UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE DE SEMINAR LA I.B.O.R.

Nicolae Milescu- un enciclopedic cu lucrări teologice

Pr. Prof. Coord. : Masterand:

PS Dr. Emilian Crișeanul Trotea Elvis Petrișsor

Craiova
2018
 Introducere

Erudit de meserie, diplomat de carieră. Omul care ştia că în viaţă cunoaşterea înseamnă
putere. Umanistul perfect. Cunoscut ca Nicolau Spatharius Moldo-Vlachus Tsaris Autocratis
Intrepres L. L. Orientalium, Nicolae Grămăticul, Nicolae Cârnul, Nicolae Spătarul, Nicolai
Spathari, Baron Spatarius. Nicolae Milescu. Boier moldovean, cu rădăcini greceşti. Acest lucru îl
ştim de la patriarhul Ierusalimului, Dosithei Nottara, care în scrisoarea de recomandare trimisă
ţarului Alexei Mihailovici, în 1671, vorbeşte despre „Nicolae, fiul lui Gavril, grec din
Pelopones...”1. Un alt document, tot din 1671, menţionează că prin Smolensk a trecut „grecul
Nicolae spătarul, boier moldovean”. Despre mama sa se spune că se trăgea din boierii familiei
Miclescu, de aici, pare-se, numele său. Nicolae s-a născut în 1636, într-un sat vasluian. Era în
timpul domniei lui Vasile Lupu, cunoscut pentru dragostea sa faţă de cultură.
La 7 ani, când încă era doar un băieţel, a fost trimis la şcoală. Şi nu oriunde, ci la Şcoala
Domnească de la Trei Ierarhi din Iaşi, înfiinţată de către conducătorul Moldovei. Cu toate că
aparţinea de mănăstire, instituţia laică de învăţământ i-a luat locul celei monahale. Aici puteau
studia însă numai cei care aveau bani. Şcoala Domnească dorea să formeze din învăţăcei viitorii
oameni care aveau să slujească ţara şi să reprezinte statul. Această formă nouă de învăţământ
făcea parte din curentul umanist abia ajuns în Europa estică, şi care a fost adoptat şi în Moldova.
Vasile Lupu dorea ce e mai bun: a adus doctori în filosofie care predau la Kiev, inclusiv pe fostul
rector al „Academiei Movilene”, Sofronie Poceacki. Despre modernizarea învăţământului
românesc menţionează şi Marco Bandini, pribeag prin Ţările Române: „Şcolile românilor,
rutenilor, grecilor, şi armenilor, socotite la un loc, sunt 20 în acest oraş, însă dacă aduni împreună
numărul învăţăceilor, abia dacă sunt cu toţii 200. Principele Vasile s-a sârguit mult şi a făcut
foarte mare cheltuială ca să aducă studiile latine în Moldova, însă toate încercările au fost
zadarnice. În sfârşit, în anul 1647, a desemnat şi a dăruit Societăţii lui Iisus un loc foarte bun şi
foarte potrivit ca locaş al studiilor (pro literarum emporio) şi a făgăduit că va clădi şcoli şi case
pentru aceşti părinţi.” Între învăţătura latină, europeană şi cea bizantină, a textelor ortodoxe,
Milescu n-a ales. A luat totul de la carte. Latină, slavonă, greacă. Retorică, muzică, geometrie,
astrologie. Nu i-a scăpat nimic din vedere. Dorinţa de cunoaştere i-a atras atenţia domnului
Lupu. Aşa că Nicolae din Vaslui a beneficiat de o bursă domnească: avea să îşi continuie studiile

1
Andrei Eşanu Cultură şi civilizaţie medievală românească, Editura ARC, Chişinău, p. 120.
la „Marea Şcoală a Patriarhiei”2, din Istanbul. Acolo a plecat cu Ştefăniţă, fiul cel mic al
voievodului.

