LUCRARE DE DIZERTAȚIE

Gheorghe Popescu Bistrita

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CONF, univ. dr., prt, prof. ION ISĂROIU

MASTERAND:

PITEȘTI 2010

1
 I. INTRODUCERE

Din toate timpurile, la toate popoarele lumii, muzica a constituit o modalitate

artistică de potenţare a sentimentului religios. Astfel, de-a lungul veacurilor lumii
creştine, muzica laică s-a alimetat din seva muzicii religioase, cunoscând o permanentă
evoluţie, cu diversele forme şi genuri ale muzicii vocale şi instrumentale ajunse până în
zilele noastre. Muzica tradiţională a Bisericii noastre, cunoscută odată cu creştinarea
poporului nostru îşi are originea din aceleaşi părţi ale Orientului Mijlociu — Leagănul
Creştinismului.
Ea este arta care exprimă, într-o modalitate specifică directă cu ajutorul
sunetelor, sentimente, stări şi atitudini psihice. Muzica este însuşirea specifică fiinţei
umane şi comună oamenilor din toate timpurile şi locurile.
Ea nu a lipsit nici din cultul religios, şi nici din cultul nostru ortodox, cu
deosebire, este prin excelenţă un mod de exprimare a sentimentului religios. Sufletul
este înduioşat până la extaz şi ridicat deasupra nicimii omeneşti, prin melodia bogat
dezvoltată a cântărilor bisericeşti.
Omul este superior tuturor celorlalte creaturi, fiind numit prin drept "Coroana
Cosmosului" şi, în această calitate tinde mereu spre Dumnezeu, este mereu însetat după
Creatorul său, potrivit cuvintelor psalmistului: În ce chip doreşte cerbul izvoarele
apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule" (Ps.41,1).
În multe feluri poate omul să-şi atingă această sete sufletească, căutând să-L
găsească pe Dumnezeu, dar aici pe pământ sufletul omenesc nu-şi caută astâmpăr decât
în rugăciune. Rugăciunea omului poate fii rostită sau cântată.
Când rugăciunea este cântată, vorbim de cântare cultică, care este cel mai adesea
o rugăciune de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu. O astfel de rugăciune dobândește
noi dimensiuni și valențe și își atinge mult mai repede scopurile, din punct de vedere al
omului credincios, pentru că omul în acest fel își concentrează mai intens și mai afectat
înima către Dumnezeu .
Muzica reprezintă liantul care unește domeniul concret- palpabil, cu cel spiritual
– abstract, creând o stare prielnică înțelesurilor religioase pline de taină. Cântarea
religioasă înfrumusețează cultul religios și înalță spiritele umane spre înaltele sfere ale
credinței și trăirii duhovnicești.
Prin termenul –„muzică bizantină” se înţelege cântarea bisericească orientală
practicată la Bizanţ şi, în general, în imperiul bizantin, la care se adaugă melodiile
poemelor de ceremonial care erau executate de un grup numeros în cinstea împăratului,

2
familiei imperiale sau în cinstea înalţilor demnitari ai Bisericii Ortodoxe, precum şi
cântecul teatral. Prin urmare, adevăratul sens al cuvântului este muzica bisericească şi
laică din imperiul roman de Răsărit 3 . E adevărat că muzica bizantină nu este numai un
produs al Bizanţului, ci este vorba de muzica răspândită, sub diferite forme, în regiunile
supuse vechii dominaţii bizantine. În decursul timpului, cântarea bizantină a urmat
legile celorlalte arte, aparţinând aceleiaşi civilizaţii, adică produsul muzical al Egiptului,
Siriei, Asiei Mici şi al Vechii Elade, turnat în tiparul bizantin, a dat o nouă formă de
cântare mai unitară, mai conformă cu cerinţele unei cântări divine, care va fi supusă, la
rândul ei, unor neîncetate transformări4 . Înainte de anul 330, când împăratul Constantin
cel Mare va muta capitala imperiului de la Roma la Bizanţ, Alexandru cel Mare (
Macedon) extinsese graniţele imperiului aproape în toată lumea cunoscută atunci. Aşa
că civilizaţia orientală va fi un amestec de influenţe semitice, iraniene, asiatice, indiene
etc., precum şi latine, căci limba oficială a imperiului până în secolul al VI-lea a fost cea
latină; deci elementele apusene, rămase dinainte de 330 şi menţinute până târziu, s-au
contopit şi ele cu cele orientale, peste care şi-a pus pecetea creştinismul 5 . În multe
tratate de istoria muzicii bizantine se vorbeşte de contribuţia filozofilor Platon, Pitagora,
Aristide Quintilianus (care a şi scris o lucrare despre muzică: Peri; mousikh`~) în
elucidarea unor probleme de ordin muzical special, de influenţa neoplatonică şi gnostică
în teoria muzicală bizantină, precum şi de fondul păgân pe care s-a clădit întreaga teorie
muzicală; apoi de atitudinea Bisericii cu privire la muzică în viaţa publică, edicte
bisericeşti împotriva muzicii păgâne. Se vorbeşte apoi de formele de manifestare
muzicală: teatrul, pantomima, sărbătorile păgâne (sărbătorile sau petrecerile olimpice,
calendele etc.), muzica instrumentală (atestată şi de Sf. Scriptură a Vechiului Testament
şi de Sf. Tradiţie), precum şi de lupta între muzica nepotrivită (pernicioasă) şi idealul
creştin 6 . 3 Egon Wellesz, A history of Byzantine Music and Hymnography (second
edition), Oxford, 1961, p. 1 (Introducere). 4 Amedée Gastoué, L’Ancienne Musique
Byzantine et sa Notation, Paris, 1907, p. 1. 5 Karl Krumbacher, Geschichte der
Bizantinische Literatur, ediţia a II-a, München, 1897. 6 Egon Wellesz, op. cit., cap. II –
III, p. 46 passim. Iată ce spunea muzicianul şi teoreticianul român Dimitrie Cuclin, la
Congresul de studii bizantine şi neoelenice (Roma, 1940), vorbind despre rolul cântului
gregorian din trecut până în zilele noastre şi al cântului bizantin în viitor: „În lupta dârză
angajată între Occident la începutul erei creştine cu privire la introducerea muzicii în
cultul religios, cei care au afirmat caracterul divin şi originea divină a muzicii au
triumfat asupra contradictorilor care se mărgineau numai la a releva toate efectele urâte,
toate efectele în aparenţă destructive ale aceleiaşi muzici asupra sufletului şi spiritului

