UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

 SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOTEEA
SECŢIA PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ
PREOTUL – PĂSTOR DE SUFLETE

ÎNDRUMĂTOR: ABSOLVENT:
Pr. Prof. Univ. Dr. Surugiu Mădălin
- Cristinel

PITEŞTI
1999
 PREOTUL – PĂSTOR DE SUFLETE

- CUPRINS –

I INTRODUCERE:
Sfânta Taină a Preoţiei, rolul şi importanţa ei în viaţa creştinilor

II. Pregatirea viitorilor preoti:

a) Pregătirea intelectuală
b) Pregătirea morală
c) Pregătirea spirituală

III. Activitatea pastorală:

a) Preotul în familie
b) Preotul în parohie,
c) Preotul în şcoli
d) Preotul în penitenciare
e) Preotul in Biserică
f) Preotul în scaunul spovedaniei
 Importanţa si definiţia Sfintei Taine a Preoţiei

Spre deosebire de celelalte Taine în care harul dumnezeiesc se împărtăşeşte

credincioşilor prin preot în calitate de săvârşitor al acestora, preoţia sau hirotonia este
Taina prin care o persoana este consacrata în scopul de a savârşi toate celelalte taine, ca
reprezentant văzut al lui Hristos, adevăratul săvârşitor al tuturor Tainelor. Aşadar, “Preoţia
sau hirotonia este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul
divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezandu-l într-o
treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învaţa cuvântul lui
Dumnezeu, de a săvârşi lucrarile sfinte si de a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii”. 1
Instituirea Tainei : Taina Preoţiei a fost instituita de Mântuitorul Hristos după
Învierea Sa din morţi, atunci când, arătându-se Apostolilor, le-a zis:”Pace vouă! Precum
M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-
a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veţi ţine, vor fi
ţinute” (Ioan 20, 21-23). La rândul lor, Apostolii au hirotonit şi aşezat episcopi, preoţi şi
diaconi, transmitându-le acelaşi har, iar episcopii au primit de la Apostoli porunci şi
îndrumări privitoare la modul şi condiţiile în care şi ei, la rândul lor, vor putea hirotoni
episcopi, preoţi şi diaconi. Despre toate acestea găsim mărturie în Sfânta Scriptură la I
Tim 4,14; II Tim 1,6; Fapte 6,6; 14,23; I Tim 3, 2-15; Tit 1,5.
Săvârşitorul acestei Sfinte Taine este numai episcopul. Acest fapt reyultă foarte clar
din îndrumările date de Sf. Ap. Pavel celor doi ucenci ai săi, Timotei şi Tit: “Nu-ţi pune
mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstreayă-te curat!” (I
Tim. 5, 22) şi ”Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi şi să aşezi preoţi prin
cetăţi precum ţi-am rânduit…..” (Tit 1, 5). Taina Hirotoniei se săvârşeşte în cadrul Sfintei
1
Teologie Digmatica “Taina Sfintei Preotii” – Manual pentru uz intern, pag. 278.
Liturgii prin punerea mâinilor episcopului pe capul celui ce se Hirotoneşte “prin rostirea
rugaciunii: < Dumnezeiescul har pe care pe cele nepuntincioase le vindecă şi pe cele cu
lipsă le împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon, diacon, preot (N) în diacon, preot,
episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh.”2
Primitorul Tainei este o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă, care
îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o pregătire specială în
acest sens. În Biserica Ortodoxa şi cea Romano-Catolică nu sunt admise femeile la
hirotonie, pe temeiuri biblice şi patristice. În ultima vreme însă, în numeroase ramuri ale
protestantismului femeile sunt admise la slujirea preoţească. La sinodul VI ec. S-a hotarât
ca episcopii să fie necăsătoriţi, în timp ce clerul din celelalte trepte avînd dreptul la
căsătorie. Taina Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot, diacon, plenitudinea harului sau
a puterii preoţeşti primind-o episcopul. Preoţia trebuie să aibă continuitate directă şi
neântreruptă de la Sfinţii Apostoli şi până în zilele noastre.
Chiar dacă nu face obiectul lucrării de faţă, doresc să reamintesc şi să subliniez
(pentru a avea o viziune cât mai clară) următorul lucru: spre deosebire de Biserica
Ortodoxă, Romano-Catolică, Bisericile Vechi Orientale şi în parte de Biserica Anglicană,
care învaţă că ridicarea la demnitatea sau slujirea preoţească se face printr-o Taină specială,
anume Preoţia sau Hirotonia, protestanţii şi unele denominaţiuni creştine susţin că nu
există o Taină a preoţiei. Ei susţin acest lucru deoarece consideră că toţi creştinii sunt
preoţi şi deci oricare dintre ei poate fi desemnat de comunitate să îndeplinească slujirea
preoţească, acestă sarcină fiind revocabilă.
Aşadar, ca membrii ai Bisericii, toţi creştinii sunt de un singur fel, între preoţi şi
creştini nefiind nici o deosebire.
Protestanţii şi denominaţiunile creştine, în deplin acord cu vechiul protestantism,
care a proclamat deosebirea dintre “sacerdotium” (preoţie) şi “ministerium” (slujire
preoţească) afirmă despre cei dintâi (sacerdoţium) că aparţine de drept divin tuturor

2
Idem, pag. 279.
credincioşilor, în timp ce cea de-a doua (ministerium) este numai de drept uman. De aceea
ei resping preoţia ca Taină. Ei se bazează pe textele de la:
I Petru 2,5 “Şi voi înşivă…făceţi-vă pe voi casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să
aduceţi jertfe duhovniceşti…”
I Petru 2,9 “Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor
agonsit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat…”
Apocalipsa 1,6 “Şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl
Său…”
Apocalipsa 5,10 “Şi i-a făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi şi vor împăraţi
pe pământ”
Toţi protestanţii şi celelalte denominaţiuni sunt adepţii conceăţiei despre preoţia
universală care prin botez aparţine de drept divin tuturor, dar de drept uman slujirea
preoţească este încredinţată de comunitate anumitor persoane (bărbaţi şi chiar femei) fără a
fi nevoie de o Sfântă Taină ci de o simplă ceremonie.
O astfel de concepţie este greşită, deoarece e clar că Mântuitorul şi-a ales 12
Apostoli, apoi 70 de ucenici, de asemenea Apostolii au instituit în locul lui Iuda pe Matia,
precum că au ales şi hirotonit pe cei 7 diaconi şi a aşezat în cetăţi preoţi şi episcopi. De aici
rezultă că în Biserică de la început unii au fost păstori iar alţii păstoriţi.
Sf.Apostol Pavel întreabă pe Corinteni: “Au doară toţi sunt apostoli? Au doară toţi
sunt prooroci? Au doară toţi sunt învăţători? (I, Cor., 12,29).
După cum s-a observat protestanţii nu fac deosebire între preoţia sacramentală şi cea
universală. Pentru a demonta această concepţie greşită invocăm următorul text sau temei:
“Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună – preot…păstoriţi turma lui
Dumnezeu…” (I. Petru 5, 1-2).
Din acest text rezultă, fără îndoială, că nu toţi creştinii sunt preoţi în sens propriu, ci
numai aceia ce au o peoţie asemenea Sf.Ap. Petru, cu care el este “împreună preot”.
Caracterul de Taină l preoţiei sacramentale îl dovedesc şi textele:
 I Tim. 4, 14 “Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin
proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoţilor”.
II Tim. 1,6 “Din această pricină îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui
Dumnezeu care este în tine, prin punerea mâinilor mele”.
Fapte 20,28 “Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhul
Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu
însăţi sângele Său”.
De asemenea şi textele de la Evrei 5, 1-10; Cor.12, 28-29; Ef.4, 11-12; Rom.12, 6-8;
I Petru 4,10 etc. Sfânta Trataţie se pronunţă şi ea cu tărie în favoarea distincţiei preoţiei
sacramentale faţă de cea universală. Vocea ei se face cunoscută şi acum prin lucrările
“Despre fugă” – Sf.Grigorie Teologul; “Tratat despre Preoţie” – Sf.Ioan Gură de Aur; “De
oftiens ministrorum” – Sf.Ambrozie de Milan; “Cartea regulilor pastorale” – Sf.Grigorie
cel Mare; “Despre ierarhia bisericească” – Sf.Dionisie Areopagitul.
Respingând preoţia sacramentală şi rupându-se de această preoţie, legată de ierarhie
prin succesiune apostolică, protestantismul nu mai posedă capacitatea de a săvârşi Tainele,
cu excepţia Botezului.
Pentru a înţelege şi mai bine importanţa Sfintei Taine a Preoţiei, doresc să închei
capitolul cu următorul citat al teologului S.Bulgakov. “Suprimarea ierarhiei a deposedat
lumea protestantă de darurile Cincizecimii, communicate în Tainele şi cultul Bisericii prin
ierarhie, care a primit şi de la Apostoli şi de la urmaţii lor. Lumea protestantă din această
cauză devine asemănătoare creştinilor care, deşi sunt botezaţi în numele Mântuitorului
Iisus, n-au primit Duhul Sfânt, pe care mâinile Apostolilor îl transmiteau de sus”
(Ortodoxia, trad.rom. de N.Grossu, pag.55)3

