Viata Cuvioasei Alipia De La Goloseev

 
Marea nevoitoare a secolului XX, mult iubita şi venerata stareţă de la Goloseev, monahia Alipia
s-a născut în 3/6 martie, anul 1905, în satul Gorodişensk, din ţinutul Penza, în familia unor
ţărani evlavioşidin regiunea Mordovia, Vassa şi Tihon Avdeev.
 
Părinţii viitoarei cuvioase erau enoriaşi nelipsiţi ai bisericii din sat. La sfântul
botez fetiţa a primit numele Agafia, în cinstea muceniţei Agafia. Dintr-un sentiment de
mare evlavie pentru patroana ei cerească, matuşka a purtat pe spate icoana sfintei muceniţe,
întreaga sa viaţă. Tatăl cuvioasei, Tihon Avdeev, era un mare postitor: pe toată durata postului
mânca doar pâine uscată şi bea puţin cvas, iar mama ei, Vassa, văzându-i nevoinţele, era blândă
şi smerită. Aceste virtuţi
 au fost moşteniteşi de matuşka: până la sfârşitul zilelor sale ea a ţinut post aspru, rugându-se,
vindecând bolile celor ceveneau la ea, întărindu-i şi ajutându-i în diferite nevoi spirituale
şi lumeşti.

Revoluţia din octombrie 1917, a adus un eveniment neplăcut în viaţa cuvioasei. Un detaşament
al Armatei Roşii a dat buzna şi în casa Avdeevilor şi i-a omorât pe proprietari. Agafia a scăpat
cu viaţă, printr-o minune, fiind dusă la nişte vecini. Venind acasă, a găsit pe părinţii săi
împuşcaţi. În ciuda marii sale dureri, ea şi-a învins sentimentele şi a început să citească Psaltirea
pentru cei adormiţi. Curând orfana a fost luată în grijă de o rudă a sa, însă nu pentru mult timp.
În casa acesteia au năvălit soldaţi din primul regiment al trupelor terestre, luând-o prizonieră.
Însă Domnul a ocrotit acest vas ales al său.Mişcat de lacrimile fetei, comandantul armatei a
decis să renunţe la ea.
 
Moartea tragică a părinţilor ei şi încercările ce au urmat au făcut-o pe Agafia să fie gata să-şi ia
crucea si să-L urmeze pe Hristos, mergând şi la moarte mucenicească pentru El, dacă
era nevoie. Fiind de mică ofire retrasă, ea a devenit mai tăcută şi cufundată în rugăciune. Încă
din copilărie fiind foarte evlavioasă,tânăra a început să meargă des la biserică. Trăia cu ceea ce-i
trimiteaDumnezeu, petrecându-şi nopţile în rugăciune, sub cerul liber. Deseori lucra cu ziua
pentru a-şi câştiga obucată de pâine şi un acoperiş deasupra capului. Încercările grele prin care
trecea nu i-au împietrit inima milostivă, ci au făcut-o şi mai blândă şi bună. Suferinţele mari ale
oamenilor o făceau pe tânără să se roage mereu pentru cei săraci şi îndureraţi, ajutându-i cu cât
putea.
Represiunile în masă contra creştinilor din anii 1930 nu au ocolit-o nici pe
ea. Matuşka a fost arestată şi întemniţată. Ea nu a spus niciodată exact în ce condiţii a stat
închisă. Cuvioasa avea experienţa tuturor neajunsurilor din închisoare: interogatorii ce ţineau
ore înşir, însoţite de torturi şi insulte, care uneori se soldau cu moartea deţinuţilor, iar alteori
erau atât de înfricoşătoare, încât cei ce le suportau erau adevăraţi mucenici. Însă aceste dureri
care au distrus o mulţime de oameni, pentru ea au însemnat focul curăţitor al păcatelor sale.
Uitând de necazurile sale, matuşka îi mângâia mereu pe cei închişi împreună cu ea, se ruga
pentru ei şi îi îngrijea,făcându-le, pe cât posibil, suferinţa mai uşoară. Ea reuşea să le trimită

1
scrisori, chemând pe oameni lacredinţa în Dumnezeu şi încurajându-i să nu renunţe la Împărăţia
Cerurilor.
 
