, numai tu s-o ştii.
De unde iuţimea monahului? Infrânarea şi nevoinţele
dacă se fac numai pe dinafară, ne fac ca o oală cu capac
pusă la foc. Disciplina pe dinafară ne face sensibili:
refularea. Trebuie o asceză pnevmatică, o lucrare lăuntrică;
să ne lucrăm dinlăuntru în afară şi nu invers, cum facem de
obicei. Lucrarea pe dinafară e pruncească, rămânem cu ea,
în mintea copiilor până la bătrâneţe.
Noi suntem arvuna vieţii viitoare, de aceea ni se cere o
seriozitate excepţională.
o-o-o
Neorânduiala este marea nelegiuire faţă de sufletul
propriu. La Voroneţ, în gura balaurului se văd şi multe
372

culioane călugăreşti. Cercetează-te zilnic, prelucrează-te cu


atâta grijă încât stareţul şi duhovnicul să-ţi fie de prisos. Să
ne aducem aminte mereu de marele nostru prieten: îngerul
păzitor.
Ascultarea este şcoala libertăţii: să treci totdeauna de
partea călugărului din tine, în lupta lăuntrică. Prefacerea
omului trupesc în om duhovnicesc este o mare minune.
Mare pace aduce conştiinţa că trebuie să te biruieşti
mereu. Trebuie să-ţi fii dădacă duhovnicească, să te înveţi
mereu. (Ieroschim. Daniil, Cuvânt către obştea Slatinei)
o-o-o
Mistica ortodoxă. Sunt creştini care socot că mistica
este străină de creştinism. Mare greşeală! Mistica este
proprie creştinismului, nu se poate creştinism fară mistică.
Câteva mărturii:
Dumnezeu este ascuns, inaccesibil simţurilor... se poate
viaţă creştină fară Dumnezeu? Credinţa în Dumnezeu însă
este mistică.
Rugăciunea este temelia religiei, legătura tainică a omu-
lui cu Dumnezeu. Cel ce se roagă este convins că stă în faţa
lui Dumnezeu, nu vorbeşte în vânt. A te ruga însă este un
lucru tainic, mistic. Rugăciunea conştientă este mistică.
în centrul rugăciunii obşteşti stau Sfintele Taine: Bote-
zul, Sfânta Euharistie - cea mai mistică dintre toate. Se
poate viaţă creştină fară Sfintele Taine? Ele însă sunt
mistică pură şi cel ce le primeşte este mistic.
373

Creştinismul nu poate exista fară această mistică funda-


mentală şi inevitabilă. E un minimum universal şi
obligatoriu pentru tot creştinul. Comuniunea cu Dumnezeu
în rugăciune şi împărtăşirea tainică din Harul său prin
Sfintele Taine sunt trăsături esenţiale ale creştinismului.
Dar aceasta e mistică. Mistica este viaţa în Dumnezeu...
Mistica Ortodoxă este străină de extremele şi
denaturările celei catolice: rugăciune entuziastă,
contemplaţie imaginativă. Rugăciunea ortodoxă este plină
de căinţă, smerită şi rară imagini.
Reproşul făcut misticii ortodoxe că îndepărtează pe om
de la preocupările sociale nu este adevărat. Toţi marii sfinţi
au avut o intensă şi rodnică activitate obştească. Dar oare
cei retraşi din lume nu-s folositori obştii? Zece drepţi care
se roagă ajung pentru a salva omenirea. Sodoma nu i-a
avut.
Mistica este o necesitate a creştinismului ortodox.
Rugăciunea şi Tainele sunt temeliile pe care creştinul îşi
clădeşte mântuirea, (t Partene de Leucia - Bulgaria, în
Duhovna Cultura, 1953)
o-o-o
„Arătai că ruşii, care se cred mai presus decât toate po-
poarele creştine, trăiesc de fapt mai rău ca păgânii.
Mărturisesc Legi de dragoste şi săvârşesc atrocităţi pe care
nu ai putea să le vezi nicăieri în altă parte; postesc, dar se
îmbată ca porcii; merg la biserici şi acolo se înjură între ei.
Sunt atât de inculţi în ale credinţei, că la noi un copil de
374

cinci ani ştie mai mult decât preoţii lor. Din şase ruşi e o
minune dacă găseşti unul care să ştie Tatăl nostru. Am
întrebat odată pe o bătrână evlavioasă, care-i cea de-a treia
persoană a Sfintei Treimi şi mi-a răspuns că c Sfântul
Nicolae şi cu adevărat sfântul acesta e Dumnezeul ruşilor;
îţi vine să crezi că nici nu cunosc pe altul. Nu în zadar, în
1620, un teolog din Upsala a luat ca subiect de teză: „Sunt
oare moscoviţii creştini?
Nu ştiu unde aş fi ajuns dacă Ţareviciul, care mă asculta
tare liniştit (şi liniştea asta mă înfuria mai mult decât toate),
nu m-ar fi întrerupt.
- De mult ţineam să te întreb dacă dumneata crezi în
Hristos?
- Cum dacă cred? Alteţa voastră nu ştie că noi
luteranii...
- Nu vorbesc de luterani, ci de dumneata. Am stat de
vorbă cu dascălul d-tale Leibnitz: el se ferea să-mi răspundă,
o încurca, şi am ajuns la încheierea că nu credea cu
adevărat în Hristos. Dar Dumneata?
Mă privea fix. Lăsai capul în jos şi-mi adusei aminte de
toate îndoielile mele, de convorbirile mele cu Leibnitz, de
neîmpăcatele contraziceri dintre metafizică şi teologie.
- Gândesc, zisei, ferindu-mă şi eu pe cât puteam, că
Hristos este cel mai drept şi cel mai înţelept dintre
oameni...
- Şi nu Fiul Iui Dumnezeu?
- Toţi suntem fiii lui Dumnezeu...
375

- Şi El e ca şi noi?
- Nu voi să mint şi am tăcut.
- Iată, zise el atunci cu o înfăţişare pe care n-am mai
vă-zut-o niciodată la dânsul. Sunteţi tari, cinstiţi, glorioşi.
Toate sunt de partea voastră. Dar voi n-aveţi pe Hristos. Şi
de ce aţi avea voi nevoie de El? Voi vă mântuiţi singuri. Noi,
ăştia suntem simpli, calici, goi, beţivi, împuţiţi, nişte
sălbateci aproape, mai răi ca vitele şi cădem într-una. Dar
Hristos, Tatăl nostru, e totdeauna cu noi şi cu noi va fi până
la sfârşitul sfârşiturilor. De El vom fi noi mântuiţi...
Vorbea de Hristos cum vorbesc mujicii, ca şi când Hris-
tos ar fi fost al lui..." (D. Merejkovsky, Antechrist p. 206)

...n-au avut loc în Casa de oaspeţi. Casa de oaspeţi plină


e sufletul omenesc. Este destul loc pentru multe lucruri în
sufletele noastre. Ca şi acele adăposturi deschise pentru
toţi, pe care le au târgurile orientale, şi noi suntem deschişi
către tot ce are o aparenţă de atracţie sau plăcere. Şi
mulţimea intră, ne copleşeşte, ne absoarbe. Mulţime de
gânduri, mulţime de dorinţe, mulţime de îndeletniciri
pământeşti, mulţime de treburi, mulţime de patimi: toate Ia
un loc. Şi când Iisus vine, e prea târziu, nu găseşte loc...
E dreptul preotului să trăiască de Ia altar, dar vai de
preotul care nu trăieşte pentru altar.
Lui Iisus îi plăcea să Se roage pe munţi. Evanghelia ade-
sea ne spune: „El se retrase singur pe munte..."
376

în adâncul nopţii, Iisus, singur pe munte, aducea marea


jertfa universală. Şi obscura planetă se învârtea sub
picioarele Lui; astrele urmându-şi rondul lor de noapte îl
priveau ca slujitori atenţi în jurul stăpânului lor. îşi plimbau
slava lor în jurul punctului din spaţiu unde zăbovea
Creatorul lor.
Iisus Se ruga în munte şi ucenicii se luptau cu furtuna pe
lac. Şi fiindcă erau în primejdie, El veni îndată. Aşa face şi cu
noi. El va veni pe apele acestei mări furtunoase - viaţa
noastră, sufletul nostru şi va zice: Eu sunt, nu te teme! şi
îndată barca va sosi la ţărmul veşniciei, spre care Hristos
mână vasele noastre cu sufletul rugăciunilor Sale. (A.D.
Sertillange, Jesus).
0-0-0
Mesajul Athosului. în fiecare an, de Schimbarea la faţă a
Domnului, călugări şi pelerini se urcă în vârful muntelui Ai
hos. Acolo, într-un mic paraclis, se slujeşte solemn
priveghere;! sărbătorii şi la revărsatul zorilor se săvârşeşte
Sfânta Liturghie. Până departe, navele de pe mare văd
lumina unui uriaş hu triumfal, aprins în faţa bisericuţei.
Flăcările, care joacă în vân tul dimineţii şi în cerul purpuriu,
încearcă să ajungă la stele, ne trimit un mesaj foarte diferit
de acelea pe care le primim de la sateliţii artificiali, pe care
ştiinţa omului i-a pus să se roteasi a în jurul pământului.
Desigur, e firesc şi legitim ca mintea omenească să încerce
să exploreze cosmosul. Dar în acest caz, ea trebuie să se
gândească ce va găsi acolo. El trebuie să prevadă că vidul în
377

care şi-a aruncat mintea sa riscă să pună în schimb


stăpânire pe inima sa. Atâta vreme cât lumina minţii
noastre va răsări numai în spaţiile infinite, adâncimile
cosmice nu voi reflecta nimic altceva decât propriul nostru
vid. Dar când vot veni din ceruri în inima noastră, focul şi
lumina — nu lumina soarelui şi a stelelor, ci aceea care a
schimbat pe Hristos pe Tabor atunci omul, puternic de
dragostea pe care Dunim zeirea a aprins-o în el, va schimba
la faţă toată făptura. Amin ea golul omului nu-l va mai
înconjura, nu-l va mai năpădi din afară. Dimpotrivă acest
gol, luat asupra-Şi de Dumnezeu, Care „S-a golit pe Sine"
din dragoste pentru om, va deveni o plinătate infinită.
Da, credinţa este încă întunecată. Dar tocmai în
noaptea nopţilor, în noaptea de Paşti — trecerea mării Roşii
-, omul urmează pe Domnul, Care înviază din mormânt, cu
iadul în însăşi centrul fiinţei sale, pentru a apărea pe cerul
lăuntric, care se deschide de acum înainte în inima
propriului său neant. Lumina Taborului este Lumina învierii.
Sensul Athosului este I ăina Paştelui. Flăcările care ard în
noaptea de vară în vârful muntelui sfânt vestesc tăcut
mesajul dragostei lui Dumnezeu faţă de om, faţă de om în
Hristos. Lumina care a strălucit peste noi toţi, „pe faţa lui
Iisus Hristos", lumina care răsare în inimile noastre în ziua
Eternităţii. Lumina Athosului este lumina /,ilei celei
neînserate.
Dar dacă în vreo epocă viitoare, flacăra focului simbolic
va înceta să se mai arate pe Munte, ca semnalul care vestea
378

căderea Troiei, atunci noi vom şti că timpul luptei a sosit, un


limp teribil în care stâlpul de nor şi de foc va trebui să se
înalţe în propriile noastre inimi, pentru a ne conduce afară
de haosul de foc şi de apă, care înconjoară celălalt stâlp,
stâlpul morţii, cu care lumea s-a hotărât să parodieze
semnul glorios al Domnului, semnul ieşirii din Egipt spre
împărăţia Vieţii." (Thomas Merton, rev. Contacts, nr. 30 /
960)
g-o-o
Carte de drum. Era un vechi obicei sihăstresc ca un si-
hastru să ceară înainte de moarte de la arhiereu şi de la
stareţul său o scrisoare de iertare, numită carte de drum
către cele veşnice. Când murea un sihastru, această
scrisoare de drum i se punea pe piept în mâna dreaptă, şi
era îngropat cu ea...
In „diata" sa, Stareţul Natan al sihăstriei Putnei, după ce
lânduieşte cui să se dea lucrurile sale, adaugă: „...atuncea
voi, după ce mă veţi îmbrăca după obicei şi mă veţi pune în
sicriul cel de îngropare, să-mi căutaţi cartea de drum, cea
cetită şi iscălită de arhierei şi de părinţii mei duhovniceşti,
de iertare întru această călătorie. Să mi-o puneţi şi să mi-o
aşezaţi bine în mâna mea cea dreaptă şi aşa să-mi daţi
păcătosul meu trup pământului dintre care este făcut."
(Simion Reli, Cei din urmii sihastri ai Bucovinei, B.O.R., ian.
1923)
o-o-o
379

Din Talmud. Când Egiptenii erau înghiţiţi de Marea


Roşie, îngerii au voit să-I aducă lui Dumnezeu cântare de
biru inţă, însă Dumnezeu i-a oprit zicând: Lumea ieşită din
mâinili Mele se îneacă şi voi vreţi să Mă lăudaţi?
Sfat rabinic: Fii puternic ca un leopard, sprinten ca un
vultur, iute ca un cerb şi vânjos ca un leu, pentru a face voia
Tatălui tău, Care este în Ceruri.
De ce degetele se termină ca nişte dopuri? Pentru a pu
tea astupa urechile de auzirea cuvintelor imorale.
Calomnia în ebraică se numeşte limbă întreită pentru t
a omoară trei persoane: cea care vorbeşte, cea căreia
vorbeşte >i cea despre care vorbeşte.
Dacă tăcerea e bună pentru înţelept, cu cât mai mult
pentru nebun?
Cine învaţă pe altul să împlinească o poruncă, i se smu
teste ca şi cum ar fi facut-o el însuşi.
Bunurile materiale. O vulpe găsi o vie bine închisă din
toate părţile. Abia găsi o gaură, care însă era prea mică
pentru a putea intra. Ce să facă? A postit trei zile şi, slăbind,
a reuşit sa se strecoare prin gaură. După ce vulpea s-a
îndopat bine, mai ieşi dacă poţi! A trebuit iarăşi să
postească trei zile, ca să sl.i bească şi aşa a putut ieşi. De
afară, vulpea se întoarse spre vh şi-i zise: „O, vie, la ce mi-ai
folosit tu cu roadele tale? Tot ce ai tu e frumos şi vrednic de
laudă, dar cine se foloseşte de ele' Cum intri în mijlocul tău,
tot aşa şi ieşi."
380

Aşa-i şi cu lumea. Când vine în ea, omul strânge pumnii


ca şi cum ar zice: „Totul e al meu, o voi moşteni întreagă." 1
>ai când pleacă din ea, ţine mâinile deschise, ca şi cum ar
/iu „Nimic nu iau din ea!" (A. Cohen, Le Talmud, Paris)
Povestiri Orientale. Ştii să minţi? La un pustnic indian a
venit o dată un ins stăruind să fie primit ca să înveţe
înţelepciunea. „Ce ştii?" l-a întrebat pustnicul. „Am învăţat
atâtea texte sfinte", răspunse acela, „cunosc tehnica
respiraţiei, ştiu atâtea rugăciuni, am trăit toată viaţa în
cumpătare etc." „Ştii să minţi?" l-a întrebat din nou
pustnicul. „Cum să mint", răspunse, „când toată viaţa n-am
învăţat decât adevărul. N-am minţit şi nici nu voi minţi
vreodată!" „Du-te!", i-a zis pustnicul, „şi când vei învăţa să
minţi atunci vei putea fi ucenicul meu."
Tâlcul: trebuie să ştii să te dezrobeşti chiar şi de proprii-
le-ţi adevăruri; să nu fii sclavul nici unei patimi, dar nici
chiar al propriilor tale virtuţi.
o-o-o
Dumnezeu este al tuturora. In Tibet era o mănăstire un-
de se aflau numai personalităţi de seamă: înţelepţi, oameni
ce avuseseră rosturi strălucite, savanţi, care se retrăsese din
lume.
Un european, care izbuti să ajungă până la această mă-
năstire şi să discute cu unii şi cu alţii despre marile
probleme ale vieţii, văzu acolo, în mănăstire, şi un om
simplu, fară nici o pregătire, care împlinea diferite treburi
de rând: curăţenie, adus apă, şi altele. Văzându-l,
381

europeanul îl întreabă: „Tu, fară nici o pregătire, cum crezi


că o să ajungi la eliberarea cea mare, la care râvnesc
înţelepţii?" Şi acela îi răspunse: „Cu adevărat, Dumnezeu ar
fi ingrat dacă s-ar arăta numai înţelepţilor."
o-o-o
Portretul unui monah cistercian. Acest om avea mersul
grav şi vorbirea aleasă; era o bucurie să-l întâlneşti. Cu chip
îngeresc, cu privire senină, fiecare gest şi mişcare, totul
arăta demnitate; fiecare cută a hainei sale arăta cuviinţă,
respect de sine şi de alţii. Avea ceva care te îndemna să-l
imiţi şi să-l cinsteşti. Lumina harului, care sălăşluia în el,
strălucea în afară, căci aşezarea sufletească se oglindeşte în
înfăţişarea trupului.
Era de statură mijlocie; faţa sa arăta totdeauna
autoritate şi bunăvoinţă. Cu cei blânzi era zâmbitor,
binevoitor, primitor, dar cu cei mândri şi răzvrătiţi era
teribil, că nu-i puteai răbda privirea.
Chipul slab îi accentua puterea, paloarea feţii era o ele-
ganţă, părul alb o distincţie. Ochii îi străluceau cu o lumină
străină, care inspira teamă şi respect. Erau ochi obişnuiţi cu
lacrimile, căci avea harul căinţei. Din mişcare, din mers, din
gesturi, revărsa autoritate, seriozitate, pace. întâlnirea cu el
era o rază de bucurie şi har, o aleasă surpriză. Era deplin
stăpân pe sine.
o-o-o
Blaise Pascal (1623-l662). Ultimii ani din viaţă era toi
mai bolnav. în 1659 scrie rugăciunea în care cere lui Dumne-
382

zeu buna folosinţă a bolilor. „Boala", zice el, „este starea


firească a creştinilor, deoarece în ea eşti aşa cum trebuie sa
fii totdeauna, adică în suferinţă, în rău, lipsit de bunurile şi
place rile simţurilor, scutit de toate patimile, în aşteptarea
continuă a morţii."
în această vreme, ducea o viaţă de mare asprime. Singui
îşi făcea patul, îşi aducea mâncarea de la bucătărie, spăla
vasele, se servea singur în toate. Pentru a-şi chinui trupul
purta o cen tură cu cuie ascuţite, pe care o punea când
venea cineva pe la el, ca prin suferinţă să-şi biruie plăcerea
pe care ar fi avut-o din convorbirea cu un prieten.
Iubea sărăcia şi pe săraci. Venind odată acasă,
întâlneşte o cerşetoare pe care o încredinţează spre îngrijire
unor prieteni, plătind el cele de cheltuială. în ultimele
săptămâni fiind bolnav în pat, ţinea la el o familie săracă.
Copilul acesteia îmbolnăvindu-se de vărsat şi fiindcă sora sa
se temea să mal vină la Pascal, acesta părăseşte casa,
lăsând într-însa familia cea săracă, preferând să se
îmbolnăvească mai greu decât să-i scoată din casă. Dacă s-
ar fi făcut bine, dorea să-şi petreacă toată viaţa în slujba
celor săraci.
Pe patul de moarte, dorea să aibă cu sine un nevoiaş
din cei părăsiţi de toată lumea, şi fiindcă nu s-a găsit la
îndemână, a cerut sa fie dus la spital, dorind să moară lângă
cei sărmani Ultimele săptămâni le-a trăit ca un sfânt. (Nina
Facon, HLihr Pascal, E.L.U. Buc. 1969)
383

Creştinismul în lumea modernă. Două aspecte are


lumea odernă: unul teoretic - scoaterea universului din
mâna lui Dumnezeu; unul practic - auto-îndumnezeirea
omului.
Prin substituirea concepţiei naturaliste în locul celei
teo-gice, omul pierde sentimentul transcendenţei şi se
adaptează anenţei, îşi organizează efortul tehnic pentru
fericirea terestră, înlocuind mântuirea omului de jos în sus,
prin efort de Itâpânire a naturii, prin cultură.
Această răsturnare aduce trei urmări capitale:
1. Acţiunea capătă primat asupra contemplaţiei;
homo
\ber triumfa asupra lui homo sapiens. Goethe va zice: ,^4m
jtufang war die Tat." La început era fapta, este
mărturisirea de Credinţă a lui. Spiritul de iscodire şi duhul
nestăpânit de a şti ntru a putea, acesta îl caracterizează pe
omul modern. Omul substituie lui Dumnezeu, vrea să se
mântuie singur, prin llâpânirea naturii: mentalitate
demiurgică.
2. Spargerea comunităţii spirituale dintre oameni şi
prefacerea ei în asociaţii voluntare, pe interese limitate.
Libertatea Spirituală, comunitatea de dragoste a Bisericii o
exercită catoli-i Umiil.
3. O sinteză a celor două: omul se risipeşte, este robit
de frptă, pierzând putinţa de a se bucura de existenţa sa:
„îngerul învârte piatra de moară."
384

Omul modern a realizat lucruri uimitoare: stăpânirea


liniilor, străbaterea spaţiilor, viteze fantastice, înlocuirea
organelor omeneşti, etc; dar la triumfurile răsunătoare din
afară |Aftpund amare prăbuşiri lăuntrice; omul este
ameninţat de propriul său succes. Biruinţele sale ascund
germenul tuturor fftlAcirilor, s-au răsturnat toate valorile
sale morale: bogăţia este Idr.ilul său suprem; puterea,
mijlocul de dobândire a bogăţiei; Iftiiisinţa, gâlceava,
bănuiala, neîncrederea, sunt uneltele cu h* cl îşi ţine
puterea, în rezumat:
Pierderea sentimentului transcendenţei lasă pe om
singur In luiur şi introduce anarhia în înţelegerea ei.
Pierderea sensului întrupării răpeşte omului aşteptarea
sfârşitului şi-l orientează numai spre cele pământeşti.
In locul transfigurării lucrurilor în Dumnezeu, el aşteap-
tă mântuirea prin cultură şi înlăturarea suferinţei. „Cerul şi
pământul nou", pe care îl anunţă apocalipsul, omul îl
aşteaptă aici, degrabă, de la faptele lui. Omul modern a
pierdut sensul suferinţei.
Mentalitate demiurgică cu consecinţa: prăbuşire
lăuntrică. (M. Vulcănescu, în Pródromos, m. 8-9 / 1968).
o-o-o
Slujitori ai lui Dumnezeu. Iubind pe oameni şi slujindu-
le, împlinim voia Iui Dumnezeu, adică îi slujim Lui. Slujind
oamenilor nu dispreţuim slujirea lui Dumnezeu, nu furăm
din timpul şi din grija slujirii lui Dumnezeu, ci în realitate
slujim lui Dumnezeu, împlinim porunca Lui.
385

Iisus Hristos este Mântuitor întrucât este slujitor, şi


omul se mântuieşte întrucât slujeşte oamenilor din puterea
şi porunca Mântuitorului; căci prin iubire, Hristos în acelaşi
timp mântuieşte şi slujeşte, iar omul în acelaşi timp se
mântuieşte şi slujeşte.
Omul se face asemenea cu Dumnezeu prin slujire; „ni-
mic nu are omul aşa de mult ca Dumnezeu, ca a face binele"
zice Sfântul Grigorie de Nazianz. (Pr. Dumitru Stăniloac,
B.O.R. nr. 3-4/ 1970).
o-o-o
Cel ce vorbeşte la nesfârşit dovedeşte că nu mai
preţuieşte pe celălalt; dă expresie numai eului său şi nu mai
reuşeşte s.i o facă.
Cui nu-i adresezi nici un cuvânt, e semn că nu-l iubeşti.
„Cuvântul" arată că o persoană este jumătate de
realitate; prin cuvânt ea caută să dobândească cealaltă
jumătate. Atitudinea mea se schimbă după răspunsul tău la
cuvântul ce ţi l-am adresat.
Meditaţia e o amarnică autoînşelare religioasă, un suin
gat primejdios, care n-ajută nimic la scoaterea omului din
individualismul şi neputinţa de a intra în legătură cu
Dumnezeu. Sfânta Scriptură nu vorbeşte deloc de meditaţie
ca ajutor de a găsi pe Dumnezeu. Ea e bună îndreptată spre
obiecte, dar nu spre Dumnezeu.
o-o-o
Cuvinte folositoare - în capete
386