Nicolae Milescu- viața și activitatea

De mic plecat de acasă, el a ajuns să se identifice cu plăcerea de a fi călător. A pornit pe

Siret, în jos, urmând calea comercială medievală. Cu cât se îndepărta mai mult de capitala
Moldovei, cu atât observa că totul în jurul lui se schimbă: oamenii, casele, portul, relieful.
Entuziasmul de a descoperi locurile despre care a citit era de nepreţuit. Şi l-a păstrat toată viaţa.
Odată ajuns în Galaţi, avea de ales între două drumuri – pe apă sau pe uscat. L-a ales pe cel din
urmă: Galaţi, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu, Russe, Pasul Şipca, Edime şi, în final, vestitul
Constantinopol, cel mai mare centru universitar din sud-estul Europei. Opt ani a stat pe
pământurile fierbinţi ale otomanilor. Filosofia antică devenea un arabesc pe care îl folosea ca
semn de carte. Eternitatea era privită altfel din laboratoarele de astronomie otomane, iar infinitul
părea destul de limitat, după o privire scurtă pe harta lui Piri Reis. Milescu şi-a perfecţionat
cunoştinţele şi a asimilat altele noi. „Marea Şcoală a Patriarhiei” avea o tradiţie: se organizau,
ad-hoc deseori, un fel de dezbateri între profesori şi studenţi. Participând sau ascultând, ele erau
un câştig. Boierul moldovean a lăsat însă caravanele să traverseze agale plaiul Eskişer şi, după ce
a absolvit, s-a întors la Iaşi.
În Moldova, lucrurile se schimbaseră. Fostul său protector, Vasile Lupu, nu mai ocupa
tronul Moldovei. Logofătul Gheorghe Ştefan s-a răsculat împotriva voievodului şi, cu puţin
ajutor, l-a îndepărtat de la cârmă. Pribeag, Lupu a fugit la cazaci şi tătari ca, în final, să ajungă în
mâinile otomanilor. A stat închis la Constantinopol, unde a şi murit, în 1661. În 1653, Gheorghe
Ştefan reuşeşte să îşi cumpere de la turci titlul de domn al Moldovei. Fostul logofăt a obţinut
uşor aprobarea Porţii, fiind susţinut şi de către Matei Basarab din Ţara Românească şi de
Gheorghe Rákóczi al II-lea, din Transilvania.
Tânărul Milescu era unul dintre cei mai învăţaţi oameni din Moldova. Aşa că noul domn
nu a ratat ocazia de a-l ţine pe lângă el, la Curte, oferindu-i imediat funcţia de grămătic, secretar
în Cancelaria domnească. Trebuia să ţină legătura cu toţi nobilii, să asiste la toate întâlnirile