3
Idem, pg.281-282.
 PREGĂTIREA VIITORILOR PREOŢI

a) spirituală
b) morală
c) intelectuală

METODE ŞI MIJLOACE PENTRU ÎNTREŢINEREA ŞI PROMOVAREA

VIEŢII SPIRITUALE A PREOTULUI
 În capitolul anterior am explicat şi am definit Sfânta Taină a Preoţiei, am arătat de
asemeni şi importanţa acesteia pentru creştini. În mod cert, activitatea preotului – ca păstor
de suflete – începe în primul rând cu propria sa persoană. “Ca repezentant şi propăvăduitor
al unei doctrine religioase, care afirmă valoarea spiritului în fiinţa omenească şi în cultura
universală, preotul trebuie să se distingă faţă de restul credincioşilor lui nu numai printr-o
intensă trăire lăuntrică spirituală”4. Aici este bineînţeles vorba de cultivarea spiritului, a
acelei părţi superioare din fiinţa noastră, care constituie “chipul lui Dumnezeu” în om şi
prin care suntem orientaţi spre El şi spre cer. Prin însăşi menirea şi instituirea ei, preoţimea
alcătuieşte o “aristocraţie a duhului”5. Aşadar, candidatul la preoţie trebuie să posede
anumite însuşiri sufleteşti, morale, intelectuale. Aceste însuşiri contribuie la conturarea
personalităţii preotului şi atunci putem vorbi de vocaţie. Despre vocaţie Sf.Grigorie de
Noziaus spune că este o alegere dumnezeiască, binecuvântată şi o stăruitoare chemare de
sus până în adâncul fiinţei celui chemat pentru realizări spirituale înalte constructive şi
durabile. “Vocaţia preoţească e alcătuită din toate forţele dumnezeieşti şi omeneşti unite în
cel chemat, pentru a-l face vrednic de înfricoşătoarea taină a preoţiei. Dacă preoţia e o
taină, adică o ardoare a Duhului Sfânt în cel sfinţit preot, vocaţia sa este o chemare
luminoasă şi sfântă spre această ardoare.”6
Despre importanţa prezenţei unor calităţi morale, spirituale şi intelectuale la preot ne
vorbeşte Sf. Grigorie de Noziaus. “Mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi care cu
nimic mai buni decât gloata, ba poate chiar mult mai răi intră în locurile cele prea sfinte cu
mâini nespălate, cum se spune, şi cu sufletele necurate”7. Pentru a face diferenţa dintre
preot şi restul oamenilor, diferenţă care rezultă din însăşi misiunea preotească von analiza
sau discuta mai pe larg despre aceste calităţi.

Calităţile morale ale preotului

4
Pr.Prof.Ene Branişte, Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului, în B.O.R., 1981 nr.7-8, pag.151
5
Prof T.M.Popescu, Colaboratorii preotului în B.O.R. 73, 1955 nr.7, pag.627
6
Pr.Prof.Ioan G.Coman, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie în S.T. VI (1954) nr.5+6, pag.239
7
Sf.Grigorie de Noziaus, Apologia, Migne III P.G.tom.35, col.416B; vezi şi Pr.Prof. D Fecioru Sf.Grigorie de Noziaus –
Despre preoţie în B.O.R. LXXXVI (1968) cap.8, pag.131
 Pentru a-şi aduce la bun sfârşit misiunea, preotul trebuie să se impună prin viaţa sa
morală pentru că altfel “cum ar putea preotul să păstreze sănătos şi nepieritor acest trup al
lui Hristos, Biserica, de nu ar şti să-şi vindece răul din suflet şi să se ridice la o virtute cu
adevărat mai presus decât omenească”8.
Creştinismul s-a răspândit în toată lumea prin forţa sa morală iar “învăţătura creştină
nu ar fi avut mare răsunet fără trăirea ei şi fără lupta continuă şi fără sacrificiul de sine în
numele marilor principii morale ale Evangheliei”9. Preotul trebuie să fie curat atât
sufleteşte cât şi trupeşte şi să-şi facă slujba pe deplin, apoi să fie smerit şi înduhovnicit.
Moralitatea ireproşabilă a vieţii îi este impusă mai întâi de caracterul sfânt al slujbelor sale,
apoi de situaţia sa faţă de credincioşii săi, cărora trebuie să le fie pildă, învăţător şi model
de virtute pentru a putea fi urmat. Câteva din calităţile morale ale preotului le găsimîn
Sfinta Scriptură: “Se cuvine dar, ca episcopul să fie fără prihană, treaz, cuminte,
cuviincios, primitor de străini, destoinic, să înveţe pe alţii, nebeţiv, nebătăuş, neagonisitor
de câştig urât ci blând, paşnic, neiubitor de argint”. (I Tim.III, 2-4). Despre aceste virtuţi
Sf.Grigore de Noziaus spune: “Esenţialul acestor porunci este ca să fie atât de deosebiţi în
ce priveşte virtutea, aşa de simpli şi de măsuraţi şi ca să spun pe scurt atât de cereşti, încât
Evanghelia să se răspândească datorită purtării lor nu mai puţin decât decât cuvântul lor”10.
Stăpânirea de sine este una din calităţile cele mai importante care se cer preotului.
Cea mai mare piatră de încercare cu care are de luptat preotul este transformarea lui însuşi.
“Nu-i mică primejdia dacă primeşti să păstoreşti suflete sau să fii mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni”11. Preotul trebuie să aibă stăpânire de sine astfel putând controla
orice situaţie.
Înţelepciunea este o altă virtute esenţială cu care trebuie să fie împodobită
personalitatea preotului, tactul şi prudenţa fiind roadele unei maturităţi de cugetare, sau a
unei îndelungate experienţe.

8
Sf.Grigorie de Noziaus, op.cit. P.G.48, col 681A
9
Prof. Ioan G.Coman, Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţii Părinţi ai primelor 4 secole, în M.O. XXIV 1972 nr.1-2, p.11
10
Sf.Grigorie de Noziaus, col. 477C
11
Sf.Grigorie de Noziaus, op.cit., col 494B
 Mântuitorul ne sfătuieşte: “Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor,
faţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovai ca porumbeii” (Mt. 10, 16). Înţelepciunea împreună
cu tactul şi prudenţa să corecteze excesul de idealism care l-ar putea împinge la greşeli de
tactică pastorală şi la acte necugetate.
Ţinuta şi comportarea preotului constituie de asemenea trăsături de mare importanţă
pentru chipul unui adevărat preot. Este obligatoriu pentru preot să îşi supravegheze cu
atenţie comportarea în viaţa civilă, socială şi familială. Ţinuta şi comportarea preotului
trebuie să fie caracterizate de seriozitate şi demnitate izvorâte din fiinţa lui, adică cu
naturaleţe. “În primul rând preotul trebuie sp fie întocmai ca argintul şi aurul, să nu sune
niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare de viaţă şi
treburi ar fi, să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea”12.

Calităţile spirituale ale preotului

Dragostea. Preotul trebuie să fie un om plin de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de

semenii săi. Chemat de Dumnezeu care este dragoste, preotul este prin definiţie
răspânditorul dragostei. Exemplu de netăgăduit este dragostea supremă a Mântuitorului
care s-a întrupat pentru mântuirea oamenilor din dragoste faţă de ei. “Această dragoste pe
care a avut-o Mântuitorul faţă de oameni trebuie să o aibă şi preotul faţă de enoriaşii săi,
pentru că a fost dată ca învăţătură nouă de către Dumnezeu”13.
Credinţa Una din cele mai mari virtuţi pe care trebuie să le aibă preotul este credinţa.
“Să evităm tot ce este vătămător…şi să rămânem în hotarele dreptei credinţe”14, zice Sf.
Grigorie de Noziaus adresându-se preoţilor. Preotul care nu este pătruns de credinţă nu va
putea convinge pe altul de puterea ei.
Sfinţenia. Preotul este obiectul special al harului Sfântului Duh fiindcă prin hirotonie
el capătă plinătatea harurilor pe care le împarte prin Sfintele Taine. Preoţia impune o

12
Ibidem, col.422A
13
Ibidem, col.433C
14
Ibidem, col.455A
purificare şi o desăvârşire a vieţii preotului după modelul Mântuitorului. În acest sens
Sf.Grigorie de Noziaus spune: “lucrul cel mai mare pentru noi este să ne cunoaştem şi sp
ne vindecăm propriile noastre patimi şi păcate”15.
Modestia este o altă virtute cerută preotului. Sf.Apostol Petru îndeamnă “Supuneţi-
vă toţi unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie pentru că Dumnezeu celor mândri le
stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har” (I Petru V,5). Prin modestia sa preotul va da un
bun exemplu credincioşilor care vor lua aminte şi vor avea în faţa lor şi la îndemână un
exemplu pe care îl vor urma.

Instrucţia sau cultura preotului

Creştinismul cuprnde adevăruri şi învăţături pentru pătrunderea cărora preotul are

nevoie de o pregătire temeinică. Misiunea de învăţător şi de păstor îl obligă pe preot să-şi
însuşească numeroase şi variate cunoştinţe din care să împărtăşească diferitelor categorii de
credincioşi, după nevoie, pentru că unor credincioşi cu o cultură mai limitată va trebui să le
dea învăţături mai temeinice şi amănunţite. Sf. Grigorie de Noziaus spune: “nu este un
lucru la îndemâna minţii oricui predicarea cuvântului adică a învăţăturii celei dumnezeieşti
şi înalte”16. Fără o cultură intensă şi o pregătire asiduă preotul îşi ratează misiunea, nu
poate să conducă sufletele care i s-au încredinţat spre mântuire. Sf.Grigorie de Noziaus
caracterizează conducerea pastorală a sufletelor drept “arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.
Până aici am vorbit de calităţile morale, spirituale şi intelectuale care preotului îi
sunt indispensabile, dar trebuie să amintim şi mijloacele prin care se întreţin şi se
promovează aceste calităţi.
Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Ea este hrana şi respiraţia sufletului
creştin fprp de care nu se poate concepe viaţă spirituală, pentru că prin ea se întreţine
legătura noastră cu cerul17.

