Noi am căzut răpuși, dar înviem mereu

Prin mucenicii care se întorc prin prunci.

Sorbim luceferi din genuni spre Dumnezeu
Și-ajungem iar la El când sângerăm pe cruci.

Petru C. Baciu, Noi

Preluarea materialelor din acest volum
(fie în formă tipărită – în ziare, reviste,
foi parohiale – sau în formă electronică,
pe blog-uri sau site-uri) este liberă, cu
menționarea exactă a sursei citate. Pentru
varianta în formă electronică se va prelua
textul postat pe www.areopag.ro.

Mulțumiri editorilor revistei Atitudini

(atitudini.ro) pentru bunăvoința de a ne
îngădui să preluăm majoritatea materia-
lelor incluse în acest volum.
Grafica copertă – Aida Șuster Boțan
© Pentru prezenta ediție, Editura Areo-
pag

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a

României
Viaţa părintelui Arsenie Papacioc : tes-
tament, cuvinte de folos ; carte
apărută cu binecuvântarea Înalt
Preasfinţitului Arhiepiscop Justinian
Chira al Episcopiei Maramureşului şi
Sătmarului. - Ed. a 3-a. - Bucureşti :
Areopag, 2023
ISBN 978-606-9678-35-0
2
929
 Viața Părintelui
ARSENIE PAPACIOC

***
Testament.
CUVINTE DE FOLOS

Ediția a treia

Carte apărută cu binecuvântarea

Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop
Justinian Chira
al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului

Editura Areopag
București, 2023
 PARTEA ÎNTÂI

VIAȚA PĂRINTELUI
ARSENIE PAPACIOC

Părintele Arsenie, pe numele de bo-

tez Anghel, s-a născut în anul 1914, în
ziua de 13 august.1 S-a născut din pă-
rinți binecredincioși, Vasile și Stanca, în
comuna Perieți, satul Misleanu, județul
Ialomița. Tatăl, Vasile, era agent sanitar
peste șase sate și unul dintre principalii
ctitori ai bisericii din sat. Numele de
Papacioc i se trage de la tatăl bunicului,
care a fost preot în Macedonia, în nor-
dul Greciei. Și pentru că era „popă” cu
cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele
original era Albu.
Încă din copilărie, părintele Arsenie

1 În mai multe surse – inclusiv în textul iniţial,

data naşterii apare ca „15 august, praznicul
Adormirii Maicii Domnului”, dar 15 august a
fost data trecută, în mod eronat, în buletin.
5
era foarte evlavios, fiind atras de bogăția
spirituală a Bisericii. Părintele însuși
mărturisește: „Datorită educației din fa-
milie, am conștientizat, încă de mic, pre-
zența lui Dumnezeu lângă noi. Și asta
m-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar
gândeam mai bătrânește. Mergeam la
biserică, eram singurul din familie care
postea…”2.
Micul Anghel nu era un copil ca ori-
care, el se deosebea de ceilalți printr-un
comportament smerit și care nu căuta
să iasă în evidență cu nimic, ba, de cele
mai multe ori, ceda în fața lor. Părintele
povestește cum, într-una din zile, copiii
din satele vecine, care obișnuiau să sară
la bătaie, l-au prins și pe el și, cu o
crenguță de salcâm cu ghimpi, i-au în-
sângerat picioarele. Cu toate că putea să
profite de autoritatea tatălui său, micul
Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe
rău-făcătorii lui. Și-a zis întru sine că
mai bine să rabde decât să se îndreptă-
țească, simțind, de la acea tânără vârs-
tă, că răzbunarea nu Îi este plăcută lui
Dumnezeu.

2 Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bu-

curia duhovnicească, Editura Eikon, 2003.
6
 Talentul său de artist se conturează
încă de pe acum. Fiind în clasa I a școlii
primare, unde a luat premiul I, compu-
ne poezii și învață meșteșugul sculptu-
rii. Tot în școala primară este primit ca
membru al revistei Vraja, unde fratele
său mai mare era redactor.
Până la vârsta de 20 de ani, tânărul
Anghel practică diverse sporturi și obți-
ne unele medalii la întrecerile interșco-
lare din București, fiind primul la viteză
și al doilea la sărituri. Părintele mărtu-
risește că mișcarea făcută în tinerețe l-a
ajutat foarte mult în viață, antrenându-i
spiritul vigilent și o stare de prezență
continuă, pe care o recomanda tuturor.
Renumit fiind pentru viteza sa la aler-
gări, Anghel este poreclit Pantera blon-
dă, deoarece într-un meci de fotbal, fi-
ind în mare viteză, a sărit peste un jucă-
tor, neputând să-l ocolească altfel.
După ce absolvă Școala de Arte și
Meserii din București, pătruns de un pu-
ternic sentiment naționalist, înflăcăratul
Anghel intră în Mișcarea Legionară, fi-
ind captivat de personalitatea căpitanu-
lui Codreanu și de mulți alți intelectuali
mistici ai Mișcării. Doritor de luptă pen-
tru frumusețea unui adevăr, în fruntea
7
căruia se afla Arhanghelul Mihail, părin-
tele Arsenie se implică trup și suflet în
cadrul Mișcării Legionare, evidențiin-
du-se printr-un deosebit simț organiza-
toric și calități de bun strateg. Este repe-
de remarcat de Codreanu, căpitanul
Mișcării, și primește rang de instructor
legionar. Adeseori, când era întrebat
despre Mișcarea Legionară, părintele
Arsenie obișnuia să răspundă: „N-ai să
pricepi, dar un lucru trebuie să înțelegi și
să te temi: patronul Mișcării Legionare
este Arhanghelul Mihail, și i-am spus
troparul: «Unde umbrează darul tău,
Mihaile Arhanghele, de acolo se gonește
toată lucrarea diavolului, că nu suferă să
rămână lângă lumina ta Lucifer, care a
căzut din cer. De aceea, ne rugăm ție:
săgețile lui cele de foc îndreptate cu vi-
cleșug împotriva noastră, stinge-le prin
mijlocirea ta, vrednicule de laudă, Mi-
haile Arhanghele»”.
După terminarea stagiului militar,
Anghel pleacă la Brașov și se angajează
la fabrica de armament Malaxa, unde
maistru șef era chiar fratele său, Radu.
Datorită activității sale legionare, în de-
cembrie 1938, sub Carol al II-lea, este
arestat și trimis în lagărul de la Miercu-
8
rea Ciuc, unde era închisă toată floarea
intelectualității românești. Este eliberat
în 1940 și participă la înlăturarea lui Ca-
rol al II-lea de la putere. Activează ca se-
cretar al unui avocat, în comuna Zăr-
nești din județul Brașov. Datorită daru-
lui său oratoric, neînfricatul Anghel
ajunge degrabă simpatizat de locuitorii
comunei, care îl și aleg primar. „În trei
zile am scos toți ungurii de acolo, asta
am făcut în primul rând” – povestește
părintele Arsenie. „Revenise axa: Buda-
pesta-București-Zărnești. Bineînțeles că
nu m-am jucat cu viața mea, dar aveam
o răspundere de român”.
Această răspundere de român avea
să-l coste însă enorm de mult pe acest
tânăr înnobilat cu calități creștinești,
capabil de un sacrificiu și o jertfă fără
margini.
În 1941, după rebeliunea înscenată
de Antonescu și germani, părintele Ar-
senie este arestat din nou alături de toți
ceilalți capi ai Mișcării Legionare. Este
judecat de către Tribunalul Militar Bra-
șov și condamnat la șase ani de închi-
soare. Acești șase ani avea să-i petreacă
în închisoarea Aiudului, unde ia contact
cu mulți dintre trăitorii mistici ai Miș-
9
cării Legionare, alături de care a format
un grup de rugăciune neîncetată, ce
avea puterea să coalizeze și să îmbărbă-
teze multe suflete prin calea credinței în
Hristos. Aici îi încolțește în inimă do-
rința de curățire și desăvârșire prin via-
ța monahală, prin lepădarea tuturor ce-
lor lumești spre unirea cu prea frumo-
sul mire Hristos. Avându-l sfetnic în
suferință și prieten devotat pe părintele
Marcu de la Sihăstria (Costică Dumi-
trescu), zis Fachirul, tânărul Anghel avea
să treacă prin închisoare ca printr-o gră-
dină a Raiului. Considerând monahis-
mul ca cel mare lucru în creația lui Dum-
nezeu, mai presus chiar și de tainele în-
gerești, tânărul cu un nume de înger ar-
dea de râvna de a intra în mănăstire.
Eliberat în septembrie 1946, fratele
Anghel se hotărăște să își dedice viața
Mântuitorului Iisus Hristos. Îndrumat
de un colportor care cunoștea toate mă-
năstirile, fratele Anghel ajunge la meto-
cul Mănăstirii Frăsinei. „Bătrânul Sime-
on, starețul Mănăstirii Frăsinei, mi-a
zis: «Nu te primesc, frate. Te văd că ești
nițel mai învățat, și nu te pot pune la
boi. Și, atunci, ce-o să zică frații: pe a-
cesta îl ții la cancelarie, iar pe noi ne pui
10
la greu!» Starețul a greșit în aprecierea
lui, însă nici eu nu puteam să-i dove-
desc nebunia mea pentru Hristos.”
De aici pleacă mai departe spre mă-
năstirea Cozia, unde este bine primit de
frații de acolo. Este rânduit paracliser și
deprinde repede rânduiala mănăstireas-
că. Tot aici a sculptat și ușile împără-
tești de la bolnița mănăstirii. Exersând
ascultarea și tăierea voii, părintele se si-
lea să dobândească virtuțile călugărești
în desăvârșirea lor. „În mănăstire trebu-
ie să ne tăiem voia liberă, spunea părin-
tele, deci cu cine te lupți? Cu Creatorul
voinței libere! Teoretic e ușor, dar prac-
tic?! Tot ce se spune despre om, că poa-
te să se îndumnezeiască prin har, eu am
încercat și am văzut cât se poate. A-ți
tăia voia înseamnă să te pierzi în ceea ce
ai fost ca personalitate în lume și să te
regăsești în ceea ce este îngerul – de
aceea ne numim cin îngeresc”.
Remarcat pentru calitățile sale inte-
lectuale, fratele Anghel este numit pro-
fesor de educație civică la Mănăstirea
Turnu. Încă de la început, părintele le-a
anunțat elevilor subiectul pentru un an
de zile: despre Hristos. După primul se-
mestru au venit comuniștii la el, să-i
11
schimbe subiectul, îndemnându-l să
predea materialismul și doctrina comu-
nistă. „Să predau ALRUS, adică pe dra-
cul. Și eu zic: «Cum? Nu se poate! Toată
viața mea am luptat împotriva dracului
și acum să colaborez?»” Astfel, părinte-
le își dă demisia de la catedra de profe-
sor, chiar dacă starețul se împotrivea,
obligându-l să pactizeze cu regimul co-
munist.
De aici începe un șir de prigoniri și
defăimări ale starețului la adresa frate-
lui Anghel. „Eram fericit, vă rog să mă
credeți. Dar eram și hotărât: «Dacă mă
dă afară, mă duc în altă mănăstire, dar
nu plec de voia mea!»” Mănăstirea Co-
zia era așezată pe o moșie de 300 de
hectare, în comuna Comanca. Acolo tri-
mitea lunar câte un frate din mănăstire
să supravegheze moșia și muncitorii ca-
re o lucrau. Starețul, ca să scape de An-
ghel, l-a trimis la Comanca, să îngri-
jească recolta. Fratele Anghel primește
cu multă bucurie ascultarea și pleacă
spre Comanca. Aici avea să întâmpine
multe lipsuri, greutăți și neplăceri. Are
parte însă și de multe mângâieri și bu-
curii duhovnicești. Printre acestea se
număra și întâmplarea cu capra.
12
 Părintele obișnuia să se roage în ma-
gazia plină cu grâne. Iarna geroasă și lu-
pii de afară au înspăimântat însă și ca-
pra părintelui, care țipa cu disperare să
intre și ea în magazie. „Nu puteam, că
erau boabe pe acolo pe jos și trebuia să
mă ocup de ea. Și am băgat-o, am luat-o
așa de un corn și de ureche și am tras-o
lângă mine, să stea cuminte. N-am avut
de lucru... am îngenuncheat-o pe genun-
chii dinainte, ca s-o imobilizez. Și îmi
făceam rugăciunile. Când m-am dus a
doua zi, capra a venit și s-a așezat singu-
ră în genunchi, ca rândul trecut. Vă dați
seama unde mă trimisese Gherman, sta-
rețul, la ce mare fericire?”
La Comanca este sesizat de părinte-
le Gherasim Iscu (cel care avea să fie
martirizat în temnițele comuniste), sta-
rețul Mănăstirii Tismana, care era uimit
de faptul că o așa personalitate ca pă-
rintele Arsenie este ținută închisă sub
obroc, într-un loc neștiut de nimeni. Es-
te trimis de ascultare la Schitul Cioclo-
vina, de lângă Tismana, la 4 km în mun-
te. Aici, părintele se ocupa cu albinări-
tul, dar ascultarea era destul de anevoi-
oasă, deoarece stupii erau greu de păzit
de urși și de lupi. „Luam tava noaptea, o
13
băteam și fugeau urșii. Nu mă lăsam
deloc: am făcut o grădiniță acolo și
udam grădina.” Lupii însă aveau să-l
păzească pe părintele Arsenie de o nouă
arestare, deoarece, datorită lupilor, se-
curiștii nu au putut trece să-l aresteze.
Ajutat de părintele Gherasim Iscu, fra-
tele Anghel este chemat de mitropolitul
Firmilian să predea ca profesor spiritual
la seminarul din Craiova. Însă nu a apu-
cat să îndeplinească această ascultare,
deoarece, la presiunile Securității, mi-
tropolitul Firmilian este silit să îl înde-
părteze din seminar.
Ajunge la Mănăstirea Sihăstria,
pentru a cere sfatul părintelui Cleopa, la
începutul anului 1949. De teama Securi-
tății, alungat din orice mănăstire, pri-
gonit de „frații” săi, aici părinții l-au
primit cu bucurie și l-au rânduit bucă-
tar. Dragostea și mărimea de suflet a
fratelui Anghel i-au cucerit repede pe
frații și părinții obștii de la Sihăstria.
Părintele își amintește cu drag: „Îi în-
trebam pe frați dacă le place mâncarea,
la care ei răspundeau: «Nu ne place,
frate Anghele, dar ne e drag de frăția
ta»”. Între fratele Anghel și părintele
Cleopa se leagă o strânsă prietenie du-
14
hovnicească. Părintele Cleopa îl avea la
mare evlavie și îl punea adesea să pre-
dice sau chiar să îi țină locul în mănăs-
tire, atunci când părintele era plecat sau
dus cu oile.
Nu apucă însă să se bucure prea
mult de liniștea de la Sihăstria, pentru
că, datorită talentului său în desen și
sculptură, este chemat, spre sfârșitul
anului 1949, la Institutul Biblic din Bu-
curești, unde desena și sculpta în minia-
tură. Era stabilit la Mănăstirea Antim,
alături de mari duhovnici trăitori și in-
telectuali, precum: părintele Petroniu
Tănase, părintele Daniil Sandu Tudor,
părintele Benedict Ghiuș, părintele So-
fian Boghiu.
Aici îi rânduiește Dumnezeu mă-
năstirea de metanie, chiar dacă el cu
sufletul era tot la Sihăstria și astfel este
călugărit cu numele Arsenie (pe care
l-au tras la sorți) de către părintele Be-
nedict, naș fiindu-i părintele Petroniu.
Părintele depune jurământul monahal
în ziua de 26 septembrie, la pomenirea
Sfântului Ioan Evanghelistul, Apostolul
iubirii, față de care păstra o deosebită
evlavie și care avea să îl ocrotească cu
harul său de aici înainte. Se știe că, mai
15
presus de toate, părintele Arsenie pre-
țuia virtutea iubirii și propovăduia iubi-
rea, cu inima sa caldă, pe tot pământul
acestei țări binecuvântate și mult asu-
prite, prin lume și prin mănăstiri, prin
pustietăți, prin canale și prin închisori.
Aici, la Antim, participă la întrunirile
mistice ale Rugului Aprins, alături de
oameni de înaltă trăire, precum Vasile
Voiculescu sau părintele Stăniloae, în-
truniri duhovnicești, care au atras mii
de tineri studenți. Nu era însă întot-
deauna de acord cu liderii acestei miș-
cări a Rugului Aprins. De pildă, părinte-
le Arsenie nu era de acord cu prea mul-
ta teoretizare a rugăciunii inimii, și în
loc de manualul de rugăciune, care era
Sbornicul, indica un metanier mai de-
grabă, punând accentul mai mult pe
trăire decât pe teoretizare. „Prea multă
vorbă despre rugăciunea inimii – le
atrăgea smerit atenția părintele. Rosteș-
te-o tainic și taci. Asta e tot! Pentru ce
trebuie să aștepți indicații? N-ai simțit
nici până acum că tu ești omul lui Hris-
tos”? Și de atunci îi rămăsese porecla
„Arsenie, omul lui Dumnezeu”!
Îndeletnicindu-se cu sculptura în
miniatură, părintele Arsenie începe să
16
aibă probleme cu vederea. Acesta este de
fapt și un pretext de a cere ieșirea din
eparhie și revenirea la Mănăstirea Sihăs-
tria. Cererea i se aprobă și revine astfel
la mănăstirea lui de suflet, Sihăstria. Du-
pă puțin timp, la insistențele și reco-
mandarea părintelui Cleopa, este hiro-
tonit diacon la Mănăstirea Calamfidești,
lângă Rădăuți și exact la un an după că-
lugărie, tot de praznicul Sfântului Ioan
Evanghelistul, pe 26 septembrie, este hi-
rotonit preot la Mănăstirea Agafton.
Chiar dacă nu și-a dorit preoția, ca
unul care iubea mai mult smerenia și
prefera să rămână un monah anonim,
părintele Arsenie prinde curaj sub ocro-
tirea marelui Apostol al iubirii și se dedi-
că trup și suflet acestei vocații – preoția
și duhovnicia.
Harul său duhovnicesc și pedagogic
nu este lăsat în umbră și este numit
profesor spiritual la seminarul Mănăsti-
rii Neamț. Aici slujea zilnic Sfânta Li-
turghie și se ocupa de educarea și for-
marea tinerilor seminariști, viitori pre-
oți. Părintele povestește o întâmplare
miraculoasă petrecută în timpul unei
Sfinte Liturghii, în care le explica elevi-
lor proscomidia și cum se săvârșesc
17
Sfintele Taine. În timp ce le explica fap-
tul că datorită necredinței preotului
Sfintele Taine se pot transforma în car-
ne și sânge și care este rânduiala cano-
nică în astfel de situații, diaconul cu ca-
re slujea era cuprins de îndoială în pri-
vința celor relatate de părinte. „Ce gân-
dea diaconul cu care slujeam, că tocmai
în momentul acela consuma Sfintele?
«Că n-o fi chiar așa cum spune părinte-
le Arsenie!» Și i s-a umplut gura de
sânge, carne în loc de pâine, el a căzut
jos și potirul pe proscomidiar... Eu
eram la un metru jumătate de ușa dia-
conească, pentru că era paraclisul mai
mic. M-am întors și l-am mustrat și
și-au revenit în chipul pâinii și al vinu-
lui... El s-a îndoit, nu trăia prin credin-
ță. Dar pentru care motiv te pregătești
pentru preoție?”
În 1950, la cererea patriarhului Jus-
tinian, părintele Cleopa este chemat să
întemeieze o obște monahală la Mănăs-
tirea Slatina de Suceava. Părintele Cleo-
pa acceptă, cu condiția să fie însoțit de
prietenul și sprijinul său de nădejde,
părintele Arsenie. Astfel, părintele Arse-
nie este numit egumen la Mănăstirea
Slatina, iar părintele Cleopa – stareț
18
peste 120 de călugări. „Nu era mănăsti-
re – mărturisește părintele Arsenie –
era o Academie! Cu teologi mari, ca pă-
rintele Dosoftei, Înaltul Antonie, părin-
tele Gherontie, părintele Emilian, mare
duhovnic... Nu oameni cu titluri din
acestea academice, nu ăștia sunt oame-
nii lui Dumnezeu”! În scurt timp Mă-
năstirea Slatina ajunge mănăstirea cu
cea mai renumită viață de obște din ța-
ră, un model de viețuire duhovnicească,
dragoste și armonie, din care se inspi-
rau toate celelalte mănăstiri. Pe lângă
celelalte calități și virtuți călugărești,
smerenia, dragostea, nevoința, asculta-
rea, părintele Arsenie era și un neînfri-
cat mărturisitor, luptător pentru drep-
tate și adevăr. Iată un exemplu relevant,
relatat de părintele: „S-a ivit o neînțele-
gere în timpul ăsta cât eram eu la Slati-
na cu părintele Cleopa, care era stareț,
datorită amestecului cu intenții specu-
lative ale exarhului locului... Fiind în
altar, ne-am luat la ceartă – era o ceartă
de duhovnici. Zic: «Părinte Cleopa, de
ce ai susținut așa?» A intervenit părin-
tele Emilian: «Dragostea îndelung rab-
dă, se milostivește, nu se aprinde de
mânie...!» Zic: «Așa este, dar se bucură
19
numai de adevăr! Au rămas mirați cei
care erau de față».”
Arzând de dragostea pentru Hristos
și de nevoințe mai înalte, părintele Cleo-
pa se retrage la pustie în munții Stâ-
nișoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fă-
ră prietenul său, părintele Arsenie. Chiar
dacă era „pustnic din întâmplare”, așa
cum obișnuia să se smerească părintele
Arsenie, și iubea mai mult viața de obște,
a dragostei de frați, decât pe cea aspră a
pustiei, ține totuși pasul alături de părin-
tele Cleopa în nevoințe și singurătate.
Despre experiența pustiei, părintele Ar-
senie consemnează: „N-am cedat, mi-a
ajutat Maica Domnului, mi-am ținut po-
ziția pustnicească. Pustia este un lucru
de foarte mare laudă. Trebuie să înțele-
gem că rugăciunile unui pustnic ajută
lumea enorm de mult. Nu există pust-
nicii valabile, dacă nu ai toată lumea așa
cum este ea, în inima ta! Eu nu eram în
măsura unui pustnic... Trebuie să te duci
ca un erou în pustie, după ce ai biruit
lumea.”
Pustia îl învață pe părintele să înțe-
leagă glasul naturii și mișcările ei, dar și
să fie exigent cu sine însuși, spre a face
față luptei cu diavolul, care uneori se dă
20
corp la corp în pustie. „În pustie, ne
spune părintele, problemele erau aces-
tea: să-l poți ține la distanță pe diavol.
Se atinge de tine dacă te are la mână cu
ceva. Nu se poate rezista, decât dacă te
stăpânește o autentică smerenie. O
smerită smerenie. Niciodată nu te vezi
smerit. Smerenia este arta de a sta la
locul tău. Și aș putea să spun cu îndrăz-
neală că: «N-am fost în pustie!» Atât
numai că suportam rigoarea iernii, care
era grozavă, nu vedeai lumea, erai în
pustie dar nu asta însemna pustia. Pus-
tia înseamnă cu orice chip o stare de
dincolo de ființa omenească, dincolo de
socoteli omenești înalte, pentru că viața
duhovnicească nu este o viață calculată,
este o viață trăită fără cuvinte.”.
Fiind încă împreună cu părintele
Cleopa în pustie, sunt prinși în pădure
de o furtună puternică. Părintele Cleopa
dormea sub un brad, iar părintele Arse-
nie sub alt brad, la distanță de circa doi
metri, când un șarpe iese dimineața de
sub culcușul unde dormea părintele Ar-
senie. La scurt timp după ce s-a ridicat,
la sfatul părintelui Cleopa, a trăsnit și
bradul, sfărâmându-se. „Am avut o pre-
simțire că mă arestează. M-au arestat,
21
într-adevăr”.
Căutat de 89 de ofițeri, în trei cami-
oane, părintele este ridicat de la Slati-
na, chiar la terminarea slujbei de noap-
te, la care părintele a slujit. „Iar eu
le-am spus așa: «S-a cutremurat mun-
tele și a ieșit un șoarec! Puteați să-mi
dați un telefon și veneam singur. Ce vă
trebuia teatrul ăsta?” Și m-au dus la Mi-
liția din Suceava.
Dacă în pustie era nemulțumit că
nu ajungea să Îl cunoască și să Îl iu-
bească pe Dumnezeu după cum ar fi
vrut, simțindu-se lipsit de acea smere-
nie jertfitoare, după care mereu râvnea,
temnița, cu toate torturile și umilirile ei,
avea să i-o ofere, după cum însuși măr-
turisește: „În închisoare, omul se apro-
pie foarte mult de divinitate, pentru că
oricine este înțepat, vrea să scoată
ghimpele. Iar, acolo, instrumentul cu
care putea fi scos ghimpele nu era decât
Dumnezeu! La El apelam... Nimic nu te
poate elibera decât conștiința ta că ești
pe cruce, și s-o accepți cât se poate mai
mult... Desăvârșit – e mai greu... Numai
Mântuitorul a acceptat-o desăvârșit”.
Anchetat în beciurile Securității de
la Suceava, dintr-un motiv nefondat (că
22
„a scris mult”), i se fabrică un dosar, din
care să reiasă activitatea sa legionară
din cadrul grupului Rugul Aprins. Legat
la ochi toată noaptea, într-o cameră în
care abia mai încăpea și el, are însă bu-
curia sufletească să îl întâlnească în
aceeași cameră de tortură pe părintele
Marcu Fachirul, prietenul său de la Si-
hăstria, pe care poate părintele Arsenie
l-a prețuit cel mai mult.
De la Suceava sunt transportați a
doua zi, tot legați la ochi, tocmai la Bu-
curești, unde se judecă procesul. Părin-
tele nu se lasă cuprins de frică nici de
data aceasta, ci, mai mult, are puterea
să îi înfrunte eroic pe anchetatori: „An-
cheta a durat 90 de zile și a fost foarte
nesuferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau
de barbă în tot felul... Până la urmă, s-a
speriat și anchetatorul. Era un căpitan
foarte rău. Mi-a luat barba și mi-a rete-
zat-o la jumătate (barba tot așa era de
lungă). Și zic: «Ai să răspunzi de asta în
fața lui Dumnezeu!» Știți ce mi-a zis?
«Lasă, că nu stă călugăria în barbă».
Când a vorbit vorba asta, zic: «N-ai vor-
bit dumneata, ci Duhul Sfânt!»” A fost
condamnat la 40 de ani de muncă silni-
că, pentru a fi siguri că nu va mai fi eli-
23
berat și de această dată. Dar planurile
lui Dumnezeu erau altele.
Odată cu părintele Arsenie, au mai
fost arestați și părintele Stăniloae și Va-
sile Voiculescu, față de care părintele
nutrea un mare respect și căruia i-a fost
și duhovnic. Cea mai mare parte a Aiu-
dului o petrece la Zarcă, unde erau în-
chiși în regim de exterminare cei mai
puternici și necompromiși dintre deți-
nuți. Părintele însuși socotește o minu-
ne faptul că a supraviețuit acestui regim
de exterminare, în urma căruia mureau
majoritatea. Dar, nu numai că a supra-
viețuit, dar simțea celula cer, și nicide-
cum durere. „Secretul ăsta era: prezența
lui Dumnezeu continuă, știind pentru
ce suferi. Asta ca o scuză materială, ca
un autodialog, ca să zic așa, dar lucrul
acesta nu se raționaliza: trăiam pe
Dumnezeu, eram în cer. Nu puteai face
teatru acolo; în foc, nu poți să spui:
«Mai așa sau așa»; e foc, arzi pe toate
părțile fără să te mistui. Sau te mistui
încet, încet... Lucru foarte greu de înțe-
les și de prezentat: simțeai că e un har
foarte ascuns, care pălea sabia dușma-
nului, ceea ce m-a făcut să spun: «Dum-
nezeu dă formă clipelor istoriei!» Aces-
24
ta era un semn pe care poate nu l-ar în-
țelege lumea. Descopereai frumusețea și
Dumnezeul din om, descopereai lucru-
rile acestea – simț de mare finețe, care
există în om când ești prezent. Dacă nu
ești prezent, cazi, ești vândut. Nu aveai
ce să cedezi, nu ne jucam cu viața. Aici,
la Aiud, nu se mai punea problema Miș-
cării Legionare, voiau să ne dărâme
complet din credința în Hristos. Acesta
a fost obiectivul lor, mai înalt decât ce-
lălalt”.
De aceea, părintele contracara tot
cu rugăciunea, pentru că de ea se te-
meau cel mai tare. Este binecunoscut
curajul părintelui Arsenie atunci când îi
spovedea prin morse pe deținuți, cu o
sfoară legată la gât în loc de epitrahil,
sau când săvârșea Sfânta Liturghie
aproape zilnic: „Aveam o bărdică cu apă
și 300 grame de pâine de orz. Conside-
ram bărdica drept potir și treceam prin
toate momentele Sfintei Liturghii. Pe
urmă împărțeam pâinea aceea la deți-
nuți și le spuneam: «Nu pot să spun că
este Sfânta Împărtășanie, fiindcă sunt
destule elemente lipsă, dar că este mai
mult decât anaforă v-o pot spune!»”
Pentru aceste fapte, părintele era
25
trimis des la răcitorul Aiudului. „În în-
chisori a fost un regim de exterminare,
în primul rând cu o foame nemaiîntâl-
nită, eram uscați, așchie. M-au băgat
adesea la răcitor, unde era moarte sigu-
ră. Eram într-o haină subțire și ne bă-
gau iarna; acolo era primejdie și vara.
Răcitorul era o celulă frigorifică, ciment
peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai
voie să stai jos. Noi nu aveam putere
nici să suflăm”.
Încercând să vadă dacă este reedu-
cat și „vrednic” să fie eliberat, anchetato-
rul îl întreabă: „«Vorbește-mi de exis-
tența lui Dumnezeu!» – spune colonelul.
- Dumneavoastră, la vârsta aceasta,
îmi puneți o întrebare de școală prima-
ră? Ochii cu care vedem, inima care ne
ține-n viață și care iubește sunt daruri
omenești sau de la Dumnezeu? Acestea
dovedesc existența lui Dumnezeu. În-
suși faptul că suferim aici și încă mai
trăim este un argument.
Văzând că este înfrânt, a întrebat:
- Care este ultimul tău cuvânt?
- Sunt gata să mor pentru ce spun!
- Luați-l de aici! Gata!”
După ce își ispășește în total 14 ani
de închisoare și trece și prin închisorile
26
de la Brașov și Jilava, părintele Arsenie
este eliberat în 1964. Surghiunul nu este
însă încheiat pentru părintele Arsenie,
deoarece este alungat din mănăstire în
mănăstire.
„După ce am fost eliberat din închi-
soare, nu eram primit de nicio mănăsti-
re. Patriarhul Justinian mi-a sugerat să
merg la Cluj, la parohie, unde erau pos-
turi rămase vacante din perioada inter-
belică. Am slujit ca paroh doi ani de zi-
le, la parohia Filea de Jos și Filea de
Sus. Am fost numit stareț la Mănăstirea
Cheia din județul Prahova. După șase
ani am fost transferat la Mănăstirea
Căldărușani, cu ascultarea de econom
mare și casier. De aici m-au mutat la
Mănăstirea dintr-un lemn, cu asculta-
rea de preot slujitor și duhovnic. Apoi
am slujit la Mănăstirea Cernica, un an și
jumătate, iar din anul 1976 am fost nu-
mit preot și duhovnic la Schitul Sfânta
Maria din Techirghiol”.
Părintele Arsenie ajunge la Mănăsti-
rea Techirghiol mai mult datorită unor
intrigi, deoarece sfinția sa ar fi urmat să
fie stareț la Mănăstirea Cernica. Dar, ca
un adevărat rob al lui Hristos, care a
gustat binecuvântarea suferinței și a pri-
27
goanei, părintele acceptă cu toată inima
ascultarea, ca din mâna lui Dumnezeu.
Cei 35 de ani de ani petrecuți ca du-
hovnic la Mănăstirea Techirghiol, mă-
năstire de maici, îi aduc părintelui fai-
ma de „Duhovnicul neamului, de la Ma-
lul Mării”.
Slujind aproape zilnic mult iubita
Sfântă Liturghie, la care a râvnit atât de
mult în închisoare, părintele spovedea
nu doar maicile din obștea mănăstirii,
dar și mulțimile de credincioși care îi
umpleau pragul chiliei, ca să primească
binecuvântarea marelui duhovnic, pur-
tător de har. Părintele știa să se facă
prietenul cel mai bun al penitentului, al
celui care își vărsa desagii păcatelor sub
epitrahilul său. „Vine multă lume. Și
sunt singur, se destăinuia părintele fra-
ților săi de la Sihăstria. Vă închipuiți,
toată Dobrogea ne cercetează. Spove-
desc încontinuu, cea mai obositoare as-
cultare a mea. Dar, mă liniștesc cu gân-
dul că Dumnezeu a hotărât așa. N-are la
cine să mai ceară Dumnezeu sprijin
acum pentru lume decât de la noi”.
Dumnezeu i-a dat să trăiască ani
mulți pe pământ robului său, Arsenie,
ca o încununare a celor suferite pentru
28
Numele Lui, aici pe pământ, în neînce-
tate prigoniri și defăimări adeseori. Bo-
lile însă încep să îi răpună trupul, de
neînvins până acum.
Nu l-au învins bătăile, torturile și
nici torționarii comuniști care voiau să
îl înghită precum fiarele, nu l-au învins
nici fiarele pădurii și nici fiarele politi-
ce, nu l-au biruit trădătorii și defăimări-
le fraților lui – pe toți i-a biruit și poate
și pe Dumnezeu cu care s-a luptat du-
hovnicește, după cum frumos și artistic
ilustra în metaforă părintele lupta sa
duhovnicească – pentru că ceasul său
nu sosise. Dumnezeu singur, care a bi-
ruit moartea, i-a dăruit cununa Învierii,
atunci când misiunea sa pe acest pă-
mânt a luat sfârșit.
În data de 19 iulie, 2011, la 97 de
ani, părintele Arsenie a trecut la iubitul
său Mire, Hristos, lăsând în urmă mul-
țime de ucenici, rămași orfani de părin-
tele lor iubit.
Veșnica lui pomenire și rugăciunile
și mijlocirile Cuviosului și Mărturisito-
rului nostru Părinte Arsenie să ne dea
puterea să îi urmăm învățătura, să ne
apropiem de Hristos, să Îl iubim pe
Hristos și neamul nostru să se înalțe
29
biruitor de pe crucea suferinței!
De altfel, acestea au fost și ultimele
cuvinte testament ale părintelui Arse-
nie, spuse către cei care vegheau la pa-
tul său de suferință: „Să iubim bine, să
iubim frumos, să iubim rana și pe cel ce
a făcut rana!”

***
Din binecunoscutele sale învățături,
pe care le împărtășea credincioșilor care
îi cereau cu sete sfatul, menționăm câ-
teva, care erau teme preferate ale părin-
telui:

Despre neam: „Trebuie să știți că

un neam, ca și o instituție, trăiește prin
cei care țâșnesc. Adică prin cei care lup-
tă, care stau prezenți pe Cruce, fără să
cedeze; asta este poziția ortodoxă, pozi-
ția Mântuitorului. Vă rog să mă credeți,
sunt atât de optimist în inima mea în
ceea ce privește învierea acestui neam,
încât, de năvala asta din inima mea, nu
mai pot ca să vorbesc! Pentru că este
poporul care știe să se jertfească, sau
mai-bine zis, care numai în jertfă a tră-
it! Opinca asta românească, să știți, as-
ta, care a fost batjocorită de turcime, de
30
austro-ungari și de mai câți alții... A fost
un popor care s-a născut în jertfă, și în
jertfă e și acuma!...”