Mai târziu, Agafia Tihonovna a fost condamnata la moarte și dusa in celula celor condamnaţi la
moarte, dar Hristos a ajutat-o s-ă scape ca și pe sfântul apostol Pavel. 
După eliberarea minunată din închisoare, matiuska şi-a început din nou viaţa singuratică, care
era foarte anevoioasă mai ales că matuşca nu avea acte, şi, deci, nu era înregistrată, ceea ce în
timpul puterii sovietice atrăgea, bineînteles, asupra ei pedeapsa cu închisoarea. Însă Domnul o
întărea şi o păzea pe aleasa Lui.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost deschisă Lavra Peşterilor din Kiev, închisă
de cei fără de Dumnezeu în anii 1920. Iconomul mănăstirii, Arhimandritul Kronid, a devenit
duhovnicul cuvioasei. El aşi tuns-o în monahism sub numele de Alipia, în ziua de pomenire
a cuviosului Alipie, iconarul de la Pecerska, şi i-a dat blagoslovenie noii monahii, de a se face
stâlpnică. Locul neobişnuit unde cuvioasa aales să se nevoiască, era scorbura unui tei imens,
crescut lângă peştera cuviosului Teodosie de la Pecerska (din păcate, pomul nu mai există în
zilele noastre). Ea putea sta doar ghemuită, în scorbură.

Cuvioasa şi-a luat asupra sa, la fel ca şi fericiţii Paisie şi Teofil, nevoinţa nebuniei pentru
Hristos, ascunzăndu-şi astfel viaţa de rugăciune şi nevoinţele pustniceşti.
În acea vreme matuşka a început să fie considerate o mare ascetă şi rugătoare. Potrivit
contemporanilorsăi, deşi părea ca toţi ceilalţi cuvioşi din perioada postbelică, ea se distingea de
aceştia prin exigenţa faţă de sine, precizia şi marea ei bunăvoinţă faţă de semeni. Deşi nu a făcut
rău nimănui, era adesea rănită şi neînţeleasă. Toţi cei care au întâlnit-o pe cuvioasă în acei
ani, au fost adânc impresionaţi deprofunzimea, curăţia, blândeţea şi dragostea ei. Era greu să
spui câţi ani avea: uneori părea oadolescentă, alteori o femeie vârstnică, mai ales după nopţile
geroase de iarnă, petrecute în scorbură.Matuşka s-a nevoit ca stâlpnică timp de trei ani, până în
1954, când s-a mutat la Domnul părinteleKronid. Apoi ea a trecut sub povăţuirea stareţului
schimonah, Damian. Ea se nevoia sub scările corpului de chilii ale fraţilor, iar când era foarte
frig, duhovnicescul ei părinte o blagoslovea să doarmă sub uşacuviosului Andrei, unde era mai
cald.
PărinteleAndrei şi-a închinat toată viaţa sa slujirii aproapelui. În ultimii ani ai vieţii sale, şi
cuvioasa Alipia va sluji tuturor, iaruşa chiliei ei sihăstreşti va fi deschisă la toţi.
În anul 1961,cei de la putere au închis din nou mănăstirea, sub pretextul de a o restaura.
Vieţuitorii Lavrei a trebuit să plece pentru o lungă perioadă de timp. Soarta lor a împărtăşit-o şi
fericita maică. Matuşka a suferit îndelung pentru închiderea Lavrei Pecerska. Cuvioasa şi-a
început din nou traiulgreu, cu mari nevoinţe şi peregrinări, din nou în lume, fără acte, fără a fi
luată în evidenţă, fără bani, fără cele necesare. Dacă înperioada stalinistă oamenii erau
ameninţaţi cu închisoarea, în anii 1960 credincioşii erau trimişi în spitalele de psihiatrie.
Dar anii de grea încercare atât de mult au întărit-o cu duhul pe cuvioasă, că s-a lăsat cu tot
devotamentul şi credinţa în voia lui Dumnezeu, încât primea totul, cu smerenie, ca din mâinile
Sale. După închiderea lavrei, matuşka Alipia a trăit pe la diferiţi oameni în gazdă, locuind în
subsoluri şicamere fără condiţii prielnice unui trai normal. Cu timpul, cuvioasa a închiriat o
2
cameră la o casă particulară pe strada Goloseev şi a început săprimească pe oamenii care erau
atraşi de harul stareţei, şi care veneau pentru sfat sau să-i ceară rugăciunea sau ajutor pentru
vindecare. Sosise timpul să se pună din nou în slujba oamenilor.

