STAREȚUL NICODIM DIN KARULIA*

de Ieroschimonahul Efrem din Karulia

NOTA EDITORULUI: În numărul 245 din The Orthodox Word (2005) am prezentat viața
ieroschimonahului Teodosie (Haritonov) din Karulia, Muntele Athos. Acesta a fost starețul
Părintelui Nicodim, cu care a trăit în ascultare din 1929 pînă la adormirea starețului Teodosie
în 1937. Frăția Sf. Gherman din Alaska a fost binecuvântată să fi fost în corespondență cu
Părintele Nicodim pe parcursul mai multor ani, folosindu-se de rugăciunile și sfaturile sale, și
lucrând cu el la pregătirea pentru publicare a jurnalului de rugăciune al starețului său. Acum
prelucrăm materialele de și despre Starețul Teodosie pentru o carte care urmează să apară,
Rugându-ne în inimă. Prezentul articol, scris în 2002, a fost tradus din limba rusă și editat de
frăția noastră.

1. AFLAREA MOAȘTELOR STAREȚULUI NICODIM

Înaintea mea stau neprețuitele scrisori ale schimonahului Nicodim din Karulia. Sunt
din anii 1982 și 1983, când eram în corespondență cu el. La vremea aceea inima mea ardea
să trăiască viața călugărească în Athos, pământul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. În
aceste scrisori Bătrânul mă susținea în gândul meu și îmi dădea blagoslovenie, dar starețul
mânăstirii mele din acel timp nu mă lăsa să merg, pentru mulțimea ascultărilor pe care le
aveam.

Slăvit să fie Domnul, a venit, cu toate acestea, vremea să ajung în Athos, după zece
ani de așteptare istovitoare și multe încercări. „Bătrânul te-a așteptat”, mi-a spus ucenicul
lui de chilie, schimonahul Simeon1. „Adesea zicea «Monahul Efrem vine la noi!»”

Eu, ticălosul, n-am fost vrednic să fiu acolo cât timp Starețul Nicodim a trăit pe
pământ. Dar m-a mângâiat în chip minunat, făcându-mă pe mine, păcătosul, vrednic să iau
parte la aflarea cinstitelor lui moaște2. Această întâmplare neașteptată a avut după aceea o
puternică influență pe calea veții mele.

„Mâine desfacem moaștele părintelui Nicodim!” mi-a spus schi-arhimandritul

Ștefan . Acest strălucit eveniment a avut loc în 1994, exact la zece ani de la fericita lui
3

adormire și, dacă nu greșesc, chiar în aceeași zi4. Dimineață s-a slujit Liturghia, de părintele
Ștefan, după care, într-o liniște plină de rugăciune, am urcat în locul în care se ostenise
Părintele Nicodim și unde era mormântul lui: chilia Dătătoarei de viață Treimi. Eram trei:
schi-arhimandritul Ștefan, care devenise mai marele între viețuitorii Karuliei după
1
* The Orthodox Word 278 (2011)

Schimonahul Simeon, călugăr sârb, a slujit ca ucenic de chilie al Părintelui Nicodim în ultimii ani ai Bătrânului;
trăiește încă în Karulia.

2
În Muntele Athos descoperirea moaștelor unui călugăr adormit are loc nu mai curând de trei ani. Atunci moaștele
sunt spălate și așezate într-un osuar. Adesea capul se pune pe un raft și pe frunte se scrie numele călugărului și
uneori, data adormirii lui.

3
Schi-arhimandritul Ștefan (Milcovici) s-a născut în Serbia, în 1922. A intrat, la început, în mânăstirea Tuman, în
Serbia, apoi a petrecut anii războiului în mânăstirea Studenița. A fost hirotonit diacon de Sf. Nicolae Velimirovici. A
venit în Sfântul Munte în anii ’50 așezându-se la început în mânăstirea Hilandar, după care s-a mutat la Karulia,
unde a viețuit patruzeci de ani. Spre sfârșitul vieții s-a întors în Serbia, la mânăstirea Slanți, metoc al
Hilandarului, unde a adormit de Intrarea Maicii Domnului în Biserică în 2001.

4
Starețul Nicodim a adormit în 15/28 februarie 1984.

1
adormirea părintelui Nicodim, schimonahul Simeon și eu, păcătosul. Părintele Ștefan a
slujit Panihida, după care părintele Simeon și cu mine, cu blagoslovenie și cu rugăciunea
lui Iisus, am început să săpăm, într-o așteptare înfrigurată a aflării moaștelor unui ascet
care, cu smerita lui nevoință pustnicească în lucrarea lăuntrică a neîncetatei rugăciuni a lui
Iisus, fusese un viu reprezentant al școlii rusești pre-revoluționare a monahismului rus în
Sfântul Munte.

La o adâncime de aproximativ un metru a fost găsită mantia în care, după rânduiala

ortodoxă, se înfășoară monahul adormit. Apoi Părintele Ștefan a spus: „Ia-i capul, Efrem!
Părintele Nicodim a fost călugăr rus, tu ești ieromonah rus!” Cu frică de Dumnezeu și cu
simțământul nevredniciei mele, având, în același timp, sentimentul că era un moment
deosebit al Proniei lui Dumnezeu în viața mea, am ridicat cinstitul cap al Bătrânului.
Mulțumită ascultării sale, în ocărâre de sine și în alte nevoințe ascetice, față de Starețul său
ieroschimonahul Teodosie, el a „câștigat cu smerenia cele înalte și cu sărăcia cele bogate”5 și
Domnul l-a răsplătit după făgăduința Sa: Cel care se va smeri pe sine va fi înălțat (Luca 18,
14) și pe cei care mă cinstesc și Eu îi voi cinsti (I Regi 2, 30). Moaştele erau de culoarea
chihlimbarului, însemnând sfinţenie, aşa cum erau şi moaştele împreună-nevoitorului său
ieroschimonahul Serafim, care adormise în 20 octombrie/2 noiembrie 1981, o zi după
proslăvirea Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei de către Biserica Ortodoxă Rusă
din afara Rusiei. Milostivul Dumnezeu, după dreptatea Lui, i-a proslăvit la fel pe cei doi
nevoitori. Împreună, lucrând mântuirea lor, s-au rugat pentru îndureratul pământ al
Rusiei, păstrându-şi credinţa în puterea (capacitatea) poporului rus de a se pocăi, ca şi
nădejdea în viitoarea înviere a Sfintei Rusii.

Preţioasele moaşte, după obiceiul athonit, au fost apoi spălate şi aşezate într-o
cameră lângă peretele de nord al bisericii, unde se aflau moaştele altor pustnici karulieni.
Spre cinstita pomenire a Stareţului, Părintele Ştefan ne-a binecuvântat cu părticele din
moaştele lui, ca să ne fie spre cel-plin-de-har ajutor. Aceste părticele de moaşte din mâna
care neîncetat depănase metania - însoţită de rugăciunea de pe buzele şi din inima sa - şi
care făcuse semnul crucii, le voi păstra ca pe o (garanţie) mărturie sigură a viitoarei învieri a
Rusiei.

În lume, Părintele Nicodim fusese ostaș în armata Ţarului, şi în împrejurări ca

acestea, se cuvine să cinsteşti pe un astfel de om cu onoruri militare. După săvârşirea aflării
moaştelor, nişte avioane de luptă au început să zboare jos deasupra mării peste Karulia! 6
Toţi am simţit că împrejurarea a fost specială, şi, mulţumind lui Dumnezeu, ne-am întors la
chiliile noastre.

2. STAREŢUL TEODOSIE

Camera în care a trăit Stareţul Nicodim era clădită în corpul principal al chiliei, ca pe
„gheare de pui”7 și părea că un vânt mai tare ar putea-o rostogoli! 8 Aranjamentul
interiorului era, ca Părintele Nicodim însuși, simplu. Amintindu-ți viața părintelui Nicodim

5
Din troparul Sf. Nicolae al Mirei Lykiei.
6
Am aflat mai apoi de la un pilot că în felul acesta caută să primească binecuvântare din Sfântul Munte..
7
O renumită figură a folclorului slav: coliba care stă pe gheare de pui.
8
Odaia era construită acolo pentru că cea dinainte fusese zdrobită de alunecarea unei roci, ceea ce nu e o raritate
pe stâncile Karuliei.

2
îți vin în minte cuvintele Sf. Ambrozie Starețul Optinei: „Când lucrurile sunt simple, sunt o
sută de îngeri; cînd lucrurile sunt complicate, nu e nici unul!” 9

Odaia era întotdeauna plină de cărți patristice. Bătrînului îi plăcea, în mod deosebit,
să citească volumele Filocaliei, în care se păstrează învățături despre curățirea inimii de
patimi prin cumpătare (dreapta măsură) și prin rugăciunea lui Iisus. Cunoștea acele cărți
ca-n palmă. Părintele Nicodim mai citea și alte cărți ale Sfinților Părinți despre viața
duhovnicească. De sărbători, în chilia lui pustnicească solitară îi plăcea să citească omilii
patristice și predici despre acel praznic.

Revoluția din 1917 l-a aflat pe Părintele Nicodim ofițer ne-angajat. Fusese implicat în
operațiuni militare pe frontul de sud în Macedonia la sfârșitul Primului Război Mondial, și
fusese rănit acolo de trei ori. Ne mai dorind să trăiască în Rusia care își răsturnase Țarul
uns de Dumnezeu, a mers în Sfântul Munte, cu un camarad de arme, umblând noaptea.
Astfel a trecut Părintele Nicodim de la slujirea împăratului pământesc la slujirea
Împăratului Ceresc, Împăratul împăraților.

În primii săi ani în Muntele Athos, Părintele Nicodim a trăit în mânăstirea Sf.
Pantelimon, dar și în schiturile ei, Hromița și Noua Thebaidă10. Cu blagoslovenia Starețului
Siluan, a părăsit schiturile cele aglomerate și s-a sălășluit în pustia Karuliei.

La vremea aceea, treizeci și cinci de nevoitori ruși trăiau în chilii și colibe răsfirate
peste înspăimântătoarele stânci. Printre ei, doi părinți duhovnicești: Părintele Dosoftei,
blând și îngăduitor și Părintele Teodosie, aspru și intransigent. Potrivit cu binecuvântarea
Starețului Siluan și cu cuvintele Sf. Ioan Scărarul (Scara dumnezeiescului urcuș, cap. 4), P.
Nicodim l-a ales pe intransigentul P. Teodosie. Cum își amintea P. Nicodim, „Starețul meu
era teolog, dar era aspru”. Țineau legătura duhovnicească cu Starețul Siluan și luau sfat de
la el. P. Nicodim descrie începutul viețuirii sale cu P. Teodosie astfel11:

În acea vreme Bătrânul nu avea ucenici, în sensul strict al cuvântului. Înainte de

mine, din câte știu, șapte oameni, în diferite momente, încercaseră să viețuiască ca
ucenici ai lui, urmându-i cerințele stricte de ascultare, după Scară, dar nu se
putuseră ține și plecaseră după o jumătate de an sau un an. Călugării trăiau în
colibe separate, singuri sau câte doi. Astfel de colibe erau cam douăzeci în Karulia, și
Starețul Teodosie era părintele duhovnicesc al tuturor. Sâmbăta, duminica și în
sărbători se adunau toți la slujbă. Duminica și în sărbători se făcea Priveghere și
Liturghie; în zilele săptămânii, fiecare își făcea slujba în chilie, după un număr
rânduit de șiruri de metanii sau după cărți. După Liturghie, întotdeauna ședeau
împreună la masă. Părinții aduceau fiecare ce avea, și, în timp ce starețul consuma
Sfintele și așeza lucrurile în altar, se pregătea masa. La masă Bătrânul ședea de
vorbă cu frații, îndestulându-și fiii duhovnicești, lăudându-l pe unul pentru faptele
bune dacă era nevoie, dând cuvinte de folos la întrebările care se puneau, sau
trăgând altuia un perdaf în fața tuturor. Aceasta din urmă mi se întâmpla mie cu
precădere, și nu arareori, de vreme ce voiam să îi devin ucenic.