Despre ecumenism: „Am spus-o de

multe ori și n-o spun numai eu. Eu nu
spun decât ce am găsit la Sfinții Părinți:
«Cu diavolul nu se stă de vorbă!» E o
mare greșeală să intri în dialog cu dia-
volul. Papa se vrea «biruitorul comu-
nismului», dar de la Roma, nu de la
Aiud! El e «biruitorul tuturor», «lider»,
nu știu ce. Asta a spus peste tot pe unde
s-a dus. Ascultați-mă pe mine: Adevărul
ortodox îl roade! Prezența ortodoxă îi o-
moară! Nu le convine cu niciun chip!
Mărturisirea noastră trebuie să constea
în adevăr. Dacă îți zice cineva: «Întovă-
rășește-te cu mine!», să te gândești mai
întâi: «Dar, tu cine ești? Dacă te închini
ca mine, ortodox, atunci sunt și eu cu
tine». Dar, catolicii au schimbat crucea…
că se temeau ca nu cumva să mai fie ceva
din practica ortodoxă, că asta are o sem-
nificație, crucea – toată înălțimea Tată-
lui, toată adâncimea Fiului și toată lăți-
mea Sfântului Duh – aceasta este invo-
carea Sfintei Treimi. La catolici nu știu
dacă mai fuge dracul de cruce. E limpe-
31
de, asta nu este o problemă grea”.
Învățăturile părintelui Arsenie des-
pre ecumenism sunt foarte clar evidenți-
ate în cartea părintelui Arsenie Singur
Ortodoxia3 (apărută la Editura Sophia),
o carte care arată puterea mărturisitoare
cu care era înzestrat părintele Arsenie,
asemenea marilor mărturisitori ai Bise-
ricii din vechime.
Despre masonerie: „Monahul să
combată, dacă se ivesc în calea lui franc-
masoneria, ereziile, ca pe niște neaveni-
te, ca pe niște primejdii în locuirea lumii,
ca pe niște primejdii pentru învățătura
creștină. Francmasonii, ateii, o serie în-
treagă de sataniști, ereticii în general
trebuie combătuți cu orice chip, pentru
că ei Îl atacă pe Hristos. Spune un Sfânt
Părinte cu foarte mare dreptate: «Dacă
fratele tău îți scoate ochii, degeaba te
superi. Dacă îți taie mâna, degeaba te
superi. Dar, dacă Îl atacă pe Hristos,
mânie-te tare!» Trebuie atunci să-L apă-
răm pe Hristos cu mânie.”

3 Se poate citi integral pe www.sfaturiortodo-

xe.ro/ singur-ortodoxia/. Un material intere-
sant se poate viziona pe www.ortodoxtv.
ro/video/pr.arsenie-ecumenism-ascultare.wmv.
32
Bibliografie:

Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papa-

cioc, vol. 1, 2 și 3, Editura Sophia, Bucu-
rești.
Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. 2, Edi-
ție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan,
Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004.
Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papa-
cioc, Editura Mănăstirii Dervent, 1999.
Părintele Arsenie Papacioc, Mici îndem-
nuri spre mântuire, Ediție îngrijită de ie-
romonah Benedict Stancu, Editura Sop-
hia, București.

(Desen realizat de părintele Arsenie

Papacioc, sub care a scris: „Iată deci...
nu putem gândi decât la moarte. Feri-
ciți toți cei ce mor luptând pentru iubi-
rea creștină – singura eliberare.”)

33
 PARTEA A DOUA

TESTAMENT.
CUVINTE DE FOLOS

Din testamentul părintelui

Arsenie Papacioc:

„Moartea nu înseamnă
moarte…”

(interviu realizat de Danion Vasile4)

- În ziua de astăzi se spune că e bi-

ne să facem pace unii cu alții, să fie în-
țelegere între confesiuni, înțelegere în-
tre religii. Că Dumnezeu primește ru-
găciunile oamenilor, indiferent de reli-
gia în care se află.
- Asta o spun oamenii, că Dumne-
zeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât

4 Interviul poate fi vizionat la www.ortodox-

tv.com/filme-video/pr.arsenie-marturisirea-a-
devarului.php. Interviul a fost realizat cu spriji-
nul lui Iulian Liţă, ucenic apropiat al părintelui
Arsenie Papacioc, cel care a realizat interviurile
din volumul Singur Ortodoxia...
34
oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire
are adevărul cu neadevărul? Pentru care
motiv, după 1054 de ani, s-au despărțit?
Și acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult
decât ei, vrem noi pace – dar în adevăr!
Îi primim cu toată plăcerea.
Eram în preajma hramului. Și a so-
sit un preot din Paris, probabil cu gân-
dul să slujească a doua zi, că era Sfânta
Maria. Era și P.S. Serafim, în casa arhi-
erească. Și a venit acolo acest părinte, și
s-a prezentat când a intrat – că era ca-
mera plină cu musafiri, vreo treizeci de
persoane distinse din Constanța. Eram
la o gustare, că a doua zi era hramul,
obiceiul locului. Și ăla s-a prezentat,
până a ajuns la mine și la P.S. Serafim.
Și: „Arsenie! Arsenie! Arsenie!…” Făcea
teatrul ăsta. Zic: „Nu-mi place deloc”.
Ce să spună el Apusului din partea pă-
rintelui Arsenie? Să vină la Răsărit, fără
pretenții și smeriți. „Păi, [ei – n. n.] zic
că au dreptate”. Dreptate și dracu’ zice
că are. Ăsta nu e un argument. În sfâr-
șit, nu mă lăsa deloc.
- Era catolic?
- Era ortodox, dragă, venea de la
Paris, voia să slujească a doua zi la noi…
A venit un catolic să slujească și nu i-am
35
dat voie. Și i-am spus multe lucruri, și
i-am spus și lucrul acesta: „Napoleon a
omorât un demnitar. Și i-a spus cineva:
«Sire, pe lângă marele păcat pe care
l-ați făcut că l-ați omorât, ați făcut și o
nedreptate»”. Aia era mai important
decât moartea unui om. Și așa este! Nu
putem să susținem un adevăr după cum
vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut
nicio greșeală în manifestarea ei misti-
că, ca să zică acum: „Hai să ne împă-
căm!” N-a făcut nicio greșeală. Să ve-
dem de unde au plecat ei, primii, chiar
cu cafea, dacă vor. Dar nu vor! Și acum
să punem o întrebare: „Dacă vii să ne
împăcăm, renunți la Filioque? Renunți
la primatul papal? Renunți la indulgen-
țe? Renunți la imaculata concepție?” Nu
renunți la nimic. Vizibil, vor să pună
mâna… Dar, ceea ce este important…
Dacă ai ochi de văzut, vezi că îi roade
ceva. Îi roade dorința de hegemonie, ori
un vierme care nu-i lasă în pace – pen-
tru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu
putem trece cu vederea. Dumnezeu nu
vede toate aceste lucruri? Nu le suportă
cu multă plăcere. Adevărul este singurul
care odihnește. Dacă nu ești în adevăr,
nu ești în Dumnezeu. Și e numai unul
36
adevărul. Eu sunt Adevărul și Viața. Ce
putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim
nimic. E vorba de credință, dragii mei,
nu-i vorba de păcate de moarte, capitale
și nu mai știu cum. E vorba de cele mai
grozave păcate. Pentru că au fost ana-
temizați. Patriarhii Sinoadelor Ecume-
nice, pe Nestorie l-au anatemizat și ana-
temizat a rămas. Pur și simplu nu a mai
convenit, la 1054, ca acel Humbert să ne
pună anatema pe sfânta masă. Și de-
monstrativ și îndrăzneț! Măcar că Roma
era primus inter pares la sinoade, pri-
mul între egali adică. Dar atâta era, mai
mult nu poți. Și, în sfârșit, s-au dat de
gol catolicii prin mărturisirea papei,
prin care a fost declarată [biserica cato-
lică drept – n. n.] singura Biserică. De
ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă
rog! Dar noi cine suntem? Și cu cine
vreți să vă împăcați, dacă voi sunteți
singurii, singura Biserică? Și suntem
obligați să stăm drepți la astfel de afir-
mații și astfel de dorințe bolnave?
- Dar ce trebuie să facem?
- Murim! Pentru adevăr, asta facem.
Nu se pune problema: apărăm adevărul,
orice ar fi. Dacă e moarte, e sfințenie,
dacă nu e moarte, e lașitate.
37
 - Și cum scăpăm de frica de moar-
te?
- Dragă, viață înseamnă moarte
continuă. Uite, a venit, îl înfruntăm. Mă
culc liniștit, și ăsta nu e lucru puțin – ca
un creștin să doarmă liniștit în privința
adevărului. Și noi suntem cei care tre-
buie să mărturisim adevărul. A anate-
mizat Biserica lumea de pe stradă? Nu,
ci pe cei care au susținut un punct de
vedere greșit. Pe Nestorie și pe ceilalți,
nu-i luăm pe toți. Pentru că cuvântul
ăsta [Filioque – n. n.], cu Sfântul Duh,
că vine de la Fiul,… s-a discutat în toate
sinoadele, și niciunul n-a acceptat.
Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte ac-
tiv în răspunsurile astea… Ca și cum
Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu,
știi, că e tata, e fiul și e și nepotul acu-
ma. E deoființă Tatăl, cu Fiul, cu Sfân-
tul Duh. În trei chipuri, în trei fețe, în
trei persoane. Sigur că lumea care crede
într-un Dumnezeu o să întrebe: „Cum
sunt trei?” Ei, Sfântul Spiridon – care e
[prăznuit – n. n.] chiar astăzi – a dove-
dit [adevărul prin minunea – n. n.] cu
cărămida. Acest grozav Spiridon n-a fă-
cut niciun fel de teologie, n-a făcut.
Teolog e cine susține adevărul. Ce teo-
38
logie ceri? Avem teologi: Sfântul Ioan
Evanghelistul, Grigorie de Nazianz și
Ioan cel Nou [care a teologhisit apărând
adevărul în fața musulmanilor – n. n.].
Vrei să faci pe teologul? Ce teologie?
Adevărul poate să-l apere oricine ar fi
creștin.
- Dar mai sunt astăzi oameni
simpli, cum a fost Sfântul Spiridon?
Înainte de a deveni episcop, el avea
grijă de oi, de animale. Mai sunt oa-
meni simpli astăzi, care au curăția
credinței lui?
- Fără discuție. E liber fiecare să
apere adevărul. Teologia rânduiește lu-
crurile, dar nu e singura care are cu-
vânt. Toți Sfinții Părinți, de la Sinoadele
Ecumenice… Sfântul Atanasie era mai
teolog, și era diacon. Și avea libertatea
să apere adevărul, chiar dacă nu era ar-
hiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau
arhierei. Dar adevărul îl poate apăra
oricine. Că, acolo unde e adevărul, e Bi-
serica. Nu unde e mulțime, unde e gălă-
gie, unde e „Hai, dom’le, să ne-mpă-
căm!” Repet: „Biserica Ortodoxă n-a fă-
cut nicio greșeală în manifestarea ei
mistică, ca să zică: «Să ne-mpăcăm
acum, hai! Am greșit și eu, și tu…»”
39
 - Așa pun mulți problema: au gre-
șit catolicii, am greșit și noi, hai să că-
dem la pace!”
- Adică, să-mpărțim pomana, știi?
Să-mpărțim colacii. Nu-i așa, poziția
demnă. Și, acum, i-aș întreba chiar pe
ei, să spună ei, teologi și papi și ce sunt:
„Unde e adevărul?” Dar hai să ne-mpă-
căm, nu? La un pahar de bere… Sunt
foarte siguri că mai dau un rând, nu?
- Dar ne acuză că suntem tradițio-
naliști, că suntem fanatici.
- Este o poziție revoltătoare, chiar.
Așa. A început să miroasă greu și ei sin-
guri nu mai pot să suporte propriul lor
miros. Dragii mei, vreți să fiți fericiți?
Muriți pentru adevăr! Pentru că nu se
poate chiar așa… Eu, când eram în în-
chisoare, m-a chemat un colonel, cu
santinele, cu puști, și mă duceau la el –
la Aiud era. Eu eram lângă Aiud, acolo.
Și m-a întrebat, să-i spun dacă există
Dumnezeu. Și i-am spus: „Domnule co-
lonel, asta e o întrebare de școală pri-
mară. Și nu mărturisesc ochii mei și
ochii dumneavoastră? Mărturisesc că
există! Inima, sentimentele, comparația
între valori, între culori, între… Dar,
dumneavoastră, ce motiv aveți de spu-
40
neți că nu există?” Dar pentru asta tre-
buia un mare curaj, că acolo erai otrea-
pă, nu erai… Zice: „Păi ce, războiul din
Rusia, care s-a dat în numele crucii…”
„Ce, în numele crucii? Nebunul ăla de
Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în
numele crucii?” Și el a fost biruit și am
spus: „Și de ce nu credeți?” Și mi-a spus
așa ,– și-a dat seama că era înfrânt: „Și
acuma, care e ultimul cuvânt?” „Sunt
gata să mor pentru tot ce spun! Dum-
neavoastră încercați să muriți pentru ce
spuneți?” „Luați-l de aici!” – asta a fost
ieșirea tiranului: „Luați-l de aici!” Eu
am fost bucuros că nu m-a împușcat pe
loc, știi? Că asta era situația la Aiud. As-
ta era una dintre marile probleme care
te frământau: nu erai sigur că trăiești
până mâine. Mărturiseam prin morse,
prin perete, și le spuneam: „Dacă muriți
până mâine, e valabilă dezlegarea mea”.
Le dădeam dezlegarea prin perete, așa.
„Dar dacă nu muriți și dați de un preot,
mărturisiți-vă păcatele…” – că nu era cu
mâna pe cap [dezlegarea], nu era… În-
țelegeți? Starea de spirit… Vreau să
spun, în ce stare de spirit trăiam. Asta
era. Așa că moartea era foarte bineveni-
tă. Și acum, la fel. Apără adevărul.
41
Moartea nu înseamnă moarte, dragii
mei. Ai trecut de la moarte la viață. Dar,
cel puțin, lucrurile se văd, pentru că ai
apărat adevărul. Ce ziceți? Vorbim de
conștiința noastră, nu vorbim numaide-
cât despre adevăruri istorice. Dar lumea
nu stă de vorbă cu conștiința proprie.
Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât
Sfinții Părinți? Ce caută Filioque ăsta,
când s-a hotărât la două sinoade – în
primul și al doilea – [învățătura despre
– n. n.] Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie
de Nazianz să apere adevărul? Chiar la
moarte a zis: „Mă duc la Treimea mea”.
- Pe cei care apără învățătura or-
todoxă, ceilalți îi acuză că sunt funda-
mentaliști: „Ești extremist, ești mân-
dru!” Îi pun într-o situație delicată.
- Dragă, asta nu e o mândrie. Dar
dacă e o mândrie à la Hristos, e bineve-
nită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi
suntem mândri că apărăm adevărul. Poți
să-mi spui orișicum ai vrea! Dar nu noi
ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveți,
dom’le, ce v-a apucat? De la 1054, până
acuma? Mai ales noi, românii, avem o
dovadă materială de la 1700: ne-au pă-
călit, să ținem administrativ de ei. Ei,
42
uitați-vă acuma: sunt mai catolici de-
cât… mă rog, catolicii! Greco-catolicii…
- Sunt mai agresivi în manifestări.
- O maică m-a întrebat care drac e
mai [rău – n. n.]… Toți dracii sunt ai
dracului, aia e!
- Ce să facem cu lipsa de dorință de
a cunoaște învățătura Sfinților Pă-
rinți? Se practică o Ortodoxie care nu
are baze dogmatice. Unii vor să trăias-
că virtutea, fără să cunoască…
- Asta să îi spuneți patriarhului, nu
mie.
Iulian Liță: Adică, și în facultățile
de teologie, ce se învață acolo… Știți?
Asta e problema.
- Eu o să vă spun, după 60 de ani de
preoție: sunt și călugăr, sunt și creștin.
Sunt și pușcăriaș. Sunt și pustnic. Am
dreptul să apăr adevărul. Dar, chiar da-
că aș fi oaie, cu glas aș apăra adevărul.
Zic oaie, pentru că am văzut, când eram
mic, o oaie care a dat cu piciorul și s-a
culcat. Și n-a fost pentru mine o între-
bare s-o întreb pe mama, că am văzut
altă oaie că a făcut așa. Zic: „Mămică,
de ce a făcut așa?” „Se închină, mamă,
se închină!” A, zic eu, dacă oaia aia mă
învață pe mine, aia e făcută de Dumne-
43
zeu pentru Dumnezeu. Și oricine e crea-
ția lui Dumnezeu. E prea frumoasă Or-
todoxia să nu fie gratuită! Asta e…
- Ați spus „sunt călugăr, pușcări-
aș”,… Dar ce ne facem, că mor bătrânii
care au trecut prin închisori. Mor cei
care L-au mărturisit pe Hristos fără fri-
că…
- Pomeniți-i la morți! Ce să facem?
E lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai
avem de trăit, o săptămână, un an, o
mie de ani – să susținem adevărul! Pu-
teți să mâncați orice, să beți orice, dar
să fiți în adevăr.
- Părinte, dar există o ruptură a
acestei continuități duhovnic – ucenic,
ucenic – ucenic și tot așa. S-a rupt, pur
și simplu, linia mărturisitoare. Părin-
tele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lă-
sat un ucenic pe măsură. Ce ne facem?
Pentru că generația de azi e în criză.
Are nevoie de modele și …
- Întrebarea matale înseamnă că
ești ucenicul ăla. Recunoști, zici: „Ce ne
facem?” Ceea ce înseamnă că simți răul
pe spinare.
Iulian Liță: - Cum?
- Din momentul în care întrebi lu-
crul ăsta, îți dai seama că e o neregulă.
44
Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de
întrebări este ăsta: „Întâi să te pui la
punct tu”. Tu, care vezi lucrurile astea,
stai așa. Și propovăduiește adevărul mai
departe. Dar pune-te la punct, că nu te
ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturi-
sești adevărul și nu crezi în el. [Asta –
n. n.] e mai grozav decât ateismul, să-L
recunoști pe Dumnezeu și să nu-L as-
culți. Să-L recunoști [aparent – n. n.] în
sinea ta și în realitate să nu-L recunoști.
- În fapte, nu. E foarte important
ce ziceți, pentru că, pe de o parte, sunt
unii care țin de valorile morale, dar se
îndepărtează de învățătura dogmatică,
și alții, în extrema cealaltă, țin de învă-
țătura dogmatică, dar nu trăiesc cum
trebuie ortodoxia.
- Se repetă lucrurile. Fiecare ins es-
te obligat să se pună la punct, și, dacă a
făcut un mare efort, a devenit o mare
forță. Și acolo e Biserica, la ăla care e
pus la punct. Unde e Adevărul, acolo e
Biserica. Și dacă un ins o susține acolo,
nu e un singur ins acolo, e Biserica în-
treagă acolo, în el. Pune-te la punct tu,
pentru că ești un microcosmos în care
se oglindește un macrocosmos.

45
 - Care sunt primii pași pentru a se
pune cineva la punct? A înțeles cum
stau lucrurile, a înțeles care e adevă-
rul. Cum să se pună la punct?
- Își face o cruce ortodoxă în fața
lor. „Dom’le, eu sunt ortodox” – dar să
faci cruce! Nu cu toată mâna [ca și cato-
licii – n. n.]. Și chiar crucea în sine.
Când s-a făcut această cruce, s-a făcut
tot de către Duhul Sfânt: Tatăl – toată
înălțimea, Fiul – toată adâncimea, Sfân-
tul Duh – toată lățimea; invocarea Sfin-
tei Treimi. De aceea și fuge dracul, asta
e mărturia cea mai bună că e sfântul
adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge
numai de semn, fuge și de invocarea
semnului.
- Numai că oamenii sunt dezinfor-
mați. Li se spune, de exemplu, că părin-
tele Stăniloae a fost ecumenist, când
părintele Stăniloae, înainte de a muri, a
spus într-un interviu: „Ecumenismul es-
te erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl
socotesc produsul masoneriei…” Inter-
viul există, e și pe internet, poate fi as-
cultat. Dar ecumeniștii zic: „Nu, părin-
tele Stăniloae a fost ecumenist.”
- Dacă vrei să interpretezi că Tatăl
nu e Tatăl și Fiul nu e Fiul, Sfântul Duh
46
nu e Sfântul Duh, ești liber! Însă, răs-
pund: „Nu putea un Stăniloae să fie
ecumenist.” Eu am stat de vorbă cu el,
și chiar ne întâlneam, și cu el, și cu pă-
rintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit
împreună în pustii.
- Și de părintele Cleopa se zice că a
fost ecumenist. E chiar un articol pe
tema asta – „Părintele Cleopa, model
de ecumenism”.
- Dragă, dacă se hotărăște așa, și
Sfântul Nicolae este ecumenist.
Iulian Liță: - Părintele Stăniloae a
spus că „ecumenismul e produsul ma-
soneriei. Și a avut dreptate părintele
Justin Popovici când a spus că e
pan-erezia vremurilor noastre”. Unii au
spus că i s-a luat un interviu forțat (in-
terviul cu părintele Stăniloae este înre-
gistrat), că i-au luat un interviu forțat și
l-au obligat să zică treaba aceasta. Și că
nu asta ar fi ceea ce credea părintele
Stăniloae. Asta este problema.
- Nu putea [fi ecumenist – n. n.]!
Era un mare trăitor. Eu nu vă pot spune
niște lucruri și slăbiciuni ale părintelui
Stăniloae… Dar nu denatura adevărul.
Am fost într-un proces, cu Rugul
Aprins, în sfârșit; pe mine m-au con-
47
damnat la 40 de ani; părintele Stăniloae
– șase ani, cinci ani. Voiculescu, Miro-
nescu, ăștia toți, câte cinci-șase ani. Mie
atunci mi-au dat 40 de ani. M-a mișcat
într-o formă veselă, când am auzit, dar
m-a costat: acolo te trata ca pe un puș-
căriaș, ca pe o fiară mare. Patruzeci de
ani! Și chiar s-a întâmplat, la Jilava,
când mă dezbrăca și mă tundea acolo,
m-a întrebat un căpitan care comanda
operația asta: „Ce ai făcut, mă?” Eu, de
colo, zic: „N-am făcut nimic, mă!” zice:
„Mă, dacă nu făceai nimic, îți dădea
10-15 ani! Nu-ți dădea 40!” Și s-a dat de
gol, știți? Și el singur vedea, el condu-
cea, cum s-ar zice, mascarada asta. Am
spus, în cameră acolo era și [părintele –
n. n.] Stăniloae, și Voiculescu, și Miro-
nescu, și [părintele – n. n.] Benedict
[Ghiuș – n. n.]…
- Oamenii se tem că, dacă apără
Ortodoxia, au necazuri: sunt dați afară
de la serviciu, sunt văzuți ca niște ciu-
dați – le e frică că pierd, pur și simplu,
locul pe care-l au. Ce să facă oamenii?
Cum să biruie această teamă?
- Dragă, eu v-am spus: pentru ade-
văr trebuie să și mori, nu numai să-ți
pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de
48
adevăr, ci este vorba de o intervenție
oarecare, de un examen oarecare,
atunci apără-te pentru locul ăla. Dar,
dacă nu se poate, în final, să te aștepți…
și cu niciun chip… pentru că te așteaptă
o veșnicie neagră, o veșnicie, îngrozitor,
vorba lui Coșbuc: „Nu de moarte mă
cutremur, ci de veșnicia ei”. Pentru că ai
avut ocazia să fii în fruntea unei veșnicii
albe, și ai renunțat. Nu ne jucăm! Viața
nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu
asta, adică cu viața de pe pământ. Și re-
pet ce-a spus Mântuitorul: „Și veți trece
de la moarte la viață”. Viața atunci în-
cepe. Vă dați dumneavoastră seama?
Nu cunoașteți bucuria care te cuprinde
atunci când aperi adevărul – față de alte
bucurii: că ți-a mers bine la serviciu,
sau ți-a mărit leafa. Asta e o bucurie ca-
re te renaște… Și pentru ce [să ne fie
teamă – n. n.]? Dragii mei, teama de
moarte este o mare greșeală. Teama de
moartea fizică, murim în câteva clipe. A
murit cutare, a murit pe scaun. Ți s-a
oprit răsuflarea, în niște secunde, și ai
terminat. Dar ce urmează? Ce gândiți,
că moartea vine să-i faci o cafea? Vine
să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te
ia? Cum te duce?
49
 - Totuși, oamenii nu-și dau seama
că prețul compromisului e riscul de a-ți
asuma iadul. Adică, nu-și dau seama
că pot ajunge în iad.
- Nu prelungim discuția. Sigur că
da, ce mai! Întrebarea se pune: „Care
este adevărul?” Să știe [oamenii – n. n.]
adevărul tot: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Cine ne-a apărat adevărul? Să-i cu-
noască [oamenii – n. n.] pe Părinții lor.
Lumea nu cunoaște frumusețea Orto-
doxiei, de aia tot discută atât de mult și
o compară. Nu cunoaște frumusețea și
adâncurile ei. Nu au o credință trăitoa-
re. E o credință mâzgălită. [Ei – n. n.]
așteaptă Paștele cu fripturi și cozonaci.
Nu îl așteaptă cu frumusețea Învierii.
- Ce să facă un călugăr care e
amenințat că va fi dat afară din mă-
năstire dacă apără Ortodoxia?
- Ei, ferice de el! Dar el e ca un or-
todox acolo, nu s-a dus ca un catolic. Și
pe ăia care-l dau afară îi așteaptă o răs-
pundere, nu-i chiar glumă. Un singur
cuvânt… Cum zice Sfântul Grigorie de
Nazianz: „De orice cuvânt în plus vom
da răspuns”. Cu atât mai mult, și de ori-
ce cuvânt rușinos. Și, zic eu, și cu atât
mai mult de orice cuvânt ucigător. A nu
50
apăra adevărul e groaznic! E o suferință
teribilă! N-ați văzut cei patruzeci de
mucenici? Unul care a ieșit [din ceata
lor – n. n.] s-a topit. Iar altul, care a vă-
zut cununile – dar se pune întrebarea
dacă a văzut cununile! –, s-a dus el în
iezerul ăla. Câți nu văd cununile! Cine
îndrăznește să spună, la judecata cea
din urmă, că n-a știut? N-ai știut? Ce
n-ai știut? N-ai știut de ce bat clopote-
le? N-ai știut care e Adevărul? De ce
n-ai întrebat? Ce voiai să mai fi spus
Hristos? N-a spus tot? „Eu sunt Cel ce
sunt.” Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. „Și nu
știi că Tatăl e întru Mine și Eu întru Ta-
tăl?” Ce mai venim cu argumente, cu
Evanghelia lui Iuda, cu nu știu ce… Nu
vedeți ce luptă se dă în respectivul mo-
ment istoric, pentru uciderea [adevăru-
lui – n. n.]… Pentru că diavolul, în lupta
lui finală, dorința lui aprigă este să nu
recunoaștem că suntem făcuți după
asemănarea cu Dumnezeu. Nu-i convi-
ne dracului că noi suntem asemănarea
lui Dumnezeu. Și suntem: chip și ase-
mănare. Ființa umană este dincolo de
închipuiri. Zice Sfântul Grigorie de Nys-
sa, fratele Sfântului Vasile [cel Mare –
n. n.], că Dumnezeu are încă multe tai-
51
ne ascunse despre ființa umană, necu-
noscute nici de îngeri, de nimeni. Pen-
tru că [omul – n. n.] e făcut chip și ase-
mănare. Nu l-a făcut dintr-un cuvânt,
cum a făcut scaune, domnii, începătorii,
arhangheli, îngeri, nu! L-a cioplit, l-a
făcut după chip și asemănare. De ce nu
dăm mai multă atenție acestui cuvânt
scripturistic? Creația lui Dumnezeu…
chip și asemănare. Și atunci nu-i convi-
ne satanei să fim noi chip și asemănare,
să avem asemănare cu Dumnezeu, pen-
tru că el și-a pierdut toate aceste drep-
turi. El n-a fost creat după chip și ase-
mănare. A fost creat ca o creație ascul-
tătoare, și gata!
- Bun, călugărul să mărturisească!
- Orice creștin [să mărturisească –
n. n.]…
- Dar dacă există preoți care sunt
amenințați că, dacă apără credința or-
todoxă în fața ereziilor contemporane,
vor fi caterisiți? Ce să facă preotul care
e amenințat cu caterisirea? „Dacă nu
taci și dacă mai vorbești despre catolici
sau despre ecumenism, vei fi caterisit!”
Ce să facă?
- Nu vă supărați: cine, ce să facă?

52
 - Preotul care e amenințat cu cate-
risirea: „Dacă nu taci, vei fi caterisit”.
Ce atitudine să aibă?
- V-am spus: să știi să mori, că sigur
vei învia în fiecare zi. Că viața înseamnă
moarte continuă, apărând adevărul. Nu
apărăm un cozonac frumos de Paște.
Apărăm adevărul, care reprezintă Bise-
rica și veșnicia, Creatorul! Sfânta Trei-
me: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Apărăm
adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai
spus, ori anatemizat, ori… Ce, ne ju-
căm? Să fim gata de jertfă! Care ostaș se
duce pe front și nu se gândește: „Măi,
poate mă lovește vreun glonț!” Uite, eu
am fost înțepat cu baioneta la un centi-
metru de burtă. Dar a scăpat ăla pușca
din mână, eu am scos baioneta care era
înfiptă în mine, cu pușcă cu tot, și ăla a
căzut în șanț. Puteam să-l omor. I-am
spus: „Prostule, ce făceai?” Îl condamna
că l-am dezarmat. Vă întreb: „Cine a bi-
ruit, ăla că a băgat baioneta în mine,
sau eu, că am suportat?” Mi-a fost un
frate împușcat. Și am ajuns pe urmă eu
în situația de puteam să-l omor pe acela
[pe ucigaș – n. n.] în piață, în fața tutu-
ror, că fratele meu nu era orice persoa-
nă, era însemnat, dar am zis așa: „Da-
53
că-l omor, sunt dator la fratele meu și la
Dumnezeu. Dacă nu-l omor, ei sunt da-
tori la mine. Mai bine să fie ei datori la
mine.” Și nu l-am omorât. I-am trimis
vorbă să stea liniștit, că nu i se face ni-
mic – îi pun și pază, dacă vrea. A murit
el la doi ani, de tortură… Dar vă întreb:
cine a biruit, el sau fratele meu, care e
mort? Și după aia și noi, ca să urmăm ce
lege se cuvine.
- Părintele Iulian de la Prodromu,
duhovnicul schitului Prodromu, zicea că
în vremurile de astăzi e nevoie ca mire-
nii să aibă curajul să mărturisească Or-
todoxia, chiar dacă vor fi amenințați cu
afurisirea; preoții să aibă curajul de a
mărturisi Ortodoxia, chiar dacă vor fi
caterisiți. Că dacă va fi caterisit azi un
preot, mâine un preot, până la urmă,
un episcop o să aibă și el curajul de a
spune adevărul despre ecumenism.
- Ei, nu mergem pe șirul… să facem
un lanț prea mare, cu zale multe, știți?
Dom’le, aperi adevărul. Nu știu ce va fi,
dar adevărul trebuie apărat cu orice
chip. Pentru că tu, apărându-l, toate ce-
rurile știu, toată Împărăția de sus știe că
tu ai apărat adevărul, și nu te lasă. Da,
Dumnezeu dă harul, dar nu îl dă la mi-
54
logi, îl dă la eroi. Păstrează-ți mai de-
parte poziția, că nu mai contează viața.
Nu vezi cum se pune problema?
„Dom’le, ori te omor, ori te dau afară…”
Dă-mă afară! Că tu ai ieșit ca un prost
din ordinea cerească, nu eu! Ce mai
contează viața? Pe vremea Sfântului
Constantin cel Mare erau atâția muce-
nici. La anul 300 erau atâția mucenici.
Și întreb: „Cine a biruit? A biruit Arie,
care a bârfit adevărul? Cine a biruit?
Turcii sau Ștefan cel Mare, cine a biru-
it?”
- Da, dar ca să aperi adevărul, tre-
buie să-l cunoști. Însă, în ziua de azi în
care se merge chiar și spre o cenzurare
a cărților bisericești...
- Dragă, îl cunoaștem! Cine nu e or-
todox? Pot să spun: „Eu sunt catolic?”
Uite, eram la Pașcani… și am auzit niți-
că gălăgie în spatele gării. Și m-am dus
acolo. Era un grup foarte mare de oa-
meni, cu un predicator oarecare. Eu, cu
chipul meu, când m-am apropiat, nu i-a
convenit ăluia. Dar eu i-am spus: „Cine
sunteți, domnule? Ce e aici?” Și am fă-
cut cruce, știți? „Lume bună, zic, pu-
neți-l să-și facă cruce - mi-am dat sea-
ma ce e! [sectant, adică – n. n.] – să-și
55
facă cruce dacă predică”. Că nu știe
multe românul, dar știe să facă cruce.
Ăsta a fost și motivul la catolici, când au
intrat la 1700: n-au putut să-și facă cru-
cea altfel. Și atunci au zis: „Faceți cru-
cea cum fac grecii, și țineți administra-
tiv de noi”. Iar ăla, când a auzit, a fugit,
și-a dat seama. Dar eu i-am spus:
„Dumneata ia caută în Testament, în
locul cutare, unde spune de cruce, că e
nebunie pentru alții, iar pentru noi este
salvare”. Dar el zice: „Caută în Evan-
ghelia matale!” Că el știa că noi [orto-
docșii – n. n.] nu le avem [la noi – n.
n.]. Eu aveam Noul Testament printr-o
întâmplare. Când a văzut că scot Noul
Testament, a fugit, și-a dat seama că
sunt „de meserie”! Adică, un fel de „ui-
te, nu e”! Așa.
- Dar din Molitvelnic s-a scos sluj-
ba de primire a catolicilor în Biserica
Ortodoxă. Ce să facem cu această lipsă
reală?
- Dom’le, să te pui la punct tu, întâi.
Asta să faci. Și mai departe, spui care-i
adevărul. Cum mă întrebi mata pe mi-
ne, întrebi mata și pe alții, sau te în-
treabă pe mata alții, și tot așa. Apără
adevărul! Ce poți să faci acum? „Lume
56
bună, eu sunt ortodox, și ăsta e foarte
mare lucru…”
Soluția este moarte continuă, moar-
te continuă. Când Mântuitorul s-a apro-
piat de Nazaret, a zis: „Mergem pe țăr-
mul celălalt.” Și S-a culcat în corabie,
știți. În timpul ăsta, valuri acopereau
corabia, și ceilalți: „Doamne, Doamne,
scoală, că pierim!” „Vă și vedeați în
fundul mării, cu Mine cu tot! N-am spus
Eu că e bine s-o luăm pe aici, n-am
spus?…” Dar vreți fără valuri, vreți fără
apă? Vreți fără nițel rece pe spinarea
caldă? Nu se poate fără jertfă. Toată
frumusețea Învierii. Grozavă! Că nu-i
vorba că… dar toată creația a trăit mo-
mentul Învierii. N-ar fi fost așa de fru-
moasă Învierea, dacă n-ar fi fost crucea
mai întâi. Să știi să mori și să înviezi în
fiecare zi… Amin!
Iulian Liță: - O întrebare, sfinția
voastră, în legătură cu cartea Singur
Ortodoxia. Au spus unii că v-au fost lu-
ate interviurile forțat... Un mic cuvânt
despre acest lucru.
- Dragă, în momentul în care am
semnat, înseamnă că am știut ce am
spus. Că au spus că n-are început și
sfârșit – dar are conținut. Ia uite! Să ju-
57
decăm de formă lucrurile, nu fondul lu-
crurilor?… Și cine zice lucrul ăsta? Cine
e împotrivă și cine vrea să-și piardă
scaunul? Știi? Așa e pe toate părțile. Și
lasă-te în voia lui Dumnezeu. Pentru că,
vă repet: bucuria că aperi adevărul n-o
cunoașteți, cât de grozav e de odihni-
toare și cât e de… Și ai un nume, o iden-
titate, nu mergi pe inerție. Cum am fost
ieri, mergem și astăzi. Aoleu, să nu mă
lovești… Știți cum e? Se poate întâmpla
să nu pățești lucru mare. Dar pe un ie-
pure îl gonea ogarul, îl urmărea vânăto-
rul, și s-a băgat în mărăcini și stătea li-
niștit acolo, ferit. Dar o furnică nu-l lăsa
deloc. El nu putea să se miște, dar ea îl
tot pișca: „Pișcă-mă, nemernico, că nu-
mai tu lipseai acum…” În felul acesta,
știi, câte o furnică din asta te deranjea-
ză. Asigurați-vă viața voi întâi! Lasă fur-
nica, te zgândărește acolo, dar nu mori!
Iar dacă mori, e fericirea ta, ai trecut de
la moarte la viață ca un mărturisitor, nu
ca un puturos sau ca un laș. Pentru că,
vă spun: ați văzut ce a pățit ăla care a
renunțat dintre cei patruzeci de muce-
nici? S-a topit! „Căldură ai vrut, căldură
îți dau!” Nu ne jucăm cu asta. Pentru
adevăr, în esență, trebuie să știi să mori.
58
Nu contează deloc... Mai știi momentul
istoric când Dumnezeu îți dă ție, într-o
formă vizibilă, câștig de cauză? Dar e
foarte mult la Împărăția Cerurilor [să
duci lupta până la biruință – n. n.], te
lasă pe tine, dar te ajută nevăzut. Pute-
rile astea ascunse de noi nu se cunosc
de oameni, nici de noi înșine, dar vă re-
pet, iar vă repet: bucuria aceasta e atât
de însemnată, de odihnitoare, de ce-
rească, de veșnică… Dragii mei, e puțin
lucru? Mori pentru adevăr. Nu e un
adevăr susținut de doi, îl susține Biseri-
ca întreagă, Ortodoxia, chiar numele ei.
De ce s-a dat așa? Ortodoxia? Dreapta
credință! Dar îi roade ceva [pe hetero-
docși – n. n.]… gânduri de cucerire. Da-
că a venit papa la noi, în România, n-a
venit să vadă că bisericile sunt pline, și
că e credință și e credință, și că e un po-
por trăitor. A făcut demonstrativ o Li-
turghie, să vadă. Lasă, că au greșit pe
toate fețele lucrurilor… pentru că e
obișnuit, românul nostru e un fel de
sancta simplicitas, știți? Sunt oameni
simpli, dar – „Ia uite cum se-nchină.”
„Ia uite, aia n-o face” „Ia uite, aia n-o
face!” La cununie: „Vă declar soț și so-
ție”. Și-atâta tot!
59
 - Legat de rugăciune… Sunt unii
care zic: „Hai să practicăm rugăciunea
lui Iisus, și așa, prin rugăciunea lui Ii-
sus, ne vom înfrăți: ortodocșii cu cato-
licii cu protestanții, că ne unește misti-
ca, ne unește trăirea lui Dumnezeu”.
Poate să-i unească rugăciunea lui Iisus
pe ortodocși și pe catolici?
- Nu te supăra…, nu poți să stai, să
te rogi, ei se roagă în limba lor… Ei se
roagă demonstrativ… Ne rugăm să ne
ajute Dumnezeu să răscolim cerul? Să-L
punem în situația, cum se zice: „Doam-
ne, scoală-Te și nu mă lăsa! Nu dormi,
Doamne!”
- Ca-n Psaltire!
- Cât trăiți, nu se potrivește. Dar
mai e un lucru, dom’le! De ce nu ne deș-
teptăm și noi? Ei demonstrativ vor să
facem lucrul ăsta. Au un scop. Avem o
mărturie: la 1700. Uite, dom’le, de ce a
făcut-o... „Pentru că sunt o singură bi-
serică” - zic ei. A greșit enorm papa ăs-
ta, și a dat în cap tocmai ecumenismu-
lui. „A, sunteți o singură biserică? Dar
noi ce suntem? De ce mă numești soră?
Și până acuma, ce suntem? Și la 1054,
când ai trecut prin toate Sinoadele Ecu-
menice, până la 787?” Chiar la Sinodul
60
VI, în problema monotelită, a fost ca
mucenic papa Martin. Am trăit aceste
lucruri până la 1054. Cine v-a format?
Sinoadele Ecumenice, nu putem trece
peste ele cu niciun chip. Când s-a hotă-
rât la Sinodul II Ecumenic, Simbolul
credinței… și munca și strădania Sfân-
tului Grigorie [de Nazianz – n. n.]… și
s-a discutat și la Sinodul III, cu „Theo-
tokos”, și la Sinodul IV... S-a discutat că
Sfântul Duh purcede de la Tatăl, și nu e
în niciun chip altceva decât o singură
putere în trei fețe. O singură putere, nu
Tatăl cel mai tare, Fiul mai tare și Du-
hul mai mic. Nu există! Când ai zis
Sfântul Duh, ai cuprins toată Sfânta
Treime. Că, dacă ți-a scos [cineva – n.
n.] un ochi, suferă și celălalt, suferă tot.
Așa că nu permitem, chiar la sfârșitul
veacurilor, la malul lucrurilor, cum am
zice, să ne pierdem Ortodoxia, să ne
pierdem credința. Rușine mare-mare
lașitatea asta, să o faci [pierderea cre-
dinței – n. n.] de frică! Dragii mei, ce
„frumoasă e moartea cuvioșilor Lui!” De
la Psalmi… Ei, dacă puteți să nu muriți,
nu ziceți nimic. Dar [tăcând – n. n.],
moartea neadevărului [intră – n. n.] în
tine… Ai apărat adevărul… N-ai apărat,
61
dragă, vreun porc mistreț, n-ai apărat
vreo căprioară, că era în bătaia vânăto-
rilor. Ai apărat cerurile cerurilor. Pe
Stăpânul cerurilor... Nu știați tot ce am
vorbit? Știați… dar eu mi-am dat dru-
mul [la cuvânt – n. n.], că știam că sun-
teți ortodocși. Nu se poate fără jertfă, să
știți. Cine fuge de cruce fuge de Dumne-
zeu. Nu se poate fără cruce, dragii mei.
Dar e corect vorbit: moartea înseamnă
viață. Moartea continuă înseamnă viață.
Cruce. Și mai înseamnă cruce să duci ce
nu-ți convine. Dar te stăpânește credin-
ța, învățătura credinței. Credeți dum-
neavoastră că te întreabă moartea câte
diplome ai? Te întreabă: „Cui i-ai slujit,
sfinte, sau [cui i-ai slujit, - n. n.] prostu-
le?” Eu, peste câțiva ani împlinesc o su-
tă. Ce-ar fi să mă vând ca un prost,
acuma, de frica unei săbii? Nu, dom’le!
Nu! Doamne, primește-mă și pe mine în
împărăția Ta! Doamne, am murit pen-
tru Tine, dacă suntem credincioși… Vă
dați seama? Ce zice Hristos? Că am
apărat adevărul! O fărâmă de adevăr,
măcar! Că dracul asta și vrea. Zice:
„Dă-mi un deget”. Hoț! Că, dacă stăpâ-
nește un deget, stăpânește tot! Ce caută
în casa ta putoarea asta? Dacă bagi aco-
62
lo o fărâmă de hoit, îți împute toată ca-
sa. Și asta vrea dracul. Și pe urmă se
servește de fire. Că dacă firea ta nu… Nu
ne-a făcut Dumnezeu liberi? Ne-a dat
înger păzitor. Nu i-am spus noi înger
păzitor. Dumnezeu i-a spus înger păzi-
tor. Păzitor - nu doarme în post. E păzi-
tor! Și spune cum să nu mori, dacă nu-i
chiar glumă, dragii mei! Vă rog să țineți
adevărul. Dacă am reușit să vă întind
aripile, sunt bucuros. Iar bucuria e mai
mare când știi că e și altul bucuros ca
tine.