 Maica se îmbrăca în haine negre, iar pe cap purta o căciulă copilărească de blană. Subţirică,
micuţă, eapărea cocoşată, întrucât pe umeri şi în spate purta icoana sfintei muceniţe Agafia şi o
traistă mică cu nisip (ea ascundea faptul că purta lanţuri), iar la gât o mulţime de chei mari
de fier (numărul cheilor fiind identic cu numărul fiilor ei duhovniceşti). Luându-şi un nou
ucenic sub oblăduirea sa duhovnicească,matuşka îşi punea o nouă cheie la gât. Şi acum vorbea
ciudat: pentru ea nu existau decât persoane de sex masculin, cu toţi vorbea la genul masculin,
inclusiv despre ea însăşi, şi cu reprezentantele de genfeminin. Mulţi înţelegeau aceasta ca pe o
manifestare a nebuniei. Dar puteau fi şi alte motive: matuşka şi-a petrecut aproape un sfert de
secol în mănăstiri de bărbaţi în Lavră şi printre ruinele din PustiaGoloseev, hrănindu-se
duhovniceşte din învăţăturile stareţilor şi imitând nevoinţele vechilor cuvioşi, în zile apropiate
epocii noastre.
 
Stareţa îşi petrecea zilele în rugăciune şi nevoinţe. De dimineaţă putea fi întâlnită la biserica din
cartierul Demievka, unde ea se ruga neîncetat. Dacă venea în timpul slujbei cineva cu necazuri,
imediat matuşka începea să se roage pentru ajutor şi, primind răspuns de la Dumnezeu,
îndată dădea omului răspunsul cuvenit. După slujbă, în biserică, ea imediat le slujea celor ce
veneau la ea, şi-i sfătuia ca să ia decizii corectepentru rezolvarea problemelor lor sau se ruga
pentru ajutor şi vindecare. Întorcându-e la chilie stareţa, în ciuda vârstei înaintate, îşi făcea
treburile casnice, continuând să primească lumea. Îi plăcea să se joacecu găinile, să lucreze
în grădină, să gătească pentru fii ei duhovniceşti şi pentru oaspeţi. Fericita stăteaadesea pe
marginea prăpastiei sau cobora în pădure ca să dea de mâncare la căprioare, pe care le numea cu
dragoste: „Oaspeţi”. Acest lucru îi aducea cuvioasei o mare linişte. Cu mare dragoste hrăneaea
şi pisicuţele care se aciuiau pe lângă chilia ei, păsările şi câinii vagabonzi, părându-i rău de
toatăfăptura lui Dumnezeu care suferea. Fericita mânca o dată pe zi şi foarte puţin. Nu mânca şi
nu bea niciodată nimic, miercurea şi vinerea, şi nici în prima şi ultima săptămână a Postului
Mare. Stareţa primea oamenii de la răsăritul soarelui şi până la apus, iar după ce închidea uşa
chiliei nu o mai deschidea până dimineaţa. Oamenii o oboseau foarte tare, mai ales în ultimii
ani ai vieţii. Durerile şi bolile lor au dus-o la epuizare, şi ea suspina de multe ori:-Ce greu…
  Odată, când ucenica ei de chilie, Maria Skidan, a sfătuit-o să nu-i mai primească pe toţi
decât după ce seodihneşte, matuşka a tăcut şi apoi i-
a răspuns: -Marusia, tu nu ştii cât de rău e fără lume! Cu oamenii-i greu, dar cât de greu e fără