După ce Starețul s-a învoit să mă primească, în zilele săptămânii în care nu se

săvârșea Liturghia, citeam Ceasurile și Vecernia împreună, și Utrenia separat –
Bătrânul în chilia lui și eu în Biserică. După Ceasuri puneam samovarul la fiert și
luam un ceai, după care Starețul îmi rânduia ceva de lucru în chilie, în timp ce el își
9
Citatul rimează în limba rusă.
10
P. Nicodim a trăit în Hromița la începutul anilor 1920 și acolo a fost tuns în mantie cu numele Nicanor. A lucrat
la grădină și la primirea străinilor.
11
Citatul care urmează a fost luat din Părintele Teodosie Atonitul din Karulia, în The Orthodox Word 245 (2005),
273-276.

3
 împlinea pravila de rugăciune, scria ceva sau răspundea la scrisori. La amiază luam
prânzul, după care Bătrânul se odihnea o oră în timp ce eu îmi continuam lucrul.
După ora de odihnă, Bătrânul lua un ceai, și după ceai făcea o plimbare afară,
ținând Rugăciunea și pomenirea morții, aducând în minte sfârșitul vieții omenești,
de care nimeni nu scapă. Apoi iarăși se apuca de scris, și cu o oră înainte de apusul
soarelui (la 11 seara după ceasul athonit)12 făceam Vecernia în biserică, după cărțile
de slujbă. Bătrânul mă corecta și mă învăța tipicul.

După apus (miezul nopții athonit) luam cina, care consta în ceea ce rămăsese de la
prânz și, în timpul mesei, îndrepta vorba astfel încât să detecteze starea mea
lăuntrică și să-mi corecteze defectele ascunse – voia proprie, orgoliul, diferite patimi,
iritarea, și toată partea negativă a vieții mele lăuntrice. Prin cuvinte acuzatoare și
prin diferite întrebări, mă aducea până într-acolo încât, într-o stare agitată, spuneam
tot ce aveam în inimă, lucruri pe care eu însumi nu le știam și nu le observasem în
mine mai înainte. După ce dezvăluia în felul acesta toată starea mea lăuntrică,
Bătrânul începea să aleagă toate gândurile și dorințele mele rele, unul câte unul și,
prin diferite întrebări, mă făcea să dau seama de mine însumi – de ce gândisem în
felul acela, pe ce mă întemeiasem. Apoi, cu amărăciune, trebuia să-mi recunosc
păcătoșenia, să mă smeresc și să mă pocăiesc și Starețul devenea calm, îmi primea
cu dragoste pocăința, și se așeza pacea. Asemenea discuții puteau dura ore, de seara
până la miezul nopții, și atunci Bătrânul spunea: ”Bine, închină-te acum și mergi la
culcare. Asta a ținut loc de rugăciunile de încheiere și de pravila de chilie. Dar e un
lucru duhovnicesc, trebuincios.” După o asemenea curățire sufletul meu se simțea
ușor și vesel pentru o vreme, și făceam ascultarea cu râvnă, din inimă... Apoi, în
curgerea lucrurilor, cădeam iarăși în împrăștiere, și când starea aceasta mă lăsa,
sufletul rămânea în întuneric. Adesea o astfel de examinare a stării mele lăuntrice
nu venea ușor - uneori începeam să îl contrazic pe Stareț și să mă îndrepățesc și,
dacă în cele din urmă ceream iertare, era mai mult de nevoie și de formă și nu din
toată inima.

Și așa, supărându-mă tare din când în când, nu am putut rezista. După un an am

plecat și am încercat să viețuiesc în ascultare la un alt bătrân, schimonahul Nil, care
trăia și el în Karulia, și am stat cu el cam două luni. Dar când m-am convins că
privea ascultarea cu ușurință și nu se îngrijea de starea sufletului meu, la sfatul și
insistența P. Calinic m-am întors iarăși la P. Teodosie, care m-a primit cu dragoste.
După trei luni, în ziua Celor Patruzeci de Mucenici din Sevastia, în timpul Postului
Mare (în 1931), m-a tuns în schima mare13. De fapt, tunderea propriu-zis a făcut-o,
la cererea Starețului, ieromonahul Macarie (Kotsyubinsky), care a fost apoi părintele
duhovnicesc al Schitului Acoperământului în Alberta, Canada.

În ceea ce privește citirea lucrărilor Sfinților Părinți și nevoia îndrumării duhovnicești

în această direcție, P. Nicodim povestea o întâmplare plină de învățăminte care se petrecuse
chiar când își începuse el ucenicia la Starețul Teodosie.

P. Nicodim ceruse blagoslovenie să meargă în Karulia cu gândul de a se dărui pe sine

vieții lăuntrice, după învățăturile Sfinților Părinți sau după Pelerin14 și Filocalie. Dar
Bătrânul Teodosie i-a interzis să citească cărți duhovnicești, în afară de Psaltire, Evanghelie
și învățăturile Avvei Dorothei. I-a poruncit să lucreze și să citească slujbele Bisericii.

12
În Sfântul Munte ziua începe la apusul soarelui, care se numește ”miezul nopții”. Ceasurile sunt potrivite zilnic
după lungimea zilei.
13
Atunci a primit numele de Nicodim, după Sf. Nicodim prescurarul din Lavra Pecerska, Kiev.
14
Chiar înainte de Primul Război Mondial, P. Nicodim începuse să se roage după învățăturile Pelerinului.

4
 Râvna tinerească cea fără cunoștință (cf. Rom. 10, 2) nu l-a oprit pe P. Nicodim de a-
l încerca pe Bătrân, și l-a tras în odaia cu fructul oprit - cărțile Sfinților Părinți. P. Nicodim a
deschis o carte și a început să citească cu ardoare. ”Afară!” a auzit pe neașteptate vocea
amenințătoare a intransigentului Stareț. Cu lacrimi pocăindu–se în genunchi, mai mult de o
zi, P. Nicodim l-a implorat pe Stareț să nu-l alunge și acest lucru a aplecat în cele din urmă
inima de-obicei-neînduplecatului Bătrân spre milostivire.

Starețul l-a ținut lângă el pe P. Nicodim, dar nu fără canon: să învețe pe de rost
capitolul 4 din Scara dumnezeiescului urcuș, despre ascultare. Chiar de la început, în
dumnezeiasca-i înțelepciune, Starețul a așezat picioarele ucenicului său pe cale – calea
smereniei –care duce, cu timpul, la dobândirea fructelor duhovnicești, căci Bătrânul știa din
Sfânta Scriptură că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, dar celor smeriți le dă har
(Iacov, 4, 6). Pășind de la început în virtute în acest fel, P. Nicodim a ajuns la maica tuturor
virtuților – pururea pomenita rugăciune - și la cununa lor, dragostea. Câte chinuitoare lungi
convorbiri a îndurat P. Nicodim la cină cu Bătrânul... Era ”mustrat/ocărât și hârșit/frecat”
cum se exprima P. Nicodim însuși.

Dar a înaintat într-o asemenea măsură în umilință și rugăciune, încât, după vreo
zece ani de unire duhovnicească în Hristos, Starețul Teodosie a început să asculte de
adevăratul și credinciosul lui ucenic. Căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu,
acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Mat. 18, 20).

”M-a luat de sfătuitor” își amintea P. Nicodim ”și a învățat rugăciunea de la mine”. O,
preaslăvită lucrare! Ucenicul e mântuit de învățătorul lui! O, preaslăvită minune!
Învățătorul e învățat și mântuit de ucenicul lui! Și acestea s-au făcut cu sfatul și sub
ocrotirea rugătoare a Sf. Siluan. Iată biruința cinstitei ascultări și slava sfintei smerite
cugetări!

”Batiușka, zic de mine că sunt înșelat!” i-a spus o dată P. Nicodim Starețului său.
Pricina era următoarea: când trăia încă în Schitul Noua Thebaidă, P. Nicodim observase că
locuitorii pustiei nu citeau Filocalia. A vorbit cu ei despre această lipsă importantă, ei însă,
neputând să înțeleagă mustrarea tânărului nevoitor, îl credeau înfumurat. ”Nu, nu, încă nu
ești înșelat!” i-a răspuns Starețul Teodosie privindu-l în ochi. Cu toate acestea, Bătrânul îl
ruga stăruitor pe Dumnezeu să îi țină ucenicul în smerenie, pentru că numai prin smerenie
poți scăpa de toate cursele vrăjmașului.

”Ascultarea și smerenia sunt condițiile pregătitoare esențiale pentru lucrarea

rugăciunii minții”, copia P. Nicodim din cuvintele Sf. Theofan Zăvorâtul în 1934.
”Ascultarea, sigur, nu vine din ordinea exterioară a vieții de început în mânăstire, ci din
starea duhovnicească lăuntrică a începătorului.” Spre sfârșitul vieții Bătrânului, P. Nicodim
l-a întrebat: ”Cum o să mă așez în rugăciunea minții după moartea ta?” I-a răspuns:
”Așează-te în rugăciunea minții în duh de pocăință și să nu cauți simțirea dulce a inimii sau
vedeniile minții... Ei, după ascultarea ta ai merita liniștea din afară; pentru liniștea
lăuntrică, îngrijește-te să dobândești pocăință fierbinte”.

După adormirea Starețului15, P. Nicodim n-a încetat să se îngrijească de dobândirea

liniștii lăuntrice în inima înfrântă și smerită (Ps. 50, 17). Mai mult, nu și-a lăsat de-o parte
trebuincioasa citire duhovnicească. Ucenicul de chilie al Starețului Nicodim, P. Simeon,
spunea: ”Se întâmpla să intru să îl văd pe Bătrân (nu mai putea să audă rugăciunea Pentru
rugăciunile Părinților noștri) și îl găseam cu o carte patristică deschisă pe genunchi,
dormind. Se trezea: ”Studiez, studiez!” Când P. Nicodim dădea cuiva un sfat, dacă i se cerea,
adesea adăuga: ”Mai bine ai verifica asta - poate greșesc. Încă învăț.”
15
Starețul Teodosie a adormit pe 2/15 Octombrie 1937.

5
 3. OBȘTEA KARULIANĂ

Schimonahul Mihail, de la sihăstria vecină Katunakia, își amintea: ”P. Nicodim era
călugăr bun, nevoitor, pustnic în Karulia. Era blând și milostiv. Întotdeauna îi ajuta pe
săraci și era primitor față de oricine. Era un om al dragostei. Da!”

Schimonahul Damaschin, cunoscut cântăreț din Nea Skiti, mi-a povestit următoarea
întâmplare uimitoare: ”Aflând de milostivul Stareț Nicodim, un om oarecare a venit și,
înșelându-l pe Bătrân – dar nu pe Dumnezeu – a spus că fratele lui e grav bolnav și că
trebuia să îi cumpere medicamente, dar nu avea bani și nu îl putea ajuta. După cum îi era
obiceiul, urmând cuvintele Domnului Celui care cere dă-i (Mat. 5, 42), P. Nicodim i-a dat ce
a cerut și l-a trimis în pace. Dar spre uimirea și groaza ”săracului” când s-a întors la fratele
său care era sănătos, l-a găsit pe moarte!” Cu adevărat, Dumnezeu nu se lasă batjocorit (Gal.
6, 7).