Pieptul Domnului este citirea Scripturilor şi înţelegerea


Dumnezeiască şi cel ce se reazămă pe ele bogoslov este.
Vinul, precum este scris, veseleşte inima omului; iar tu
cel ce te-ai făgăduit să plângi şi să te tânguieşti de-a
pururea, dacă te vei abate de la o astfel de veselie, te vei
veseli de darurile duhovniceşti. Iar dacă de vin te vei veseli,
vei vieţui împreună cu gânduri spurcate şi de multe scârbe
vei fi cuprins.
Precum cel legat de picioare nu poate lesne umbla, aşa
şi cel ce învistiereşte bani, nu se poate sui Ia cer.
Precum cel ce nu are călăuză lesne rătăceşte calea, fie el
oricât de înţelept, tot aşa şi cel ce umblă cu de sine
stăpânire pe calea vieţii monahiceşti, lesne se prăpădeşte,
chiar de ar şti toată înţelepciunea lumii.
Precum pământul neplouat nu poate să aducă rod
oricâte seminţe ar avea semănate în el, tot aşa şi sufletul
neluminat cu Sfintele Scripturi nu-i cu putinţă să aducă
vreun oarecare rod.
Monahul viclean şi făţarnic este de un nume şi
împreună vorbitor cu diavolul. Să fugim de prăpastia
făţărniciei şi de groaza vicleniei.
Monahul cel ce vieţuieşte după Dumnezeu s-a izbăvit de
toată mânia şi pe aproapele nu-l urăşte.
Pedepseşte fără mânie pe cel ce păcătuieşte, plecându-l
cu cuvântul, iar nu cu mânia.
Osândă va primi cel ce paşte norod, dacă nu va tăia pă-
catele celor mici. Deci se cuvine a mustra pe cel ce
387

păcătuieşte spre îndreptare, iar dacă rămâne în răutate


neîndreptându-se, se cade a-l izgoni din frăţime, ca nu şi pe
ceilalţi să-i răzvrătească.
Când lăudătorii, linguşitorii şi mai vârtos înşelătorii vor
tncepe să ne laude, să ne aducem aminte îndată de
mulţimea fărădelegilor noastre şi vom vedea că nu suntem
vrednici de cele ce le grăiesc.
Monahule, dacă voieşti să te mântui, leapădă-te de iubi
rea de sine, care este maica răutăţilor.
Râsul şi îndrăzneala aruncă în patimi urâte pe monahi,
nu numai pe cel tânăr, ci şi pe cel bătrân. Ci tu când te vei
vedea în acestea, cunoaşte că ai ajuns întru adâncul
răutăţii.
Cel ce cu smerită cugetare rabdă prihânirile ce i se adiu.
acela a ajuns la desăvârşire şi sfinţii îngeri îl laudă; că nici o
altă faptă bună nu-i mai greu de împlinit ca aceasta.
A lăuda pe cei ce trăiesc în răutate aduce mai cumplită
muncă decât a trăi în răutate. Căci mai mare păcat este a
lăud.i pe cei ce păcătuiesc decât a păcătui.
Cel grăitor de rău are limbă cu trei ghimpi, căci vatămă
şi pe sine şi pe cel ce aude şi pe cel grăit de rău.
Cine poate suferi graiul cel aspru al omului celui greoi >i
nepriceput pentru Dumnezeu, acela se va chema fiul păcii şi
unul ca acesta este în stare să-şi câştige pacea sufletului şi .
1 trupului.
Precum sarea este trebuincioasă la toată mâncarea, mi
aşa şi smerenia este necesară în toată fapta bună.
388

Iscusirea smeritei cugetări stă în a te mulţumi cu lucruii


le cele mai proaste, care tămăduiesc patima iubirii de slavă.
Fericit este monahul care în tot ceasul se socoteşte pe si
ne vrednic de toată necinstea şi defăimarea.
o-o-o
Aceste trei fapte le cere mai mult de la noi Dumnezeu: a
avea ascultare deplină faţă de egumen; căinţă în tot ceasul;
a nr ruga neîncetat Domnului Hristos şi Preacuratei sale
Maici t a să ne ajute să răbdăm până la sfârşit acolo unde
ne-am mm monahi.
o-o'o
Temelia şi tăria vieţii monahiceşti se cuprinde în aceste
patru fapte bune: a te însingura pentru Dumnezeu în chilie,
până la moarte; a te ruga neîncetat; a te feri de mâncare
bună şi vorbire.
Monahule, fugi de oameni, că aceasta este rădăcina
nepăcăruirii. (Dintr-un manuscris atonit, aflat la mănăstirea
Cerni ca).
o-o-o
Ctitorii... Ctitorii au zidit mănăstiri cu ziduri înalte şi tari
ca să nu ne temem de oamenii răi şi tâlhari. Au zidit sfinte
biserici şi le-au înfrumuseţat cu zugrăveală ca să ne fie drag
a sta întru ele la vremea cântării şi a rugăciunii, au zugrăvit
pe pereţi praznicele cele dumnezeieşti, ca cu priveala să le
cunoască şi cei necărturari şi să Ie ştie; au închipuit Patimile
Domnului nostru Iisus Hristos, ca privindu-le totdeauna să
ne umilim la inimă şi să socotim în mintea noastră cum,
389

Dumnezeu fiind, S-a pogorât pe pământ de S-a întrupat ca


să pătimească pentru noi, ca şi noi să urmăm Patimilor lui
Hristos, răstignindu-ne trupurile cu răbdarea ispitelor, cu
tăierea voii noastre, cu înfrânarea poftelor cu postul, cu
privegherea, cu rugăciunea şi cu alte fapte asemenea
acestora, care sunt ale căii celei strâmte şi cu scârbe, care
duce la viaţă şi pe care toţi plăcuţii şi aleşii Iui Dumnezeu au
călătorit.
Aşişderea şi patimile sfinţilor mucenici iarăşi le-am zu-
grăvit pe pereţi spre a noastră pildă şi îndreptare, ca privind
Istoriile zugrăvite, ca şi când îi vedem aievea muncindu-se,
să nc aprindem cu dumnezeiască râvnă să potrivim şi noi
această viaţă aspră a călugăriei cu patimile sfinţilor
mucenici, să intrăm la nevoinţa faptelor bune, să ne luptăm
cu patimile trupului cele grele şi arzătoare ca într-un cuptor
aprins şi biruindu-le să nădăjduim că ne vom încununa ca
sfinţii mucenici.
Aşişderea şi chipurile Preacuvioşilor Părinţi sunt mai jos
zugrăvite decât toate, ca să le privim mai de aproape şi să
ne •ducem aminte cum au lăsat lumea şi toate cele din
lume şi au fugit la pustie şi şi-au petrecut viaţa cu fiarele
sălbatice, cu multă lipsă şi greutate, ca şi noi să ne
îndemnăm şi puţin câte upn să ne silim a ne deprinde, ca să
le urmăm viaţa...
Deci având noi odihnă şi îndestulare din facerile de bine
ale fericiţilor ctitori, suntem datori a-i pomeni neîncetat l.i
390

Sfântul Jertfelnic şi a ne ruga pentru dânşii, după cuveni 1.1


rânduială...
(Din Cuvântul Stareţului Mănăstirii Raşca, îerom, VarU
am Dingă, către părinţii mănăstirii, la an. 1792, în
pomelnicul ctitoresc al Mănăstirii Raşca, manuscris f.
frumos).

Fă aceasta chiar acum... Dacă vrei să fii gata în ziua cea


mai de pe urmă a ta, cheltuieşte câteva zile cu osârdie şi
luau aminte, cugetând întru sine ce ai fi vrut să săvârşeşti în
ziua ta cea mai de pe urmă, şi acel lucru sileşte-te să-l faci
chiar acum.
Ai fi vrut să-ţi scrii testamentul? Scrie-I acum!
Ai fi vrut să-ţi mărturiseşti duhovnicului tău toate pâca
tele şi să-ţi faci canonul cuvenit? Fă acestea acum!
Ai fi voit să te ierţi cu vrăjmaşii tăi şi să te împrieteneşti
cu potrivnicii tăi din toată inima? Fă-o chiar acum!
Ai fi voit să întorci înapoi cele nedrepte şi să faci milos
tenie după putere? Fă aceasta chiar acum!
Ai fi vrut să primeşti pe Hristos în inimă prin Sfiinia
împărtăşanie, gata fiind şi pregătit cu fapta bună? Fă
aceasta acum!
în acest chip şi adesea curăţindu-te, apropie-te de
însuşi Hristos şi nu te vei teme de moarte, ci o vei aştepta
cu bucurii {Uşapocăinţei, p. 59)
©·© ■ ©
391

Zicea un înţelept: „Dacă din toţi oamenii de la Fatcu a


Lumii numai unul singur ar avea a se munci în iad, iar mţl
ceilalţi s-ar mântui, eu tot m-aş strădui din toate puterile să
nu păcătuiesc, de teamă ca nu cumva eu să fiu acela."
[Uşapociţi n M p- 59)
©•©•o
Ostăşie duhovnicească. Să tăbarâm, dar, împotriva pail
milor trupeşti cu păzirea poruncilor lui Dumnezeu, să nr
iRierim gândurile şi cugetele slavei deşarte, să ne
pornim cu luptă împotriva diavolului, să dăm lumină ochilor
la trezvia cea de gând, să adormim gândurile păcatului, să
câştigăm rugăciune nerăspândită, minte trează şi
deşteaptă, gândire înălţată la ceruri, conştiinţă curată,
înfrânare nesfârşită, post nefaţarnic, cântare de psalmi
neîncetată, dragoste neprimitoare dc fâţărie, păztre întru
curată curăţie, feciorie neîntinată, smerenie nefaţarnică,
cetire fără slavă deşartă, plecare de genunchi ftră de
mândrie, rugăciune necurmată, viaţă curată, cuvânt
adevărat, primire de străini fără de cârtire, răbdare
bineplăcută lui Dumnezeu, milostenie rară cercare şi
ispitire, mânia şi iu-ţlmea să o izgonim de la noi, urgia să o
gonim, negrijirea să o cercăm, mânia să o ucidem, scârba să
o veştejim, iubirea de argint să o uscam. Să nu ne temem de
moartea cea de obşte, de fcecerătoarea neamului omenesc,
ci de pierzătorul oamenilor, care desparte sufletul de
Dumnezeu... (Sfântul Chirii al Alexandriei, Cuvânt la ieşirea
sufletului...).
392

o-o-o
Frica de Dumnezeu. Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi
cărţi multe, care te povăţuiesc spre cele de folos şi să
întrebi pe toţi dascălii zicând: „Spune-mi mie cum să mă
mântuiesc?,, lată, toate cărţile cele de învăţătură încap în
aceste două: în frica de Dumnezeu şi în a avea totdeauna pe
Dumnezeu înaintea ochilor.
Ia aminte de sine cum se cuvine şi vei înţelege toate po-
runcile lui Dumnezeu şi cum să le ţii pe ele. Au plăcut Iui
Dumnezeu şi sfinţii cei de demult prin conştiinţă curată şi
■tatornică lucrare. Ştim pe unii din ei care au fost simpli şi
la cuvinte şi la înţelegere şi totuşi au împlinit poruncile lui
Dumnezeu. Deci cum poţi, omule, să zici: sunt prost şi rară
cunoştinţă şi nu pot împlini poruncile lui Dumnezeu?
(Prolog, 19 februarie, p. 211)

Lauda isihiei. Nimic nu mi s-a părut mai de seamă decât


li-p zăvorăşti simţurile şi să te simţi afară de trup şi de
lume,

Í
adunat numai în tine însuţi, rară să mai vii în atingere
cu cele omeneşti, afară de mare trebuinţă: să vorbeşti
numai cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, să duci o viaţă mai
presus de cele văzu te, să porţi în tine totdeauna curate
icoane dumnezeieşti, neamestecate cu cugetări pământeşti
şi înşelătoare, să devii oglindă cu totul curată a lui
393

Dumnezeu şi a lucrurilor dumne zeieşti, să primeşti lumină


din lumină, adică Lumina cea mai limpede (dumnezeiască),
în locul celei pe jumătate întunecata (omenească), într-un
cuvânt, să guşti în nădejde fericirea vii toare, să petreci la
un loc cu îngerii, să părăseşti pământul, adică să te înalţi
sufleteşte la ceruri. Numai cel cuprins de această dorire va
putea înţelege cuvintele mele. (Sfanţul Grigo re Nazianz,
Despre fuga sa...)
Nimic nu are omul mai asemenea cu Dumnezeu, decât
facerea de bine, chiar dacă Dumnezeu o dăruieşte cu
îmbelşu gare, iar a omului este săracă.
Dovedirea iubirii de oameni nu suferă nici o amânare.
Εως ττλής εξ σύριας, τώ ναυαγοϋντι δός χείρα. Câtă vreme
pluteşti cu vânt prielnic, întinde mâna celui naufragiat.
(Sfân tul Grigore Nazianz: Despre fuga sa...)
o-o-o
Taina firii omeneşti. Josnic, umil, necredincios este
acest trup, cu care cum de m-am înjugat nu ştiu, nici cum
sunt şl chip al lui Dumnezeu şi mă amestec cu ţărâna; trup,
care, când este în plină sănătate se războieşte cu mine, iar
când i se poartă război mă întristează; pe care îl iubesc ca
pe un împreună ui mine rob şi de la care mă întorc ca de
către un duşman; de care fug ca de un tovarăş de sclavie şi
de care mă ruşinez ca de un împreună cu mine moştenitor;
mă lupt din răsputeri ca să I istovesc şi nu am de cine să mă
folosesc spre faptele cele mai bune, ca unu] care ştie pentru
394

ce am fost făcut şi că trebuie \X mă urc la Dumnezeu cu


ajutorul faptelor.
Sunt blând cu el ca cu un tovarăş şi n-am cum să fug de
ridicarea Iui asupră-mi, sau cum să nu cad de la Dumnc/cii
împovărat ce sunt de grelele-i legături ce mă trag în jos, sau
cu tare mă ţin legat de pământ. îmi este duşman binevoitor
şi prieten întinzător de curse. O, ce ciudată împreunare; o,
ciudaţi înstrăinare! Lucrul de care mă tem, îl îmbrăţişez şi
mă tem de cel ce-I strâng la piept cu iubire de mamă; mai
înainte de a mă război cu el mă împac şi mă despart de el
mai înainte de a mă împăca cu el! Ce este această ciudată
înţelepciune faţă de mine şi ce este această mare taină?
Vrea poate Dumnezeu prin «ceasta - de vreme ce o parte
din noi este de Ia El şi venim de lus de la El -, ca nu cumva
din pricina acestei vrednicii Ingâmfându-ne şi înălţându-ne
să nesocotim pe Ziditorul, ca tn lupta şi războiul faţă de trup
să privim totdeauna spre El şi ta neputinţa înjugată
împreună cu noi să fie înfrânare şi con-itrângere a
vredniciei; ca să cunoaştem că, în acelaşi timp, luntem şi
foarte mari, şi foarte smeriţi, pământeşti şi cereşti,
vremelnici şi nemuritori, moştenitori ai luminii şi ai focului,
adică ai întunericului; după care din fiinţa noastră ne vom
apleca? Aceasta este raţiunea amestecării din fiinţa noastră
şi tocmai pentru aceste pricini, ca ori de câte ori ne vom
îngâmfa din pricina chipului dumnezeiesc din noi, să ne
smerim, din pricina ţărânii din care suntem... (Sfanţul
Grigorie Nazianz)
395

o-o-o
Cercetarea conştiinţei. Zaraful cel bun în fiecare seară
îşi loco teste negreşit câştigul sau paguba din aceea zi. însă
acel lucru nu-l va cunoaşte de nu va scrie totul în condică, în
fiecare clipă, căci încercarea de fiecare clipă, zilnic, ne
luminează MihYuil. (Scara IV, 115)
o-o-o
l.a încheierea zilei şi la isprăvirea tuturor ascultărilor,
înainte de culcare, fiecare să-şi facă o amănunţită cercetare
a conştiinţei. Să se cerceteze dacă n-a avut cugete rele, dacă
n-a vorbit tară de vreme, dacă n-a fost nepăsător în
rugăciune sau idldicel în cântare, dacă n-a avut dorinţi
pentru cele lumeşti. Ccrcetându-ţi în fiecare zi lucrarea
greşalelor, alătureaz-o de cea dinaintea ei şi sârguieşte-te
spre îndreptare. (Sfântul Vasile, (,'uv. Duhovniceşti)
©■©■©
Necontenit să ai frica de Dumnezeu şi în fiecare zi să te
cercetezi pe sine-ţi ce anume lucru bun ai făcut şi ce anume
ai lucrat din cele rele şi pe cele bune să le uiţi, iar pentru
cele rele să verşi lacrimi cu mărturisire şi rugăciune. (Sfântul
Simeon Evlaviosul).
O-O-O
Cercetează-te zilnic: ce patimi te luptă, care au început
să slăbească, care s-au stins, care se pleacă minţii, în ce
vreme te luptă, te prind pe furiş, sau te tiranisesc, te lupţi
împotrivă cu tărie, le birui, sau nici nu-ţi dai seama de ele?
Cum îţi faci ru găciunea? Te poţi aduna, ce patimi te
396

bântuie, ce gânduri, în această vreme? (Sfântul lsaac Şirul,


Cuv. 8)
o-o-o
Intreabă-te şi cercetează-te zilnic:
Quit sit anima? Qualiter moveatur?
Pe ce treaptă te afli? In ce direcţie mergi? (Origen)
o-o-o
Postul. Să ştii că nici postul, nici vegherea, nici
ostenelile trupeşti, nici altă faptă vrednică de laudă nu
bucură aşa dc mult pe Dumnezeu ca sufletul şi inima
smerită, umilă şi bună. Cât priveşte postul şi privegherea,
mulţi au făcut paradă de elr sau chiar le-au agonisit cu
adevărat; iar a învăţa pe alţii cu lecţii lungi şi cu cuvinte
mulţi o fac cu lesnire, dar puţini sunt cei ce taie patimile
prin lacrimi şi-şi agonisesc neclătite virtuţile capi tale. Iar
virtuţi capitale numesc smerenia, care smulge patimile şi
agoniseşte cereasca şi îngereasca nepătimire, şi dragostea i
.11 r nu se opreşte şi nici nu cade niciodată şi care întreţine
dcs.iv.ti sita dreaptă socoteală, care povăţuieşte fară
rătăcire pe cei ce 11 urmează.
Ceea ce este boala pentru trup, aceea este şi păcatul pe
11 tru suflet. Cel bolnav se grijeşte numai de sănătatea sa;
tot .i>.i se cuvine ca şi noi, mai presus de orice să ne grijim
de tâm.ldii irea boalelor sufleteşti. Păcatul, pe lângă că
îmbolnăvrjir
sufletul, aduce şi nesimţirea boalei, încât bolnavul nu
simte durerea, nu caută leacul, nu aleargă la doctorul
397

Hristos şi rămâne netămăduit. Creştinul trebuie să ceară cu


umilinţă şi stăruinţă la Dumnezeu să-i lumineze mintea ca
să-şi poată da seama de este sănătos sau bolnav cu sufletul,
căci fară această cunoştinţă şi simţire, în zadar se numeşte
creştin.
o-o-o
Stările celor ce se mântuiesc: cei pierduţi trebuie căutaţi
cei robiţi trebuie eliberaţi cei rătăciţi - povăţuiţi pe calea
cea bună cei zdrobiţi au nevoie să fie întăriţi cei căzuţi - să
fie ridicaţi cei ce stau să ia aminte să nu cadă cei ce umblă
să se ferească de cursele de pe calea virtuţii cei desăvârşiţi
să nu se mândrească, nici să se încreadă în sine. (Sfântul
Simeon Noul Teolog)
o-o-o
Felurile postului. Sunt unii creştini, simpli cu înţelege-
rea, care cred că postul constă numai în a nu mânca carne,
ouă fi cele din lapte, iar de alt post ei nu mai ştiu. Ba sunt şi
monahi care cred aşa.
Sfinţii Părinţi cei de demult, însă, nevoitori şi cunoscă-
tori ai Scripturilor, au găsit că sunt patru posturi de
trebuinţă pentru mântuirea noastră. Trei din ele sunt
sufleteşti şi unul trupesc. Şi numai toate patru aceste
posturi sunt folositoare, Iar dacă unul sau două lipsesc, nici
un folos nu este.
Din cele trei posturi ale sufletului, unul este al limbii, al-
tul al inimii şi altul afară de trup, iar postul trupului este ce!
al stomacului.
398

Iată acum în ce constă fiecare post:


Postul inimii posteşte de aceste opt răutăţi: de mândrie,
zavistie, pizmă, mânie, nemilostivire, lăcomie, de gânduri
ne-cuvioase; aceste răutăţi sunt ale sufletului şi zac în
inimă.
Postul limbii se opreşte de la aceste răutăţi: minciună,
clevetire, dosădire, sudalme şi vorbe necuvioase; aceste
răutăţi sufleteşti sunt ale limbii.
Postul cel dinafară de trup posteşte de aceste şapte
răutăţi: ucidere, nedreptate, curvie, furtişag, răpire, faţărie
şi slav.i deşartă. Aceste răutăţi sufleteşti sunt afară de trup.
Postul trupului stă în oprirea de aceste trei: îmbuibarea
pântecelui, de beţie şi de trândăvie.
Când aceste patru posturi se unesc şi fac una, acela este
postul cel sfânt şi folositor şi primit de Dumnezeu, care
sfinţeş te şi mântuieşte sufletul şi trupul şi este înfricoşat şi
izgoneşte pe draci. (Dintr-un manuscris al Sfanţul Grigorie
Sinaitul, 1862)
o-o-o
Preţul celui de-al doilea război mondial (1 Septembrie
1939-8 Mai 1945)
Bilanţul celui de-al doilea război mondial este înfricoşa
tor. Nu se cunoaşte altă catastrofa asemenea în istoria
omenirii. După calcule aproximative, acest război a costat
părţile belige rante 1500 miliarde dolari. Au fost mobilizaţi
peste 110 milioane oameni, cei rămaşi acasă au lucrat
pentru război, în cât în total au fost implicaţi 1700 milioane
399

oameni. In cursul acestui război s-a fabricat o imensă


cantitate de material de distrugere. Numai cele patru ţări
mari S.U.A, Anglia, Germa nia şi URSS au fabricat 653.000
avioane, 287.000 tancuri, 1.041.000 tunuri. Au murit pe
front 27 milioane de soldaţi şi 28 milioane de oameni
paşnici, ucişi de bombardamente. în total războiul s-a
soldat cu 54.800.000 morţi şi 90 milioane de răniţi, din care
28 milioane invalizi pe viaţă. Numai Rusia a pierdut cea. 20
milioane oameni.
Au fost nimicite oraşe, sate, fabrici, uzine, etc. în Rusia
au fost distruse 1710 oraşe şi aşezări de tip urban, arse şi ni
mi cite peste 70.000 comune şi sate, 32.000 întreprindei i
industriale, 98.000 colhozuri şi 1876 sovhozuri. Aruncate iu
aer 65.000 km cale ferată, avariate 16.000 locomotive >i
428.000 vagoane. Pierderile materiale ale Rusiei au fost
estimate la 2 trilioane 600 miliarde ruble.
în Germania au fost distruse 1.500.000 case şi au rămas
fără adăpost 7.500.000 oameni.
Au fost antrenate în război trei sferturi din omenire, şi
40 ţări din trei continente - Europa, Asia şi Africa - au
devenit teatrul unor bătălii sângeroase. (Veac nou, nr.3 /
martie, 1975, p. 2)
©·©-©
Sfinţenia şi răspunderea Preoţiei. Preoţia este un
permanent miracol în sânul Bisericii. Ea a fost totdeauna
stâlpul şi puterea Bisericii, condiţia existenţei ei.
400

Creştinii ceilalţi trăiesc viaţa tainică şi harică a Bisericii


un moment: momentul şi destinul personal al fiecăruia,
limitat la individ; cerul trăieşte viaţa milenară,
neîntreruptă, nesecată a harului, transmis prin toţi slujitorii,
ca printr-un singur fir, de la Hristos prin Sfinţii Apostoli, din
Episcop în Episcop şi de la fiecare Episcop la fiecare preot.
Harul şi slujirea fiecărui preot se înşiră real pe un lanţ
de aur, în care el este o verigă şi care leagă în Hristos pe toţi
clericii până în sfârşit, prin sfântă şi neîntreruptă succesiune
apostolică; o făclie nestinsă trece din mână în mână, de la
primii până la ultimii lampadofori ai lui Hristos.
Nici o îndeletnicire, nici o vrednicie, nici o slujire nu
angajează şi nu obligă fiinţa omului la conformitatea între
om si lucrarea sa, cât sacerdoţiul creştin. Priceperea şi
talentul, care pot asigura succesul într-o îndeletnicire
oarecare, nu-l pot asigura ele singure în preoţie. Preoţia
este mai întâi slujire cu sufletul, este atitudine interioară,
este o convingere, o mărturisire, o dedicare cu totul
misiunii.
Misiunea preoţească se strecoară printre două mari pri-
mejdii: formalismul şi ipocrizia.
Formalismul, rutina, ritualismul, slujirea fără fior, fără
participare, convingere, evlavie este o mare eroare.