ei! Greu, greu, greu…La mine vin oameni diferiţi, uită-te cum mă comport cu ei. Aşa să faci şi
tu, toată viaţa. Şi, într-adevăr,oamenii veneau demoralizaţi la matuşka, deoarece fiilor ei
duhovniceşti le era ruşine să stea la aceeaşimasă cu ei. Însă cuvioasei nu-i era ruşine, şi se
îngrijea să le fie la toţi un exemplu de nemărginitădragoste. În ciuda oboselii, niciodată matuşka
nu renunţa la pravila de rugăciune, chiar şi dacă era bolnavă. De fapt matuşka nu se odihnea
deloc noaptea: se ruga aşezată pe marginea patului care era plin de saci,nepermiţându-i să se
odihnească normal. Întreaga viaţă, trupul foarte nevoitor al stareţei nu a cunoscut relaxare şi
3
odihnă: doar spre sfârşitul vieţii, când era foarte bolnavă, în perioada de grea suferinţă, ea şi-a
mai micşorat nevoinţele şi se odihnea puţin pe podea. Iar la ora trei dimineaţa, începea pentru ea
ozi
de îndoite nevoinţe. Ucenicii cuvioasei, văzând suferinţa ei, o sfătuiau să nu se mai nevoiască
atât, bachiar o ridicau pe pat, iar ea le dădea binecuvântare pentru drum. De regulă oaspeţii ei
plecau veseli şi vindecaţi, deşi nu observau imediat acest lucru.

Odată , la fericita au venit trei tineri. Uitându-se fix la fiecare dintre ei, le-a spus tot ceea ce
urma să li se întâmple. Unul dintre tineri dorea să plece şi a criticat-o, spunând:-Ce ştie această
babă?
 Şi iată, imediat matuşka i-a aruncat o privire tăioasă, ridicând glasul:
 -Mare păcat ai, să te căsătoreşti!; vei merge drept în iad dacă nu te pocăieşti.
 Tânărul se înverzi, şi plecă cu tovarăşii săi. După câteva luni în care a fost tăcut şi gânditor,
tânărul amurit de ciroză hepatică. Fericita i-a scos la iveală păcatul sodomiei, spunându-i să se
pocăiască, iar dacă nu, nu se va mai însura.
 
Dacă stareţa vedea că dorinţă de pocăinţă şi izbăvirea de patimi, ea devenea milostivă
chiar dacă avea uneori de-a face cu cei mai mari păcătoşi. Astfel, într-o zi, la ea a venit o tânără
frumoasă care şi-aînşelat soţul. Pofta trupului atât de mult a înlănţuit-o, încât nu se putea opri,
şi-i era ruşine să semărturisească la preot. Matuşka Alipia a primit-o neobişnuit de afectuos-
mângâietor, aşezându-se lângă ea şi, admirând-o, îi spuse:
-Cât eşti de frumoasă! Şi cât de frumoasă este rochia ta! Tot atât de frumoasă eram şi eu în
tinereţe! Şi eu am fost!…Şi arătându-i încrederea, a început să destăinuiască femeii aşa-zisele ei
păcate trupeşti, atribuind sieşi păcatele acesteia, acest lucru îl făcea în vremea lui şi fericitul
Paisie de la Kiev. Deci, ascultând-o pe
cuvioasă, îşi spuse că, viaţa cuvioasei în tinereţe, a fost ca şi a ei. Cu umilinţă-n suflet, femeia a
începutsă plângă şi să-şi mărturisească păcatele. După ce a fost sfătuită de cuvioasa, ea a lăsat în
urmă viaţa de dinainte. Mai târziu, a intrat în monahism împreună cu soţul şi fiica ei.
 