Schimonahul Damaschin își mai amintea: ”L-am cunoscut pe Bătrânul Nicodim din
primul an al șederii mele în Athos și m-am învrednicit să mă blagoslovească în ultima zi a
vieții lui. Binecuvântându-mă și încurajându-mă în strădania mea călugărească a spus, cu
accentul lui rusesc:«Inima vorbește cu Dumnezeu!»”

Ieroschimonahul Filip, din frăția chiliei Apostolului Toma (care ține de Schitul Sf.
Ana), cunoscută pentru păstrarea cântării liturgice athonite, povestea: ”P. Nicodim era mare
postitor și nevoitor – în fiecare an postea patruzeci de zile! Își acundea luptele pustnicești și,
în general, nu vorbea niciodată de «vedenii și vise». Era un mărturisitor al Credinței – zelot –
dar nu provoca niciodată scandaluri sau probleme. Cred că cel mai vrednic de cinste lucru
care se poate spune despre P. Nicodim este faptul că, fiind un adevărat patriot, a îndurat
viața în afara pământului natal. Aceasta cu atât mai greu cu cât erau călugări în Muntele
Athos care suspectau pe orice monah rus că era spion sovietic! Cu durere în inimă Stare țul
se ruga pentru Rusia, care mai mult ca oricând avea atunci nevoie de rugăciune. Și astăzi e
nevoie de o asemenea rugăciune.”

4. CORESPONDENȚA

P. Nicodim a întreținut o bogată corespondență cu rușii din afara Rusiei, mângâindu-

i în durerea lor, întărindu-i în credință, învățându-i rugăciunea. Până de curând se păstrau
o mulțime de scrisori adresate Starețului, agende, și un caiet gros în care nota ce scrisoare a
sosit, de la cine și când, și când îi răspunsese. Lua foarte în serios această muncă
pastorală, cu totală dăruire și cu dragoste. Așeza scrisorile pe rafturi, în ordine. Au rămas
destule ciorne și copii (la indigo) ca să ne facem o idee de caracterul răspunsurilor sale.
Scrisoarea P. Nicodim respira simplitate, discernământ, echilibru, căldură, sinceritate,
smerenie, bunăvoință, cunoaștere adâncă a scrierilor patristice și, mai presus de toate,
aplecare cu milostivire și dragoste – într-un cuvânt, duhul adevăratului creștinism. Când am
primit eu însumi scrisorile lui în America, m-am bucurat și am fost mișcat și uimit că un
asemenea Stareț athonit și-a găsit timp să îmi răspundă.

6
 5. SCHITUL SF. ILIE

P. Nicodim purta rangul eclezial de hipodiacon. Fusese sfințit de un prieten

duhovnicesc apropiat al Sf. Ioan (Maximovici) de Shanghai, Arhiepiscopul Leontie de Chile,
și, cu aprobarea specială a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, se împărtășea
singur cu Sfintele (uscate/din chivot) în chilia lui din pustie.

P. Nicodim era apropiat de frații de la Schitul Sf. Ilie, care veneau la el și la P.

Serafim pentru sfat. Bătrânul a luat parte la proslăvirea Sf. Paisie Velicikovski în 1982, care
a avut loc la Schit, întemeiat de marele Stareț Paisie, ale cărui rânduieli P. Nicodim și
ieroschimonahul Teodosie le țineau cu sfințenie. Ca o confirmare a acestui lucru, prin
Pronia lui Dumnezeu, Starețul Teodosie a fost cel care a găsit până atunci necunoscutul
manuscris al Sf. Paisie, Flori de câmp16 și l-a dat la publicat înaintea Revoluției.

6. ÎMPREUNĂ-NEVOITORUL BĂTRÂNULUI

În timpul celui de al Doilea Război Mondial a sosit viitorul împreună-nevoitor al P.

Nicodim, ieroschimonahul Serafim17. Cei doi petreceau ceasuri îndelungate adăstând unde
”inima este adâncă”, chemând ziua și noaptea (Numele) Dulcelui Iisus. În fiecare noapte se
nevoiau cu privegherea și rugăciunea. Unul priveghea în prima jumătate a nopții, celălalt a
doua jumătate. Și posteau. În Postul Mare posteau de hrană. P. Nicodim patruzeci de zile, P.
Serafim cu puțin mai puțin. Bătrânii începeau să reducă din hrană încă din Săptămâna
brânzei și în Săptămâna Patimilor începeau să iasă încet din post, cu măsură și cu umilință.
Ieroschimonahul Prodromos de la Nea Skiti povestea cum a venit o dată în Karulia să
îl vadă pe P. Nicodim și să îl ureze de Învierea Domnului, aducând cu sine și câte ceva de-
ale praznicului: ouă vopsite și pască. Cât de mișcat a fost când l-a văzut pe Bătrân aplecat
în față, cu un pahar de apă și un pesmet în mână, în ziua de Paște!
P. Nicodim postea aproape la fel, timp de douăzeci de zile, și în Postul Nașterii, după
cum își amintea schimonahul Simeon.
În ultimii ani de viață, din cauza tensiunii mici, P. Nicodim mai bea puțină cafea,
chiar în timpul posturilor, la recomandarea unui doctor.
Părinții Nicodim și Serafim își mărturiseau gândurile unul altuia, și purtau povara
unul altuia, împlinind legea lui Hristos, legea dragostei. Amândoi luptau pentru patria
cerească, neuitându-o nici pe cea pământească, îndurerata Rusie, pentru care s-au rugat în
tot timpul pătimirii sale.

7. SF. IOAN RUSUL

Pentru că în lume fuseseră ostași în armata țarului, cei doi pustnici prieteni aveau
mare evlavie la pomenirea Sf. Ioan Rusul. Sfântul acesta fusese și el soldat în armata rusă –
în timpul războiului ruso-turc din 1710-1711. Fusese prins și apoi dat în robie unui agă
turc, pe care îl slujise la grajduri, unde și trăia. Slujindu-și stăpânul cu smerenie, a ajuns în
cele din urmă la sfințenie. Icoana lui atârna în bisericile și chiliile celor doi bătrâni.
Una din aceste icoane din chilia P. Nicodim se păstrează până astăzi în Chilia Sf.
Gheorghe. Pe un raft în Chilia Sf. Inochentie și David, unde a slujit P. Serafim, se găsea, în
16
Vezi Mica Filocalie rusă, vol. 4: Sf. Paisie Velicikovski (Platina, 1994), p. 63-126.
17
Ieroschimonahul Serafim era absolvent al Academiei Militare Ruse în Rusia pre-revoluționară. A ajuns în Serbia
ca refugiat și a fost tuns în monahism în Mânăstirea Miljkovo, în care viețuiau pe atunci mulți călugări ruși exilați.
A evadat în timpul retragerii germane la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, și a mers în Sfântul Munte,
unde și-a petrecut tot restul vieții.

7
manuscris, o traducere din limba greacă a slujbei Sf. Ioan. Bătrânii făceau priveghere în
fiecare an pe 27 mai/9 iunie, de ziua pomenirii sfântului.

8. ȚARUL MARTIR NICOLAE AL II-LEA

Spre sfârșitul anilor 1950, P. Nicodim a făcut un pelerinaj la Ierusalim, să se închine

sfintelor locuri de acolo. Atunci l-a întâlnit și s-a împrietenit cu arhimandritul Spiridon
(Efimov), prieten duhovnicesc apropiat al Sf. Ioan (Maximovici). P. Spiridon slujea atunci la o
parohie în Beirut, Liban. Cei doi nevoitori erau legați și de sfinții lor ocrotitori, Nicodim și
Spiridon, prescurarii Lavrei Peșterilor din Kiev18. În lume, P. Spiridon purtase chiar numele
Nicodim.
Pe lângă blândețe, smerenie și alte virtuți ale lor, P. Nicodim și Spiridon aveau și o
mare dragoste pentru Sfântul Pătimitor Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Ieroschimonahul
Daniel, iconograf și cântăreț de la Chilia ”Danieloi” din Katunakia, vorbea de venerația P.
Nicodim pentru Sf. Nicolae: ”P. Nicodim avea în chilie un portret mare al Familiei Imperiale
cu nimburi desenate pe el, și în fiecare zi aprindea candela în fața acestui tablou. «Țarul
Nicolae a fost un sfânt!» spunea P. Nicodim.«Și-a dus toată familia la martiriu. Toți sunt
mucenici sfinți și mă rog la ei, fac metanii înaintea chipului lor și chiar mă rog la ei cu șirul
de metanii. Toți sunt sfinți!»” Prin aceasta, P. Nicodim anticipa proslăvirea lor de Biserica
Rusă din afara Rusiei și de Biserica din Rusia19.
În 1998, un manuscris al P. Nicodim despre cauzele căderii Imperiului Rus, s-a găsit
în Chilia Sf. Gheorghe din Karulia:
Pentru poporul rus, pentru liberarea lui de sub autoritățile satanice,
rugăciunea singură, chiar cea mai fierbinte, nu e îndeajuns. Ceea ce trebuie este
pocăință națională și adâncă recunoașterea marelui și celui mai amarnic păcat –
respingerea stăpânirii lui Dumnezeu asupra lui în persoana Unsului său.
Deschideți Scriptura și veți vedea cum Dumnezeu și-a condus poporul. Îngeri
și oameni au păcătuit înaintea lui Dumnezeu: Dumnezeu l-a trimis pe cel dintâi
înger în iad spre chin veșnic, fără milă. Dar și-a păstrat mila Sa pentru om, și l-a
trimis afară [din Rai] pe pământ să se pocăiască și i-a promis întoarcerea iarăși în
Rai dacă va ține legile și poruncile Domnului.
De atunci, Dumnezeu a început să conducă poporul care credea în El prin
stăpânirea Sa, și l-a condus fără încetare dela Adam chiar, până la Împăratul Nicolae
al II-lea, Unsul Domnului. La început a făcut-o prin patriarhi, de la Adam până la
Avraam și ceilalți patriarhi. Apoi prin profeți, de la Moise la Samuel. Și, de la Samuel
la Împăratul Nicolae al II-lea, prin harul arătat în ungerea regilor.
În vechime poporul nu a vrut ca Dumnezeu să îl stapânească prin profeți și
au cerut rege, și l-au mâniat pe Domnul prin asta. Dar, pentru rugăciunile
prorocului Samuel au fost iertați, și Dumnezeu Și-a păstrat stapânirea peste popor
prin regi – prin harul ungerii lor.
Și tot așa în vremurile noastre ticăloase, pierzând credința în Pronia lui
Dumnezeu, poporul a cerut libertatea de a se conduce singur și de a nu se mai
supune stăpânirii lui Dumnezeu în persoana Unsului Domnului.
A respins stăpânirea regală și l-a trimis pe Țar la moarte. S-a liberat de
stăpânirea dumnezeiască și a căzut sub stăpânirea satanică.
O, ce păcat amarnic! Și tot poporul rus a păcătuit în asta – adică, toți care în
faptă, în cuvânt, în gând, în dorință sau învoire, nu au vrut stăpânirea regală a
monarhiei ci stăpânirea comunistă a poporului. Iată, pentru acest mare păcat suferă
întreaga omenire, și poporul rus mai mult decât toți.
18
Pomeniți pe 31octombrie/13 noiembrie († sec. XII).
19
Proslăvirea Pătimitorilor imperiali s-a sărbătorit de Biserica Rusă din afara Rusiei în 1981, și de Biserica
Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) în 2000.