2
Stefan Gorovei, Nicolae Milescu, in Revista Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol, 1984, p. 111.
oficiale, să ştie tot ce se face cu voia sau fără voia domnitorului. Prin inteligenţa sa, Milescu avea
să devină unul dintre cei mai mari diplomaţi de pe meleagurile române. Mişcările politice care se
realizau subtil în acea perioadă le lega de discuţiile pe care le avusese cu învăţaţii din
Constantinopol. De atunci se punea la cale dărâmarea Imperiului otoman. Privind în viitorul nu
foarte îndepărtat, toate aceste pacturi au dat roade, otomanii intrând în colaps odată cu pierderea
celor două bătălii pentru Viena, de la finalul secolului al XVII-lea.
Milescu a observat cu atenţie politica Moldovei. Gheorghe Ştefan avea relaţii strânse cu
principele Transilvaniei, relaţii de care s-a folosit pentru a se apropia de ţările baltice, în vederea
unei răscoale împotriva turcilor. Europa Occidentală avea problemele ei, iar singura speranţă
care începea să apară era din Estul îngheţat: Rusia. Privitor ca la teatru, grămăticul a fost
martorul primei mişcări politice neaşteptate: implicarea celor trei domni români într-o alianţă –
eşuată – împotriva Poloniei nu a fost pe placul Porţii, aşa că turcii au hotărât destituirea lor.
Gheorghe Ştefan a fost obligat să ia calea exilului, mergând din uşă-n uşă: Polonia, Austria,
Brandenburg, Moscova și Suedia.
Deşi tânăr – numai 22 de ani – Milescu a avansat în ierarhie odată cu venirea noului
domn. Vtori spătar, al doilea spătar în rang. Poziţia de înalt demnitar la Curtea domnească i-a
oferit posibilitatea de îmbina arta cuvântului cu arta războiului. La porunca sultanului, în august
1659, Spătarul Milescu a fost obligat să pornească în Transilvania, în fruntea unei armate de
1000 de oameni. Rákóczi al II-lea voia să îşi recupereze autoritatea de principe. Milescu a ştiut
să evite drumul unde ştia ca va fi aşteptat de transilvăneni, evitând astfel lupta. Porniseră oricum
prea târziu, căci Rákóczi se reinstalase deja în fruntea Dietei din Transilvania. Acea perioadă a
fost una dominată de instabilitate politică. Revolta împotriva otomanilor a lui Mihnea al III-lea în
Ţara Românească îi determină pe aceştia să îl îndepărteze de la tron, iar la recomandarea
postelnicului Constantin Cantacuzino, Gheorghe Ghica este mutat din Moldova în Ţara
Românească.
Întreaga Curte domnească de la Iaşi s-a mutat la Bucureşti. Milescu l-a urmat şi el pe
vodă Ghica. Se spune că lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba. În cazul boierului moldovean,
pasiunea pentu cunoaştere şi pentru cuvinte şi-a făcut din nou loc în timpul mutării. Născut în
Moldova şi umblat prin Transilvania, Milescu a terminat puzzle-ul: limba română, cel puţin, şi
cel mai evident, îi unea pe locuitorii celor trei zone.
După invaziile turcilor şi tătarilor, Bucureştiul era cam peticit. Cu toate acestea, uliţele
erau mai frumoase decât cele din Iaşi, iar în privinţa străzilor se vedea că se acordase o
importanţă aparte podurilor. „Aşezarea acestui oraş este foarte frumoasă şi veselă, pe o câmpie
neîntreruptă, pe care am străbătut-o încă de la ieşirea din Moldova. (...) Oraşul este mai frumos
clădit decât Iaşiul, deşi nu este atât de mare. Aproape toate casele au acoperişul de şindrilă.
Bisericile, care sunt foarte frumos zidite, împodobesc oraşul.”3 Aşa arăta Bucureştiul la mijloc de
secol XVII, văzut prin ochii unui pribeag străin. Aici, într-o lume nouă pentru Ghica şi ai săi,
Nicolae mai avasează un grad, domnul dorind să îl aibă cât mai aproape. Din decembrie 1659, el
devine vel spătar – mare spătar, de atunci fiind cunoscut drept Spătarul Milescu. În anul ce a
venit, el s-a ocupat mai mult de studierea noii regiuni, a oamenilor, dar şi a arhivelor, cărturarul
primând diplomatului. Dar Ţara Românească era din nou prigonită de soartă. Asupra ei se
abătuse ciuma, iar vistieria era din ce în ce mai goală. Aşa că, prin toamna anului 1660, Nicolae a
hotărât să fac drum întors în Moldova.
De la Iaşi venise ştire cum că după plecarea lui Ghica, pe tron venise un domn tânăr,
Ştefăniţă vodă Lupu, cel de-al doilea fiu al protectorului său din copilărie, Vasile Lupu. Cei doi
au devenit prieteni buni, iar Milescu şi-a reluat funcţia de secretar în Cancelaria domnească. „Era
un boiar anume Neculai Milescul, spatariul, de la Vaslui, de moşiia lui, pre învăţat şi cărturar, şi
ştiia la fel multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi umbla
cu povodnici înnainte, domneşti, cu buzdugane şi cu paloşie, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui
Ştefăniţă-vodă îi era pre drag, şi-l ţinea pre bine, şi tot la masă îl punea şi se giuca în cărţi cu
dânsul, şi la sfaturi, că era atuncia grammatic la dânsu.” Tabloul descris de Ion Neculce, în O
samă de cuvinte, confirmă viaţa pe care o ducea Milescu în Moldova.
Cu alură de aristocrat, tânărul spătar adoptase stilul de viaţă al boierilor bogaţi. Traiul de
lux i-l oferea chiar domnul, punându-i la dispoziţie până chiar şi slugile de la Curte sau caii
domneşti. În acest timp, Milescu îşi continua muncă de erudit: prima traducere a unui text
patristic din greacă în română. „Carte cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale
credinţei noastre” este un atestat al originii latine a limbii noastre, dovedită de Milescu în 1661.
Luxul şi traiul îmbelşugat i-au adus însă mulţi duşmani din rândul nobililor moldoveni. În
acelaşi timp, calităţile de om politic şi le-a şlefuit câştigându-i încrederea lui Ştefăniţă: Milescu
devenise omul din spatele tronului. Boierii nu au putut să valorifice calităţile sale şi, prin uneltiri
şi vicleşug, au creat o poveste cu iz de trădare. Ştefăniţă vodă a crezut-o şi, conform legendei
populare, a vrut să-i taie spătarului nasul. Pedepsirea a fost însă puţin mai îngăduitoare: urmând