15
Ibidem, col.436B
16
Ibidem, col.444A
17
Diac.Prof.Em.Vasilescu, Rugăciunea centrul vieţii religioase în M.O.8, 1956, nr.1-3, pag.39-47.
 Este de la sine înţeles că orice bun creştin trebuie să se roage. Dar cu deosebire
preotul este şi trebuie să fie prin excelenţă un om al rugăciunii, un maestru al rugăciunii18.
În rugăciune el poate mărturisi lui Dumnezeu ca unui tată şi stăpân, respectul şi iubirea sa
pentru El, dorinţele şi năzuinţele sale pentru mântuirea credincioşilor, slăbiciunile, lipsurile
şi căderile sale, nevoile şi durerile, precum şi necazurile sale în împlinirea misiunii sale.
Prin rugăciune primeşte ajutor de la Dumnezeu şi se întăreşte cu putere dumnezeiască.
Mărturisirea şi Împărtăşirea
Acestea sunt tainele de bază ale vieţii religioase şi izvoarele de căpetenie ale
spiritualităţii creştine, cele mai des practicate şi repetate în viaţa creştinilor. Preotul trebuie
să se spovedească mai întâi ca om supus greşelilor dar şi ca slujitor a celor sfinte cerându-i-
se un grad mai mare de curaţie trupească şi sufletească. Preotul trebuie să se spovedească
neapărat pentru orice păcat pentru ca sufletul să fie necontenit curat.
Culmea şi coroana vieţii spirituale al creştinului ortodox o reprezintă unirea deplină
cu Hristos – Domnul prein împărtăşirea cu Sfântul său sânge şi trup. Pentru a ne împărtăşi
cu trupul şi sângele Domnului, ni se cere o strădanie personală de purificare, de curăţire
prin post, rugăciune, fapte bune.
Lectura religioasă.
Un factor important în pastoraţie este cultura preotului. Aceasta trebuie să fie variată
şi în pas cu vremurile pentru a putea face faţă întrebărilor şi a putea da sfaturi folositoare.
Din biblioteca preotului nu trebuie să lipsească: Sfânta Scriptură, Scrierile Sfinţilor Părinţi
(P.S.B.), cărţi de istorie, pastorală, sectologie, etc.
Reculegerea (Meditaţia şi examenul de conştiinţă)
Un alt mijloc de promovare şi dezvoltare a vieţii noastre duhovniceşti este
reculegerea, adică retragerea în noi înşine prin meditaţie şi prin examene de conştiinţă.
Clipele de reculegere sunt oaze de singurătate interioară şi de linişte în zgomotul cotidian.
Această reculegere şi regăsire a sinelui prin autoanaliza noastră ne va face să ne corectăm
deciziile şi acţiunile adâncind şi redescoperind adevărurile divine.
18
Pr.Prof.Ene Branişte Viaţa lăuntrică şi trăirea religioasă a preotului, în B.O.R. 1981 nr.7-8, pg.755
PREOTUL ÎN FAMILIE
SAU
 FAMILIA PREOTULUI

Un mediu important în care îşi petrece preotul o parte din timpul său este propria sa
familie. Despre rolul familiei preotului în activitatea sa pastorală şi despre rolul preotului
implicit vom discuta în cele ce urmează. În Sf.Scriptură găsim sfat în ceea ce priveşte
căsătoria clerului.
Se cuvine dar ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei…”
(I Tim.3, 2). Dacă familia preotului este o piedică sau nu în calea misiunii sale preoţeşti,
voi încerca să arăt în cele ce voi expune de aici încolo. Este adevărat că viaţa de familie
creează preotului căsătorit o serie de probleme, greutăţi şi sarcini cărora trebuie să le facă
faţă. Atât soţia cât şi copiii trebuie să fie înconjuraţi cu atenţie, cu dragostea necesară şi cu
grijă. Grija pentru întreţinerea familiei, pentru educarea şi creşterea copiilor este o
preocupare foarte importantă a preotului. Reprezintă toate acestea dezavantaje?
Dimpotrivă. “Noi credem şi am constatat din proprie experienţă că preotul căsătorit ese
mai apt, mai capabil şi mai destoinic pentru îndeplinirea misiunii sale de păstor decât cel
necăsătorit”19. Este îndeajuns de cunoscută importanţa familiei pentru viaţa sexuală şi
pentru progresul omenirii. Atmosfera de cămin constituie şi pentru preot o fortăreaţă
personală şi intimă. Aici între membrii familiei sale el găseşte modul cel mai potrivit în
care-şi poate descreţi fruntea, pentru a uita măcar o clipă greutăţile, necazurile şi
obstacolele sale în lupta sa cu lumea. În familie îşi reîmprospătează puterile de luptă în
împlinirea datoriei. Pe de altă parte statutul de familist îi serveşte ca o “şcoală creştină şi un
auxiliar preţios în pastoraţie”20. Preotul fiind un educator social, el este dator să cunoască
pe cât se poate mai deplin societatea. Preotul ca şi profesorul nu numai creşte copiii dar îi
şi educă. A avea familie înseamnă a avea în casă o mică şcoală precum putem spune că
familia este o societate în miniatură.
Prin urmare familia este pentru preot un preţios teren de experienţă şi de aplicare a
artei sale de educator şi de păstor. În familie îşi exercită calitatea şi autoritatea naturală de
părinte a copiilor săi, conducător al unei familii. Avem deci o familie care poate fi numită
“parohie în miniatură”21 unde preotul poate aplica cu înţelepciune arta pedagogică şi
iscusinţa pastorală. Familia preoului este un model oferit parohiei şi lumii. Se poate spune
de asemeni că familia preotului constituie pentru el un factor de legătură între el şi parohie,
un mijloc de întărire a raporturilor sale cu enoriaşii, mai ales cu cei care nu frecventează
biserica. Atât prin soţie cât şi prin copii, preotul îşi menţine relaţiile sale de la om la om
prin legăturile personale ale soţiei cât şi a legăturilor cu colegii copiilor săi, astfel ajungând
la părinţii acestora. Preoteasa poate polariza în jurul ei simpatia şi bunăvoinţa femeilor din

19
Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula Curs de pastorală, “Familia preotului”, pg.36
20
Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula Curs de pastorală, pag.38
21
Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula Curs de pastorală, pag.39
parohie atunci când ea este o femeie înţeleaptă, chibzuită, sociabilă şi vrednică de stimă.
“Ea poate declanşa şi pune astfel în mişcare măcar o parte din resursele infinite ale
apostolatului laic care pot fi puse în slujba Bisericii”22. Prin familie, preotul se intregrează
deci mai adânc şi mai trainic în viaţa socială a parohiei.
Fără îndoială, nu putem nega că există din nefericire şi cazuri izolate, în care, fie din
cauza nedestoiniciei preotului însuşi, fie din pricina lipsei de înţelegere a soţiei lui, ori
pentru alte motive, familia preotului constituie un exemplu negativ. Aceste insuficienţe îi
provoacă preotului probleme car îl fac uneori să utie de ţelul fundamental al misiunii sale.
În aceste cazuri preotul este silit să pună grija pentru familia sa mai presus de grija faţă de
turma pe care o păstoreşte şi interesele majore ale Bisericii.
Grija faţă de turma sa şi faţă de familie trebuie să meargă mână în mână. Un preot
care îşi cunoaşte cu adevărat misiunea şi datoria sa, nu neglijează pe nici una în
detrimentul celeilalte ci păstrează în echilibru just.
Nu poate fi un bun păstor acela care îşi neglijează propria sa familie. “Căci dacă nu
ştie cineva să-şi rânduiască a sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?”
(I Tim III, 5). După cum am văzut rolul preotului în familia sa este foarte important şi de
aceea conduita sa în familie este deosebit de importantă. Prin familia sa preotul ajunge mai
uşor la problemele sociale ale parohienilor săi. Preotul este dator ca să păstreze în casa sa o
atmosferă caldă, liniştită, relaxată şi agreabilă. Relaţiile preotului cu soţia trebuie să fie
bazate pe respect, dragoste, înţelegere şi comunicare. Împreună cu preoteasa să se ocupe cu
mare grijă de educaţia copiilor cu care Dumnezeu i-a binecuvântat. Să-i educe în spirit
ortodox, cu frica lui Dumnezeu, să le imprime dragostea de Dumnezeu, Biserică, dreptate
şi bineînţeles de semenii şi aproapele lor. Un preot care nu reuşeşte să-şi controleze propria
sa familie, să stea în fruntea ei cu autoritate părintească nu va putea sta nici în fruntea unei
parohii. Sunt cazuri de familii de preoţi destrămate, în divorţ sau pe cale de a se destrăma,
se renunţă la soţii şi se abandonează chiar copiii şi educaţia lor. Toate acestea duc la
desfigurarea completă a preotului şi, mai grav, a Bisericii.
22
Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula Curs de pastorală, pag.40
 “Cum poate un asemenea preot să oficieze Taina Cununiei şi să spună…îngrijiţi-vă
de familiile voastre şi de copiii voştri, păstraţi unitatea familiei?”23
Un astfel de preot nu poate nici spovedi. “Cine s-ar duce să se spovedească la un
asemenea preot? Spovedania ar deveni un act formal”.24
În concluzie, rolul pe care-l joacă preotul în familia sa este hotărâtor pentru soarta
familiei sale, a sa, a copiilor lui şi a parohiei pe care o păstoreşte. Exemple de copii de
preoţi care au ajuns personalităţi marcante ale poporului nostru datorită educaţiei primite,
putem aminti: ep.cărturar Melchisedec Ştefănescu al Romanului (membru fondator al
Academiei Române), mari poeţi ardeleni ca G.Coşbuc şi O.Goga, scriitorul şi filosoful
Lucian Blaga, D-rul Petru Groza (primul şef al unui guvern de democraţie popularăde după
23 august 1944), doctorul I.Agârbiceanu, Prof.dr.Chiricuţă de la Cluj (oncolog de renume
mondial), Ciprian Porumbescu şi George Enescu (muzicieni).
Cinste lor şi părinţilor acestora care pe lângă faptul că şi-au edcat copiii în spirit
ortodox şi românesc. Faptul că ei au avut asemenea copii este o dovadă sau o mărturie că şi
parohiile acestora au fost lipsite de purtarea de grijă a unor preoţi vrednici.

