Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Distanta de la vechea psalmodie simpla si pana la cantarea inflorita sau modurile troparelor o
subliniaza destul de clar atitudinea rigorista a Cuviosului Pamvo din Egipt si a celorlalti asceti din
deserturile Nitriei, care conservasera pana atunci vechea cantare psalmodica. Aceeasi conceptie
aspra despre evlavie si smerenia calugareasca tinu inca multa vreme bisericile din manastiri departe
de muzica imnurilor. La mai mult de un veac dupa Pamvo, ava Silvan adresa unui ucenic al sau un
cuvant care iese din cadrul sentimental al celui dintai. "Ce sa fac, avo, ca sa dobandesc umilinta?", il
intreba o data un frate. "Ca sunt foarte suparat de trandavire si de somn si de dormitare. Cand ma scol
noaptea, am mult de luptat la cantarea psalmilor si nu pot birui dormitarea si nici psalmii nu-i pot spune
fara glas". Batranul ii raspunde: "Fiule, a zice tu psalmi cu glas este in primul rand mandrie, caci
aceasta iti pune in minte ca tu canti, iar fratele tau nu canta. Al doilea, iti impietreste inima si nu te lasa
sa te umilesti. De voiesti deci umilinta, lasa cantarea". Dupa incheierea sfaturilor batranului despre
felul in care trebuie implinit canonul calugaresc, fratele il intampina: "Eu, avo, de cand m-am calugarit,
slujba canonului (?) si ceasurile dupa ran-duiala celor opt glasuri le cant". "Pentru aceasta, umilinta si
plansul fug de tine", ii raspunse batranul. Gandeste-te la parintii cei mari, cum ei nefiind slujitori
bisericesti si nici glasuri, nici tropare stiind, fara numai putini psalmi, ca niste luminatori in lume au
stralucit, precum au fost ava Pavel cel Simplu si ava Pamvo si ava Apolo si ceilalti purtatori de
Dumnezeu parinti...
Nu cu cantari si tropare si glasuri, ci cu rugaciunea cea cu inima zdrobita si cu post, prin care si
frica lui Dumnezeu in inima se face necontenit... Iar cantarea pe multi la cele mai de jos ale pamantului
i-a pogorat; si nu numai pe mireni, ci si pe preoti, fiindca i-a molesit si in desfranare si in alte patimi i-a
prabusit. Cantarea, asadar, este a mirenilor. Pentru aceasta se ingramadeste lumea in biserici. Ia
aminte, fiule, cate cete (coruri ingeresti) sunt in cer si nu este scris pentru vreuna dintr-insele ca pe
cele opt glasuri canta; ci o ceata canta neincetat Aliluia; alta: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot (Is.
6,3); alta: Binecuvantata fie slava Domnului in locul unde salasluieste El! (Iez. 3,12)...". O astfel de
atitudine fata de muzica bizantina a imnului bisericesc a staruit vreme foarte indelungata printre
calugarii diferitelor Biserici din ramura orientala. Asa, chiar in veacul al XII-lea, mitropolitul nestorian
Barsalibi din Amida (1171), indemnat de calugarul Rabban Ischo, reintors la Ortodoxie, sa reintre si
dansul in sanul Bisericii Bizantine, a raspuns cu un tratat, in care respingea o astfel de idee; intre
altele, el afirma si urmatoarea acuzare: "Pe vremea Apostolilor, nu se aflau tonuri muzicale. Grecii au
imprumutat de la pagani melodiile cantarii lor; acestea sunt de putin folos credinciosilor si desfata
numai pe cantareti".
Noua dezvoltare a cantarii se intinsese insa in toate celelalte parti, o data cu revarsarea imnurilor
in Liturghie. Alexandria, orasul vechii civilizatii grecesti din epoca ivirii si primei raspandiri a
crestinismului, adica Biserica de aici a Sfantului Atanasie cel Mare, jucase rolul principal in noua
dezvoltare a cantarii bisericesti. Ei se datoreaza adoptarea celor opt glasuri sau ehuri, carora in cele
din urma le-au deschis portile serviciului divin si manastirile, una dupa alta.
Sistemul muzical folosit in melodii
Melozii si imnografii au utilizat, intr-adevar, modurile muzicii grecesti pentru melodiile imnurilor lor.