401

Ipocrizia - între cuvânt şi faptă, desminţirea predicii prin


viată personală este un sacrilegiu. Preotul nu poate sluji ca
preot la Potir şi trăi ca om de lume.
înzestrat cu misiune şi putere de sus, preotul este încăr-
cat cu o răspundere egală cu sfinţenia, cu înălţimea şi cu
cinstea slujirii lui; este dator lui Dumnezeu şi oamenilor cu
echivalentul darurilor şi cinstei oficiului său sfânt, de care
trebuie să se cutremure nu un om, ci chiar un înger.
Păcatul este moarte pentru tot omul, dar când omul
este şi preot, păcatul lui este ucidere morală, este
îmbrâncire în gheenă. Preotul e pus anume pildă pentru
ceilalţi; dacă el, ca orice moralist şi pedagog, nu convinge şi
nu învaţă prin fapte, sminteşte, risipeşte, distruge spre
osânda sa şi nefericirea păstoriţilor săi.
Preotul este apostol care nu se mulţumeşte cu jumătăţi
de măsură. Lauda şi câştigul lui sunt mântuirea sa şi a
credincioşilor săi. Un preot, în întrecere cu lumea pentru
bunuri şi plăceri lumeşti, în atitudine de om cu pântecele
plin, cu vanitatea satisfăcută, cu socotelile pământeşti bine
încheiate, slujitor închipuit, superficial, uneori pedant şi
provocator prin lipsa sa de modestie, iată cum nu trebuie să
fie preotul. Toţi vanitoşii sunt ridicoli şi toţi orgolioşii sunt
odioşi, dar când e vanitos şi orgolios preotul, prezenţa şi
chipul Iui repugnă. Va nitatea e semnul omului frivol,
uşuratic, neserios; orgoliul este drăcesc, anticreştin, e tot ce
poate fi mai străin de smerenia şi de sinceritatea slujitorului
şi a „omului" lui Dumnezeu. Preo tul este un creştin model,
402

de aceea nu-i pătimaş, vicios, vulgai. lumeţ, ci trăieşte ca un


om duhovnicesc. Este crainicul, mesa gerul, interpretul lui
Dumnezeu între credincioşi; apostolii!, creştinul adevărat.
(Teodor M. Popescu, în Studii Teologice, Nr. 3-4/ 1952).
Q-O-O
Fugi de băutură ca de otravă. Vinul e cea dintâi armă a
diavolului împotriva tinereţii. Nici avariţia nu-i aşa de
primei dioasă, nici mândria nu te umple de îngâmfare, nici
onoruiil'
nu încântă atâta pe om, cât aţâţă simţurile vinul şi
tinereţea; iată cele două vetre pe care arde focul patimilor.
De ce să mai turnăm gaz peste foc?
Adam a fost izgonit din Rai pentru că a ascultat mai
mult de glasul pântecelui decât de Dumnezeu... De aceea
Paradisul pierdut nu-l putem câştiga decât prin înfrânare.
Fii cumpătat în mâncare şi niciodată cu stomacul ghiftu-
it... când te scoli noaptea la rugăciune să nu simţi pe gât
râgâiala unui stomac prea plin, ci mai degrabă goliciunea
lui.
Citeşte des. învaţă pe de rost cât mai mult. Somnul să te
găsească cu Sfânta Scriptură în mână şi dacă va cădea capul
biruit de somn, să cadă pe o pagină sfântă.
Posteşte zile de-a rândul, dar să nu mănânci pe urmă
până la ghiftuire. La ce foloseşte să ţii 2-3 zile stomacul gol,
dacă după aceea ţi-l chinuieşti încărcându-l peste măsură?
Prin aceasta şi mintea îngroşându-se, va cădea în
403

lâncezeală. într-un teren astfel udat, totdeauna încolţesc


spinii ispitelor.
Să nu ne aşezăm la masă fară să facem rugăciunea şi
nici să nu ne ridicăm fară rugăciune, fară să mulţumim
Ziditorului. Să ne sculăm de 2-3 ori noaptea şi să repetăm
cuvintele Scripturii, pe care le-am învăţat pe de rost ziua.
Când ieşim din casă să ne însemnăm cu Sfânta Cruce şi
să ne înarmăm cu rugăciunea; şi când ne-am întors să nu ne
aşezăm, mai înainte de a da sufletului această hrană
duhovnicească: rugăciunea. La orice mişcare, la orice pas, să
te însemnezi cu semnul Crucii Domnului. (Sfântul Ieronim,
Epist. Către Eustochia)
o-o-o
Oricât de mult te vei osteni pentru vreo treabă, dacă te
lipseşti de rugăciune, mare lucru ai păgubit.
Se cuvine ca necontenit să ai frica de Dumnezeu şt cu fi-
ecare să te cerci pe sine-ţi ce anume lucru bun ai făcut şi ce
anume ai lucrat din cele rele. Pe cele bune să le uiţi, tar
peste grcşalc să verşi lacrimi, cu mărturisire şi rugăciune.
Ipocrizia - între cuvânt şi faptă, desminţirea predicii prin
viaţă personală este un sacrilegiu. Preotul nu poate sluji ca
preot la Potir şi trăi ca om de lume.
înzestrat cu misiune şi putere de sus, preotul este încăr-
cat cu o răspundere egală cu sfinţenia, cu înălţimea şi cu
cinstea slujirii lui; este dator lui Dumnezeu şi oamenilor cu
echivalentul darurilor şi cinstei oficiului său sfânt, de care
trebuie să se cutremure nu un om, ci chiar un înger.
404

Păcatul este moarte pentru tot omul, dar când omul


este şi preot, păcatul lui este ucidere morală, este
îmbrâncire în gheenă. Preotul e pus anume pildă pentru
ceilalţi; dacă el, ca orice moralist şi pedagog, nu convinge şi
nu învaţă prin fapte, sminteşte, risipeşte, distruge spre
osânda sa şi nefericirea păstoriţilor săi.
Preotul este apostol care nu se mulţumeşte cu jumătăţi
de măsură. Lauda şi câştigul lui sunt mântuirea sa şi a
credincioşilor săi. Un preot, în întrecere cu lumea pentru
bunuri si plăceri lumeşti, în atitudine de om cu pântecele
plin, cu vani tatea satisfăcută, cu socotelile pământeşti
bine încheiate, slujitor închipuit, superficial, uneori pedant
şi provocator prin lipsa sa de modestie, iată cum nu trebuie
să fie preotul. Toţi vanitoşii sunt ridicoli şi toţi orgolioşii
sunt odioşi, dar când e vanitos şi orgolios preotul, prezenţa
şi chipul lui repugnă. Va nitatea e semnul omului frivol,
uşuratic, neserios; orgoliul este drăcesc, anticreştin, e tot ce
poate fi mai străin de smerenia si de sinceritatea slujitorului
şi a „omului" lui Dumnezeu. Preo tul este un creştin model,
de aceea nu-i pătimaş, vicios, vulgai, lumeţ, ci trăieşte ca un
om duhovnicesc. Este crainicul, mesa gerul, interpretul lui
Dumnezeu între credincioşi; apostolul, creştinul adevărat.
(Teodor M. Popescu, în Studii Teologice. Nr. 3-4 / 1952).
o-o-o
Fugi de băutură ca de otravă. Vinul e cea dintâi armă a
diavolului împotriva tinereţii. Nici avariţia nu-i aşa de primcj
405

dioasă, nici mândria nu te umple de îngâmfare, nici


onorurili
nu încântă atâta pe om, cât aţâţă simţurile vinul şi
tinereţea; iată cele două vetre pe care arde focul patimilor.
De ce să mai turnăm gaz peste foc?
Adam a fost izgonit din Rai pentru că a ascultat mai
mult de glasul pântecelui decât de Dumnezeu... De aceea
Paradisul pierdut nu-l putem câştiga decât prin înfrânare.
Fii cumpătat în mâncare şi niciodată cu stomacul ghiftu-
it... când te scoli noaptea la rugăciune să nu simţi pe gât
râgâiala unui stomac prea plin, ci mai degrabă goliciunea
lui.
Citeşte des. învaţă pe de rost cât mai mult. Somnul să te
găsească cu Sfânta Scriptură în mână şi dacă va cădea capul
biruit de somn, să cadă pe o pagină sfântă.
Posteşte zile de-a rândul, dar să nu mănânci pe urmă
până la ghiftuire. La ce foloseşte să ţii 2-3 zile stomacul gol,
dacă după aceea ţi-l chinuieşti încărcându-l peste măsură?
Prin aceasta şi mintea îngroşându-se, va cădea în
lâncezeală. într-un teren astfel udat, totdeauna încolţesc
spinii ispitelor.
Să nu ne aşezăm la masă fără să facem rugăciunea şi
nici să nu ne ridicăm fară rugăciune, fară să mulţumim
Ziditorului. Să ne sculăm de 2-3 ori noaptea şi să repetăm
cuvintele Scripturii, pe care le-am învăţat pe de rost ziua.
Când ieşim din casă să ne însemnăm cu Sfânta Cruce şi
să ne înarmăm cu rugăciunea; şi când ne-am întors să nu ne
406

aşezăm, mai înainte de a da sufletului această hrană


duhovnicească: rugăciunea. La orice mişcare, la orice pas, să
te însemnezi cu semnul Crucii Domnului. (Sfântul Ieronim,
Epist. Către Eustochia)

Oricât de mult te vei osteni pentru vreo treabă, dacă te


lipseşti de rugăciune, mare lucru ai păgubit.
Se cuvine ca necontenit să ai frica de Dumnezeu şi cu fi-
ecare să te cerci pe sine-ţi ce anume lucru bun ai făcut şi ce
anume ai lucrat din cele rele. Pe cele bune să le uiţi, iar
peste gicşale să verşi lacrimi, cu mărturisire şi rugăciune.

Pe toţi din obşte să-i vezi ca pe nişte sfinţi şi numai pe


tine să te socoti mai păcătos şi mai pe urmă decât toţi.
Mintea să o ai totdeauna către Dumnezeu: fie că dormi,
fie că eşti treaz, fie că mănânci, vorbeşti sau altceva faci,
după cuvântul Proorocului: văd pe Domnul de-a pururi de
faţă!
Fără lacrimi să nu te împărtăşeşti niciodată.
Dacă vine vreun frate la tine şi te întreabă ceva despre
războiul său duhovnicesc, sfatuieşte-l cum te va lumina
Dumnezeu, iar dacă pleacă, ridică-ţi mâinile şi roagă-te lui
Dumnezeu pentru dânsul cu lacrimi zicând: „Doamne, Dum-
nezeule, Cela ce nu voieşti moartea păcătosului, rânduieşte
cum ştii şi ce este de folos pentru acest frate." Iar Domnul
văzând credinţa fratelui, dragostea ta pentru dânsul şi
rugăciunea curată ce o faci, îi uşurează războiul iui.
407

Pe nimeni să nu mâhneşti vreodată cu cuvântul sau cu


lucrul, ci şi pe cei întristaţi, mângâie-i după putinţă. (Sfântul
Simeon Evlaviosul, Manuscris din Mănăstirea Neamţ» Cuv.
59)
o-o-o
Veşnicia.
Când cerul se va înveli ca o haină, Când soarele se va
întuneca ca un cărbune stins, Când stelele vor cădea din cer,
ca frunzele de pe arbori, toamna;
Când toate popoarele vor cădea sub securea vremii,
Când cade iarba sub coasa cosaşului; Când va trece
pământul;
Când vremea, obosind în zborul ei, îşi va înceta
curgerea;
...va sosi veşnicia şi toate acestea nu vor fi nici ca o pică-
tură în nemărginitul ocean.
Veşnicia! început fară sfârşit, spaţiu fară limite, vreme
rară vreme!
Acolo, o mie de ani ca o zi şi o zi ca o mie de ani, acolo,
o clipă este eternitate şi eternitatea o clipă; acolo se vor
scurge veacuri, mii de ani peste mii de ani, şi apoi se va
pierde orice socoteală de timp şi veşnicia totuşi va fi şi anii
ei nu se vor împuţina... (S.A. Arhanghelov, Misterele vieţii
viitoare. Roman, 1898, p. 164)
o-o-o
Post (Rânduiala creştinilor din Ierusalim, veac. IV). în
privinţa Postului Mare, iată care este rânduiala aici: Sunt
408

unii care, după masa de Duminică de la prânz, la ceasul 11


sau 12, nu mănâncă toată săptămâna, până sâmbăta
următoare. Aceştia postesc toată săptămâna. Sâmbăta
merg la Liturghie, care se săvârşeşte dimineaţa, înainte de
răsăritul soarelui, la sfârşit se împărtăşesc şi după slujbă iau
masa. Seara nu mai mănâncă, ci a doua zi, Duminică, la
prânz şi apoi sâmbăta următoare, cum am zis mai sus.
Acesta-i obiceiul celor numiţi aici, apotactici, bărbaţi şi
femei. Aceştia nu numai în posturi, ci în tot cursul anului,
când mănâncă, mănâncă numai o dată în zi.
Cei care nu pot posti toată săptămâna, mănâncă la mij-
locul săptămânii, joia; cei ce nu pot face nici aceasta,
mănâncă din două în două zile şi în sfârşit cei ce nu pot nici
aşa, mănâncă în fiecare seară.
Nimeni nu le impune ce să facă, ci fiecare face cum poa-
te; şi nu-i lăudat nici cel ce a făcut mult, nici ocărât cel ce a
făcut puţin.
în ce priveşte hrana, în zilele de post, iată care este: nu
mănâncă pâine, nici cea mai mică bucăţică, nici untdelemn,
nici din roadele pomilor, ci numai apă şi puţină fiertură de
faină. (cap.28)
Aşa se ţine tot Postul Mare, precum am zis.... (Etheria,
Pelerinaj în Locurile Sfinte)

Chipul şi asemănarea. O imagine din lumea vegetală.


Chipul este sâmburele, sămânţa; asemănarea este planta,
409

arborele, care se va dezvolta din sămânţă prin desfăşurarea


potenţială a virtualităţilor ei.
în urma păcatului, chipul rămâne; se pierde
asemănarea, adică claritatea scopului de atins şi siguranţa
căii de parcurs până la ţintă.
Păcatul obligă sufletul să se orienteze greşit - mişcarea
de împrăştiere centrifugă, şi strică echilibrul dintre chip şi
asemănare.
Omul a fost creat într-o legătură neîntreruptă cu harul,
cu puterile îndumnezeitoare. în oceanul harului, care scălda
făptura feciorelnică de la început, omul avea o stare
privilegiată unică: avea un duh cu chip dumnezeiesc - ac
magnetic întors către miazănoaptele său.
Păcatul strămoşesc, având ca urmare neştiinţa (άγνοια)
şi pofta, taie cu silnicie legătura, strică armonia de mai
înainte. Teofania se risipeşte în câmpul conştiinţei pure,
invadată de năvala celor sensibile. Cuvântul, prin întrupare,
reaşează firea în dumnezeiasca rânduială...
Calea este strâmbă şi lungă de la pământul
neasemănării şi risipirii, la patria asemănării pierdute; din
împărăţia patimilor josnice şi a voii slăbite, la biruinţa
duhului pe deplin curăţit - oglindă străvezie a Sfintei Treimi.
Acesta-ί rostul şi sensul ascezei.
Scopul ultim al făpturii: înduhovnicirea ei; trupul trebu-
ie absorbit de Duh, trupescul de duhovnicesc, omul o
începe cu persoana sa, e singura cale, restul vine de la sine.
410

(M. Loth-Borodine, Antropologia teocentrică a


Orientului Creştin, Irenikon, 1 / 1939)
©-© ■ o
Chemarea monahului. Monahii trebuie să conlucreze la
mântuirea lumii nu prin acţiune sau intenţie, ci prin
desăvârşirea lor. Nu activ, nici intenţionat, ci existenţial.
La temelia aşezământului călugăresc există această con-
vingere că fiecare contribuie la sănătatea lumii (mântuire,
adică), în măsura în care prin existenţa sa sau prin prezenţa
sa el devine un mijloc de însănătoşire, pentru că el însuşi se
află în această stare. De aceea monahii pot să-şi îndrepte
toate străduinţele lor spre curăţirea de patimi, spre
desăvârşirea proprie
- curăţire de patimi, dobândirea virtuţilor - ca şi cum nu
i-ar mai interesa nimic altceva, fără ca prin aceasta să
abdice de Ia porunca dragostei, ci cu conştiinţa datoriei
perfect împlinite.
Neamul călugăresc dă o pildă de mare seriozitate, în
căutarea mântuirii şi a vieţii veşnice, cu dispreţul oricărei
slave omeneşti... Prin priveliştea pe care el o oferă
lepădându-se de lume, prin biruinţa sa asupra duhului
lumii, asupra idolului slavei deşarte, maica orgoliului ateu,
tagma călugărească contribuie puternic la desăvârşirea
operei lui Hristos şi a Bisericii Sale: răscumpărarea lumii. (I.
Hausherr, Or. Christ. Nr. 183/969, pp.380, 383)
411

La începutul existenţei omului, răul apare sub forme


hipertelice - ca dinozaurii de exemplu. în vremea noastră,
însă, se observă o simbioză între monstruozitate şi
subtilitate, inteligenţă. Această simbioză teratologică a
cruzimii şi a subtilului nu cumva ne duce pe urmele puterii
unui „prinţ al întunericului"?
Propriu elementului diabolic este ipocrizia, făţărnicia,
răul prezentat sub masca binelui.
Vremea noastră a cunoscut perversiuni inumane şi su-
praumane: lagărele de exterminare, sălile de tortură utilate
în chip ştiinţific, micile şi marile ecrane unde crimele
multiplică imaginile lor de violenţă, de cruzime sau de
erotism; care aţâţă neruşinarea, seducţia, oroarea,
orchestrate pe plan internaţional... în rău, omenească este
slăbiciunea, dar puterea este drăcească.
Omul nu se află la adăpost decât în mâinile Celui ce I-a
făcut om şi-l desăvârşeşte necontenit în Trupul lui Hristos
Cel înviat, unde fiecare îşi găseşte plinătatea proprie.
Creştinul trebuie să strălucească nu numai prin ceea ce
a primit de la Dumnezeu, ci şi prin ceea ce aduce el însuşi.
Toată fiinţa sa trebuie să arate nobleţe: şi mersul, şi ţinuta,
şi haina şi glasul. (Sfântul Ioan Hrisostom).
Singură slava care vine de Ia Dumnezeu este adevărată;
omul ce slavă îşi poate da? Inteligenţa, geniul, ştiinţa,
talentul, frumuseţea nu-s de dispreţuit. Plinătatea umană
este o oglindă a cugetării dumnezeieşti. Dar cât de şubrede
şi efemere sunt toate acestea! Omul face o mare confuzie:
412

ceea ce posedă accidental, crede că şi este... şi nici o


linguşire nu-i mai repugnă. Se înconjoară cu minciuna şi bea
linguşeala ca apa, fară să-i găsească împuţit gustul, fară să
înseteze mereu de ea.
Satana este grăbit, oricât de lung ar fi timpul, mileniile
pentru el sunt scurte. De aceea el se repede totdeauna
asupra prezentului. Cu aceasta el violează eternitatea.
Hristos vrea inima omului, satana - pântecele...
Nădejdea, năzuinţa satanei este să transforme inima
omului în pântece.
Din lipsă de a putea să se aşeze în viaţă, satana se insta-
lează în moarte. Nu vrea să cunoască din viaţă decât ceea
ce duce la moarte.
Când am cunoscut libertatea, am văzut că ea avea
chipul dragostei.
Satana domneşte acolo unde răul nu se deosebeşte de
bine; dar domneşte şi acolo unde raţiunea este condusă de
ură, de mândrie, de încrederea în sine.
Slăvirea omului în detrimentul lui Dumnezeu nu-i decât
o trecere pentru satana. Coborât de pe piedestalul său
pentru a se pierde în forfota formelor animale, cum ar mai
putea Adam să aştepte pe Cel ce S-a făcut om, din dragoste
pentru noi?
„Eu am biruit lumea", a zis Iisus. Satana o ştie. Dar el
ştie că şi oamenii sunt liberi şi dacă el nu poate vedea pe
Hristos biruit, el se va mulţumi să-I fure cu vicleşug din
413

moştenirea Sa, pe acei şi pe acele ce-L vor fi părăsit, ca să-i


urmeze lui, pe drumul care nu duce nicăieri.
( Louis-Chevrillon, Leprince du mensonge, Paris, 1970)
o-o-o
„Cărbuni aprinşi pe cap" sau „pe vatră"? (Prov. 25, 22;
Rom. 12, 20)
„Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i să mănânce;
dacă îi este sete, dă-i să bea, căci făcând aşa, aduni cărbuni
aprinşi pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie."
Autorul dovedeşte cu argumente temeinice - lingvistice
şi biblice — că în textul original ebraic s-au produs greşeli
de transcriere, care au alterat înţelesul adevărat, ajungând
la forma actuală, care este lipsită de sens. Apoi propune
următoarea traducere a pasajului de mai sus:
„Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i pâine să mănân-
ce; dacă este însetat, dă-i apă să bea; dacă tu însuşi îi duci
cărbuni aprinşi pentru focul lui, Dumnezeu îţi va răsplăti
ţie."
Sensul este clar: este vorba de trei fapte de milostenie
faţă de vrăjmaş, în trei cazuri de nevoi materiale: să-i dai
pâine, apă şi foc, atunci când îi este foame, sete şi frig."
(Studii Teologice nr. 3-4/1972, pp. 278-279)
o-o-o
Repetiţia. ...Pentru a se ridica mai sus, omului îi lipsesc
puterile, de aceea repetă.
414

în toate tratatele, în toate cărţile filosofice, teologice,


ascetice, în toate imnele, în toate năzuinţele omului spre
Binele suprem, repetiţia joacă un rol enorm.
Este ea cu totul zadarnică?
Deloc! Grămezile de cercetări, de definiţii, de substanti-
ve, de adjective, pe care omul le grămădeşte unele peste
altele, ca pentru a atinge pe Dumnezeu, fară să-L ajungă
vreodată, sunt mărturii de neputinţă, care duc până la cer
măreaţa mărturie a neantului nostru.
Ca valurile mării împotriva stâncilor, furtunile limbajului
omenesc se sparg în faţa tainei. Dar omul nu se Iasă. (Ernst
Helo, Philosophie et ateism)
o-o-o
Repetiţia în viaţa liturgică are un loc foarte însemnat:
cuvinte, texte, gesturi — care se repetă de nenumărate ori,
în cursul unei zile, al anului.
Preţul războaielor. După statistica unor savanţi
elveţieni, în ultimii cinci mii de ani, omenirea a trăit în pace
numai 392 ani. In restul timpului, au avut loc 14.513
războaie mari şi mici, în care au căzut trei miliarde şase sute
patruzeci de milioane oameni (3.640.000.000).
Cheltuielile militare şi pagubele provocate de aceste
războaie depăşesc sume de 2.150 trilioane franci elveţieni.
Transformată în aur această sumă, s-ar obţine o bandă
de lungimea ecuatorului pământesc (40.000 Km) lată de 161
Km şi groasă de 10 m. {Scânteia, 17 sept. 1960)
o-o-o
415