8
 După dreptatea lui Dumnezeu, oricui i s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12,
48).
Pentru harul lui Dumnezeu prezent în ungerea țarilor ruși, Domnul a cruțat
pe toată lumea, chiar pe cei care i-au fost potrivnici, păgâni sau eretici.
Dar poporul rus l-a lepădat – nu a vrut să păstreze acest har și de aceea
suferă mai mult decât toți ceilalți, pentru că acești pătimitori ruși nu recunosc adânc
marea lor vină în păcatele ce le-au făcut împotriva Unsului Domnului. Sunt pedepsiți
exact pentru acest păcat dar nu se pocăiesc.

Această omilie a fost adusă în Rusia ca o comoară prețioasă, ca o epistolă din Athos
către poporul rus contemporan; pentru că, în spatele ei, ca un stâlp de foc de la pământ la
cer, stau rugăciunile athoniților ruși. A fost citită de mai multe ori la radio și publicată în
cărți și în reviste. Și-a așteptat momentul istoric – proslăvirea Martirilor Împărătești în Rusia,
care, prin mila lui Dumnezeu, a ajuns să se întâmple.

9. ADORMIREA STAREȚULUI

Cu două luni înaintea adormirii P. Nicodim, am primit o scrisoare din Karulia de la

P. Simeon: ”Bătrânul a suferit un atac și nu mai poate scrie.” Cât de greu a fost să auzim de
plecarea neîntârziată a ultimului Stareț athonit rus... P. Nicodim zăcea acolo, așteptând
clipa râvnită a întâlnirii lui cu Domnul Iisus Hristos, al cărui Nume îl purtase pe buze, în
minte și în inimă, până la ultima suflare. Cu blândețe a cerut celor de față la adormirea lui
să nu îl tulbure cu convorbiri. ”A îndurat mult pe pământ de la ultima lui boală” spunea
schimonahul Mihail, ”dar Domnul l-a blagoslovit pe blajinul lui rob, smerit cu duhul, cu
sfârșit creștinesc și cu moștenirea tărâmului binecuvântărilor, Împărăția Cerurilor”. P.
Ștefan l-a împărtășit pe P. Nicodim la miezul nopții, și Bătrânul a adormit în zori, cum
spunea ucenicul lui de chilie, P. Simeon - în pace, în Domnul. Era 15/20 februarie 1984.

10. EPILOG

În ziua care a trecut, am urcat la Chilia Sfintei Treimi ca să termin de scris această
modestă lucrare chiar în locul ostenelilor Bătrânului. De îndată ce m-am așezat lângă
mormântul lui să mă odihnesc puțin după urcuș, au început iarăși să zboare avioanele de
luptă, ca în ziua aflării moaștelor cinstitului Bătrân, foarte aproape de Karulia, jos deasupra
mării. După ce am slujit o litie înainte de a-mi începe lucrul, m-am așezat iarăși să scriu.
Chiar atunci, deasupra capului meu, lângă stâncile perpendiculare ale Karuliei, cam la o
sută cincizeci de metri, avioanele de luptă au zburat iarăși! Am luat-o ca pe un semn al
binecuvântării și ca pe o aducere aminte a felului în care schimonahul Nicodim, cu sabia
duhovnicească – Numele lui Iisus – a nimicit omul vechi din el, în acel război nevăzut
împotriva puterilor de sub cer, din care viteazul războinic al Împărăției Cerești a ieșit
biruitor.
Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii!

9
 CONVORBIRE CU STAREȚUL NICODIM DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS
de Arhiepiscopul Marcu al Berlinului și Germaniei

NOTA EDITORULUI: Arhiepiscopul Marcu (Arndt) al Berlinului și Germaniei (Biserica Ortodoxă

Rusă din afara Rusiei) s-a convertit la Ortodoxie în 1964. A fost tuns în monahism în 1975 și
hirotonit episcop în 1980. A făcut mai multe pelerinaje la Muntele Athos, timp în care a
cunoscut acolo mai mulți călugări, printre care Stareții Nicodim și Serafim din Karulia. Interviul
care urmează a fost luat în 1982, chiar înainte de proslăvirea Sf. Paisie Velicikovski în Sfântul
Munte. A fost tradus din rusă și tipărit aici cu binecuvântarea Arhiepiscopului Marcu.

L-am cunoscut pe P. Nicodim în ultimul an al vieții sale. Deși era foarte simplu și
adesea sublinia lipsa lui de învățătură lumească, simțeai întotdeauna în cuvintele lui
experiența pătrunsă de rugăciune și bogata-i erudiție în literatura patristică. A purtat o
enormă corespondență cu ortodocși din toată lumea. Sprijinul lui în acest „podvig” (nevoință)
a fost viața sihăstrească aspră, rugăciunea regulată/adevărată și postul. De la vârsta de
șaptezeci și șapte de ani și până la sfârșitul vieții, Bătrânul nu a pus nimic în gură în cele
patruzeci de zile ale Postului Mare.

10
 Cu un timp înainte de Primul Război Mondial, prin citirea Filocaliei și Pelerinului rus,
se născuse în Starețul Nicodim o atracție puternică pentru Rugăciunea lui Iisus. După ce
vizitase chinovia Noua Thebaidă din Sfântul Munte, se hotărâse, cu blagoslovenia Starețului
Siluan, să intre în ascultarea Bătrânului Teodosie.
În iulie 1982, în timpul uneia din ultimele noastre întâlniri cu Starețul Nicodim, a
avut loc convorbirea care urmează, și care a fost înregistrată pe bandă. Seara, după sfintele
slujbe din bisericuța construită de Starețul Teodosie pe stâncile povârnite, la capătul de
miazăzi al peninsulei athonite, ne-am așezat pe ”prohodka” (un mic loc de trecere). Părintele
Nicodim însuși îl numise așa. Era un fel de balcon cu o balustradă și o mică grădină. La vreo
doi metri dedesubt era o altă terasă cu grădină. Tot pământul, în această terasă cu două
nivele, fusese cărat acolo de mâinile Bătrânilor, și P. Nicodim încă muncea la ea, acum cu
ajutorul ucenicului, călugărul Simeon, care locuia la picioarele stâncii.
De când o alunecare de teren îi surpase chilia cea veche și iscase un incendiu care o
arsese până la temelie, Starețul se așezase într-o construcție temporară, sub biserică. Acolo
își aștepta sfârșitul. Vedera îi era foarte slabă – era aproape orb - și se mișca cu greutate de-
a lungul terasei și pe scările de lemn. Se ajuta mult cu pipăitul, dar mai ales cu memoria.
Totuși, când am ajuns în seara dinainte, repede s-a chivernisit să ne servească cu o supă
fierbinte, făcută cu legumele din grădina sa!
Starețul și auzea foarte greu. Trebuia să vorbim tare, aproape să strigăm, repetând
întrebările în timpul convorbirii. Oare nu am tulburat pacea altor pustnici care viețuiau
deasupra noastră sau dedesubt, pe aceeași stâncă?...
Cei patru care eram vorbeam între noi stând pe bordura joasă din piatră a patului
vegetal. Înaintea noastră se întindea marea, întunecându-se deja și amestecându-se cu
cerul, în timp ce spre dreapta amurgul colorat pălea, tăiat de stânca verticală. Spre stânga,
luna răsărise din spatele altor stânci perpendiculare și începuse să se înalțe deasupra
noastră. În timpul lungii convorbiri, cum ne răspundea la întrebări, explicându-ne calea
spre atingerea rugăciunii și primejdiile care pândesc de-a lungul ei, Starețul Nicodim ne
vorbea despre sine...

Starețul Teodosie era renumit pentru asprimea lui. Așa încât am hotărât, cu
blagoslovenia Starețului Siluan, să mă așez să viețuiesc cu el. În tot muntele lumea zicea că
sunt înșelat. Dar m-am gândit că, dacă pot să îndur [șederea] cu Teodosie, atunci însemna
că nu sunt înșelat. Și am rezistat. Bătrânul a murit în brațele mele. A fost fericit să
găsească un împreună-viețuitor în mine. Îmi plăcea să citesc, dar Starețul mi-a interzis cu
desăvârșire să citesc cărți. Doar Evanghelia, Psaltirea, Avva Dorothei și Scara – singur
capitolul despre ascultare, ca să îl învăț pe de rost. Timp de nouă ani nu m-a lăsat să citesc.
Mai apoi însă, când a început să facă Rugăciunea lui Iisus, mi-a dat voie.
Când eram încă în lume, am citit Pelerinul și am început să mă rog după ”Pelerin”. Și
când viețuiam la Sf. Pantelimon am continuat să mă rog după ”Pelerin”. Am ajuns să iubesc
lucrul acesta. Dar când am venit aici, Starețul m-a oprit; nu mi-a dat blagoslovenie să mă
rog astfel. ”Roagă-te rostind, cu buzele, nu te ruga cu inima!” Ce puteam să fac? De dragul
ascultării am lăsat rugăciunea inimii.
Apoi am aflat o ieșire. Bătrânul Teodosie scria o versiune prescurtată a Vieților
Sfinților și am început să îi vorbesc despre Sf. Simeon Noul Teolog. Când am început să-i
citesc din el, i-a plăcut. A început să prescurteze [Viața] Sf. Simeon Noul Teolog. De aici, a
ajuns să iubească Rugăciunea, dar înainte de asta, nu putuse să dobândească gustul
pentru ea. La început, când ne rugam împreună, ne rugam cu voce – cel mai mult eu
spuneam rugăciunea, și el se ruga pentru sine.
Prima dată se temea că n-o să aibă destul aer.”N-am aer destul!” spunea. Dar i-am
zis ”Batiușka, nu-ți trebuie mult aer pentru asta. Dimpotrivă, trebuie să-l împuținezi”. Am
încercat. Și a avut aer destul. Și așa am început. După ”Pelerin”. O sută de șiruri de