3
uman. De aceea ei (Sfinţii Părinţi) s-au străduit să găsească un sistem care să
corespundă riguros dogmelor creştine fundamentale. Astfel, primii Părinţi ai Bisericii
creştine din Occident au adoptat sistemul muzical al grecilor, căci ei încă nu aveau
vreun sistem; dar pentru a-l face curat şi accesibil, ei eliminară cromatismul şi implicit
enarmonia; pentru a face stilul calm (liniştit), ei eliminară ritmul, mai precis ritmul
agitat şi activ, ca cel ce rezultă din diviziunea sau fuziunea timpilor. Astfel, plain-
chantul sau cantus planus a fost creat. Or, tocmai această simplificare a permis ca plain-
chantul să fie supus procedeelor contrapunctului şi armoniei”7 . Prin urmare, vom vedea
că muzica bisericească creştină din primele secole era creaţia Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii creştine, fixată în urma multor discuţii şi ezitări. Mulţi considerau muzica în
general şi inspiraţia muzicală ca fiind ceva rău. Dar au învins cei care o considerau de
origine divină, străduindu-se să creeze o muzică strict potrivită cu dogmele creştine şi
cu atmosfera de religiozitate promovată de Biserică. Dovadă că muzica bisericească, ca
şi celelalte arte religioase, are nota ei specifică, are ceva de ordin divin în esenţa ei. Şi
meritul mare în această fixare a tiparelor unei arte sacre în cel mai înalt sens al
cuvântului revine Bizanţului, căci aici s-au contopit toate producţiile lumii orientale cu
valorile artistice ale lumii greco-romane.

1. Originea şi răspândirea muzicii bisericeşti pe teritoriul ţării noastre.

Se poate vorbi depre o muzică bisericească la români din momentul adoptării şi

practicării cultului creştin — de care este, de al fel, strâns legată.
Aici creştinismul a pătruns, după cum se ştie, din primele secole după Hristos.
Spre deosebire de popoarele vecine : bulgari, sârbi, maghiari, ruşi, care s~au creştinat
numai după constituirea statelor respective, populaţia dacoromână din care s-a născut
poporul român, primise creştinismul — desigur nu în totalitate — încă din primele 5
secole după Hristos.