23
Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, pag.40
24
Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, pag.41
PREOTUL ÎN PAROHIE
 Parohia este unitatea de bază a Bisericii locale, punctul de plecare şi de sosire al
vieţii creştine şi al misiunii preoţeşti, locul unde se exercită cele trei mari slujiri ale
mirenilor şi ale clericilor. “Comunitatea parohială este Biserica în unic, de aceea structura
ei nu se poate înţelege fără o clară viziune ecleziologică”25. Când vorbim de parohie trebuie
să avem în vedere sensurile care se pot da cuvântului care exprimă această noţiune.
Etimologic cuvântul sau termenul de parohie vine din limba elină. El provine de la
cuvântul παροíκα care înseamnă sau se traduce prin “şedere sau stabilire în ţară străină”.
La rândul său cuvântul derivă din verbul παροικεω care înseamnă a locui pe lângă, a fi
vecin cu sau a locui în mijlocul sau printre, a locui într-o ţară ca străin 26. Termenul aceste a
fost întrebuinţat pentru prima oară de către evreii împrăştiaţi în lume după cucerirea şi
dărâmarea Ierusalimului de către romani. Prin acest cuvânt erau desemnate comunităţile
25
Ion Bria, Ecleziologia pastorală, în S.T. XXXI (1979) nr.1-4, pag.316-323
26
Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula, Parohia, spaţiu de activitate patoral-misionară a preotului, în Curs de Teologie Pastorală,
Facultatea de Teologie Bucureşti.
evreieţti sau cartierele lor, în ţările în care erau răspândiţi. De aici termenul a trecut şi la
primele comunităţi creştine care, ca şi evreii în ţară străină sau printre păgâni, erau socotiţi
drept comunităţi străine de modul de viaţă, credinţa şi mentalitatea marii majorităţi a
populaţiei. “Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor clerici şi mireni, de
religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh”27.
Un alt sens pe care-l exprimă noţiunea de parohie este cel geografic. Ea desemnează
o comunitate sau obşte creştină condusă de preot, situată într-un anume loc, zonă sau
teritoriu, la oraş sau la sat, la munte sau la câmpie. Din acest punct de vedere, parohia
respectivă poartă amprenta mediului în care se află, ceea ce impune şi metode şi căi de
passtoraţie adecvate acestor realităţi. În funcţie de populaţia care trăieşte în aceste parohii,
de nivelul de cultură, de starea materială, de tradiţii şi de poosibilităţile financiare,
pastoraţia se deosebeşte de la o zonă la alta, de la unn mediu la altul.
Cel de-al treilea sens pe care îl are noţiunea de parohie şi în acelaşi timp cel mai
important pentru misiunea preoţească este cel duhivnicesc soterilogic. Din acest punct de
vedere parohia este aşa cum a fost concepută şi înţeleasă în decursul istoriei vieţii creştine,
“comunitatea sau obştea credincioşilor grupaţi în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici,
în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor al Tainelor sau al cultului în general şi conducător
al sufletelor spre mântuire”28.
Într-o parohie ortodoxă, preotul este elementul central, factorul cel mai de seamă şi
fără de care nu se poate concepe activitatea pastorală. El este cel care mijloceşte legătura
dintre credincioşi şi Mântuitorul prin intermediul cultului şi în special al Sfintei Liturghii.
În calitatea sa de păstor, preotul îndeplineşte în parohie misiunea întreitei slujiri de
învăţător al credincioşilor, de sfinţitor al vieţii lor şi de îndrumător al lor pe calea mântuirii.
Pentru a-şi putea îndeplini misiunea preotul trebuie să-şi cunoască foarte bine parohia.
Cunoaşterea temeinică, exactă şi obiectivă a parohiei este necesară deoarece oferă o
imagine de ansamblu şi astfel preotul va şti cum să acţioneze. Viaţa şi configuraţia parohiei
trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere moral-religios dar şi cultural, social,
27
Legăturile B.O.R., Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1953, pg.15
28
Pr.Prof.Dr.Petre Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti 1937
material-economic şi sanitar. Bineînţeles că ne interesează în primul rând viaţa religios-
morală a parohiei. Ca să ştie ce are de făcut preotul trebuie să ştie în primul rând în ce
măsură cunosc enoriaşii săi adevărurile de credinţă şi principiile morale creştine şi în ce
măsură le aplică în viaţa lor. Este foarte important să cunoaştem ce rezultate au obţinut
predecesorii în acea parohie. Dacă credincioşii se află într-un grad de cunoaştere avansat a
învăţăturilor ortodoxe, atunci preotul va continua să avanseze în această educaţie
religioasă, iar în caz contrar, preotul va începe cu alfabetul catehismului. De asemenea
trebuie verificat dacă educaţia religioasă a enoriaşilor este sau nu influenţată de obiceiuri
păgâne, superstiţii, eresuri, care trebuie imediat combătute şi eliminate. “Trebuie să
cunoaştem apoi nivelul general al parohiei”29, care sunt virtuţile credincioşilor noştri şi mai
ales care sunt păcatele şi viciile cele mai frecvente, care rod şi destramă sănătatea morală şi
sufletească a parohianilor (beţia, curvia, trândăvia, furturile, desfrâul, certurile, scandalurile
etc). Preotul trebuie să studieze cauzele care favorizează răspândirea unor asemenea păcate
şi trebuie să refleceze la mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru combaterea lor.
Termometrul vieţii religioase din parohie este frecvenţa credincioşilor la slujbele sfinte
săvârşite în biserică. De mare interes pentru preot este cunoaşterea manifestărilor folclorice
ale parohiei (datini, credinţe, obiceiuri etc.) care influenţează viaţa religioasă propriu-zisă.
Foarte importantă pentru preot este cunoaşterea stării culturale a parohiei. Ca
învăţător al poporului, preotul trebuie să ştie cui se adresează, pentru a adapta conţinutul,
forma şi nivelul predicilor al catehezelor şi al diferitelor cuvântări la nivelul şi puterea de
înţelegere a credincioşilor săi.
Cunoaşterea material-economică şi sanitară a parohiei este de asemenea de mare
folos preotului. Această cunoaştere nu trebuie să ne slujească ca scop ci ca mijloc pentru
activitatea pastorală. Este necesară această cunoaştere în parte a fiecărui enoriaş, fiindcă
aceasta influenţează mai tot timpul viaţa religios morală. Preotul este dator să cunoască
foarte bine situaţia materială a enoriaşilor, să aibă o statistică cu cei în stare de enişerie,
şomeri, bolnavi, sinistraţi, etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în primul
29
Pr.Prof.Dr.N.D.Necula, Cunoaşterea parohiei – curs de Pastorală.
rând pentru organizarea asistenţei sociale ca expresie a milei şi a iubirii creştine precum şi
pentru fixarea planului şi a activităţii pastorale care se cere adaptată situaţiei, nevoi şi
împrejurări. În parohiile cu posibilităţi materiale mai mari, preotul poate implica enoriaşii
în înfăptuirea de opere mai costisitoare. De exemplu: construcţii de noi biserici şi capele,
înzestrarea cu odoare scumpe, capele mortuare, clădiri dedicate asistenţei sociale,
ajutorarea altor parohii etc.
Toate acestea împreună cu cele ce urmează sunt prilejuri şi metode prin care preotul
îşi va îndeplini misiunea sa de păstor.
Un ajutor în cunoaşterea parohiei îl putem primi de la alţii, adică printr-o cunoaştere
indirectă. Predecesorul în acea parohie ne poate oferi informaţiile dorite, de aceea trebuie
păstrată o legătură cât se poate de strânsă cu acesta. În cazul în care predecesorul a decedat
informaţii utile putem primi în parte de la membrii familiei respectivului predecesor. În
parohiile cu mai mulţi preoţi, aceştia sunt de un real folos în oferirea de informaţii şi sfaturi
pastorale. Protoiereul locului, cu care preotul este dator să ia legătura tot timpul, poate
furniza informaţii oficiale despre parohie mai ales din punct de vedere administrativ şi
statistic. Preoţii din parohiile învecinate în lipsă de alte surse, pot oferi informaţii despre
starea parohiei. Organele reprezentative ale parohiei (cântăreţul, epitropii, consilierii) ne
pot procura informaţii şi îndrumări preţioase mai ales în primii ani de activitate pastorală.
De asemeni de un real folos ne pot fi monografiile alcătuite de predecesorii noştri, acolo
unde există, fiindcă ne oferă o imagine de ansamblu a parohiei.
Preotul bineînţeles că de la un moment dat va lua contact direct cu parohia şi cu
enoriaşii săi printr-o cunoaştere directă. Această cunoaştere poate începe încă de dinainte
de instalarea preotului în parohie printr-o vizită de recunoaştere a parohiei imediat după
numire. Este vorba de o vizită cu caracter neoficial, discret şi intim fără prea multă
publicitate30. Dat fiind importanţa primelor impresii pe care ni le facem despre cineva,
preotul trebuie să se preocupe în mod special de primul contact cu enoriaşii săi. Impresia,
bună sau rea, plăcută sau neplăcută, care se face cu acest prilej, va fi decisivă pentru
30
Pr.Prof.Dr.N.D.Necula, Mijloace pentru cunoaşterea parohiei, curs de pastorală
asigurarea succesului sau insuccesului în activitatea pastorală. De aceea întreaga înfăţişare
trebuie atent supravegheată pentru a le câştiga enoriaşilor de la început inima, dragostea,
respectul. Prin această înfăţişare se înţelege tact pastoral, înţelepciune, bunătate şi măsură
pentru Biserică precum şi un aspect fizic îngrijit. Cunoaşterea directă a parohiei se va face
în chip metodic şi sistematic prin observaţie permanentă şi studiu personal. Toate acestea
vor fi de un real folos şi ajutor preotului dacă se va ţine cont de ele.
Contactul direct cu enoriaşii este înlesnit în primul rând precum şi de cele mai multe
ori de serviciile divine săvârşite în biserică. Cei dintre enoriaşi pe care preotul are
posibilitatea să-i cunoască mai bine şi mai cu uşurinţă sunt cei care frecventează sfântul
lăcaş. Pe aceştia preotul va face tot posibilul să-i cunoască în toate amănuntele şi sub toate
laturile vieţii lor. Aceştia sunt cei mai preţioşi misionari şi colaboratori ai preotului, ei
alcătuind acea elită religioasă a parohiei, prin care preotul poate utiliza apostolatul laic ca
un auxiliar preţios în cunoaşterea parohiei şi în activitatea sa.
Un alt prilej în cunoaşterea mai adecvată a unora dintre enoriaşi ni-l oferă mai ales
ierurgiile şi toate serviciile divine, săvârşite în afara bisericii, în casele credincioşilor,
mersul cu icoana de Bobotează, sfeştaniile făcute în casă, înmormântările, parastasele,
pomenirile, maslurale săvârşite la casele celor bolnavi, botezurile, logodnele şi cununiile,
în general orice slujbă care intră în cadrul asistenţei religioase solicitate de credincioşi.
Acestea constituie pentru preot momentele cele mai fireşti şi potrivite pentru îndeplinirea
misiunii de păstor de suflete. Astfle preotul va cunoaşte casa, gospodăria, familia şi nivelul
de trai, posibilităţile materiale, sufleteşti, calităţile şi defectele, nevoile, lipsurile şi
necazurile enoriaşilor.
Prilejurile de contact direct cu enoriaşii trebuie căutate şi în afara bisericii şi a
serviciilor religioase, adică în viaţa socială. Atât în biserică cât şi în afara ei păstorul de
suflete trebuie să se comporte faţă de enoriaşii săi nu ca un funcţionar-formalist, rece,
distant, ci ca un părinte şi duhovnic, intim, apropiat şi familiar. Preotul trebuie să caute de
fiecare dată să pătrundă cât mai adânc în intimitatea sufletului lor, silindu-se să le câştige
încrederea şi să devină pentru ei prietenul şi sfetnicul cel mai apropiat, cât mai iubit şi mai
căutat de fiecare dintre ei. “Preotul va folosi în acest scop orice prilej de întâlnire,
întâmplătoare sau provocată cu enoriaşii săi”31. Când se întâlneşte cu enoriaşi nu trebuie sp
se mulţumească doar salutându-se reciproc ci să încerce dialoguri cât mai degajate, sincere
şi potrivite cu acel moment.
Preotul trebuie să profite de orice formă de relaţie socială sau cetăţenească în care el
poate veni în legătură cu enoriaşii ca de exemplu: legăturile de rudenie sau prietenie, vizite
de curtoazie la aniversări şi onomastici familiare, participarea la manifestări cu caracter
obştesc, serbări, alegeri, şedinţe, etc.
La nevoie şi în măsura posibilităţilor preotul poate recurge la cercetarea intenţionată
a parohiei în scopul cunoaşterii şi mai rapide dar şi mai depline. Pentru aceasta el se poate
folosi de vizite pastorale, fie sistematic fie după un plan sau program dinainte stabilit.
În toată activitatea sa preotul este purtătorul preoţiei Domnului nostru Iisus Hristos.
El e învestit cu puterea de a învăţa, a sfinţi şi a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii;
acestea sunt cele trei laturi ale misiunii preotului în parohie şi toate preocupările sale
trebuie să tindă în aceste trei direcţii. Aceasta este pornirea Mântuitorului pe care a dat-o
Sfinţilor Apostoli: “Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.” (Matei
28, 19-20).
Păstorul de suflete este chemat să slujească cele sfinte. Mai ales în această funcţie de
liturghisitor, prin care devine organul sfinţitor al vieţii credincioşilor, preotului i se cere cu
sfinţenie: “Când invocă pe Duhul Sfânt şi săvârşeşte înfricoşata jertfă – spune Sf.Ioan
Hrisostom – cînd mâinile sale ţin pe Stăpânul a toată firea, te întreb: în ce rang îl vom
pune? Ce curăţenie, ce pietate n-avem dreptul să cerem de la el?”32. “Preotul trebuie să fie
curat ca şi cu ar fi deja în cer printre puterile spirituale, să fie un templu viu al Duhului
Sfânt”33. Dat fiind că prin săvârşirea Sfintelor Taine, îndeosebi prin Sfânta Taină a
Euharistiei invocă pe Duhul Sfânt şi ţine în mâinile sale Timpul şi Sângele Mântuitorului,