11
metanii. Și, neabătut, împlineam lucrul acesta în fiecare zi. Două ore stând, două mergând
și două în picioare. Mai apoi a început să țină un jurnal. Mi-l citea. Ne cercetam gândurile...
Luați sfat și de la alți părinți?
Pe atunci Siluan încă mai era la Sf. Pantelimon. Întotdeauna luam sfat de la el...
Bătrânul făcea Rugăciunea lui Iisus și ținea jurnal. A doua zi îl lua și îl citea.
Și așa am început să ne rugăm împreună. Iubea rugăciunea minții și m-a
binecuvântat și pe mine să o fac. Mă verifica, și eu pe el. Am încetat și să citim slujbele. Am
trecut pe șirul de metanii.
Trageți metaniile repede?
Nu, nu repede. Cu respirația. Așa ca să se potrivească cu inspirația și expirația -
”Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.
Faceți rugăciunea șezând?
Șezând.
De la început, sau o porniți în picioare?
La început, în picioare. ”Împărate ceresc...”, ”Sfinte Dumnezeule..., ”Tatăl nostru...”,
”Miluiește-mă, Dumnezeule...” și Crezul. Apoi te așezi – sau te rogi cu închinăciuni.
Spuneați că făceați rugăciunea împreună cu Bătrânul.
Împreună, împreună.
Cum se poate împreună? Vă rugați cu voce?
Nu, rugăciunea minții nu se face tare. Deodată. El se ruga în chilie și eu în biserică.
Așa ne-am rânduit.
De fapt, la început, Starețul nu s-a angajat în rugăciunea minții [adică spunea
Rugăciunea lui Iisus tare]. Folosea șirul de metanii după rânduiala de la Sf. Pantelimon –
pentru Utrenie, treizeci și trei de șiruri. Cine trebuia să meargă la lucru, folosea metaniile –
unul spunea rugăciunea și ceilalți ascultau.
Așa am ajuns la Stareț și așa ne-am rugat la început.
În general, citeam Vecernia după carte și Utrenia după metanii. Am văzut că termina
șiragurile foarte repede. Dar eu nu le terminasem. Trebuia să facem treizeci și trei de șiruri
pentru Utrenie și eu făcusem doar optsprezece... ”Dormi” zicea, ”dormi!” Dar eu nu
dormeam! Apoi am ghicit: ”Batiușka, probabil scapi boabele. Încearcă să ții metaniile în
cealaltă mână!” A încercat, și apoi s-a convins – asta era. Apoi a hotărât să se roage nu cu
metaniile, ci cu ora – să se roage două ore dimineața. Rar m-am rugat așa. Apoi am lăsat de
tot cărțile - totul cu metaniile.
... După aceea am început să am palpitații. Chiar în timpul vieții Bătrânului. O
defecțiune a inimii. Pulsul era tremurat și era imposibil să-mi unesc ritmul cu rugăciunea.
M-am mâhnit. Apoi mi-a venit gândul - ei, orice ritm ai avut înainte, lasă-l cum e! Și așa m-
am rugat tot timpul, deși palpitațiile au continuat, și mai târziu a fost chiar mai rău.
... Odată, după moartea Starețului, mă rugam șezând întins. Pe atunci inima
începuse să lucreze foarte slab. Pulsul bătea foarte ușor, și adormeam. Ce tulburare! Acum
ce fac? Șezi, adormi. Stai drept, picioarele te dor... A venit bătrânețea!
Înainte, mă rugam cu râvnă; mă rugam cu inima. Atunci nu adormeam. Dar de
îndată ce am încetat să mă rog în inimă, adormeam. Cum spunea Sf. Ioan de Kronstadt: ”Ia-
ți inima ca în mână, și ține-o”. Și așa am întocmit lucrul. Ședeam pe spate și țineam inima
cu mintea20 ca și cu mâna – o țineam și n-o lăsam să scape. Ședeam așa toată noaptea. Apoi
mă sculam dimineața, mergeam și mă împărtășeam – iată ce puternic lucra rugăciunea.
Altfel zăceam acolo și eram neputincios să ”stau” pe inimă. Zăceam acolo, incapabil chiar să
mă mișc sau să mă întorc, parcă eram înghețat.
Mi se pare că e greu să te concentrenzi când stai în picioare sau, și mai mult, când
umbli. E greu să păstrezi atenția.
Se poate, în picioare. Trebuie să stai așa – nu schimbi poziția, tragi stomacul, strângi
centura, ridici pieptul și-ți îndrepți umerii. Ăsta-i adaosul meu.
Poți învăța să te rogi numai noaptea. O jumătate de oră. Pune de o parte un timp
pentru tine însuți – în fiecare noapte, sau când te așezi să dormi, ia o jumătate de oră, cu
20
În acest text, ”minte” și ”intelect” – um în rusă – corespund grecescului nous, care e partea cea mai înaltă a
sufletului omenesc și facultatea prin care omul îl cunoaște pe Dumnezeu și intră în comuniune cu El. La Sf. Ioan
Damaschinul, nous este ”ochiul sufletului”.

12
atenție, așa încât nici un singur gând să nu pătrundă. Trebuie să spui răspicat: ”Doamne...
Iisuse...Hristoase...miluiește-...mă!” Atunci nu e chip să se strecoare nici un gând, cât timp
un cuvânt urmează celuilalt. De îndată ce spui ”Doamne”, atenția ta deja întâlnește
cuvântul următor, ”Iisuse”.
Și ce se întâmplă cu imaginile?
Trebuie să te rogi în piept – figurile sunt în cap, în imaginație. Ține-ți atenția în
piept, și nu vor fi imagini de loc. Avem imaginația în fața capului, și memoria în spatele lui.
Sf. Ioan Damaschinul scrie despre asta21. Dacă te rogi în cap, o să ai capul plin de gânduri.
Trebuie să cobori atenția. Nu o putem face în adâncul adevărat al inimii – inima e adâncă,
așa că trebuie să o faci în laringe. Unde respirația trece în plămâni- stai chiar în locul ăla.
Când pici pe acest loc, atunci gândurile încetează! Ține-te în laringe! Și mi-i-ci pauze între
cuvinte - așa.. Și asta merge bine cu respirația! Isihie spune ”Unește rugăciunea cu
respirația” adică, atunci când tragi aerul, ca în rugăciunea iscusită 22 - ”Doamne... Iisuse...
Hristoase”- inspiri; și ”miluiește-... mă” – respiri. Fă mereu așa. E o metodă bună să te
păzești de gânduri.
Vorbeați de rugăciunea în cinci cuvinte...23
Grigorie Sinaitul spune că pentru începători e mai bine să folosească doar cinci
cuvinte.
Și când adaogi?
Cinci cuvinte pentru începători... Și eu, până astăzi, sunt cam începător. Cinci
cuvinte. M-am obișnuit așa. Dar poți schimba - ”Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă...”, ”Fiul
lui Dumnezeu, miluiește-mă...”. Și apoi ”Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă...”,
”Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă...”. Cinci cuvinte. E mai ușor să-ți ții atenția așa.
Și, negreșit, deslușit. Mi-i-i-ci pauze - ”Doamne...Iisuse...Histoase...miluiește-...mă”.
E bine, cum ați spus mai devreme, să te rogi concentrat o jumătate de oră, și apoi să o
faci așa cum obișnuiești, stând, mergând sau la lucru?
E mai bine cu închinăciuni de la mijloc. Trei șiruri de metanii. Asta face exact o
jumătate de oră. Cu atenție. Și, întinzându-te, adormi cu rugăciunea. Apoi va continua
singură. Și atenție la laringe, și când stai în picioare și când te întinizi. Dacă atenția nu e
localizată în laringe, atunci o să fie în cap. Și acolo sunt gânduri și amintiri. Capul ne este
plin de amintiri – atât capul cât și imaginația. Stai acolo întins și vezi tot felul de imagini.
Când folosești șirul de metanii, stând la rugăciune, o unești și atunci (rugăciunea) cu
respirația?
Cu respirația. Așa m-am obișnuit. Dar acum nici nu mă mai pot ruga fără repirație.
Chiar când merg – mereu cu respirația.
Nu trebuie să fii atent la paticularitățile fiecărui individ? Vă spuneam odată, Sfinției
voastre și P. Serafim, că atunci când mă rugam cu rugăciunea de cinci cuvinte șezând, îmi
rămânea prea mult aer. Atunci m-ați sfătuit să folosesc rugăciunea de șapte cuvinte, așa cât
să nu îmi rămână aer.
E ceva pentru tine. O ispită asemănătoare mi s-a întâmplat – învățam cum să mă rog
cu respirația, așa că am inspirat, și deja trebuia să expir... Trebuie singur să te ajustezi –
cât aer iei, tot atâta scoți. Tragi aer pentru trei cuvinte, și pentru două expiri. Cantitatea de
aer trebuie să fie aceeași. Dacă inspiri mult și expiri puțin, o parte îți rămâne. Așa trebuie
să înveți – cât de mult inhalezi, atâta exhalezi.
Trebuie să exersezi asta anume?
Trebuie să te obișnuiești cu acest lucru. Altfel, dacă inspiri mai puțin decât expiri...
ajunge să îți facă rău. E nevoie să fie ritmic. Cât timp îți ia să inspiri, tot atât timp să expiri.
Asta se întâmplă numai cu bolnavii: bolnavii au întotdeauna inspirațiile scurte și expirațiile
lungi. Din expirații lungi slăbește corpul și devine firav, și apoi vine trândăvirea
(indiferența).
Cum lucrezi aceasta (rugăciunea) încât să nu adormi?
Trebuie să stai în picioare și să faci închinăciuni. Dar dacă stai în fotoliu, în strană
(aici Bătrânul nu vrea să spună fotolii moi, ci ”stasidi” sau strane călugărești, de lemn)...
Nu, trebuie să stai în picioare! Ridică-te din fotoliu, și chiar ieși afară. Iată cum trebuie să
stai ca să nu adormi –întinde brațele și ține-le așa până încep să te doară. Atunci somnul
21
Sf Ioan Damaschinul, Despre credința ortodoxă, 2: 17, 2:20.
22
”Rugăciunea iscusită/meșteșugită/artistică”, în rusă hudojestvennaia molitva, este o expresie care se referă la
unirea minții cu inima în rugăciune.
23
În greacă și slavă versiunea scurtă a rugăciunii constă în cinci cuvinte.

13
se duce. Dar în prezența oamenilor ridică pieptul, așa, ca să nu te vadă nimeni, și somnul o
să plece. Dar dacă îți lași pieptul să cadă, repede adormi. Eu cântam un cântecel așa:
”Trage burta, strânge cureaua, și ridică pieptul” Dacă ridici pieptul, n-o să mai adormi. Dar
dacă îți lași stomacul î-na-inte, și pieptul să ca-dă, o să fii ca o cârpă, ca o babă, o să-ți pice
capul și o dormitezi...
E nevoie de vigilență/vioiciune! Vigilență și cumpătare.
Vigilență în corp, cumpătare în inimă, și în minte, atenție. Vioiciunea înseamnă
tensiune în mușchi. Și cumpătarea inimii? În menținerea respirațiilor mici. Nu respira
brusc, ci ușor, ușor. În asta stă cumpătarea. Și atenția – adică să-ți pironești privirea, în
minte, pe cuvintele rugăciunii și pe Domnul. Asta e atenția. N-o poți avea pe una fără
celelalte două. Doar toate trei împreună – vigilența, cumpătarea și atenția. Trebuie să fie
deodată. Dar dacă ai doar vioiciune trupească și nu ai cumpătare, nu reziști. Ține-le pe
toate trei.
Când te așezi, și-ți înclini capul spre piept, tragi stomacul?
Îl tragi.
Conștient (anume?)
Trage stomacul, indiferent cum!
E nevoie să te rogi cu capul înclinat spre piept?
Așa povățuiește Sf. Simeon Noul Teolog.
Am auzit că un Stareț de la Valaam sfătuiește să-ți umfli pieptul.
Nu. Lipește-ți bărbia de piept.
Dar în felul acesta ți se inhibă respirația.
Nu. Trebuie s-o faci ușor, liniștit și calm, așa ca respirația să nu irite nervii. Dar
dacă ridici capul, respirația n-o să mai fie calmă. În Filocalia, Starețul Ignatie scrie: ”Inspiră
ușor, expiră ușor”. Ușor. Altfel, dacă ți se irită nervii, rugăciunea va fi atinsă de
înfierbântarea sângelui, cum spune Ignatie Briancianinov.
Făcând așa, nu simți un fel de oprire în piept?
Nu. Trebuie să purceadă liber. Dacă respiri forțat, prin asta iarăși iriți nervii. Trebuie
făcut calm și încetinel. Așa arată Grigorie Sinaitul și Nil Sorski, rusul nostru: pe cât se
poate, reține-ți respirația. Ce vrea să spună cu asta? Nu să-ți ții respirația așa ca să nu
respiri, sau să tragi aerul înăuntru și să-l ții acolo. Nu! Respiră liber, ușor și calm. Asta e
reținerea respirației.
Aici poate fi o neînțelegere, pentru faptul că oamenii adesea își concentrează atenția
nu pe inimă, ci pe pântece. Acolo va fi reținere.
Respiră incorect, da. Felul în care noi o facem e prin nări, în laringe și în plămâni.
Oamenii adesea confundă lucrurile și respiră cu stomacul. De aceea, când stau
apăsând bărbia de piept, ei răsuflă cu strângerea stomacului. De aici vine confuzia.
De aici vine o stârnire trupească. Trebuie să respiri uniform. La urma urmei, n-avem
decât un tub de respirat (trahee). Prin acesta inhalăm, și tot prin el exhalăm. Aerul merge în
plămâni, unde sunt mulți, mulți săculeți care primesc oxigen, magnetism și electricitate.
Asta intră în acei săculeți. Când plămânii se umflă, săculeții sunt plini. Când plămânii se
strâng, acești săculeți se golesc și sângele se înnoiește. Noi nu respirăm în inimă, ci doar în
plămâni. Și din plămâni, iarăși expirăm prin laringe și nări.
Dar e important că atenția merge în direcția inimii și nu a pântecelui. Altfel o să apară
iritarea trupească. În Filocalia spune undeva că din lucrarea rugăciunii umerii trebuie să
doară.
Grigorie Sinaitul spune că rugăciunea trebuie, negreșit, să fie ”cu durere”. Și pieptul
și umerii trebuie să doară. Și dacă ”durerea” nu apare, rugăciunea e incorectă.
Ce înseamnă acest lucru? Trebuie să doară fizic?
O anume senzație va apare în piept și umeri din lucrarea rugăciunii. Când stai așa
timp de două ore, o să doară.
Ați vorbit de rugăciunea cu atenție stând întins. E posibil să te rogi stând întins înainte
de culcare, cu scopul de a adormi?
E bine dacă adormi cu rugăciunea.
Dar dacă te aduci într-o stare atentă, adunată, atunci nu mai adormi...
Adormi oricum! Da, e bine să adormi așa, cu rugăciunea. Începi să moțăi, începi să
moțăi, adormi indiferent cum!