4
 Se cunosc, cu începere din secolul al IV- lea martiri şi misionari, urme de
biserici şi de cimitire creştine, obiecte şi inscripţii scoase la iveală de săpăturile
arheologice1 toate dovedind răspândirea creştinismului pe teritoriul ţarii noastre intre
secolele al IV-lea şi al IX-lea,
Dacă au existat locaşuri de închinare şi sărbători, trebuie să fi existat şi un cult
de mai largă popularitate din practicarea căruia nu puteau lipsi cântecele: psalmi, imne,
invocaţii care circulau pe cale orală şi care foloseau probabil, melodii apropiate de cele
din popor.
După unii cercetători, pâna in secolul al IX-lea inclusiv s-a cântat în omul rând
în limba latină — din secolul al VI I -lea poate chiar şi în limba română şi numai in al
doilea când in limba greacă.
Pledează pentru preponderenţa cântării în limba latină şi româna însăşi
aparteneţa Ia zona intens latinizată care se întindea din Italia până in Dobrogea de
astăzi2 .
Din secolul al X- lea românii au adoptat în Biserică şi în cancelarii şi limba
slavonă, dar ritmul şi cântarea au rămas cele bizantine. Aşa că nu se poate vorbi de o
liturghie slavonă, sau de un ritm slavon, sau de o cântare slavonă.
Putem vorbi, şi aceasta este conţinutul corespunzător al noţiunilor, de forme de
cult de tip bizantin cu text literar în limba slavonă. Răspândirea cultului creştin —
devine acum mai clară.
Este de subliniat faptul că muzica bisericească a tuturor românilor este
indiscutabil de origine bizantină, ceea ce dovedeşte o dată în plus că peste vitregia
istoriei, poporul român a fost unitar din punct de vedere spiritual şi cultural3.
Astfel se impune o atenţie deosebită asupra Muicii Bizantine — acest liant care a
unit ( şi uneşte ) domeniul concret naţional cu cel spiritual, creând Acea stare prielnică
înţelesurilor plină de taină.
Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cântări bisericeşti, căpătând forme
specifice cultului, înfrumuseţându-se continuu din punct de vedere melodic, pe
parcursul multor secole, a fost Bizanţul medieval, marele centru politic, cultural şi
religios al fostului Imperiu Bizantin.
Din această cauză cercetătorii contemporani o numesc „ Muzică bisericească
bizantină sau ortodoxă " întrucât Bizanţul era şi centrul Patriarhiei Ecumenice.
Muzica bizantină a fost, însă, o operă de sinteză. Ea poartă pecetea

1
Pr. Prof. Mircea Păcurariu – “ Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. I, București, 1981, pg. 57
2
Prof. Gh. Ciobanu, “ Muzica bisericească la români” , în B.O.R., XC. 1972, nr 1-2, pg. 164
3
Ibidem, p . 195
5
universalităţii estimată într-un „ cod " ce nu cunoaşte graniţe.
Începuturile muzicii bizantine la români sunt strâns legate de apariţia şi
răspândirea creştinismului pe aceste meleaguri, aşa cum s-au arătat mai înainte, în
lumina cercetărilor istorice. Biserica începe să se organizeze în Dacia Pontică, mai ales
începând cu secolul al IVlea, când este atestată existenţa primei episcopii la Tomis
(369) şi cum o dovedesc numeroase urme de basilici şi cimitire, ca şi obiectele şi
inscripţiile creştine scoase la iveală de săpăturile arheologice. Dar nu numai în
Dobrogea, ci şi în alte provincii de pe teritoriul Daciei Romane găsim astfel de urme ; în
secolul al VI-lea, împăratul Justinian al Bizanţului, recucerind pe malul stâng al Dunării
o serie de capete de pod, aduce aici soldaţi şi misionari, refăcând în întregime cetatea
militară de la Sucidava unde s-a descoperit cea mai veche bazilică de la nord de Dunăre.
În faza „comunităţilor săteşti şi populare (secolele IV-IX), creştinismul populaţiei
străromâne s-a redus, până la organizare, la însuşirea elementelor de bază ale noii
credinţe şi la practica simplă a cultului, din care muzica nu putea lipsi. Astfel, în secolul
al IV-lea, pe vremea persecuţiei lui Athanaric, Sava de la Buzău, martirizat la 12 aprilie
372, „cânta psalmi în biserică şi cultiva cântarea psalmilor cu mult zel. Până în secolul
al VI-lea, muzica de cult, fiind abia în faza de formare, nu existau deosebiri esenţiale
între felul de a se cânta la Bizanţ şi la Roma. Te Deum laudamus al Sf. Niceta de
Remesiana (334-414) – misionarul şi episcopul daco-romanilor – reprezintă un model
de muzică ce a circulat la populaţia străromână în această perioadă. Se ştie că
imnografia a început să se dezvolte începând cu secolul al V-lea, culminând cu Octoihul
Sf. Ioan Damaschin care a făcut posibilă răspândirea muzicii religioase după această
dată. Până atunci însă, odată cu răspândirea şi dezvoltarea cultului, este sigur că s-a
răspândit şi muzica religioasă nelipsită din cult, de altfel, în forma în care se afla în
momentul acela. Prin urmare, trebuie să admitem că muzica n-a lipsit nici din practica
religioasă a străromânilor. Mărturie a muzicii bizantine în această perioadă de început
este condacul Naşterii Domnului ( JH Parqevno~ shvmeron), care a circulat într-o formă
mult mai simplă, decât cea transmisă de manuscrisele medievale, cum era posibilă într-o
transmisie orală. Construcţia modală a condacului - glasul III autentic – este aceeaşi în
manuscrisele secolelor XIII, XVIII şi contemporane, fapt ce dovedeşte vechimea acestui
imn. Răspândirea cultului creştin – deci şi a cântării bisericeşti -, devine în secolele IX-
X mai clară dată fiind şi existenţa unor mănăstiri, precum cele de la Morisena şi
Basarabi, unde, cu siguranţă, muzica va fi avut un rol important. Există indicii că,
paralel cu limba slavonă, a circulat pe teritoriul României, între secolele IX-XIV şi
limba greacă, iar o dată cu aceasta muzica bizantină cu text grecesc. Pentru această