3
Nicolae Alexandru Ursu, in revista Cronica, nr. 9/1999, p. 56.
tradiţia bizantină, lui Nicolae i-a fost tăiat cartilajul dintre cele două nări. Procedeul, numit
rhinotmeză, nu era ireversibil nici atunci. Doctorii dibaci de la Berlin i-au reparat înfăţişarea. Cu
toate că nu i-a rămas nici măcar o cicatrice, el a primit porecla de Nicolae Cârnul.
Pribeag şi umilit, Milescu voia să se întoarcă pe plaiurile mioritice. Înapoi în Moldova,
nici vorbă! Ştefăniţă era o fire răzbunătoare, căruia nu îi trebuia mult să se aprindă-n obraji. Se
decisese: înapoi la Bucureşti. Era iarnă, iar în Câmpia Română viscolul îngropa orice îi ieşea în
cale. Nimic nu conta. S-a urcat în sania trasă de cai şi a pornit către capitala de pe malul
Dâmboviţei. În Ţara Românească era domn fiul lui Gheorghe Ghica, Grigore. S-au înţeles bine
cât a fost mâna dreapta a tatălui său, iar acum îi cerea adăpost. Aici nu a mai fost loc pentru
onoruri şi politeţuri. Ghica ştia că este în prezenţa unui mare cărturar, dar şi a unui fin politician.
Aşa că, fără să stea pe gânduri, i-a încredinţat lui Milescu misiunea de capuchehaie, reprezentant
al Ţării Române la Istanbul.
Fostul spătar, acum ambasador, a plecat pe acelaşi drum ca în copilărie. Istanbulul era
acelaşi. Timpul se scurgea la fel în clepsidra otomană. Altfel decât la noi. Poarta cu tunuri a
Topkapî-ului îşi menţinea cu fală semiluna, iar destul de noua mândrie otomană, Moscheea
Albastră, părea că închide în ea poveştile Şeherezadei. Trecând peste feericul oriental, Milescu a
avut parte şi de surprize: oamenii pe care îi cunoscuse în timpul şederii sale mai erau încă acolo.
Unii aveau funcţii importante în cadrul imperiului, alţii îşi păstraseră încă spiritul revoluţionar.
Pentru ei, Problema Orientală era iminentă – şi nu doreau decât să îi dea un imbold. Umanismul
şi Reforma din Vest erau aduse printre cărţile drumeţilor – învăţaţi, diplomaţi sau doar simpli
călători. Între două întâlniri... culturale, Milescu era tot cu gândul acasă. Cât timp a stat la
Constantinopol, se pare că a tradus Vechiul Testament, care mai târziu a stat la baza Bibliei de la
Bucureşti.
Implicat în politică, umanistul Milescu urmează, adaptează tiparul lui Eramus din
Rotterdam. Acasă, în Ţara Românească, nu era linişte. Intrigile de la Curte, care pulsau pe lângă
suspiciunile otomane, păreau că au blestemat tronul românesc. Domnul Ghica este mazilit şi este
nevoit să fugă. Automat, nici trimisul său la Constantinopol nu avea o soartă mai bună. Milescu
era însă deja cunoscut la marile curţi europene. Lumea vorbea despre eruditul diplomat
moldovean, aşa că i-a fost destul de uşor să îşi găsească refugiu într-o mare capitală occidentală.
Destinaţia pe care şi-a ales-o a fost Berlin, unde, timp de doi ani, a stat la Curtea regelui