63
 „Nu e nimic mai frumos
decât să fii ortodox...”
(întâlnirea părintelui Arsenie Papacioc
cu părintele profesor Gheorghe
Metallinos și cu profesorul
Dimitrie Țelenghidis)5
- M-am orientat după cuvântul Ar-
hiepiscopului Greciei în legătură cu noi-
le pașapoarte. Miroase a 666. Și atâta.
Acum să ne vedem de mântuire. Eu
sunt cercetat de multă lume și așteptam
și vizita grecilor...
D. Ț.: - Cum vedeți situația în mod
general a lumii, în această perioadă a
tehnologiei, care stabilește etape în di-
recția lui antihrist?
- Faptul că sunt descoperiți de către
noi nu e nicio primejdie. Și asta vrea

5 Părintele Gheorghe Metallinos şi profesorul

Ţelenghidis sunt doi dintre cei mai cunoscuţi
apologeţi din Grecia contemporană, fiind foarte
apreciaţi în mediul academic. Traducerea inter-
venţiilor din limba greacă a fost făcută de Ion
Marian Croitoru, în dimineaţa zilei de 1 iunie
2010. Înregistrarea a fost făcută de părintele Ma-
tei Vulcănescu, din Veria (Grecia). Culegerea
textului a fost făcută de către cei doi, prin icono-
mie divină, chiar în prima parte a zilei de 19 iulie
2011, când părintele Arsenie trecea la Domnul.
64
dușmanul, să stea ascuns. Iar noi, creș-
tinii, să ne purtăm în așa fel încât să ne
lovească satana unde vrem noi și nu
unde vrea el.
D. Ț.: - Foarte bine spus. Și unde ar
fi locul în care să ne lovească satana?
- Și vă spun și lucrul acesta. Ce
ne-am face dacă nu ar fi și drac? Teolo-
gia nu se învață la școală, ci pe front.
Părintele Gheorghe Metallinos, pu-
nând mâna pe epitrahilul părintelui
Arsenie:
- Aceasta este Teologia...
- Acesta întărește Teologia...
Pr. G. M.: - Dar centrul este aces-
ta... Taina...
- E o primejdie foarte mare să mergi
pe un drum necunoscut. Nu este permis
să nu știi de tine în orice clipă în care
trăiești și pe orice drum mergi. Tu
mergi cu toată tradiția trecutului, cu
toată frumusețea luptei prezentului și
cu liniștea sufletească că și viitorul este
de partea ta, dar cu condiția ca și tu să
fii de partea viitorului, și de aici acest
du-te vino... Încă o dată, bine ați venit!
Pr. G. M.: - Suntem plini de recu-
noștință...

65
 - Noi, oamenii de pe pământ, am
dat-o pe Maica Domnului și a fost cerul
mulțumit. Și Maica Domnului, la fel.
Nimic fără Dumnezeu și nimic fără mij-
locirea Maicii Domnului. Oriunde ai fi,
grecule, nu ești singur.
Pr. G. M.: - Acest lucru îl vom spu-
ne și noi pentru frații români.
- Frumusețea e în război, nu în vor-
be de laudă.
Pr. G. M.: - Fiindcă vorbiți despre
război, părinte, aș dori să întreb, și
cred că întrebarea este pentru toți, cum
vedeți în acest moment problema ecu-
menismului?
- Sunt cu toate forțele împotrivă. Cu
o moarte toți suntem datori, dar una e
să mori ortodox și alta e să mori ecu-
menist vândut. Ferească Dumnezeu! Și
pe crucea mea doresc să se scrie orto-
dox. Nu avem timp să mai discutăm.
Scoatem sabia. Dacă nu se înțelepțesc
prin cele ce le spunem, scoatem sabia și
îi anunțăm că e ascuțită. Nu vrem să
schimbăm nici măcar o virgulă din Or-
todoxie. Hristos a fost și este ortodox.
Pr. G. M.: - Bine ați zis. Primul or-
todox a fost Hristos.

66
 - Să nu fi îndrăznit să intrați la mine
cu ceva rezerve în ceea ce privește Orto-
doxia.
Părintele Gheorghe Metallinos, D.Ț.:
- Nicio rezervă.
- Am toată convingerea că Dumne-
zeu nu v-ar ierta! Mai ales că eu am ma-
re evlavie la greci. Am dat exemplu la
toată lumea cu care am vorbit, sârbi,
ruși..., ortodoxia grecilor. Dar centrul e
în fiecare dintre noi. Reprezentăm Ade-
vărul! Ce este Adevărul, este întrebat
Hristos? Și a fost, să zic așa, silit să
spună: Eu sunt Calea, Adevărul și Via-
ța. Dacă nu e cale, nu e mergere, dacă
nu e adevăr, nu e cunoaștere, dacă nu
este viață, nu este viețuire. El e totul. Ce
mai vreți?
D. Ț.: - Când conducerea Bisericii
noastre, astăzi ...
- Ortodoxia se apără cu sabia la
momentul acesta istoric.
D. Ț.: - Ce înțelegeți exact prin
exemplul sabiei ascuțite?
- Nu dăm voie la atitudini de felul:
„Am să văd”, „vom vedea ce va fi...”
D. Ț.: - Să înțelegem prin sabie ru-
perea de Ortodoxie?

67
 - Nu e nimic mai frumos decât să fii
ortodox. Aceasta înseamnă sabia ascuți-
tă. Nu cruțăm nimic. Trăiască Ortodo-
xia! Ce mai vreți, grecilor?
D. Ț.: - Astăzi, Ortodoxia, în totali-
tatea ei, se arată cu o conducere de
ecumeniști sau având o atitudine ecu-
menistă. Care este, așadar, poziția
noastră, a credincioșilor, în fața unei
conduceri care nu-L urmează pe Hris-
tos în cele mai importante dogme?
- Dacă nu se tem de sabia noastră în
teacă, o scoatem din teacă. Și, dacă nici
atunci nu se tem de noi, începem să tă-
iem capetele.
Pr. G. M.: - Adică duhovnicește...
D. Ț.: - Deci niciun compromis.
- Mântuitorul a răbdat cât a răbdat,
dar când a văzut, până la urmă, că e atâ-
ta îndărătnicie, a scos biciul.
D. Ț.: - În cazul precedent, totuși,
deoarece aceasta este conducerea și
Biserica noastră este condusă sinodal,
va trebui ca tot sinodal să fie rezolvată
problema? Și cum poate să fie rezolva-
tă problema, din moment ce episcopii
înșiși sunt ecumeniști? Întrebarea este:
noi, ca credincioși, nu putem să deve-
nim, așa, rebeli, într-un anumit mod și
68
să tăiem noi capetele, deoarece tăierea
capului înseamnă alungarea lor din
Biserică. Această alungare, adică, o va
prelua poporul? În ce mod, din mo-
ment ce episcopii țin Sinodul, adică in-
stituția?
- Dragă, sabia are teacă. O bagi în
teacă, când nu este luptă, dar, când e
război, atunci o scoți din teacă... Dragă,
dacă suntem ortodocși, suntem orto-
docși în fața tuturor problemelor vieții.
Întrebarea aceasta seamănă cu o altă
întrebare, și anume, de ce a trădat Iu-
da? Încă Dumnezeu i-a dat liber dracu-
lui să mai răsufle, ca să te lupți cu un
adversar înarmat, nu cu unul neînar-
mat.
Pr. G. M.: - Doar o frază, ca să
completez, pentru că mi s-a dat pre-
text. Avem pe cei mai mulți ierarhi, nu
toți, dar pe cei mai mulți, ca fiind ecu-
meniști. Trebuie ca noi să plecăm sau,
rămânând in interior, în această Bise-
rică, să spunem nu, să fim contrari
„adevărului” lor?
- În momentul ăsta istoric, pune-te
tu la punct și atunci devii un punct de
reper. Aici nu este un Sinod, ci s-au în-
tâlnit niște frați ai Ortodoxiei. Ce frumu-
69
sețe ar avea raiul, dacă nu ar fi fost dra-
cul cu iadul? Nu-i stă bine unui creștin
să nu poarte și numele de luptător cu
sabia scoasă. Vă surprinde faptul că eu
vă vorbesc despre sabie, pentru că sun-
teți acoperiți cu o tradiție grozav de fru-
moasă, dar noi luptăm să păstrăm Orto-
doxia și adevărul lui Hristos cu forțe
proprii, nu cu tradiții. Poporul român
este foarte tradiționalist și sunt foarte
bucuros de lucrul acesta, dar trebuie și
propovăduire, și atunci apelăm pe la
greci. Dacă grecii ne vând și nu sunt pre-
zenți, la întrebarea unui naiv, ca româ-
nul, îl bagă românul și pe grec la adver-
sari. Un cioban nu are altă misiune decât
să păzească oile și, pentru oaia care rătă-
cește, își lasă turma și se duce după acea
oaie, asta înseamnă să fii prezent. Nu
mulțumirea că m-am culcat ortodox, am
visat ortodox și m-am sculat ortodox.
Nu-i destul acest lucru. Asta înseamnă
să fii prezent. Și mai ales să păstrăm uni-
tatea. Și unitatea... că numai adevărul
vostru, al grecilor, și al românilor poate
să apere cu orice chip mântuirea și feri-
cirea veșnică. Să facem orice să nu ru-
pem unitatea dintre noi, dintre orto-
docși, să știm să trecem și peste anumite
70
greșeli, doar, doar, și-or da seama frații
noștri că au greșit. În Biserica Ortodoxă,
în Hristos adică, nici cât de mică [să fie]
greșeala, nu este un lucru mic. Nu este
lucru mic în viață răul cel mai mic. Asta
e o mare greșeală, să treci cu vederea pu-
ricele care este în spinarea ta. Pentru că
nu este un lucru mic în viață un purice în
spatele tău. Să fim liberi, pentru că dra-
gostea numai în libertate se desăvârșeș-
te. Nu e vinovat Dumnezeu că sunt gre-
șeli în lume... Cine-L putea vădi de vreun
păcat pe El? Că spunea cineva că dracul,
ca creatură, este imperfect creat de
Dumnezeu... Nu este adevărat! În creația
divină, Dumnezeu a făcut [totul - n. n.]
desăvârșit, a creat desăvârșit, a creat și o
nuanță de libertate... Să poți crea liber,
cu libertatea ta... L-a lăsat [pe om] să mă
critice... Aș îndrăzni să spun că niciun
mare propovăduitor, nici Apostolii nu au
contribuit la mântuirea lumii cât au con-
tribuit războaiele ortodocșilor cu toți. În
luptă se desăvârșește eroul. Fii liniștit...
multe rele se fac cu arhiereii aceștia ecu-
meniști, dar tu trebuie să fii un factor lu-
minos, omul cerului, cu orice chip. Lu-
mea care trebuie pusă la punct nu e lu-
mea din afară, ci lumea din tine. Pune-te
71
tu la punct! Să fii un moment de odihnă
pentru divinitate! Spunea cineva, o per-
soană istorică, el era foarte voinic: „Eu
când sunt singur, suntem mulți”. Să fii
pus la punct și cerul are punct de odihnă
cu tine! Are Dumnezeu grijă. O singură
bombonică, când o iei, îți îndulcește gu-
ra amară. Nu există un somn mai liniști-
tor decât atunci când ești, din punct de
vedere al trăirii, pe linia Mântuitorului,
adică a Ortodoxiei. La o conferință am
fost întrebat, era noapte, la Casa de Cul-
tură, ce melodie îmi place. Și m-am te-
mut de întrebarea asta, pentru că eu nu
cunosc melodii. Dar Dumnezeu nu m-a
lăsat. Și am spus: Bătaia clopotelor, care
pe latinește înseamnă vivos voco, mor-
tuos plango, fulgura frango, adică chea-
mă viii, plânge morții și alungă norii.
Sunt foarte sigur că la moarte toți se vor
căi că au pierdut timpul. Moartea nu vi-
ne să-i faci o cafea. Se pune marea între-
bare, ce urmează? Atunci e toată lumea
teoloagă și se va grăbi să facă ce mai
poate. Totul e să pleci la timp și asta-i
viața.
Pr. G. M.: - Slavă Domnului! Cel
puțin așa cum mă simt eu, renaștere.
Avem și în Grecia buni duhovnici...
72
 - Mă bucur sincer...
Pr. G. M.: - Duhovnicul meu este
starețul mânăstirii Sfântul Pavel din
Sfântul Munte, părintele Partenie... Eu
am rămas entuziasmat duhovnicește,
pentru că, atât părinții duhovnici din
Grecia, cât și părinții duhovnici din
România, trăiesc aceeași unitate în
Hristos. Și, de aceea, am primit un
sprijin de la preacuvioșia voastră, pă-
rinte Arsenie, foarte mare.
- Eu sunt foarte bucuros pentru cin-
stea pe care ați făcut-o inimii mele și
chiliei mele, rămâne un singur lucru: să
fim adevărați!
D. Ț.: - Mulțumim foarte mult pen-
tru timpul, efortul și iubirea preacuvio-
șiei voastre!
- Nu vreau să se spună aceste mul-
țumiri și aceste cuvinte frumoase pen-
tru că așa se obișnuiește. Noi suntem
adevărați. Nu este timp să prelungim
vorba. Judecata de apoi vine cu o singu-
ră lege indiscutabilă: Nu mai poți minți.
Și nu te-ai îmbătat în viața ta, pentru că
ai fost prudent la numărul paharelor,
dar ai încurajat cofele de vin din băutu-
ra altora [și ți-a] lipsit curajul de a spu-
ne în fața cârciumii: La foc cu voi! Era
73
un oarecare stăpânitor și ajunsese duș-
manul până la zidul cetății unde era
el..., îi cucerise țara. Și acest om nu mai
avea nicio altă ieșire..., dar a făcut o ma-
re jertfă în fața lor. Și le-a spus: „Duș-
manilor nesătui, este fiul meu lângă mi-
ne. Îl înjunghii în fața voastră, ca să știți
cu cine luptați. Deci, nici pe voi nu vă
voi cruța, dacă pe fiul meu nu l-am cru-
țat!” La judecată ne va întreba Dumne-
zeu: „Ce ați făcut cu Fiul Meu?” Care
este răspunsul? Ce poți să spui? Da, ne
va întreba: „Ce ați făcut, oamenilor, cu
Fiul Meu?” E îndreptățit. Și zice Fiul:
„Câte lucruri v-am învățat Eu pe voi bu-
ne, pentru care Mă răstigniți?” „Omule
nesătul - și se înțelege și grecule, și ro-
mânule -, ce ați făcut cu Fiul Meu, de ce
nu ați iubit?” Sigur, pentru că am urât!
Vreau să vă spun că am 96 de ani...
Pr. G. M., D. Ț.: - La Mulți Ani!
- Nu am ajuns la ultimul cuvânt. Ul-
timul cuvânt este o rugăciune...

(Și toți primesc binecuvântarea pă-

rintelui Arsenie, care rostește și o ru-
găciune...)

74
 „Un plan de foc...”

(interviu realizat de Iulian Liță)

- Sfinția voastră, am vrea să spu-

neți un cuvânt de îmbărbătare, mai ales
pentru călugări, pentru apărarea Orto-
doxiei, în aceste vremuri apostolice pe
care sfinția voastră ați spus că le trăim.
Ce anume trebuie să facă, cum să gân-
dească, cum să acționeze, pentru că
foarte mulți se gândesc că trebuie să
facă ceva, adică să nu stea și să rabde...
- Eh, sigur că fiecare, unde se găseș-
te, poate să facă ceva. Dar răspunsul mai
complet la întrebarea asta e că tragedia
întregii lumi trebuie plânsă ca propriile
noastre păcate. Nu se poate rezolva pro-
blema, omul fiind izolat de restul credin-
cioșilor, de restul lumii, de restul – de
cei care au pretenția că există și ei, cu
probleme motivate și adevărate, zic ei.
Să te pui tu la punct, ăsta-i răspunsul.
Cu orice chip! Dacă te găsești vinovat cu
ceva, îndreaptă-te cu orice chip.
Noi, din punct de vedere global,
răspundem de toate păcatele lumii, dar
75
consecința o trage cel care greșește. Că,
dacă mie-mi pare rău că ți-ai scos un
ochi, e altceva, dar tot rămâi chior!
Consecința o trage insul care nu se as-
tâmpără. Hristos a suferit, a făcut... Da-
că nu te astâmperi, acum, am făcut tot
ce Mi-a fost cu putință – zice Hristos –
Mi-am vărsat ultima picătură de sân-
ge, răspundeți voi. Deci, ne-a dat să în-
țelegem că fiecare dintre noi să ne pu-
nem la punct. Repet, ne facem amplasa-
ment de tun, că, amplasament fiind,
trage Hristos cu tunul. Amplasament
înseamnă că te aruncă – că are recul
tunul, te aruncă; faci o groapă în pă-
mânt, să lovească în pământ. Dar să
punem noi spatele ca sprijin, ca Mântu-
itorul-Dumnezeu să tragă. Amplasa-
ment de tun se numește.
Și sigur că, acolo unde suntem, n-o
să fim fără un plan strategic; e marea
greșeală în luptă, în război. Există un
plan de foc, în armată, pe care-l aplicăm
și aici: determinarea precisă a poziției
tale. Sunt creștin. Sunt preot, sunt mo-
nah, ce sunt, dar sunt creștin! Determi-
narea precisă a inamicului în armată, în
planul de foc. Da, dar inamicul nu e tur-
cul, nu e rusul, este diavolul.
76
 Determinarea precisă a distanțelor.
Că, dacă știi că sunt trei sute de metri,
pui înălțătorul sus la trei sute de metri,
să bată direct acolo. Dar, de ce e intere-
sant să cunoaștem distanțele? Uite ce
spune Sfântul Antonie cel Mare: „Care
este păcatul de care să ne ferim cel mai
întâi și mai întâi?” Ei au început să răs-
pundă: „Curvia, mândria, hoția...”
„Dom’le, sunt mari, într-adevăr, dar mai
întâi și mai întâi, care e?” N-a știut ni-
meni. „Cel care e mai aproape de tine, de
ăla să te ferești.”
Dom’le, oarecine a poruncit să te o-
moare cineva. Tu apără-te de mâna care
te taie și pe urmă te gândești la cel care
a poruncit. De păcatul care e aproape de
tine, de ăla te ferești. N-o să mă feresc
de hoție, când eu sunt cinstit. Mă feresc
de altul care mă atacă, care s-a apropiat
de mine. Și, al patrulea, folosirea cu mai
mult folos a armamentului care neutra-
lizează sau care distruge inamicul. În
cazul nostru, nu e tunul, nu e glonțul,
nu! Este rugăciunea, postul. Astea ar fi
înarmările noastre cu privire la inamic.
Dar toate aceste lucruri nu se pot face
fără ajutorul lui Hristos. Fără de Mine
nu puteți face nimic!
77
 Acestei lumi îi lipsesc cuvintele as-
tea, unde se vede prezența indiscutabilă
a Mântuitorului în viața noastră. Că da-
că spune: Nu se mișcă fir de păr fără
voia Mea, e prezent în toată gândirea
și-n tot ce facem, că El ne guvernează.
Uite, s-a făcut un sinod la Cartagi-
na, la 419, sinod local. Obiectul princi-
pal al sinodului în discuție au fost cu-
vintele acestea: Fără de Mine nu puteți
face nimic! Vezi câtă atenție a dat Bise-
rica la toate cuvintele Mântuitorului?
Că sunt cuvinte divine! Și un canon zice
așa: „Dacă zici că totuși poți ceva prin
puterile tale (fără de Mântuitorul), ana-
tema să fii!” Dar, dacă mă găsesc la ca-
nonul ăsta, schimb puțin obiectul de
discuție, și la un alt canon zice așa:
„Când zici Tatăl nostru, «și iartă-ne no-
uă greșelile noastre», dacă tu zici așa, că
așa e rugăciunea, nu că ești vreun păcă-
tos, anatema să fii!” Adică, zi-i Tatăl
nostru, iartă-mă pe mine, păcătosul!
Nu zi acolo ca o morișcă! Viața, pas cu
pas, cuvânt cu cuvânt, trebuie trăită,
trebuie recunoscută, trebuie identifica-
tă. Starea de prezență a noastră, cum ne
găsim, este singura soluție de a ajuta
lumea, la toată depravarea morală, la
78
atâtea concepții amestecate care au
apărut acum, prin punerea ta la punct.
Pentru că tu ești un microcosmos în ca-
re se oglindește un macrocosmos, o lu-
me întreagă. Ființa omenească înseam-
nă universul întreg.
Omul este singura verigă posibilă
de legătură între Dumnezeu și creație.
Omul! I s-a încredințat marea răspun-
dere să supravegheze întreaga creație.
Omul e stăpânul universului. Umanita-
tea este superioară anghelității, a înge-
rilor după fire, după creație. Nu compa-
răm lucrarea pe care o au îngerii, extra-
ordinară, nu ne putem băga... Dar ei pot
să facă lucrul ăsta, pentru că sunt ex-
trem de curați și de uniți.
Dar omul e arhon, e stăpân, cum zi-
ce grecul. El este stăpânul. Când iese la
vohod, preotul, înainte, zice și rugăciu-
nea asta: „Doamne, lasă să intre și înge-
rii cu noi!” – deci îngerii care sunt de
față, că și ei sunt slujitori, dar sunt la
dispoziția preotului. Va să zică, omul
este cel care ține locul lui Hristos întru
totul. Dar homo homini lupus, cum se
spune, omul e lup pentru om, nu e co-
rect în lumea creștină.

79
 Omul e dumnezeu pentru om. Când
vezi un om, zici: „Uite un dumnezeu!”
Așa că, acolo unde ne găsim, unde ești
tu, e o lume întreagă. Pune-te la punct!
Fără dușmănie, fără nimic. Însă avem
voie să ne apărăm de tot ce ne atacă: de
păduche, de șarpe, de lup, de urs... Eu
am fost în situația asta foarte des, și am
luat toate măsurile; n-am ajuns să mă
lupt cu niște lupi de care, în sfârșit, nu
mai scăpam dacă... Dar am văzut cum
m-a ajutat Dumnezeu. Mi-a pus un urs
mâna pe umăr, uite așa m-am dezechili-
brat! Și atunci am văzut că Dumnezeu a
rânduit asta. Să-mi intre în cap, să înțe-
leg ce putere are fiara, să dai cu pieptul...
- Când ați fost în munți?
- În munți, în munți, da. Așa că vă
dați seama... Harul lui Dumnezeu nu vi-
ne la toți milogii și la toți care... Vine la
eroi! Harul e de natură divină, cum spu-
nea Sfântul Grigorie Palama. Harul nu-l
împrăștie Dumnezeu ca să-și bată joc
ticăloșii, bețivii, pătimașii de el. Îl dă
acolo unde e fructificat. Harul acesta ca-
re vine absolut la toată mișcarea noastră
este de la Dumnezeu dat. Dacă nu este,
înseamnă că nu-l meriți cu niciun chip,
pentru că ai călcat un cuvânt care spune:
80
„Dumnezeu poate să facă orice, dar un
lucru nu poate: să-Și calce cuvântul”.
Am zis așa, așa e! A apărut iadul, dacă
n-ai respectat [porunca dumnezeiască -
n. n.]. Se înțelege că raiul e plin de păcă-
toși pocăiți. Și iadul e plin de păcătoși
nepocăiți. N-au respectat cuvântul lui
Dumnezeu. Și Dumnezeu nu putea să fa-
că concesii. Așa a apărut iadul, care e cea
mai mare durere a lui Dumnezeu. Ia-
dul...
- Sfinția voastră, spuneați odată de
planul de foc, și-n lumea duhovniceas-
că. O întrebare în cadrul ecumenismu-
lui acesta agresiv: care este planul de
foc pentru a ne apăra în fața acestor
situații?
- „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”
– atât!
- Totuși, sunt mulți, mai ales călu-
gări, sau și creștini, care se întreabă ce
să citească mai mult, ce să facă...
- Ai luat poziție de atac prin între-
barea asta, știi...
- E o întrebare care se pune, sfinția
voastră, pentru că au fost interziceri de
a...
- Dragă, să respecte viața creștină:
să fie cinstit, să fie serios, să se spove-
81
dească des, să dea atenție, să propovă-
duiască, prin mișcarea lui – cum mi-a
spus cineva ieri, un creștin de o mare
frumusețe. Era o fată asta, cu foarte
multe studii, și s-a amorezat de omul
ăla foarte credincios. El, săracul, nu știa
că e admirat. Nu lipsea de la biserică,
mișcările lui foloseau, nu erau demon-
strative, nu era să facă... era un trăitor
profund. Non multa, sed multum – nu
multe, ci mult! Nu multe, ci mult trăia.
Va să zică, poziția asta de a trăi serios,
cu gând mântuitor, asta este ceea ce
avem de făcut.
Ce putem face? Să se închine corect,
să răspundă imediat, să nu fie laș, să
apere adevărul când e provocat, și nu
este permis de altă natură – acuma de-
pinde și de calitatea luptătorului. Că,
dacă luptă fără un plan, fără o strategie,
face o mare greșeală. Vorbește când ai
efect, taci când trebuie să taci. Și ca me-
todă, înconjurat, încolțit, să zic așa, fi-
ind, de eretici, un singur lucru, în fața
lumii: „Dom’le, eu mă închin și tu nu te
închini”. Lucrul ăsta când îl faci, toți
văd, că ăștia nu spun că sunt împotriva
crucii. „Eu cred în Maica Domnului,

82
dumneata nu crezi în Maica Domnului.”
Și, gata, atât!
Ceea ce știe toată lumea. Eu m-am
găsit în situații din astea. Am procedat
cu strategie. La Pașcani, în spate, acolo
– că am zis: „Dacă voi avea o putere,
desființez gara asta Pașcani!” Dom’le, se
așteaptă, nu glumă, acolo! Când m-am
dus în spatele gării, lume, acolo, mai era
și unul, propovăduia acolo, un eretic.
Când m-a văzut pe mine cu chipul meu
așa, ăla a început să se teamă. Nici eu
nu stăteam pe loc, mergeam cu nădejde
acolo. El vedea: „Ăsta vine să se lupte cu
mine.” Pentru că întotdeauna neadevă-
rul e temut. Dracul se teme permanent,
Dumnezeu declarându-se după bunul
lui plac. „Ești Dumnezeu, urlătorule?” -
așa de fricos și de nu știu ce...
Și n-am făcut altceva, decât: „Ce
spune?” – era vorba de cruce. Eu m-am
închinat. „De ce nu te închini?” Când eu
am făcut cruce, toată lumea s-a închi-
nat, adică ceea ce știau ăștia toți, că eu
vreau să-i scap pe ăștia de… strategia
lui. Și zic eu: „Ce spune... Ia uite ce zice
ăsta...” Dar el știți ce mi-a spus? Zice:
„Citiți de pe Biblia dumneavoastră!” Eu,
printr-o întâmplare, aveam Noul Tes-
83
tament la mine. Printr-o întâmplare! Că
nu știam că o să dau ochii cu el... Când a
văzut că scot Noul Testament, a văzut:
„Ăsta e pregătit să mă omoare!” Și de
cruce, știi, unde spune sfântul apostol
că crucea pentru noi este salvare, în
sfârșit, este biruință, iar pentru duș-
mani e stricăciune?
Strategia în luptă joacă un rol im-
portant. Că s-ar putea întâmpla... lucrul
pe care l-a folosit și Ștefan cel Mare: fă-
cea numai amăgiri cu apariția unor sol-
dați pe aici, pe colea, și credeau turcii că
acolo e armata, dar erau amăgiți. Arma-
ta era în altă parte, dar i-a dus unde a
vrut, la Podul Înalt, la Vaslui, acolo. Eu
am fost la podul ăla, acolo. Așa... și i-a
băgat într-o mocirlă, i-a nimicit. În tot
ce facem, în suflarea și-n răsuflarea
noastră duhovnicească, trebuie să ai și
strategie în luptă.
Lumea poate să nu înțeleagă de ce
spun lucrul ăsta, dar, uite, spun așa: Vi-
vos voco. Mortuos plango. Fulgura
frango - asta înseamnă pe latinește că
bătaia clopotelor „cheamă viii, plânge
morții, împrăștie viforele”. Dacă aude
bătaia clopotelor și are o tresărire, e pre-
zent. Dumnezeu nu are nevoie de cuvin-
84
tele noastre. Are nevoie de inima noas-
tră. O stare de prezență continuă este
obligatorie. Și este și iubită de Dumne-
zeu inima trează.
- Mai ales că acelora dintre mona-
hii mai tineri sau dintre creștinii... nu
cu o vârstă de ani de duhovnicie, care
au vorbit împotriva ecumenismului,
sau au luat o anumită atitudine, li s-a
spus că nu sunt în ascultare, că nu au
dragoste sau că nu sunt pregătiți. Și ei
își pun întrebarea: oare nu este adevă-
rat?
- Dacă-mi ceri numai un cuvânt, es-
te ușor de spus, dar și greu de priceput:
nu există tinerețe și bătrânețe în mate-
rie de credință.
- Da... cu o vârstă mai... Pentru că:
„Cine ești tu ca să vorbești?”, li se spu-
ne.
- Frate scump, un băiat, cu hotărâre
de monah, n-a plecat la mănăstire că
n-avea ce să facă în lume, astea sunt ca-
zuri foarte rare; a plecat cu un duh seri-
os, să fie mai mult ceva pentru trăire în
Dumnezeu. Eh, ăsta înseamnă că are
foarte mare dar și, când a intrat pe
poarta mănăstirii, trebuie să se înhame