6
ipoteză pledează existenţa unor inscripţii greceşti găsite la Axiopolis (Cernavodă) care
datează din această perioadă, precum şi folosirea cântărilor în limba greacă chiar şi la
bulgari, după cum dovedeşte Sinodicul ţarului Boris, datat la începutul secolului al XIII-
lea, în care cele patru cântări incluse sunt cu text grecesc. Mai mult, pe cât se pare,
Bizanţul n-a impus neapărat limba greacă populaţiilor din imperiu, ci le-a permis să
slujească şi să cânte în limbile naţionale, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea cântării la
fiecare popor, într-o manieră proprie, pe linia lor tradiţională. Acest fenomen s-a
întâmplat şi cu românii la care melodia bisericească s-a dezvoltat într-un stil tradiţional,
cultivându-se prin şcolile de la Episcopii, mănăstiri şi diferite alte biserici, unde se
învaţă a scrie şi a cânta.

II. MUZICA BISERICEASCĂ SECOLUL AL XIX- LEA

1. CADRUL GENERAL

Secolul al XIX- lea s-a impus in istoria muzicală românească prin bogăţia de
acţiuni pe toate planurile, prin hotărârea de a rupe cu trecutul — In senseul bun al
cuvântului — de a împâmâmteni cultura acumulată şi de a-i imprima o puternică pecete
naţională.
În toate actele, dar mai ales in muzică şi in special In muzica bisericească se

7
produce o mişcare ireversibila în acest sens. Evoluţia muzicii bisericeşti pare firească,
deşi unii vorbesc mai mult de o involuţie, fiindcă — ce-i drept — se rupsese legătura cu
vechile melodii bizantine, care probabil nu mai mulţumeau o epocă atât de frământată,
platitudinea lor, simplitatea şi claritatea, lins tea care degaja din acestea probabil că nu
mai corespundeau spiritului epocii
Chiar la începutul secolului al XIX-lea se va oficializa în Bizanţ, şi imediat In
Ţările Române, o reformă radicală, care de fapt se întrezărea încă de k jumătatea
secolului precedent, fiind începută de Petru Lampadarie ( 1777 ), cel care a compus într-
un stil nou toată gama de cântări bisericeşti necesare cultului divin.
Ideile acestuia sunt puse mai departe în practică de ucenicii săi ( Agapie
Paliermul, Gheorghe Cretanul ... ), care la un moment dat derutaţi oarecum de această
întorsătură radicală, au încercat o altă soluţie în inventarea notaţiei alfabetice, dar n-au
reuşit, tradiţia neumelor fiind foarte puternici
Secolul al XIX-lea este epoca în care s-a plămădit toată cântarea psaltică ce se
păstrează până astăzi nealterată în Biserica Ortodoxă Români
Perioada secolelor al XlX-lea şi al XX-lea a dezvăluit adevărate genii muzicale,
oamenii care şi-au pus pecetea prin muzica şi talentul lor asupra tuturor acestor
necesare, dar dificile, schimări în psaltichia din toată ţara.
Să vedem, deci, cum a evoluat muzica bisericească la noi în ţară, trăsături,
caracteristici ale secolelor al XIX- lea şi al XX-lea, secolel în care se fac remarcaţi patru
dintre cele mai reprezentative personalităţi ale acestei perioade de schimbăr, pentru că
aproape toate schimbările şi toată acesta evoluţie poartă semnătura unor nume ca
Dimitrie Suceveanu, Ştefanache Popescu, Ion Popescu — Pasărea sau Chiril Popescu.
Între secolele XVIII-XIX, se observă o puternică laicizare a cântării bizantine
deoarece însuşirea unui repertoriu de cântări bisericeşti era greoaie, aceasta fâcându-se
de multe ori după ureche.
Anul 1814 aduce în lumea ortodoxiei o „nouă sistimă"a muzicii bisericeşti, aşa
cum a fost ea definită şi cunoscută până în zilele noastre. Suntem în anii reforme care au
„dărâmat", au transformat radical cânatrea cea vche bizantină de secole introducând noi
principii şi reguli de scriere. De această reformă sunt trei nume: Chrisant de Madit,
Crigore Lampadarul şi Hurmuz Hartofilax, toţi trei muzicieni de renume în Biserica cea
mare din Constanţinopoi. Reforma a fost oficializată de Patrirhia din Constantinopol în
anul 1814, dar ea a intrat în uz, în mod efectiv, în anul 1821, când a fost tipărită la Paris
lucrarea lui Chrisant de madit, „Introducere în teoria şi practica muzicii bisericeşti".
În această nouă notație sau „metod" cum s-a numit atunci, ei au transpus toate