Ce ne aşteaptă. Am văzut cu toţii cum arată o planetă


moartă — luna: praf, pietroaie, nici o fiinţă vie, nici o
mişcare. Ei bine, dacă nu se iau măsuri, planeta Terra poate
ajunge la fel; şi nu peste o mie de ani, ci peste zece,
douăzeci sau treizeci, cu bombele ce le are. Şi mai există de
asemenea armele chimice, care, după părerea experţilor,
sunt mult mai distrugătoare decât cele atomice.
Un proverb spune că „totdeauna armele sfârşesc prin a
trage singure."
Cu uimitoarele descoperiri ale ştiinţei, omul are senti-
mentul că totul îi este posibil. Dar oare şi totul este de
dorit? Omul trebuie să fie responsabil de ceea ce alege.
{Lumea nr.I7/1977).
P.S. Acum se vorbeşte de o nouă bombă, bomba cu
neutron, incomparabil mai nimicitoare ca cele existente.
o-o-o
Pocăinţa. (Cuvânt mult folositor de suflet despre pri-
mejdiile în care se află cei ce păcătuiesc cu nădejde că se
vor spovedi şi pocăi).
Sunt mulţi creştini care „beau păcatul ca apa", cu nădej-
dea că se vor spovedi şi pocăi, nedându-şi seama că sunt
înşelaţi de diavolul, ca şi strămoşii din rai.
Nu-i de mirare că diavolul luptă pe om cu toate viclenii-
le, el care a îndrăznit să se apropie şi de Mântuitorul
Hristos; ci e de mirare că creştinii zac în atâta neştiinţă şi se
arată atât de nerecunoscători faţă de Dumnezeu, încât
mărturisirea şi pocăinţa, care le-au fost date spre mântuire,
416

le prefac în pricini de păcătuire şi pierzare, iar doftoria


noastră se face pricină de laudă şi biruinţă diavolului.
Cei ce păcătuiesc cu mincinoasa nădejde a pocăinţei, ca-
re duce pe mulţi creştini în muncile iadului, îşi pricinuiesc
loruşî aceste mari pagube:
1. Săvârşesc păcate nenumărate. Socotind că pocăinţa
stă doar în spovedania păcatelor, omul nu se mai teme de
păcat, ci-l săvârşeşte necontenit, ori de câte ori se iveşte
prilejul. Astfel săvârşeşte păcate nenumărate, iar
spovedania lor, chiar dacă ar putea s-o facă, nu-i mai
foloseşte la nimic, ci-i găteşte iadul.
2. Săvârşesc tot felul de păcate, unele mai grele decât
altele, rară fereală de păcatele de moarte, socotind că le
vor mărturisi.
3. Din acestea vine: nepăsarea de mântuire,
împietrirea, lipsa de căinţă, tăgăduirea păcatului. Din
mulţimea păcatelor făcute, li se împietreşte inima, nu mai
regretă răul făcut, nu se mai spovedesc şi mor în păcat şi
merg în osânda veşnică.
Pentru tămăduirea acestui rău - a păcătuirii cu nădejdea
mântuirii —, există două doftorii:
1. Rugăciune stăruitoare către Dumnezeu, ca să te
lumineze să cunoşti înşelăciunea în care te afli şi să te ajute
să scapi de amăgirea diavolului. „Bun eşti Doamne, învaţă-
mă îndreptările Tale."
417

2. Luptă împotriva acestei mincinoase nădejdi, care


rezultă din două neştiinţe: nu ştim ce este mărturisirea şi
pocăinţa;nu cunoaştem care-s roadele adevăratei pocăinţe.
o-o-o
Prima neştiinţă. Credinţa greşită că mărturisirea se
reduce numai la a spune duhovnicului cu de-amănuntui
toate păcatele făcute. Această înşirare a păcatelor este
necesară, pentru ca duhovnicul să poată cunoaşte starea
sufletească a penitentului şi să ştie ce leacuri să-i prescrie,
dar ea singură nu-i îndeajuns, ci trebuie însoţită de o
întreită durere a inimii, adică să fie: lucrătoare, hotărâtă, ca
să facă pe om să nu se mai întoarcă la păca-păcatele sale;
desăvârşită - zdrobire a inimii, să ne facă să urâm păcatele
făcute, din dragoste de Dumnezeu, pe care L-am mâhnit cu
ele; mai presus de fire - dar dumnezeiesc pentru
dobândirea bunătăţilor cereşti.
Această întreită durere face "parte integrantă din Taina
spovedaniei şi dacă ea lipseşte Taina nu se săvârşeşte. Şi ea
se agoniseşte prin ostenelile de voie: întristare, plângere,
mâhnire şi nevoinţe trupeşti: înfrânare, post, metanii; şi
cele de nevoie: bântuielile aduse de draci, împotriva cărora
trebuie să luptăm cu hotărâre; şi prin răbdarea necazurilor
de la alţii: scârbe, ocări, boli trupeşti, etc.

A doua neştiinţă. Credinţa greşită că după spovedania,


făcută cu atenţie şi căinţă, rămânem ca şi cum n-am fi
săvârşit niciodată păcatele spovedite. Ceea ce este o mare
418

înşelare. Iertarea de la spovedanie şterge vinovăţia


păcatului, dar nu şterge stricăciunea produsă în suflet de
păcat, adică: neştiinţa minţii, pofta, înclinarea pătimaşă a
voii, şubrezirea puterilor sufleteşti. Pentru tămăduirea
acestora trebuie făcut canonul dat de duhovnic. Desigur,
iertarea păcatelor se face prin nemărginita milostivire a lui
Dumnezeu, dar trebuie şi canonul de îndeplinit, ca o
dreaptă, cuvenită nevoinţă din partea celei ce a păcătuit.
înţelegem lucrul mai deplin din comparaţia următoare:
cel ce vrea să facă o livadă de pomi într-un loc sălbatic are
nevoie de patru lucruri:
1. să taie toţi copacii sălbatici;
2. să scoată şi rădăcinile lor;
3. să planteze pomi buni;
4. să îngrijească plantaţia şi să o păzească. Acelaşi
lucru trebuie să facă şi cel ce se pocăieşte:

1. Să taie ramurile şi odraslele păcatelor; adică să ia


hotărâre puternică să nu mai păcătuiască, fugind ca de foc
de pricinile care l-au făcut să păcătuiască.
2. Să scoată şi rădăcinile păcatelor, care sunt
deprinderile rele, înclinarea spre păcat, obişnuinţele,
poftele. Altfel, rădăcinile odrăslesc din nou. Care sunt
uneltele cu care se pot scoate aceste rădăcini? înfrânarea
de la bucate, somn, odihnă, metanii >i de toate ostenelile
trupeşti. Dar unealta cea mai tăioasă a acestor rădăcini este
durerea şi zdrobirea inimii, prin aceste aduceri aminte: că
419

prin păcat ai jignit pe Dumnezeu, ai fost nerecunoscător, ai


făcut o mare fărădelege, ai nesocotit jertfa
răscumpărătoare a lui Hristos, că te-ai vătămat sufleteşte şi
trupeşte, că te-ai lipsit de dumnezeiescul Har, că ai pierdut
Icricirea veşnică şi ţi-a agonisit osândă veşnică.
Această durere trebuie să o ai necontenit pentru că tot
păcatul este vrednic de osândă veşnică şi pentru că
cicatricele rămase de la rănile păcatului nu se şterg deplin
toată viaţa, şi în fine pentru că omul, oricât de virtuos ar fi,
tot păcătuieşte deoarece, „nu este om viu, care să nu
greşească."
Această durere neîntreruptă în suflet, produce multe
bunătăţi: coboară mintea în inimă şi nu o lasă să mai cugete
la dulceţile păcatelor; face inima să verse otrava păcatului
şi o slobozeşte de patimi şi de înclinările pătimaşe, aducând
o întreagă innoire sufletească: înfrânarea, smerenia,
plânsul, rugăciunea şi veselia duhovnicească a inimii din
nădejdea mântuirii.
3. Să planteze copacii cei buni ai faptelor bune: în loc
de mândrie - smerenia; în loc de lăcomie - înfrânarea; în loc
de t urvie - curăţia; în loc de zgârcenie - milostenia; etc.
4. Să îngrijească şi să păzească de dăunători cele
plantate, până fac rădăcini şi cresc mari, ca să nu semene
vrăjmaşul neghinele sale. Numai aşa, pocăinţa este deplină
şi aduce rod şi l>rin acestea poţi fi încredinţat că ţi s-au
iertat păcatele ce le-ai spovedit. Semnele acestei iertări:
420

a. omul urăşte din toată inima păcatul şi se


îngreţoşează
i and îşi aduce aminte de el;
b. îşi aduce aminte de păcate, fară îndulcire sau
mâhnire;

c. se bucură când îşi aduce aminte de păcatele sale şi


slă-
veşte pe Dumnezeu pentru darurile, câştigate prin pocăinţă;
d. scoate cu totul din inimă înţelesurile pătimaşe ale
pă-
catelor, care nu-I mai bântuie deloc. Aceste semne
reprezintă o
creştere în viaţă duhovnicească, fiecare fiind mai mare
decât cel
dinaintea lui.
Din toate cele de mai sus, se vede cât de mincinoasă
este nădejdea celor ce păcătuiesc mereu, socotind că se
pocăiesc prin simple mărturisiri. Pocăinţa este un lucru
complex şi anevoie de realizat. îndemnul Părinţilor, „Dacă
ai căzut, ridicate", nu-i dat ca să cădem mereu pentru că ne
putem ridica, ci dimpotrivă, ca să ne dea, când am căzut,
nădejde de îndreptare şi tărie pentru a ne ridica spre a nu
mai cădea niciodată. (Rezumat al cuvântului cu titlul de mai
sus, al Sfântului Nicodim Aghioritul, Apantisma)
o-o-o
421

Vedenia Sfântului Grigorie pentru călugării cei nesupuşi


şi fară de grijă de mântuire, care trăiesc în necurăţie şi
slujesc patimilor.
...Şi iată a venit şi ceata călugărilor. Pe care văzându-o
eu, m-am ruşinat, pentru că se făcuseră călugări pentru
Hris-tos, iar acum se găseau în partea cea de-a stânga.
Feţele lor erau întunecate şi întinate şi ţineau în mâini
candele stinse şi fară untdelemn. Lenea şi grija de cele
pământeşti, trândăvia şi nepăsarea atârnau de grumazul lor
ca un balaur, iar nesupunerea le încingea mijlocul ca nişte
grele legături. Şi s-a uitat Domnul spre ei cu multă mânie,
pentru că îi biruiseră patimile şi spur caseră botezul cel de-
al doilea, pentru că nu păziseră sfânta pocăinţă şi
făgăduinţele lor, ci se făcuseră robi patimilor celor trupeşti,
poftelor şi păcatelor celor spurcate.
Pentru aceea, Domnul a rostit asupra lor hotărâre:
munca veşnică. Iar ei auzind răspunsul cel amar, au strigat
frământându-se: „Miluieşte-ne pre noi, Dumnezeule,
miluieşte ne pre noi, că numai pe Tine singur Te-am
cunoscut şi numelui Tău cel Sfânt am slujit şi am prorocit
cele ce aveau să fie."
Acestea şi altele grăind ei, s-a auzit glas ca de trâmbiţă
ztcându-le: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic. Fiindcă voi nu aţi ascultat poruncile Mele, nici Eu nu
vă ascult pe voi." Şi au început îngerii cei cumpliţi să-i tragă
cu sila în munca veşnică.
422

Atunci mi-a zis sfântul înger că la vremurile de apoi, la


ifarşitul veacului, ceata călugărească şi cea duhovnicească
toată va merge în munca de veci şi la pieire şi puţini dintr-
înşii se vor mântui în acea vreme: numai cei ce vor iubi
osteneala şi durerea şi smerenia. Pentru că la sfârşitul
veacurilor este împărăţia diavolului, care şi începutul şi
sfârşitul le-a apucat cu vicleşug.
Că din înmulţirea fărădelegilor, va seca dragostea
multora.
Şi vor trăi mai mult în patimi şi lucruri urâte, în mânie >i
pizmă, în nesupunere, în mândrie şi slavă deşartă şi negrijă
de mântuire, singuri facându-şi războaie şi dureri şi diavolul
îi va târî pe toţi ca pe nişte robi, mai ales pe cei ce nu şi-au
agonisit sărăcia şi smerenia. De aceea toţi vor merge în
munca iadului şi vor pieri.
Atunci, cine va putea să-şi mântuiască sufletul, acela
mare se va chema întru împărăţia Cerului. (Sfântul Casian,
dintr-nn manuscris din 1847, bibi. Episcopia Roman)
g-o-o
Fericiri şi vaiuri. Fericită este cetatea în care domnesc
împăraţi dreptcredincioşi, mănăstirea condusă de stareţi
înfrânaţi şi iscusiţi şi corabia cârmuită de marinari pricepuţi.
Vai cetăţii peste care domnesc împăraţi păgâni,
mânăsti-iii conduse de stareţi lacomi şi măreţi în deşert şi
corăbiei i ârmuite de marinari neiscusiţi.
O astfel de cetate şi ţară este jefuită, mănăstirea se
pustieşte şi corabia se sfărâmă.
423

Vai, iubitorilor de argint! Vai, beţivilor! Vai, curvarilor!


Vai, celor ce osândesc! Vai, pierzătorilor şi ucigaşilor şi celor
ce uneltesc vrajbe!
Vai, tuturor celor ce nu se grijesc de poruncile Domnii
lui şi nu iau aminte de a lor mântuire! Despre unii ca aceştia
s a zis că mai bine ar fi fost să nu se fi născut. (Sfântul lo.in
Hrisostom)
o-o-o
Şapte lucruri prin care se iartă cel ce se pocăieşte
1. Pocăinţa, adică a pune capăt păcatului;
2. Lacrimile - a plânge pentru păcatele făcute;
3. Milostenia cu dragoste şi în ascuns, fără mărire
deşartă;
4. Iertarea greşelilor altora şi a nu răsplăti răul cu rău;
5. Dragoste faţă de toţi: şi cei mici şi cei mari, şi către
cri
ce te iubesc şi către cei ce te ocărăsc;
6. Smerenia, că aceasta iartă tot păcatul;
7. A nu osândi pe nimenea.
(Dintr-un Pateric ~ manuscris din 1790, Biblioteca
Episcopiei Roman)

Avertismentul unui mare savant. De două ori laureat al


premiului Nobel - pentru chimie şi pace -, savantul
amcrit. n i Linus Pauling, cu ocazia Centenarului Societăţii
Americane tir chimie, a făcut următorul avertisment:
424

„în 25 sau 50 de ani, lumea ar putea cunoaşte cea mal


mare catastrofa din istoria sa. Aceasta ar putea rezulta
dintr-un război mondial, care să distrugă civilizaţia,
însemnând sfârşitul speciei umane sau ar putea lua forma
unei înfometări masive Civilizaţia este ameninţată să
dispară, antrenată în cădere <l< însuşi sistemul pe care se
bazează." (Contemporanul m 1/1977)
o-o-o
Zestrea militară a Europei. Potrivit datelor celor mai n
cente, în Europa se află permanent sub arme ll.600 .ODl)
oameni, care dispun de 72.286 tancuri, 23.289 avioane di
luptă, 4.504 nave de război şi peste 14.000 obuziere şi
tunuii Pe lângă aceste arme „convenţionale", mai există
armamentul
uclear, reprezentat prin peste 10.000 încărcături
nucleare tactice precum şi vreo 3500 rachete balistice
intercontinentale cu rază de acţiune între 3.000 - 14.000
km. Totalul armamentului nuclear din Europa echivalează
cu 2.7 milioane bombe de tip Hiroshima. La acestea se
adaugă submarinele nucleare aruncătoare de rachete, în
număr de 94, în prezent, dar în curs de rapidă înmulţire. Un
astfel de submarin are 16 rachete multiple, fiecare având 14
încărcături nucleare de câte 50 kilotone fiecare. O singură
lansare de pe aceste submarine echivalează cu 52.640
bombe, care pot nimici tot atâtea oraşe de mărimea
Hiroshimei fiecare. Un singur submarin nuclear poate tran-
425

sforma orice ţară de pe glob într-un deşert radioactiv. (Rev.


Lumea, nr.50/976, pp. 13-l4)
o-o-o
Problema unirii Bisericilor. E o problemă de ispăşire a
păcatelor. Ce poate fi mai tragic decât ca fiecare din Biserici
săli dea seama că-i necesară unirea, s-o dorească şi totuşi să
rămână neputincioasă, când e vorba de înfăptuirea ei. Sunt
prea multe păcate, prea multe ambiţii omeneşti legate de
această problemă. Lumea creştină trebuie să-şi dea seama
de neputinţa ci. Papa de piatră al Romei trebuie să verse şi
el lacrimi; recunoaşterea fiecărei părţi a vinovăţiei, a
păcatelor ei; umilinţa şi căderea la picioarele lui Hristos,
această atitudine va duce la înţelegerea adevărată a
problemei.
Biserica este mireasa lui Hristos. Este Haina Lui, ţesută
dintr-o singură bucată, fară cusătură. Prin despărţire, Haina
lui Hristos a fost sfâşiată. Nu prin cârpirea bucăţilor -
singurul lucru ce-l pot face oamenii - devine haina întreagă,
fară cusătură, dintr-o bucată. Numai Hristos o poate face ca
mai înainte. Dar pentru asta, creştinii trebuie nu numai să
dorească «iest lucru, ci să-şi recunoască propria lor vină, de
a fi contribuit la sfâşierea Hainei Lui Hristos.
Din lacrimile ispăşitoare ale tuturor se va ţese noua că-
maşa a Lui Hristos.
Trebuie să ajungem la conştiinţa unităţii Trupului Lui
Hristos, pe care o mărturisim în Simbolul Credinţei.
o-o-o
426

Calităţile necesare conducătorului de suflete. Să aibă


viaţă duhovnicească, să dispreţuiască parvenitismul, să Fie
curajos în nenorociri; să aibă o astfel de purtare, încât să fie
model pentru alţii. Nu numai să nu se lăcomească Ia bunul
altuia, ci să-l dea şi pe al său, să fie plin de milostivire şi gata
să ierte totdeauna, fără să se abată de la limitele dreptăţii.
Să nu m* întineze cu greşeli şi să plângă greşelile altora ca
pe propriilc-i greşeli; să se bucure de succesele altora, să
poată înmuia şi inimile împietrite cu căldura învăţăturii
sale; să aibă deprinderea evlavioasă a rugăciunii, ca să
poată dobândi de la Dumnezeu cele cerute. Căci cum ar
putea cere lui Dumnezeu iertare pen tru alţii, dacă el însuşi
nu ar fi împăcat cu Dumnezeu. Ar f! grozav ca cel ce trebuie
să îmblânzească mânia lui Dumnezeu să se facă el însuşi
vinovat faţă de Dumnezeu.
Cine nu trebuie să fie conducător de suflete. După po-
runca lui Dumnezeu (Levitic 21, 16-20), nu trebuie să w
apropie de altarul lui Dumnezeu ca să-i slujească nimenea
diva avea vreun beteşug trupesc: „nici orbul, nici şchiopul,
niii cel cu nasul mic, mare sau strâmb, nici cel cu albeaţă
sau puroi la ochi, nici cel cu râie sau pecingine, nici cel cu
părţile bărbii teşti vătămate."
Orb este cel ce nu cunoaşte lumina contemplaţiei dum
nezeieşti, nu râvneşte şi nu iubeşte lumina cea viitoare şi nu
ştie încotro să-şi îndrepte paşii faptelor lui.
427

Şchiop este cel ce vede unde trebuie să ajungă, dar prin


slăbiciunea caracterului său nu poate ţine drumul drept şi
nu atinge niciodată măsura dorită.
Cel ciung sau cu picior rupt este cel ce nu poate umbb
deloc în calea Domnului şi nu poate săvârşi nici o faptă
bună.
Ghebos este cel copleşit de grijile pământeşti şi este in
greuiat de povara deprinderilor păcătoase şi nu se poate
riclit. i la contemplarea bunurilor cereşti.
Cel cu albeaţă pe ochi este cel ce prin priceperea sa se
poare ridica la cunoaşterea adevărului, dar sunt învăluiţi şi
întunecaţi de obişnuinţa faptelor ruşinoase.
Are râie cel stăpânit necontenit de neînfrânarea
trupească, căci raia este simbolul desfrânării.
Cel cu nas mic este cel ce nu ştie să păzească măsura
dreptei socoteli, adică sa deosebească binele de rău, aşa
cum nasul deosebeşte mirosul bun de cel rău.
Nas mare sau strâmb înseamnă meticulozitatea
exagerata care stinghereşte desfăşurarea unei activităţi
drepte.
Pecingine are cel stăpânit de zgârcenie. Căci dacă nu
este Vindecată, aceasta se întinde ca pecinginea şi urâţeşte
trupul.
Cu părţile bărbăteşti vătămate este cel ce nu săvârşeşte
necurăţia cu fapta, dar este continuu chinuit de gânduri de
necurăţie şi se îndulceşte lăuntric cu ele. Nu săvârşeşte
428

fapte murdare, dar nu-şi poate smulge mintea şi gândul de


la ele.
Oricine este stăpânit de vreunul din aceste vicii nu
poate oferi pâinile Domnului. Nu poate pretinde să şteargă
faptele fele ale altora, acela pe care îl mai stăpânesc
păcatele proprii.
(Sfântul Grigorie Dialogul, din Rev. Mitropolia Ardealu-
lui nr. l-3/977)

Ce aşteaptă mireanul de la monah:


1. Oamenii vin la mine obosiţi, uzaţi de ostenelile
vieţii, ca să se refacă şi să se odihnească. Monahul este cel
ce a lăsat toate pentru dragostea lui Hristos şi cel ce iubeşte
pe Iisus, stă Cit capul pe pieptul Lui, se odihneşte lângă El;
stă deci în limanul odihnei, de aceea poate odihni şi pe alţii.
2. Oamenii vin tulburaţi, răvăşiţi sufleteşte şi caută
aici pace şi linişte. Monahii au ancorat deja în limanul liniştii
lui Hristos, Cel ce potoleşte furtunile numai cu cuvântul;
poate deci şi el potoli furtunile oamenilor, te poate dărui
liniştea de Circ au atâta nevoie.
3. Oamenii vin bolnavi sufleteşte şi caută sănătate
pen-iru suflet, cum caută la doctor sănătatea trupească.
Trupul este sănătos când toate organele sale sunt
sănătoase şi lucrează normal, întreţinând viaţa şi
bunăstarea trupului. La fel şi sufletul e sănătos când toate
puterile sufleteşti conlucrează normal şi armonios -
429

credinţă, nădejde, dragoste, curăţie, etc. — spre bunăstarea


vieţii sufleteşti.
Monahul este un om împlinit, sănătos, armonios sufle-
teşte, om care zi de zi se înnoieşte şi sporeşte la măsura
plinătăţii lui Hristos. Este deci pildă, model de viaţă creştină
şi poate ajuta şi pe alţii să se împlinească.
Se zice de obicei că boala, răul, sunt molipsitoare. Dar
trebuie afirmat cu putere şi inversul: şi sănătatea! Ba
aceasta şi mai mult, este molipsitoare. E mai uşor a face
binele decât răul.
Monahul trebuie să fie conştient de această chemare a
sa ŞÎ mereu să ceară în rugăciune: „Doamne, ajută-mi să mă
pot împlini, să-mi pot împlini chemarea ce mi-ai rânduit-o!"
Şi mai trebuie ceva. Ca să poată odihni, linişti şi vindeca
pe alţii, monahul trebuie s-o facă întâi cu sine; să se
odihnească, liniştească şi vindece, să se facă sălaş Duhului
Sfânt, care pe toate le plineşte şi înnoieşte. Şi cum cunoşti
că ai pe Duhul Sfânt? După râvnă, după străduinţa ce o ai
pentru faptele bune. Stăruinţa în bine duce ta cunoaşterea
de sine, iar aceasta duce la căinţă şi la lacrimi - lacrimile
sunt sângele sufletului -, iar acestea duc la discernământ, la
dulceaţa faptei bune: a rugăciunii, a bunăstării, a
milosteniei, etc.
Când va ajunge la această plinătate, monahul o va
putea dărui şi altora, celor ce vin să se împlinească la
mănăstire. în acest stadiu, monahul este o fiinţă împlinită,
unitară, neschimbătoare, pentru că are întru sine pe Cel de-
430

a pururi neschimbat, este slujitor cu dragoste tuturora, are


simţământul învierii, se simte înviat la o nouă viaţă.
Dacă ne vom strădui să ajungem aici, vom putea împlini
îndemnul Preafericitului Patriarh, „de a fi cât mai folositori
neamului nostru." (Părintele Constantin Galeriu, Cuv. către
objte, la 21 aug. 77)
Chemarea şi calea vieţii călugăreşti. Deşi unii spun că nu
mai este actuală, viaţa călugărească este foarte necesară
Ortodoxiei, care nu poate dăinui fără de dânsa. Ortodoxia
nu-i doar o concepţie, o ştiinţă anumită a celor pământeşti,
ci o hotărâtă angajare personală pe calea urmării iui
Hristos.
Hristos a venit să ne arate un chip nou de viaţă şi să ne
împărtăşească de toată puterea dumnezeiască a Sa. Ca să
ridice pc om cât mai sus, să-l facă asemenea cu Sine.
Călugării, angajându-se cu toată fiinţa lor pe această ca-
lc, sunt înaintemergătorii omenirii, facându-se pildă de
virtute, fară de care ea nu poate trăi. Altfel, vine peste noi
potopul. De aceea, Biserica are nevoie de cât mai mulţi
călugări angajaţi cu hotărâre pe calea urmării lui Hristos; de
angajaţi eroic, care să no impresioneze cu pilda vieţii lor, să
ne arate cu fapta că este cu putinţă să mergem şi azi pe
această cale.
Pentru împlinirea acestei chemări, Hristos îşi revarsă —
cum îşi revarsă soarele lumina — dumnezeiasca sa putere
prin Sfântul Duh, ca să ne cureţe de toată patima şi să ne
431

ridice la treapta cea mai înaltă a sfinţeniei, să realizeze în


noi pe omul cel nou, până Ia măsura plinătăţii Sale.
Calea, ne-a arătat-o însuşi Domnul Hristos, cu asculta-
rea Sa până la moarte. Calea ascultării, pe care a mers
Hristos, este calea plinătăţii celei mai înalte. Smerenia,
blândeţea, iubirea, toate virtuţile urmează ascultării, care le
deschide calea. Ascultarea este mare putere, libertate
deplină.
Ascultarea implică viaţa comunitară, de comuniune şi
rugăciune, de legătură frăţească şi iubire. Legătura duhovni-
cească este mai tare ca legătura trupească. Numai în
comuniune ne putem ajuta unii pe alţii, prin iubire între toţi
şi faţă de Dumnezeu. Prin aceasta, viaţa călugărească
devine exemplu de viaţă deplină, icoană de urmat pentru
întreaga obşte creştină. Angajare eroică şi viaţă exemplară.
(Din Cuvântul P.C. Prof. D. Stăniloaie către obşte, 17 iulie
1977)

Rugăciunea. Rugăciunea este trăirea micimii şi


păcătoşeniei proprii în faţa lui Dumnezeu. De aceea ea nu
este teoretică, ci existenţială.
Rugăciunea este mai presus de Teologie, ca gândire şi
vorbire despre Dumnezeu. Pentru că rugăciunea trebuie să
se menţină în conştiinţa strânsă a prezenţei în faţa lui
Dumnezeu, pe când gândirea şi vorbirea despre El lunecă
subiectiv din faţa Iui Dumnezeu, din conştiinţa prezenţei
Lui.
432

Strâmtimea rugăciunii este mai presus de lărgimea gân-


dirii teologice, e o mai accentuată trăire în densitatea
nesfârşită a prezenţei lui Dumnezeu.
Rugăciunea este simţirea neîntreruptă a prezenţei lui
Dumnezeu; nu vederea vreunui chip al Lui, căci chipul are
caracter mărginit. {Sfanţul Callist, Fibcalia 8, note, pp. 150,
159)
o-o-o
Paradoxuri duhovniceşti. Să fiţi actuali, dar să rămâneţi
şi tradiţionali; să uniţi localul cu universalul; să vă explicaţi
localul prin universal şi universalul prin local; să fiţi
dinamici, dar să păstraţi statornicia, căci numai aşa poţi fi tu
însuţi; să uniţi cunoaşterea cu sentimentul de taină. Din
aceste opt di mensiuni, patru perechi de paradoxuri să se
îmbine octogonul (ziua a opta), care în pictura noastră
bisericească înseamnă Eternitatea. Să fiţi aproape de
poporul nostru, să predicaţi pe Hristos, să păstraţi credinţa
noastră strămoşească, să faceţi să strălucească prestigiul
neamului nostru, să fie inimile voastre mereu pline de
iubirea de oameni, căci iubirea este temelia păcii, de care
astăzi lumea are atâta nevoie" (Pr. Prof. D. Stăni loaie, Din
cuvântarea U aniversarea a 80 de ani, Revista Mitrop.
Banatului, nr. l-2/984, p. 88).