85
la voturile călugărești. Tânăr sau bă-
trân, frate, ce-o fi!
Are răspundere. Că-l călugărește sau
nu... poate nu călugărie vrei mai mult,
dar, ca să se împlinească Scriptura cu
călugăria, avem și călugări, și frați, și ra-
sofori, și asta face parte din strategie...
- Dar acest lucru nu intră în con-
tradicție cu votul ascultării? Mai ales
pentru problema actuală, mai ales a
monahilor, că, dacă ești creștin, nu ești
monah, nu poate să spună că: „Ai spus
asta, nu ai ascultare.” Dar monahilor
care au vorbit împotriva ecumenismu-
lui, doar știți sfinția voastră, li se spu-
ne: „Nu mai vorbi, pentru că trebuie să
faci ascultare!” Sunt cazuri concrete,
sfinția voastră, chiar a fost interzisă în
unele locuri cartea sfinției voastre [Sin-
gur Ortodoxia – n. n.] și trebuie să fa-
că, li se impune o anumită ascultare.
- Frate scump, oprirea cărții... a în-
ceput să usture, de aia o opresc.
- Da, sfinția voastră, dar sunt că-
lugări care-și pun întrebarea: „Ce să
fac, să fac ascultare sau să nu fac?”
- Dragă, e o înțelegere greșită și o
întrebare foarte gratuită și de școală
primară: „Dragă, nu asculți fără Hris-
86
tos! Numai și numai în Adevăr asculți!
Dar te duci la mănăstire știind că e nu-
mai și numai Hristos.” Nu sunt alte în-
vățături, [cum ar fi – n. n.] „ascultare cu
orice chip”. Dar... uite, să-ți dau un
exemplu. A plecat un frate de mănăstire
cvasi simplu – o, sancta simplicitas!
Sfântă simplitate! – și era o înțelegere
ascunsă, tainică între toți: „Dom’le, să
zici ca ălalalt totdeauna, pentru pace”.
Că pacea e mai mare decât dreptatea de
patru ori. Și ăla cu care era el (erau doi
inși) zice: „Așa-i că cutare...?” „Așa e”,
zice. Dar ăla zice: „Așa-i că Hristos n-a
fost Fiul lui Dumnezeu?” Ăsta, când a
auzit așa, n-a zis nici așa e, nici așa nu
e. A tăcut. Pentru că există în noi tot ce
ne trebuie să ne mântuim, la măsura
noastră. La măsura noastră mă refer și
la înțelegerea noastră. Și au plecat spre
mănăstire. Înainte de a intra în mănăs-
tire, un balaur mare și nemaipomenit și
neobișnuit prin locurile alea a sărit la
fratele ăsta. Țipete, urlete, îți dai seama!
Și a zis starețul: „Ce-ai făcut? Ce-ai fă-
cut? Că ăsta-i balaurul celor care se lea-
pădă de Hristos!” El nu L-a mărturisit.
Și acuma... Ăsta este răspunsul la între-
bare.
87
 - Exact, sfinția voastră, da!
- Dom’le, ascult unde nu mi-L ia pe
Hristos. Ascult în învățătura creștină, că
de aia m-am dus acolo. Astea sunt acci-
dente în istoria monahismului, în isto-
ria Bisericii noastre, accidente, cu tră-
darea. Trădarea lui Iuda a confirmat
mai mult ca orice prezența divină. Do-
vada e că a terminat-o la ștreang. Va să
zică, nu există luptă să nu câștige Ade-
vărul, dar apără Adevărul! Nu asculți
fără adevăr! Acuma, se poate întâmpla
să faci niște ascultări care depășesc pu-
terile. În mănăstire, ascultarea nu se
măsoară cu puterea. „Dă piatra aia la o
parte” - care e de cincizeci de oameni.
Nu zici: „Nu mă duc, că e mare!” Te
duci. Ai zis, piatra s-a și dat. Avem de-a
face cu puteri divine în toți pașii și pu-
terile noastre.
Că Dumnezeu dă contur tuturor
momentelor istoriei, e absolut peste tot!
Nu se mișcă fir de păr, deci nu se mișcă
nici fir de iarbă, nici frunză, fără voia lui
Dumnezeu, când bate vântul. Știe de
toate. „E de necrezut!”, zice omul. Dar
când a creat lumea, pe aia cum o crezi?
Și avem atâtea semne, că nu lasă făptu-
ra Sa neurmărită și neajutată. Îngeri
88
păzitori, Maica Domnului - care-i supă-
rată pe toți care nu-i cer nimic; cât poa-
te Dumnezeu cu puterea, poate și Maica
Domnului cu rugăciunea.
Va să zică, ascult, dar numai în ca-
drul învățăturii creștine. „De ce ai venit
aici?” „Vreau cu orice chip să-I slujesc
lui Dumnezeu ca rob, sau ca mireasă a
Lui”. Dar nu al dracului, dar nu al altor
învățături, că știu că aici voi sunteți cu
marele adevăr; dacă nu e cu marele
Adevăr, va pieri.
Se spune, nu știu dacă-i adevărat, și
nu aș vrea să fac figuri de stil, că a fost
un drac stareț mai multă vreme într-o
mănăstire. Și au mers lucrurile, dar,
când se cânta „Cuvine-se cu adevărat”,
ieșea din biserică. A ieșit azi, a ieșit mâ-
ine, și mereu ieșea. A atras atenția:
„Ce-i cu ăsta de iese?” Și l-au prins. Va
să zică, vă dați seama că noi nu putem
cu niciun chip asculta, că n-am venit
aici să fac voia mea. Că, dacă vreți, în
altă ordine de întrebare, nu se merge la
mănăstire, ci se merge la tăierea voii,
care înseamnă lupta cu Dumnezeu, și
trebuie biruit. E paradox. Însă nu te re-
pezi, că o să dai înapoi.

89
 Dumnezeu ne-a creat cu voință li-
beră, cu rațiune și afecte. Aici am putut
să tai voința liberă, sunt împotriva Cre-
atorului. Dar El e foarte bucuros că-L
birui; se cam lasă biruit, ca să mai ușu-
reze nițel din necredința unuia când
aude așa ceva. Dumnezeu vrea să fii un
erou; un erou nu se teme, nu-i tremură
mâna.
Că zice: „Leapădă-te de lume și de
tine!” Ei, lepădarea de tine înseamnă că
nu mai ai voință liberă. Și atunci, sigur,
eu am venit aici, sunt conștient că eu fac
jertfa, că port crucea lepădării de sine și
a tăierii voii. Și sigur că, dacă îmi spune
altceva decât spune Hristos, nu-l pot
asculta.
I-am spus patriarhului Iustinian –
că l-au acuzat de erezie dușmanii lui și
i-am spus: „Nu vă temeți, Înalt Prea
Sfinția Voastră – așa se vorbea atunci –,
că, dacă ați fi eretic, eu v-aș înfrunta, că
nu patriarh înfrunt, ci eretic înfrunt!”
Aia e altceva! Întrebarea nu e asta. Ca
să răspundem corect, trebuie să avem în
vedere că astea-s accidentele vieții, dar
adevărul trebuie să troneze oriunde ar
fi; că s-a rupt roata la căruță, că s-a rupt
spița la mașină, aia e altceva. Dar nu se
90
desființează obiectul în sine, ascultarea
în sine, care înseamnă mântuirea noas-
tră. Ăsta e răspunsul: nu ne ducem să
ascultăm altceva decât ce a învățat Hris-
tos. Că tot de aici s-a născut și mona-
hismul.
Vrei să fii desăvârșit? „Lasă tată și
mamă...”, mă rog! Și s-a constatat că [as-
cultarea - n. n.] are o enorm de mare pu-
tere. Ascultări ilogice sunt toate. „Du-te,
Ioane, și adună băligi!” – băligi uscate,
să facă focul (cu ele). Zice: „Mă trimiteți
acolo, unde e leoaica aia?” „Ce leoaică?
Să mi-o aduci legată! Nu există! Nu se
poate!” Dar, vezi? Aia nu era un drac.
Era un animal, o creație – dar și-un drac
dacă era! Ăsta s-a dus cu frânghia... Și
leoaica la el, el la leoaică, leoaica fuge, el
a prins-o și a legat-o. Eu vă spun: să legi
o leoaică este ilogic! Tocmai aici e para-
doxul. Tocmai aici e răspunsul, aici e di-
vinitatea, aici e eroismul. Și, când a vă-
zut starețul că o aduce, a zis: „E un mare
ascultător”. Acuma s-a creat o altă pro-
blemă. Dacă o aduce, o să zică: „Ți-am
adus-o, cum ai zis!”, și se mândrește pe
undeva. Ca să-l scutească de primejdia
asta, i-a zis: „Ți-am spus să-mi aduci o
leoaică, mi-ai adus o cățea! Tu nu vezi?”
91
„A, e cățea!...” Vezi, cât de mult s-a iden-
tificat cu porunca stăpânului! Vezi... asta
nu înseamnă că e o erezie, că nu era voie
să facă ascultare... să lupte cu leoaica...
Nu există așa ceva! Dacă n-ai obstacol,
dacă n-ai dușman, că totul e biruință în
creștin, nu se poate întrevedea iad, dacă
a propovăduit raiul Hristos și-L ai pe
Hristos. Nu se poate concepe nebiruință.
Astea-s accidente, nebiruințele și iadul,
dar nu e în creație, în creație e altceva.
Noi vorbim de așezarea noastră, unde ne
găsim acolo, ca să fim vrednici de veșni-
cie. Dar nu avem în vedere accidentele,
asta-i nenorocirea. Pricepeți, nu? Ce să
fac dacă...? „Dom’le, scot sabia, lupt și...”
Mori, nu înseamnă că ai fost înfrânt. E
expresia desăvârșită a biruinței moartea,
pentru că viață înseamnă moarte conti-
nuă.
- Sfinția voastră, printre așa-numi-
ții adepți ai ecumenismului, care vor să
fie o nivelare la nivel mondial printre
ortodocși, sunt unii care vor să pregă-
tească un sinod pan-ortodox. Despre
treaba aceasta vorbea chiar și părintele
Iustin Popovici. De mult se vorbește. Un
sinod pan-ortodox, care să facă o unire
de formă cu Roma, cu catolicismul.
92
Acest lucru s-a mai întâmplat în istorie,
în sinodul de la Ferarra-Florența, pe la
o mie patru sute și ceva! Se pune între-
barea dacă se va face așa ceva.
- S-au făcut fel de fel... și trădări;
s-au făcut fără să mă întrebe nimeni.
S-au făcut! Asta e altceva! Dacă acel si-
nod apără Ortodoxia de la cap la cap,
fără să scoată o cirtă din ea, e bun acel
sinod. Care, de fapt, nu se face. Sau s-a
făcut fără niciun efect sau fără niciun fel
de binecuvântare de după ce s-a făcut.
Aia se poate să facă. Eu asta am spus, că
am simțit întrebarea, am scris lucrurile
acestea: nu se poate face o unire decât
în adevăr.
- Sunt pregătiri pentru un astfel de
sinod, cum s-a mai întâmplat în istorie.
- S-au făcut întotdeauna sinoade
false, dracul nu s-a astâmpărat, a intrat
în împărați și împărătese, însă aia e al-
tceva. Dar Ioan Gură de Aur a rămas!
„Nu accept statuia asta, pentru că aduce
după sine închinare la idoli”.
Nu putem accepta decât să se apere
Adevărul, cum s-a apărat la toate Si-
noadele Ecumenice, până la 787. Și uite,
citind viața Sfântului Vasile și a Sfântu-
lui Grigorie Teologul, uite, vezi cât de
93
mare atenție dădeau sinoadelor. Era
numai unul, la vremea lui.
Pe urmă, al doilea l-a făcut Sfântul
Grigorie la 381, cu privire la Duhul
Sfânt; nu se recunoscuseră la primul
sinod decât șapte articole din Crez. Și
s-au mai completat încă cinci și pentru
Duhul Sfânt. Atâta era: „și întru Duhul
Sfânt”. Pe urmă „de la Tatăl purcede”,
așa cum se știe. Eh, foarte mare atenție
se dădea... Că s-au hotărât niște lucruri
motivate, susținute, cu interpretarea
cea mai justă a lui Hristos. În Duhul
Sfânt, că de aia a apărut și: „Părutu-S-a
Duhului Sfânt și nouă”, se prevedea în
încheierea activității sinodului. Așa că,
dacă se discută altceva, nu recunoaștem
ca valabil.
Ce pot să spun eu? Pentru că a sosit
aici un preot – noi avem hramul la 15
august. Și s-a întâmplat să fie și ziua
mea de naștere... Stareța a dat o masă
festivă la casa unde sunt arhiereii, aco-
lo. Era și mitropolitul Serafim care e
acum de la Nürnberg, care mi-e fiu de
mic... Erau cam la vreo treizeci de per-
soane distinse din Constanța, relațiile
cu mănăstirea, lume distinsă. Aproape-i
cunoșteam pe toți, îi știam. Și a apărut
94
un preot de la Paris, român. S-a prezen-
tat, până a dat și de mine. Eu, mai mi-
titel, eram prin capul mesei, pe acolo,
zic: „Arsenie”. „Arsenie? Părintele Ar-
senie? Părintele Arsenie?” S-a speriat
numai de nume! Dar stai să vedeți, că
nu s-a terminat. Și ce zice părintele, știi,
ca și cum eu reprezentam toată istoria
creștinismului... Așa-i frumos: orice
creștin reprezintă pe Hristos. Am ter-
minat! Întru totul! „Ce să spun Apusu-
lui din partea părintelui Arsenie?”, [zice
– n. n.] el. Zic: „Să vină la Răsărit, fără
condiții și smeriți! Îi primim cu toată
dragostea!”
Mai mult decât ei, noi dorim să ne
împăcăm. Dar numai în adevăr. Dar,
dacă nu, Hristos S-a dus... Și cu trăda-
rea lui Iuda, și cu lepădarea lui Petru,
nu s-a oprit învățătura creștină. Dar nu
s-a putut, vezi, fără intemperii, fără va-
luri, fără cruce. Nu se poate. Dar astea-s
accidente, dar învățătura rămâne învă-
țătură întreagă. Unde ești, trăiești în-
treagă învățătura. Că poate ataca adevă-
rul... Duhul Sfânt suferă... pentru că se
trec cu vederea amănunte care sunt im-
portante, pentru că dau formă adevăra-
tă a tot ce vrei să spui. Că, dacă nu vezi
95
unele lucruri de formă, se aduc mari
neajunsuri de fond.
Și ăla tot începea să mă atace. Zic:
„Ascultă, părinte”, i-am spus eu. Zice:
„Păi, au dreptate, părinte!” Zic: „Și dra-
cul zice că are dreptate! Dracul zice că e
Dumnezeu, susține că e Dumnezeu, ui-
te-te la el!” Scuipat, amărât, băltățit, de
orice creștin, de un firav, de o fetiță – de
Sfânta Iustina, fecioara, știi, care l-a fă-
cut praf! –, el zice că-i Dumnezeu! Și
dracul zice că-i Dumnezeu. Are drepta-
te? Și i-am mai spus și că Napoleon a
omorât un demnitar. Și i-a spus unul:
„Sire, pe lângă marea crimă pe care ai
făcut-o, ai făcut una mai mare: ai comis
o nedreptate!” Asta era mai important
decât moartea ăluia! Adevărul trebuie
apărat cu orice chip. Adevărul trebuie
apărat. Să se facă sinoade după sinoade,
să apere adevărul. Dar nu se poate face
un alt sinod să apere adevărul, pentru că
adevărul e deja... stabilit. Mai vrei să
adaugi ceva? Nu putem... Vezi, asta este:
că noi suntem oameni creați de Dumne-
zeu perfecți. Și cu trupul, și cu sufletul.
Dar dacă n-am avea o ureche? Suntem
ciungi, nu mai suntem întregi. Cum
ne-ar sta, mă rog, domnilor? Cum ne-ar
96
sta fără o ureche? Nu se poate decât să
apărăm ceea ce a făcut „Marele Meșter”,
întreg, ăsta e adevărul. Să ne ținem de
Biserică, să ne ținem, să ne facem crucea
cum trebuie. Nu vedeți ce mascaradă? A
schimbat crucea! Asta avea o sem-
nificație: Sfânta Treime, cu toată înălți-
mea, toată adâncimea, toată lățimea.
Fuge dracul de cruce, nu fuge de... Că s-a
pus o problemă: după Înviere, în lumea
credincioșilor – vă dați seama, câtă era!
– a apostolilor, și ăștia, o mare feerie, o
mare bucurie! Dar unul era trist. „De ce
ești trist?” „Pentru că și eu am făcut mi-
nuni, dar pe mine nu m-a răstignit ni-
meni”, a zis ăla. Că dracul a răstignit pe
cine-l ataca pe el. Adică atacă acolo unde
este adevărul. Asta-i! Și dacă atacă ade-
vărul, intră cu pălăria în cap în altar,
protestanți, nu știu ce, că suntem îm-
păcați. Dar n-au venit să spună:
„Dom’le, renunțăm la...” Noi suntem de
la Hristos, voi din cât sunteți? De la
1054! Eh, nu ne păcălim! Și pe urmă, ul-
timul argument: nu numai asta, dar sun-
tem și gata să murim pentru ce vorbim!
Adică suntem gata să jertfim. Și nu exis-
tă o moarte fără un răspuns, cu literă
mare: Înviere!
97
 - Sfinția voastră, s-a făcut mult caz
când a murit papa [Ioan Paul al II-lea –
n. n.], mai ales la televizor. Și este o
problemă, că foarte mulți oameni se ui-
tă și s-a creat această... nu spectacol...
- ... demonstrație!
- Așa! Am vrea să ne spuneți un
cuvânt despre acest lucru și mai ales că
s-au făcut chiar și parastase...
- Dragă, eu spun ce-am înregistrat
eu, cât am văzut, că eu mă uit, întâm-
plător, și la televizor. O demonstrație
catolică; au profitat de faptul că papa,
care [pentru catolici – n. n.] era cerul
întreg, care era Dumnezeu întreg, după
cum spuneau, [avea - n. n.] infailibilita-
te... Vor să arate catolicismul cât se poa-
te de larg. La o lume cu înțelegere nor-
mală, întreagă și deșteaptă, au pierdut
tot, au pierdut ce-au câștigat, tot. Că
lumea merge pe poze, pe lumini false,
stinse și aprinse. Nu merge pe adevăr
întotdeauna. Și au amețit întreaga lume
cu asta. Și vor mai mult decât asta să
facă din el [- un sfânt – n. n.]. Și acuma
eu spun și răspund în fața tuturor, la o
judecată mare, care va fi: „Oameni buni,
ce zice papa acum, nu ce zicea când tră-
ia?” Care vede ce realități sunt dincolo
98
de demonstrațiile astea? Ce trebuia să...
nu văd? E o demonstrație catolică... În-
să există și o realitate din care nu poate
să iasă cu una, cu două: adică, treaba
lui, Dumnezeu să-i ajute, eu sunt creș-
tin. Eu îmi văd de treaba mea, eu sunt
ortodox. Atât. S-a făcut o demonstrație
nereușită. Pentru că mereu se gândesc
la prozeliți, la nu știu ce... Ca să-l decla-
re sfânt... de toate vor răspunde!
- Și mai ales că s-au făcut parasta-
se pentru papă chiar în bisericile noas-
tre!
- Lăsăm la o parte, astea sunt jucă-
rii!
- Jucării, dar au smintit sau au mi-
rat lumea!
- Dragă, asistăm la ele, că există
draci! Dacă există draci, ce te mai miri
de ce face dracul? M-ați întrebat care
drac e mândru. Eh, tot dracul e al dra-
cului, asta e!
- Credincioșii noștri, când văd
aceste lucruri, își pun o întrebare...
- Unii credincioși, nu (toți – n.n.)
credincioșii. Ăștia care sunt și nu sunt!
Nu își pun credincioșii ortodocși! „De
ce-ai venit, dom’le, să mă închin altfel,
să fac altfel crucea?” Asta i-a smintit la
99
1700... Când au văzut că nu pot cu una,
cu două, că... nu știa multe românul, dar
știa cum să se-nchine! Și au zis: „Dom’le,
închinați-vă grecește, dar țineți adminis-
trativ de noi!” Și acuma, hoți! Acuma,
încet, încet, încet, sunt mai catolici decât
toți, „ortodocșii” greco-catolici... Și în-
tr-un fel, să zic așa, s-a liniștit papa
[Ioan Paul al II-lea – n. n.], că a pus un
picior și-n Ortodoxie, prin România,
chiar și prin Grecia sau pe unde a putut.
Însă adevărul nu se lasă păcălit, dragii
mei. Se lasă, se lasă, se lasă, se lasă... pâ-
nă a treia zi, când... și au sărit pietrele, și
s-au cutremurat pământurile – și dă-ți
seama ce a fost! Ce-a fost când a înviat!
Ce fericire! Și ce iad pe satana! S-a ter-
minat cu puterea lui.
Chiar o fărâmă de ortodox, acolo
unde-oi fi, dar întreg – că nu se poate
dacă nu este întreg! Că dacă o minge nu
este perfect rotundă, nu mai e minge!
Și, când cade, sare în altă parte, nu mai
sare cum sare una care e perfect rotun-
dă. Că m-au mai întrebat unii, că am
făcut sport când eram elev, ce zic acuma
despre fotbal. Zic: „Uite ce este, acuma
este un fotbal mult mai iute, în tehnică,
dar mingea a rămas rotundă”.
100
 Un condamnat la moarte s-a întors
către împăratul - împăratul l-a primit,
credea că-și cere iertare - și i-a spus:
„Nu poți să-mi faci nimic dacă mă
omori!” Eu rămân cu ideea mea, că via-
ța nu e asta, dragii mei! Asta e păcăleala
pe care o aduce satana în lume: „Trăieș-
te-ți viața, în sfârșit, fă ce vrei!” Asta e
numai o trecere! Dar aia e veșnică! S-a
terminat cu timpul. Și o să vadă fiecare,
la moarte, țipete, vaiete, că au să vadă
dracii faptele lor adevărate. Judecata de
apoi nu ți-o face el... o faci tu singur,
imediat, mergi judecat! Că știi ce-ai fă-
cut. Ca să nu zici că ți-a făcut nedrepta-
te. Singur vezi ce-ai făcut.
- Sfinția voastră, ziceți un cuvânt
de duhovnic pentru așa-numiții adepți
ai mișcării ecumenice sau pentru cei
care fac propagandă protestantă și ca-
tolică, poate unii chiar v-au fost fii du-
hovnicești sau i-ați cunoscut...
- Dragă, nu vreau să mă prezint eu;
vreau să-L prezentăm pe Hristos fiecare
din noi. Nu am schimbat nimic, mărtu-
risim ce ne-a învățat Hristos și, mai de-
parte, prin apostoli. Și prin uriașii
noștri Sfinți Părinți.

101
 De aceea, în subînsemnarea cano-
nului 87 al Sfântului Vasile spune că
orice cuvânt al Sfinților Părinți are pu-
tere canonică. Va să zică sunt mii de
ani, mii de exemplificări, mii de învieri,
mii de adevăruri difuzate; va să zică: ce
mai poți să mai zici? Decât ambiție pro-
prie... De organizat așa, cum au zidit, au
construit, așa... că toate astea vor cădea,
toate. Pentru că templul este omul. Pen-
tru că un oarecare a spus că, dacă-i iei
pielea omului, nu mai există. E o mare
greșeală! Trupul e un templu! Trupul e
creat de Dumnezeu cu mare rost. Nu
bem noi lapte nu departe de coada vacii,
dacă e vorba? Nu e inima noastră locul
unde Se poate așeza Hristos? Nu trupul
ăsta primește sfânta împărtășanie, care
înseamnă Dumnezeu, Dumnezeu, Dum-
nezeu, Dumnezeule? Nu? Trupul acesta
este o lume întreagă, privindu-l, gân-
dind cine l-a zidit și pentru ce l-a zidit.
L-a zidit, ăsta e argumentul, spre chip și
asemănare, nu dintr-un cuvânt.
Asta aș spune-o: să-și păstreze
practica ortodoxă, acolo unde e... Sigur
că te îndeamnă la jertfă, că nu se poate
fără cruce. Asta e o enorm de mare gre-
șeală, să crezi că fără valuri ai să treci
102
marea, că ai să treci... cum a spus Hris-
tos: „Vreți fără valuri? Vreți fără cruce?”
„Cine fuge de jertfă, de cruce, fuge de
Hristos”, zice Sfântul Teodor Studitul,
și fiecare putem să spunem lucrul ăsta.
Nu se poate fără a renunța la ceva
în favoarea adevărului, că numai așa ai
un nume și-o identitate! Dacă trăiești
adevărul, unde ești, și să-l aperi cu jer-
tfă. De exemplu, au făcut-o apostolii și
mucenicii noștri, toți. Mai mult decât
atât, după sute de ani, până pe vremea
lui Constantin cel Mare au fost peste
zece milioane de mucenici. Vă dați sea-
ma ce jertfe erau.
În Roma necreștină, singura dis-
tracție era mersul la arenă, unde îi mân-
cau leii pe creștini. Ce spectacol! Ce plă-
cere să vezi cum îl mănâncă leii pe fra-
tele tău! Dar, vă dați seama ce sufereau
creștinii? Și nu se lăsau deloc! Și, după
două mii de ani, să ne lăsăm acuma? Ia
uite! Da... Să vină să-mi taie capul,
n-am cum să mă apăr. Mă, fraților, dar
ce te faci dacă nu-ți taie capul sau da-
că-ți taie capul și ești necredincios? Nu
putem să ne jucăm cu adevărul. Adevă-
rul înseamnă veșnicia noastră albă per-
manentă. E posibil s-o cucerești. Dum-
103
nezeu va trece peste foarte multe slăbi-
ciuni omenești. Dar ridică-te și recu-
noaște: „Doamne, Doamne!...” N-ai
dreptul să zici: „Dacă eu l-am creat,
profit de momentul ăsta”. Că Dumne-
zeu creează prilejuri sau, dacă s-a creat
prilejul ca să poată să te modeleze, ce
face El, mântuindu-te pe tine?
Nu există nimic, nu există niciun fel
de loc, de împrejurare, să n-aibă un
sens anume. Și niciodată nu-i cineva
degeaba lângă tine. Suntem încadrați în
așa fel ca noi să ne mântuim, să fim aju-
tați. Un dușman dacă e lângă tine, ai
ocazia să te-ncununezi. Sau să-l folo-
sești, dacă nu poți, dar să te-ncununezi
că-l suporți. Că nu există dușmănie, as-
ta a creat-o satana, nu e creație. Iubirea
e criteriul de judecată. Și toate vor că-
dea. Putem noi să mistificăm, să cio-
plim altceva din Cel ce a spus: „Eu sunt
Cel ce sunt, Eu sunt Judecătorul la Ju-
decata de apoi!”? Putem noi să zicem
altfel? Omule prost!... Ai văzut ce spu-
ne: „Dintre două care sunt la moară,
una se ia, una se lasă... unul se ia, unul
se lasă.” Aceeași treabă o făceau, dar
unul credea, unul nu credea. Adică, du-
pă adevăr. Și acuma, eu aș pune o în-
104
trebare tuturor dușmanilor Adevărului,
și ai mei, și ai tăi, și ai... Am dreptate
sau n-am dreptate? Judecând... mă
apăr cu istoria, mă apăr cu Hristos:
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” E
permis lucrul ăsta, să suferi pentru ade-
văr, e o mare încununare. O veșnică în-
cununare. Și o încununare care te încu-
nunează în continuare în împărăția lui
Dumnezeu. Ei, ce-o fi acolo... Dar știm
că e ceva dincolo... extrem de plăcut,
care e dincolo de înțelegerea noastră
mărginită, în dimensiunea de oameni în
care ne găsim...

105
 „Cu o moarte toți suntem
datori, dar una-i ortodox
să mori, alta-i ecumenist
vândut”

(interviu realizat de monahia Fotini6)

- Părinte Arsenie, ni se spune în ul-

tima vreme de către înalți prelați că nu
mai avem voie să folosim cuvintele ere-
tic, papistaș și că ar trebui să redefi-
nim dogmele, ca să ne aliniem și noi
constituției Uniunii Europene. Cum vi
se pare lucrul acesta?
- Uite, domnule, parcă de la Uniu-
nea Europeană ne tragem! E foarte grav
cuvântul eretic, nu poate să fie rătăcire
în învățătura creștină… Și cu ce să înlo-
cuim cuvântul eretic? Parcă noi am fă-
cut cuvântul acesta! L-au făcut Sfinții
Părinți – și cine atacă problemele de
dogmă cade în erezie. Iar ăștia au atacat
cu Filioque, Crezul a fost schimbat, iar
papa, nu cu mult timp în urmă, a decla-

6 Apărut în revista Atitudini, nr. 3/2009, pp.

6-9.
106
rat că singura Biserică este biserica ca-
tolică… O mare greșeală tactică din
punctul lor de vedere… Cum să zic, dacă
a schimbat Crezul și s-a umplut tot Oc-
cidentul de infailibilitatea papală, acum
vrea să se reverse și în tot Răsăritul? Eu
uite ce vă spun: Biserica i-a dat anate-
mizării pe toți cei care n-au respectat
niște lucruri, la toate Sinoadele Ecume-
nice. Și peste tot a anatemizat patriarhi
și alți oameni din Biserică și peste tot în
istoria Bisericii au fost astfel de exem-
ple. Anatema știți ce înseamnă? Des-
părțirea de Dumnezeu, unirea cu Sata-
na și intrarea în iad de pe pământ;
aceasta este cea mai gravă pedeapsă pe
care a dat-o Biserica – anatemizarea. Să
avem o poziție de eroi, nu de milogi.
- Care trebuie să fie atitudinea
noastră de mărturisire? Cum pot fi niș-
te oameni simpli, care nu cunosc dog-
mele și nu știu cum să apere adevărul,
eroi?
- Nu trebuie multă teologie ca să fii
erou, trebuie cu multă fermitate să spui
simplu: „Noi nu ne facem eretici”. Ce au
zis Sfinții Părinți, acela-i adevărul pe
care-l credem și noi, căci, după învăță-
tura catolică, Sfântul Duh ar fi nepot al
107
lui Dumnezeu – ei asta mărturisesc în
Crez, de fapt –, și sărmanii oameni nu
știu nimic, pentru că preferă să fie mi-
logi decât eroi care caută să afle adevă-
rul. Noi rămânem la Crezul nostru, la
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Nu
trebuie să căutăm noi mucenicia. Nici
Mântuitorul nu a vrut să ia crucea, dar,
dacă i-a dat-o, a luat-o și n-a mai lepă-
dat-o. Dar n-a zis ca ei. Să spunem așa:
„Nu, domnule, eu sunt ortodox și nu am
încredere în papistașii ăștia”.
- Cum să creăm o atitudine la nivel
de mase atunci când este multă dezbi-
nare și între noi, ortodocșii?
- Ca să creăm o unitate între noi,
trebuie să ne așezăm pe o relație de po-
ziție cu veșnicia. Voi nu vă dați seama,
cercetând adâncul canoanelor, însem-
nările și subînsemnările lor, cât este de
grav să faci altfel decât a hotărât Bi-
serica, prin Sinoadele Ecumenice. Dacă
vom acționa în conformitate cu canoa-
nele și învățăturile Părinților, atunci
vom crea și unitate, dar așa, dacă ascul-
tăm mai mult de părerile organizațiilor
mondiale de azi, nu are cum fi. Dar nu
se poate nici fără cruce. Și știi ce în-
seamnă cruce? Să-ți iei ce nu-ți convine.
108
Și toată frumusețea Învierii Mântuito-
rului, dacă n-ar fi fost crucea, nu era așa
de grozavă. Întâi e munca și apoi roada
muncii. Suntem în starea de efervescen-
ță, adică de mărturisire. Mărturisirea
noastră trebuie să constea în adevăr.
Dacă îți zice cineva: „Întovărășește-te
cu mine!”, să te gândești mai întâi: „Dar
tu cine ești? Dacă te închini ca mine or-
todox, atunci sunt și eu cu tine”. Dar
catolicii au schimbat crucea… că se te-
meau că nu cumva să mai fie ceva din
practica ortodoxă, că asta are o semnifi-
cație, crucea – toată înălțimea Tatălui,
toată adâncimea Fiului și toată lățimea
Sfântului Duh – aceasta este invocarea
Sfintei Treimi. La catolici nu știu dacă
mai fuge dracul de cruce. E limpede,
asta nu este o problemă grea. Mântuito-
rul a zis să nu facem schimbări de dog-
me cum ne vine nouă pe chelie, că, ori-
cine ne-ar porunci, înger de sus de ar fi
și dacă ne învață altfel decât ne învață
Evanghelia și Sfinții Părinți, nu avem
dreptul să ascultăm – cădem sub ana-
tema. Nu este o întrebare grea, dar este
auzită greu. Ce teolog poate să-ți spună
să faci crucea altfel, să asculți de cutare,
și nu de Crezul fixat la Sinoadele Ecu-
109
menice? S-au gândit ei la 1054 să
schimbe hoțește Crezul! Ei au fost dați
anatemei și rămân așa până când revin
la aceste adevăruri. Adevărul trebuie
apărat, argumentul suprem este că cu o
moarte toți suntem datori, dar una-i or-
todox să mori, alta-i ecumenist vândut.
- Cum vedeți situația actuală în ca-
re Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a
trecut cu vederea așa de ușor problema
împărtășirii mitropolitului Nicolae Cor-
neanu la greco-catolici și doar IPS Bar-
tolomeu Anania a opus rezistență și ni-
ciun alt ierarh nu l-a urmat?
- Nici pe Hristos nu L-a urmat ni-
meni, dar El a biruit. Așa și Anania a bi-
ruit. Adică ne-au mințit o dată cu gre-
co-catolicii la anul 1700, și așa vor și
acum. Ăsta-i dracul, acesta-i viermele
care roade Ortodoxia. Lor nu le convine
să știe adevărul, pentru că adevărul,
mai ales în problema de credință, te
roade și te macină. Și cei mai mari duș-
mani ai catolicismului tot între catolici
sunt. Pentru că sunt oameni care văd
adevărul. Dar la Roma credeți că e nu-
mai catolicism? Acolo e și masonerie,
acesta e de fapt fundalul, ține biserica în

110
frunte ca să poată cuceri și ademeni pe
mulți.
- Ce ascultare trebuie să facem noi
față de episcopii compromiși?
- Dragii mei, în ierarhia bisericească
credința e cea mai înaltă. Nu împăratul
sau patriarhul este cel mai mare, ci ade-
vărul prezentat smerit. Smerenia este
cea mai mare. Și s-a făcut scandal prin
sinoade și adevărul a ieșit lămurit. Mai
trebuie și un pic de scandal, ca să existe
o rezistență creștină...
- Dar întotdeauna era în sinod câte
un sfânt care să povățuiască poporul
credincios și oamenii se luau după el…
- Nu trebuie să căutăm care este
sfânt și care nu, asta Dumnezeu o știe.
Nu vă păcăliți, adevărul este numai unul.
Ne-a dat Dumnezeu lingură nu ca să o
ducem la urechi. Am primit un telefon
de la cineva care îmi spunea că a căzut
din pat și mă întreba ce să facă. Și eu
i-am zis: „Domnule, ai numai două vari-
ante, ori rămâi sub pat, ori te sui în pat”.
Și pisica, care era aflată sub pat, a zis:
„Nu, domnule, eu am drept de moșteni-
re, eu aici nu-l primesc. Să se suie în pat,
pentru că în pat este născut, nu-l dă ni-
meni jos”. Dar în pat doar nu poate să
111
stea, adică adevărul. Și atunci dracul vi-
ne și-ți spune: „Uite, vino la noi, te asi-
gur că nu te mai deranjează nimeni pe
veci”. Nu este lucru mic în viață răul cel
mai mic. Adevărul trebuie apărat în în-
tregimea lui. Să acceptați să muriți. Dacă
nu accepți lucrul acesta, te păcălește
ușor. Nu vă păcăliți. Eu n-aș vrea să fim
în foc, dar, dacă până la urmă ne bagă,
nu suntem noi vinovați. Mai bine să arzi
în foc decât să zici ca dușmanul. Frumu-
sețea întâlnirii noastre nu mai există.
- E nevoie de diplomație în biseri-
că?
- Ce diplomație!? E nevoie de țigă-
nie, mai degrabă, de târg. Adevărul e
unul. Și dacă unul singur ține adevărul,
acolo e Biserica. Nu e numai o fracțiune
din Biserică, e toată Biserica. Aveți oca-
zia să fiți acel unul. Pe Bartolomeu
Anania îl spovedesc – și el este unul din
cei care mai țin adevărul și nu o să ce-
deze. Mai spovedesc și pe alți ierarhi și,
dacă nu fac ce le-am zis și nu țin adevă-
rul până la capăt, o cam slăbesc cu ei.
Dar eu nu sunt decât un mic preoțaș ca-
re vrea să moară în culcușul acesta creș-
tin. Nu vă jucați cu adevărul. Că avem
impresia că murim, dar nu murim. Nu
112
vă temeți, tată. Dar să știți că nu poți să
aperi adevărul dacă nu te-ai îmbrăcat în
haina morții mai întâi. Acum sunt sem-
ne de sfârșit de veac și dracul vrea să
schimbe adevărul. Și mi se pare mie că
sunt mai mulți mireni decât călugări
care îmbracă haina morții. Și haina
morții înseamnă să mori pentru adevăr.
În momentul când aperi adevărul, deja
ești pe tine cu haina morții. Mântuitorul
n-a cedat cu niciun chip și nu o să a-
jungem la marea cinste în care a fost El,
de L-au jupuit, de L-au bătut, de L-au
umilit; vă dați seama, dracul prinsese
momentul. Cine a biruit: cel care a fost
lovit sau cei care loveau? Apostolul Pa-
vel, această grozavă figură, spune că,
dacă înger de sus vă va învăța altceva,
anatema să fie. Bine, că unii vor să fie
ortodocși și să mai stea și la o cafea sau
la masă cu ereticii. Exact ca greco-cato-
licii – „închinați-vă ca voi, dar să țineți
administrația de noi”. Și așa greco-cato-
licii au fost foarte catolicizați. Acesta e
sistemul – ca să te amorțească, să nu
mai vezi, pentru că neadevărul în care ei
trăiesc îi mustră pe dedesubt. Voi nu vă
dați seama ce durere ai când ești un om
vândut. Încă o dată vă spun: adevărul
113
poate fi la unul singur, și să fii fericit că
ești singur, căci cu atât mai puternic vei
fi. Pentru că de acum urmează să mă
ajute Hristos, eu am făcut tot ce mi-a
stat în putință, de acum Hristos va birui
întru mine...