8
cântările necesare în Biserică şi au îndreptat toate cărțile de cântări începând cu ale
Sfântului loan Damaschin până la Cheorghe Cretanul. Pentru răspândirea reformei, se
înfiinţează în Constantinopol o şcoală la 1815, iar lecțiie se predau de către reformatori,
pentru întreţinerea acestei şcoli contribuind şi ţara noastră.
Aceasta şcoală a durat până în 1892, unde întâmplările din acest an au încetat
activitatea. Ceea ce a contribuit la răspândirea muzicii bisericeşti după noua reformă, a
fost nu numai sistematizarea acestei arte prin reguli fixe şi precise, dar şi inventarea
tiparului de „psaltichie".
Cel care a adus în Bucureşti noua sistemă de muzică este Petru Manuel Efesiul,
un grec despre a cărui viaţa anterioară nu se cunoaşte ni mic. El venea de la
Constantinopol unde fusese mai intâi elev al lui Gheorghe Cretarul, atemergătorul
reformei. în anul 1816, pentru a răspândi cunoştinţele noii metode, el deschide o şcoală
de muzică la Biserica Sf. Nicolae din Şelari, fiind numit profesor al ei. Pentru
răspândirea muzicii se punea însă o piedică. Cărţile tipărite de muzică nu existau şi nici
tipar de semne muzicale. Greutatea copierii, timpul pierdut pentru transcrierea
cântărilor, face pe Efesiul să conceapă ideea de a turna tipar de semne muzicale. Gândul
lui Efesiul era să dea la lumină cu aceste semne muzicale toate cănile de muzică
trebuincioase slujbei bisericeşti.
În 1820 înfiinţează o tipografie de cărți bisericeşti la Bucureşti în care a tipărit în
greceşte, primele cărți de muzică psaltică: „Noul Anastasimatar" şi tot în acelaşi an
„Scurt Doxastariu". Aceste două cărţi reprezentau primele tipărituri de muzică
bisericească orientală din lume imprimate în noua tipografie înfiinţată la Bucureşti. Deși
a fost străin, Petre Efesiul poate sta cu cinste în rândul bărbaților greci care ne-au adus
foloase. Prin el s-a răspândit la noi noua notație muzicală, prin care s-a inventat tiparul
de psaltichie și un ucenic al său va fi acela care va izgoni muzica grecească din biserica
noastră.

2. EVOLUȚIA MUZICII BISERICEȘTI PSALTICE ÎN SECOLUL AL XIX-

LEA

9
 Pe lângă trecerea în revistă a psaltilor ti a compozitorilor de muzică bisericească
din ultimele două secole — care a fost deja făcută pe larg într-o serie de studii
remercabile4, vom căuta cu precădere desprinderea unora dintre aspectele evoluţiei
muzicii şi cântării bisericeşti româneşti mai putin evidente la o primă vedere.
În general de-a lungul istoriei muzicii româneşti, până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, de poate uşor observa poziţia dominantă a cântării bisericeşti ortodoxe,
psaltice ( monodică, de origine bizantină ), ca si singura muzică „cultă".
Această poziţie se justifică nu numai cantitativ geografic şi istoric, dar şi
calitativ, prin mai multe centre de dezvoltare — cum ar fi Putna, Braşov, bucureşti,
craiova — numeroas manuscrise5 şi chiar prin elaborări teoretice, ilustrate de întreaga
tradiţie „ muzicologică " a propediilor de psaluchie, ce au pregătit lucrurile sistematice
de mai târziu ale Ieromonarhului Macarie sau Anton Pann.
Deşi a existat în mod continuu o unitate a evoluţiei bisericeşti şi culturale a
românilor din cele trei provincii istorice, s-au manifestat unele deosebiri, datorate
influenţelor şi condiţiilor diferite.
Astfel, Banatul şi Ardealul au suferit o influenţă apuseană mai timpurie, în timp
ce Moldova şi Ţara Românească au suferit o astfel de influenţă abia mai târziu — iar
uneori la modul indirect, de exemplu prin intermediul muzicii armonice ruseşti — fiind
totodată, mai deschise influenţelor orientale .
În secolul al XVII — lea, însă toate Ţările Române apar semnele evoluţiilot
culturale laice ulterioare : trupe de operă, profesori, instrumentişti, şcoli de tradiţie
occidentală, etc.
La începutul secolului al XVIII — lea Dimitrie Cantemir prezintă toate
caracteristicile muzicianului modern, atât ca şi compozitor, cât şi ca teoretician. Din
păcate preocupările lui vis-a-vis de muzica bisericească tradiţională sunt practic nule...6
.
Dar să urmărim primele „ evenimente " de la începutul secolului al XIX lea în privinţa