Rezultatul unui război nuclear (schimbări climaterice).


Schimbările climaterice provocate de explozia a 250 rachete
433

Pershing (ipoteză minimă): La o săptămână după explozii,


globul pământesc, înconjurat de un cer de fum, gros de
până la
5 km, ar intra în întuneric; în lipsa radiaţiei solare
fotosinteza nr înceta, iar toate apele s-ar acoperi de un strat
de ceaţă de aproximativ un metru grosime..." (Concluzia
unei conferinţe de o sută de savanţi, noiembrie 1983,
Washington. (B.O.R. nr. 5-7/1984, p. 403).
o-o-o
De ce a venit? Ieri am vizitat Atena. Toată dimineaţa pa-
lii m-au purtat prin centrul oraşului, acolo unde bate inima
Lui. N-am cumpărat nimic, nu doream nimic. Am umblat
peste tot, având în minte aceeaşi singură întrebare şi
nedumerire. De ce a venit?!
Cei ce nu mi-au întors direct spatele, îmi arătau o mutră
răutăcioasă. Ce tot cauţi, ce tot scotoceşti? Toţi! Şi
negustorul şl pietonul şi şoferul de la taxi şi taxatoarele de
la autobuz şi cofetarul şi vânzătorul de castane.
Am căutat atunci să aflu şi să întreb despre Cel ce este
larbătorit mâine. L-am căutat ceasuri întregi! în vitrine nu
era, In muzica orbului cu acordeon nu l-am auzit, în pozele
cu stele fi în decorurile de Crăciun lipsea până şi chipul Lui.
Am avut impresia că eram invitat la casa unuia care-şi
ucrba ziua onomastică şi el lipsea. Şi fară el, toate mi s-au
părut goale, serbede, caraghioase, fară sens. Ba şi mai mult:
că adică Invitaţii Ia sărbătoarea onomasticii izgonise chiar
434

pe cel pe care 11 sărbătoreau. îi păstrase numele, dar


izgonise persoana...
Atunci am luat calea întoarsă. Şi nu mai întrebam pe
nimeni, ci numai repetam în sine: De ce a venit? De ce a
venit? Şi în nedumerirea mea am înţeles că răspunsul nu
era în sărbătoarea de mâine.
Am mers acasă şi m-am zăvorât înlăuntru. Am luat cu
evlavie Noul Testament şi am întrebat din adâncul inimii:
«Hristoase al meu, pentru ce ai venit?"
Adevărata Naştere a Domnului a fost dimineaţa, când în
Manta Evanghelie am aflat binecuvântatul răspuns: Când
clopotele Crăciunului sunau în urechile mele răspunsul Lui:
„A venit trimis de iubirea Tatălui, am venit nu ca să-Mi
slujească, ci ca Eu să slujesc, am venit să caut pe cel pierdut
şi să-l mân-tuiesc, am venit personal pentru tine; am venit
pentru tine!" (O felicitare de Crăciun — din Atena).
o-o-o
Sfaturi pentru un stareţ. Fii pentru călugării tăi mamă,
mai mult decât tată. O mamă iubitoare nu trăieşte pentru
sine, ci pentru copiii ei. Ea rabdă cu dragoste neajunsurile
copiilor infirmi, curăţă pe cei murdari, îi spală cu blândeţe, îi
îmbracă cu haine curate şi noi, îi încalţă, îi încălzeşte, îi
hrăneşte, îi mângâie şi se străduieşte să nu audă din gura
lor nici cea mai mică plângere. Şi copiii iubesc pe mama lor.
Tot aşa şi întâistă-tătorul trebuie să trăiască nu pentru sine,
ci pentru supuşii săi. Să fie îngăduitor pentru slăbiciunile
lor, să rabde cu dragoste infirmităţile lor, peste greşelile lor
435

să pună plasture cu milostivire, să ridice cu blândeţe pe cei


ce cad, să cureţe cu linişte pe cei ce s-au murdărit de vreo
patimă, rânduindu-le pocăinţă şi post. Să-i înveţe virtutea
cu cuvântul şi cu pilda, să se grijească statornic să păzească
pacea lor lăuntrică, încât niciodată să nu se audă din gura
lor nici strigare, nici plângere, atunci şi ei se vor strădui la
rândul lor să procure întâistătătorului linişte şi pace. (Cuv.
Serafim de Sarov, Ed. Theophanie, pp. 63-64)
o-o-o
Pentru pacea lăuntrică:
- Să nu te superi când alţii te ofensează
- Să te fereşti de mânie cu tot dinadinsul şi în vreme
de tulburare, stăpâneşte-ţi limba.
- Păzeşte-te de mâhnire, fii vesel totdeauna.
- Fereşte-te de a judeca pe alţii
- Fugi de răspândire, adună-te în sine şi păstrează
tăcerea
o-o'g
Stadiile omenirii. Omul, în mersul său spre ţintă, străba-
te trei stadii principale:
1. Se află în lume: se ocupă doar de conservarea şi
perpetuarea speciei;
2. Se află în faţa lumii: nevoie de comuniune şi de afir-
mare proprie;
3. Se află deasupra lumii: năzuinţă de depăşire, nevoie
de sens, asceza, nevoinţa, răbdarea se situează în stadiul
trei.
436

o-o-o
Mântuitorul — Mielul jertfit de la întemeierea Lumii.
Jertfa - condiţia firească a omului.
Asceza preface jertfa în arvună a învierii.
Păcatul preface jertfa în moarte veşnică.
(Părintele Galeriu, Cuvânt, h Prodromu, 30 oct. 1989

Patru mari rele există şi dacă omul este stăpânit de


vreunul din aceste nu se poate nici pocăi şi nici rugăciunea
lui nu-i ascultată de Dumnezeu, aceste rele sunt: mândria,
ţinerea de minte a răului, judecata aproapelui şi lipsa
dragostei. (Cuv. Ammona)
o-o-o
In lucrurile mici, dacă eşti atent şi le ţii în rânduială, nu
vei cădea în greşeli mari şi invers, dacă nu eşti atent în cele
mici, încet-încet vei cădea în greşeli mari. (Idem.)
o-o-o
Omenie. Vino la Biserică, ne îndeamnă Sfântul Ioan
Hrisostom, ca să devii om, ca să nu dezminţi numirea firii,
oare înţelegi ceea ce îţi zic? Eşti om cu numele, dar adeseori
nu eşti om cu cugetarea. Când te văd trăind ca un fară-de-
minte, cum pot să te numesc om?
De s-a apropiat cineva de Dumnezeu tară primejdii şi
lupte şi încercări, urmează-i şi tu pilda. (Sfântul Isaac Şirul,
cuv. 25).
o-o-o
437

întâietate. Oricât de grabnice şi necesare ar fi treburile


noastre, să nu le punem niciodată mai presus de cele
duhovniceşti, nici o altă treabă nu-i de neapărată trebuinţă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur).
o-o-o
Rugăciunea Sfântul Efrem Şirul (cele două serii de
duhuri) Cele două serii de duhuri nu-s alese la întâmplare.
Sfântul Efrem, insuflat de Duhul, este un mare cunoscător şi
trăitor al vieţii duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este artă,
război şi acestea îşi au reguli şi legi, fară de care nu ajungi la
ţinta dorită.
O lege fundamentală a vieţii duhovniceşti: A păstra con-
ştiinţa nevătămată din patru părţi; faţă de Dumnezeu, faţă
de aproapele, faţă de sine, faţă de lucruri. Care-i sensul ei?
Omul nu se mântuieşte singur, ci în legătură cu tot res-
tul existenţei.
- cu Dumnezeu: din El, în El, spre El - ne mişcăm;
- cu aproapele: omul cade singur, dar se mântuieşte
împreună cu ceilalţi;
- cu lucrurile: descoperind raţiunile lor şi modurile
virtuţilor;
- cu sine: desfaşurându-şi virtualităţile proprii -
talanţii prin împlinirea poruncilor.
Cele 4 realităţi sunt cele 4 puncte cardinale ale vieţii du-
hovniceşti, cu ele aflăm poziţia noastră duhovnicească pe
calea mântuirii. De aceea, Dumnezeu ne-a dat un mijloc de
438

control, conştiinţa, care ne mustră când ne abatem de la


cale şi se bucură când mergem pe drumul cel bun.
A avea conştiinţa nevătămată - lege fundamentală -
- cele 4 duhuri rele vatămă conştiinţa din cele 4 părţi;
- cele 4 duhuri bune arată conştiinţa bună faţă de
cele patru realităţi.
Ne rugăm deci lui Dumnezeu să ne ajute să fim pe calea
cea bună.
Cererea de mai sus este nu numai rugăciune, ci şi mijloc
de control al stadiului nostru duhovnicesc. Cum? Ne uităm
în oglinda din stânga (duhurile rele), găsim vreunul la noi?
Atunci e semn rău. Trebuie să ne izbăvim de el. Privim in
oglinda din dreapta. Găsim vreunul la noi? încă nu-i bine.
Ele sunt necesare toate deodată, unul fară celelalte nu stă.
O dovadă în plus că este aşa: Cele 4 duhuri bune oglindesc
făgăduinţele călugăreşti: curăţia - fecioria, smerenia -
ascultarea, răbdarea -sărăcia.
Dragostea de Dumnezeu este temeiul tuturor virtuţilor,
care sunt toate obligatorii în acelaşi timp, deodată.
o-e>-o
Cum umblăm înaintea Domnului (la Sfintele Slujbe)
Preotul ne avertizează: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţa,
cu dragoste să ne apropiem.
- cu frică, fiindcă Dumnezeu este Stăpânul, Tatăl
Atotţiitorul: „Slujiţi Domnului cu frică...", zice David;
439

- cu credinţă, fiindcă Fiul, deşi înomenit, este şi


Dumnezeu adevărat: „Cred Doamne, că Tu eşti Hristos, Fiul
lui Dumnezeu..."
- cu dragostea, plinătatea virtuţii şi a Darurilor
Duhului: „Roadă Duhului este dragostea, pacea...";
Cele trei simţiri ne arată starea cu care trebuie să ne
apropiem de Dumnezeu Cel întreit: Tată, Fiu şi Duh.
Dar de ce cu frică, credinţă şi dragoste?
Frica este de mai multe feluri, are mai multe pricini.
Este o frică în faţa morţii, a unei mari primejdii, este frica ce
ameninţă nimicirea existenţei noastre. Aici se vede şi mai
mult că omul este sortit vieţii şi nu morţii. Este o frică a
robului faţă de Stăpân aspru, rău, care pedepseşte cu
asprime orice greşeală.
Frica de Dumnezeu nu este de această natură.
Dumnezeu este viaţă şi înviere; face viu şi nu omoară;
Dumnezeu este Tată mult iubitor, care aşa de mult iubeşte
lumea că şi pe Fiul Său L-a dat pentru ea. Nicolae Cabasila
numeşte această iubire iubirea nebună, adică neînţeleasă
de minte, care depăşeşte orice măsură şi logică. Atunci de
ce ne temem de El? Iată de ce: El este Făcătorul - noi
făptura; El Sfântul Sfinţilor - noi păcătoşi şi întinaţi; El veşnic
- fară început şi sfârşit - noi ca floarea şi iarba. Cu totul altul
decât noi, cu totul altceva; de aceea întâlnirea între aceste
două realităţi dă un sentiment firesc de cutremurare,
spaimă, uimire, sfială, respect, închinare, adorare. Dar
440

această teamă este cu totul altceva decât teama de stăpân


aspru.
Alta e teama fiului faţă de tată şi alta teama robului
faţă de Stăpân.
în viaţa noastră călugărească a rămas, insă, când e
vorba de teama de Dumnezeu, ceva din teama robului raţă
de Stăpân, teamă vechi testamentară, explicabilă în
condiţiile de atunci, fară sens în stadiul Evanghelic, unde
Dumnezeu este Iubire. (P. Evdokimov)
o-o-o
Credinţa... dovedirea celor nevăzute (Evrei 11,1). în Bi-
serică se petrec o mulţime de lucruri tainice, inaccesibile
simţurilor; „primim pe împăratul înconjurat de cetele înge-
reşti" la Heruvic, sau puterile cereşti... ştim că îngerii stau în
preajmă-ne, că dracii ne dau târcoale; pâinea şi vinul se
prefac în Trup şi Sânge şi multe alte minuni se săvârşesc.
Credem însă cu tărie că cele nevăzute şi nepipăite sunt
aievea, există, se întâmplă, credem nezdruncinat fiindcă
însuşi Dumnezeu ne-a spus, încredinţat că este aşa şi nu ne
putem îndoi de spusa lui Dumnezeu.
Dragostea - plinătatea a toată virtutea, simţământul de
mare recunoştinţă filială, faţă de Dumnezeu care ne-a dăruii
totul: Existenţa, răscumpărarea, viaţa veşnică, însuşi pe
Sine. Ce vom răsplăti Domnului pentru tot ce ne-a dat?
împletirea celor trei simţăminte: de uimire şi cutremura
re, de încredere neştirbită, de recunoştinţă Iară margini faţă
de Dumnezeu, alcătuieşte evlavia cu care trebuie să
441

umblăm de-a pururi înaintea Domnului, în Biserică mai ales


şi în toată pur tarea noastră.
Acestea însă se nasc din conştiinţa vie că de-a pururi ne
aflăm înaintea lui Dumnezeu, că umblăm sub privirile I.ui.
Dacă suntem convinşi de aceasta, atunci în chip firesc avem
evlavie: frică, credinţă, dragoste.
„Umblarea înaintea lui Dumnezeu" o arată toţi Sfinţii
Srinţi ca mijlocul cel mai bun pentru sporire duhovnicească"
(David Proorocul, Sfântul Vasile, Cuv. Antonie, Marcu ş.a)
q-o-o
Reguli duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este
meşteşug, ■rtă, iscusire. Şi pentru a ajunge din om
grosolan, pătimaş, om duhovnicesc, pentru a creşte până la
măsura bărbatului desă-V&rşit, trebuie să cunoşti
meşteşugul, arta artelor, ştiinţa nduhovnicirii. Pentru asta,
Sfinţii Părinţi ne dau reguli scurte, llmple, uşor de ţinut
minte, dar bogate în cuprins, îndeajuns li te călăuzească
toată viaţa. Câteva:
De Ia Cuviosul Antonie cel Mare: oriunde vei merge, să
li pe Dumnezeu înaintea ta; orice vei face, să ai mărturie din
Scripturi; oriunde te vei aşeza, să nu te muţi degrabă. Aşa
făcând, te vei mântui.
De la Cuviosul Arsenie cel Mare: Rugându-se el lui
Dumnezeu sâ-l înveţe cum să se mântuiască, a auzit un glas
rlcându-i: „Arsenie, fugi! Taci! Linişteşte-te!" Acestea sunt
rădăcinile nepătimirii.
442

De la Cuviosul Simion Noul Teolog: Cel ce voieşte a în-


vftţa meşteşugul sfinţitei rugăciuni şi atenţiei: Să-şi
păzească conştiinţa neprihănită din cele patru părţi: faţă de
Dumnezeu, (iţă de aproapele, faţă de lucruri şi faţă de sine.
Cum? în curăţie, smerenie, răbdare şi dragoste.
De la un stareţ (Ioanichie Moroi): Frate, ia aminte de si-
ne, păzeşte-ţi mintea şi nu uita pe „Doamne, Iisuse..."
o-o-o
Golâtate. Omul, când şi-a dat seama că e gol, a fugit din
i <\ i lui Dumnezeu şi s-a ascuns. Dimpotrivă, când a voit să
vma înaintea Lui, s-a îmbrăcat şi şi-a acoperit goliciunea. Cei
ir trăiesc în preajma Domnului îşi acoperă trupul complet şi
ţapul chiar; numai faţa rămâne descoperită, uneori şi pe
aceasta o acoperă.
Omului de azi îi place golătatea, mai ales tinerilor; se
descoperă, se dezgolesc în public, le mai rămân abia
„frunzele lui Adam", cum zice cineva;
„Văd trupuri goale cu pestelci, Adami şi Eve în
neascultare, Trupuri goale cu pestelci, Schilodite de
păcate..."
(Al. Mironescu)

Ce sens are acest lucru? Omul se repune în starea lui


Adam celui căzut, lepădat şi izgonit; şi mai mult: singur
declară că nu are nevoie de Dumnezeu. Fără să vrea, prin
golătatea din afară mărturiseşte golul dinăuntru, pe care şi
l-a ales singur şi în care se complace.
443

Creştinul când vine înaintea lui Dumnezeu la biserică nu


trebuie să fie gol. A veni gol înseamnă a mărturisi că te-ai
lepădat de El, că singur ai ales această lepădare, că n-ai
nevoie de El. Dacă-i aşa atunci ce mai cauţi înaintea Lui?
o-o-o
Lucruri mici, neînsemnate. întâmplarea cu mărul din vi-
aţa Sfântului Sava ne atrage atenţia asupra lucrurilor
mărunte din viaţa noastră. Ele au mare însemnătate pentru
că sunt multe, umplu viaţa de toate zilele, arată pe omul
lăuntric. Toţi marii Părinţi duhovniceşti, organizatorii vieţii
călugăreşti nu le-au trecut cu vederea. Tipicul mare al
Sfântului Sava da şi rânduieli de comportare în afară de
biserică; Sfântul Vasile, Benedict, Isaia Pustnicul, Teodor
Studitul şi mulţi alţii ne învaţă cum să ne purtăm în viaţa
particulară, individuală, în legătură cu alţii, faţă de lucruri,
la masă, la ascultare, în călătorii.
La monah, toate trebuie sa fie frumoase şi vorba şi
fapta şi gândul; şi interiorul şi exteriorul - îmbrăcămintea
călugărească arată distincţie, nobleţe, interiorizare.
Frumoase toate, cum spune însuşi numele pe care-l poartă:
Kalogeros - Bătrân frumos. Elementele hibride pe care la
vezi la unii monahi, trădează confuzia lăuntrică.
în scurt, regulile de comportare în cele mărunte ale vie-
ţii, pot fi: faţă de Dumnezeu, dragoste evlavioasă arătată
prin: credinţă, frică şi dragoste; faţă de aproapele, dragoste
respectuoasă şi smerită; faţă de lucruri, înfrânare şi folosire
pentru trebuinţă.
444

Deformarea acestora duce Ia: formalism, adică evlavie


numai în forme exterioare; vulgaritate, îndrăzneală sau
tiranie si duh de stăpânire faţă de aproapele.
Călugărul nu trebuie să fie oricum, atenţie chiar şi la lu-
crurile mărunte ale vieţii ne ajută să punem rânduială
Inlăuntru; alcătuieşte o bună mireasmă care ne însoţeşte
pretutindeni; sfinţeşte viaţa, înnobilează sufletul, îi dă acea
notă de cuviinţă care impune respect şi aduce bucurie
lăuntrică şi în legăturile cu oamenii...
o-o-o
Fapte sufleteşti şi fapte trupeşti. Sfântul Ioan
Damaschin (cuvânt minunat..., Filocalia IV) arată că celor
două laturi ale omului le corespund şi lucrări proprii: simţiri,
virtuţi, patimi; sufleteşti şi trupeşti. în chip firesc, virtuţile
sufleteşti sunt mai înalte decât cele trupeşti, care sunt mai
degrabă unelte ale virtuţilor; iar patimile sufleteşti sunt
mult mai grave decât formele trupeşti ale păcatelor.
De obicei noi apreciem invers: dăm atenţie celor
trupeşti şi neglijăm pe cele sufleteşti. De exemplu în zile de
post ne păzim cu multă grijă de mâncarea de dulce, ţinem -
cum e bine - cu scumpătate postul de alimente, facem
nevoinţe trupeşti, dar trecem cu multă uşurinţă pe lângă
păcate sufleteşti toarte păgubitoare. Mă opresc la două
exemple:
1. Vorbirea în biserică, în sfântul altar, în timpul sfintei
slujbe. Ne-am obişnuit aşa de mult cu ea, încât te miri dacă
cineva ar mai socoti-o păcat. Şi totuşi Sfinţii Părinţi o
445

osândesc cu multă asprime: Sfântul Vasile, Sfântul Eftimie,


Tipicul, etc... Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte cu
străşnicie împotriva ei: nu-i deloc un păcat mic, ci
nesocotire, batjocorire a lui Dumnezeu, Care o pedepseşte
cu surghiunire de la faţa Sa şi dă diavolului multă putere
asupra noastră. Noi însă auzim, zâmbim şi ne vedem de
vorbă mai departe; suntem de altă părere.
2. Bârfirea aproapelui este în mare cinste între oameni,
în mănăstire şi la noi. Sfântul Ioan Scărarul o numeşte
odrasla urii, lipitoare ascunsă, care suge sângele dragostei.
Cuviosul Pimen zice: gândul urii şi al bârfelii nicidecum să
nu ne intre în inimă, altfel pierdem toată osteneală;
vorbăria în biserică -contra dragostei de Dumnezeu;
bârfeala - contra dragostei de aproapele.
Dimpotrivă, purtarea noastră în biserică trebuie să fie
cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, iar faţă de
aproapele după cuvântul Părinţilor: „Ai văzut pe fratele? Ai
văzut pe Dumnezeu!"
o-o-o
Milostenia - faţa văzută a dragostei. Pomenirea Sfanţii
lui Nicolae ne arată cât de cinstită este înaintea lui
Dumnezeu milostenia. Deşi om neînvăţat, care nu a scris
nimic, Sfântul Nicolae este pus în fruntea tuturor ierarhilor,
se bucură de o cinstire cu totul deosebită; este icoană a
bunătăţii şi a milei, pentru milostenia sa.
Milostenia face parte din virtuţile cele mari şi atoteu
prinzătoare, care trebuie sa cuprindă întreaga viaţă, precum
446

rugăciunea, smerenia, dragostea. Este faţa văzută a


dragostei.
Latinii, cu simţul lor practic, pe amândouă, dragostea >i
milostenia, le-au cuprins într-un singur cuvânt: cbaritas. Mi
lostenia trebuie sa însoţească toate faptele dragostei de
aproapele.
Problema milosteniei şi a monahului se cade? nimeni
un-i scutit de milostenie, căci în nenumărate chipuri îşi
poaie cineva arăta dragostea de aproapele. Lucrurile
materiale, dăiui rea acestora, este doar una din posibilităţi
şi un cea mai de seamă: când lipsesc acestea, sunt altele
precum: răbdarea nepu ţintelor altora; iertarea greşelilor;
sfatuirea şi învăţarea cclm
neştiutori, celor greşiţi; mângâierea, compătimirea
celor în suferinţe; rugăciunea pentru alţii.