Frederich Wilhelm al IV-lea. Capitala Prusiei impresiona prin gradoarea edificiilor; o cetate care
aprecia meşteşugurile, dar care se lăsa dominată de palatul regal.
 Europa Centrală era însă ceva nou pentru spătar, iar la întâlnirea cu realitatea cărţile
păreau că nu sunt suficiente. Călător înnăscut, Milescu a ajuns în 1666 în regiunea Pomeraniei.
Acolo, pe ţărmul Mării Baltice, în orăşelul Stettin îl întâlneşte pe Gheorghe Ştefan, primul domn
pentru care lucrase. Aflat în exil, dar cu o dorinţă nestăvilită de a se întoarce pe tronul Moldovei,
el îl roagă pe Milescu să îl ajute. Mai precis, să ducă o scrisoare din partea sa regelui Franţei,
Ludovic al XIV-lea. Sensibilizat de bătrânul fost conducător, Milescu acceptă.
Prima oprire a fost la Stockholm, unde, în octombrie 1666, l-a întâlnit pe Arnaud de
Pomponne, ambasadorul Franţei în Suedia. Cu toate că nu era în vârstă, Spătarul Milescu era
tratat ca un bătrânel înţelept, care ştia toate ascunzişurile oamenilor. Educat în spiritul umanist, el
părea persoana cea potrivită pentru promovarea unei opinii. Apreciindu-l la fel de mult precum
pe patriarh, ambasadorul l-a rugat pe Nicolae să îl ajute în disputa dintre calvini şi ortodocşi.
Spătarul a considerat că răspunsul cel mai potrivit este chiar o lucrare. În 1667, pe când gerul
aspru nordic crăpa geamurile, românul a scris lucrarea „Enkiridion sive Stella Orientalis
Occidentali splendens, is est sensus Ecclesiae Orientalis, scilicet graecae, de transubstantione
Corporis Domini Aliisque controversii”4. A fost scrisă în greacă, iar apoi tradusă în latină.
Acestă paralelă între creştinism şi calvinism nu era numai o prezentare ideologică sau o
incursiune în istoria dogmelor, ci o comparaţie critică şi actuală. Limbajul folosit şi modalitatea
de expunere l-au făcut pe Milescu celebru în întreaga Europă. Ambasadarul Pomponne, prieten
declarat al boierului, i-a oferit înainte de plecare câteva ponturi de etichetă, căci la Curtea
Regelui Soare detaliile făceau diferenţa.
Ajuns la Paris, Spătarul Milescu a descoperit o lume cu totul nouă, chiar în mijlocul
Europei. Aristocraţia umpluse întreaga zare cu palate, deasupra tuturor tronând Louvre-ul.
Parisul era atunci un oraş al contrastelor: pe de o parte erau cei care dădeau tonul în materie de
lux şi cultură, pe de cealaltă parte, sărăcia care putrezea străzile şi casele oamenilor. Separarea
claselor sociale se făcea în funcţie de haine, ordin de la Rege. Şi, cu toate astea, Parisul aflat la
mijlocul secolului al XVII-lea îl găsim dansând la un bal, în Sala Oglinzilor, în surâsul discret
ascuns după un eventai dantelat sau în cupa cu vin închinată la ceas de seară. Ajuns la Curtea
regală, diplomatul român nu l-a găsit pe rege acasă: Ludovic al XIV-lea era plecat în Tournay,
unde rezolva problemele ce se iveau la cucerirea unui nou teritoriu. În schimb, Milescu a fost