4
Pentru a evita trimiteri prea numeroase la note, vom indica unele dintre aceste studii, mult folosite ţi în
prezenta lucrare : Pro£ Mtbail Gr. Posluşicu, - „ Isoria muzicii la români ", Bucureşti, (1928); Petre
Brnciişi, - „ Isoria muzicii româneşti ( compendiu ) ", Bucureşti, ( 1969 ); Pr. Prot Dr. Nicu Moldoveanu, - „
Muzica bisericească fia români în secolul al XIX— lea". in Glasul Bisericii, XLI ( 1982 ), nr. 11 -12, p. 883-
915, (partea I); Ibidem, XLII ( 1983 ), nr. 9-12, p 594- 625, ( partea a E-a ); Ibidem, „ Muzica bisericeasca la
români în sec. XX " , în B.OJL, Cffl ( 1985), nr. 7-8, 615 - 636 ( partea I); Ibidem, CIV ( 1986 ), nr. 3-4, p.
117- 139, ( partea a E-a),

5
Se poate consulta Pr Prof . Dr Nicu Moldoveanu – “Izvoare ale cântării psaltice în Biserica Ortodoxă
Română- manuscrise muzicale vechi bizantine din România(grecești, românești și romano – grecești –
6
Pentru întreaga perioadă, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, vezi P.Brâncuși, op. cit. , pg 37-87
10
muzicii bizantine.
In anul 1814 s-a definitivat „ reforma " muzicii psaltice, rod al ostenelilor multor
psalti, puse în practică de Hrisant din Madit, de Grigorie Lampadarul şi de Hurmuz
Ghiorghiu din Halachi, cunoscut mai apoi sub numele de Hurmuz Hartofilax. Notaţia
nouă şi sistematizarea glasurilor au început să fie predate într-o şcoală ce a fost
înfiinţată în anul 1815 la ConstantinopoL
În 1816 soseşte la Bucureşti Petru Efesiul. Aici el deschide imediat o şcoală de
muzică în care predă „ noua sistemă ". In anul 1820 el reuşeşte si publice aici primele
cărţi de muzici psaltică7.
La şcoala deschisă de Petru Efesiul au învăţat doi dintre marii psalţi români
Macarie Ieromonarhul şi Anton Pann. Aceşti protopsalţi formaţi în respectiva şcoală,
apoi ei înşişi instruind pe alţii ( la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit „ epistatul"
celor pattu şcoli de psaluchie din Bucureşti ) s-au adaptat, fără şovăieli şi cu toată
convingerea acestui nou sistem muzical care, datorită reducerii numărului de semne
muzicale, fixării felurilor de tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor, aducea ceva nou
în evoluţia firească a acestei arte.
Acești oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta „ pre limba patriei " şi
cu ei tot românul, au reuşit să impună de la început acestui mod de cântare o notă
specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată cu sfinţenie şi astăzi în
Biserica noastră.
Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cântările bisericeţti pe
cele opt moduri, aşa încât, chiar atunci când unii protopsalţi, de mai târziu vor încerca să
fie cât mai originali în compoziţiile lor psaltice, nu se vor putea abate de la modelele
create de corifeii psaltichiei româneşti de la începutul secolului al XIX- lea.
Menţionăm aici câteva figuri dintre marii protopsalţi - compozitori români din
secolul al XIX- lea.
În Muntenia amintim pe:
1. Macarie Ieromonahul ( 1775 - 1836 ), care tipăreşte la Viena, în 1823, primele cărţi
de muzică bisericească in limba română: Teoreticonul, Anastasimatarul şi
Irmologhionul.8
2. Anton Pann (1797 — 1854), care în numai paisprezece ani (1841-1854 ) a reuşit să
dea la lumină, în tipografie proprie, paispreze titluri de cărţi de muzică bisericeacă 9, la

7
Prof. Gh. Ciobanu, op. p . 174
8
Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, op. cit. , (partea I) pg. 889
9
Ibidem, p 894
11
care, dacă adăugăm numărul volumelor şi al retipăriturilor, ajungem la o cifră
impresionantă.
3. Ştefanache Popescu ( 1824 — 1910 ) a continuat munca celor doi, lăsând apoi ştafeta
ilustrului său ucenic.
4. Ion Popescu Pasărea ( 1871 — 1943 ), care 1-a depăşit chiar şi pe Anton Pann prin
numărul tipăriturilor muzicale.
5. Varlaam protosinghelul (1808 — 1894 ), cu ale sale inspirate axioane
( „Vrednică eşti„ îngerul a strigat" ) şi răspunsurile liturgice pe glasul 5.
6. Gbelasie arhimandritul ( Basarabeanul), ( f după 1854 ), creatorul frumoasei şi atât
de popularei „ Doxologii " pe glasul 5.
7. Neagi lonescu ( 1837 - 1917 ) şi Nicolae Severeanu ( 1864 - 1941 ), reprezentanţii
şcolii buzoiene.
8. Nicolae Brătescu, autorul Antologiei de la Vâlcea (1873 ).
9. loan Zmeu ( 1860 — 1922 ), însemnatprfesor şi protopsalt al
Munteniei ... şi mulţi alţii.
În Moldova arnintim pe :
1. Dimitrie Suceveanu ( 1813 — 1898 ), devenit celebru prin toată activitatea sa
muzicală, dar mai ales prin alcătuirea şi tipărirea în româneşte a „ Idiomelarului unit cu
Doxastarul" la Neamţ în 1856- 185710.
2. Nectarie Frimu , devenit arhiereul Necfarie Tipokos şi care tipăreşte cele 3 Tomuri
şi o Antologie.11
3. Iosif Naniescu ( 1818 — 1902 ), de la care ne-au rămas celebrele răspunsuri
liturgice pe glasul 8, păstrate cu sfinţenie şi astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann, pe
glasul 5, în forma lor neschimbată - creaţii pur româneşti.12
4. Teodor Sputcanu, Silvestru Morariu şi alţii.
In Transilvania amintim pe :
1— George Ucenescu (1830- 1896 ), de la şcoala românească din Şcheii-Braşovului,
ucenic al lui Anton Pann.
2— Dimitrie Cinţan ( 1837 — 1910 ) cu a lui colecţie „ cântările bisericeşti după
melodiile celor „ Opt Glasuri ", (1890 ) ...
Aceştia sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi şi mai importante personalităţi
ale muzicii bisericeşti.