31
Pr.Prof.Dr.N.D.Necula, Mijloace pentru cunoaşterea parohiei
32
Sf.Ioan Gură de Aur, Despre preoţie VI, 4 în B.O.R. LXXIV (1957) nr.10, pg.986
33
Ibidem III, 4, pg.946
viaţa lui trebuie să fie fără de prihană. El trebuie să se pregătească, să-şi facă totdeauna
canonul şi niciodată să nu aibă asupra sa ceva care l-ar face nevrednic de slujirea celor
sfinte.
Unul dintre aspectele cele mai însemnate ale misiunii preoţeşti este slujirea
învăţătorească. Sf. Grigorie cel Mare începe lucrarea sa tocmai cu precizări referitoare la
faptul că nimeni nu poate învăţa pe alţii dacă nu este mai întâi el un bun cunoscător al
învăţăturilor sfinte.
Cel care doreşte preoţia trebuie să fie bine pregătit, gata în orice clipă să înveţe pe
alţii. Sf.Grigorie cel Mare condamnă pe cei care “vor să înveţe pe alţii ceea ce ei înşişi nu
ştiu”. Aceştia sunt “superficiali în toate, socotesc răspunderea slujbei de învăţător cu atât
mai uşoară cu cât mai puţin cunosc valoarea şi măreţia nemăsurată a acesteia” 34. Primirea
harului preoţiei este un act de mare responsabilitate. A fi preot nu este un privilegiu ci o
chemare spre slujire, iar neglijarea îndatoririlor pe care le impune preoţia înseamnă
iresponsabilitate. “De aceea, nu există loc în slujba cea înaltă a învăţăturii pentru cei
neănvăţaţi şi pentru cei iresponsabili”35 spune Sf.Grigorie cel Mare. A învăţa pe alţii
adevărurile despre Dumnezeu presupune o cunoaştere temeinică a Sfintei Scripturi, izvorul
nesecat al învăţăturii de credinţă ortodoxă. Dar pentru a-şi putea însuşi aceste adevăruri
este necesar ca preotul să aibă o cultură teologică bogată, bazată pe studierea operelor
Sfinţilor Părinţi care prin viaţa lor curată şi prin meditaţie creştină au reuşit să surprindă în
scrierile lor sensurile cele mai profunde ale învăţăturii creştine. Prin aceasta Sfinţii Părinţi
sunt modelele cele mai vrednice de urmat în misiunea sfântă de a învăţa preoţii.
“Căci nu este bine să înveţi pe alţii vreun meşteşug înainte de a-l fi învăţat tu însuţi
printr-o deprindere atentă şi îndelungată”36. Un deosebit accent pune Sf.Grigorie cel Mare
pe felul cum trebuie să înveţe preotul. “Trebuie reţinut că nu pentru toţi credincioşii se
potriveşte aceeaşi îndrumare, fiindcă nu există o metodă pastorală care să poată fi adoptată
şi aplicată la toţi. O singur metodă pentru toţi este exclusă şi pentru faptul că nu toţi pot