4
Serban Cioculescu, Varietăți critice. Articolul O figură enigmatică : Spătarul N. Milescu. Editura pentru literatură,
1966, p.22.
primit de către ministrul de Externe francez, Hugues de Lionnes. Scrisoarea pe care acesta o
aducea conţinea o propunere interesantă: pornirea unei noi cruciade antiotomane, în urma căreia
Gheorghe Ştefan şi-ar fi recuperat tronul Moldovei de la turci. Lucrurile s-au mişcat rapid.
Scrisoarea fostului domn împreună cu recomandarea regelui Suediei, Carol al XI-lea, pe care
Milescu o obţinuse la Stockholm, au fost livrate imediat regelui. Cum le-a primit, Ludovic a dat
ordin trimisului său la Constantinopol să medieze întoarcerea pe tron a lui Gheorghe Ştefan. Se
părea că totul merge în direcţia bună. Regele l-a invitat pe Milescu să rămână la Paris, până când
de la Poartă se va primi confirmarea. Două luni a stat Milescu pe malul Senei. Timpul şi l-a
petrecut printre erudiţii francezi, cei aflaţi în Cartierul Latin, dar şi învăţând limba franceză.
După ce s-a bucurat de oportunităţile pe care i le oferea Oraşul Luminilor, Spătarul a primit o
veste care l-a întristat. Relaţiile dintre Franţa şi Imperiul otoman nu erau tensionate, aşa că un
răspuns mulţumitor nu ar fi venit prea curând.
Dezamăgit, Spătarul Milescu porneşte înapoi spre Ţările Române. O parte din drum o
face prin oraşele germane, amprentate cu esenţă gotică: Stuttgart, Munchen, Koln. Pe tronul
Moldovei era un domn nou, Iliaş Alexandru, educat şi crescut printre otomani. Iaşiul era aşa cum
îl ştia. „De departe, oraşul se arată celor care-l privesc ca o nouă Romă, deoarece turlele,
bisericile şi mănăstirile oferă ochilor oarecare măreţie, iar dacă intră cineva, nu află înăuntru
decât colibe şi cocioabe, şi nici chiar marii boieri foarte bogaţi nu au case măreţe, şi nu le
construiesc decât cu pereţii din lemn acoperit cu lut. (...) unii mari boieri au de gând să ridice
case de piatră, întrucât din cauza deselor incendii nu există nicio siguranţă în construcţiile de
lemn.”5
Pentru Milescu, întoarcerea în Moldova a fost mai mult ca o retragere spre meditaţie.
Schimbările violente îl obosiseră. Avea de asimilat informaţii, de plănuit speranţe, de găsit noi
busole. Renunţase la stilul de viaţă extravagant care îl pusese pe lista neagră a boierilor. Un
anotimp cât o gură de oxigen. Însă istoria s-a repetat: Iliaş a fost mazilit şi, surprinzător, s-a
întors la Constantinopol, fiind însoţit chiar de Milescu. Prieten cu pastorul anglican Thomas
Smith, devenit ulterior şi ambasador în Istanbul, Nicolae şi-a reluat cu sârg activitatea
intelectuală. Convins că românul este un erudit de nepreţuit al Europei, Smith l-a invitat pe el şi
pe fostul domn să locuiască la Ambasada britanică. Prin scrierile redactate aici, Milescu a oferit