10
Ibidem , p 913
11
Ibidem , p 915
12
Ibidem p . 915
12
 3. PREOCUPĂRI ÎN MUZICA CORALĂ BISERICEASCĂ

După acţiunea lui Alexandru Ioan Cuza de a îndepărta din Biserică influenţele greceşti —
pe plan muzical acestea fiind reprezentate de muzica psaltică — s-a putut vedea că muzica nouă,
corală, care pătrundea în Biserică, avea un caracter laic, de împrumut, străin şi nepotrivit
Ortodoxiei,13 putându-se distinge şi trei curente mai importante: cel germano-italian, cel rusesc
sau italo-rusesc şi cel tradiţionalist.
Activând, ca şi cei înainte amintiţi, în Muntenia şi 01tenia,Teodor Georgescu ( 1824 —
1880 )a păstrat linia cântării de strană, deşi conoştea şi notaţia liniată şi armonia, George Ionescu
( 1842 — 1922 ), observând lupta dintre muzica nouă şi cea veche, atrăgea atenţia asupra
pericolului pierderii mdividualităţii româneşti şi propunea un compromis ce se va dovedi ulterior
fecund, între cele două.
Alexandru Podoleanu (1846 - 1907 ), cu un cunoscut „ Hristos a înviat " va menţine şi el
treaz interesul pentru cântarea tradiţională, îndreptându-se într-o direcţie componistică de sinteză
(cu tendinţe armonico- polifonice), în care se vor obţine cele mai valoroase rezultate.
In Moldova şi Bucovina celei de a doua jumătate a sec. al XEX-lea, evoluţiile sunt
asemănătoare, remarcându-se în plus şi o importantă influenţă Rusească, prin Gavriil Musicescu
( 1843- 1903 ).
El reprezită tipul de compozitor care s-a menţinut pe linia de echilibru între orientările
muncii culte laice şi cerinţele tradiţiei cântării bisericeşti. După ce în prima parte a activităţii sale
s-a dedicat transcrierii pe notaţia liniară a tuturor cântărilor psaltice, într-o a doua perioadă
preocupările sale s.au îndreptat către cântarea corală, unde va fo putenic influenţat de
compozitorii ruşi ( D. Bortineanski, G. Lamakin ).
A compus, între altele, cinci concerte bisericeşti masive ( Concertul la Naşterea
Domnului, la învierea Domnului, etc ) în ansamblu, creaţia sa, monumentală şi senină, reprezintă
una dintre cele mai importante contribuţii la repertoriul coral bisericesc.
Carol Miculi ( 1821 — 1897 ), cu studii la Paris şi Viena, compune o liturghie ortodoxă,
sobră şi măiestrită companistic, iar îsidor Vorobcbievui (1836 —1903 ), cu studii la Viena, este
autorul a două liturghii, în care mânuieşte bine legile armoniei şi ale unei polifonii dense şi