14
 Se întâmplă că atunci când începi să te rogi șezând întins, cum începi să adormi,
inima, cum era, se înspăimântă. E ca și cum scapă o bătaie. Și asta alungă somnul pentru
mult timp și apare un fel de anxietate.
Oboseala inimii?
Nu, nici măcar nu îmi îndrept atenția spre inimă atunci. Se sperie, pur și simplu. Fac
un lucru greșit pe care trebuie să îl corectez?
Trebuie, cum învață Sf. Nichifor în Filocalia, să ții atenția în partea vorbitoare
(facultatea discursivă)24, la intrarea în inimă.
La început, îmi îndreptam atenția spre inimă. Dar am început să am insomnii din asta.
Apoi am început să încerc să fac rugăciunea fără atenție la inimă. Dar atunci inima simte că
parcă s-ar lărgi și devine înfricoșată.
Mintea e cea care sperie inima. Un locuitor al pustiei spune că dacă te rogi cu inima,
n-o să mai poți adormi. Încetează să o mai faci sau n-o să mai adormi.
Dar n-o poți face fără atenție, nu?
Neatent? Dar asta e sporovăială...
... În poziția stând e mai ușor să fii concentrat. În poziția stând, chiar cu Rugăciunea
lui Iisus, cu rugăciunea minții în inimă, trebuie să stai aplecat... Aici respirația e foarte
importantă. De îndată ce te lași să respiri liber, adormi imediat. Inhalează mai mult. Ritmic.
Dacă ai inspirații lungi și expirații scurte, adormi repede, în cinci minute.
Când începi să adormi, apar gânduri vagi, cum ar fi ”Am fost deja acolo...” Unde am
fost? De ce? Sau ”Asta a trecut deja...” Acest fel de gânduri înseamnă că adormi deja.
Gânduri, unele nedeslușite, ca ”Asta e în zadar!...” Ce se întâmplă aici? Nu mă gândeam la
nimic, și dintr-o dată gânduri atât de neclare! Un gând sau altul de felul acesta vine și
negreșit adormi. Atunci e mai bine să te ridici și să te aduni. E un secret pentru tine!
Și nu lăsa inima să coboare. Ține inima deasupra. Chiar dacă te apleci, ține inima
deasupra, n-o lăsa să coboare. Dacă inima coboară, respiarația va coborî și ea, și adormi
imediat. Trebuie să practici asta mult.
... Sf. Grigorie Sinaitul avea mânăstiri mari. Singurul lucru pe care îl făceau era
Rugăciunea lui Iisus. Ședeau pe scăunele nopți și zile întregi. Dar inimile lor nu erau
deschise. Era lucru rar ca inima cuiva să se deschidă. Inima și mintea sunt legate
împreună. Când mintea e curată, inima va fi curată. Și când inima e curată, atunci mintea
va fi și ea curată.
Trebuie să înveți să te rogi în piept, în facultatea vorbirii, în laringe, unde aerul trece
în plămâni. Ține mintea în locul acela.
După Filocalie, Sf. Nichifor învață: ”Trebuie să cobori cu intelectul în inimă și apoi
inima ți se va deschide”25. Dar mai încolo spune: ”Ai lucrat mult și nicicum nu ai dobândit
deschiderea inimii. Îți arăt o altă metodă. E facultatea discursivă/partea vorbitoare” (și
facultatea discursivă este parte a sufletului – adică este mânioasă, poftitoare și rațională).
”Facultatea vorbirii are locul în piept. De aceea, ține-ți mintea în piept și inima ți se va
deschide”26 Sf. Nichifor, deci, spune, fă Rugăciunea lui Iisus oral. Înțeleg facultatea
discursivă astfel: facultatea discursivă este partea rațională a sufletului. Atunci mișcă-te
spre inimă- asta e dedesubtul laringelui. Când citim psalmi, facem rugăciuni, sau ne
socotim înlăuntrul nostru, facem acestea în facultatea discursivă. Mai departe, este
porțiunea inimii. Învățăm cu mintea. Sunt trei forme verbale – ale capului, ale minții și ale
sufletului. Drept e?
Drept. Numai că poate fi foarte greu să faci deosebirea între ele.
Am înțeles lucrul acesta astfel – e o faculate discursivă în piept și o facultate
discursivă în cap. Memorăm științele cu capul. Și aici am înțeles altceva: în cap avem
capacitatea de a recunoaște – facultatea cunoașterii. Recunoaștem cu mintea și tot cu

24
Cuvântul rusesc slovenost’ poate fi tradus în acest caz fie cu ”facultatea vorbirii” sau cu ”facultatea discursivă”.
25
E o parafrază a următorului pasaj: ”Presează intelectul și silește-l să coboare cu aerul inhalat în inimă. O dată
intrat acolo, ce urmează nu e nici întunecat, nici trist” (Nichifor Isihastul, Despre trezvie și paza inimii, în Filocalia,
vol. 4, Londra, 1999, p. 205).
26
Aceasta este luată din următorul pasaj: ”Dacă, totuși, în ciuda tuturor strădaniilor, nu poți intra în tărâmul
inimii în felul pe care l-am prescris, fă ce îți spun acum și cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauți. Știi că
orice om are facultatea discursivă centrată în piept; căci atunci când buzele tac, vorbim și judecăm și rostim
rugăciuni, psalmi și alte lucruri în piept. Alungă, deci, toate gândurile din această facultate - și poți să o faci dacă
vrei - și pune în locul lor rugăciunea, ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” și stăruie/obligă-te să repeți
această rugăciune neîncetat. Dacă continui să faci aceasta un timp, în mod sigur va deschide pentru tine intrarea
în inima-ți în felul în care am explicat, și după cum știm noi înșine din experiență”.(ibid., p. 206)

15
mintea memorăm. Propriu inimii e să fie conștientă și să simtă. Mintea nu poate fi
conștientă, poate numai recunoaște. Doar inima poate fi conștientă. Aceasta este capacitate
inimii. Înțeleg corect?
Așa mi se pare, da.
Dar medicina ar avea ceva de zis împotrivă. Am un prieten care studiază medicina. Ar
întreba ”Ce înțelegi prin inimă? Nu e nimic în inimă. Inima e o pompă”.
Ne rugăm cu inima. Suntem conștienți prin inimă. Dar cu mintea doar știm că ne
rugăm. Dacă mă rog, îmi dau seama – intuiesc – că mă rog. Mă aduc pe mine însumi la o
conștiență (trezvie?). Apoi sentimentele devin vădite. Și când apar sentimentele, atunci curg
lacrimile. Fără conștiință, nici cea mai mică lacrimă nu se va rostogoli pe față.
Deci trebuie să fii conștient în inimă că te adresezi Domnului în rugăciune.
Dacă doar știi că te rogi Domnului, e un lucru. Dar când e cu inima,
intuiești/presimți că e Domnul Însuși Căruia i te adresezi.
Deci dacă în timpul rugăciunii omul uită că se adresează Domnului, înseamnă că nu se
mai roagă cu inima?
Când se adresează lui cu inima, el se roagă, și are rugăciunea inimii. Dar dacă nu
are conștiința că se adresează Domnului, atunci se roagă doar cu capul. Știe că e un
Dumnezeu, și își amintește că se adresează lui Dumnezeu, dar nu e conștient de aceasta.
Dar conștiența (trezvia?) îl duce pe om la simțire. Și când vine simțământul, atunci începe să
plângă. Atunci se descoperă adevărata pocăință. Devine conștient de păcatele lui și începe să
se pocăiască sincer. Strigă direct către Domnul, ”Iartă-mă, iartă-mă, miluiește-mă!” Totul se
încheie în inimă. Așa ne-a făcut Domnul: ne-a dat o inimă – ”viața noastră”.
Dacă omul se apropie de inimă, ”inima e adâncă”, cum e scris în Psaltire (Ps. 63:7).
Condu-ți inima mai în jos de cap spre inimă. E ușor s-o duci acolo, dar n-o s-o ții acolo –
mintea tot sare afară din inimă, ca un dop de plută! Ca să o ții acolo, e mai bine la început
să o ții în partea vorbitoare/facultatea discursivă- trebuie să ții mintea la suprafața inimii,
nu în adâncime. În adâncime inima s-a deschis deja, dar la suprafață încă nu e deschisă.
Vezi ce diferență este – una e suprafața inimii, și alta adâncimea!
... Din inimă ies gândurile rele – poftitoare, mânioase și raționale - și ele îl pângăresc
pe om (cf. Marcu 7:21). Toate patimile sunt acolo, de la păcat, ca o rană a inimii. E o
mărturie de la diavol. El a făcut o rană – asta e deja o patimă. Gândurile încep cu sugestiile.
Sunt chiar sugestii nepăcătoase... Când te rogi ”Doamne Iisuse Hristoase...” omori sugestiile
care sunt împotriva lui Iisus Hristos, ca pe ”pruncii de piatră” (cf. Ps. 136:9). De îndată ce
un gând, o sugestie apare în minte, zi ”Doamne...” și omori acei ”prunci”. Dar dacă le lași să
intre mai departe și nu ești atent la cuvintele rugăciunii, și cugeți la ele (la gânduri), asta
înseamnă că deja vorbești cu ele. După asta vine... învoirea și apoi robia, și după aceea
patimile. Deîndată ce unul din aceste gânduri începe, atunci cu rugăciunea – de îndată ce
sugestia te încearcă - omoară-o imediat, ca pe ”pruncul de piatră”.
Ce e robia? Cum apare?
Prima dată începe sugestia, apoi convorbirea cu aceste gânduri, primirea. Apoi
învoirea, când pici la învoială cu aceste gânduri. Apoi, după ce ai consimțit, e deja robia.
Diavolul te-a luat prizonier. Nu mai poți părăsi gândul de unul singur. Te obligă să cugeți la
gândul acela. Și asta se cheamă robie. Atunci se formează patima. Omul se obișnuiește cu
ea și nu mai poate trăi fără ea. Se gândește și iar se gândește la ea. Trăiește în gândul acela
tot timpul. Când se poate ruga? Are acest gând. Omoară acele sugestii ca pe ”pruncii de
piatră”. Nu trebuie să convorbești cu acele gânduri.
Mi s-a întâmplat în rugăciune, că nici n-am reușit să duc rugăciunea până la capăt –
adică, încep ”Doamne Iisuse...” și apoi observ că sunt în altă parte, nu în rugăciune. Nu am
ajuns la capătul rugăciunii că m-a și ajuns din urmă un fel de imagine; am văzut ceva. O dată
era o imagine ca și cum ar fi fost un păianjen. Am încercat să mă desprind de ea și am luat
rugăciunea de la început, dar am terminat-o în același loc. Probabil nu mi-am dat seama
destul de bine ce se întâmpla. Trebuia să mă scol imediat și să fac metanii?
Da, puteai să faci metanii... Era diavolul care îți punea piedică. Și mie mi s-a
întâmplat așa. Nu pot nici măcar să rostesc ”Doamne Iisuse Hristoase...” Diavolul nu mă
lasă – îmi pune piedică...
Dar se întâmplă inconștient. E ca și cum aș dormi, dar nu e vis. Mi se pare că această
stare ține de foarte mult timp – zece minute – dar înainte de asta poate să fi spus două sau
trei rugăciuni. Cum să lupt cu asta? E o poticnire?