Acestea nu mai erau insa exact vechile moduri clasice. Clement Alexandrinul citeaza trei moduri si
anume: modul frigian, lidian si dorian intrebuintate in cantarea clasica, carora insa el le contrapune
"cantarea cea noua, imnul levitic", ale carui accente imita pe David. Melozii s-au folosit insa de
modurile de cantare din uzul timpului lor, care, in comparatie cu cele vechi, suferisera nu numai
modificari, dar isi schimbasera si numele.
Notiunea de mod sau armonie implica la cei vechi nu numai ideea de dispozitie si ordine a
intervalelor, ci si pe aceea de ethos sau caracterul moral al armoniei. Aceasta inseamna ca fiecare
mod isi avea stilul sau atat de precis, incat putea fi intuit si determinat sigur prin impresia psihologica
sau estetica lasata de cantarea sa; fiecare mod adica trezea in suflete o dispozitie sau un sentiment
corespunzator. Astfel, modul dorian, grav si sever, era propriu a trezi o atitudine hotarata, barbateasca
si chibzuita; cel frigian era zgomotos, entuziast, imbietor spre desfatare, iar cel lidian molatic, cum il
socotea Platon. Mai tarziu, s-a adaugat si mixolidianul sau hiperdorianul.
Din modurile primare ale clasicilor s-au dezvoltat prin derivatie alte moduri corespunzatoare, mai
joase, numite hipodorian, hipo-frigian, hipolidian si hipomixolidian. Fata de cele initiale, care erau
moduri autentice sau principale, cele din urma au fost numite moduri derivate, laturalnice sau plagale.
In epoca alexandrina, ca si in cea urmatoare ei sau bizantina, s-a pierdut originalitatea primitiva a
modurilor, din cauza obiceiului de a se amesteca intr-unui si acelasi poem toate ritmurile prozodice si
ritmurile muzicale. S-a ajuns astfel sa se dezvolte melodiile cele mai variate, al caror numar unii l-au
cifrat chiar pana la 15.
Modurile suferisera in timp nu numai in structura lor melodica, dar isi schimbasera si numele. In
locul numirilor clasice de modon armonie, in epoca bizantina a inceput sa se intrebuinteze termenul de
eh, care implica un sens deosebit. Aceasta insemna ca principalul in muzica nu mai era acum
intervalul dintre tonuri, ca in epoca clasica, ci tonul dominant. Ehurile nu mai purtau in Evul Mediu
nume proprii, ca vechile moduri, ci se lua obiceiul de a se distinge prin cate un numar de ordine: glasul
I, II-VIII. Pe melodiile acestor ehuri acomodate in stil bisericesc, au fost compuse si cantate imnurile
liturgice, urmand, negresit, evolutia petrecuta inauntrul acestor melodii, in diferitele epoci succesive.
Functia cantaretilor in executarea imnurilor
Precum este lesne de inteles insa, executarea noilor cantari cerea acum mai mult decat inainte
oameni de mestesug sau cunoscatori cu dexteritate deosebita in materie de muzica. Functia
cantaretului bisericesc apare deci mai simtita si mai necesara, mai exclusiva chiar, in sistemul cantarii
imnurilor. De altfel, rolul si necesitatea cantaretului bisericesc n-au incetat niciodata in istoria executarii
cantarii liturgice; nici chiar in vremea cantarii antifonice corale, care a fost de fapt un accident in istoria
cultului crestin. Chiar in acea epoca, functia psaltilor a fost pusa in relief de Sinodul de la Laodiceea
care, prin canonul al 15-lea, facea din ei o clasa aparte; acest canon vorbeste de psalti anume
oranduiti, "canoniceste psalti", care executau cantarile dupa carte si suiti pe amvon, deci separati de
popor.
O splendoare deosebita in executie a cunoscut cantarea bisericeasca in Biserica Sfintei Sofii din
Constantinopol. De altfel, pregatirea cantaretilor facea parte din preocuparile imparatilor bizantini si ale
conducatorilor Bisericii, inainte chiar de ridicarea acestui maret monument de catre Iustinian; astfel, o
scoala pentru formarea lor o intalnim la Constantinopol inca din timpul imparatului Teodosie cel Mare.