13
Nicolae Lungu – “Liturgia psaltică pentru cor mixt”( prefața), București, 1957, p 7

13
expresive, fiind însă departe de stilul tradiţional.
Ciprian Porumbescu ( 1953 — 1983 ) cu studii la Viena, are destul de numeroase
compoziţii bisericeşti de o inspiraţie incontestabilă: Cântările Sfintei Liturgii pentru două şi trei
voci egale, pentru voci bărbăteşti şi voci mixte, ca şi celellte lucrări bisericeşti ( axioane,
heruvice, catavasii, etc ), deşi conţin foarte puţine elemente ale cântării de strană, prezintă toate
caracteristicile creaţiei sale, adică forţă de comunicare şi accesibilitate, contabilitate şi o
pronunţată influenţa romantică, lucrări mai răspândite sunt : Prohodul lemnului, Tatăl Nostru.
Eusebie Madicevski ( 1857 $ 1929 ), şwi desfăşurat activitatea la Viena şi cele 12
liturghii ale sale, deşi meşteşugite companistic,, «unt străine de spiritul muzicii bisericeşti
ortodoxe» fiind marcate de influenţe ale neoromantismului german etc.
De asemenea Titus Cerne (1859- 1910) este probabil primul „ muzician " român
preocupat de aspectele teoretice ale melodiilor bisericeşti bizantine...
În Transilvania şi Banat,
Dimitrie Cunțan, a compus şi armonizat şi cântările corale — de remarcat „ Cântările funebre”
, Gheorghe Dima ( 1847 — 1925 ), studii la Baden, Graz şi Lipsca, cu o bogată creaţie, după
influenţe neoromantice germane de început, încearcă să valorifice, prin intermediul mijloacelor
clasicismului muzical, specific cântării româneşti de strană din Ardeal.
lacob Mureșianu ( 1857 —1917) este supus influenţelor muzicii germane în cele 10
Liturghii compuse, iar lucrările lui Nicolae Popovici ( 1857 - 1897 ), influenţate de şcoala
vienezâ, au rămas în manuscrise.
Secolul al XX-lea va duce mai departe tendinţele manifestate până acum, aducând în plus
şi o sinteză originală între „ psaltichia " tradiţională şi procedeele modale armonico-polifonice
moderne.

4. PRIMELE TIPĂRITURI MUZICAL- LITURGICE

14
 În sec. al XIX-lea, la aproape patru secole de la apariția tiparului este tipărită prima carte
de cântări în notație psaltică (neumatica bizantina) și anume Anastasimatarul lui Petru Efesiul –
București, mai 1820 - după ”sistima noua” a reformei hrisantice. Și aceasta nu neapărat din cauza
dificultăților tehnice, deoarece prima carte de muzică tiparită în lume datează din anul 1500,
când Ottaviano dei Petrucci a tipărit la Veneția Harmonicae musices Odhecaton, iar în părțile
românești, la Brașov și Sibiu, Johannes Honterus și Gabriel Reilich tipăreau muzica deja în sec.al
XVI-lea și, respectiv, în sec.al XVII-lea.
Alte tiparituri psaltice vor vedea apoi lumina tiparului în anii imediat următori lucrării lui
Petru Efesiul (de la București, din 1820): la Paris, în 1821 (Chrisant), la Viena, în 1823 (Macarie
Ieromonahul), la Constantinopol, de la 1824 încoace. Și de asemenea într-un mod asemănător
situației manuscriselor, cărți tipărite cuprinzând doar textele literare ale imnurilor pe cele opt
ehuri (sau glasuri) apăruseră trei secole mai devreme în aproximativ aceeași (sau într-o
apropiată) zona românească - Octoihul publicat de Macarie la 1510 și apoi, în repetate rânduri,
de Coresi tot în cursul sec.al XVI-lea.
Dar și după apariția tiparului psaltic, două aspecte sunt de menționat în mod special, care
și ele luminează raportul foarte ”elastic”, tot de factură orală, al cântării și al cântăreților față de
”litera scrisa”.
Astfel, în Biserica Ortodoxă Română se poate observa o oarecare continuare a tradiției
manuscrise, atât în secolul trecut, cât și în secolul nostru, mai ales în prima sa parte, mulți dintre
psalti alcătuindu-și ”culegeri” proprii, selective, de cântări. Normarea pe care o tipăritură foarte
răspândită o poate impune, se manifestă în domeniul cântării încă destul de relativ. Cântărețul
bisericesc preferă de multe ori adecvarea repertorială pe care i-o dictează practica vie a slujbelor.
De asemenea, ”litera” tipăriturii muzicale este adesea interpretată în practica destul de
liber, variațiile introduse și acumulate treptat ducând la schimbări și chiar producând o oarecare
evoluție în timp, adesea într-o continuitate a obișnuințelor și conform necesităților unei adecvări
stilistic- interpret adecvări stilistic-interpretative locale, pe care intențiile de uniformizare, prin
tipărituri sau școli de cântăreți organizate unitar, nu le pot totdeauna regulariza.
În general, și în domeniul căntării bisericesti, tendințele de uniformizare (urmând unui
”principiu al stabilității și uniformității cultului”), atunci când sunt exagerate, ele nu sunt
neaparat o expresie ideală a unității, ci mai curând o deformare a ei. Într-un necesar echilibru

15
liturgic și ca o sacramentală recapitulare a diversității, unitatea de credința și de viața religioasă
își găsește adevărata expresie într-o uniformitate doar relativa. În cadrul acesteia se poate vorbi,
spre exemplu, despre stabilitea și continuitatea tradiției bizantine a cântârii, ce poate fi urmărită
sub diferitele sale aspecte particulare și după reforma hrisantica de la sfârșitul sec. al XVIII-lea și
începutul sec. al XIX-lea, până la variantele de azi ale cântării liturgice din Biserica Ortodoxă -
la fel de bine ca și în epoci mai îndepărtate.

16
17