16
 E o poticnire. Trebuie să te întorci cu mintea la Domnul. Nu doar să pronun ți
cuvintele. Trebuie să îl vezi pe Domnul Însuși, în rugăciune. E menirea noastră să fim ca
îngerii. Îngerii privesc necontenit la Domnul, și noi trebuie să luptăm pentru asta, să-l
vedem pe Domnul, în cuvinte, cu mintea noastră, să privim la El. Dar dacă cu mintea noi
doar spunem cuvintele, n-o să-l privim pe Domnul, și asta nu-i destul pentru rugăciune.
Dar să Îl privim fără imagini, nu?
Fără imagini. Cu duhul. Dumnezeu Duh este. Cum Însuși a explicat femeii
Samarinence ”Vă veți închina în Duh” (cf. Ioan 4:24). Ne rugăm în duh Domnului Însuși.
Cum e asta? Când mă întorc spre Domnul și chiar atunci cred și simt că mă uit la Domnul
și Domnul se uită la mine. Domnul fără încetare se uită la mine. E o zicală frumoasă în
Filocalie – ”Domnul mereu ne vede, dar omul vede numai când nu vede nimic în afară de
Domnul. Atunci poate să Îl și audă”27. E o mică expresie din Elias Prezviterul în Filocalie.
Ați dobândit limpezime în felul cum vă arătați înaintea Domnului în timpul rugăciunii
așa ca să nu apucați pe cale greșită.
Trebuie să privești la Domnul cu credință. Privește la Domnul și crede că Domnul
privește la tine. În duh – roagă-te în duh! Dumnezeu cere asemenea închinători; închină-i-
Te în duh. Dumnezeu este Duh și omul trebuie să I se închine în duh, și oamenii I se vor
închina în duh. Noi, cu duhul nostru, ne rugăm la Dumnezeu Duhul. Duhul nostru e unit
cu Dumnezeu. Când ne întoarcem cu credință către Dumnezeu Duhul, atunci Domnul se va
uita la noi și duhul omului va fi unit cu Duhul Domnului la vremea rugăciunii.
Cum facem asta?
Cu credință. Și cel mai bun pentru rugăciune e să fie unită cu respirația. Atunci e
foarte bine. Când tragi aerul, tragi harul Domnului spre tine. Când scoți aerul, ești hrănit
de harul Domnului, guști harul Domnului. Asta e tot împlinit de credință.
Și când expiri?
Când expiri, guști harul. Ceri mila Domnului. ”Doamne Iisuse Hristoase...” aici atragi
harul; și când expiri – ”miluiește-mă” – mila vine la tine; deja o guști – guști mila Domnului.
Asta e tot făcut de credință. A spus Apostolul Pavel că cu inimile credem și cu buzele
mărturisim (cf. Rom. 10:9). Domnul, zice el, e aproape de tine – e în inima ta și pe buzele
tale. Când spunem ”Doamne Iisuse Hristoase...”, Domnul Însuși e în numele lui, cum spune
Apostolul. Totul constă în credință și în atenție.
Asta trebuie să izvorască de la sine – cu lucru, muncă și rugăciune?
Trebuie să practici. Așa mereu, când te rogi, imediat întoarce-te la Domnul. Duhul
tău să se adreseze Domnului, și să-l presimtă pe Domnul. Atunci va fi un ecou; vei primi un
răspuns. Mila va veni la tine. Se face totul prin credință – se împlinește prin credință – prin
credință și silindu-te. Asta este! ”Do-o-oamne Iisuse Hristoase, miluie-e-ește-mă!” Este o
rugăciune foarte bună. Dintr-o singură rostire a rugăciunii simți gustul milei Domnului. Și
cu cât mergi mai departe, cu atât e mai mare – dacă e cu atenție. Și la vremea rugăciunii,
dacă treci prin tot șiragul de metanii, atunci lacrimile vor începe să curgă... vine
străpungerea și începe căldura inimii.
Problema principală este atenția.
Atenția. Străduiește să menții atenția în cuvintele rugăciunii. Atunci nu e chip să
sară gândurile, pentru că atenția e ocupată cu cuvintele rugăciunii.
Se întâmplă ca rugăciunea să curgă și gândurile să meargă în paralel.
Nu pot sări înăuntru, nu e loc pentru ele. Tocmai ai spus ”Doamne” și imediat
urmează ”Iisuse”, așa că nu e chip ca ele să țâșnească.
Aleargă pe lângă ea!
Rugăciunea le omoară. Numele lui Iisus le omoară. Nu pot face nimic. Dacă o
sugestie numai sare înăuntru, numele lui Iisus o omoară.
Cumva conștiința se depărtează cu ușurință de rugăciune. Cuvintele rămân, dar
înlăuntrul acestor cuvinte sunt diferite gânduri.
Ceea ce tu pronunți – fii conștient cu inima. Nu numai cu mintea aud și înțeleg că
pronunț cuvintele. Nu! Cu conștiența (trezvia?). Conștiența (trezvia?) are locul în inimă. Este
simțirea inimii. Când pronunți cuvintele, fii conștient - ca și ci cum le-ai simți. Trebuie să
exersezi asta. În mijlocul zilei, în piață, este imposibil. Dar în mijlocul nopții, sau la o vreme

27
Citatul real la care Bătrânul Nicodim se referă este: ”Domnul Îi vede pe toți oamenii, dar numai aceia Îl văd pe
Dumnezeu care nu observă nimic în timpul rugăciunii. Dumnezeu Îi ascultă pe cei care Îl văd, pe când cei pe care
nu Îi ascultă nu Îl văd. (Elias Prezviterul, Antologie gnomică 4:103, în Filocalia, vol. 3, Londra, 1986, p. 60)

17
hotărâtă, angajează-te în acest lucru timp de o jumătate de oră. Cu închinăciuni. Fă o
închinăciune la fiecare rugăciune. Te poți ruga și așa: la fiecare nod, un cuvânt. La fiecare
cuvânt, un nod. E foarte folositor pentru atenție. O jumătate de oră într-o noapte, apoi altă
noapte, apoi a treia... Și încetul cu încetul o să înveți atenția.
În ce fel te poți angaja la acest lucru în piață?
În piață e imposibil. Îți trebuie numai smerenie: mi-lu-ieș-te-mă, Doamne.
E cu putință să te pregătești pentru această rugăciune de seară?
Rugăciunea de seară te pregătește; apoi, în timpul zilei, respingi totul cu atenție.
Rugăciunea de noapte te pregătește pentru rugăciune în timpul zilei. Apoi în timpul zilei
respinge diferite convorbiri sau întâlniri. Luptă mereu cu asta. E greu pentru tine acolo,
afară... Smerenie, conștiență (trezvie?), și pocăință. ”Iartă-mă, Doamne, că trăiesc în lume,
port trup, și sunt ademenit de diavol”. Fă asta fără încetare. Și, orice ai face, întoarce-te
spre mila lui Dumnezeu cu smerenie. Cere iertare de la Domnul. Ce poți să faci?
”Neputincios (infirm) sunt”.
Pentru cei care trăiesc în lume, cel mai greu este să-și curețe mintea, pentru că e
ocupată cu tot felul de gânduri. Cel mai greu este să se liniștească, să fie concentrați înaintea
rugăciunii....
Asta e cu putință doar noaptea. Noaptea se termină undeva după ora duăsprezece.
Ziua poate fi lungă. În lume, la unsprezece noaptea, oamenii încă vorbesc la telefon. Se duc
la culcare la douăsprezece. Și așa petrec noaptea în convorbiri telefonice... Probabil așa e și
cu tine, după cum e în lume... Dar cu noi e așa - de îndată ce apune soarele, începe
noaptea. Atunci ne încuiem și apoi ne rugăm. Când ești epuizat, faci o pauză, te întinzi. Te
scoli, și mergi iar la rugăciunile tale. Aici nu te deranjează nimeni.
Dar și diavolul mai deranjează.
Pe mine mă deranjează foarte mult. Nici măcar nu mă lasă să rostesc Rugăciunea lui
Iisus; îmi pune piedică. Vreau să spun Rugăciunea lui Iisus în minte, neîncetat, dar el o
înfundă. Așa încât nici măcar nu pot să o rostesc.
Atunci ce faci?
Uite ce - faci metanii. Trebuie să te deștepți de-a binelea. Altfel, te leagă cu totul.
”Așează-te”, spune, ” dormi”. Și de îndată ce te așezi - coșmaruri. O să îți fluture așa niște
coșmaruri, încât atunci când te scoli, nu mai poți face deosebirea - ”Am fost treaz sau am
visat?”
Adesea îl visez pe Serafim care a murit28. Îl visez des, aproape în fiecare noapte.
Cineva mi-a cerut să întreb ce să faci când atenția îți e îndreptată spre Domnul, dar în
același timp apar gânduri de hulă/blasfemie?
Gânduri de hulă? Diavolul le ițește. Omoară acele gânduri cu Rugăciunea lui Iisus.
Dar zice că acele gânduri apar exact în momentul Rugăciunii lui Iisus. Ce faci atunci?
Cheamă-l pe Domnul Însuși. Privește la Domnul. La urma urmei, hula asta e
împotriva lui Dumnezeu – asta e de la diavol. Scuipă-l, pe diavol. Nu crede gândurilor
acelora. El se preface pe sine în mințile noastre, ca și cum noi înșine vorbim. Vorbește
folosind mintea noastră, gândurile noastre. Nu da atenție acelor gânduri.
Dar această persoană e îngrozită că aceasta se întâmplă în mintea sa.
Nu da atenție; scuipă. Nu eu sunt cel care vorbește, diavolul vorbește cu mintea
mea.
Și nu cugeți la asta mai mult?
Nu da atenție. Duhul rău intră în mintea noastră și chiar vorbește cu limba noastră.
Dar omul se învinovățește pe sine pentru acest lucru.
Dumnezeu nu primește asta; Domnul nu impută asta ca o vină. Omul nu
păcătuiește prin aceste gânduri. Sunt gânduri diavolești. Spune asta –”Nu e al meu, e al
tău”. Scuipă-l, pe diavol. Când nu crezi în el, pleacă repede. Scuipă-l și zi: ”Du-te de la mine