Fapte de nemilostivire: bârfeala, judecata, osândirea


altora; complicitatea tacită cu neputinţele altuia: le ştii, le
vezi, îl judeci, îl bârfeşti, dar nu i-o spui niciodată cu
sinceritate, ca să scape de ele; invidia, nerecunoştinţa,
trecerea cu vederea etc.
o-oo
Ortodoxia românească. Vechea literatură
duhovnicească, plămădită îndeosebi în lumea grecească,
stăruie mult asupra primejdiei mândriei pentru viaţă. Lucrul
nu-i farâ rost. Gândirea subţire grecească era uşor expusă
înălţării şi de această boală; grecii bolesc până astăzi: se
447

socotesc reprezentanţii cei mai autentici ai Ortodoxiei şi


sunt intoleranţi faţă de români şi llavi. De aceea în lumea
greacă s-au născut toate ereziile creştinismului, ca urmare a
speculaţiei raţionale excesive şi a mândriei.
Slavii, sentimentali, sunt extremişti, trec dintr-o
extremă tntr-alta. La ei găsim forme extreme de asceză,
nebunie pentru Hristos, nevoinţe exagerate, lanţuri şi fiare
pe trup, tărsine, o mie de zile pe piatră, etc.
Românii au ţinut calea de mijloc. Condiţiile istorice şi
moştenirile ancestrale i-au împodobit cu această notă de
cuviinţă şi omenie, care-i sunt caracteristice. N-au fost
primejduiţi de mândrie: din sânul său nu s-a ivit nici o
erezie. Au ctitorit Cu multă dărnicie tot Răsăritul creştin:
Ierusalimul, Athosul, Slnaiul, etc; iar sieşi nu şi-a rezervat
nimic. Puteau să aibă cu Icte în regulă jumătate din Athos şi
totuşi nu are aici nici o lingură mănăstire, măcar. Asta
pentru că românii n-au făcut niciodată deosebire între
ortodocşi: între greci, slavi şi români, "'a la Evanghelie. De
aceea nu şi-a pretins drepturi, nu şi-a reţuit sfinţii ieşiţi din
mijlocul său.
Cuviinţa, omenia, smerenia îi sunt trăsături specifice,
estea l-au păzit de-a lungul istoriei şi-i vor asigura şi în viitor
stabilitate şi bună sporire. Spiritualitatea românească deci
se caracterizează prin:
1. Simplitate Evanghelică, ca şi întreg creştinismul ro-
mânesc;
2. Sinceritate, trăire, angajare totală în viaţa creştină;
448

3. Anonimat - smerenie, nu face caz de virtuţile sale.


Q-O-O
Ascultarea. Ascultarea este una din puţinele porunci
date lumii de însuşi Tatăl Ceresc. La Schimbarea de pe
Tabor, El ne porunceşte: „Pe acesta să-L ascultaţi..."
Nu se putea o altă învăţătură mai folositoare şi mai
mântuitoare, ca această învăţătură de taină. In adevăr, cine
are ascultare, acela are împreună toate darurile şi toate
bunătăţile. Acela este întreg la minte, răbdător, smerit,
blând, iertător, cucernic, paşnic şi în scurt, locaşul tuturor
bunătăţilor, vasul tuturor darurilor, precum o arată Sfintele
Scripturi.
„Păcatul lumii" pe care l-a ridicat Fiul lui Dumnezeu nu-i
altul decât păcatul neascultării, care este începutul şi rădă-
cina tuturor păcatelor.
Ascultarea-i mai mare decât jertfa, pentru că în jertfa se
aduce lucru străin, pe când ascultarea aduce însăşi fiinţa
ascultătorului. De aceea toţi cei ce au ascultat s-au
învrednicit de mare plată. Mântuitorul, care a ascultat până
la Cruce şi moarte, S-a înălţat mai presus decât tot numele.
Dar oare ce legătură este între Schimbarea la Faţă şi po-
runca ascultării? Este una foarte mare. Mântuitorul nostru
Şi-a arătat Slava Sa pe Tabor ca o arvună a schimbării pe
care trebuie sa o înfăptuim cu toţii în fiinţa noastră, spre
care suntem chemaţi. Ori, calea cea mai sigură, mai
lucrătoare spre această schimbare nu-i alta decât
ascultarea. Ascultarea este smerenie, iar smerenia este
449

izvorul a toată virtutea. Este veşmântul Dumnezeirii, este


Dumnezeu însuşi, Care singur se recomandă spre pildă:
„învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit.
Smerenia vine de la humilitas - humus - pământ. Cel
smerit se aseamănă cu pământul, care este călcat de toţi,
primeşte toate gunoaiele şi zoaiele şi pe toate le pteface în
rodnicie.
o-o-o
Spovedania este apa care spală murdăria, este leacul
care tămăduieşte de boală, este forţa care anulează puterea
vrăjmaşă a păcatului, prin lucrarea harului ce se
împărtăşeşte omului prin Taină, care şterge întinăciunea,
vindecă rana, eliberează puterile sufleteşti din robia morţii
şi le îndreaptă pe calea lor firească.
Dar pentru aceasta se cuvine ca omul să-şi dea seama
că este murdar, bolnav, robit, să dorească să scape de răul
ce-l stăpâneşte, să voiască hotărât să se îndrepteze şi să
alerge la cel ce poate să-l mântuiască. „Dă voinţă şi ia
putere."
Trebuinţa Spovedaniei. Păcatul este o murdărire a
sufletului. Nu te simţi bine după săvârşirea unui păcat, cum
nu te simţi bine când eşti murdar şi simţi nevoia să te speli,
să te cureţi. Te simţi bine, uşor, când ţi-ai spălat sufletul de
păcat. Trebuinţa spălării zilnice ne-a fost rânduită de
Făcător ca să avem mereu vie simţirea curăţirii sufleteşti.
Că există oameni care fac casă bună cu mizeria, cu
sărăcia, cu murdăria, care fac virtute din putoare, jeg şi
450

păduchi, nu-i de mirare. E „virtutea" cea mai uşor de


câştigat şi de practicat.
Păcatul este boală a sufletului, aşa cum boala strică
buna rânduială a alcătuirii trupeşti, îl destramă şi îl duce la
moarte; tot aşa păcatul strică buna rânduială a vieţii
sufleteşti şi-l împinge spre moartea veşnică. Boliştea
trupească şi nevoia de leac şi de doctor pentru sănătatea pe
care nu-i om să nu o dorească, sunt o icoană a ceea ce se
petrece în chip asemănător cu sufletul.
Păcatul este o forţă, o putere negativă, un microb, un
virus, care odată cuibărit în om, se dezvoltă, creşte pe
seama resurselor vitale ale sufletului, pentru a-l duce la
moarte. Ca şi elementele cancerigene, care anulează
mijloacele proprii de apărare ale organismului, apoi se
dezvoltă nestingherit în tumoare ucigătoare.
o-o-o
Toiagul de ceară. în cele trei zile dinaintea îngropării se
pune de obicei în mâna mortului o lumânare, lângă cel
adormit şi înfăşurată în spirală, ca un arc de ceas. Această
lumânare se numeşte „toiag", toiagul călătoriei spre cer a
sufletului.
„Toiagul" este simbolul vieţii celui adormit.
Lungimea lui - lungimea omului - lungimea vieţi.
De ceară — simbolul curăţiei vieţii, al bunei miresme a
faptelor bune, nădejde de mântuire.
Făcut în spirală, mişcare în jurul unui centru, semn că şi-
a dus viaţa bine plăcută lui Dumnezeu.
451

Lumânarea aprinsă - arderea e simbolul consumării vie-


ţii; dar consumarea produce lumină, semn al prefacerii
omului trupesc în om duhovnicesc. Mistuire a omului de
păcat, ca să fie Dumnezeu totul în toţi.
Prezenţa toiagului este semn că cel adormit a trăit în
fapte bune, a mers pe calea mântuirii, iar acestea îi sunt
sprijin pentru intrarea în viaţa veşnică.

Iată Eu stau la uşă şi bat... (Apoc. 3, 20). Mântuitorul ne-


a făgăduit că este cu noi în toate zilele până la sfârşitul vea-
cului. (Mat. 28, 20). Apocalipsul ilustrează această prezenţă
prin icoana unui călător care bate la uşa inimii noastre.
„Iată Eu stau la uşă şi bat."
Cel ce bate la uşă este aproape de cel dinlăuntru, doar
uşa îi desparte. Şi El bate cu un scop, cu dorinţa, cu intenţia
de a intra înlăuntru, dar realizarea acestui scop depinde de
cel dinlăuntru, dacă deschide sau nu, pentru că uşa un are
clanţă pe dinafară şi nici un poate fi forţată, ea nu se poate
deschide decât pe dinlăuntru. I se va deschide oare?
Dar Cel ce bate un-i oricine, nu-i un om oarecare, este
însuşi Domnul, Stăpânul şi Făcătorul, iar deschiderea este
încununată de mare răsplătire: „De va auzi cineva şi va
deschide, voi cina împreună cu el şi el cu Mine."
Cina este masa de seară, ea arată scurtimea vieţii
noastre şi apropiata întâlnire cu Domnul.
o-o-o
452

Sfintele Slujbe. Sfintele Slujbe sunt o zestre de mult preţ


a Bisericii. Ele cuprind bogăţie de cunoştinţă teologică,
evlavie şi simţire ortodoxă, în ele se oglindeşte întreaga
istorie a Bisericii, sunt Tradiţia vie a Ortodoxiei.
Această zestre a fost încredinţată spre păzire şi bună
chi-vernisire călugărilor, ca prin slujbele de zi şi de noapte
să o păstreze vie şi lucrătoare şi să ducă mai departe
îmbogăţită această comoară de viaţă creştină.
Călugării fac şi gospodărie, agricultură, administraţie —
au făcut totdeauna —, dar menirea lor principală este de a
fi oameni de rugăciune, „candelă de rugăciune de-a pururi
aprinsă în mijlocul lumii", după cuvântul Sfântului Teodor
Studitul, chemare înaltă, de mare cinste şi mult folositoare
pentru sine şi pentru alţii.
Despre folosul pentru lume al sfintelor slujbe nici un
mai e locul de pomenit. Ele sunt prinosul de bună mireasmă
înălţat lui Dumnezeu pentru toate binefacerile,
nenumărate, nesfârşite, pe care dumnezeiasca milostivire
de-a pururi le revarsă peste lume...
Se cuvine însă a pomeni de roadele materiale ale
călugărilor, ca oameni de rugăciune.
S-au tipărit la noi, nu de mult, două volume mari din Is-
toria artelor plastice în România (voi. I, 450 p. şi 600
reproduceri; voi. II 300 p. şi 355 reproduceri), ambele
volume tratează masiv numai despre arta bisericească.
Dacă le răsfoieşti, nu vezi decât biserici, mânăstiri,
veşminte, sfinte vase, Evanghelii, Epitafe, procoveţe,
453

veşminte, dvere, aere, toate lucruri bisericeşti. Arhitectură


bisericească, argintărie, sculptură, pictură, broderii,
manuscrise, toate artele şi-au dat întâlnire pentru
realizarea unui cât mai măreţ cadru pentru săvârşirea
sfintelor slujbe. Toată această bogăţie artistică, cu care se
laudă poporul nostru, este făcută pentru viaţa de slujire
liturgică a Bisericii, a cărei chivernisitor este monahul.
Dar sfintele slujbe sunt un mijloc de desăvârşire, de lu-
minare şi sporire duhovnicească; calea isihiei, a rugăciunii
celei de gând, a contemplaţiei este a celor puţini, care în
vremea noastră sunt tot mai rari. Pentru mulţimea cea
mare a credincioşilor de totdeauna şi a obştilor monahiceşti
este viaţa liturgică, participarea zi şi noapte la sfintele
slujbe obşteşti, care au în centru marea minune a Sfintei
Euharistii. Cel mai mare mistic ortodox şi mare părinte
duhovnicesc, Sfântul Simeon Noul Teolog, n-a fost pustnic,
n-a trăit în singurătate, n-a făcut nevoinţe excepţionale, ci
pe această cale a vieţii liturgice s-a înălţat la aşa de mare
înălţime duhovnicească şi s-a învrednicit de aşa de mari
daruri, încât a primit numele de „Teolog" ca Sfântul Ioan
Evanghelistul.
Pentru toate aceste pricini, mare răspundere avem noi
monahii, chivernisitorii zestrei de rugăciune a Bisericii. Să o
cunoaştem desăvârşit, s-o punem în valoare deplin, pentru
noi şi pentru ceilalţi, slujind cu drag şi dăruire la săvârşirea,
uneori lungă şi obositoare a lor, alergând la chemarea lor
„Ca cerbul la izvoarele apelor."
454

Prezenţa lui Dumnezeu. A se simţi necontenit în prezen-


ţa Iui Dumnezeu înseamnă a se bucura încă de aici de
fericirea sfinţilor şi a îngerilor care neîncetat văd faţa Lui.
Neagoe Basa-rab zice că în aceasta stă cea mai are fericire a
vieţii de veci.
Proorocul David se desfată de această vedere zicând:
„adusu-mi-am aminte de Domnul şi m-am veselit"; „ochii
mei pururea spre Domnul" (Ps. 31); „văzut-am pe Domnul
de-a pururi înaintea mea" (Ps. 15).
Cuviosul Antonie (cele trei reguli), cuviosul Marcu şi
mulţi alţii zic că fară de acest gând nu-i mântuire.
Dar prezenţa Lui nu-i indiferentă, ci atotputernica,
proniatoare; fară El nu putem nimic. Părintească, iubitoare,
personală, foc arzător, mai mult decât noi înşine, ne voieşte
binele.
Ea ne atrage spre sine, binefăcătoare, dătătoare de
viaţă:
- El scoate din laţ picioarele mele;
- Este de-a dreapta mea, ca să nu mă clătesc;
- Este vistierul bunătăţilor şi dătător de viaţă;
- Este uşă, cale, Adevăr, înviere, viaţă. De aceea în
prezenţa Lui se cade a avea:
- dragoste nesfârşită şi smerenie;
< - adâncă recunoştinţă: ce vom răsplăti Domnului?
ν - râvnă, dorire, evlavie: ca cerbul de izvoarele apelor.
455

Simţământul Prezenţei îl putem agonisi îndeosebi prin


participarea Ia sfintele slujbe, la Biserică, cu condiţia ca
Biserica să fie „Casă a lui Dumnezeu" şi nu „peşteră de
tâlhari." Din agonisirea acestei stări căpătăm sporire
duhovnicească, bucurie sufletului.
ο·σ·ο
îndatoriri de seamă ale monahului. „Viaţa călugărească
este înaltă şi sfântă, unul din darurile cele mari pe care
Dumnezeu le-a dat oamenilor", aşa o numeşte Sfântul Isaac
Şirul. La dar mare însă şi îndatoriri mari. Voi pomeni numai
două, cele mai cuprinzătoare.
1. Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre
desăvârşirea creştinească, arată că un creştin trebuie să ştie
în primul rând ce însemnătate are numele ce îl poartă, care
sunt adică însuşirile numelui de creştin, şi în al doilea rând
să-şi potrivească viaţa cu ceea ce îi arată numele, ca să nu
poarte nume mincinos şi nepotrivit cu viaţa sa.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre viaţa
călugărească: trebuie să ştim ce însemnează numele ce
purtăm şi apoi să ne străduim ca şi viaţa să fie în armonie cu
ceea ce spune numele. Purtarea unui nume, a unui titlu,
obligă la împlinirea cu fapta a ceea ce spune numele, astfel
ne arătăm mincinoşi şi făţarnici.
Numele de călugăr vine de la grecescul καλόγερος, care
însemnează bătrân frumos. Nu-i vorba de bătrâneţe a
vârstei, nici de frumuseţe trupească. Frumuseţea a mişcat
totdeauna pe oameni. Vechii greci făceau din frumuseţe
456

idealul vieţii; o oglindire a cerului pe pământ, ea constă


într-o armonioasă alcătuire a tuturor virtuţilor trupeşti şi
sufleteşti. Frumuseţea aceasta nu-i înnăscută - cel mult cea
trupească -, ci-i ceva care se agoniseşte cu multă trudă.
Grecii aveau un proverb: „Frumosul este greu."
Bătrâneţea este o plinătate, înţelepciune din experienţa
vieţii, o înaltă înţelepciune rezultată dintr-o fericită armonie
a tuturor virtuţilor creştineşti.
Dacă ne uităm la noi înşine, la viaţa noastră, nu vedem
această înţelepciune plină de frumuseţe. In om e un
continuu război între trup şi suflet; trupul pofteşte
împotriva duhului şi duhul împotriva trupului. Patimile
tulbură viaţa, omul e nestatornic, repede schimbător,
tristeţea ne umbreşte, invidia ne roade, lăcomia ne uzează,
unde este frământare şi nestatornicie, nu-i frumuseţe.
Sfinţii Părinţi au realizat oare acest echilibru de
frumuseţe? Nu-i de crezut altfel. N-ar fi avut nesocotinţa să
se împodobească cu un nume mincinos, să se numească
bătrâni frumoşi şi să nu fie nici una, nici alta.
în ce constă şi cum au realizat ei această frumuseţe, se
spune în cântarea bisericească, ce se întâlneşte la
prăznuirea tuturor Cuvioşilor:
„Chipul păzindu-l nevătămat, mintea puind-o
bărbăteşte stăpână peste patimile cele pierzătoare, pe cât
este cu putinţă la asemănare te-ai suit. Că bărbăteşte
silindu-ţi firea, te-ai nevoii pe cel rău a-l supune celui mai
457

bun şi pe trup a-l face rob Duhului. Pentru aceasta te-ai


arătat dreptar de faptă bună prea adevărat..."
Având chipul nevătămat şi ostenind necontenit pentru
dobândirea asemănării, având mintea stăpână peste
patimi, prin nevoinţa bărbătească, pentru a face trupul rob
duhului, aşa au realizat Părinţii frumuseţea cea
duhovnicească, care le- a adus numele de călugăr. Călugăr
însemnează deci, pe de o par te, osteneală, necontenită
silire a firii - nevoinţă pentru izbăvirea de patimi, pentru
înduhovnicirea trupului; pe de alta, minte luminată de
cunoştinţă duhovnicească şi întărită prin rugăciune pentru
a-şi împlini chemarea de povăţuitoare pe calea virtuţii. La
acest rezultat trebuie să ducă toată osteneala şi străduinţa
monahului. Să fie om desăvârşit, bărbat puternic cu
înţelegerea şi cu lucrarea.
2. Viaţă îngerească. Viaţa călugărească este numită şi
vieţuirea îngerească, monahul este înger în trup, numirea
nu-i simbolică, ci are nişte adânci temeiuri: vieţuirea
călugărească a fost dată prin înger Sfântului Pahomie, iar
călugării, după Tradiţie, sunt chemaţi să împlinească ceata
îngerească, micşorată prin îngerii căzuţi. De aici şi lupta
înverşunată a dracilor împotriva călugărilor.
Prin cele trei făgăduinţe, călugării se angajează să ducă
lupta înverşunată a dracilor împotriva călugărilor.
Prin cele trei făgăduinţe, călugării se angajează să ducă
viaţă îngerească: ascultare desăvârşită, curăţie, desprindere
de cele materiale; şi ca îngerii, care văd de-a pururi pe
458

Dumnezeu, şi călugării stăruie în rugăciune necontenită şi


teologhisire -cugetare la Legea Domnului.
Deci imită călugării viaţa îngerească? Viaţa îngerească
este viaţa veacului ce va să fie - unde oamenii vor trăi ca
îngerii, de aceea călugărul o ia înainte, o începe chiar în trup
fiind, şi prin aceasta este un înainte mergător al obştii
creştineşti, „dreptar de faptă bună", icoană pe pământ a
vieţii veşnice şi fericite.
Prin aceste două înţelesuri ale numelui şi vieţii sale, fru-
museţe duhovnicească şi înger în trup, monahul îşi prezintă
nobleţea chemării şi totodată obligaţiile care-i revin pentru
a-şi onora acest titlu. Dacă nu face cele ale numelui şi vieţii,
o spune Sfântul Vasile Cel Mare, nu mai are chip îngeresc, ci
chip drăcesc, poartă un nume mincinos, căci nu i se
potriveşte cu viaţa, este un mincinos şi înşelător. Căci sub
un nume mare ascunde lucruri drăceşti.
Haina călugărească, prin simbolismul ei, are rostul de a
ţine de-a pururi prezentă în mintea celui ce o poartă,
calităţile şi îndatoririle numelui său. Cingătoarea - semnul
înfrânării şi al luptei; metaniile - rugăciunea necontenită;
paramanul şi camilafca - viaţa îngerească şi înţelepciunea
minţii, etc.
Se observă că unii monahi au început să-şi piardă unele
piese din îmbrăcămintea călugăreasca şi anume: centura,
metaniile, camilafca, paramanul, crucea, oare nu-i aceasta
un semn că cele simbolizate de acestea — rugăciunea,
nevoinţa, cugetarea duhovnicească - sunt în deficit?
459