Primind de la Dumnezeu darul înaintevederii şi al înţelegerii tainelor dumnezeieşti, cuvioasa
Alipia citea în sufletele oamenilor ca într-o carte deschisă. Ea le descoperea oamenilor ce
urma să se întâmple cu ei,le atrăgea atenţia asupra pericolelor ce îi păştea, îi îndruma cum
să evite anumite probleme şi cum să sepăzească de dezastrele ce urmau să vină.

Astfel, odată, ea s-a rugat toată noaptea pentru mântuirea unei fete, care a căzut în mâinile unui
grădinar ciudat din oraş. Toţi se aşteptau ca fata să fie omorâtă în chinuri muceniceşti, dar
matuşka Alipia se ruga lui Dumnezeu să-i salveze viaţa şi să-l facă pe criminal să renunţe la
victimă.Câştigarea acestei lupte duhovniceşti nu a rămas fără consecinţe. Diavolul s-a răzbunat
pe nevoitoare şi a lovit-o cu o boală ce i-a afectat mâinile. Mâinile i se umflau, iar boala era
foarte neplăcută, încât tăcutacuvioasă o îndura, gemând încetişor. Prin smerenie şi harullui
Hristos, matuşka Alipia a primit putere împotriva diavolului şi a slugilor sale, izgonindu-le şi
4
interzicându-le să se mai întoarcă. Dar forţele răului nu încetau să se răzbune pe ea, mai ale în
ultimii aniai vieţii sale. Uneori se răzbuna prin oameni, alteori prin însăşi neputinţele pe care
le înfrunta.
 
La început, în chilia sa izolată de la Goloseev, matuşka Alipia nu ducea grija urmăririi ei de
către autorităţile statului. Mai târziu, din când în când, venea poliţistul local şi-i cerea insistent
să iasă din casăşi să-i prezinte actele. Dar, după ce se ruga fierbinte, ea-i răspundea că Stăpânul
său nu-i permite să iasă.Şi, cu mila Maicii Domnului, poliţistul o lăsa în pace pe nevoitoare. Dar
numai pentru un timp.Venea deseori şi un echipaj de la ambulanţă, sub pretextul că-i acordă
îngrijiri medicale, în încercarea dea o interna la psihiatrie, dar pleca fără ea, din mila Maicii
Domnului. Odată, după ce s-a rugat mult laDumnezeu, stareţa i-a deschis unei doctoriţe căreia i-
a descoperit o boală, iar aceasta a plecat şocată,lăsând-o în pace. De multe ori intrau în chilie
hoţii şi spărgeau uşa, în nădejdea că vor găsi o comoară, şi când stareţa se ridica, ea se
ruga întreaga noapte cu mâinile ridicate, în timp ce musafirii nepoftiţi mai zăboveau la
ea.Uneori aceştia deveneau fii ei duhovniceşti, pentru că matuşka nu-i lăsa să plece de la ea fără
blagoslovenie, iar cu rugăciunile ei, aceştia îşi schimbau viaţa.
  
Atunci când vrăjmaşul nu reuşea să-i facă rău prin oameni, el o deranja pe cuvioasă astfel: o
speria, obătea, îi spărgea uşa.