In veacul al VI-lea insa, imparatul Iustinian (565) a organizat in doua coruri sau strane numarul
cantaretilor care aveau sa cante in Sfanta Sofia si aveau sa fie cu totul deosebiti de aici inainte de
grupul ipodiaconilor si al lectorilor sau anagnostilor. Numarul cantaretilor celor doua coruri sau strane a
fost fixat la 25, alcatuind un fel de ierarhie a lor si purtand titluri corespunzatoare, dupa pozitia sau
valoarea artei lor in grupul respectiv. Astfel, protopsaltul era conducatorul ambelor strane, ocupand
pentru aceasta un loc intermediar intre ele, adica in mijlocul bisericii; tot sub directia lui se facea si
invatamantul cantarii bisericesti. Urmau in subordine imediat cei doi domestici, ajutoarele
protopsaltului si dirijori ai stranelor respective. In fiecare din cele doua coruri, rangul intai intre restul
cantaretilor il avea apoi primicerul, de la care se incepea de fapt numarul de ordine al cantaretilor. Cu
conducerea cantarii condacelor la sarbatorile de peste an era insarcinat arhonul condacelor, dupa cum
canonarhul se ingrijea de cantarea canoanelor si de pastrarea randuielii in cantare. Canonarhul era
ajutat de proxim care conducea de fapt cantarea canoanelor.
Novelele si legile lui Iustinian se ocupa de clasa cantaretilor bisericesti, stabilind incompatibilitatea
intre sarcina de cantaret bisericesc si de cantaret la teatru. Aceeasi situatie era prescrisa si
anagnostilor, care puteau si ei indeplini rolul cantaretului; pe vremea lui Iustinian, anagnostii atingeau
numarul de 100 la Biserica Sfintei Sofii, iar pe vremea imparatului Heraclie (610-640) se numarau ca la
160 de anagnosti, afara de 70 ipodiaconi, care intrau cu totii in formatia corurilor. Oprirea de a participa
si la corul bisericii, si la cel de pe scena teatrelor, in afara de consideratii de ordin moral, cuprindea si
bizantina sau psaltichie bizantina nu este la origine un produs strict, pur si absolut originar al Bizantului
sau Constantinopolului. Sub acel nume trebuie sa intelegem o arta muzicala iesita din tiparul bizantin,
in care s-au topit atatea variante, atatea repertorii ale unor regiuni din afara de influenta
Constantinopolului la inceput, ca: Siria, Egiptul si Asia Mica. Este destul sa amintim despre cantarea
antifonica corala adusa la Constantinopol de Sfantul Ioan Hrisostom, dar care la origine era siriana;
muzica troparelor isi revendica, de asemenea, patria in Alexandria Egiptului; lasand apoi la o parte pe
Roman Melodul, nascut la Damasc si diacon in bisericile siriene, care-si canta condacele in biserica
veacului al VI-lea din Constantinopol, este destul sa mentionam opera hagiopolita, Octoihul Sfantului
Ioan Damaschin, care este "repertoriul cantarii liturgice aranjate dupa cele opt tonuri sau glasuri", ca
sa intelegem ca la elementele de baza ale psaltichiei bizantine a colaborat intreaga ortodoxie
orientala. De la Sfantul Ioan Damaschin insa, ea avea o factura, o pecete, un spirit determinat si unitar.
Influenta bisericeasca si politica a Constantinopolului asigura, mai ales in veacurile al XI-lea si al XIIlea inainte, unitatea cantarii prin generalizarea aceluiasi tipic.
Aceasta cantare a ajuns pana la noi cu oarecare modificari, care constau in adaptari, aranjari sau,
ca sa intrebuintam o expresie consacrata de uz, "infrumusetari"; prin ele ni s-a transmis spiritul vechii
cantari de la Sfantul Ioan Damaschin, insa in alte forme sau compozitii, datorate melurgilor si
maestrilor din veacul al XII-lea incoace, mai ales. Elementul muzical iudaic din cantarea psalmodica a
Bisericii celor dintai 3-4 veacuri se gaseste, fara indoiala, cu totul estompat in actuala cantare
bisericeasca. El n-a disparut insa cu desavarsire. Astazi, psalmii se recita, e adevarat, intr-o lectura
simpla. Vechiul recitativ psalmodic se poate deslusi totusi in executarea unor stihuri introductive, in
ectenii si in rostirea Evangheliei si Apostolului.