34
Sf.Grigorie cel Mare, Cartea regulei patorale, partea I, în Mitropolia Ardealului XXII (1977) cap.I pg.113-114
35
Ibidem
36
Ibidem, pg.113
avea aceeaşi educaţie. De multe ori ceea ce unuia îi este de folos, altuia îi este spre
pagubă”37. Preotul trebuie să ştie cum să vorbească unor oameni mai puţin învăţaţi, cum
trebuie să vorbească unor tineri, cum să povăţuiască pe cei suferinzi şi pe cei mai păcătoşi
etc. Deci preotul trebuie să fie un bun psiholog.
Smerenia îi dă preotului echilibru şi putere sufletească, îl ajută să progreseze el
însuşi pe calea binelui şi a desăvârşirii sale. Lipsa omeniei, dimpotrivă, îl poate duce la
mândrie deşartă. Preotul trebuie să-şi ducă la bun sfârşit misiunea nu pentru a căpăta
diferite merite, ci pentru a învăţa tainele şi valorile creştinătăţii. Este aproape inutil să mai
vorbim de importanţa legăturilor dintre preot şi credincioşi în pastoraţie şi în viaţa
Bisericii. Biserică sau parohie înseamnă de fapt o comunitate de credincioşi strâns uniţi în
jurul păstorului lor sufletesc. Cu cât această legătură dintre păstori şi turmă este mai vie,
mai reală şi mai puternică, cu atât ecourile ei în viaţa religioasă şi socială a credincioşilor
vor fi mai puternice şi cu urmări mai fericite. “Legătura credinciosului cu preotul este de
fapt expresia şi semnul legăturii lui cu Biserica, al apartenenţei lui la o parohie”38. Preotul
trebuie să se străduiască, pe de o parte – a-şi crea, meţine şi întări cât mai mult legăturile
sale sufleteşti cu credincioşii, pentru a-i ţine strâns uniţi în jurul său, iar pe de alta să se
ferească de tot ceea ce ar putea contribui la slăbirea, întreruperea şi compromiterea acestor
legături, care reprezintă fundamentul şi condiţia de căpetenie a succesului activităţii
pastorale. Aceasta presupune însă din partea preotului un ataşament sincer şi profund
pentru parohia sa, iar din partea credincioşilor încredere desăvârşită în preot. Fără îndoială,
situaţiile sunt astăzi mult deosebite faţă de cele din trecut, fără să justifice însă întru totul
transferarea neîncetată a preoţilor, dintr-o parohie într-alta, căci instabilitateapăstorului în
parohie este spre paguba Bisericii. Legătura strânsă a preotului cu păstoriţii şi prezenţa sa
neîncetată a lui în parohie reprezintă un mijloc pentru apărarea unităţii de credinţă, o
stavilă împotriva propagandei sectare şi o măsură practică pentru preîntâmpinarea ruperii
enoriaşilor de preot şi de parohie. Înţelepciunea şi simţul realităţii ne ajută să prevedem în
programul de activitate pastorală tot ceea ce poate contribui la atingerea scopurilor indicate
37
Ibidem, partea a III-a, prolog., în revista Mitropolia Ardealului XXIV 1979, nr.46, pg.384
38
Pr.Prof.Ene Branişte, Legăturile preotului cu credincioşii, în B.O.R. nr.3-4 / 1972 pg.352
de misiunea preoţească, ne indică măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite
pentru îndeplinirea datoriilor sacerdotale şi ajută totodată să ne alegem momentul cel mai
nimerit pentru a acţiona. Tactul şi prudenţa ne învaţă că în lupta cu realităţile, trebuie să ne
mulţumim uneori cu mai puţin dar sigur, cu biruinţe, succese mai mici, dar din a căror
sumă se fac lucruri mari. Înţelepciunea, tactul şi prudenţa îi sunt necesare preotului în
relaţiile sale de toate zilele cu oamenii. El vine în contact cu fel de fel de oameni,
temperamente, firi şi caractere din cele mai diverse. Sufletul fiecărui om în parte reprezintă
o lume proprie deosebită de a altora. Preotul trebuie să fie deci un bun psiholog, un
cunoscător de suflete. El este dator să cunoască pe oameni în toate manifestările şi cutele
lor sufleteşti, să prevată, să evite şi să îndrepte înclinările rele ale credincioşilor săi sau
atitudinile lor determinate de neştiinţă, de pasiuni sau de interese meschine.
Preotul înzestrat cu tact, înţelepciune şi simţ psihologic nu tratează pe toţi
credincioşii la fel, ci procedează ca grădinarul care ştie că unei plante îi trebuie mai mult
soare, alta are nevoie de umbră, alta se dezvoltă la umiditate, sau alteia îi prieşte un teren
uscat.
PREOTUL ÎN ŞCOALĂ
 Şcoala este după familie cel mai important factor social, educativ, moral. Ea are o
mare influenţă asupra omenirii, iar acest adevăr ese recunoscut de toată lumea şi de aceea
se depun eforturi uriaşe de către toţi pe toate căile pentru perfecţionarea ei. “Patrimoniul
spiritual al dreptei credinţe îşi descoperă comorile, idealurile şi minunatele-i frumuseţi,
numai în măsura în care preotul “iconom al tainelor lui Dumnezeu” (I Cor 4,1) le scoate la
lumină, le afirmă cu cuvântul, cu fapta şi cu adevărul şi le pune în valoare”39. Aici
observăm cât de important este rolul preotului în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu.
“Toate rezultatele ştiinţei sunt puse în slujba creşterii copiilor, spre a face ca omul
viitorului să fie cât mai bine înarmat pentru lupta vieţii”40. Această ofensivă a dat rezultate
bune în ceea ce priveşte ştiinţa, dar nu a prosperat în ceea ce priveşte credinţa, morala, nici
chiar acum la început de mileniu trei. Programele oficiale de învăţământ în unele state au
exclus cu totul religia, iar în altele au redus la minimum importanţa ei, scoţând-o dintre
obiectele de studiu şi înlocuind-o cu altele. Mai bine de jumătate de secol şi la noi în ţară,
religia a fost interzisă în şcoală. Aşa se explică “lipsa aproape totală a culturii religioase”41,
unii tineri alunecând spre imoralitate. Niciodată ştiinţa, oricât de profundă ar fi, nu va putea
înlocui morala şi credinţa. Dacă paralel cu cultivarea raţiunii nu se face şi cultivarea
sufletului omului, a caracterului, a inimii, omul nu numai că nu se îndreaptă dar devine
chiar mai rău, mai stricat şi mai periculos. Educaţia este singurul mijloc de regenerare, ea
nu poate exista fără morală, nu există morală fără religie.