Fericita a prevăzut accidentul de la centrala din Cernobâl, care s-a întâmplat în 26 aprilie 1986.
Matuşka Alipia i-a avertizat cu mult înaintepe oameni, despre tragedie, spunându-le că
terenurile vor lua foc, că este nevoie de pământ şi apă.
 -Stingeţi focul! striga fericita. Nu lăsaţi gazul deschis! Doamne! Ce va fi în Săptămâna
Patimilor!
 Dar nu înţelegea nimeni cuvintele cuvioasei. Mai mult de şase luni, fericita a ţinut post aspru şi
s-a rugat îndelung pentru salvarea pământului şi a oamenilor de la marea catastrofă. În ziua
catastrofei matuşkastătea pe stradă şi striga:-
Doamne! Ai milă de copilaşi, ai milă de popor! Dumnezeu i-a deschis ochii duhovniceşti ai
stareţei, încât aceasta ştia de tragedia de la Cernobâl, dar n-a
putut deloc să-L înduplece să-Şi întoarcă mânia şi furia de la oameni. Când s-a anunţat starea
de pericolşi a început panica, zona din jurul Kievului şi a oraşelor şi satelor învecinate a fost
închisă pe o distanţăde 30 de kilometri. Matuşka nu le dădea oamenilor să-şi părăsească
locuinţele şi să fugă. Ca o mamăiubitoare, ea-
i îndemna pe toţi să fie calmi, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-şi pună încrederea înajutorul şi
mila Lui. Fericita îi încuraja pe oameni să se gândească la Domnul Iisus Hristos Cel Răstignit
şila puterea Crucii Sale, cu care a călcat moartea. Maica îi binecuvânta pe oameni să îşi
însemneze casa cu semnul Sfintei Cruci şi să continue să trăiască acolo, să însemneze cu crucea
şi mâncarea, consumând-o
fără teamă.
- Cum să bem lapte iradiat? o întrebau îngrijoraţi.
-  Îl însemnaţi cu Sfânta Cruce, şi nu va mai fi nicio substanţă radioactivă-n el.

5
 În acele zile groaznice,matuşka i-a scos pe mulţi din panică şi deznădejde, întorcându-i la
Dumnezeu. Maica i-a înştiinţat pe fiiiei duhovniceşti şi despre un alt dezastru, „Cernobâlul
duhovnicesc”: viitoarea schismă a lui Filaret, dinUcraina. Ea le cerea celor ce veneau la ea să
se ţină doar de Biserica Ortodoxă Canonică. Dar mulţi s-au jenat de com portamentul ei şi au
părăsit-o când l-a întâmpinat cu cuvintele: “Rascolnik, rascolnik”- pe fostul mitropolit
Filaret(M. A. Denisenko), la Biserica Demievka.
Orice necaz al oamenilor şi orice nelinişte a acestora provocau mare durere în sufletul stareţei.
Dorinţaacesteia de a-i ajuta pe toţi se exprima nu numai prin rugăciunile ei arzătoare, ci şi prin
faptul că-şi impunea un post şi mai aspru şi lua asupra trupului său bolnav şi mult nevoitor,
nevoinţe şi mai grele.

Sfânta Alipia a trecut la Domnul ăn ziua de 17 octombrie 1988, sub ochii ucenicilor ei care
veniseră să-și ia ramas bun. Maica, prevestindu-și moartea i-a chemat pentru o ultima
binecuvantare.
Îngroparea cuvioasei maici s-a făcut tot printr-o minune dumnezeiasca, ea a fost înmormântată
în cimitirul din pădure, într-un mormânt ce aparţinea mănăstirii Florovski, dar părea imposibil
să fie înmormântată în cimitirul mănăstiresc din Kiev, deoarece fericita nu fusese nicăieri
înregistrată şi nu a avut niciodată acte.
Nu plânge! îi spunea matuşka ucenicei sale iubite. Să vii la mine la mormânt şi să-mi spui tot,
ca şi când aş fi vie, iar Dumnezeu va auzi şi te va ajuta!
 Şi stareţa repetă de mai multe ori:
 -Astăzi rămân cu voi! Haideţi, veniţi în acest loc (la căsuţa de la Goloseev), şi eu vă voi auzi,
şi dacă voi afla har de la Dumnezeu, atunci voi mijloci pentru voi, înaintea Lui.