114
 „De ce n-ai iubit?”

(interviu realizat de monahia Fotini7)

- Părinte, cu ce cuget să ducem o

viață creștină în aceste vremuri grele?
- A fost întrebat Iisus Hristos: „Ce
este adevărul?” Mântuitorul a spus: „Eu
sunt Viața. Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața”. Dacă nu e cale, nu e mergere.
Dacă nu-i adevăr, nu-i cunoaștere. Dacă
nu-i viață, nu e viețuire. Eu sunt Cel Ce
sunt. Asta scrie pe aureola Sa [în icoane
– n. n.]. Cât am fost închis la Aiud, 14
ani nu ne-am văzut unii cu alții, ne ți-
neau izolați. Mare dar este să îl vezi pe
celălalt. Sfântul Macarie cel Mare a vă-
zut o căpățână de mort în pădure și l-a
întrebat: „Ce ai fost?” Și i-a răspuns:
„Popă idolesc am fost.” „Voi unde sun-
teți?” „În iad”, zice. „Și aveți vreo ușura-
re?” „Avem, când te rogi tu pentru
Egipt.” E vorba de Macarie Egipteanul.
„Și ce ușurare aveți?” „Ne vedem fețele

7Apărut în revista Atitudini, nr. 10/2010, pp. 26-

31.
115
unul altuia.” Și eu am simțit lucrul aces-
ta când eram în închisoare, când ne sco-
teau la anchetă, ne dădeau niște oche-
lari de tablă, pe deasupra cu sticlă, ca să
pară normal. Mie, la un moment dat,
mi-au dat ochelarii și lipsea tabla aia.
Dar nu am spus, că dacă spuneam, mă
omora pe loc. Am tăcut, dar, ducân-
du-mă el de braț, am văzut înaintea
mea la vreo zece metri că alt gardian
ducea un deținut. Ei, am avut o bucurie
deosebită că am văzut pe unul de-al
meu. Și atunci mi-a venit în minte bu-
curia de care vorbea scheletul pe care
l-a văzut Macarie cel Mare. Nu vă dați
seama ce bucurie este!
Și omul își pierde timpul acesta
scump. Și moartea nu vine să-i faci o ca-
fea. Nu-i de glumă. E o mare realitate.
Atunci toată lumea se grăbește. Da-i târ-
ziu, degeaba te grăbești, totul e să pleci
la timp. Dacă ai ști ce te așteaptă, nu-i
nimic greu. Or, marea bucurie e veșnică,
căci spune așa într-un loc: „Dacă chinu-
rile iadului sunt la nivelul zilei morții, e
destul”. Că ești conștient, știi ce-ai făcut,
nu mai merge. Spui la duhovnic un păcat
și vii cu o mie de scuze. „Să vedeți, dacă
nu era o situație care m-a obligat…” –
116
încerci să te scuzi, dar moartea nu te aș-
teaptă. Gândiți-vă că iadul, viața, ziua
morții nu sunt pe o mie de ani, sunt pe
veci. Pe veci, dragii mei, pe veci, căci
spune iar într-un loc așa: „Dacă știi că
există veșnicie și nu iei nicio măsură,
meriți să fii închis în casa de nebuni”.
Nu iei nicio măsură, când știi ce-ai fă-
cut? Așa de ușor te poți salva!
- Și cum putem să mai ținem rugă-
ciunea?
- Eu sunt întrebat toată ziua: „Cum
să ne rugăm, cum?” Doamne, Doamne,
Doamne, Doamne, dacă zicem, e bun.
Pentru că Dumnezeu nu-i supărat pe noi
atât de mult, cât pentru faptul că suntem
nepăsători. E supărat pentru asta Dum-
nezeu. Eu v-am făcut și la Mine nu vă
gândiți. Eu vă iau, Eu vă fericesc, Eu vă
judec, nu vă gândiți și la Mine deloc?
Această nepăsare Îl doare pe Dumnezeu.
Ca orice mamă căreia nu-i plânge copilul
deloc ca să-i dea țâță. Ei, nepăsarea asta
e foarte dureroasă. Unde-i iubirea au-
tentică? Întrebarea este: „De ce n-ai iu-
bit?” Răspunsul e limpede: „Pentru că
am urât, am dușmănit” – și asta este ce-
ea ce ai băgat în traista veșniciei tale.
Trăistioara aia mică, nici aia nu e plină;
117
din ea te hrănești o veșnicie întreagă, cu
un simplu: Doamne, Doamne, Doamne,
Doamne. Nu trebuie să ne concentrăm
pe rugăciuni lungi sau rugăciuni mistice.
Aceea este a oamenilor mari. Noi sun-
tem viermi, dar poate nici așa. Rugăciu-
nea Doamne Iisuse e o rugăciune foarte
importantă, de mare taină, dar să fie tă-
cută. Pretinde lucrul ăsta, rugăciunea
inimii: taină. Dacă se poate, nici tu să nu
știi că zici. Așa de tainică este. Ai rugă-
ciuni – Tatăl nostru, ai psalmi. Și, dacă
nu taci, ai vorbit față de tine însuți, că eu
suflu și răsuflu. Dar nu te-ai întrebat:
„De unde e puterea aceasta?” Rugăciu-
nea inimii e o rugăciune foarte impor-
tantă și foarte bogată, foarte înzestrată,
dar tainică. Dacă ai vorbit [cu alții des-
pre faptul că o zici - n. n.] este egal cu a
mâna oile la un cioban. Dar ăla știe de ce
le mână, tu nici nu știi ce faci. Am auzit
și eu și zic că e ceva decât nimic; dar tu
ești departe de nimic. Rugăciunea inimii
e viața ta: sufli și răsufli. Nu se vorbește.
Prezinți acest lucru, intri într-o intimita-
te cu divinitatea: Doamne Iisuse, Dum-
nezeule, miluiește-mă pe mine, păcăto-
sul! Dar eu am redus-o până zic așa:
Doamne, Doamne, Doamne. Nu merge
118
să păcălești. Spun Doamne, Doamne,
dar pe toate fibrele, nu pe unde trece
sângele vieții, ci sângele nevăzut; nu
sângele roșu, ci sângele duhului. Să-mi
spuneți unde greșesc și mă corectez. Ci-
ne poate să se plângă că nu a știut? N-ai
știut că bat clopotele? Te întreb: de ce
bat? Cheamă viii, plânge morții și opreș-
te vifornița. La o conferință m-au între-
bat ce melodie îmi place. M-am pus în
situația să nu știu ce să răspund, că nici
de astea de-ale lumii nu știam să zic o
melodie, alte lucruri nu știam, și mi-a
dat în minte: „Bătaia clopotelor îmi pla-
ce, domnule!” E o melodie cu semnifica-
ție, nu-i o melodie pe pielea goală, așa,
cum se obișnuiește la discoteci. Am auzit
și eu, scuzați-mă, că așa-i pe acolo. Să nu
socotiți că sunteți ființe neînsemnate și
că rugăciunile nu vă sunt auzite. Niciun
pui de găină nu chiuie degeaba, cloșca
imediat e acolo, atentă. Aveam la mama
acasă o cloșcă, și a ieșit un pui negru. Și-l
bătea cloșca, și eu aveam necaz pe cloș-
că, fiindcă nu creștea puiul ăla. L-am
prins, l-am mângâiat, dar el, mititelul,
tot la cloșcă, se ducea la mama lui. Așa
îmi zicea mămica mea: Numai mamă să
nu fii. Te-a obligat, îl suporți așa cum
119
este, că-i al tău. Dar el are legătura cu
mama lui din pântece. El n-are conștiin-
ța rațională, el are conștiința instinctua-
lă. El o intuiește și o cunoaște pe mamă
cu intuiția din pântece. Am văzut un co-
pil care urla de speria tot cartierul. Toată
lumea îl lua în brațe și nu tăcea, când a
venit maică-sa, a tăcut imediat. Îl cunoș-
tea din pântece. Am avut un câine orb.
Într-o seară, am deschis poarta eu, am
ieșit la aerisire, așa, și un câine cât un
măgar de mare a sărit la mine, în stradă.
Fără să știu că și câinele meu era alături
de el acolo și că știa că eu sunt pe acolo.
A ieșit neștiut de mine din culcușul lui și
s-a repezit la câinele acela. De ce l-a
apucat nu știu, dar urla câinele ăla și ăș-
tia se rugau de mine să-mi chem câinele
înapoi. Zic: „Nu-l chem, nu-l chem îna-
poi, lasă să te înțelepțești și mata”. Un
câine orb care merge pe conștiința in-
stinctuală, așa-i și copilul, el comunică
cu mama din pântece. Comunică cu ea,
dar în pântece nu plânge, că-i dă ce tre-
buie. Ferească Dumnezeu să-ți bați ma-
ma. Nu se mai pune în discuție că mă
iubește mama: mă trăiește. Mama îl su-
praveghează când doarme, nu cumva
vreun purice să-l trezească.
120
 - Referitor la educația tinerilor,
credeți că ar fi viabilă o alternativă de
învățământ acasă? Învățământ creștin
ortodox, ferit de minciunile de acum
din manualele școlare.
- Dar când s-au învățat neminciuni?
Dacă ai un moment să spui când s-au
învățat neminciuni, de ce nu execuți?
Dragă, niciodată nu ai mai mâncat mâi-
ne pentru azi. Azi ai mâncat pentru azi,
mâine mănânci pentru mâine. Dar nu
pot să spun că mănânc mâine și pentru
azi, aia nu prea merge. Astăzi trebuie să
auziți cuvântul Meu, zice Mântuitorul.
Să nu vă învârtoșați inimile voastre. Și
cuvântul e divin, nu e omenesc, adică
pentru cine vorbește, dar nu pentru cine
latră. În tot cazul, tot te îngrijești de via-
ța aceasta, dar nu durează decât astăzi.
Mâine nu-i al nostru. Dumnezeu dispu-
ne. Orice clipă o trăim că vrea Dumne-
zeu. Și când spune: Nu se mișcă fir de
păr fără voia Mea. Părul este foarte
maleabil. Dintre toate organele omului,
părul se mișcă cel mai ușor, la cea mai
neînsemnată adiere de vânt. Dar Dum-
nezeu, ca să-l asigure, i-a dat rădăcina
părului. Rădăcina asta este obiectul, su-
biectul vieții noastre. Va să zică, tot ce
121
gândim, Dumnezeu ne guvernează. Știe
tot, absolut tot, tot. De ce, de ce această
nepăsare? Pe mine al treilea învățământ
mă interesează. De ce? De ce nu ai iu-
bit? Atâta nepăsare! Ce așteptați? Pre-
pelițe să zboare pe sus? Au fost și aces-
tea niște adevăruri – prepelițe fripte.
Dar tu nu ești evreu, că numai evreii se
gândesc că au fost favorizați înaintea a
toate neamurile; dar ajung la Răstignire
și li se înfundă acolo. „Mi-ai mâncat
prepelițele și M-ai păcălit.
- Ce spuneți despre faptul că mai
marii statului vor să legalizeze prosti-
tuția și drogurile?
- Acesta-i actul de moarte al lor. Fe-
rească Dumnezeu! Dar este omul liber
să facă ce trebuie. Nu i s-a dat lingura
s-o ducă la ureche, ci s-o ducă la gură.
Treaba lor. Eu nu fac anchetă. Eu m-am
călugărit. Și, vă spun sincer, nu mai pot
de bucurie. Am 96 de ani, am fost un
băiat bogat în viața mea, aveam mașină
acum 80 de ani și le-am lăsat cu multă
plăcere; sunt acum fericit. N-am nicio
obligație, decât conștiința care mă în-
deamnă să am un act de prezență.
- Părinte, spuneți-ne un cuvânt
despre călugărie.
122
 - E cel mai minunat lucru în creație.
În creație, nu în lume; peste îngeri. Tăie-
rea voii asta înseamnă – lupta cu Dum-
nezeu și trebuie să-L biruim. E un para-
dox. Cum să-L birui pe Dumnezeu? Fă-
când ce spune El. L-ai biruit, dacă faci ce
spune Dumnezeu. Să fii fericit pentru că
e cel mai minunat lucru în creație. Sfân-
tul Grigorie de Nyssa spunea despre om
că este copleșitor de neînțeles. Dumne-
zeu are taine, necunoscute nici de îngeri,
despre om. Îngerii nu cunosc toate ale
omului și diavolul pune râvnă nemai-
pomenită în toată mișcarea lui, ca să ne
iasă din cap că suntem după asemănarea
lui Dumnezeu. Treaba dracului, dar noi
așa suntem creați, singuri în creație. Că
îngerii au daruri deosebite, e altceva, dar
chip și asemănare suntem numai noi.
Mântuitorul a luat chipul și asemănarea
omului, care înseamnă Dumnezeu văzut.
Dar – culmea! – culminează prin mona-
hism. Așa că monahismul are o compa-
rație nemaipomenită, de neegalat.
Sfântul Grigorie de Nazianz, teolo-
gul, are vorba asta: „De orice cuvânt în
plus vom da răspuns”. Și, cu atât mai
mult, de orice cuvânt rușinos. Și zic eu:
și, cu atât mai mult, de orice cuvânt
123
dușmănos, stricăcios, tiranic. Omul e fă-
cut de Dumnezeu cu chip și asemănare,
singur în creație. Și e destul. Mântuito-
rul S-a făcut om, că era Dumnezeu. N-a
ieșit prin asta din dumnezeire, S-a dus
tot la neamul Lui, care-i omul. Dar vă
spun, culminează prin monahism. Mo-
nahul se leapădă de sine. Și zice [Evan-
ghelia – n. n.]: „Lasă și tată, și mamă, și
frați, și surori, și copii”. Plăcerile vieții le
mai sictirim, pentru că am apucat pe un
drum. Unii zic: „Vorbești degeaba, pă-
rinte. Viața-i alta.” Este, dar să știi că ești
căzut. De unde ai căzut, prostule? Cre-
deți frățiile voastre că Adam a fost creat
de Dumnezeu handicapat, cum a dove-
dit-o? L-a făcut [Dumnezeu – n. n.] per-
fect. Dovada că el rezista, și când zice:
dumnezei sunteți, nu zice decât către fiii
lui Adam. Nu vă descurajați de viață, nu
faceți greșeli care nu se mai pot repara.
I-am spus și episcopului lucrul acesta:
„Măi, nu face greșeli să nu te mai poți
apăra”. Așa că să mulțumiți cu fața la
pământ că sunteți călugări. E cel mai
mare lucru în creație. În creație, nu în
lume, peste îngeri. Pentru ce greșim, to-
tul se plătește, că s-a angajat dumnezei-
rea... Adică, a greșit Dumnezeu? Adame,
124
ce-i cu tine acolo? Așa că ce mai putem
salva este prin monahism. Uite, vin la
mine fete care, după ce se mărită, zic:
„Părinte, dacă știam ce mă așteaptă, nu
mă mai măritam”. „Nu ți-am spus eu?”
Dar nu contam atunci, acum contez. Dar
eu vă spun: sunt foarte bucuros că sunt
călugăr. N-am greșit, chiar dacă am su-
părat-o pe mămica mea. Dar sunt liniștit
de strâmbătatea asta pe care i-am fă-
cut-o. I-am spus: „Mămică, trebuie să
vină toți aici”. Fără să-mi dau seama că
dialogul acesta l-a avut și Sfântul Ioan
Gură de Aur cu mama lui. „Vrei să mă
lași a doua oară văduvă?” – i-a zis ea, și
el s-a apărat. Dacă sunteți nepăsători,
degeaba. Adică: „Ce n-am făcut Eu, zice
Dumnezeu, ca să vă salvez?” Dar ești li-
ber. Dracul n-a murit, adică nu s-a în-
drăcit, pentru că nu l-a făcut liber Dum-
nezeu, ci pentru că l-a lăsat liber. Și asta
e libertatea, ea trebuie aureolată, nu în
nepăsare. Dar ce ne pasă nouă, că sun-
tem alături de Maica Domnului. Dum-
nezeu, la Crăciun, ne-a dăruit pe Fiul
Lui. Și omenirea I-a dăruit pe Maica
Domnului. Un ucenic l-a întrebat pe pă-
rintele lui: „Ce e smerenia?” Și părintele
i-a spus așa: „A te vedea pe tine sub toa-
125
tă făptura, fiule”. Toată făptura, și vier-
mele e făptură. Cum să te vezi sub vier-
me? Tu, cu nume așa de măreț, cu limba
care vorbește, nu numai care mușcă? Da,
dragii mei, dar a avut dreptate bătrânul,
pentru că viermele își caută viața, conti-
nuu. Nu se uită la timp, el își caută viața
lui și ce-i trebuie lui.
- Cum va rezista neamul româ-
nesc?
- Va avea neamul românesc, după
părerea mea, o mare misiune. De ce?
Nu pentru că am avut un Ștefan cel Ma-
re în Moldova, un Mihai Viteazul, pe ca-
re-l susțin cu tot sufletul, în partea astă-
laltă, și Vlad Țepeș. Nu pentru asta. Ci
pentru că neamul românesc nu a uitat
bătaia clopotelor. Dacă tu cauți viața ca
un vierme, primește plată, dar de vier-
me. E copleșitor, zice Sfântul Grigorie,
căci învinge aspectele nevăzute ale vie-
ții, ale existenței pozitive ale vieții. Dacă
reușiți să suportați lumea așa cum e, ați
ieșit din categoria viermilor; intrați în
categoria omului. Și nu-i ușor. De aceea
am vrut să vă văd și eu, ca să vă trăiesc.
Că nu-i de-ajuns să mă iubești, trebuie
să mă trăiești. Orice român are o mișca-
re interioară trecătoare, dar o are când
126
aude bătaia clopotelor. Pentru că Ro-
mânia nu a dus niciodată un război de
avangardă, adică de înaintare, ci de
avanpost, de apărare. Avem voie să ne
apărăm. Și Țara Românească nu a vrut
nicio palmă de pământ să ia de la ve-
cini. Atacată din toate părțile: ba de un-
guri, ba de ruși, ba de turci și de greci.
Toți vor să tragă de noi.
Și a trecut odată un grup cântând,
nu în cuvinte românești, ci ungurești, și
era și un oarecare Otto, cu care făceam
fotbal împreună. „Măi, Otto, tu ești un-
gur?” „Da!” – așa cu emfază la mine. Ați
uitat că sunt și eu român. Și m-am suit
pe banca aia și am vorbit o jumătate de
zi și m-au făcut primar în orașul ăla. În
trei zile am scos toți ungurii de-acolo,
asta am făcut în primul rând. Cu nicio
condiție, nici nu am vrut să stau de vor-
bă. M-au dat în judecată. Revenise axa:
Budapesta, București, Zărnești. Bineîn-
țeles că nu m-am jucat cu viața mea, dar
aveam o răspundere de român. M-au
condamnat, bineînțeles, dar nu s-a apli-
cat. Asta era la Brașov. Dar pe urmă
i-am pus și eu în mișcare. La proces a
venit o parte din oraș, plus cetățile
de-acolo. Și-am zis: „Mi-am făcut dato-
127
ria”. Și m-a luat Aiudul. Deci, pregă-
tiți-vă să rezistați unde nu vă e voia,
printre pietre. Dragii mei, trebuie să
alergăm după două lucruri. De ce Mân-
tuitorul a spus să fiți înțelepți ca șerpii?
De ce a ales animalul acesta atât de fio-
ros, de înspăimântător, șarpele? V-ați
gândit vreodată? Șarpele nu moare, ori-
ce i-ai face, numai dacă-l lovești în cap.
Așadar, ferește capul! Fiecare a văzut
un șarpe și și-a dat seama că, dacă nu îl
lovește în cap, tot nu moare, și Mântui-
torul e capul nostru și trebuie păzit cum
își păzește șarpele capul. Nu fugi la
Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hris-
tos? Eu sunt Cel ce este. El e totul. Deci
de aceea să fim înțelepți ca șerpii. Dar
acuma am pus mâna pe vierme. Ce în-
seamnă că am pus mâna pe vierme? Mă
rog să mă ia și pe mine în plimbarea lui.
Să caut și eu viața. Sunt călugăr și, vă
rog să mă scuzați, nu vă invit că sunteți
neputincioși, dar, dac-ați îndrăzni, e cel
mai mare lucru: călugăria.

128
 „Nu-mi pare rău
că sunt român”

(interviu realizat de monahia Fotini

și rasofora Neonila8)

- Părinte, în această problemă mult

controversată a cipurilor, în care ofici-
alități atât statale cât și clericale vin și
ne spun că aceste cipuri nu aduc nicio
daună persoanei umane, ce argument
trebuie să invoce simplul credincios în
fața lor?
- Este foarte simplu. Eu vreau să
mor o singură dată, nu de o mie de ori.
Eu nu le accept, pentru că ar fi o moarte
duhovnicească. Îmi aduc aminte, eram
la închisoare și m-au luat din celula aia
acolo și se știa că, de regulă, că cel pe
care îl lua nu se mai întorcea; și a înce-
put să se comunice repede prin morse
pe perete că l-au luat pe părintele Arse-
nie. Dar, de fapt, mă chemase un colo-
nel și ei credeau că mă omoară, și îmi

8 Apărut în revista Atitudini, nr. 5/2009, pp.

22-25.
129
dădeam seama cât de caraghioasă este
lumea, când Mântuitorul spune: „Nu se
mișcă fir de păr fără voia Mea”. În viață
să ai o poziție pe linie. Adică drumul cel
mai scurt între două puncte: nu ocolit,
nici frânt, ci poziția de linie dreaptă.
Deci asta e poziția: să fii pe linia asta
dreaptă mereu. Cât se poate să nu fii
greu în spinarea celui care te duce, că
cineva te duce. Și m-a întrebat colonelul
acela: „Cum e cu Dumnezeu?” Zic: „Ce
vreți să spuneți”? „Există sau nu exis-
tă”? Și i-am răspuns: „Nu ți-e rușine! La
întrebarea asta îți răspund mulți copii
din școala primară”. Erau zece colonei
acolo la Aiud. Și le mai zic: „Domnule,
n-am vedea, n-am poetiza, n-am versui,
n-am înțelege frumusețea, armonia lu-
crurilor, dacă nu am fi făcuți de cineva
superior acestor mari calități”. Ei, dacă
porcul nu cunoaște la portocale, degea-
ba îi prezinți o reclamă frumoasă, care e
cu tentă occidentală și orientală. Nu e
porc că-l taie la Crăciun, e porc că-l taie
în fiecare clipă. Și apoi l-am întrebat:
„Dar dumneavoastră de ce nu credeți?
Ce argumente aveți? Eu sunt gata să
mor pentru tot ce spun. Sunteți gata să
muriți pentru tot ce spuneți? Că noi nu
130
putem gândi, mișca spre înălțimi dacă
nu pui și problema morții mai întâi...”
Morții nu poți să-i faci o cafea, e o mare
realitate pe care lumea o neglijează sau
cel puțin știe că nu vine nici azi, nici mâ-
ine, nu se știe [când vine – n. n.]. Nu se
riscă când e vorba de veșnicie niciodată.
Dacă e o punte peste o prăpastie, dar
acoperită cu frunze, și vine unul și-ți
spune: „Domnule, nu te culca alături, că
e prăpastie!”, dar un milion de inși
spun: „Nu-i adevărat!”, de care ții cont?
I-am scris Preasfințitului Varsanufie:
„Orice clipă poate să fie un timp și orice
suspinare poate să fie o rugăciune”. Nu
există un timp cât de scurt să nu poată
fi controlat și binecuvântat de Dumne-
zeu. Și a fost întrebat Iisus: „Care-i ca-
lea?” „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.
Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu-i
adevăr, nu-i cunoaștere. Dacă nu-i via-
ță, nu-i viețuire. El era tot. „Eu sunt Cel
ce sunt”. „Fără de Mine nu puteți face
nimic”. Mă jupuiți, faceți ce vreți, dar
acesta e adevărul! Nu accept să-mi
pierd libertatea cu care m-a creat Dum-
nezeu pentru cipul vostru!
- Cum să facem demersul, ca măr-
turisire în fața Cezarului?
131
 - În fața Cezarului să spuneți asta:
„Omorâți-mă, că eu nu pot fără cruce!”
Nu se poate fără cruce. Toată frumuse-
țea Învierii Mântuitorului n-ar fi fost
așa de grozavă dacă n-ar fi fost crucea
mai întâi. Nu vă înșelați! „Cine fuge de
cruce fuge de Dumnezeu”, spune Sfân-
tul Teodor Studitul. Nu se poate fără
jertfă.
- Părinte, statul acesta vrea să
scoată Adevărul din oameni, vrea să le
scoată oamenilor crucea și icoana din
casă. Ce să facă monahii și duhovnicii
și ce să facă poporul, când senatul s-a
pronunțat pentru introducerea acestei
legi a actelor biometrice?
- Când vine lupul să te atace, ai li-
bertatea să te aperi. Nu întindem mâna:
„N-ai voie să intri!” Te lupți cu el și poa-
te să cadă el; ești în legitimă apărare.
Trebuie să aperi adevărul, dar cu strate-
gie, pentru că, dacă lupta este lipsită de
strategie, te calcă în picioare. Noi sun-
tem niște inși fără valoare, dar unitatea
noastră poate avea. Noi ar trebui să ne
bucurăm că trăim niște vremuri ca aces-
tea de cruce. Vorbim mereu de cruce,
dar crucea înseamnă să iei ce nu-ți con-
vine. Trebuie apărat adevărul. Cuvântul
132
aceasta al Mântuitorului: „Fiți înțelepți
ca șerpii…” De ce a ales jivina asta ca în-
țeleaptă? E odios, dar Hristos a spus-o
cu rost. Șarpele, oricât l-ai tăiat, nu moa-
re, dar, dacă îl lovești în cap, moare. Și
capul este Hristos. Noi trebuie să-L pă-
zim pe Hristos cu orice chip, să nu fie
lovit. Că noi numai datorită capului tră-
im. El e Calea, Adevărul și Viața.
- Vorbeați de strategie, cum să în-
țelegem strategia?
- Să fim uniți, că, dacă ești singur, te
calcă în picioare, dar dacă sunt mulți…
Ei nu sunt proști. E un comandament pe
undeva, de comandă lucrurile astea, în
frunte cu dracul. I-am spus părintelui
Justin că a dat bătălia prea devreme, dar
eu nu am fost împotriva lui. Părintele
Justin a tras un clopot și s-au trezit toți
adormiții neamului. Bine a făcut! Dar cei
de aici m-au dat la radio Dobrogea, în
tot felul, cum le-a convenit lor, așa încât
eu să par că aș fi împotriva părintelui
Justin. Dar i-am amenințat și eu și le-am
zis că eu nu țin de Constanța, țin de Bu-
curești. …
- Dar cum să perceapă credincioșii
faptul că purtătorul de cuvânt al Patri-
arhiei a spus că nu vede niciun pericol și
133
că el e primul care își pune cip [în acte –
n. n.]?
- O mare greșeală tactică a făcut. O
mare greșeală! Dar nu Stoica e sinodul
și poziția Bisericii. Adevărul este unul
singur; unde e adevărul, acolo e toată
Biserica, nu e o fracțiune de Biserică.
Dacă tu ești singurul care susții adevă-
rul, toată Biserica e cu tine.
- Sfinția voastră cum vedeți lepă-
darea prin acest cip?
- Încă nu e lepădarea cea desăvârși-
tă. Dar este începutul primejdios al ace-
lei lepădări, din care nu vei mai putea
ieși mai târziu. Deocamdată s-a arătat
numai un 6, dacă înțelegeți, și mai ur-
mează încă doi. Toate sunt bune – că se
separă adevărul de minciună. Dar duș-
manul, nu vedeți? Atacă tocmai lucruri-
le esențiale care țin de viața aceasta so-
cială: pașapoarte, carnete auto, buleti-
ne. De aceea nu este acceptabil să intri
în luptă fără gândul morții, al jertfei, al
crucii. Or să mai cadă din noi. Cum o
vrea Dumnezeu! Eu m-am pronunțat,
bineînțeles, cu gând smerit, că nu sunt
Mafalda: „Nu accept așa ceva!” Căci bă-
tălia s-a dat și de sârbi, și de greci, dar
cu instituțiile s-a dat…
134
 - La noi știți cum e cu instituțiile…
- Tu ești o instituție dacă stai bine
în adevăr! Nu-mi pare rău că sunt ro-
mân. Felul cum pui problema ar părea
că românii sunt proști. Uite că nu sunt
proști! Știu să reacționeze și mă bucur
foarte mult, chiar dacă generația aceas-
ta nu mai are forța generației trecute.
Îmi amintesc pe vremea lui Carol al
II-lea, eu am dat bătălia asta de jos.
Eram de față când regele a vrut să pună
mâna pe Garda de Fier ca organizație și
oferea fel de fel de lucruri. Și Codreanu
nu era de acord.
Noi nu eram ca niște politicieni. Eu
eram un copil, la douăzeci și ceva de ani,
doritor de luptă pentru frumusețea unui
adevăr, în fruntea căruia se afla Arhan-
ghelul Mihail. Eu eram împotriva sânge-
rării. Dar nu contam eu. Eu eram un
scuipățel acolo, dar trăiam. Și uite că
Dumnezeu nu m-a lăsat. Pentru că am
învățat troparul Sfântului Arhanghel Mi-
hail de când eram mic. Codreanu era un
om cinstit, un mare erou. Am stat cu el
mult de vorbă și am fost prin tabere, dar
ne mai și contraziceam. Adică nu eram
pentru poziția asta exclusiv militară în-
tr-o problemă și cu nuanță politică, dar
135
și spirituală. Uite, vă spun o situație:
cum era să-l dea jos pe regele Carol. Am
provocat o întâlnire pe Calea Victoriei în
București, eram până la nouă inși, atât.
Și am început să cântăm cântece legio-
nare pe Calea Victoriei. Și, vă dați sea-
ma, s-a adunat lumea, încât nu se mai
vedea de lume. Și era unul mai plinuț
acolo și s-a ridicat la tribună: „Cum să
strig”? Și i-am zis: „Jos regele Carol al
II-lea, trăiască regele Mihai! Ura!” Și
acela a zis invers. Și a zis Ura când nu
trebuia și Ho când trebuia. Și atunci mă
gândeam: „Ce să fac eu?” Și am zis: „Da-
ți-l jos!” Acum, eu fiind mai mititel, m-au
ridicat repede pe mine. Am luat cuvân-
tul, am liniștit poporul și am zis limpede
cu intenția să repar și greșeala care se
făcuse în clipa aia. Lumea a zis cum am
zis eu. Și am zis: „Asta e lumea!” Apoi
ne-am retras la un hotel să vedem ce zice
presa. Și au apărut niște articolașe, dar
mititele – ceea ce însemna că le era frică
și celor de la presă. Noi speculam lucru-
rile acestea. Și am recurs la un lucru de
mare risc. Am luat trei mașini și am în-
ceput să strigăm prin fața palatului: „A
abdicat regele! A abdicat regele!” Și am
strigat, până când, într-adevăr, a abdicat
136
regele! Și, cu o astfel de ediție specială,
vă dați seama ce era pe noi! Eram în ma-
șină cinci inși: un avocat, doi doctori… și
ne-am hotărât să mergem la Văcărești,
să cerem rugăciune la Arhanghelul Mi-
hail. Și era destul de închis ca drum. …
Și am ajuns la Văcărești. Acolo era lacăt,
era poartă, dar băteam în poartă ca niște
stăpâni. Ne oprește paznicul să îi spu-
nem cine suntem. Și am luat eu coman-
da. „Domnule, a biruit Garda de Fier.
Deschideți-ne să ne închinăm aicea, să
facem altar la Văcărești, nu închisoare
de deținuți!” A pus mâna pe telefon și
ne-a deschis imediat civilizat. Și era un
deținut acolo, un singur legionar. Și zice:
„Nu te scot de aici”! Și l-am scos, a doua
zi, bineînțeles. Și eu stăteam în Zărnești,
Brașov, unde am fost și primar. Și când
am ajuns de la Văcărești înapoi în cen-
tru, nu mai încăpeai de cămăși verzi.
Toți s-au dat jos. Eu am refuzat să mă
dau. Și am băgat la cap. Toți acum erau
legionari, dar de formă. De unde or fi
scos cămășile alea verzi în câteva cea-
suri, nu știu! Și am ajuns și la Brașov și
am dat ordin să dea raport în gară. Să fie
și o manifestare văzută, ca să putem face
un plan de bătaie. Când am ajuns în gară
137
la Zărnești, nu era niciun om. Și m-au
informat unii că pe terenul de fotbal s-au
adunat. Și am ajuns pe terenul de fotbal.
Tot orășelul era adunat acolo; pe margi-
nea și pe mijlocul terenului erau legiona-
rii și veniseră să dea raportul. Dar nu îi
cunoșteam. Și m-am învățat minte de la
București. Nu le-am dat atenție, i-am
împrăștiat, i-am gonit. „Nu vă cunosc pe
voi”! Nu faci armată cu improvizați. Noi
purtam cămașa verde cu o convingere
puternică și nobilă. Am luat comanda
cum trebuie. Și nu îmi pare rău. „Așa
credeți voi, profitorilor? Și vă și con-
damn că îndrăzniți să îmbrăcați cămașa
verde, de care numai ați auzit și voi. Și,
potențial, voi ați fost prigonitorii”. Așa
le-am zis. Și homo homini lupus nu mai
e valabilă, cum că omul îi lup pentru om.
Nu, omul e dumnezeu pentru om de
când a venit Hristos. Vedeți? Aceasta
este strategia! Hai să intrăm cu nițel cu-
raj în valorile autentice, care au relație
cu veșnicia. Acționați cu strategie! Eu
acum nu sunt așa de informat și nu am o
armată în jurul meu, cum are părintele
Justin. Eu sunt singur aici. Dar pu-
neți-vă capul la bătaie! Important e să
stai de vorbă cu tine în orice clipă. Nu e
138
permis să nu știi ce ai de făcut. Poate
sunt situații să rabzi, mergând pe linia
unei credințe trăite. Nu se mișcă fir de
păr fără voia Mea și Îndrăzniți, Eu am
biruit lumea. Biserica, nici porțile iadu-
lui nu o vor birui. Și, chiar dacă mori, nu
mori, frate! Ai trecut de la moarte la vi-
ață! Nu-s cuvintele mele. Și așa este.
Acestea nu sunt niște povești, dragii mei.
Repet, moartea nu poți să o păcălești cu
o cafea. Moartea e o mare realitate. Iadul
e o mare realitate, confirmat de Mântui-
torul: „Mergeți în focul cel de veci!” Și a
trecut de la moarte la viață. Va să zică,
viața trebuie să fie nițel pipăită și între-
bată: cine sunt eu? Dar numai în funcție
de marele Adevăr în contingență cu veș-
nicia, că altfel… ești un politician prost.
Te duci în târg să-ți cumperi și tu o hai-
nă și te-a păcălit un jidan prost, cu o ha-
ină putredă.
- Care credeți că ar trebui să fie ur-
mătorul pas strategic, mai ales că am
aflat că legea privind buletinele elec-
tronice s-a votat deja, tot așa, „tacit”?
- Este de dorit poziția grecilor, care
au avut în frunte pe patriarhul însuși
militând pentru drepturile credincioși-
lor împotriva acestor acte. Dar știți ce
139
înseamnă 666? Explicația am găsit-o și
eu la unul din Sfinții Părinți, nu este a
mea. Noi trebuie să apărăm crucea, dar
împotriva cărui dușman? Că în planul
de foc pe care eu l-am băgat și în biseri-
că, nu numai în armată, este și asta:
precizarea poziției tale față de inamic.
Cine e inamicul la noi? E dracul! Dia-
volul zice că este creatorul lumii. (...)
Dați-vă seama ce îndrăzneală! „Lepăda-
tule!” Însă e o creație, un ticălos. Am
făcut o constatare de pe poziția mea de
monah și de duhovnic: insistă foarte
mult dracul, nu se lasă deloc. Însă e un
vândut, e un lepădat, e un apostat, un
tolerat. Nu contează. Deci trebuie să
cunoaștem poziția creștină mai întâi,
care o nimicește pe cea potrivnică. Nu
trebuie să fim nici pe poziția de răzbu-
nare, să avem satisfacție că i-am biruit
pe vrăjmași, nu… cu gând smerit.
- Cum vedeți poziția mitropoliei Clu-
jului față de poziția sinodului, unde, știți
bine, Înaltul Anania nu a participat?
- Anania a făcut ce trebuie. A făcut
sinod mitropolitan și s-a prezentat. Pen-
tru că practic nu avea încredere sută la
sută în hotărârea de dincoace. Dar, atât
cât a făcut patriarhul, eu sunt mulțumit,
140
că se întrezărește și cumva împotrivă…
Ceea ce înseamnă: ce să-i ceri mai mult?
Cu dibăcie s-a strecurat. Pe ei nu-i inte-
resează… Însă sunt multe lucruri de zis
aici. Eu vă îndemn să nu primiți așa ce-
va. Pentru că acum e numai un început.
Pe urmă vor ajunge să vi-l bage pe gât,
nu numai în piele. Și s-a descoperit că e
și cancerigen. Poate cu asta „speriem”
lumea. M-a informat Anania la telefon.
Am fost la București, am sosit aseară.
Mi-a stat o ureche pe loc. Și în București
am trecut pe la Sfântul Dumitru… cu
amintirile mele de mic. A venit aseară la
mine un consilier de la patriarhie. M-am
„ocupat” de el, bineînțeles. Dar nu mă
tem. Știu că le sunt adversar. Cu o moar-
te toți suntem datori! Dar una-i ortodox
să mori sau ecumenist vândut! Viața în-
seamnă moarte continuă. Să știi să mori
și să înviezi în fiecare zi! Noi ar trebui să
ne bucurăm că trăim niște vremuri ca
acestea de cruce. Deocamdată s-a arătat
numai un 6, dacă înțelegeți, și mai ur-
mează încă doi. Toate sunt bune, că se
separă adevărul de minciună...