Ceea ce atragea interesul oamenilor de aplicatie in domeniul imnurilor incepu sa fie de la o vreme
numai cantarea, adica muzica. Pana in veacul al IX-lea, melozii, ca autori ai textului, cat si ai melodiei,
dadeau atentie la amandoua aceste elemente ale imnului. Dupa veacul al IX-lea, s-a luat obiceiul de a
se folosi in cea mai mare parte melodiile vechi si cunoscute pentru texte noi (imnografii). De prin
veacul al Xl-lea incoace insa, adica de atunci de cand s-a incheiat codificarea cartilor imnografice de
ritual, compunerea de noi poezii bisericesti sau imnuri ajunsese destul de rara. In schimb, preocuparile
se concentrara asupra muzicii lor. Melodiile vechilor imnuri incepura a fi prelucrate de clasa noilor
melurgi si musurgi. Astfel, au luat nastere asa-zisele "infrumusetari", care au dus la complicarea vechii
cantari si la introducerea de influente personale si chiar straine de Biserica.
Se convine totusi ca activitatea noilor muzicanti s-a aplicat aproape exclusiv la idiomele, care se
pare ca de la inceput au fost compuse fara nici un ritm; prin natura lor deci, se preteaza la amplificari si
prescurtari. In ceea ce priveste insa troparele prosomice si cele din odele canoanelor, se poate zice ca
ele pastreaza melodia glasurilor din timpul lui Damaschin. Cantarea aceasta fiind absolut dependenta
de ritmul vechiului tropar luat ca model si de irmos, melodia lor a fost imposibil sa se piarda.
Din numarul melurgilor sau al maestrilor care au excelat dupa epoca lui Damaschin, atat prin
executarea si interpretarea cantarii, cat si prin compuneri de melodii, nu vom cita decat un singur
nume si anume pe acela al lui Ioan Cucuzel. A trait in a doua jumatate a veacului al XII-lea, sau, dupa
altii, tocmai in veacul al XV-lea si era originar din Dyrrachium (Durazzo). Inzestrat cu o voce rara, a
ajuns in Scoala imparateasca de Cantare din Constantinopol, fiind primit in corul cantaretilor de la
Sfanta Sofia, unde a inaintat pana la gradul de domestic. Ultima parte a vietii a petrecut-o ca monah la
Athos.
El era nu numai un cantaret extrem de talentat, ci si un cunoscator al muzicii bisericesti si al legilor
ei, lasand lucrari care au imprimat o anumita nota psaltichiei bizantine. Intr-una din ele, intitulata Arta
psaltica si semnele psaltice cu toata hironomia (miscarea cadentata a mainii = tactul) si compunerea,
expune teoria cantarii; alta, pusa sub titlul Carte ce cu voia lui Dumnezeu Sfantul cuprinde toata
urmarea randuielii bisericesti, cuprinde cantarile bisericesti de la Vecernie pana la sfarsitul Liturghiei,
puse pe note. In compunerea unora din cantari, Cucuzel a transformat textul din proza in versuri, iar
in bisericile mari si bogate din orase, la mitropolii si episcopii, se executa de obicei psaltichia tarigradeana chiar de catre psalti greci. La celelalte biserici mai modeste si chiar in manastiri, cantarea
bizantina era interpretata in spiritul fiecarei natiuni. Asa s-a petrecut lucrul in primul rand in tarile slave
de la sud (Serbia si Bulgaria). Cu aceasta particularitate slava s-a generalizat psaltichia si in bisericile
romanesti, pe timpul cat a durat la noi ritul slav in biserica.
Ea este cunoscuta sub numele de cantare bulgara sau sarbeasca. In ea s-au topit si accentele
specifice simtirii romanesti, ajungand astfel la noi felul de cantare bisericeasca traditionala. Ea a
rasunat chiar in bisericile curtilor domnesti, alternativ cu psaltichia in limba greaca; uneori, in limba
romana (mai degraba in limba slava) si in strana stanga, raspunzand cantarii grecesti din strana
dreapta, cum se petrecea lucrul la Targoviste, dupa insemnarile diaconului Paul din Alep; alteori insa,
chiar in strana dreapta in limba slavona, cum stateau lucrurile la inceputul veacului al XVIII-lea la
Curtea moldoveneasca, dupa informatiile date de Dimitrie Cantemir.