39
Prof. N.Grossu, Preotul, binevestitor al evangheliei mântuitoare”, în B.O.R. nr.5-6 / 1979, pg.665.
40
Dr.Sp.Cândea, Hristos şi mântuirea sufletească a orăşenilor, pg.85
41
Dr.Sp.Cândea, Hristos şi mântuirea sufletească a orăşenilor, pg.90
 Aşadar predarea învăţământului religios în şcolile de toate gradele este de cea mai
mare importanţă pentru moralizarea omenirii. Obligaţia aceasta revine mai ales preoţilor.
“Influenţa religiei asupra sufletului copilului este profundă. Acesta este un adevăr aşa de
elementar, că nu nimeni nu ar trebui să cugete altfel”42.
Preotul este chemat de către Stat şi Biserică să predea în şcoli învăţământul religios
şi moral iar preotul cu adevărat vrednic va putea influenţa tineretul să îmbrăţişeze calea
virtuţilor. Spre a ajunge însă la acest rezultat este necesar ca preotul să posede pe lângă
cultură teologică, pedagogică, şi suflet, “suflet curat şi blând ca roua câmpului”43, care să îl
transpună oarecum cu totul în fiinţa copiilor spre a o înţelege şi a o pătrunde. În şcoala
românească s-a făcut în ultimul deceniu instrucţie religioasă, dar nu s-a făcut educaţie
religioasă. Metoda modernă de învăţământ nu poate admite ca învăţământul religios să se
predea prin: învăţarea pe de rost a rugăciunilor, neînţelese; prin recitarea unor lungi lecţii
de catehism al căror sens nu a fost adaptat la mintea copilului; prin neglijarea formării unei
adevărate simţiri religioase. Această simţire religioasă se realizează numai prin relaţia
afectivă, pe de o parte prin dragostea şi blândeţea preotului faţă de copii iar pe de altă parte
prin trezirea sentimentelor nobile omeneşti.
Învăţământul trebuie să fie, mai ales cel primar, intuitiv, inductiv, afectiv.44 Toată
greutatea se va pune de către preot pe educaţia morală a elevilor şi în al doilea rând pe
instrucţie. Menirea şcolii primare şi a celei secundare nu este de a crea teologi ci creştini
evlavioşi care să cunoască principiile fundamentale ale moralei şi religiei creştine. “Scopul
catehezei este să-l facă pe creştin un laic religios, un om moral, care are pe Dumnezeu de
tată şi Biserica de mamă, de prietenă şi mângâietoare, care-l învaţă să fie un om cult dar
fără îndoieli şi aroganţă, care-l învaţă să se roage fără să fie constrâns, să trăiască fără
descurajări şi să moară fără să fie disperat şi nepregătit”45. Preotul trebuie să fie blând
cucernic, să iubească elevii şi să le dea pildă de urmat însăşi viaţa lui. Toată ştiinţa să şi-o
pună pentru a întări şi spori credinţa în sufletele elevilor, altfel educaţia religioasă nu-şi
42
C-tin Asiminei, Religia şi sufletul copiilor, pg.21
43
Pr.Teodor Bodnar, Rolul preotului în educaţia enoriaşilor săi, pg.63.
44
Dr.Gr.Gh.Comşa, Tineretul României, pg.85
45
G.G.Antonescu, Pedagogia generală VII, Educaţia religioasă, pg.542
atinge scopul. Preotul trebuie să iubească elevii, pentru că temeiul iubirii se sprijină tot pe
Sfânta Scriptură. Când elevii sunt instruiţi şi educaţi cu dragoste şi căldură, în aşa fel încât
ei să simtă cea mai mare plăcere pentru ora de religie, atunci elevii asimilează tot ceea ce
este bun şi “religia rămâne să-i călăuzească în chip fericit toată viaţa”46. De aceea catedra
trebuie să fie atât pentru profesor cât şi pentru elev, ora în care se săvârşeşte cea mai înaltă
slujbă pentru înălţarea sufletelor. În vechime nu erau şcoli publice şi speciale ca astăzi, dar
era şcoala primitivă din pridvorul casei parohiale, şcoala duhului naţional şi religios în faţa
căruia ne aplecăm capetele cu smerenie. Astăzi lipseşte forţa credinţei şi de aceea lumea
este dezorientată. Preotul trebuie să-şi dea toată silinţa pentru a creşte generaţii
credincioase şi morale. Este necesar să colaboreze cât mai strâns cu autorităţile şcolare,
căci numai aşa se va putea ajunge la rezultate mulţumitoare. Nu ar trebui niciodată ca din
cauza unor neînţelegeri să se tulbure colaborarea frăţească dintre preot şi învăţător care au
o mare misiune de a conlucra în “cea mai perfectă armonie şi cel mai ideal raport de
prietenie şi de bunăvoinţă”47. Felul cum se predau ştiinţele naturale, care adoptă teoria
evoluţionistă şi explică toate fenomenele pe cale naturală negând orice putere supranaturală
sau revelaţie este o mare problemă cu care se confruntă preotul.
Lecţiile trebuie să fie scurte, atrăgătoare şi bine pregătite. Este necesar să se pună un
deosebit accent pe partea morală ce rezultă din diferite pilde şi istorioare biblice, precum şi
aplicarea lor în viaţa practică.
Dintre lecţiile de cateheză, atenţie deosebită trebuie să se dea acelora prin care se
arată datoriile copiilor faţă de părinţii lor. Păstorul sufletesc trebuie să arate importanţa
respectării poruncilor din Decalog. Să le recomande şi să le pună la dispoziţie cărţi
religioase în care vor găsi învăţături morale şi practice. Pe de altă parte preotul trebuie să
combată cu toată vehemenţa dar cu înţelepciune copiii care necinstesc, dispreţuiesc, înjură
sau sunt nemulţumiţi.
Pentru toate acestea preotul trebuie să dea dovadă de răbdare, înţelepciune şi
dragoste părintească.
46
Dr.Sp.Cândea, Hristos şi mântuirea sufletească a orăşenilor, pg.149
47
Pr.D.V.Oniga, Activitatea pastorală a preotului în parohie, pg.30
PREOTUL ÎN PENITENCIAR
 Închisoarea a fost cunoscută omului din cele mai vechi timpuri. Chinezii au
cunoscut-o cu două mii de ani înainte de Hristos ca şi babilonienii, evreii, egiptenii, grecii,
romanii. Închisoarea a fost până în timpurile moderne mijloc de pedeapsă pentru o crimă şi
pentru acest motiv se căuta ca să se înrăutăţească tot mai mult condiţiile de viaţă de acolo48.
În majoritatea cazurilor, închisorile erau în subteranele primăriilor, castelelor etc. În
ele mujloacele sanitare erau dintre cele mai rele: camere umede, întunecoase, joase încât
deţinutul abia se putea mişca. Deţinuţii dormeau pe paie, fără să fie scoşi la aer curat
săptămâni întregi. Hrana nu era de ajuns iar ca pedeapsa să fie şi mai mare, condamnaţii
erau legaţi cu lanţuri prinse în pereţi sau în podele. Datorită acestor condiţii atât de grele
închisorile erau locuri de boli trupeşti şi mintale iar statul nu se interesa de închisori, pentru
a căror întreţinere nu prevedea nici o sumă din buget. În această situaţie nu se putea vorbi
de o renaştere şi de o educaţie morală a deţinuţilor, şi nimeni nu se gândea la rolul religiei
şi al mijloacelor moralo-educative în această vale a suspinelor. Pe lângă toate acestea
închisorile erau lipsite de orice sprijin moral, deţinuţii mureau în majoritatea cazurilor
nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Ideea educaţiei deţinuţilor pe cale religioasă s-a realizat pentru
prima dată în secolul al XVI-lea, în Olanda, la Amsterdam. Închisoarea locală avea un
pastor şi un profesor însărcinaţi cu educaţia deţinuţilor, prin slujbe, conferinţe, scris, citit.
Grija era atât de mare încât a fost tipărită o carte specială cu titlul: “Pildele lui Solomon şi
al păşti de V.T. şi N.T., tipărite pentru uzul închisorii din Amsterdam”. În Franţa preotul
Mabillon din ordinul Benedictinilor (sec.XVII) a făcut primele începuturi de educaţie a
deţinuţilor scriind o lucrare: “Reflexions sur les prisons des ordres religieux” editată la
1724, după moartea lui. Mijloacele preconizate de Mabillon pentru educarea deţinuţilor, el
se referea mai mult la clerici, erau: munca, tăcerea, rugăciunea şi meditaţia. Ideea de
48
Lotoţki, Gh.Dr., Importanţa religiei în opera de educaţie morală a deţinuţilor, în B.O.R. nr.7-8 / 1939 pg.458
educaţie a deţinuţilor în America s-a realizat în 1776 când în oraşul Philadelphia a apărut o
asociaţie pentru educarea deţinuţilor. Această asociaţie a întocmit un sistem de educaţie
morală, rămas cunoscut sub numele de “filadelfic” care a avut un mare succes în întreaga
Americă.
La sfârşitul secolului XVIII sub influenţa umanismului s-a îmbunătăţit simţitor
soarta deţinuţilor. Montesquieu cu “Esprit des lois”, Beccaria cu “Dei delittie delle pene”
au avut rolul lor în educaţia deţinuţilor. Dar în rezolvarea problemei care ne preocupă a
jucat un rol de frunte John Howard prin lucrarea sa “State of prisons in England and
Walles”, apărută în 177749.
J.Howard a descris cel mai bine situaţia din închisorile vremii, ceea ce a influenţat
foarte puternic asupra contemporanilor lui, care au luat măsurile necesare pentru
îmbunătăţirea soartei deţinuţilor. Howard este considerat ca un mare reformator – in acest
sens – al timpurilor. El a fost primul care a atras atenţia lumii asupra rolului religiei în
educaţia deţinuţilor şi a operei lor de moralizare. De aceea preconiza o reeducare a
deţinutului şi o adaptare a lui la o nouă viaţă prin religie. Pentru acest scop era necesar ca
pe lângă fiecare închisoare să existe o biserică deservită de preoţi necesari educaţiei
religioase şi morale a deţinuţilor. Howard a influenţat o serie întreagă de învăţaţi care au
scris lucrări în sensul ideii preconizate de el. Ideea lui cuprinde întreaga Europă pentru ca
în anul 1846 să se ţină primul congres internaţional pentru educaţia deţinuţilor, la
Frankfurt. Alte congrese s-au ţinut în acest scop la Bruxelles (1847), Frankfurt (1857),
Londra (1872), Stockholm (1878), Roma (1885), Petrograd (1890), Paris (1895), Bruxelles
(1900), Budapesta (1905), Washington (1910), Londra (1925), Praga (1930), Berlin (1935)
etc. Din cele expuse se vede rolul religiei şi al preotului în opera de educaţie morală şi
religioasă a deţinuţilor. Alinarea suferinţelor celor închişi, întărirea lor spirituală pentru a fi
iarăşi folositori societăţii şi salvarea lor, o poate face numai Biserica, prin slujitorii ei, în
numele lui Iisus Hristos. Pocăinţa de păcatele săvârşite a multora dintre ei dovedeşte cu
prisosinţă acest lucru. Credinţa noastră ortodoxă ne apropie profund nu numai de divinitate
49
Latoţki Gh.Dr. Importanţa religiei în opera de educaţie morală a deţinuţilor, în B.O.R. 7-8/1939 pg.459.
ci şi de toţi semenii noştri, de întreaga umanitate. După evenimentele din 1989 Biserica
Ortodoxă a fost repusă în drepturile sale fireşti, în cadrul segmentului din societatea
românească – aşezămintele private de libertate, unde îşi aduce o contribuţie de deamă în