141
 „Ce atâta frică de moarte?
De câte ori n-am murit
până acum?”

(interviu realizat de ieromonahul Justin

și de monahul Kirion9)

- Părinte, se vehiculează niște pro-

rocii în legătură cu apropiatul sfârșit
al lumii, sfinția voastră ce spuneți?
- Eu spun una, care e mai veche și
mai sigură: va fi sfârșitul lumii cândva!
„Nu se mișcă, spune Mântuitorul, fir de
păr fără voia Mea”, și degeaba ne zba-
tem noi, făcând legătură cu niște infor-
mații, poate chiar false. Deci, să ne gră-
bim încet.
- Cum vedeți prigoana care va să
vină, mai ales că suntem în pragul unei
dictaturi biometrice și electronice?
- Prigoana a și venit. Din momentul
în care te-ai creștinat, trebuie să știi că a
început prigoana. Degeaba ne frămân-

9 Interviu realizat la sfârşitul anului 2010, la

Mănăstirea Techirghiol, preluat din revista Ati-
tudini, nr. 18/2011.
142
tăm acum, dacă la momentul potrivit
strigi: „Aoleu, aoleu!” Să fim integri me-
reu, de la botez până la moarte! Noi una
și bună știm: nu ne lepădăm! În pro-
blema asta mi-a plăcut răspunsul patri-
arhului Greciei: „Miroase a 666!” N-a
precizat data. „Miroase a 666”. Pe ur-
mă, vin actele mai directe, până te prin-
de de tot. Și, dacă știe că ești împotrivă,
te atacă mai greu, dar, dacă vrei să
mori, mori mai ușor. Ce atâta frică de
moarte? De câte ori n-am murit până
acum? M-au ținut 14 ani în închisoare
numai în Zarcă, la Aiud, în regim de ex-
terminare. Greu, foarte greu. Să nu-ți
dea să mănânci ca să mori și te și dez-
brăca, și era iarnă când te băgau acolo,
ca să mori de frig. În trei zile, după so-
coteala lor, verificat, mureai. Eu n-am
murit. Mi-au dat cinci, mi-au dat șapte
ani la izolare și n-am murit. N-a vrut
Dumnezeu. Și nu mi-ar fi rușine să mă
tem acum? Nici vorbă să mă lepăd de
Hristos! Șezând pe poziția aceasta poate
veni și decapitarea. Știți că e cea mai
ușoară moarte, să-ți taie capul.
- În ideea aceasta a prigoanei,
mulți se gândesc cum să se pregăteas-
că, ce strategii să găsească...
143
 - Ne-am învățat să consumăm tim-
pul în loc să îl folosim. Haideți să ne fa-
cem crucea cum trebuie, să ne rugăm ca
Dumnezeu să ne înmoaie inimile, să ia
de pe fața pământului răul. Nu să stăm
și să așteptăm prigoana. Prigoana tre-
buie să ne găsească luptând. Dar trebu-
ie să știi când să acționezi. Eram într-un
moment din acesta, față în față cu duș-
manul și unul a băgat baioneta în mine
la câțiva centimetri de burtă. Dar a scă-
pat baioneta din mână, iar eu am tras
baioneta și el a căzut în șanț. Și i-am
zis: „Îți dau pușca, să nu te condamne
că te-am dezarmat”. Dacă îl împușcam
acolo, ce câștigam? Mi-ar fi sunat ca un
clopot în conștiință, că am omorât un
om.
Altădată, am scăpat o fetiță de o ur-
soaică. Nu mi-a fost ușor. Ursoaica avea
un pui cu ea. Fetița era mică și tot către
ursoaică trăgea. Pe ursoaică o puneam
în situația strategică, să pot să-i fur feti-
ța, care nu mai putea nici să vorbească.
Nu spunea decât: „Au buba, am buba!”
Îmi sună în cap vorbele acelea, că o fi
zgâriat-o ursoaica pe undeva, dar eu
n-aveam vreme să o controlez. O țineam
la subsuoară și am ieșit la luminiș și
144
apoi la șosea. Și a venit un autocar. Am
zis: „Salvarea mea”. Dar, n-a vrut să mă
ia de teamă că fetița să nu facă pe ea în
mașină și să-i miroasă. M-am luptat cu
fiarele în pădure și cu oamenii, altă lup-
tă... Asta era problema, că mirosea un
copil? De ce trebuie să fim neatenți cu
tot ceea ce e în viață?
Sunt multe lucruri de spus, dar vă
recomand o veselie interioară care ar
putea să fie rugăciunea neîncetată, o
dispoziție interioară continuă. Nu „vele-
rim și veler, Doamne!”.
- În zilele noastre nu mai vin să-ți
ia capul direct. Vin cu viclenie...
- Nu e bine să provocăm noi prigoa-
na înainte, și nici să trâmbițăm, pentru
că dușmanul aude și vede și el poziția
noastră. Și îi dăm elemente noi, ca să ia
măsuri noi. Nu e bine să te descoperi.
Vreau să mă lovească dușmanul unde
vreau eu, nu unde vrea el!
Eu am făcut armata. E o realitate pe
care nu-mi pare rău că am trăit-o. Năs-
cut în 1914, în 1936 m-au luat militar.
Eu făceam dreptate. Pe front, eram ser-
gent pe lângă un maior, Arthur Popes-
cu, care a murit. Și, cu mortul lângă mi-
ne, am preluat comanda batalionului,
145
ceea ce nu putea face decât un ofițer.
Dar, în situația aceea, deși eram un
simplu soldat, am luat comanda și am
raportat generalului după ce am făcut
un desen al poziției dușmanului și al
poziției mele. După ce s-au terminat
toate, m-a chemat generalul și mi-a zis
așa: „Primești să te fac general?” „Pri-
mesc.” „Și ce-ai face?” „I-aș învăța să
moară, domnule general! Că, dacă un
soldat nu știe să moară, e biruit dinain-
te de a intra în luptă.” Ei, dar nu... a fost
doar un joc de prezență. Însă pentru
viața mea un amănunt din acesta era
foarte important. În sfârșit, mulțumesc
lui Dumnezeu. Așa cum sunt, slab,
prost, nu mă interesează. Important e
să fiu prezent. Nu să știu multe și să am
sufletul precupețit. Acum vorbesc ca un
om slab, nu anticipez. Dar, nu pot să-mi
închipui cum aș trăi fără Hristos.
- Ați fost în Mișcarea Legionară?
- Am fost și nu îmi pare rău. Însă nu
am suprapus Mișcarea Legionară peste
învățătura creștină. Ar fi o greșeală de
moarte. Vrei să fii un legionar bun? Tre-
buie să fii un bun ostaș creștin, aseme-
nea mucenicilor ostași din vechime. E
ca în armată. Faci întâi armata la reguli-
146
le armatei și, când ești liber, te întorci
de unde ești. S-au făcut greșeli și în
Mișcarea Legionară, pentru că se încu-
raja uciderea, dar eu nu cunosc ce a fost
în spatele acestor crime și nici complo-
turile din interior, despre care se vor-
bea. Erau legionari adevărați, de mare
valoare. Eu sunt prezent ca monah și
bucuros că am fost legionar înainte.
Când m-am dus eu – un copil de 18 ani
– la Casa Verde din Bucureștii Noi,
m-am prezentat Căpitanului. Codreanu
era o personalitate remarcabilă și te cu-
cerea pe loc, un adevărat erou. După ce
am terminat, mi-a zis: „Treci la făcutul
temeliei!” Alături de mine era un cama-
rad foarte voinic, pe nume Zăpadă, rece
și milităros, care m-a certat că n-am
stat drepți în fața Căpitanului, când am
pus mâna pe lopată. Eu, care eram mili-
tăros din fire, pentru că nu poți să re-
ziști cu jumătăți de măsură în viață –
mi-am zis în sinea mea că n-am venit
aici să fac armată, și i-am spus: „Am
să-ți dovedesc, camarade, că știu să stau
și drepți, dar deocamdată sunt un copil
și nu știu cum trebuie să mă comport”.
În sfârșit... Sunt fericit că m-a ajutat
Dumnezeu de m-am făcut călugăr. Ni-
147
mic nu-i mai important decât a dărui
viața lui Hristos. Călugăria este peste
Mișcarea Legionară. Toate acestea sunt
experiențe de viață, istorie personală. Îi
mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate
prin câte am trecut.
- Ați fost în tabăra de muncă de la
Carmen Silva, unde era și Căpitanul?
- Am fost, cum să nu? Eram la targă
cu generalul Cantacuzino. Eram la Car-
men Silva când a venit Căpitanul și a
zis: „Să nu mai rămână piatră peste pia-
tră aicea!” Și am plecat cântând cu el, la
Ghiol. Se cheltuise mult ca să se scoată
pietrele de la Ghiol, dar fără rezultat. Și
am scos toate pietrele în... jumătate de
ceas. Și v-am spus ce mult s-a cheltuit,
ca să se scoată toată piatra. Deci pro-
blema vieții nu e a zice, ci a mișca. Vrei
să ajungi? Mișcă! Nu sta pe loc! Nu a
zice, ci a mișca înseamnă a ajunge. Și
trebuie să mergi, nejudecând lucrurile.
Nu știi cu cine lupți, că peste tot e nevo-
ie de o armă, de o poziție, de o strategie.
E o mare greșeală să nu știi cu cine
lupți. Înseamnă că nici nu te cunoști.
Neamul românesc e cel mai adaptabil
învățăturii creștine. Are el o smerenie,
undeva… Opinca asta care nu suportă
148
națiile, ungurii. Opinca asta româneas-
că… Atât de frumoasă e poezia asta ro-
mânească! Nu poți să concepi un Ho-
rea… în cizme ungurești.
- Când nu reușești să-ți faci cano-
nul primit la spovedanie și te mustră
conștiința, ce mai este de făcut?
- Nu ți-l poate face nimeni decât
personal. Eu, ca duhovnic, nu prea dau
canoane. Degeaba le dai: să facă atâtea
metanii, să postească. Nu! Eu sunt pen-
tru o stare de prezență continuă, întru-
cât ești neatent când nu trebuie, dintr-o
inerție a vieții materiale, cu problemele
ei la care vrând-nevrând trebuie să par-
ticipi. De aceea, starea interioară trebu-
ie asigurată.
- E bine să ceri micșorarea lui?
- Dragă, asta e negustorie, nu călu-
gărie. Nu pun pe cântar cât am de făcut.
Nimic nu te poate scuti. Îl faci și gata.
Însă problema nu e asta, ci dacă inima e
prezentă sau nu. Venea un preot bătrân
la mănăstire și mi-a zis: „Eu nu pot să
mai vin la biserică – nu mai vedea – de
aceea fac de o mie de ori pe zi Doamne,
Iisuse”. Nu scăpați momentul nefolosit.
Că vedem la morții ăștia, că am fost la
multe căpătâie de morți la vârsta mea.
149
Fiecare vrea să mai trăiască. E această
inerție a lucrurilor. Măcar o zi. Și noi,
care ne scăldăm în ani, zicem: „Ce poți
face într-o zi?” Nu într-o zi, dragii mei,
într-o clipă poți să faci foarte mult. Că
Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele
noastre, are nevoie de inima noastră. O
dispoziție continuă. Nu nevoința, ca o
dorință de împlinire, neapărat. Prezen-
ța, starea de viață continuă, nu nevoin-
ța. Omul nevoitor consideră că se achi-
tă: „Doamne, am făcut o mie de meta-
nii, sau o sută…” Starea de prezență e
nejignitoare și-ți dă identitate. Rugă-
ciunea nu e o rațiune, rugăciunea e o
ființă divină în tine. Rugăciunea e par-
tea divină și nu avem alt ideal decât de a
ne dărui Dumnezeu fericirea să murim
sfârtecați și chinuiți pentru scânteia de
adevăr ce știm că o avem în noi.
- Cum trebuie să facă monahul sau
creștinul ascultare de duhovnic în aces-
te vremuri?
- Eram profesor la Turnu și comu-
niștii au vrut să schimb programa anali-
tică și n-am primit. Din călugăr să mă
fac drac? Starețul, care și el era profesor,
dar la alte clase, mi-a făcut mizerii, că
„de ce n-am primit?”. „Păi, cum să pri-
150
mesc? Părinte, pe sfinția voastră vă as-
cult, dar numai până la a nu mă lepăda
de Hristos. Or, asta nu fac”. Ei bine, a
priceput, că nu era prost, și m-a scos din
rândul fraților, m-a băgat sub cerdacul
lui Mircea la Cozia, unde bătea Oltul. Iar
starețul m-a izolat pentru 150 lei leafă și
m-a schimbat, trimițându-mă la Coman-
ca. De multe ori sunt uimit cum Dumne-
zeu îmi dă toate mărunțișurile, și tocmai
mărunțișurile astea dau suflu sau dau
importanță vieții. Mai ales când ai și idei
și vrei să le împrăștii. Pentru că și îm-
prăștierea unei idei trebuie să fie și pe
înțelesul și pe placul altora. Și trebuie să-i
dai drumul în așa fel, ca să fie el vinovat
că nu o înțelege, nu autorul.
- Iertați-ne, părinte, pentru timpul
zăbovit, poate v-am obosit.
- Omul nu obosește când folosește.
Obosește altceva: o tăcere mârșavă, o
privire la buzunarul altuia… și vicleșu-
gul acesta dintre oameni. Să fiți binecu-
vântați!

151
Anexe:

Despre sfinții închisorilor

a) „Ei sunt sfinți mult mai mult decât

credem noi...”
(fragment dintr-un interviu realizat
de Cristian Curte și Visarion Alexa10)

- Părinte, pentru că ați pomenit de

închisori, mare parte din intelectuali-
tatea românească interbelică a sfârșit
sau a trecut pe acolo. Credeți că ne pu-
tem folosi și duhovnicește de experien-
țele lor?
- Nu [doar – n. n.] cred. Chiar e obli-
gatoriu. Cum să nu? Chiar trăiam acolo
– că am 14 ani de închisoare - și mă
gândeam că nu sufăr numai pentru res-
pect, [ci – n. n.] pentru toată omenirea.
Pentru marele adevăr care cuprinde tot
ce există, toată creația. Aici este marea
diferență dintre umanitate și anghelita-

10Interviul a fost difuzat la Radio România Cul-

tural, la emisiunea Creatori între sacru şi pro-
fan din 10 august 2011.
152
te. Că umanitatea este superioară îngeri-
lor, anghelității. Da. Pentru că omul e un
arhon, un stăpân. El [Dumnezeu – n. n.]
nu l-a creat pe om așa cum a creat toate
puterile de sus și tot ce se vede, prin-
tr-un cuvânt, printr-un cuvânt să se facă
și s-au făcut. Vă dați seama ce putere...
Pe om l-a cioplit, l-a făcut după chipul și
asemănarea Lui. Hopa! Și că el poate să
țină locul, se poate ridica, pentru că Dom-
nul Hristos ne-a adus mai mult decât
ne-a pierdut Adam. Ne-a dat putința de a
ne îndumnezei după har. De a ierta vrăj-
mașul. De a fi dumnezei pe pământ. (...)
Haideți să vă spun un dialog scris de Go-
ethe, între o fetiță și un trandafir. Fetița:
- Trandafirule, te rup!
- Și eu te înțep!
- Trandafirule, te rup!
- Și eu te înțep!
- Trandafirule, te-am rupt!
- Și eu te-am înțepat! – zice Goethe.
Dar creștinii zic: „Și eu nu te-am în-
țepat”. Aici e diferența între vederea
creștină și versuirea „dinte pentru din-
te”, legea talionului. „Și eu nu te-am în-
țepat, m-am dăruit”. Asta-i poziția creș-
tină. „Am dat și obrazul celălalt”. Cine-a
biruit? Cel care a lovit sau cel care a dat
153
și obrazul celălalt? Asta este învățătura
creștină, care are aspect paradoxal.
- Dar, părinte, la Pitești...
- Vorbim degeaba, ați înțeles ceea
ce vorbim? Vă dați seama ce lucruri
grozave scăpați, de treceți la altă între-
bare?
- Nu, nu, aici vreau să rămânem.
La Pitești, asta s-a întâmplat. Cei care
erau deținuți au răspuns întorcând ce-
lălalt obraz și răbdând. Și cu toate a-
cestea, unii dintre ei s-a întâmplat să
cadă. Nu au rezistat la acele torturi în-
delungi. Unde s-a greșit?
- Să știți că răspunsul meu este o to-
tală tăcere. Habar n-aveți ce a fost la
Pitești...
- Doar din cărți...
- Păi da, aia este. Mă doare inima să
îi pomenesc, că mi-au fost fii duhovni-
cești, când trăiam în închisoare cu niște
băieți de o mare frumusețe sufletească.
Iulian Constantin, Maxim... Pe Virgil
Maxim l-am avut chiar în celulă... Acolo
a fost dincolo de închipuirea omenească.
Oriunde, firea omenească simte nevoia
să se apere. Acolo, era cu neputință, era
cruzime, era cu tot... Te obligau să mă-
nânci fecalele altuia, nu numai pe ale ta-
154
le. Vă dați seama, ce desființare morală,
de nerecunoaștere a frumuseții firii ome-
nești. Dar întrebarea o puneți din afară,
n-o puneți dinăuntru. Asta este. A fost
groaznic, dincolo de închipuiri.
- A fost un plan conceput special...
- E, a fost un nenorocit de bucovi-
nean care a vrut să se facă mare ...
- Țurcanu...
- Ăla, da. Până la urmă, l-a pedepsit
Dumnezeu, că l-au împușcat, dar nu-i
vorba de asta. Aveam un fiu duhovni-
cesc, Constantin Pascu, care a fost foar-
te torturat acolo, și cu care eram în ce-
lulă, și ziceam: „Măi, Costică, eu plec la
mănăstire. Cum ai putea să suporți să
vezi că merg la mănăstire și tu să rămâi
în lume? Că ne știam viața [unul altuia
– n. n.]. Eu am făcut și armata. Am scă-
pat de război... Era nebunie mare călu-
găria. Este, într-adevăr, cel mai grozav
lucru în creația lui Dumnezeu. Asta, să
renunți la tine, la bucuriile vieții... Am
niște fotografii, cum arătam în patrulă,
poate am timp să vi le arăt.
- Părinte, ca o concluzie a discuției
acesteia despre închisoare, credeți că
unii dintre cei care au sfârșit acolo ar

155
putea fi, în viitor, canonizați de Biseri-
că? S-au sfințit prin închisoare?
- Dragă, mie mi s-a pus problema
asta de mulți. Eu am trăit cu ei, și i-aș
face pe toți sfinți, dar nu te repezi: „ho-
pa”. Nu. Îi lăsăm așa cum sunt, pentru
că în momentul ăsta eu v-am spus ce
trebuia. Ei sunt sfinți mult mai mult de-
cât credem noi. Numai noi știm ce a fost
acolo. Regim de exterminare. Îngrozi-
tor, îngrozitor... Mă băgau la răcitor, vă
dați seama? Așteptam... Eram conștient
să văd cum iese sufletul. Da. Groaznic,
groaznic era. Și asta nu era o zi, erau ani
și ani. Extrem de sistematic, [regimul]
de exterminare. Dacă te îmbolnăveai, te
izolau – ziceau: „ca să te faci bine”, dar
îți agravau boala. E, nu poți [să uiți]
aceste lucruri... Pentru că au fost, fără
discuție, pentru un ideal, pentru credin-
ța în Hristos... Spunea un arhiereu,
Anania, de la Cluj, la Aiud: „Părinte, mă
cheamă că s-a făcut o bisericuță în în-
chisoare. În zona Clujului – ca eparhie.
Chiar eu m-am dus să sfințesc biseri-
ca...” A trăit acolo niște momente, unde
erau lanțuri, unde era desființarea valo-
rilor... Asta-i greu de suportat. De-asta
spun că nu este momentul să se pună
156
problema asta, important e altceva: eu
sunt foarte convins că ei sunt sfinți la
Dumnezeu. Dar mă bazez și pe un alt
cuvânt: „Orice om mântuit e un sfânt”.
Dacă ești mântuit, mântuirea este un
enorm de mare lucru, dragii mei. Se
discută teoretic, dar nu e așa. Trebuie să
îți pui viața la punct, și asta e o mare
taină. Pentru că moartea e o realitate...

b) „Nu contează decât maniera în care

mori”
(fragmente dintr-un interviu filmat,
realizat de Rafael Udriște)

- Am fost la Aiud și am filmat în

osuar. Există o presiune foarte mare la
nivel politic, prin care toată jertfa celor
care au murit la Aiud să fie astupată.
Cu foarte mare greutate s-a făcut osu-
arul. Cu foarte mare greutate s-a ridi-
cat acum un corp de chilii. S-ar dori să
se facă acolo și o mănăstire. Știți că
părintele Justin Pârvu a fost acolo de
câteva ori și tot încearcă să găsească
formula prin care să se facă, în sfârșit,
acolo o biserică.
- E făcută.
157
 - Da, un osuar.
- Un aghiasmatar, ceva...
- Da. Pentru cei care poate nu din
rea credință, ci din ignoranță nu știu
ce a fost la Aiud, v-aș ruga să ne spu-
neți ce a fost în Aiudul acela. Părintele
Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt
loc al românilor...
- Da, pentru că nu știai dacă trăiești
până mâine. Această stare de tensiune
extraordinară îți dădea ocazia să îți cu-
noști marile tale intimități, e binecu-
vântată. Nu este vorba de o suferință.
Tendința lor era exterminarea prin în-
fometare. Zarca e o închisoare în închi-
soare, făcută de unguri pentru români,
ca să-i omoare, unde fără discuție se
aplica regimul dorit fiecărui ins sau fie-
cărui grup de inși. Ultimii ani – un
an-doi – numai în zarcă m-au ținut.
I-am înfruntat la o întâlnire pe care
ne-au făcut-o ei acolo, cu deținuții vân-
duți, ceea ce era egal cu moartea. Dar
nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la ră-
citor. În trei zile mureai, constatat.
M-au băgat cinci zile, nu am murit!
M-au băgat șapte, n-am murit. La ca-
mere frigorifice, știți. E groaznic! Nu
știu dacă mă înțelegeți... Aveam o curi-
158
ozitate de copil să văd cum iese sufle-
tul... Deci eram la marginea lucrurilor.
Condiții imposibile, ca să mori în trezi-
re. Au murit mulți. Eu nu am murit.
Nu puteam vorbi decât prin morse,
și au cerut cei de alături să se spove-
dească. Tot prin morse. Eu puteam să
transmit, dar nu puteam să primesc,
pentru că, de te prindea, te omora pe
loc. Și am aranjat așa cu ei, tot prin
morse. „Mâine, la o anumită oră – am
apreciat cu ei atunci –, stați în partea
asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin
bătaie, prin perete, și îmi spuneți păca-
tele și eu vă dezleg. Cu o condiție: dacă
muriți până mâine – pentru că așa se
punea problema –, e valabilă spoveda-
nia. Dar, dacă nu muriți, la primul preot
pe care-l întâlniți să vă spovediți din
nou păcatele”. Adică să procedăm cin-
stit în ceea ce privește respectiva taină.
Vă spun acestea ca să aveți o imagine a
stării noastre spirituale acolo, când erai
în fiecare clipă nesigur de clipa urmă-
toare. Această stare nu era de o zi, era
de ani. Nu am putut vedea niciun semn
de bunăvoință omenească, de om, în tot
acest timp.

159
 Am fost întrebat de mulți unde a
fost mai greu: în închisoare sau în pus-
tie, pentru că am trăit și prin pustie. În
închisoare, cei care nu credeau în Dum-
nezeu se chinuiau, și le era rău. Pentru
că nu era o forță nevăzută care să o-
prească nițel pornirile sălbatice, de cru-
zime, de ură care apăsau mereu pe om.
Asta lipsea. În pustie însă dracii cu care
lupți se temeau de Dumnezeu și era mai
ușor, cu toate intemperiile vremii: iar-
nă, zăpadă, fiare sălbatice, stare încor-
dată și acolo. Dar era totuși o notă de
libertate. Pentru că dumneavoastră toți
nu știți cât e de scumpă libertatea și
pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu. Nu-i
nimic mai scump la Dumnezeu ca tim-
pul pe care ni-l dă să-l trăim. Pentru că
a sufla și a răsufla e tot de la Dumnezeu.
Și atunci a avut marea prudență Dom-
nul Hristos să ne spună că „nu se mișcă
fir de păr fără voia Mea”.
Suntem guvernați de Dumnezeu în
toată mișcarea, în toate gândurile noas-
tre ascunse. Sigur că depinde și pe ce
poziție te așezi. Având în vedere și nu-
mai lucrul acesta: viața veșnică. Dacă te
rătăcești, dacă ești neatent sau ești ateu
– Doamne ferește! Că-i mai gravă sta-
160
rea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta
e nesuferită la Dumnezeu... Pentru că
nu e supărat Dumnezeu pentru anumite
greșeli pe care le facem, cât e supărat că
suntem nepăsători. Ne amânăm exis-
tența, mergem pe inerție. E o mare gre-
șeală! Trebuie trăit fiecare moment în
toată plinătatea lui. Să te cunoști pe ti-
ne. Care e marea greșeală care e în lu-
me? Ființa omenească, care e făcută du-
pă chipul și asemănarea lui Dumnezeu,
se izolează după propria sa ființă. Nu
Dumnezeu l-a dat afară pe Adam din
Rai, ci Adam s-a dat afară singur. Ăsta-i
omul! Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele
Sfântului Vasile cel Mare, a fost între-
bat: „Ce zici despre om?” Și a răspuns
Sfântul Grigorie: „Este copleșitor și de
neînțeles”. Dumnezeu păstrează încă tai-
ne despre om, necunoscute nici de îngeri
și necunoscute nici de lume. Pentru că e
după chipul și asemănarea lui Dumne-
zeu. E singura ființă creată după chip și
asemănare. Este singura verigă posibilă
între om și creație. Omului i s-a încre-
dințat marea răspundere să supraveghe-
ze întreaga creație. Și Satan luptă din
răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu
o cunosc, să ne scoată din cap că suntem
161
asemănare cu Dumnezeu. Pentru că îi
cam ocupăm locurile. Treaba lui, dar noi
suntem creați așa, după chip și asemă-
nare. Și creația lui Dumnezeu nu poate fi
dezmințită sau interpretată. Suntem
chip și asemănare a lui Dumnezeu.
Deci avem mare siguranță, dar și
mare răspundere. De aceea vă spuneam
că este foarte grav să nu știi că tu tră-
iești și cine ești. N-ai stat de vorbă cu
tine niciodată, bineînțeles, ținând cont
de marile valori: veșnicia... Ce e cu mi-
ne? Eu, ținând cont de pușcărie și pus-
tie, nu m-am folosit mai mult decât la
căpătâi de morți. Țipete... Intrau într-un
necunoscut nu pentru o mie de ani, ci
pe veșnicie! Trăistișoara lui nu era plină
cu fapte bune, era goală! Sau era goală
la unii oameni. Mare greșeală, această
stare de necunoștință proprie!
Instinctul acesta de a trăi îl are și
porcul, îl are și orice alt animal. Dar
atât! Omul are o conștiință, are o dărui-
re dincolo de rațiune. E făcut dumnezeu
după har. Vă dați seama: dumnezeu
după har! Căderea lui Adam ne-a între-
rupt relația aceasta cu Dumnezeu. A
venit Dumnezeu și ne-a adus mai mult
decât a pierdut Adam! Ne-a adus toc-
162
mai din nou cunoștința că suntem din
nou dumnezeu după har și că nu există
moartea. Pentru că ne zice: „Și veți trece
de la moarte la viață”. Or, moartea nu
înseamnă o terminare, ci înseamnă un
alt început – fericit sau nefericit. Că de
ce să te temi de moarte, dacă te-ai pre-
gătit de înviere? E o contradicție, și
omul hotărăște, în vidul acesta al lucru-
rilor, nu într-o stare de prezență conti-
nuă. Nu este greu. Pentru că niciodată
nu e degeaba cineva lângă tine. Ori tu te
folosești, ori îl folosești, ori trebuie să te
verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, bu-
bos așa cum e. Că lipsa asta de prezență
lângă fratele tău e lipsă de dragoste, și e
în contradicție cu Creatorul. Actul de
prezență. Nu sunt pentru nevoință, ca
duhovnic. Sunt de 95 de ani. Sunt pen-
tru o stare de prezență continuă a lui
Dumnezeu. Exist! Și ne punem întreba-
rea: De ce? Ce e cu mine? Ce e cu moar-
tea? Ce-s aceste elemente, care sunt va-
labile? Moartea nu vine să îi faci o ca-
fea. E fără cruțare! Te ia așa cum ești!
Nu o putem amâna nicio fărâmiță de
secundă când va veni. Judecata de Apoi
nu trebuie văzută cu Dumnezeu stând
pe un tron de judecată. Te judeci singur,
163
repede. Suntem o ființă valoroasă mai
mult decât oricare altă ființă. Dracii au
fost îngeri buni. Și am spus așa: dacă ar
fi întruchipat iar posibilitățile pierdute,
ar răsturna pământul cu degetul mic!
Dacă tu, pierdut fiind, gândești așa, de
ce să nu gândesc așa despre îngerul
meu păzitor, care nu e căzut! Și se spu-
ne despre îngerul păzitor, într-un loc,
așa: că e cu neputință să nu mori, dacă
l-ai vedea într-atâta lumină! Și îngerul
acesta nu e singur, în ceea ce privește
paza. Cuvântul păzitor nu i l-am dat
noi, i l-a dat Dumnezeu: „Păzește sufle-
tul acesta, până la moartea lui”. El e în
relație cu alte miliarde de îngeri, cu ma-
re putere. Și totuși ei sunt fără identita-
tea asta mare: dumnezei sunteți. Sunt o
creație cu mari posibilități, cu mare
frumusețe, care scapă minții noastre
mărginite. Pentru că zice și Sfântul
Apostol Pavel că nu îi e dat omului să
cunoască, pentru că el a fost răpit până
la al treilea cer.
Așa că ființa omenească e dumne-
zeu după har. Acel zis homo homini lu-
pus, „omul lup pentru om”, a căzut, la
venirea Mântuitorului. Acum e invers:
omul e Dumnezeu pentru om. Și uite pe
164
cine băgăm noi în iad și nu ne astâmpă-
răm. De ce îi zici drace, drace și nu îi
spui Doamne, Doamne!? Înseamnă că
i-ar pune o râvnă mare de tot în consta-
tarea asta, de către fiecare ins care ar
vrea să fie câtuși de cât treaz. Că el lup-
tă din răsputeri să ne cucerească și să
ne adune la el. Însă se împiedică de pu-
terea Crucii, de puterea lui Dumnezeu.
Crucea e Tatăl, toată înălțimea, Fiul,
toată adâncimea, Sfântul Duh, toată lă-
țimea. Sfânta Cruce are o semnificație
extraordinară! De aceea și catolicii au
schimbat semnul crucii, făcută altfel cu
degetele, cu altă așezare, de la stânga la
dreapta. E o mare greșeală! Nu suntem
aici pentru că ne-ar conveni nouă să fim
așa, ca la un papă... Suntem așa de la
Duhul Sfânt și tot de Duhul Sfânt sun-
tem judecați.
- Dat fiind faptul că, de exemplu,
acum Sinodul refuză să facă vreo refe-
rire la oamenii care au murit în temnițe
și care sunt considerați sfinți de popor –
și acum mă refer, de exemplu, la Vale-
riu Gafencu –, să ne spuneți ceva despre
Valeriu Gafencu. L-ați cunoscut?
- Da, am trăit împreună. Era mai
mic decât mine. Era un băiat cu fond,
165
nu aș avea ce spune altceva despre el
decât că era un sfântuleț. Însă nu conta
în lumea noastră, pentru că noi toți tră-
iam același moment, aceeași stare, ace-
leași nădejdi și aceleași mari bucurii as-
cunse, care nu pot fi înțelese rațional de
lume. Eram una cu toți. Gândeam la fel.
Îi cunoșteam familia din poveștile din-
tre noi. Avea trei surori: Valentina, Ele-
onora și Elisabeta. Tatăl lui a fost omo-
rât de ruși. Nu era vorba de inteligență,
pentru că tot omul avea destulă. Nu e
vorba de moarte, ci maniera în care
mori contează. Și, vă spun încă o dată,
au fost multe momente, pentru noi toți,
în care aveam curiozitatea să vedem
cum iese sufletul din noi! Eram la mar-
ginea existenței! Nu se mai putea! Altfel
nu mă băgau la frigider, la camerele fri-
gorifice, unde, fără discuție, nu mai pu-
teai să trăiești. Trei zile era marginea la
care puteai rezista. M-au băgat cinci zile
și n-am murit. M-au băgat șapte zile și
n-am murit. Nu a vrut Dumnezeu.
Sigur că sunt obligat să mă smeresc,
că au fost atât de multe momente, pen-
tru noi toți, unde puteai să mori și, dacă
nu mureai, ziceai că s-a întâmplat cuta-
re lucru. Nu a vrut Dumnezeu, pentru
166
existența unei ființe dumnezeu după
har. Marea, enorm de marea greșeală a
lumii este nepăsarea!
- Ce au avut cu dumneavoastră
comuniștii? De fapt, de ce au fost chi-
nurile atât de mari?
- Întrebarea matale e de școală pri-
mară. Ce vrea dracul cu noi, aia vor co-
muniștii! Erau exponenții răului. „Nu
crede în Dumnezeu” și „omul e fiară”!
Am fost chemat, încadrat de patru sol-
dați cu baionetele la pușcă, scos din zar-
că, și, când ieșeai așa din zarcă, știai că
nu te mai întorci. Și sigur că erai pregă-
tit, nu aveai nicio ieșire, decât „Doamne,
ajută! Doamne, iartă-mă!” și gata. Și
m-au dus la un colonel. Erau zece colo-
nei acolo. Crăciun era cel mai mare tică-
los, care făcea pe blândul. Adevărul e că
nici deținuții, cum eram și noi, nu erau
proști. Ne dădeam seama cum suflă și
cum răsuflă omul. Pentru că, fără discu-
ție, apar înțelegeri nebănuite, prin care
poți pătrunde în zona respectivă. Și m-a
întrebat: „Cum există Dumnezeu?” Eu
eram deținut, încadrat. Cum făceam o
mișcare, cum mă invita pe scaun. Mare
cinste... Nu puteai face nicio mișcare,