5
P.P. Panaitescu, Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ștefan S.
Gorovei, Iași, Editura Junimea, 1987; ediție inițială: Paris, 1925, p. 145.
lumii cultura românească. El i-a dăruit pastorului elementele cheie pentru înţelegerea
„românescului”: alfabetul moldovenilor şi muntenilor, rugăciunea Tatăl Nostru scrisă în greacă,
dar tradusă fonetic în română, Crezul scris în română şi greacă.
Din jurnalul de viaţă al Spătarului Milescu lipsesc însă câteva file. La finalul anului 1668
se afla la Constantinopol. Timp de doi ani, până la marea sa călătorie, lucrurile nu sunt clare. În
urma descoperirii unui manuscris, în 1908, de către Nicolae Iorga, s-ar presupune că
moldoveanul şi-ar fi petrecut timpul în compania anticului Herodot, traducându-i Istoriile.
In vara anului 1674, in urma unor vaste miscari de populatie ruseasca petrecute in zona
fluviului Amur, Nicolae Milescu Spatarul a primit ordin, direct de la Alexei Mihailovici, insusi
tarul Rusiei, sa plece in China imperiala, intr-o prima solie trimisa intr-o tara inca exotica, ce
refuza cu indarjire, contactele directe cu lumea europeana. La prima vedere era vorba despre o
vizita strict diplomatica. Aceasta era, insa, doar o „acoperire”6 oficiala.
Vizita „diplomatica” era, in realitate, o veritabila expeditie, compusa din 150 de oameni
care, sub conducerea personala a lui Milescu, aveau misiunea de a culege absolut orice fel de
informatii privitoare la tot ceea ce intalneau in cale. Nimic nu era trecut cu vederea: descrierea
amanuntita a locurile parcurse, precum si cartografierea fiecarui tinut in parte. La fel de atent
erau consemnate si obiceiurile populatiilor cu care veneau in contact, de la viata lor de zi cu zi
pana la credintele lor religioase. Toate acestea erau informatii absolut necesare in eventualitatea
unor viitoare expeditii militare.
In mai 1676, expeditia condusa de Milescu Spatarul a ajuns la Beijing, capitala Chinei
imperiale, condusa pe atunci de imparatul Kangxi. Desi intrata deja intr-un declin care avea sa se
accentueze in secolele urmatoare, China era totusi o civilizatie superba, marcata insa deun
orgoliu caracterizat prin ura si dispret fata de alte rase si culturi, pe care le trata cu neincredere,
viclenie si cinism. In perioada cuprinsa intre lunile mai si septembrie 1676, Milescu si insotitorii
lui au stat in Beijing iar el a fost primit in audienta la imparat. Diplomat deosebit de versat,
poliglot dar si om de societate deosebit de cultivat, el a reusit sa se faca ascultat in acel mediu
exclusivist, in fata caruia a promovat interesele Rusiei. Cu siguranta ca eforturile lui nu au fost
inutile: 12 ani mai tarziu, in 1689, imparatul Kangxi a incheiat un tratat cu Imperiul Rus, acesta
fiind, de fapt, primul tratat al Chinei cu o putere europeana. Milescu s-a intors la Moscova in