Rugăciunea Sfântul Efrem Şirul. Pe lângă însemnătatea


ei generală pentru tot creştinul, are o deosebită valoare
pentru viaţa călugărească. E rugăciunea Pocăinţei şi
rugăciunea monahului. Nu fără rost unii părinţi
duhovniceşti şi sfinţi au rostit-o toată viaţa în pravila tor de
rugăciune şi au recomandat-o şi altora.
Nu-i greu de văzut că în cele patru duhuri bune, pe care
le cerem de Ia Dumnezeu, se oglindesc tocmai cele trei
făgăduinţe călugăreşti: curăţia - fecioria în duhul curăţiei;
ascultarea - în gândul smerit; sărăcia în duhul răbdării. Iar
duhul dragostei le cuprinde pe toate şi ea este lege pentru
viaţa creştină şi mai ales pentru viaţa monahicească şi
obştească.
De asemeni, cele patru duhuri rele, pe care ne rugăm lui
Dumnezeu să nu ni le dea, se vede că sunt potrivnice
primelor.
Dacă monahul trebuie să sporească neîncetat - foc
lângă foc, râvnă lângă râvnă, apoi primul duh rău, duhul
trândăviei, taie de la început această putinţă de sporire,
este moarte, sinucidere duhovnicească. Cele ce urmează,
sunt potrivnice celor trei făgăduinţe: grija de multe este
potrivnică sărăciei; iubirea de stăpânire - ascultării; grăirea
în deşert - curăţiei.
Astfel, în această rugăciune, cerem lui Dumnezeu să ne
ajute să împlinim cele făgăduite la intrarea în cinul
monahal, să fim buni călugări. Este deci prin excelenţă
460

rugăciunea monahului. Dar ea mai are şi alt dar: rostind-o


zilnic, cu această înţelegere, ea ne aduce mereu aminte de
cele ce am făgăduit. Şi dacă monahii s-ar gândi mai des la
angajamentul lor de viaţă ai fi mai râvnitori şi ar face şi mai
puţine greşeli.
o-o-o
Muncă - lucrare. Până nu demult se zicea în limbajul
curent: lucru, lucrare, lucrător; acum însă în loc de lucrare şi
lucrător se zice muncă şi muncitor. Este interesant de
urmărit sensul acestei schimbări.
Cuvântul „lucru", denumeşte tot ce există - în afară de
fiinţe - şi se prezintă ca obiect unic.
Lucrare este acţiunea de a confecţiona lucruri, dar şi re-
zultatul acţiunii, iar lucrător - cet ce exercită lucrarea, în
vederea realizării unui lucru.
Mântuitorul zice în Evanghelie: „Tatăl Meu lucrează şi
Eu lucrez", arătând prin asta necontenita activitate a lui
Dumnezeu, creatoare şi proniatoare.
La Creaţie, şi omului i s-a dat putere şi menire să fie lu-
crător, să lucreze Raiul, adică să transforme materia amorfa
în lucruri definite ca formă şi funcţie, să continue opera de
organizare a materiei, să fie împreună lucrător cu
Dumnezeu.
In veacul nostru, omul a pierdut această perspectivă.
Dumnezeu S-a îndepărtat, dacă nu S-a ascuns complet, şi
omul se consideră singur stăpân şi lumea proprietate în
folosul exclusiv al său. Materia - Cosmosul - nu mai are altă
461

funcţie decât aceea de a-i furniza omului cele necesare


pentru fericirea sa pământească. Şi de aceea omul o sileşte,
o constrânge ca să-i dea tot ce are: „să-i smulgă toate
secretele", cum se zice adesea. Din transformator al
materiei, omul a devenit un chinuitor, un „muncitor" al ei.
Şi inconştient şi-a schimbat şi numele şi acţiunea, conform
cu sensul ei, şi-a zis „muncitor" care „munceşte",
îndeplineşte „o muncă."
Dar cuvântul „muncă", însemna mai întâi, munca veşni-
că, pentru păcătoşi, tortură, caznă, pedeapsă, iar
„muncitor" cel ce exercită cazna, chinuirea.
Natura, materia, însă nu se lasă „muncită", ci se
răzbună, şi roadele acestei răzbunări deja încep să se arate
în dezechilibrul ecologic, produs de munca omului.
Pregătire. Cele 3 săptămâni de pregătire pentru Sfântul
şi Marele Post ne atrag atenţia asupra a trei lucruri, care
constituie urzeala pe care se va ţese chipul omului celui
nou.
1. Smerenia vameşului. Smerenia - pe care se întrec
toţi Părinţii să o laude -, este o aşezare sufletească
temeinică rezultată din cunoaşterea adâncă de sine şi
ancorarea în Dumnezeu cu toate puterile. Ştiu că prin mine
însumi nu sunt nimic, dar prin darul lui Dumnezeu am o
valoare mai mare decât toată lumea. Smerenia mă aşează
în poziţie exactă a mea în raport cu Dumnezeu şi aproapele:
această aşezare ar trebui s-o caut cu sârg şi să n-o părăsesc
toată viaţa.
462

2. Conştiinţa mea de fiu al Tatălui Ceresc. Dumnezeu


este un Tată, Care ne iubeşte fară asemănare, Atotputernic
să ne dăruiască mai mult decât tot ce am dori şi am vrea şi
Care ne-a gătit o fericire, la care nici nu ne putem gândi. E
absurd să nu alergi, să nu te încrezi în El cu toată fiinţa, fară
nici o fărâmă de rezervă. Concepţia „teroristă", vechi-
testamentară, care mai persistă în lumea creştină este o
mare eroare. Ea duce la formalism şi făţărnicie - ambele
dezastruoase pentru suflet.
3. înfricoşata Judecată, când fiecare va primi ceea ce
şi-a agonisit în viaţă, subliniază încă o dată negrăita
milostivire a lui Dumnezeu. Nimic nu este uitat, şi cele mai
mărunte fapte bune vor fi răsplătite, şi un pahar de apă, cu
o răsplată incomparabilă, imensă, veşnică, în văzul întregii
lumi.
Aceasta ne dă o grijă adâncă: nu putem face orice în
viaţă; am făcut prea puţin până acum. De aceea zor şi zor,
foc peste foc, râvnă aprinsă, ca să compensăm timpul irosit
fară folos.
Smerenie, încredere neţărmurită, râvnă aprinsă cu aces
tea ne pregătim pentru post şi pentru toată viaţa. Acestea
dau valoare tuturor faptelor noastre bune, fară ele nu
există virtute şi înnoire duhovnicească. Iată de exemplu
rugăciunea. Fără smerenie este lăudăroşenie fariseică, fară
credinţă - închinare de idoli. Postul fară credinţă şi
smerenie se reduce la higiena, regim alimentar. Iar fară
râvnă nu-i nici o sporire sufletească. Aşadar: smerenie
463

adâncă, credinţă filială, râvnă fierbinte şi inima pregătită


pentru ostenelile virtuţii.

Monahismul în lumea de azi. Nu puţini sunt cei care se


întreabă dacă viaţa călugărească îşi mai găseşte loc în
societatea de azi, sau dacă poate contribui cu ceva la
rezolvarea problemelor grave ale omenirii de azi.
Nedumerirea este, fireşte, pentru cei ce-l cunosc prea
puţin sau superficial, pentru că în existenţa sa multiseculară
el şi-a dovedit pe deplin prezenţa şi contribuţia sa pentru
mai binele societăţii în care a trăit. A facut-o şi o poate face
şi de acum înainte. Ne putem convinge de aceasta,
subliniind câteva din trăsăturile sale specifice.
1. Dimensiunea rugăciunii.
Valoarea rugăciunii pentru viaţă nu mai este nevoie să
fie subliniată. Rugăciunea personală preface şi înnoieşte pe
om, îi pune în valoare forţe interioare necunoscute;
rugăciunea pentru alţii este o mare putere. „Cel ce se roagă
ţine în mâini cârma lumii", „mult poate rugăciunea
dreptului", ea are putere şi asupra duhurilor necurate.
Or, monahul este prin excelenţă omul rugăciunii. Ome-
nirea creştină, care a uitat sau nu mai ştie să se roage, îi
poate cere ca odinioară apostolii: „Doamne, învaţă-ne să ne
rugăm." Şi El deja a dat lumii de azi, grăbite şi răvăşite, o
rugăciune scurtă şi plină de putere, Rugăciunea inimii,
scurtă, potrivită pentru toate împrejurările, fară iz
confesional. Această rugăciune, izvodită şi rostită
464

necontenit de monahi, poate deveni rugăciunea vremii


noastre, rugăciunea unităţii creştine; o forţă imensă
împotriva răului care bântuie lumea de azi.
Dar monahul nu se roagă numai pentru sine. în rugăci-
unea sa, el îmbrăţişează întreaga omenire, în timp şi spaţiu;
se roagă pentru nevoile şi mai binele întregii lumii, pentru
cei vii şi pentru cei morţi. Fiecare mănăstire e o redută de
necucerit împotriva răului, unde zilnic sunt pomenite mii şi
mii de nume ale celor ce au nevoie de întărire pe calea
vieţii.
Astfel, ca om de rugăciune, monahul se oferă lumii ca
un model ce poate fi imitat; un model viu realizat cu
ajutorul rugăciunii şi jertfindu-se în rugăciune pentru mai
binele semenilor săi.
2. Dimensiunea ascezei.
Medicii, igieniştii, sociologii recunosc unanim cei trei de
„S" - surmenajul, sedentarismul şi supraalimentarea - ca fac
torî universali, vinovaţi de înmulţirea bolilor şi de şubrezi
rea sănătăţii omului contemporan. Grija de multe a omului
de azi îl suprasolicită peste puterile sale de adaptare şi în
chip paradoxal există o problemă mondială a
supraalimentării, .1 îmbuibării generatoare de multe boli, şi
în acelaşi timp o pro blemă mondială a subnutriţiei, a celor
ce nu au nici minimul necesar.
Asceza vieţii călugăreşti poate indica rezolvări pozitive
în amândouă cazurile.
465

O distribuire judicioasă, cumpătată a resurselor alimen


tare ar înlătura supraalimen tarea şi odată cu ea şi maladiile
ce decurg de aici. Cine nu ştie că cumpătarea face parte din
arse naiul medical pentru combaterea tuturor bolilor, căi i
„cumpătarea este mama sănătăţii." In acelaşi timp, ea
sporeşte resursele mondiale de hrană, întrucât cu aceleaşi
posibilităţi bine chivernisite se pot satisface nevoile unui
mai mare numai de consumatori. Rezultatele concrete ale
experienţei seculare ale monahismului sunt bine cunoscute:
longevitatea şi lipsa de boli dese în lumea monahală.
O cumpătare pe plan mondial ar duce la un substanţial
spor alimentar şi ar constitui un inepuizabil izvor de
sănătate.
Omenirea n-are nevoie să facă experienţă, probe de în
cercare în acest sens; a racut-o şi o face de veacuri
monahismul şi-i poate oferi de-a gata rezultatele cele mai
îmbucurătoare. Ajunge doar să le ia în serios.
în chip asemănător se pot trage concluzii şi pentru cei
lalţi doi factori negativi: sedentarismul şi suprasolicitarea,
prin perspectiva vieţii călugăreşti. Viaţa de muncă
armonioasă îni pletită cu rugăciunea - omul nu trăieşte
numai cu pâine da o lovitură de moarte sedentarismului;
iar ierarhizarea valorică a
grijilor vieţii, dând prioritate nevoilor esenţiale şi
perene, poate reda omului pacea interioară de care are
atâta nevoie. 3. Dimensiunea omului total.
466

Cu toate progresele uimitoare ale civilizaţiei de azi,


omul .1 rămas însă „fiinţă necunoscută." Ambiţios să
cucerească şi să stăpânească materia, cosmosul, omul s-a
neglijat pe sine, a rămas necunoscut în propria-i casă.
Genetica, medicina, psihanaliza au făcut paşi uriaşi, dar o
ştiinţă antropologică, o ştiinţă care să îmbrăţişeze integral
pe om, încă nu există. „Adesea simt în mine, spune un mare
scriitor, altceva decât eu însumi; ceva foarte adânc, foarte
substanţial, o străfulgerare din Fiinţa Supremă." „Adânc
nepătruns este inima omului", există un „om ascuns al
inimii." Există în om adâncimi abisale foarte puţin
explorate; omul presimte că aici poate găsi cheia dezlegării
multora din frământările vieţii sale.
Viaţa călugărească, retrasă, simplă, întoarsă spre
lăuntru, explorează de secole aceste adâncimi. Scrierile
duhovniceşti conţin un material imens privitor la viaţa
omului lăuntric. Monahismul îl ţine la dispoziţia lumii de
azi; îi rămâne acesteia doar să-l folosească, să-l scoată adică
din colbul bibliotecilor şi al depozitelor şi să găsească vreme
pentru a stărui asupra lui.
o-o-o
Lacrimi la o icoană a Maicii Domnului (Chicago).
Mii de persoane, până la 7 mii de zi, se perindă în
biserica .libaneză Sfanţul Nicolae din Chicago-Illinois, ca să
vadă icoana Maicii Domnului „care plânge", din ochii căreia
curg lacrimi.
467

Fenomenul a apărut la 6 dec. 1986, a fost înştiinţat


Episcopul locului, icoana a fost examinată cu de-amănuntul
de episcop şi de preoţi. E o icoană simplă pictată pe pânză:
Maica Domnului cu Pruncul.
Lumea din Statele Unite şi din străinătate defilează în
şir neîntrerupt prin faţa icoanei, se închină, o sărută, pun
flori, gânditori, tăcuţi... De ce plânge Maica Domnului? Ştie
osânda, pedeapsa înfricoşată care ameninţă omenirea
pentru păcatele sale şi imploră milostivirea Fiului Său
pentru ca lumea rătăcită să se întoarcă la Hristos. (S.O.P. nr.
116/1987)
ο·ο·ο
Adânci nedumeriri (zelotismul aghîorit)
1. într-un magazin - Salonic - 12 mai 1979
Eram la Teofilact, în Salonic, dimineaţa. Intră un monah
tânăr. Teofilact ne recomandă reciproc, dar monahul nu
zice nimic, nu dă mâna, nu ,,ευλογείτε", el era tânăr faţă de
mine, cu părul alb. Vorbeşte ceva cu Teofilact, apoi pleacă,
rară să zică ceva, rară să mă vadă. Mi s-a părut nefirească
atitudinea lui; monahul era de Ia Sfânta Ana, Sfântul
Munte. De obicei aghioriţii şi mai ales tinerii sunt deosebit
de respectuoşi, politicoşi. Nu mult după aceea a intrat în
magazin alt aghiorit, de la mănăstirea Filotei. Cum m-a
văzut, mi-a făcut metanie şi mi-a sărutat mâna, cu multă
bună cuviinţă.
A doua zi dimineaţă, erau în staţia de autobuz, cu
Teofilact, care venise să mă petreacă la plecare. Apare din
468

nou monahul de la Sfânta Ana; vine la noi, vorbeşte cu DI.


T., cu aceeaşi atitudine, fără a mă vedea şi pleacă. După
care, Teofilact mi se adresează mâhnit: „Iertaţi-l, părinte,
că-i zelotist!" Nu-i spusesem nici un cuvânt lui Teofilact
referitor la monahul respectiv, dar atitudinea lui pentru o
înţelegere creştinească simplă, cinstită, nu era ,,εν ταξη", şi
credinciosul om, cuviincios şi respectuos, a simţit nevoia să
„ceară scuze" pentru monahul-nemonah, complicat, cu
„înţelegere" strâmbă.
2. In jurul lui 1 mai 1979 eram în Pireu, căutam adresa
părintelui Gheorghe şi fiind îndrumat greşit am ajuns în altă
parte. Era seară, se înnoptase, eram străin, trebuia să ajung
neapărat la părintele Gheorghe, n-aveam unde găzdui.
Am dat de casa unui preot, bine făcur, între 50-60 ani;
mă adresez lui, îl întreb de părintele Gheorghe, de adresă,
cerând vreo indicaţie, la care, drept răspuns mă întreabă
dacă sunt „pe vechi" sau „pe nou." îi spun că sunt de la
Athos, undi toţi suntem „pe vechi", şi revin la adresa
căutată, îi spun nu mele preotului, care era un personaj
însemnat, bine cunoscut prin activitatea lui. Preotul însă mă
întreabă din nou dacă părintele Gheorghe este „pe vechi"
sau „pe nou." Am plecat in-indispus de strâmba înţelegere:
eu eram rătăcit, era noapte şi străin, iar preotul mă întreba
de zor „pe vechi" sau „pe nou."
3. Prodromu - sept. 1979. într-o seară au poposit la
Schit trei monahi greci, care rămâneau peste noapte Ia noi;
unul ştia franţuzeşte. Eram bucuros că voi putea schimba
469

câte-
va cuvinte cu ei. I-am primit la arhondaric cu trataţia de
rigoare, dar am observat că erau rezervaţi: unul numai a
gustat
puţină apă, restul nimic.
Am crezut că o să ia masa împreună cu noi Ia trapeză;
eram bucuros, aveam cu ce-i servi, dar mi s-a spus că nu vin
Ia masă, am voit să le duc mâncare la arhondaric, dar aflu
că nu mănâncă. Nu ştiam ce să cred. Pentru că ori de câte
ori am mers Ia vreo mănăstire atonită, ospitalitatea era la
înălţime. Acum însă când aveam şi noi o ocazie - aşa de rară
-, modesta noastră ospitalitate ni se refuza categoric.
Părintele Gherontie din obşte, însă, m-a lămurit: „Nu le
daţi că nu mănâncă, sunt ca şi mine, au mâncare în traistă.
N-au nevoie..."
4. Cum era părintele Gherontie („ca şi mine").
Părinte Gherontie era zelotist din simplitate sufletească,
dar avea inimă bună, era râvnitor în cele ale călugăriei,
neiubitor de bani. A avut sfârşit frumos, duhovnicesc. în
ziua în care a murit, a lucrat de dimineaţă, ca de obicei: la
bucătărie, în incintă, a mers la chilie, s-a aşezat pe pat şi a
murit, a fost găsit întins pe pat cu Psaltirea alături, deschisă.
o-o-o
Surzenie. Domnul Hristos vorbea dumnezeieşte. Când s-
au întors trimişii fariseilor ca să-L iscodească, au spus uimiţi:
„Niciodată n-a vorbit vreun om, cum vorbeşte Acesta"
( Ioan 7. 46). Oamenii îl urmau cu miile - 10 mii în pustiu - şi
470

uitau de mâncare şi de oboseală, ascuItându-L. Cel ce


vorbea era Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Cuvântul.
în vremea noastră, la Patra, într-un sat — Saravali —,
Mântuitorul din icoană a vorbit elevilor, profesorilor, mulţi-
mii. Mişca buzele, făcea gesturi cu mâinile. Toţi îl vedeau că
vorbeşte, dar glasul Lui nu I se auzea.
De ce oare a vorbit Domnul şi lumea nu I-a auzit glasul?
Oare mişca numai buzele, fară să pronunţe vreun cuvânt?
Exclus! Dumnezeu nu face teatru, nu glumeşte; a vorbit
ceva. Ce anume? A vrut să ne arate că suntem surzi la
cuvintele Sale. Arăta Sfânta Evanghelie ce o ţinea în mâini,
a deschis-o, a ferit haina ca să I se vadă sfânta coastă
împunsă, ca să înţelegem din vorbirea Lui cea mută:
Evanghelia pe care v-am lăsat-o, o auziţi la sfintele slujbe, o
sărutaţi şi o vedeţi necontenit în sfântul altar, o aveţi şi în
casele voastre, este tipărită în mii de exemplare, se află
peste tot; dar a devenit un obiect decorativ numai, nu-i mai
auziţi glasul.
Coasta cea însuliţată o vedeţi mereu, Crucea cu Domnul
răstignit se află pretutindeni. Dar ne-am obişnuit cu această
vedere înfricoşată şi nu ne mai spune nimic. De aici au curs
sângele şi apa, Sfânta împărtăşanie la care vă grăbiţi. Toate
acestea nu vă spun nimic? Nu auziţi, nu înţelegeţi? Domnul
a vorbit şi în tăcerea Cuvântului ne-a mustrat surzenia şi
nesimţirea noastră creştinească!
(Minunea fost relatată în Presa, revista Mânăsti ri i
Xiropotamu, 1989).
471

o-o-o
O minune a Maicii Domnului (13 mai 1988). De o bu
cată de vreme, auzul mi-a scăzut mult, iar de la privegherea
înălţării Domnului (6 mai) şi aparatul auditiv s-a defectat.
Am încercat alt aparat nou, dar fară succes: cum mişc puţin
rotiţa de intensitate, aparatul ţiuie. Trebuie să ţin degetul
apăsat pr butonul din ureche, ca să nu facă gălăgie, dar
auzul este foart< slab şi confuz.
Azi 13 mai, sculându-mă pentru Utrenie, mi-am faun
cuvenita rânduială şi la urmă am adăugat o rugăciune stărui
toare către Maica Domnului, ca să-mi uşureze aceasta
neputinţă, să nu devin povară pentru obşte. Apoi am
uns urechea cu mir de la icoana Maicii Domnului de la
Malevi şi de la icoana noastră Prodromiţa.
Mergând la slujba Utreniei, am continuat în taină rugă-
ciunea către Maica Preacurată şi către Domnul Hristos,
pentru uşurarea acestei neputinţe.
începuse deja Sfânta Liturghie şi situaţia era neschimba-
tă. Un gând îmi stăruia în minte: „Nu mai cere de la
Dumnezeu daruri pe care nu le meriţi; rabdă puţin, că aşa
este voia lui Dumnezeu!" Slujba ajunsese Ia Sfânta
Evanghelie, din care evident nu înţelegeam nimic, căci nu
auzeam ce se citeşte. Deodată aud un pocnet în ureche, în
aparat şi aud foarte clar glasul preotului, care citea Sfânta
Evanghelie. Primele cuvinte pe care le aud, de la Evanghelia
Sfântului Ioan: „Până acum n-aţi cerut nimic în Numele
Meu; cereţi şi veţi primi!" (Ioan 16, 24). Am luat cuvintele
472

Domnului „Cereţi şi veţi primi", drept răspuns la îndoiala


mea. De atunci şi aparatul „s-a vindecat", nu mai făcea
gălăgie şi de unde credeam că nervul auditiv s-a uzat
complet, acum aud mulţumitor cu aparatul, şi convorbirea
cu fraţii, şi sfânta slujbă la Biserică.
„îndurat şi milostiv este Domnul! Bucură-te cea plină de
dar, grabnică ajutătoare a tuturor ce nădăjduiesc spre tine!"
o-oo
Bună mireasmă - smirnă: a trecut şi anul acesta slujba
Prodromiţei cu bună rânduială, slujbă frumoasă, masă
aleasă. După plecarea oaspeţilor, merg în Biserica Mare şi
rostesc o Kurtă rugăciune înaintea Sfintei Icoane a
Prodromiţei, de smerită mulţumire pentru ajutor. Deodată
simt un puternic miros de smirnă. M-am ridicat de Ia sfânta
icoană, am mers în Sfântul Altar să văd dacă nu cumva vine
mireasma de la cădelniţă. Nu era nimic, iar smirnă nu
aveam deloc pentru tămâiere.
„Bucură-te trandafir cu bună mireasmă, bucură-te crin
di dulce miros!" (12 iulie 1990)
„Nu pricep, Curată..." Adânc mişcătoare este Sărbătoa-
rea întâmpinării Domnului, de la 2 februarie. O aşteptam
totdeauna cu multă evlavie, ca să ascult cântarea de la
Slujba Utreniei: „Nu pricep Curată, nici îngerii, nici oamenii,
ce Taină s-a săvârşit întru Tine..." în timpul Cântării se
leagănă policandrul plin de lumânări aprinse şi parcă vedem
aievea pe Maica Fecioară, legănând pe Dumnezeiescul
Prunc.
473

în icoana de pe iconostas, Maica Preacurată cu Pruncul


în braţe, îl prezintă Bătrânului Simeon, care, gârbovit de
ani, întinde mâinile tremurânde să primească pe
dumnezeiescul Prunc, de la care cere mult dorita slobozire:
„Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău..." Maica Sfântă
ascunde cu smerenie dumnezeieştile cuvinte în inima Sa.
înfioraţi de sfânta privelişte, nu băgăm de seamă că la
picioarele Maicii Domnului se află o colivie cu două
păsărele.
Scrie în cartea Legii vechi: „După împlinirea zilelor cură-
ţiei adică la 40 de zile după naştere, femeia merge la
Templu să aducă jertfa un miel de un an, iar dacă nu va
putea aduce un miel, să aducă două turturele sau dpi pui de
porumbel." (Levit. 12, 6,8).
Maica Domnului, cea mai curată decât strălucirea
Soarelui, supunându-se rânduielii Legii Vechi, vine la
templu să aducă jertfa de curăţire.
Dar de ce nu aduce un miel pentru Jertfa? Maica Dom-
nului era săracă! Din teslăria Bătrânului Iosif, abia de
câştiga cele pentru trebuinţele zilei, cu ce era să cumpere
mielul? A cumpărat cele două turturele pe care le vedem în
colivie. Vai, Maica Preacurată, Maica Stăpânului Lumii, în ce
sărăcie >i lipsă a trăit! Dar, în sărăcia ei, Maica Domnului
era mai bogata decât toate femeile din lume. Ea nu aducea
la templu un miel de turmă, pentru că aducea pe Mielul lui
Dumnezeu, pe Mit-Iul cel mai de preţ pe care l-a avut
omenirea vreodată, pe Mielul Cel ce, prin Jertfa Lui, a
474

ridicat păcatele a toată lumea. „Nu pricep Curată, nici


îngerii, nici oamenii, taina cea m a r i 1 , care s-a săvârşit
întru Tine!"

Purtarea de grijă a Sfântului Ioan Botezătorul. Era în zi-


ua de 4 iulie 1994, ajunul Hramului Mănăstirii Lavra, şi
mulţime de închinători veneau şi pe la Prodromu. între ei,
un preot bătrân de 84 de ani, din Lamia, s-a închinat în
Biserică, a mers apoi la arhondaric şi mi-a zis, şi în Biserică,
şi afară: „Vreau să vorbim ceva." La arhondaric m-a întrebat
dacă la schit facem pomenire de 40 de Liturghii. I-am spus
că facem, i ă slujim zilnic Sfânta Liturghie. Apoi mi-a spus că
vrea să dea un pomelnic al familiei sale pentru 40 de
Liturghii, a cerut o hârtie şi a dictat însoţitorului său un şir
de nume la vii şi la morţi. A scos din buzunar, înveliţi într-o
batistă, şi mi-a dat 70 de mii de drahme zicând: „Acest
pomelnic voiam să-l dau la schitul Sfânta Ana, însă mi s-a
arătat în vis Sfântul Ioan Botezătorul şi mi-a zis: „Nu aici, ci
la Prodromu să dai acest pomelnic." De aceea am venit aici
şi vă dau acest pomelnic." Şi spre încredinţare, a repetat
încă o dată cele de mai sus...
Mare-i purtarea de grijă a lui Dumnezeu, faţă de noi pă-
cătoşii! Eram îngrijoraţi de cheltuielile mari ce se cer pentru
lucrările de reparare ale chiliilor din Nord, care urmează să
înceapă.
475

Milostivul Dumnezeu ne-a încredinţat prin plăcutul Său


<.i ocrotitorul acestui Schit, Sfântul Ioan Botezătorul, că ne
poartă de grijă ca să putem face această lucrare.