167
pentru că le era frică să nu-i omorâm.
Aberații nebune, drăcești!
Și i-am spus: „Domnule colonel...
Eu am avut întâlniri cu copiii de școală
primară. Și toți m-au întrebat ceea ce
mă întrebați și dumneavoastră. Ochii,
pe care îi avem, cu care pătrundem;
inima cu care înțelegem într-o formă
mută ființa din fața noastră, sentimen-
tul de poezie, de versuire, toate acestea
vin de la un Creator. E greu să înțelegeți
aceasta, dar nu-i vina mea”. Și mi-am
luat curajul să îl întreb: „Dar, dumnea-
voastră, care e motivul că nu credeți?”
Ăsta era un mare curaj, pentru că se
considerau înfruntați. Zice: „Războiul
pe care l-a dus Hitler în Rusia”. Zic:
„Nebunul acela de Hitler credeți că a
fost cinstit, să păcălească poporul rus că
Stalin e necredincios?! Aceia, înainte de
a fi credincioși, sunt ruși, prin natura
lor! Și nu s-a dus Hitler să cucerească
Rusia. S-a dus în Rusia să cucerească
pământul întreg. Ei, și acum ați biruit.
De ce nu credeți? Dacă ăsta e motivul...”
S-a încurcat. Își dădea seama că nu
are răspuns. Și m-a întrebat atunci, ca
să scape, care e ultimul cuvânt. Zic:
„Sunt gata să mor pentru tot ce spun. Și
168
v-aș invita la aceeași poziție.” „Luați-l
de aici!” Am scăpat. S-au mirat toți! Bă-
teau prin perete când au auzit că am
venit în celulă, că nu m-au omorât. Ca
să înțelegeți, într-un cuvânt, asta era
tensiunea noastră în Aiud.
- Sfântul Sinod refuză orice apropi-
ere față de [jertfa celor din închisori -
n.red.]…
- Nu te repezi... Nu legați de Sinod.
Considerați că nu-i chiar așa. Dacă sunt
sfinți, sunt sfinți unde sunt. Dar sunt
niște rânduieli, niște reguli care trebu-
iesc urmate. Și pe urmă, în afară de Si-
nod, izolându-ne, să zicem așa, de valoa-
rea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu
avem voie să ne amestecăm. Ei sunt
sfinți între sfinți. Dar nu ne grăbim, pen-
tru că nu putem face asta fără amprenta
Bisericii. (…) Că dacă ai făcut un ou, tre-
buia să știe tot satul, cum cântă găina!
Nu e așa! Important este să te cunoști tu
pe tine ca om al mântuirii, și să te pui la
punct, pentru că ești un microcosmos, în
care se oglindește un macrocosmos. Ni-
meni nu e sfânt doar pentru că a murit.
Trebuie să se pronunțe autoritatea Bise-
ricii, așa cum e, că nu e degeaba acolo.
(…) Pentru că nu Sinodul e punctul de
169
orientare strategic, ci ceea ce avem în noi
înșine. La aceasta se referă marea între-
bare: Ce ai făcut? Cine ești?
Recunoaște-te pe tine! Că nu după
glasul străzii sau glasul poporului – ca-
re de multe ori are dreptate, săracul –
se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după
poziția pe care o are, trebuie să gân-
dească întâi serios; și nu se face nimic
fără învoirea divină. Eu, care am trăit
focurile acelea, trecând în lumea aceas-
ta grozav de bucuros, îmi dau seama cât
de valoroasă e poziția asta, că nu cel ca-
re lovește biruie, ci cel care a primit cu
dragoste lovitura. Acesta e Hristos! Că
ne mirăm toți, în situații din acestea, de
ce Hristos nu i-a nimicit pe toți. L-au
jupuit, L-au umilit și El i-a răbdat! Dar
toată frumusețea Învierii Mântuitoru-
lui... Când a înviat, nu numai El a Învi-
at, ci toată creația cu El! Toată frumuse-
țea aceasta nu ar fi fost grozavă dacă nu
ar fi fost Crucea mai întâi.
Deci nu e voie să blestemi suferința
de care toată lumea fuge și o blesteamă.
Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă
valoarea unui deal. (…) Rămâne, în con-
cluzie, un lucru: „Doamne, Iisuse Hris-
toase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă
170
pe mine, păcătosul!” Să aveți o lucrare și
o poziție mântuitoare. Indiferent ce ești,
furnică dacă ești, ai o răspundere. Dar
ești om! Ai o conștiință. Să cunoașteți
marile valori. Încadrați-vă. Că nu de
moarte mă cutremur, cum se zice, ci de
veșnicia ei. Adică nu contează – repet –,
decât maniera în care mori.
Gafencu și toți ceilalți au primit
moartea cu plăcere. Pentru că eram ne-
înțeleși, ne iubeam între noi, în sensul
unui adevărat rai, încât nici nu mai con-
ta suferința, pe care o vedeai ca un plas-
ture liniștitor. Vedeai rezultatele de du-
pă suferință. Nu e ușor să prevezi niște
lucruri. Dar numai dacă ești în foc îți
dai seama de intensitatea lui. Aveam și
contraziceri acolo, însă aveam toți ace-
lași ideal tainic, care ne lega…

c) Despre canonizarea părintelui Ilie

Lăcătușu11

Eu am fost cercetat dacă să îl cano-

nizeze pe Ștefan cel Mare. A venit un
arhiereu la mine. N-am fost de aceeași
11Mărturie apărută în ziarul Curentul, 14 ianua-
rie 2000, p. 16.
171
părere. Mai repede sunt pentru părinte-
le Ilie Lăcătușu, pentru că sunt niște
semne de la Dumnezeu: are mireasmă
și este neputrezit…12 Trebuie să atrageți
atenția patriarhatului. Trebuie să miște
cineva, dar este mai greu să îl sanctifice.
Pentru că cel mai evident lucru, de nedis-
cutat, este că nu a putrezit și că are mi-
reasmă… A rămas toată lumea cu această
credință [că părintele este sfânt – n. n.].
Dispuneți, eventual, o canonizare…

d) Despre noii mărturisitori

(din mărturia dată de părintele
Arsenie monahului Moise de la Oașa13)

Pe mine Legiunea m-a ajutat enorm

de mult, că era o luptă severă și intimă
12 Diferenţa dintre canonizarea unui mucenic şi
a altor feluri de sfinţi este că, în cazul mucenici-
lor, nu este nevoie decât de confirmarea faptu-
lui că au adormit în credinţa ortodoxă. În cele-
lalte cazuri, pentru canonizare este nevoie de o
cercetare îndelungată.
13 În ianuarie 2005. Mărturia este preluată din

volumul Sfântul închisorilor – Mărturii despre

Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de mo-
nahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2007, pp. 44-45).
172
ca să facem un om nou în noi. A fost
foarte necesară pentru viața mea. Prin-
cipiile de educație legionară erau extra-
ordinare. Era o educație care te angaja.
Asta m-a scos dintr-o latentă stare de
tânăr care voiam ceva și nu știam ce. Și
a apărut Legiunea, cu entuziasm, cu vi-
tejie, patronată de Arhanghelul Mihail.
Aspectul acesta m-a biruit complet, ști-
am troparul Arhanghelului Mihail din
copilărie.
L-am cunoscut pe Codreanu, am
avut multe discuții cu el și l-am apreciat
foarte mult. Nu putem gândi Legiunea
fără voia lui Dumnezeu, chiar dacă a ple-
cat de la niște cauze materiale, istorice.
N-am fost de părere să se facă uci-
deri; poate că asta a fost o mare greșeală
privind întreaga Legiune. Am avut un
frate, legionar, împușcat de jandarmi.
Când au ajuns legionarii la conducere,
puteam să mă răzbun. Aveam posibilita-
tea să îl omor. Am zis că, dacă nu-l îm-
pușc, e Dumnezeu dator la mine. Și fra-
tele meu e dator la mine. Dacă îl împușc,
nu mai sunt ei datori, sunt eu dator la ei.
I-am trimis vorbă celui ce mi-a omorât
fratele să nu se teamă, că îi pun pază, să
nu-i facă nici alții rău. (...) Nu a existat
173
nicio altă metodă de studiu, de pregătire,
care să ofere posibilitățile de spirituali-
zare, de adâncire duhovnicească, de rela-
ție vie cu Dumnezeu ca suferința de aco-
lo. Eu binecuvântez timpul acela. Am pe-
trecut ani în pustie, dar n-am avut posi-
bilitatea de a adânci lucrurile de natură
veșnică, de natură divină, ca în suferință.
Suferința ne-a unit. Cei care am reușit să
ne cunoaștem pe cruce am rămas uniți.
Imaginea pușcăriei mele este alături de
grupușorul acesta în care m-am simțit
foarte bine. Între noi era o mare unitate.
Toți aceștia erau gata de moarte. Pe oa-
menii aceștia, pe Gafencu, pe Trifan, pe
Marian, pe ăștia toți, Maxim, Pascu, și
ceilalți, pe toți i-aș sfinți [canoniza – n.
n.]. Era, oare, unul mai bun ca celălalt?
Contează maniera în care primești sufe-
rința. Pe toți i-aș sfinți, pentru că au fost
sinceri și pentru că nu au ezitat a se jertfi.
Toți jertfeau. S-au dus cu toții, pe rând.
Cu o bucurie greu de explicat, la prosco-
midie îi amintesc pe toți ca pe niște lup-
tători, alături de marii voievozi ai țării...

174
e) Despre părintele Marcu
Dumitrescu - Fachirul
(din mărturia dată de părintele
Arsenie unui ucenic - Iulian Liță14)

Mai întâi de toate, cu părintele Mar-

cu (Costică Dumitrescu) ne-am cunoscut
în luptă. Ne-am împrietenit; ne-am îm-
prietenit, pentru că eram cu mare plăce-
re într-o jertfire, în jertfă, în luptă, care
ne cerea cu orice chip sânge. Era mai
mărișor decât mine cu vreo doi-trei ani,
însă în luptă, în încordarea aceasta a
inimii pentru ideal, nu mai contează vâr-
sta. Contează mișcarea, eroismul, con-
tează poziția. A fost foarte rezistent în
suferințe. I se spunea Fachirul, nume pe
care Securitatea de pe vremea aceea, în
timpul lui Carol al II-lea, i l-a dat, pentru
că suferind, suferea cu o răbdare nemai-
pomenită, fără vaiete. Ne-am încurajat
încontinuu; prin închisori întâlnindu-ne
foarte rar, pentru că eram izolați. Eu e-
ram la Zarcă, el la fel; mai puteam comu-
nica câte ceva prin Morse, prin perete.

14Fragmente dintr-un interviu mai amplu, care

a apărut parţial în revista Scara, nr. 7/2001, pp.
136-137.
175
 Am avut cea mai frumoasă părere
de om de jertfă despre părintele Marcu,
față de mulți cu care eram obligați să ne
întâlnim, să trăim, să plănuim. Nu era
vorba de o negustorie în luptă. Nu era
vorba de scopuri. Se jertfea fără discu-
ție, având în vedere marile idealuri ale
omului, ale neamului, ale neamului
nostru. Eram foarte atașați de numele
acesta de neam. Chiar și Căpitanul făcea
foarte mult caz, că neamurile vor veni
toate la Judecată. Am avut o ocazie să
asist la o discuție de oameni trăitori,
legionari, în afară de închisoare. Ne
spuneau ei: „de unde știe Căpitanul
despre neamuri?”. Într-adevăr, se spu-
ne în multe părți că neamurile vor veni
la Judecată și vor fi judecate neamurile
și inșii. Deci, părintele Marcu nu era un
om care să fi făcut, repet, negustorie cu
lupta lui.
Am plecat la mănăstire dintr-o ne-
bunie pentru Hristos. M-am călugărit
cu multă râvnă, că dacă nebunia pentru
Hristos nu există, nu poți să reziști. Aici
te pierzi, ca să te poți regăsi în poziție
îngerească. Nu la multă vreme, a venit
la mănăstire și părintele Marcu, la Sla-
tina. Pe mine m-au arestat la Slatina,
176
mănăstirea ctitorită de Alexandru Lă-
pușneanu. M-au luat din biserică, unde
slujeam, la două noaptea, și m-au dus la
Miliția din Suceava. L-am auzit într-o
celulă alăturată pe părintele Marcu, era
și el arestat. Părintele Marcu a fost ares-
tat pentru trecutul său legionar, eu însă
am fost judecat pentru că fac parte din
Rugul Aprins, cât și din Garda de Fier.
M-au condamnat 40 de ani, să fie siguri
că acolo voi zace în veci. Fără discuție,
s-a observat că ne-a apărat Dumnezeu
grozav, deși noi, din partea dușmanilor,
eram mereu pe listele lor negre.
L-am vizitat ca monah, pentru că
era foarte hotărât pentru Hristos; era
într-o chilie, alături de părintele Cleopa,
dar nu se putea mărturisi la el, pentru
că părintele Cleopa se temea. M-a che-
mat printr-o scrisoare, să vin să-l măr-
turisesc, și m-am dus sute de kilometri,
de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu
era vinovat, el conta că ar fi făcut parte
dintr-o echipă, atunci când a fost omo-
rât Armand Călinescu; a fost și el invi-
tat, dar nu a primit să facă parte din
echipa respectivă, el contând în lumea
legionarilor de mare ținută ca un om de
jertfă. Noi doream o jertfă interioară
177
continuă. Nu a fost vinovat. Mi-a spus
că s-a discutat că aș fi făcut și eu parte,
dar nu e adevărat.
Eu i-am spus: „Fii liniștit, nu-i ni-
mic, prigoanele nu s-au terminat, pen-
tru că cine fuge de prigoană fuge de
Dumnezeu, cum spune Sfântul Teodor
Studitul. Și Biserica are încă nevoie de
prigoane”. Îl pomenesc cu mare drag,
cu trăire, cu odihnă – a fost monah
simplu. Mergea încovoiat cu un mic
baston, și se ocupa de stupii Mănăstirii
Sihăstria.
Îmi amintesc că, ieșind de la părin-
tele din chilie, pe un coridor m-a între-
bat cineva despre Mișcarea Legionară,
ce este. I-am spus: „N-ai să pricepi, dar
un lucru trebuie să înțelegi și să te temi:
patronul Mișcării Legionare este Arhan-
ghelul Mihail și i-am spus troparul:
«Unde umbrează darul tău, Mihaile Ar-
hanghele, de acolo se teme toată lucra-
rea diavolului, că nu suferă să rămână
lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din
cer. De aceea ne rugăm ție: săgețile lui
cele de foc îndreptate cu vicleșug împo-
triva noastră stinge-le prin mijlocirea ta,
vrednicule de laudă Mihaile Arhanghe-
le.» Asta era Garda de Fier”, i-am spus.
178
 Ultima dată m-am întâlnit cu el la
Aiud, pe un coridor. Ne-au scos din ce-
lule pentru o conferință. Au început să
vorbească tot dintre ai noștri, pervertiți,
în cadrul reeducărilor. Era o sală mare,
și eu m-am ridicat în mijloc și le-am
spus: „Ce vorbiți voi, ce știți voi despre
Evul Mediu? Evul Mediu a fost teocen-
trist, l-a pus pe Dumnezeu în frunte –
m-am repezit la ei –, pentru niște papi
nenorociți acuzați Biserica lui Hristos și
virtuțile creștine?”.
Așa s-a terminat conferința și m-am
întâlnit cu părintele Marcu pe un cori-
dor și i-am spus: „Ai grijă de tine, nu te
lăsa”. Dar el a înțeles să aibă grijă să nu
trădeze. I-am spus că nu mă refer la
trădare, ar fi fost o jignire pentru el, ci
să aibă grijă de el, să nu postească as-
pru, dacă găsește o bucată de pâine să o
mănânce. Nu aveai ce să cedezi, nu ne
jucam cu viața. Aici, la Aiud, nu se mai
punea problema Mișcării Legionare, vo-
iau să ne dărâme complet din credința
în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor,
mai înalt decât celălalt. De Legiune s-au
lepădat mulți dar nu erau pentru mine
niște căderi de mântuire. Mișcarea Le-
gionară trebuia privită ca urmând în-
179
tocmai învățătura creștină. Și aici s-a
greșit mult din partea unor legionari cu
uciderile, nu și-au dat seama. Acestea
au adus răzbunări și au omorât toată
elita. Aceasta nu era elita Mișcării Legi-
onare, era elita neamului nostru.
Mă gândesc la o figură uriașă: Ghe-
orghe Clime. Era inginer silvic, l-am
cunoscut și l-am avut la mare evlavie.
Când s-a pus problema Bisericii, eram
de față, Codreanu a spus: „Îl fac pe Cli-
me patriarh”. Era capabil oriunde îl pu-
neai, era grozav. Era mai în vârstă decât
noi, poate și decât Căpitanul. Am medi-
tat mai târziu asupra momentului, Cli-
me era în stare de orice, oriunde îl pu-
neai. Eu sunt cleric și văd importanța
unui patriarh în Biserică. E vorba mai
întâi de toate de o trăire creștină irepro-
șabilă, să nu mai arunce cineva în Hris-
tos și în Biserica lui pentru conduita
negativă, să nu zic stângace, a conducă-
torului suprem.
În închisoare rugăciunea era singu-
ra hrană, singurul motiv de supraviețui-
re. În închisori a fost un regim de ex-
terminare, în primul rând cu o foame
nemaiîntâlnită, eram uscați, așchie.
M-au băgat adesea la răcitor, unde era
180
moarte sigură. Eram într-o haină subți-
re și ne băgau iarna; acolo era primejdie
și vara. Răcitorul era o celulă frigorife-
ră, ciment peste tot, înaltă de cinci
metri; nu aveai voie să stai jos; puteai să
stai pe putina de necesități de la 10 sea-
ra la cinci dimineața; în rest trebuia să
stăm în mișcare. Noi nu aveam putere
nici să suflăm.
Am avut momente foarte interesan-
te acolo, aveam o curiozitate binecuvân-
tată, să văd cum iese sufletul; nu a ieșit.
Ultima condamnare la răcitor a fost de
șapte zile, dar m-au ținut numai cinci,
pentru că mulți au murit. Eram contro-
lați des dacă trăim. Eram fiecare în ce-
lula noastră. Dacă era încă unul era bi-
ne, pentru că ne mai lipeam unul de al-
tul, ne mai încălzeam. Sunt sigur că în-
gerii din ceruri erau geloși pe noi, pen-
tru că ei nu au această suferință dincolo
de firea noastră.
S-au întâmplat multe lucruri, sem-
ne care sunt greu de spus. Nu se pot
spune. Lucrurile acestea, dacă s-au în-
tâmplat, cel dintâi lucru pe care trebuie
să-l respecți este să nu vorbești, pentru
că le iei toată frumusețea duhovniceas-
că. S-a văzut că Dumnezeu este alături
181
de noi. Dar nu se poate fără jertfă. Nu
se poate fără cruce; asta a fost, asta o
recomand și așa vreau cu orice chip să
trăiesc. Și cruce înseamnă să duci ce
nu-ți convine. Marea greșeală a oameni-
lor în lume este că nu suportă suferința
și nu înțeleg că este singura acțiune,
singura preocupare, singura trăire îm-
potriva tot ce este rău de sub patrona-
rea diavolului.
Prin cruce a mântuit lumea Hristos.
Crucea este cel mai lăudat lucru al pă-
mântului. Când Mântuitorul era pe la-
cul Ghenizaret și a spus ucenicilor Săi
să ajungă la țărm cu corabia, a început o
furtună mare și mari valuri acopereau
corabia; ucenicii erau disperați și au
spus: „Scoală, Doamne, că pierim”. Au
stat valurile la porunca Mântuitorului și
le-a spus: „N-am dat Eu porunca bine?
Am dat-o bine, dar voiați fără valuri, vo-
iați fără jertfă, voiați fără cruce”. Asta
spun: „Cine fuge de prigoană fuge de
Dumnezeu”, zice și Sfântul Teodor Stu-
ditul. Și, repet: Biserica are nevoie de
prigoane, pentru că te trezește, te ține
prezent și e luptă. Avem pe Maica Dom-
nului, avem înger păzitor, avem cunoș-
tință mare, putem fi dumnezei după har.
182
 Orice clipă poate fi un timp grozav
de important pentru mântuirea noastră
și, dacă nu trăim clipa prezentă, nu o
trăim nici pe următoarea și așa mai de-
parte. Deci prezență continuă, nu mă
refer la nevoințe, ci să ardă inima în
noi, cu orice chip. E singurul timp pe
care îl avem, fiind considerat cel mai
mare dar de la Dumnezeu faptul că tră-
im.

Desen realizat
de părintele
Arsenie Papacioc

183
ACATISTUL NOILOR MUCENICI
ȘI MĂRTURISITORI
DIN TEMNIȚELE COMUNISTE

(Alcătuit în cinstea robilor lui Hristos

de la Târgu Ocna, Aiud, Pitești, Gherla,
de la Canal și din toate locurile de
pătimire)

După obișnuitul început se zice:

Troparul, glasul al 4-lea:

Cei ce sunteți podoabă a neamului
românesc și creștinilor ajutători, Stăpâ-
nului tuturor rugați-vă ca prin harul
Său să ne întărească și să ne acopere de
toată ispita.

Condacul 1:
Îngerii păzitori din cer au fost tri-
miși, dimpreună cu arhanghelul Mihail,
căpetenia lor, să vă ocrotească în încer-
cările voastre, sfinților care ați încunu-
nat neamul românesc. Iar noi, văzând
184
roadele răstignirii voastre pe crucea pă-
timirii, vă zicem cu mare glas: Bucu-
rați-vă, noilor mucenici și mărturisitori
români.

Icosul 1:
Să ne ridicăm din somnul cel de
moarte al păcatului și al fricii, că, iată,
Dumnezeu ne-a făcut nouă dar de mare
preț, punându-ne înainte pilde vii de
nevoință și de jertfelnicie, iar noi, luând
aminte la lupta lor, să le aducem laude
ca acestea:
Bucurați-vă, biserici vii, sfințite
prin sânge mucenicesc,
Bucurați-vă, altare de mare preț ale
neamului românesc,
Bucurați-vă, că v-ați arătat biruitori
în multe prigoane și lupte,
Bucurați-vă, roade ale rugăciunii
sfinților din veacurile trecute,
Bucurați-vă, dascăli ai creștinilor
care cu multe osteneli se nevoiesc,
Bucurați-vă, călăuze ale celor care
pe calea cea îngustă călătoresc,
Bucurați-vă, pietre care ați strigat
adevărul când oamenii tăceau,
Bucurați-vă, că v-ați arătat mai pu-
ternici decât cei care vă chinuiau,
185
 Bucurați-vă, că pe prigonitorii voș-
tri prin răbdare i-ați înfrânt,
Bucurați-vă, cei ce de moarte și de
chinuri nu v-ați temut,
Bucurați-vă, că Sfântul Arhanghel
Mihail asupra voastră a vegheat,
Bucurați-vă, că la lumina împărăției
cerurilor în chip tainic v-a chemat,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

Condacul al 2-lea:
A încercat fiara roșie să stăpânească
lumea întreagă, având de partea ei mul-
țime de diavoli, dar voi i-ați stat împo-
trivă cu mult curaj, pentru că ați iubit
pătimirea și ați avut ca dascăl suferința,
iar lui Dumnezeu I-ați cântat neîncetat:
Aliluia.

Icosul al 2-lea:
Ați ascultat cuvântul care zice: „Pe
deasupra tuturor suferințelor, a lovitu-
rilor, a amenințărilor și chiar a morții,
vom învia, biruind în numele Mântuito-
rului nostru Iisus Hristos și al neamului
românesc”, și, prin pătimirile voastre,
v-ați asemănat mucenicilor de demult,
pentru care vă lăudăm, zicând:
186
 Bucurați-vă, apărători neînfricați ai
Bisericii și ai pământului românesc,
Bucurați-vă, ocrotitori cerești ai ce-
lor care cu credință vă fericesc,
Bucurați-vă, că întâi-stătătorii voș-
tri v-au fost pildă de nevoință și muce-
nicie,
Bucurați-vă, că prin suferințe v-au
arătat calea spre veșnica bucurie,
Bucurați-vă, brazi falnici care v-ați
frânt, dar nu v-ați îndoit,
Bucurați-vă, jnepi pe care vitregiile
sorții nu i-au nimicit,
Bucurați-vă, că prin rugăciuni înde-
lungate sufletele vi le-ați hrănit,
Bucurați-vă, că prin versuri scrise
cu sânge poeții temnițelor v-au întărit,
Bucurați-vă, că talanții lui Radu Gyr
pentru voi Hristos i-a înmulțit,
Bucurați-vă, că această binecuvân-
tare însutit a rodit,
Bucurați-vă, că și astăzi bem apă
curată din acest izvor,
Bucurați-vă, că sufletelor apăsate
de teamă și frică le este leac tămăduitor,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

187
 Condacul al 3-lea:
„Poruncește-mi, Iisuse, dacă sunt
vrednic de aceasta, să mă răstignesc și
eu pe o cruce, alături de Tine”, s-a rugat
Ție, Doamne, părintele Ioan Negruțiu,
când i Te-ai arătat în vis, iar Tu ai plinit
cererea sa, dar i-ai dat și bucuria în-
vierii. Și de aceeași bucurie i-ai învred-
nicit pe toți noii mucenici și mărturisi-
tori, pentru care ei Ți-au adus în dar
cântarea: Aliluia.

Icosul al 3-lea:
Lumea aceasta vrea să ne amăgeas-
că cu patimile și cu poftele ei, dar noi,
cugetând la suferințele voastre, sfinți-
lor, ne lepădăm de deșertăciunea ei. Și,
ca nu cumva, fiind înșelați de diavol, să
pierdem raiul cel preadulce din pricina
bunătăților celor trecătoare, vă cerem
cu stăruință să ne fiți dascăli pe calea
mântuirii, pentru care vă zicem unele ca
acestea:
Bucurați-vă, cruci fără număr, în
jurul crucii lui Hristos răsărite,
Bucurați-vă, monumente netrecă-
toare, în piatra inimilor noastre dăltuite,
Bucurați-vă, că ați ridicat catapetes-
me pentru neamul românesc,
188
 Bucurați-vă, suflete de crin care ați
înmiresmat pământul strămoșesc,
Bucurați-vă, că prin soarele Hristos
țarinile inimilor voastre au înverzit,
Bucurați-vă, că în Dumnezeu ați
crezut și fără teamă L-ați mărturisit,
Bucurați-vă, că ați iubit crucea și pe
Cel ce pentru noi S-a răstignit,
Bucurați-vă, că luând paharul păti-
mirii de înviere v-ați învrednicit,
Bucurați-vă, că peste pomenirea
voastră rugina nu s-a așternut,
Bucurați-vă, că urmașii voștri can-
dela muceniciei voastre nestinsă o au
ținut,
Bucurați-vă, comori de mare preț
tăinuite în inimile noastre,
Bucurați-vă, icoane scoase la iveală
după vremi de lacrimi și prigoane,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

Condacul al 4-lea:
„Aici va fi într-o zi loc de pelerinaj”,
a prorocit Cuviosul stareț Gherasim Is-
cu despre temnița de la Târgu Ocna și
cuvintele sale s-au adeverit. Dar, mai
mult decât atât, Dumnezeu a arătat că și
celelalte temnițe au primit această cu-
189
nună, căci în toate locurile unde s-a
vărsat sângele creștinilor jertfa a rodit.
Iar noi, închinându-ne cu evlavie în fața
noilor mucenici, Îi cântăm Celui ce le-a
dat răbdare în vremea pătimirii cânta-
rea: Aliluia.

Icosul al 4-lea:
Mare este soborul mărturisitorilor
și mucenicilor care la Canal și în coloni-
ile de muncă, la Aiud, la Târgu Ocna, la
Pitești, la Gherla și în celelalte temnițe
au pătimit pentru Hristos. Și noi, mi-
nunându-ne de slăvitul nor de sfinți,
aducem aceste laude:
Bucurați-vă, că profeția Cuviosului
pătimitor Gherasim s-a adeverit,
Bucurați-vă, că prin voi închisoarea
de la Târgu Ocna loc de pelerinaj a de-
venit,
Bucurați-vă, că tot pământul româ-
nesc prin sângele vostru s-a sfințit,
Bucurați-vă, că de la Mănăstirea Pe-
tru Vodă vestea despre jertfa voastră s-a
răspândit,
Bucurați-vă, că multe mănăstiri și
schituri porțile vi le-au deschis,
Bucurați-vă, că din focul inimilor
voastre mulțime de suflete s-au aprins,
190
 Bucurați-vă, cei ce ați defăimat în-
țelepciunea cea lumească,
Bucurați-vă, că v-ați împotrivit ce-
lor ce credința încercau să o nimicească,
Bucurați-vă, că pe slujitorii fiarei
roșii i-ați putut înfrânge,
Bucurați-vă, cronicari care ați scris
nu cu cerneală, ci cu sânge,
Bucurați-vă, că învățăturile voastre
în cugetele noastre înfloresc,
Bucurați-vă, file luminoase din isto-
ria neamului românesc,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

Condacul al 5-lea:
Cu bucurie am primit cuvintele no-
ului mucenic Valeriu Gafencu, prin care
ne-a vorbit tot soborul sfinților închiso-
rilor: „Sunt fericit că mor pentru Hris-
tos. Totul e o minune. În măsura în care
mi se va îngădui, de acolo de unde mă
voi afla, mă voi ruga pentru voi și voi fi
alături de voi”. Iar noi, nădăjduind că
prin aceste rugăciuni jertfelnice vom
avea parte de mila lui Dumnezeu, Îi
cântăm: Aliluia.

191
 Icosul al 5-lea:
S-a arătat Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu noului mucenic Valeriu și i-a
zis: „Eu sunt dragostea ta! Să nu te
temi! Să nu te îndoiești! Biruința va fi a
Fiului meu!” Iar noi, crezând cuvintelor
ei, ale Maicii lui Hristos, Cel ce este Ca-
lea, Adevărul și Viața cea adevărată, vă
lăudăm, sfinților, cu laude ca acestea:
Bucurați-vă, că veți fi martori ai bi-
ruinței Fiului lui Dumnezeu,
Bucurați-vă, că în momentele de is-
pită vă cerem ajutorul mereu,
Bucurați-vă, că Maica Domnului cu
sfântul ei acoperământ v-a acoperit,
Bucurați-vă, că în temnițe și depor-
tări ca niște îngeri ați viețuit,
Bucurați-vă, că pentru adevăr v-ați
învrednicit să pătimiți,
Bucurați-vă, că din pilda voastră iau
putere să reziste cei prigoniți,
Bucurați-vă, cei ce cu rugăciunea lui
Iisus v-ați îndeletnicit,
Bucurați-vă, că prin pătimiri înde-
lungate pe scara raiului v-ați suit,
Bucurați-vă, cei ce ați simțit harul
lui Hristos ca o putere nebiruită,
Bucurați-vă, că El nicio lacrimă a
voastră nu a lăsat-o nerăsplătită,
192
 Bucurați-vă, că după ce ați urcat
muntele suferinței v-ați odihnit,
Bucurați-vă, că cetele sfinților cu
mare cinste v-au primit,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

Condacul al 6-lea:
„Doamne, Ție Îți închin toată sufe-
rința mea. Pe cei ce m-au torturat iar-
tă-i, miluiește-i și-i sfințește pe dânșii.
Iar dacă au nevoie de zile din zilele me-
le, sunt gata să le dau, căci comoara su-
fletului și a minții e să iubești, pentru a
putea ierta”, s-a rugat Ție, Hristoase,
părintele Vasile Pătrașcu, povățuin-
du-ne să îi iertăm pe toți vrăjmașii și
prigonitorii noștri, pentru a-Ți putea
aduce cântarea de laudă: Aliluia.