6
Corneliu Bărbulescu. Postfață, în vol. Nicolae Spătaru-Milescu.Jurnal de călătorie în China, Editura Minerva,
București, 1987, p. 89.
ianuarie 1678. In anii care au urmat, soarta lui Milescu a continuat cu suisuri, coborasuri si
reveniri glorioase. A trait la curtea tarilor pana in anul 1707, cand a parasit aceasta lume
zbuciumata. Istoria culturii europene il mentioneaza ca pe un mare carturar, una dintre cele mai
stralucite minti ale vremurilor sale. Iar in istoria serviciilor secrete, misiunea indeplinita de el la
Curtea imperiala din China este notata drept cea mai reusita „operatiune speciala” a carei
importanta a putut fi depasita abia peste circa un secol si jumatate.
 Traduceri şi lucrări teologice originale

Prin 1655- 1660 a tradus în româneste lucrarea Mântuirea păcătoşilor a teologului grec
Agapie Landos. în 1661, fiind tot în Moldova, a tradus Cartea cu multe întrebări foarte de folos
pentru multe treburi ale credinţei noastre... dupa Sf. Atanasie cel Mare al Alexandrei, prima
lucrare patristică cunoscută la noi care a fost tradusă direct din originalul grecesc.
Între 1661 şi 1664, pe când se găsea la Istanbul, a tradus în româneşte Vechiul
Testament, după versiunea Septuagintei tipărită de protestanţi la Frankfurt, în 1597, confruntată
cu o ediţie slavă de la Ostrog şi cu unele ediţii ale Vulgatei. Traducerea lui a fost revizuită
îndreptată de viitorul mitropolit Dosoftei al Moldovei, pe când era episcop la Roman. Din
Moldova manuscrisul a ajuns la Bucureşti (dus probabil de fostul episcop de Huşi Mitrofan şi
prezentat lui Serban Cantacuzino în vederea tipăririi; înainte de a fi dată la tipar, traducerea a fost
revăzută şi de fraţii Radu şi Serban Greceanu. Întregul text tradus de Milescu a intrat în Biblia de
la Bucureşti din 1688 (reeditată în 1988). Pe lângă cărţile necanonice ale Vechiului Testament,
Biblia din 1688 cuprinde şi lucrarea apocrifă a lui losip la Macavei carte, adecă despre singurul
Tiitorul gând sau Despre raţiunea dominantă atribuită Iui Josephus Flaviu, tradusă tot de Nicolae
Milescu Spătarul.
În 1667, pe când se găsea la Stockholm, la cererea ambasadoruIui Franţei în Suedia,
marchizul Arnauld de Pomponne, a scris un scurt tratat dogmatic-apologetic, în care expunea
învăţătura ortodoxă despre prefacerea Sfintelor Darurui. A fost redactat în latineşte şi greceste şi
intitulat Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens, id est sensus Ecclesiae
Orientalis, scilicet graece de transsubstantione Corporis Domini, aliisque controversial...
(Manual sau Steaua Răsăritului strălucind în Apus adică părerea Bisericii răsăritene ortodoxe
despre prefacerea Trupului Domnului şi despre alte controverse). Trimisă la Paris, lucrarea a fost
publicată în versiune latină de Antoine Arnaluld şi Pierre Nicole în volumul lor intitulat La
perpetuite de la foi de I’EgIise catholique touchant I’Eucharistie (1669, ed. a II-a, 1704), ca
răspuns pastorului calvin Jean Claude; era prezentată sub titlul: Ecrit d’un seigneur moldave sur
la croyance des grecs. Era a doua operă românească publicată în Apusul Europei după
Mărturisirea Iui Petru Movilă.
După ce s-a stabilit în Rusia, a compilat sau a tradus în ruseşte câteva lucrări care tratau şi
probleme teologice: Aritmologhia (1672), o Iucrare filosofică, cu precepte morale şi fapte
disparate clasate cu ajutorul cifrelor, tradusă după Johann Lauterbach şi Joachim Camerarius;
Hrismologhion (1673, Iucrare istorico-parenetică), Etica.
Povestirea despre sibile (1673), Povestire despre construirea marei Biserici Sfânta Sofia
din Constantinopol (1674), câteva Iucrări istorice, un Dicţionar ruso-greco-latin (pierdut).

Bibliografie

Andrei Eşanu Cultură şi civilizaţie medievală românească, Editura ARC,

Chişinău
 Stefan Gorovei, Nicolae Milescu, in Revista Anuarul Institutului de Istorie
A. D. Xenopol, 1984
Nicolae Alexandru Ursu, in revista Cronica, nr. 9/1999
Corneliu Bărbulescu. Postfață, în vol. Nicolae Spătaru-Milescu.Jurnal
de călătorie în China, Editura Minerva, București, 1987
Serban Cioculescu, Varietăți critice. Articolul O figură
enigmatică : Spătarul N. Milescu. Editura pentru literatură, 1966
P.P. Panaitescu, Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), ediție îngrijită,
studiu introductiv și note de Ștefan S. Gorovei, Iași, Editura Junimea, 1987; ediție
inițială: Paris, 1925