28
E vorba de ieroschimonahul Serafim, împreună-nevoitor cu Starețul Nicodim, care adormise cu un an înainte.

18
– te opresc/îți interzic, cu Rugăciunea lui Iisus”. Fii atent la Rugăciunea lui Iisus; iar în ce
privește gândurile acestea - nu crede în ele. Dacă el te înspăimântă zicând ”Du-te! Cum îl
hulești pe Dumnezeu!” răspunsul tău să fie ”Nu eu îl hulesc, tu o faci”. Închină-te și asta e.
”Nu păcătuiesc în asta, asta e a ta. Niciodată n-o să-l hulesc pe Dumnezeu”.
Dar diavolul te hărțuiește cu asta. Zice că hula vine de la mândria care e în tine.
”Mă pocăiesc. Sunt mândru. Doamne, iartă-mă, sunt mândru. Vindecă-mă de
mândrie. Mă căiesc pentru asta, pentru mândrie. Asta e păcătoșenia mea. Mândrie,
descurajare, slavă deșartă, judecată. Mă pocăiesc pentru asta, Doamne. Iartă-mă pe mine,
mândrul”. Dacă simți mândrie, spune pe loc – ”Doamne iartă-mă pe mine, mândrul”. Eu îl
chem pe Însuși Domnul. Doar El poate tămădui patimile noastre. Noi singuri nu ne putem
vindeca patimile. El este Doctorul sufletelor și al trupurilor. El o să ne vindece. Nu ne putem
libera de patimi singuri. Ia asta în cuget și pocăiește-te. Adu-te pe tine chiar la lacrimi, ca să
plângi pentru asta...
Părinte Nicodim, în vremurile noastre mulți sunt în situația de a se însoți cu
necredincioșii. Oamenii suferă de necredință. Vorbesc cu acești oameni și mă infectez cu acest
duh fără să vreau...
Nu trebuie. Stăpânește-te. Crede că diavolul este cel care ne influențează. Alungă-l
cu Rugăciunea lui Iisus. Trebuie să te rogi neîncetat în timpul convorbirilor. Îndepărtează-l,
biruiește-l cu Rugăciunea lui Iisus. ”Să rămână gândurile astea cu tine, că eu nu păcătuiesc
în ele. Mă intimidezi cu ele, spunând că păcătuiesc. Nu păcătuiesc, pentru că nu sunt ale
mele- ale tale sunt”. Așa să vorbești cu el, cu diavolul.
Dar când vorbești cu cineva, în discuții prelungite în care lupți și încerci să stai drept
pentru credință, când te desparți de acea persoană, ești descurajat, și continui contrazicerile
în minte...
Este influență diavolească. Roagă-te Domnului și cere-i să o îndepărteze. Uită
convorbirea aceea. E totul de la diavol...
Cum trebuie să te legi de o persoană?
Ca de un frate. E aproapele nostru.
E cumva prea greu.
E aproapele nostru - trebuie să fie dragoste.
Vrând nevrâd devii cumva apăsat de asta.
Ce să faci? Recunoaște-ți neputința și pocăiește-te Domnului Dumnezeu – ”Sunt
slab”. Domnul primește rugăciunile smerite. În același timp, imediat, pune înainte pocăința.
Nu când ajungi acasă și îți amintești de pocăință, ci chiar atunci, imediat pocăiește-te.
Am încă alți oameni care spun ”Mă împărtășesc la protestanți, la catolici. Pentru mine
e același lucru, unul este Dumnezeu”.
Nu au har, pentru că harul este unde este adevărul. Dumnezeu este Adevărul. Și
când cineve se ține de adevăr, e har. Dar când cineva se ține de minciună, în minciună nu e
har.
Dar un asemenea om, oricât l-ai convinge, insistă în părerea lui.
Nu contează. El crede într-o minciună. Atunci nu crede în Dumnezeu. Spune ”Cred
în Dumnezeu” dar nu crede, pentru că Dumnezeu e potrivnic acestui lucru.
Un asemenea om declară că se roagă în slavonă acasă, și se împărtășește la
protestanți. Dar nu se împărtășește în Biserica noastră, și nu se poate mărturisi la mine
pentru că sunt prea tânăr.
Nu mărturisi pe unul ca acesta- nu-i primi mărturisirea. Spune-i ”Ar fi mai bine
dacă mai întâi ai primi credința ortodoxă –atunci o să te spovedesc, o să iau păcatele tale și
să te dezleg, dacă ești ortodox”.
Mă simt împovărat din cauza asta, că n-am găsit calea către acest suflet.
Convinge-l să primească Ortodoxia.
Nu sunt în pace când lucrul stă în felul acesta.

19
 Bine, ce să faci? ”Primește convingerile ortodoxe și apoi vorbim. Dar dacă nu vrei să
primești credința ortodoxă, atunci nu mai am de-a face cu tine, nu mai stăm de vorbă”. I-a ș
spune direct și categoric.
Asta n-o să înstrăineze persoana?
De ce s-o înstrăineze? Îi spun să creadă în credința ortodoxă, dar el nu vrea să
creadă. Atunci nu mai avem nevoie de alte convorbiri. Eu sunt ortodox și el e catolic. Nu
avem nimic în comun.
Nu înseamnă că alung omul din Biserică?
Nu primește Biserica. Cum vine că îl alungi?
Dar el nu înțelege; nu își dă seama.
Trebuie să îl convingi – din Sfânta Scriptură, din Evanghelie. Și spune pastorului
său [protestant], ”Explică-mi mie cuvintele pe care le-a spus Domnul Cel care mănâncă
trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine rămâne, și Eu întru dânsul (Ioan 6:56). Primești
Trupul și Sângele?” Întreabă-l pe pastorul protestant.
Această persoană îmi spune că, catolicii nu au cele două forme în împărtășania lor,
dar protestanții primesc și pâinea și vinul, de aceea e lucru adevărat.
Acolo nu e har. Chiar diferiți profesori se încontrează despre asta. Ce-o să faci? Stai
tare în ceea ce crezi și asta este.
A venit la mine un neamț. Auzise ”Nicodim, Nicodim...” M-a căutat și m-a găsit. A
zis, ”Vreau să învăț Rugăciunea lui Iisus după Filocalie”. I-am zis, ”Nu ești ortodox. Cartea
aceea e pentru ortodocși. Cum o să înveți Rugăciunea lui Iisus după Filocalie când ești
protestant? Trebuie mai întâi să te faci ortodox, apoi vorbim despre Filocalie”. A întors
spatele și a plecat. Așa să faci cu ei.
E greu pentru mine să trăiesc în asemenea împrejurări, unde lucruri ca acestea mă
înconjoară și la stânga și la dreapta.
Ce să faci? Iarăși, întoarce-te spre Domnul: ”Iartă-mă, Doamne, nu pot s-o fac. Am
vrut cumva să ajut o persoană, dar însumi sunt slab”. Întoarce-te spre Domnul: ”Iartă-mă și
luminează-mă ca să știu cum să făptuiesc lucrul”. Și cum ar trebui să acționăm în privința
păcatelor altora? Sunt păcate mari. Trebuie să dai ceva canon, nu prea mare - de exemplu,
să postească un număr de zile.
Dar, de-adevărat, oamenii habar nu au ce este postul. Ce faci?
Da, mirenii nu mai postesc. Mănâncă carne și vor să se împărtășească a doua zi.
Trebuie să-i convingi–”Păcătuiți, și aș păcătui și eu cu voi dacă v-aș îngădui. Hai să ne
pocăim înaintea Domnului, că păcătuim. Și data viitoare când o să vă împărtășiți, să vedeți
că o să vă pregătiți. Acum vă iert; Domnul iartă. Dar data viitoare postiți, și apoi vă
împărtășiți”.
Mereu auzi două expresii de la oameni. Prima este ”Dumnezeu este Unul”.
Da, Dumnezeu este Unul, dar este și Adevărul. Nu pot fi două adevăruri. Cum poate
fi – poate fi un Dumnezeu adevărat și unul fals? Și ei spun că și falsul dumnezeu pe care îl
au este Dumnezeu.
Cealaltă expresie pe care o auzi adesea este ”Ei, Dumnezeu iartă”.
”Dumnezeu iartă...” Trebuie să pui pocăință înaintea lui Dumnezeu! Mărturisește-te
unui preot ca să te dezlege. Putere este dată lor să ierte și să dezlege. Pocăința ta nu ajunge.
Trebuie, negreșit, să te mărturisești unui preot. Așa îți poate da o învățătură bună și ceva
canon ca să nu mai păcătuiești astfel, și ca să ții minte. Chiar dacă faci doar trei metanii pe
zi – un canon așa de mic – sau faci zece metanii. Explică-i ce înseamnă, așa ca să țină minte
și să nu mai păcătuiască. Dacă îi dai trei metanii pe zi timp de o lună, e posibil să nu poată
face trei metanii pe zi? ”Domnul mă iartă” - și o metanie. Dar cu conștiență (trezvie?) simțită
în inimă, și nu așa, cu rutină, că altfel pierzi (arunci la gunoi) metania.
Tulburăm pacea, aici, țipăm...

20
 Nu e nimeni pe aici. Gheorghe e undeva jos, nu aude. E și Ștefan, dar el e încă mai
departe... dar eu sunt surd – dacă vorbești încet, n-o să te aud. Ei, nu știu dacă o să mă
mai vezi sau nu. Viața mea se apropie de sfârșit. E gata.
M-ai învățat mult...
Ce fel de învățătură? Dacă ți-am dat vreun fel de învățătură, mai bine ai verifica-o;
poate fac greșeli... La urma urmei, eu însumi învăț. Chiar îmi place cu adevărat să mă
angajez în rugăciunea iscusită. Și Starețului îi plăcea. Și e cu adevărat un mijloc de a ține
departe gândurile...

Convorbirea noastră a fost întreruptă de o liniște îndelungată. Greierii cântau. O

pală de vânt venea dinspre mare, luna lumina puternic mica bucată de pământ, înconjurată
de stânci, cu bisericuța în care a doua zi cântam și slujeam Dumnezeiasca Liturghie. Atunci
ne-am împărtășit cu Bătrânul. Starețul Nicodim ne pregătise deja o sticluță cu vin athonit
făcut de casă, tulbure și roșu ca sângele adevărat. Ucenicul adusese prescuri de cu seară.
Starețul ne-a condus de-a lungul scării de lemn, înguste, într-o crăpătură în stâncă.
La capătul scărilor era o cisternă metalică de apă pentru spălarea mîinilor, o nișă și un loc
să te întinzi. Mai departe era o mică peșteră cu un pat, o icoană și un felinar. A aprins
felinarul. Pacea domnea acolo.
O zi mai târziu Starețul Nicodim a coborât cu noi de-a lungul potecii abrupte până la
locul unde era ancorat vasul. Aici și-a rezemat de stâncă cele două bastoane. Aici urmau să
stea, până când Bătrânul se va fi întors de la hramul Schitului Sf. Ilie, ctitorit de Sf. Paisie
Velicicovski.
Și sărbătoarea era una deosebită: proslăvirea Sf. Paisie, acel mare Stareț care a
înviat practicile Rugăciunii noetice a lui Iisus și ale stăreției în Rusia, care au înflorit până
în vremea purtătorilor de roade sfinți stareți ai mânăstirii Optina.

21