Icosul al 6-lea:
Cu limbă de moarte noii mucenici
ne-au cerut să nu îi răzbunăm, arătân-
du-ne că răzbunarea e doar a Ta, Doam-
ne, și că doar prin iubirea vrăjmașilor
noștri vom putea păstra în inimile noas-
tre harul Sfântului Duh. Iar noi, dascăli
ai iubirii de vrăjmași avându-i pe noii
mărturisitori, le aducem aceste laude:
193
 Bucurați-vă, că, văzând pilda voas-
tră, să vă urmăm ne ostenim,
Bucurați-vă, că, rușinați fiind de
răbdarea voastră, răutatea și ura le pă-
răsim,
Bucurați-vă, că prin smerenia voas-
tră pe unii torționari i-ați îmblânzit,
Bucurați-vă, că aceștia au cunoscut
că în inimile voastre Hristos S-a sălășluit,
Bucurați-vă, că, pentru rugăciunile
voastre, în adevăratul Dumnezeu au
crezut,
Bucurați-vă, că prin voi fiii risipitori
pe Tatăl ceresc L-au cunoscut,
Bucurați-vă, cei ce ne-ați învățat ca
pe vrăjmași să îi iubim,
Bucurați-vă, că ne îndemnați ca
prin iubire să îi biruim,
Bucurați-vă, că puterea iertării v-a
fost leac pentru suflete și v-a întărit,
Bucurați-vă, că, plinind porunca
iertării, ați ajuns în raiul preadorit,
Bucurați-vă, că prin faptele voastre
ați mărturisit că Evanghelia poate fi ur-
mată,
Bucurați-vă, că celula întunecată a
devenit prin rugăciune cămară luminată,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.
194
 Condacul al 7-lea:
Văzând cu duhul mai înainte ador-
mirea sa și mai apoi, după cincisprezece
ani, adormirea soției sale, părintele Ilie
Lăcătușu ne-a arătat că Dumnezeu a
rânduit ca sfintele sale moaște, întregi
și neputrezite, să nu zacă în mormânt,
ci să fie scoase la lumină, pentru a fi pu-
se la închinare. Și noi, auzind mulțimea
minunilor de tot felul făcute de Dumne-
zeu prin părintele Ilie, cântăm: Aliluia.

Icosul al 7-lea:
Când de praznicul Sfinților Trei Ie-
rarhi li s-a cerut deținuților să intre în
apa înghețată a deltei, ca să adune stuf,
și paznicii erau pregătiți să îi împuște
pentru nesupunere, s-a auzit glasul pă-
rintelui Ilie, care a zis: „Să intrăm în apă,
că Maica Domnului și Sfinții Trei Ierarhi
ne vor scoate nevătămați. Că, altfel, vom
fi împușcați”. Și, pentru credința lui, a
apărut soarele, care a alungat gerul, în-
călzindu-i, și, deși au muncit multă vre-
me în apă, nu s-au îmbolnăvit, căci i-a
acoperit harul Sfântului Duh. Iar noi zi-
cem cu uimire aceste laude:
Bucurați-vă, că ați cerut ajutorul
sfinților și, primindu-l, v-ați sfințit,
195
 Bucurați-vă, că asemenea sfinților
mucenici din vechime ați pătimit,
Bucurați-vă, că pe cei apăsați de ne-
putințe de tot felul îi ocrotiți,
Bucurați-vă, că pe cei biruiți de po-
vara deznădejdii îi ridicați,
Bucurați-vă, trâmbițe, care mustrați
păcatul, arătând calea cea dreaptă,
Bucurați-vă, că urechile inimilor
noastre aud a voastră șoaptă,
Bucurați-vă, că pe cei păcătoși îi
chemați la pocăință,
Bucurați-vă, că, schimbându-și vie-
țile, varsă lacrimi de umilință,
Bucurați-vă, că sufletele rătăcite le
chemați la Biserica cea adevărată,
Bucurați-vă, că celor care vă cer
ajutorul le răspundeți de îndată,
Bucurați-vă, că părintele Ilie Lăcătu-
șu mărturisește harul care v-a acoperit,
Bucurați-vă, că pe cei ce s-au închi-
nat la sfintele voastre moaște i-ați spri-
jinit,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

Condacul al 8-lea:
Semn dumnezeiesc I-au cerut lui
Hristos cărturarii și fariseii, dar El le-a
196
răspuns că, dacă nu vor crede în învăță-
tura lui Moise și a prorocilor, nu vor
crede nici dacă ar învia morții. Iar noi,
văzându-i pe urmașii fariseilor bat-
jocorind minunea neputrezirii sfintelor
moaște ale părintelui Ilie Lăcătușu și
tăgăduind minunea izvorârii de mir și
de bună-mireasmă din moaștele pătimi-
torilor, nu ne smintim, ci prin ele ne în-
tărim în credință, cântându-I lui Dum-
nezeu: Aliluia.

Icosul al 8-lea:
De multe ori a izvorât mir din unele
sfinte moaște ale mucenicilor și mărtu-
risitorilor, la care închinându-se unii
bolnavi au primit vindecare. Cum să în-
țelegem, Doamne, această minune? Ne-
pricepuți suntem și ne e teamă că, pen-
tru puținătatea credinței noastre, nu
suntem vrednici de asemenea daruri.
Dar știm că bineplăcut Îți este să îi lău-
dăm pe acești robi aleși ai Tăi și, de ace-
ea, zicem:
Bucurați-vă, că mari și grabnici fă-
cători de minuni v-ați arătat,
Bucurați-vă, că prin rugăciunile
voastre cei suferinzi de boală au scăpat,

197
 Bucurați-vă, că, răsplătindu-vă os-
tenelile, Hristos v-a proslăvit,
Bucurați-vă, că sfintele voastre
moaște în toată lumea le-a împărțit,
Bucurați-vă, că la Iași de mai multe
ori mir și bunămireasmă au izvorât,
Bucurați-vă, că această minune în
multe mănăstiri și biserici s-a mai vă-
zut,
Bucurați-vă, că de mireasmă ce-
rească pe credincioși i-ați umplut,
Bucurați-vă, că ritorii care batjoco-
reau darul dumnezeiesc au tăcut,
Bucurați-vă, că înțelepciunea cea
deșartă a defăimătorilor o ați rușinat,
Bucurați-vă, că pe cei slabi în cre-
dință i-ați întărit,
Bucurați-vă, că, auzind aceasta, cre-
dincioșii s-au veselit,
Bucurați-vă, că cei ce se împotri-
veau cinstirii voastre au amuțit,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

Condacul al 9-lea:
A venit pe pământul românesc pă-
rintele Ivan cel străin, pentru ca preda-
nia Mănăstirii Optina să aducă și aici
roade de mare preț. Și, lăsându-se mis-
198
tuiți de focul rugului aprins al rugăciu-
nii lui Iisus, mulți robi ai lui Hristos au
răbdat cu curaj răzbunarea diavolească,
căci au fost aruncați în temniță, unde
I-au cântat lui Dumnezeu fără teamă:
Aliluia.

Icosul al 9-lea:
„Ai vrut să dai foc comunismului cu
Rugul aprins”, i-a spus acuzator anche-
tatorul părintelui stareț Daniil de la Ra-
rău, mărturisind fără să vrea că cea mai
importantă rezistență împotriva dușma-
nilor Sfintei Biserici este rugăciunea și
nevoința. Iar noi, vrând să aprindem
candela inimilor noastre cu acest foc
dumnezeiesc, vă zicem vouă, celor ce ați
urcat pe treptele rugăciunii ca sfinții din
vechime:
Bucurați-vă, ruguri aprinse de focul
nematerialnic al rugăciunii,
Bucurați-vă, că, fiind înțelepți ca
șerpii, ați dărâmat idolii minciunii,
Bucurați-vă, că cei puternici ai lu-
mii acesteia de voi se temeau,
Bucurați-vă, că în arena muceniciei
sfinții îngeri vă încurajau,
Bucurați-vă, că prigonitorii să vă în-
genuncheze nu au reușit,
199
 Bucurați-vă, că la vreme de ispită cu
rugăciunea lui Iisus v-ați hrănit,
Bucurați-vă, chipuri senine care
răspândiți lumina Filocaliei,
Bucurați-vă, că ne chemați să ur-
măm predania sfințeniei,
Bucurați-vă, că zeghea voastră a
fost mai prețioasă decât odăjdiile aurite,
Bucurați-vă, lumânări care ați ars
pe altarul viețuirii curate,
Bucurați-vă, că ne îndemnați să ne
luptăm cu poftele trupești,
Bucurați-vă, că ne izbăviți de ispite-
le diavolești,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

Condacul al 10-lea:
La Baia Sprie, pregătindu-se să
prăznuiască în adâncul pământului În-
vierea lui Hristos, deținuții desenau pe
pereții minei semnul crucii, spunând:
„E semnul izbăvirii și vrem să-l vedem
peste tot. Noi suntem creștini și credem
că și de la crucea Domnului putem
primi ajutor”. Și, fără să se teamă să
mărturisească credința în Hristos, Îl lă-
udau pe Dumnezeu, căruia noi Îi cân-
tăm: Aliluia.
200
 Icosul al 10-lea:
Deținuții și-au făcut clopote din sfre-
dele, anunțând începutul sfintei slujbe
de Paști, iar preoții, neavând odăjdii, în
salopete au slujit, aducând în inimile pă-
timitorilor bucuria creștinilor din cata-
combele Romei. Și, cântând fără teamă
imnul Învierii lui Hristos, au arătat cu
toții că Domnul învierii în inimile lor era
viu. Iar noi, uimindu-ne de curajul lor,
vă aducem cântări de laudă:
Bucurați-vă, cei ce nu v-ați temut de
moarte, pentru că ați crezut în Cel înviat,
Bucurați-vă, cei ce în viață crucea ca
jugul cel de folos ați purtat,
Bucurați-vă, cei ce ați fost în oastea
lui Hristos ostași neînfricați,
Bucurați-vă, că prin semnul sfintei
cruci ați fost binecuvântați,
Bucurați-vă, că nici chinurile groaz-
nice nu v-au putut înspăimânta,
Bucurați-vă, că de Dumnezeu nimic
nu v-a putut îndepărta,
Bucurați-vă, că uneltirile celor ce vă
chinuiau s-au surpat,
Bucurați-vă, că socotelile lor în chip
minunat s-au spulberat,
Bucurați-vă, că unii dintre voi după
căderi grele s-au ridicat,
201
 Bucurați-vă, că prin pocăință la mă-
suri duhovnicești înalte v-ați înălțat,
Bucurați-vă, că mulți dintre cei din
urmă cei dintâi s-au arătat,
Bucurați-vă, că în aceștia puterea
dumnezeiască și mai mult a lucrat,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

Condacul al 11-lea:
Nu doar pe pământul românesc, ci
din Muntele Athosului până în Țara
Sfântă vestea despre mulțimea minu-
nilor voastre s-a răspândit și cei de alte
neamuri au priceput măsura sfințeniei
voastre. Iar noi, văzând că Dumnezeu
nu a ținut sub obroc lumina mărturiei
pe care ați dat-o, Îi mulțumim, cântân-
du-I: Aliluia.

Icosul al 11-lea:
Niciun cuvânt nu este de ajuns spre
lauda minunilor voastre, sfinților, că
prin rugăciunile voastre sufletele slabe
se întăresc, cei căzuți în păcate se ridică,
bolnavii se tămăduiesc și cei deznădăj-
duiți află mângâiere cerească. Și noi,
primind chemarea voastră la jertfă ca

202
un testament de mare preț, vă aducem
din prinosul inimii aceste cântări:
Bucurați-vă, preoți care ați adus lu-
mina lui Hristos în întunericul temni-
țelor,
Bucurați-vă, credincioși care cu su-
ferințe v-ați umplut sacul sufletelor,
Bucurați-vă, tineri care nu ați avut
tinerețe, căci I-ați dăruit-o lui Hristos,
Bucurați-vă, că, în loc să căutați sla-
va acestei lumi, ați ales cele mai de jos,
Bucurați-vă, că, renunțând la desfă-
tări, ați dobândit bucuria cea netrecă-
toare,
Bucurați-vă, că Dumnezeu a îndul-
cit zilele voastre amare,
Bucurați-vă, femei care mucenițelor
de demult v-ați asemănat,
Bucurați-vă, bătrâni care prin ade-
vărata înțelepciune v-ați încununat,
Bucurați-vă, cei ce ne dați putere în
cugete și în cuvânt,
Bucurați-vă, că rugăciunile voastre
le simțim ca un acoperământ,
Bucurați-vă, că temnițele, lagărele
și coloniile de muncă le-ați sfințit,
Bucurați-vă, că pecetea lui Hristos
în sufletele voastre s-a vădit,

203
 Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

Condacul al 12-lea:
Profetic a fost cuvântul părintelui
Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Or să se
bată cu noi și morți, iar noi o să fim ală-
turi de voi, ca să ne apărați. Și morți vom
izbândi”. Căci, oricât ar încerca urmașii
prigonitorilor voștri să defaime și să bat-
jocorească jertfa voastră, voi răsăriți și
creșteți ca niște flori binemirositoare pe
pământul inimilor noastre și, pentru a-
ceasta, Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce
v-a proslăvit, cântând: Aliluia.

Icosul al 12-lea:
Tânărului aflat pe patul de suferință
i s-a arătat în vis Sfântul Ierarh Nectarie
din Eghina, ținând în mâini o raclă cu
sfinte moaște de la Aiud, și prin aceasta
ne-a îndemnat să înțelegem că mari sunt
darurile pe care le-ați primit de la Hris-
tos. Iar noi, uimindu-ne de această ară-
tare minunată, îndrăznim a vă cere să
fiți mijlocitori pentru noi în fața tronului
ceresc și vă aducem cântări de laudă:
Bucurați-vă, că Sfântul Nectarie a
vădit urcușul vostru duhovnicesc,
204
 Bucurați-vă, că astfel v-a arătat po-
doabe ale neamului românesc ,
Bucurați-vă, că suntem fiii pătimirii
voastre însângerate,
Bucurați-vă, când vestim minunile
voastre nenumărate,
Bucurați-vă, apărători ai celor care
fără teamă vă cinstesc,
Bucurați-vă, sfinți care stați împo-
triva celor ce și acum vă prigonesc,
Bucurați-vă, ai celor care dau măr-
turie despre sfințenia voastră ocrotitori,
Bucurați-vă, ai celor aflați în ceața
ispitelor luminători,
Bucurați-vă, că prin rugăciunile
voastre pe cei slabi îi întăriți,
Bucurați-vă, că ați înviat după ce pe
crucea pătimirii ați fost răstigniți,
Bucurați-vă, ai celor ce merg pe ur-
mele pașilor voștri luminători,
Bucurați-vă, ai celor care vor să Îl
mărturisească pe Hristos povățuitori,
Bucurați-vă, noilor mucenici și
mărturisitori români.

Condacul al 13-lea:
O, sfinților mucenici și mărturisi-
tori, care prin jertfele voastre sunteți
pilde vii înaintea ochilor inimilor noas-
205
tre, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi,
ca să ducem lupta cea bună cu patimile,
cu poftele și cu înțelepciunea acestui
veac, ca, stând împotriva prigonitorilor
lui Hristos din vremurile noastre, să
dăm mărturia cea bună cu dreaptă so-
coteală, cu curaj și putere multă, cân-
tând: Aliluia.

Acest condac se zice de trei ori.

Apoi se zice Icosul întâi: Să ne ridicăm
din somnul cel de moarte… și Condacul
întâi: Îngerii păzitori din cer au fost
trimiși… Apoi se zice această

Rugăciune

Sfinților noi mucenici și mărturisi-

tori, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi
în aceste vremuri de grea încercare.
Aveți grijă de tot clerul și de tot poporul
binecredincios. Nu îngăduiți ca duș-
manul mântuirii noastre să cotropească
pământul sufletelor noastre, prin rătă-
ciri și patimi de tot felul. Ajutați-ne să
punem, iară și iară, început bun mântu-
irii noastre. Fiți călăuzitori ai noștri pe
calea mântuirii, povățuindu-ne prin pă-
rinții noștri duhovnici. Fiți sprijinitori
206
ai celor care vor să lepede înțelepciunea
acestei lumi și să dobândească înțelep-
ciunea cea adevărată. Fiți întăritori ai
celor care, din pricina fricii, se feresc să
dea mărturia cea bună. Ridicați-i pe cei
căzuți în groapa păcatelor. Celor bol-
navi ușurați-le suferințele, celor necăjiți
dați-le cele de trebuință. Voi, care ați
răbdat foamea, și setea, și frigul, și arși-
ța, și golătatea, ați primit de la Dumne-
zeu darul de a-i mângâia pe cei aflați în
nevoi de tot felul. Vrem să vedem lucra-
rea voastră în viețile noastre, vrem să
fim martori ai mijlocirii voastre mi-
nunate. Îmblânziți-i pe cei care și acum
vă prigonesc, potoliți-i pe cei care și
acum vă defaimă.
Rugați-vă lui Dumnezeu să răspân-
dească în tot locul mărturia despre păti-
mirea și sfințenia voastră. Dați-ne pute-
re, sfinților, să mergem pe urmele voas-
tre, ca să fim cu adevărat urmașii rugă-
ciunilor voastre.
Ajutați-ne să zugrăvim în inimile
noastre icoanele voastre, și să vă lăudăm
până în ceasul din urmă al vieții noastre,
slăvindu-L pe Dumnezeu cel în Treime lă-
udat, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh,
acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.
207
 Rugăciune pentru
proslăvirea noilor mucenici

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce

i-ai păzit pe cei trei tineri și pe Daniel în
cuptorul cel de foc, Cel ce i-ai întărit pe
mărturisitorii ultimei prigoane să dea
mărturia cea bună în fața prigonitorilor,
primește de la noi această puțină rugă-
ciune. Sădește, Hristoase Dumnezeule,
jertfa lor ca o sămânță pe pământul ini-
mii noastre. Să fie această sămânță adu-
cătoare de roadă bună, să ne fie nouă
spre început bun mântuirii și dătătoare
de curajul mărturisirii adevărului în fa-
ța celor care îl batjocoresc. Fă, Doamne,
ca pilda lor să nu fie dată uitării, ci din
ea să se hrănească fiii Bisericii celei
dreptslăvitoare. Fă ca virtuțile și jertfa
lor să mustre lenevia și negrija noastră
și să primim această mustrare spre în-
dreptarea noastră. Cerut-a oarecând
Sfânta Maria Magdalena trupul Tău,
zicând Grădinarului: „Doamne, spu-
ne-mi unde l-ai pus, și eu îl voi lua”. Tot
așa noi cădem înaintea Ta, rugându-ne
Ție cu nădejdea că ne vei ierta în-
drăzneala și nu vei trece cu vederea ce-
rerea noastră: „Doamne, arată-ne nouă
208
locurile în care se află sfintele moaște
ale mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le să
le cinstim cu evlavie”. Și dacă din prici-
na păcatelor noastre nu am fost vred-
nici să ne închinăm lor, ne rugăm Ție cu
zdrobire de inimă, Doamne, să nu lași
sfintele moaște ale robilor Tăi să zacă în
uitare, ci scoate-le la lumină, pentru a
primi închinarea cuvenită.
Ca închinându-ne cu evlavie, să ne
putem bucura și de cinstirea lor în Bise-
rica Ta, după cum li se cuvine, îm-
preună cu a cetelor de sfinți mucenici și
mucenițe. Și împreună cu ei să Îți adu-
cem slavă, cinste și închinăciune Ție,
Dumnezeului cel în Treime lăudat, Ta-
tălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.

209
 Postfața editorului
la ediția a doua

Danion Vasile

Când, după trecerea părintelui Ar-

senie Papacioc la Domnul, am început
să adun materialele pentru prima ediție
a volumului Testament. Cuvinte de fo-
los, mi-am dorit să anexez și o viață a
părintelui Arsenie Papacioc. Dar, întru-
cât am vrut ca volumul să fie apărut pâ-
nă la parastasul de 40 de zile, nu am
reușit să găsesc în timp util un material
potrivit. Volumul iese întreg abia acum,
datorită sprijinului editorilor revistei
Atitudini, unde prima parte a volumului
de față a apărut în nr. 18/2011, sub ti-
tlul: Părintele Arsenie Papacioc, Apos-
tolul Iubirii al neamului românesc. (De
fapt, cum se poate vedea și din notele
de subsol, majoritatea materialelor din
a doua parte a volumului au apărut ini-
țial tot în revista Atitudini).
Cred că, pe viitor, ar fi bine să apară
o carte mai extinsă despre viața părinte-
lui Arsenie Papacioc – scrisă poate chi-
ar de vreunul din ucenicii săi. Și cât mai
multe mărturii ale ucenicilor despre
210
ajutorul pe care l-au primit în viața du-
hovnicească de la părinte.
Maica Inochentia Costache relata
următoarele: „Părintele a fost duhovni-
cul meu din anul 1976 până în anul 2011
și mereu aducea aminte de vorbele Sfân-
tului Ioan Gură de Aur: «Leagă rana».
Cât despre canoane, zicea: «Canonul
vostru e ascultarea. De dimineață până
seara vă văd ca niște furnicuțe». Sigur că
ne mustra când greșeam, nu ne certa,
dar, cu atâta dragoste și blândețe ne
vorbea, că pur și simplu te îngenunchea
cu ochii aceia albaștri, ca două stele.
Într-o zi, m-a văzut o maică când ieșeam
de la spovedit. Alergam pe trepte și
aveam impresia că îmi iau zborul, nu al-
ta. Maica m-a întrebat de ce sunt atât de
fericită. I-am răspuns că m-am spovedit.
Toată lumea care ieșea de la părintele
pleca cu lacrimi în ochi, erau lacrimi de
fericire. Toți primeau sfaturile de care
aveau nevoie. Cel mai adesea îmi spu-
nea: «Tată, păcatul trebuie mărturisit în
duhoarea lui. Dă-l afară, ca să nu răs-
pundem pe lumea cealaltă, că acolo e
veșnicia și nu se mai poate face nimic».
Ne citea tuturor în suflete ca într-o carte
deschisă. Când trec printr-un moment
211
greu, îl strig: «Părinte, ajutați-mă!» Îi
spun că sunt la început de drum, că nu
știu cum să fac. Uneori vorbesc cu el ca
și cum ar fi lângă mine. Nu-mi pot expli-
ca, dar de fiecare dată simt sprijin și lu-
crurile se rezolvă. (...) Părintele trăia în
iubire. Nu l-am auzit o dată spunând un
cuvânt rău despre un om. Unica povață
era: «Iubiți-vă, iubiți-vă, iubiți-vă». «Ta-
tă, și atunci când oi fi mort, o să vă strig:
iubiți-vă, pentru că viața asta nu este a
noastră. Gândiți-vă la veșnicie. Dacă nu
puteți iubi, nu urâți. Iubește rana și iu-
bește și pe cel care ți-a făcut-o. Iartă, ta-
tă, și nu judeca! În acel moment ai ucis
pe fratele tău. Cu ce drept?» Părintele nu
era de acord cu ieșirea din mănăstire:
«Tată, nu sunt vremurile când să plecați
în alte mănăstiri. Călugărul care se mută
dintr-o mănăstire în alta este ca piatra
care se rostogolește, dar nu prinde
mușchi. Indiferent de situație, rămâi pe
poziții». În orice clipă, chiar și noaptea,
ne îndemna: «Rugați-vă cu rugăciunea
inimii. Nu vorbiți atâta între voi, cât ru-
gați-vă. Înălțați mintea către Dumne-
zeu»”15.

15 Fragment dintr-un interviu realizat de Raluca

212
 Ar fi de mare folos să se strângă cât
mai multe astfel de relatări, care să îi
ajute pe cei care nu l-au cunoscut pe pă-
rintele Arsenie față către față să înțelea-
gă mai mult despre personalitatea aces-
tuia. Consider că este necesar să precizez
și faptul că am auzit mai multe mărturii
despre harismele părintelui Arsenie. Și,
la rândul meu, vreau să dau mărturie
despre o minune pe care am trăit-o lân-
gă părintele Arsenie, ultima dată când
ne-am întâlnit.
Ajunsesem la el împreună cu câțiva
preoți care veniseră în România ca să
vorbească cu mari duhovnici. Părintele
Arsenie era foarte slăbit, abia putea ges-
ticula când vorbea. De aceea, nu știam
dacă să îl mai deranjez și eu cu proble-
mele mele. În prezența celorlalți nu vo-
iam să vorbesc despre ele. După ce cei-
lalți au luat binecuvântare de plecare,
părintele m-a mângâiat pe obraz, iar
apoi, fără ca eu să fi apucat să îi spun
ceva despre problema mea, în câteva se-
cunde mi-a spus exact ce trebuie să fac
în problema respectivă. Ba chiar a re-

Brodner şi publicat în Ziarul Lumina (în numă-

rul din 7 noiembrie 2012).
213
produs gândurile mele într-o anumită
problemă, gânduri pe care le avusesem
în timpul rugăciunii și pe care nu le dis-
cutasem cu nimeni. Nu putea fi vorba
de o coincidență, sub nicio formă.
Mai mult, ajungând după aceea la
Muntele Athos, cum l-am văzut pe pă-
rintele Iulian de la Prodromu, acesta a
început să îmi spună, detaliat, exact ace-
lași lucru pe care mi-l spusese și părinte-
le Arsenie în câteva secunde. E greu de
exprimat în cuvinte ce am simțit atunci.
M-am gândit să îi pun părintelui Iulian o
întrebare, apoi mă gândeam să îi pun o
alta. Părintele Iulian a început să îmi
răspundă la prima întrebare, apoi mi-a
răspuns la a doua, fără ca eu să fi formu-
lat întrebările cu voce tare. Îmi venea să
strig că Dumnezeu există și că le dă ha-
rul Său robilor Săi. Am simțit atunci că
același Dumnezeu mi-a vorbit prin gura
părintelui Arsenie și prin gura părintelui
Iulian. Astfel de oameni sunt pur și sim-
plu comori pentru cei din jurul lor.
Fie ca cititorii acestei cărți să se fo-
losească de cele citite în cartea de față,
pentru că nu sunt cuvinte luate de pă-
rintele Arsenie din alte cărți, ci sunt cu-

214
vinte udate cu sângele nevoinței și al ru-
găciunii...
Am considerat că este potrivit să
anexez la sfârșitul acestui volum un aca-
tist, alcătuit la Mănăstirea Petru Vodă cu
binecuvântarea părintelui Justin Pârvu,
Acatistul noilor mucenici și mărturisi-
tori16. Părintele Arsenie însuși, deși nu a
fost mucenic, în sensul că nu a fost ucis
de prigonitori pentru credința sa (deși a
purtat mai mult de jumătate de secol
greaua cruce a muceniciei monahale), a

16 Acatistul a văzut prima dată lumina tiparului ca

supliment gratuit al revistei Atitudini (nr.
25/2012), editată de Mănăstirea Petru Vodă. În
prolog, părintele Justin Pârvu, vrând să atragă
atenţia asupra importanţei cultului noilor muce-
nici şi mărturisitori, spunea: „Cercetând noi isto-
ria bisericească în lumea noastră creştin ortodo-
xă, aflăm nişte valori mari şi doveditoare pentru
existenţa noastră, pentru Ortodoxia noastră, pen-
tru viaţa noastră de toate zilele, aici, în răsăritul
Europei. Cel mai important lucru, grăitor pentru
noi şi în viitor, sunt noii mărturisitori din închiso-
rile noastre şi de la Canal. E cel mai important
genocid din lumea asta. Nu a existat o urgie mai
puternică decât a fost, în România, Canalul. Şi
noi avem pe acei rugători fierbinţi, înaintea lui
Dumnezeu, şi ne duc, mai departe, în istorie. Ei
sunt temelia pe care ne aşezăm noi pentru veacul
viitor...”.
215
fost totuși un mărturisitor. Biserica nu îi
cinstește doar pe mucenici, ci și pe măr-
turisitori, pe cei care, trăind în sfințenie,
au mărturisit dreapta credință, chiar da-
că nu au murit de moarte muceni-
cească.17
Acestor eroi ai credinței creștine și
ai neamului românesc Petru C. Baciu,
unul dintre colegii lor de pătimire, le-a
închinat o poezie, compusă în Zarca
Aiudului18. Întrucât și părintele Arsenie
Papacioc a stat închis mai mulți ani în
Aiud, și a trecut prin teribila zarcă, citi-
rea acestei poezii e și o formă de aduce-
re-aminte a jertfei și pătimirii sale...

17 Ca exemplu, părintele Ilie Lăcătuşu, care are

sfinte moaşte întregi, neputrezite şi binemirosi-
toare şi este mare făcător de minuni, nu este
mucenic, ci mărturisitor...
18 Autorul a trecut prin mai multe închisori şi la-

găre comuniste (Văcăreşti, Galaţi, Suceava, Ra-

hova, Iaşi, Bacău, Piteşti, Craiova, Jilava, Aiud,
Poarta Albă, Peninsula, Capul Midia, Grindu, Pe-
riprava, Bac, Borzeşti, Constanţa, Oneşti). Poezia
Noi a alcătuit-o când se afla în Zarca Aiudului,
cam prin anul 1976 (în timpul ultimei condam-
nări pentru „propagandă împotriva orânduirii
socialiste”, fiind închis între octombrie 1975 şi
august 1977).
216
 Noi19

Suntem pământul roditor al unui dacic

neam,
Profeții marilor căderi de azi,
Cuvânt pustiu ce am rostit când sângeram
Și ne-ngropam martirii camarazi.

Noi suntem oseminte risipite mii

Și glas de clopot ce-am vestit furtuni;
Când tulnicele sunau jale pe câmpii,
Noi deșteptam chemarea din străbuni.

Noi celor drepți le-am dăruit un steag al

lor,
Necoborât de-atunci, spre învieri.
Cu el am străbătut prin mlaștini sau ogor
Și l-am sfințit cu jertfele de ieri.

Noi suntem mărturia unei lumi ce-a fost,

Cu sânge cald roșit-am caldarâm și
flori.
Noi am slujit vecia neamului și-un rost,
Pe fruntea țării pus-am aurori.

19Din volumul de poezii Cine?, de Petru C. Ba-

ciu, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Buna
Vestire, Bucureşti, 2002, p. 38.
217
Legenda noastră stă și azi ascunsă-n lut,
Ne pângăresc martirii; alți strigoi
Ne toarnă mărăcini peste mormântul mut
Și numele ni-l scuipă cu noroi.

Noi am căzut răpuși, dar înviem mereu

Prin mucenicii care se întorc prin prunci.
Sorbim luceferi din genuni spre Dumnezeu
Și-ajungem iar la El când sângerăm pe
cruci.

218
 Ofrandă sfinților, mucenicilor,
mărturisitorilor din temnițele
comuniste

„Am citit dinaintea voastră atâtea

condace, atâtea icoase încât rănile voas-
tre s-au înscris, cu litere sângerii, în tru-
pul meu. Am uitat de rănile mele, de
foamea mea strecurată ca un șobolan
hulpav în măruntaie. De setea mea, care-
mi ardea nemilos buzele. Am lăsat în
urmă singurătatea mea, singurătatea ne-
bunului prins în chingile cămășii albe, de
forță, cu viața albită de doruri, bucurii,
năzuințe, prinsă în ghearele nemiloase
ale destinului. Ce însemna singurătatea
mea de bufniță ascunsă sub dărâmături,
în fața singurătății voastre de criptă rece,
zidită parcă-n veșnicie?
Am călătorit cu voi în duh. Am dor-
mit pe priciul de gheață. Am mâncat zea-
ma aia râncedă, cu voi, din gamelă. M-
am îngropat cu voi sub pământ, în Ca-
simca jilavei Jilava. Dorurile voastre,
pentru mama părăsită, pentru iubita ră-
masă ca o mireasă vădană în noaptea
nunții, pentru iubita abandonată pe ma-
lul celălalt al timpului, pentru copiii în
urechile cărora nu erați altceva decât
219
personaje în file de poveste, toate doruri-
le astea mi-au străpuns nemilos inima.
V-am plâns, nopți în șir, când vă-ntor-
ceați, cu trupurile zdrobite în celulă.
Viețile voastre le-am însemnat ca un
scrib, uneori entuziast, alteori doar con-
știincios, pe coala mototolită a sufletului
meu. Vă port, deci, în mine, ca pe o icoa-
nă vie.
Pe tine, Valeriu, curat și frumos ca
un crin.
Pe tine, Ioane, apostol al mărturisi-
torilor.
Pe tine, Gheorghe, făclie a Numelui
Domnului.
Pe tine, Părinte Gherasim, dascăl al
iubirii de vrăjmași.
Pe tine, Părinte Justin, piatră de gra-
nit a credinței.
Pe tine, Mircea, minte strălucitoare,
insuflată de Duh.
Pe tine, Părinte Ilie, tămăduitor ne-
dezmințit al rănilor.
Pe tine, Radu, glas al lui Hristos și al
dorurilor voastre neostoite.
Pe tine, Părinte Gheorghe, podoabă
a Bisericii nebiruite de Antihrist.
Pe tine, Constantin, poet și înțelept
nou-mucenic al Logosului întrupat.
220
 Pe tine, Părinte Dimitrie, cel ce în
grele pătimiri ai fost ocrotit de aripa în-
gerului.
Pe tine, profesore George, rector ine-
galabil al Aiudului și reper al demnității
umane.
Pe tine, Traiane, propovăduitor înfo-
cat al rugăciunii fără de sfârșit.
Pe tine, Gelule, model de dârzenie în
cumplitele suplicii din închisoarea Piteș-
tiului.
Pe tine, Părinte Daniil, scânteie mi-
raculoasă a Rugului Aprins.
Pe tine, Aspazia, suflet de nea pe ca-
re a poposit Lumina lină a lui Hristos.
Pe tine, monahule Nicolae, crainic
inegalabil al credinței creștine și al îndră-
gostirii de neamul românesc.
Pe tine, Părinte Atanasie, vestitor al
credinței vii, hrănite din foame, batjo-
curi, schingiuiri.
Pe tine, Octaviane, martor al proniei
divine, vie la vreme de ispite și cazne.
Pe tine, Părinte Adrian, străjer de
oțel al credinței cristaline în Hristos.
Pe tine, Cuvioase Marcu, nou Iov,
ce-ai îndurat, fără crâcnire, cumplite
munci sub tăvălug.

221
 Pe tine, Maică Mihaela, care ai apă-
rat cu prețul vieții, de spurcatul glonț
bolșevic, icoana Născătoarei de Dumne-
zeu.
Pe tine, Părinte Arsenie, gând învă-
luit în trezvie, zburând neabătut spre
Hristos.
Pe tine, Părinte Ioane, cel ce L-ai eli-
berat pe Hristos din chivotul în care Îl
întemnițaseră slujitorii apostați,
Dăruindu-l tuturor creștinilor, spre
nemurirea lor.”
Ciprian Voicilă
(din volumul Sfinții de lângă noi.
Întâmplări. Portrete. Reflecții,
Editura Areopag, ediția a treia,
București, 2023, pp. 200-202)

Am considerat că, în loc de a tipări o

postfață la ediția a treia, este mai potrivit să
reproducem acest imn închinat sfinților în-
chisorilor. Pentru că ele adeveresc într-un
chip tainic cuvintele scrise în Zarca Aiudului
de Petru C. Baciu: „Noi am căzut răpuși,
dar înviem mereu/ Prin mucenicii care se
întorc prin prunci.” Și odată cu ei se întoar-
ce în mod minunat și smeritul nostru părin-
te Arsenie Papacioc...
Editorul

222
 Cuprins:
PARTEA ÎNTÂI
Viața părintelui Arsenie Papacioc ....5
PARTEA A DOUA
Testament. Cuvinte de folos
Din testamentul părintelui Arsenie
Papacioc: „Moartea nu înseamnă
moarte…” ..................................................34
„Nu e nimic mai frumos
decât să fii ortodox...”.............................. 64
„Un plan de foc...” .................................... 75
„Cu o moarte toți suntem datori,
dar una-i ortodox să mori, alta-i
ecumenist vândut” .................................. 106
„De ce n-ai iubit?” ...................................115
„Nu-mi pare rău că sunt român” .......... 129
„Ce atâta frică de moarte? De câte ori
n-am murit până acum?” ....................... 142
Despre sfinții închisorilor ...................... 152
Acatistul noilor mucenici și
mărturisitori din temnițele
comuniste .....................................184
Postfața editorului la ediția a doua ....... 210
Ofrandă sfinților, mucenicilor,
mărturisitorilor din temnițele comuniste219
223
 RECOMANDARE
EDITURA AREOPAG:

Danion Vasile - ACUZATUL 1988.

TESTAMENTUL
SFINȚILOR
ÎNCHISORILOR