Capitolul VII

Predici
Aşa cum promitea într-una din scrisori, Părintele
Petroniu a dorit să publice predicile sale la Editura
Bizantină, dar a întârziat cu finalizarea lor, din dorinţa de a
le revedea şi îmbunătăţi. De altfel, firea sa smerită şi
scrupuloasă nu i-a îngăduit să publice prea mult. Predicile
sunt cea mai consistentă parte a creaţiei sale, confirmată şi
de faptul că au beneficiat de o redactare proprie, dacă nu
finală, sigur aproape de forma finală dorită de părintele.
Predicile nu acoperă tot anul bisericesc. Sunt un total de
treizeci şi cinci de predici, la praznice împărăteşti, la
Duminicile triodului şi Pentricostarului, la Duminicile
Octoihului şi la diferiţi sfinţi de peste an. Predica părintelui
este cum îi era felul. Cât priveşte forma este măsurată,
riguroasă atât la nivelul conţinutului cât şi al exprimării,
densă ca informaţie şi laconică în formulare (greu ai să afli
cuvinte care puteau lipsi). Predicile au un stil sobru, simplu,
fară nici un fel de ostentaţie, de exces de limbaj, fără
preţiozităţi de logică sau de altă natură. Cât priveşte
conţinutul tematic, deşi predicile sunt rostite monahilor şi
este firesc să se orienteze spre teme specifice spaţiului
monahal, Părintele Petroniu are în toate predicile o
abordare ce se poate aplica în egală măsură mirenilor sau
creştinilor din lume, iar frecvent chiar se regăsesc trimiteri
şi aplicaţii la creştinii din lume. Am putea să caracterizăm
predicile ca având o relevanţă generală. Cititorul va sesiza
tonul cald, deschis, familial, personal, dar şi ferm,
sentenţios, cu verdicte categorice, ale unui monah ce se
identifică deplin şi continuu cu vieţuirea sa, Părintele
Petroniu.
La Duminica a doua după Rusalii-. Ucenici ai lui Hristos.
(Matei 4,18-23)

I. Cu totul neobişnuită ne apare întâmplarea pe care ne-


o pune înainte Sfânta Evanghelie de astăzi. Mântuitorul
abia coborâse din munte, unde postise 40 de zile şi fusese
ispitit de diavolul şi se pregătea să-Şi înceapă lucrarea
dumnezeiască. Nu făcuse minuni, nu vorbise mulţimilor cu
putere, era foarte puţin cunoscut. Umblând într-o zi pe
lângă Marea Galileii, vede doi fraţi, Petru şi Andrei,
aruncându-şi mrejele, căci erau pescari. „Veniţi după
Mine", îi cheamă EI, „şi vă voi face pescari de oameni." Iar
ei, ne spune Sfânta Evanghelie, îndată lăsându-şi mrejele,
au mers după Dânsul. Mergând mai departe, vede pe alţi
doi fraţi, pe Iacov şi loan împreună cu tatăl lor, Zevedeu,
cârpindu-şi mrejele. Aceeaşi chemare le adresează şi lor
Domnul, iar cei doi fraţi cu aceeaşi graba îşi Iasă corabia şi
pe tatăl lor şi merg după El.
Neobişnuită, zic, ni se pare întâmplarea, pentru că cine
dintre noi, astăzi, ar fi în stare să facă la fel ca cei patru
pescari săraci de lângă Marea Galileii? Cine, aflându-se la
lucrul său, la biroul său, la munca sa, în pădure, pe ogor, şi
venind un tânăr şi zicându-i, „Lasă-ţi plugul pe brazdă, că-ţi
făgăduiesc un seceriş mai bogat; lasă-ţi maşina şi vino cu
mine, că sufletul este mai de preţ decât toată lumea"; cine,
zic, şi-ar lăsa toate, şi casă şi părinţi şi copii şi să se ia după
un tânăr, despre care au auzit doar câteva lucruri? Este
adevărat că Mântuitorul nu a chemat nici negustori, nici
plugari, nici bogaţi, oameni legaţi de pământ, de slujbe, de
averi, ci a chemat nişte pescari, obişnuiţi cu sărăcia, cu
foamea, cu răbdarea şi cu ostenelile. Dar chiar aşa, care
pescar din vremea noastră ar mai face ca cele două perechi
de fraţi? Cei patru însă, au lăsat toate şi degrab au mers
după
Cel ce-i cheamă: „Veniţi după Mine!" Ce s-a întâmplat
mai apoi cu aceştia, noi ştim: pescarii cei simpli au devenit
ucenici şi apostoli preaînţelepţi ai lui Hristos, Care printr-
înşii a vânat toată lumea, arătându-ne, pentru totdeauna,
cu pilda vieţii lor, cum trebuie să fie adevăraţii ucenici ai
Domnului.
II. îndată. Mântuitorul S-a înălţat la Ceruri de aproape
două mii de ani, dar vestea cea bună a Evangheliei Sale este
departe de a fi ajuns până la marginile lumii. El este cu noi
de-a pururi, după făgăduinţă, până la sfârşitul veacurilor; şi
umblă şi astăzi pe lângă marea acestei vieţi, căci ca şi atunci
are nevoie de ucenici şi ne cheamă: „Veniţi după Mine!"
Dar noi ce facem când auzim chemarea? Unii stăm tară
răspuns, cârpindu-ne mrejele grijilor vieţii; alţii, ca şi cei
chemaţi la cină, ne scuzăm: „Am veni, Doamne, dar avem
de lucru la ogor, la vite, acasă şi nu putem veni." Iar alţii
stăm la îndoială: „Chiar acum, Doamne? Venim noi, dar mai
târziu, acum avem atâtea treburi!" Şi nu ne dăm seama de
înşelarea diavolului, care nu ne îndeamnă să părăsim cu
totul gândul la faptele cele mântui toare, ci numai să le
amânăm pe mai târziu, ştiind că amânarea este tot una cu
părăsirea de tot a gândului bun. Domnul Hristos însă nu
vrea astfel de ucenici zăbavnici şi îndoielnici. „Lasă morţii
să-şi îngroape morţii lor!", spune EI celui ce voia să-I fie
ucenic după ce-l va fi îngropat pe tatăl său, şi adaugă: „Tu
vină îndată, acum, şi-Mi urmează!" Nu mâine sau poimâine,
ci acum începe lucrul cel bun, pentru că ziua de mâine nu
ştii dacă o vei mai apuca.
O, fericită grabă, fericit îndată, în care se ascunde taina
vieţii veşnice! Hristos ne cheamă şi pe noi, ca pe cei patru
pc.s cari: „Veniţi după Mine!" Dar numai acela poate deveni
ucenii asemenea lor, care-L ascultă şi-L urmează ca şi ei,
fară zăbavă, îndată.
Părăsind toate. Multe sunt pricinile zăbăvniciei noastre,
dar una pare să fie mai tare decât toate: împătimirea de
lume, de lucruri, legătura de cele materiale. Ştiind acestea
Domnul va spune tânărului bogat, care voia să-I fie ucenic:
„Leapădă-te de toate averile şi apoi vino de-mi urmează!"
Iar în altă parte: „Nu poate, zice, să-Mi fie ucenic cel ce nu-
şi lasă tată, mamă, fraţi, surori şi avere, cel ne nu se
leapădă de toate, şi chiar şi de sine." Domnul ştie că suntem
neputincioşi; că nu ne folosim de lucruri, ci ne lăsăm robiţi
de ele şi le slujim lor ca unor idoli. Dar nimeni nu poate sluji
la doi domni: şi lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu vrea să-
I slujim numai Lui, dacă vrem să fim ucenici ai Săi.
Să înţelegem bine cuvântul. Nimeni nu ne opreşte de la
folosirea lucrurilor, deoarece Dumnezeu tocmai pentru
trebuinţa omului le-a făcut. Dar să ne folosim de ele, nu să
fim robii lor; să ne mântuim, nu să ne pierdem sufletul din
pricina lor. Patriarhul Avraam era plin de bogăţii, dar
necontenit slujea cu ele celor lipsiţi. Iov cel bogat era „ochii
celui orb şi piciorul celui şchiop şi tatăl celor neputincioşi"
(Iov 29, 15-l6). Numai atunci lucrurile sunt bine folosite
când nu sunt piedică pentru slujirea lui Dumnezeu, când nu
ne opresc de la chemarea Domnului: „Veniţi după Mine!"
Nealipiţi cu inima de nimic, desprinşi de toate şi gata pentru
a urma îndată pe învăţătorul, aşa trebuie să fie adevăraţii
ucenici ai lui Hristos.
Taina uceniciei. Când ne gândim cât de greu ne hotărâm
noi pentru lucrul cel bun şi cât de legaţi suntem de cele
pământeşti şi trecătoare, ne întrebăm: oare ce taină se
ascunde în graba cu care cei patru pescari au lăsat toate şi
au urmat Domnului?
Este adevărat că Domnul a fost om întru totul,
asemenea nouă, afară de păcat, dar chipul Lui, fară
îndoială, oglindea Dumnezeirea, care era acoperită de
materialitatea trupului. Noi nu ştim cum poate arăta faţa
unui om fară de păcat, fiindcă noi ne-am născut în păcate şi
păcat săvârşim în toată vremea vieţii noastre. Chipul şi
vorba Domnului aveau ceva ce nu se găseşte la oameni.
„Niciodată n-a grăit un om aşa", ziceau slugile arhiereilor,
care spionau pe Iisus; mulţimile, a.scuhându-I
dumnezeiescul cuvânt, uitau şi de foame şi de sete fi
mergeau după Dânsul prin locuri pustii. în curtea arhiereu-
lui, după ce se lepădase de învăţătorul, Petru I-a întâlnit
numai iul.ua privirea şi ieşind afară a plâns amar. Matei la
vamă, ca şi (k-siarii, auzindu-I chemarea, a lăsat toate şi a
mers după Dânsul.
Chipul Domnului era plin de măreţie şi cuvântul Lui plin
de putere dumnezeiască, I se supuneau vânturile, marea,
diavolii, toate. Cum să nu I se supună şi pescarii şi vameşii?
Da, aşa este, dar să nu uităm cât de mulţi erau cei ce
ascultau cuvintele Lui cele minunate, cât de mulţi cei ce se
uimeau de puterea ce ieşea dintr-însul, şi totuşi cât de
anevoie şi cât de puţini erau ucenicii Lui.
Celor patru pescari, Mântuitorul nu Ie era cu totul ne-
cunoscut. Doi dintre ei, Ioan şi Andrei, fuseseră ucenicii lui
Ioan Botezătorul şi-l auziseră când a zis: „lată Mielul lui
Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii." Ba au stat o zi
întreagă împreună cu El, după care Andrei a alergat la
fratele său Petru, ca sâ-i spună: „Am aflat pe Mesia, ce se
zice Hristos!" înspre ziua în care i-a chemat Hristos, Petru şi
Andrei pescuiseră toată noaptea, fără să prindă nimic.
„Depărtează luntrea la adânc şi dă cu năvodul", îi îndeamnă
Domnul de pe ţărm, iar ei, ascultând, au prins două luntri
pline de peşte. Uimiţi de minune si cu inimile lor simple şi
curate, pescarii au simţit că Cel cei chema nu era un om
obişnuit. De aceea, cu desăvârşită încredere, ei lasă şi luntri
şi mreje şi familie şi merg după Dânsul. în această încredere
totală stă taina uceniciei în Hristos. Aceasta încredere ne
lipseşte nouă, de suntem zăbavnici şi îndoielnici. Dacă
Domnul ne-a spus că nici un păr din cap nu cade fina ştirea
lui Dumnezeu, cum de ne îndoim că El nu o să Se gri jească
de noi, când însuşi ne-a asigurat că ne poartă de grija mai
mult decât păsărilor cerului şi florilor câmpului, care suni
aşa de frumoase şi nu duc nici o lipsă? încredere totală iu
Dumnezeu că El ne poartă grijă de-a pururi în toată vremea
>i în tot locul, că nimic nu se petrece în viaţa noastră fără
ştirea ţa îngăduinţa Lui: iată izvor de putere şi de mântuire.
înarmau cu această încredere, mucenicii au biruit pe cei ce-i
chinuiau, cuvioşii au răbdat nevoinţele pustiei şi asupririle
bântuielilot drăceşti; cu această încredere nemărginită,
pescarii au lă.sai toate şi au urmat lui Hristos. Şi El ne-a
asigurat că cel ce cuui.i mai întâi împărăţia Cerurilor nu va
duce lipsă de nimic, fiind» .1 mai degrabă va uita o mamă
pe pruncul său de la sân, decât va uita Domnul pe cel ce-L
caută de Dânsul.
III. Citim în Vieţile Sfinţilor la 3 iulie despre Cuviosul
Alexandru, că, tânăr fiind şi frate în mănăstire, mult se
minuna el de cele spuse în Sfânta Evanghelie pentru
purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toată făptura. într-
o zi, luând el cartea, merge Ia awa Ilie, stareţul mănăstirii şi-
l întreabă: „Părinte, <>are adevărate sunt toate cele scrise
în Sfânta Evanghelie?" 1 uviosul Ilie auzind această
neobişnuită întrebare, s-a mirat şi . .1 tulburat, socotind că
fratele este înşelat de diavolul şi nerăspunzându-i nimic,
privea numai în jos. Apoi întorcându-sc către fraţii care erau
împreună de faţă, le zice: „Să ne rugăm lui Dumnezeu
pentru acest frate, care a căzut în vreo oarecare cursă a
diavolului." Şi, ridicându-se, s-au rugat cu lacrimi. Apoi
întorcându-se spre fratele Alexandru îi zice: „De unde ţi-a
venit, frate acest gând de îndoire, ca să nu crezi în cele
spuse în Sfânta Evanghelie?" La care Alexandru a răspuns:
„Nu mă îndoiesc Părinte de cele scrise în Sfânta
Evangheliile, ci numai întreb dacă adevărate sunt toate." Şi
i-au răspuns fraţii toţi: „Cu adevărat, adevărate sunt toate
şi nu este nici un fel de îndoire." Atunci zice fratele
Alexandru: „Dacă sunt adevărate, noi pentru ce nu le
împlinim?" Şi pornit fiind de Duhul, fratele Alexandru a
cerut blagoslovenie de la stareţ să se ducă în pustie ca să
împlinească cele scrise în Sfânta Evanghelie. Şi, închinându-
se fraţilor, a plecat cu toată nădejdea în Domnul, neluând
cu sine nimic, fără numai Cartea Evangheliei. Şi a petrecut
în pustie şapte ani, neavând nici o grijă de cele pământeşti
şi fără să ducă -lipsă de ceva, fiind hrănit de Dumnezeu în
chip minunat.
Iată numai una din mulţimea pildelor prin care Dumne-
zeu arată că îşi ţine cuvântul faţă de cei ce îşi pun nădejdea
într-Insul.
Cu această încredere neîmpuţinată în Mântuitorul, să
i.i.spundem şi noi Ia chemarea Lui, fără zăbavă şi părăsind
obiceiurile păcătoase de până acum, ascultând îndemnul
stăruitor al Bisericii, la sfintele slujbe: „Pe noi înşine şi toată
viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dăm." Numai aşa putem fi
adevăraţi ucenici ai Lui şi numai ca ucenici ai Lui ne vom
putea învrednici să ne împărtăşim de făgăduinţa Lui cea
plină de bucurie: „Unde sunt Eu, acolo va fi şi sluga Mea."
Amin.

La Duminica a patra după Rusalii: Sluga Sutaşului.


(Matei 8, 5-l3)

Din Sfintele Evanghelii ştim că întreaga viaţă a Mântui-


torului s-a desfăşurat în hotarele Palestinei, în cele două
provincii ale ei: Iudeea şi Galileea. Aici S-a născut, aici a
învăţat, aici a făcut cele mai multe minuni. Lucru firesc.
Poporul evreu era pregătit prin Lege şi Prooroci pentru
primirea Evangheliei, pe când popoarele păgâne,
închinătoare de idoli, n-ar fi putut înţelege dumnezeiasca
învăţătură, fără oarecare pregătire. De aceea, Mântuitorul,
când îi trimite pe ucenici, le spune: „în casa păgânilor să nu
intraţi." A făcut totuşi Domnul şi printre păgâni două
minuni: a vindecat pe fiica cananeencei şi pe sluga sutaşului
din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Ne aducem aminte de întâmplarea cu cananeanca.
Mântuitorul trecea prin părţile Feniciei şi o femeie păgână a
început să strige în urma Lui: „Miluieşte-mă, Doamne, fiica
mea rău se chinuieşte de diavol!" Dar Domnul îşi vede de
drum, parcă nici n-o aude. La strigătul necontenit al femeii,
intervin şi Apostolii: „Slobozeşte-o, Doamne!" Atunci, El Ir
răspunde: „Nu sunt trimis decât numai la oile cele pierdute
ale casei iui Israîl..."
Sutaşul din Evanghelia de astăzi şi el este păgân, ofîţci
roman, mai mare peste o sută de oameni. Pe când
Mântuitorul intra în Capernaum, se apropie de El sutaşul
rugându-l : „Doamne, sluga mea zace în casă bolnavă,
chinuindu-se cum plit." Lucru minunat, însă, Mântuitorul nu
tace, nu-l respinge ca pe cananeanca, nici nu-l întreabă:
„Crezi că pot Eu face aceasta?", cum de obicei îi întreba pe
evrei. Domnul îi răspunde îndată: „Voi veni şi-l voi vindeca."
Ce s-a întâmplat? Nu ştia Mântuitorul că sutaşul este
păgân? Ştia, cum să nu ştie. Atunci cum a fost rugăciunea
sutaşului, încât Mântuitorul Se grăbeşte să i-o
îndeplinească? Este foarte însemnat să ştim acest lucru,
pentru că, iată, nici nouă, care suntem creştini, nu ni se
îndeplinesc aşa de repede rugăciunile, aşa cum i s-au
împlinit acestui păgân.
Rugăciunea sutaşului ascunde o taină, de aceea a fost
aşa de repede ascultată. Să cercetăm, fraţi creştini, să aflăm
şi noi această taină, ca să ştim cum să ne facem rugăciunile
către Dumnezeu, pentru a fi grabnic împlinite.
Să ne uităm mai îndeaproape Ia sutaş. Ce face el când
aude răspunsul plin de nădejde al Domnului: „Voi veni şi-ţi
voi vindeca sluga." Saltă, se bucură? Nicidecum! Ci iată ce
răspunde: „Doamne, Tu ştii că eu sunt păgân şi că Legea
evreiască socoate spurcaţi pe păgâni şi pe cei ce se ating de
ei; cum dar să intri în casa mea? O să vadă oamenii că intri
la un păgân şi o să se tulbure, socotindu-Te stricător al Legii.
Nu, Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei
mele." Ciudat răspuns, minunate cuvinte! Mult I-a plăcut
Domnului această nevrednicie şi a lăudat-o cândva. Un
vameş şi un fariseu se duseseră la templu să se roage.
Fariseul se lăuda cu faptele sale bune, pe când vameşul nu
se socotea vrednic nici ochii să şi-i ridice la cer. Ci cu capul
plecat se bătea în piept zicând: „Milostiv fii mie
păcătosului!" Mai îndreptat s-a întors acasă vameşul cel
păcătos, zice Domnul, decât fariseul cel drept, dar lăudăros.
„Nu sunt vrednic, Doamne", răspunde sutaşul. Cu drep-
late, va zice poate cineva, fiindcă era păgân şi idolatru. Pe
când evreii, care credeau în Dumnezeu, precum şi noi
creştinii de azi, putem nădăjdui la oarecare vrednicie
înaintea lui Dumnezeu. Dar oare ce însemnează a avea
vrednicie? Ce însemnează a li vrednic înaintea lui
Dumnezeu? Ne răspunde însuşi Domnul: „Când veţi face
toate cele ce vi s-au poruncit, să ziceţi: slugi netrebnice
suntem, că ceea ce eram datori să facem, am făcut." (Luca
17, 10). Deci când vom împlini toate cele poruncite de
Dumnezeu, încă nu avem nici o vrednicie, pentru că ne-am
făcut datoria; ca să fim vrednici trebuie să facem mai mult
decât suntem datori. Să ne uităm acum la noi. Ne porun-
ceşte Domnul în Sfânta Evanghelie: „Trăiţi în curăţie, că şi
numai cu gândul şi cu privirea te poţi spurca." Iar dacă
privim la lumea de azi, trebuie să-ţi pui mâna la ochi de
multă neruşinare care se vede pretutindeni. „Nu vă juraţi
strâmb, ne porunceşte iarăşi Domnul, ci să fie cuvintele
voastre, ce este da, da, şi ce este nu, nu." Iar creştinii se
amăgesc unii pe alţii, jură strâmb, umblă în judecăţi
nedrepte şi mint cu neruşinare. „Iubiţi-vă unii pe alţii, iubiţi
şi pe cei ce vă urăsc şi pe vrăjmaşi, trăiţi în pace", ne
poruncesc Sfintele Evanghelii; iar între creştini este ură,
vrăjmăşie, răzbunare. Nu mai înşir şi celelalte porunci
sfinte, pentru că pe toate le călcăm. Nu numai că nu
împlinim ceea ce suntem datori, ci şi vinovaţi suntem de
multe păcate. Atunci unde este vrednicia noastră? Nu avem
nici una! Nu suntem vrednici nici soarele să ne lumineze,
zice un mare părinte al Bisericii, necum să primim vreun dar
de la Dumnezeu. Nu suntem vrednici, dar de mila şi de
ajutorul lui Dumnezeu nu ne putem lipsi. Fără de El nu
suntem nimic. De aceea să cerem de la Dumnezeu cele de
trebuinţă pentru viaţă, dar să cerem cu smerenie, ca
sutaşul: „Doamne, nu sunt vrednic să-mi dai ceea ce cer, nu
am nici o vrednicie; însă mă rog nădăjduind la mila Ta cea
mare!" Fericită este această nevrednicie, care a învrednicit
pe vameş de iertare şi pe sutaş de vindecarea slugii sale.
Simţământul nevredniciei sale, smerenia, cum o numesc
Sfinţii Părinţi, aceasta a fost una din tainele rugăciunii
sutaşului. Şi nu a fost numai aceasta.
Dar să ascultăm mai departe pe sutaş: „Nu sunt vrednic,
Doamne, să intri la mine în casă, dar nici nu-i nevoie să te
osteneşti pentru acest lucru. Eu ştiu din practică. Că am sub
stăpânirea mea o sută de oameni şi când zic unuia: «Du-
te!», se duce, şi altuia: «Vino!», vine; iar slugii mele de-i zic:
«Fă aceasta!», face. Aşa şi Tu, Doamne, fiindcă eşti
Atotputernic şi toate ascultă de Tine, porunceşte bolii să se
ducă de la sluga mea şi se va duce; şi sănătăţii să vină şi va
veni; porunceşte numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga
mea!"
Auzind Domnul aceste cuvinte, S-a minunat şi mai mult
şi i-a zis sutaşului: „Mare este credinţa ta!" Apoi a adăugat
către cei de faţă: „Nici în Israil n-am aflat atâta credinţă!"
Cum, nici în Israil! Oare apostolii, care erau toţi israeliteni,
nu aveau credinţa sutaşului? Să vedem. într-o noapte
ucenicii erau singuri cu corabia pe lacul Ghenisaret şi
deodată văd pe valurile înfuriate pe învăţătorul lor
apropiindu-Se şi păşind pe valuri ca pe uscat. „Doamne,
strigă Petru cel plin de credinţă, dacă eşti Tu, zi să vin la
Tine pe apă." „Vină!" îl cheamă Domnul şi Petru porneşte
călcând peste valuri, dar nu mult, pentru că începe să se
afunde. „Doamne, scapă-mă că mă înec" strigă el, iar Dom-
nul apucându-l de mână îi zice: „Puţin credinciosule, pentru
ce te-ai îndoit?" Vedeţi că-i mai