Paralel deci cu psaltichia bizantina in limba greaca, de la bisericile paturii mai ridicate, continua
traditional in restul Principatelor Romane o cantare bisericeasca trecuta, e drept, prin filtrul spiritului
slav, dar autohtonizata in gustul popular romanesc. In bisericile mici si chiar de prin unele sate, doar
Heruvicul, Axionul, Sfinte Dumnezeule etc. se cantau in greceste, dupa ce aceasta influenta s-a
inscaunat la noi. In veacul al XVIII-lea insa, vechea cantare bisericeasca zisa bulgara sau sarbeasca
incepu sa rasune si in limba romana. Accentele si turnura ei supravietuiesc pana astazi intr-un anumit
fel de cantare a canonului Floriilor, in melodiile "Marimurilor" de la polieleu si in cantecele populare de
stea (Trei crai, Nunta din Cana Galileii, In Vitleem S-a nascut Hristos, O, diece prea invatate etc).
Adevarata adaptare insa a psaltichiei la firea cantarii bisericesti a romanilor din Muntenia si
Moldova este o opera realizata la inceputul veacului al XIX-lea, in primul rand de catre ieromonahul
Macarie de la Mitropolia din Bucuresti. Cele trei lucrari ale sale, Anastasimatarul, Irmologhionul si
Teoreticonul, tiparite la Viena in anul 1822, precum si Utrenierul, imprimat la Bucuresti in anul 1827, au
ramas normative pentru cantarea bisericeasca din Biserica Ortodoxa Romana. La baza lor sta metoda
cea noua a reformei psaltichiei bizantine de la inceputul veacului al XIlX-lea. Dupa chiar marturia lui
Macarie, trecerea cantarilor in limba romana si in spiritul ei au incercat-o inainte de el ieromonahul
Arsenie de la Cozia si protopsaltul Calist de la Mitropolia din Bucuresti. S-au izbit insa de intrigile
reprezentantilor curentului grec de la noi. Macarie a avut insa sprijinul mitropolitilor Dionisie Lupu in
Muntenia si Veniamin Costache in Moldova. Manastirea Neamt, unde Macarie a mers sa initieze pe
calugari cu noul sistem de cantare, a ajuns al treilea centru de romanizare a psaltichiei bizantine.
Directia inaugurata de Macarie a fost continuata mai ales in Moldova. Astfel, iconomul Ionita, mare
ecleziarh la Mitropolia din Iasi, a tradus in romaneste pe la 1837 melodiile slavelor si idiomelelor din
Triod, pentru trebuintele elevilor din seminar. Lucrarea a ramas in ma nuscris. In anul 1840,
ierodiaconul Nectarie Frimul, psalt la Episcopia din Husi, a asezat pe note cantarile Liturghiei. Acelasi
lucru l-a facut el pentru cantarile Utreniei, in anul 1846, cand era arhiereu. Cel mai distins reprezentant
insa din Scoala muzicala a lui Macarie a fost Dimitriet Suceveanu, protopsalt la Mitropolia din Iasi.
Afara de imbunatatirea adusa cartilor de cantari ale lui Macarie, prin publicarea Anasta- simatarului cu
Teoreticonul si Irmologhionul (Iasi, 1848), Dimitrie Suceveanu a publicat in trei pretioase volume toate
idiomelele si slavele de peste an (Manastirea Neamt, 1856), atat de apreciate pana astazi. In
Muntenia, incercarea de a da pe romaneste psaltichia greceasca a fost reluata de Anton Pann (1854).
La inceput, in colaborare cu doi psalti greci asezati la noi (Petre Efesiul si Panaiot Enghirliul, protopsalt
la mitropolie), iar mai pe urma singur. El pleca de la acelasi sistem muzical iesit din reforma
constantinopolitana de la inceputul veacului al XIX-lea. Daca insa a reusit sa dea cel mai bun manual
de teorie psaltica, in lucrarea sa "Bazul teoretic si practic al muzicii bisericesti sau gramatica
melodica", totusi nu se poate spune acelasi lucru despre bucatile lui de psaltichie. Traduceri si
prelucrari, precum spune el insusi, iar unele chiar compozitii proprii, ele se resimt vizibil de turnurile
melodiilor cunoscute de el in tinerete prin Peninsula Balcanica si prin Rusia, pe unde a umblat. Ele nu