acţiunea de redresare morală a persoanelor aflate în executarea pedepselor cu închisoarea,
fiind stabilite măsuri concrete pentru asigurarea asistenţei religioase a deţinuţilor şi
minorilor infractori. Astfel, statul român s-a înscris în reglementările internaţionale în
domeniu, s-au realizat paşi importanţi pentru reînnodarea tradiţiei lor existente în sistemul
penitenciar înainte de 194550. Pentru a da mai mare consistenţă şi un caracter organizat
programului de asistenţă religioasă în penitenciare şi în centrele de reeducare s-au înfiinţat
posturi de preoţi, încadrate pe baza recomandărilor făcute de eparhiile locale şi s-a început
acţiunea de construire sau amenajare a lăcaşurilor de cult în interiorul locurilor de deţinere.
Revenirea după 45 de ani de interdicţie la sistemul de acordare a asistenţei religioase în
locurile de deţinere nu a fost uşor de realizat, dar s-a bazat şi pe faptul că în sistemul
penitenciar tradiţional românesc acesta a reprezentat o latură esenţială a activităţii de
reabilitare morală a condamnaţilor şi în acelaşi timp un sprijin spiritual în depăşirea
perioadei de executare a pedepsei. “Regulamentul general al penitenciarelor centrale din
anul 1874 conţinea un capitol destinat privind activitatea religioasă care prevede că: …
pentru îndrumarea morală a condamnaţilor şi internaţilor, se fac lecturi cu subiect exclusiv
moral şi religios, având drept scop sădirea de fapte bune sau deşteptarea asupra religiei
creştine…”51. În toate regulamentele de funcţionare a închisorilor (din anii 1864, 1876,
1929, 1938) era prevăzută exercitarea serviciilor religioase. Serviciul religios în penitenciar
era asigurat de preot. Funcţiile acestuia erau cu totul spirituale el ocupându-se exclusiv de
partea religioasă, dispunând de cel mai puternic mijloc de îndreptare a sufletelor pierdute
în întunericul neştiinţei şi al răului. De asemenea preotul se străduia să afle caracterul
individului, să însenineze pe cei mai îndărătnici precum şi să-i cunoască pe cei cu vicii
deosebite. Prezenţa preotului în penitenciar a încetat o dată cu instalarea regimului totalitar
comunist în România. Tot ceea ce se construise cu migală şi cu rbdare a fost distrus.
50
General de brigadă Ioan Chiş, Credinţă şi reformă, pg.8
51
Col.Mircea Surugiu, Preotul de penitenciar, între tradiţie şi actualitate, pg.16
Începând cu 1990, colaborarea B.O.R. cu Direcţia Generală a Penitenciarelor s-a reânnodat
şi astfel s-a ajuns la semnarea unui protocol în anul 1993 care prevede ca deţinuţii să
beneficieze de asistenţă religioasă.
Cunoaşterea stării psihologice a deţinutului constituie prima grijă a păstorului faţă de
cel întemniţat. Este imposibil pentru acela care nu are experienţa personală a închisorii să
simtă ceea ce simte deţinutul cu interdicţii şi marginalizat de societate în celula sa. Privarea
de libertate aduce după sine lipsa de bunuri pe care omul liber le posedă. În afară de aceast
deţinutul trăieşte realitatea îngrozitoare că este individul care nu se bucură de încrederea
semenilor săi. Măsurile de securitate ale închisorii (chei, garduri înalte, geamuri asigurate
cu fier, paznici înarmaţi) îi amintesc mereu realitatea. Sentimentul că semenii săi îl
consideră o fiară sălbatică îl conduce la prăbuşirea spirituală.
Scrisorile şi darurile trimise către deţinuţi constituie mulţumiri care întrerup
monotonia închisorii, îi asigură că sunt iubiţi şi nu au fost uitaţi, ajutându-i să păstreze o
legătură socială. Comuniunea este o necesitate a sufletului omenesc. Din cauza acestei
nevoi întemniţatul respins de societate îşi formează în închisoare o comunitate proprie, care
este un înlocuitor al societăţii libere. Păstorul celor întemniţaţi tămăduieşte rănile sufleteşti
ale deţinutului, iar când încrederea devine reciprocă, preotul devine “părinte”. Pentru
aducerea deţinuţilor la mărturisire, păstorul celor întemniţaţi este obligat să ţină seama pe
lângă de starea sa psihologică şi de pedeapsa lor, de sentimentul lor religios, de starea lor
de spirit, de mentalitatea li de voinţa lor. Lucrarea de pregătire spre îndreptare şi sfinţire
ţine seama de mai multe aspecte sau stări sufleteşti ale celui condamnat: simţirea stării de
păcat, teama de pedeapsa dreptăţii divine, aversiunea faţă de păcat, dorinţa de cunoaştere a
adevărului deplin şi mai ales dorinţa de a se împărtăşi de mila lui Dumnezeu. Biserica
sprijină şi ajută pe creştini în drumul spre mântuire cu Sfintele Taine, Sfânta Liturghie şi
ierurgii. O slujbă pătrunzătoare, o predică rostită cu duh apostolic, o căutare clară şi
frumoasă însoţită de evlavie, smerenie colectivă pot aduce deţinuţilor un folos duhovnicesc
real şi deplin.
 “Morala creştin-ortodoxă constituie un îndreptar moral ce indică cordonatele
esenţiale ale unei personalităţi corect structurate”52. Cele 10 porunci Dumnezeieşti pe lângă
valoarea lor morală în sine constituie în acelaşi timp şi obiective extrem de pertinente
pentru programele educaţionale desfăşurate cu oersoanele private de libertate. Astfel,
programele ce vizează educaţia bunului cetăţean, educaţia pentru timpul liber, educaţia
pentru autocunoaştere în vederea dezvoltării pozitive a personalităţii pornesc de la aceste
porunci biblice. Evidenţierea păcatelor strigătoare la cer (uciderea de prunci, păcate
asemănătoare cu cele făcute de cei din Sodoma şi Gomora, asuprirea văduvelor şi a
orfanilor, asuprirea femeilor, batjocorirea părinţilor) precum şi cele de căpetenie (mândria,
desfrânarea, lăcomia, invidia, mânia, lenea), explicarea lor şi oferirea de sfaturi pentru
lupta împotriva acestora pot contribui la educarea deţinuţilor.
Preotul poate antrena în opera sa de educare a deţinuţilor şi pe angajaţii
penitenciarelor. Aceştia pot contribui în limita posibilităţilor, cu haine, hrană, sfaturi,
asistenţă medicală etc. În acest fel deţinuţii vor înţelege că sunt acolo (în penitenciar) din
cauza lor şi că de fapt cei care îi supraveghează vor să-i ajute şi nu să-i marginalizeze.
Metodele cele mai bune pentru înlăturarea păcatului (a viciului) sunt credinţa şi faptele
bune. Atât în societate cât şi în penitenciar, un vicios are nevoie în primul rând de o
lepădare a păcatelor, a obiceiului păcătos. Astfel, mijloacele cele mai potrivite pe care le
are deţinutul la îndemână pentru schimbarea firii vicioase sunt:
Rugăciunea: “Rugaţi-vă neîncetat, ca să nu intraţi în ispită” (Lc.22,46)
Lupta cu curaj: “Staţi împotriva diavolului şi va fugi de voi” (Iacov 4,7)
Privegherea: - împotriva ispitelor: “Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru,
diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8).
Spovedania este un mijloc foarte important şi foarte intim in care preotul poate face
pastoraţie şi poate da sfaturi deţinuţilor. Preotul trebuie să pună accentul pe consecinţele
păcatului şi anume că dezbină oamenii între ei, că este împotriva firii, că îndepărtează pe
om de virtute şi de Dumnezeu. Faptele bune se pot manifesta între deţinuţi prin milostenie,
52
Col.Mircea Surugiu, Mr.George Vasilescu, Dreptul la informare al deţinuţilor, dreptul la asistenţă religiosă şi prozelitismul
în penitenciare, pg.22
împărţirea bunurilor (puţine) cu ceilalţi. Preotul trebuie să arate şi rolul postului în viaţa
creştinului făcând o înfrânare de bunăvoie de la plăcerile vieţii pentru curăţirea sufletească
şi trupească, jertfă adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El. Preotul de
asemeni este obligat să explice Sfintele Taine şi rolul lor, Sfânta Liturghie precum să şi
explice rolul Bisericii în viaţa oamenilor.
Toate acestea preotul trebuie să le facă cu multă grijă, pentru că sufletul deţinutului
este răvăşit şi dezorientat. Pentru preot deţinutul este ca un copil care trebuie educat şi
integrat în societate. O conlucrare dintre preot şi celelalte instituţii care vizează educarea
deţinuţilor va duce la îndeplinirea cu succes a celor 4 obiective care interesează pe toţi:
1. Reinserţia familială
2. Reinserţia profesională
3. Reinserţia comportamentală
4. Reinserţia socială.
PREOTUL ÎN BISERICĂ
 Păstorirea “turmei lui Dumnezeu” dată în paza noastră – după cuvântul Sf.Ap.Petru
– presupune desigur, şi nu în al doilea rând săvârşirea celor sfinte, a Sfintei Liturghii, a
Sfintei Taine şi a Sfintei ierurgii prin care slujitorii bisericeşti se fac mijlocitori ai
credincioşilor către Părintele luminilor pentru a-i ajuta în urcuşul lor duhovnicesc pentru a
le sfinţi viaţa, munca, strădaniile lor bune. O rugăciune cuprinsă în Liturghier care se
rosteşte înainte de Heruvie, exprimă negreşit de bine această înaltă şi importantă latură a
lucrării preoţeşti: “Primeşte, Dumnezeule, rugăciunea noastră, fă-ne să fim vrednici a-ţi
aduce rugăciuni cereri şi jertfe fără sânge pentru poporul Tău şi ne învredniceşte pe noi, pe
care ne-ai pus întru această slujbă a Ta, cu puterea Duhului Tău celui Sfânt, ca fără de
osândă şi fără sminteală întru mărturia curată a cugetului nostru, să te chemăm pe Tine în
toată vremea şi în tot locul”. Această latură de liturghisitori se cere din partea păstorilor,
conştiinţă vie, mereu trează, aptitudini, însuşiri şi calităţi deosebite. Acest lucru se arată şi
la începutul rugăciunii care se rosteşte în timpul căutării Heruvimului: “Nimeni din cei
legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească
Ţie, Împărate al măririi căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru Puterile
cereşti”. Este firesc să fie aşa, din moment ce electricitatea nu se propagă prin orice corp,
din moment ce în probleme chiar şi mai mărunte, nu trimitem pe oricine să ne reprezinte ci
trimitem oameni cu însuşiri cât mai alese, aşa şi preoţii trebuie să fie capabili şi pregătiţi să
slujească în faţa altarului. Sf.Ioan Gură de Aur spune: “Ca şi cum ar fi tatăl tuturor
oamenilor, aşa se apropie preotul de Dumnezeu, rugându-se să se stingă războaiele de
pretutindeni, să înceteze tulburările şi cerând, atât în rugăciunile de acasă cât şi în
rugăciunile de la biserică, pace, an îmbelşugat, izbăvire grabnică din toate necazurile care
supără pe fiecare”. Aşadar, calitatea de liturghisitor aşează pe preoţi într-o ipostază pe care
Sfinţii Părinţi o consideră mai înaltă decât a îngerilor53.
Prin această latură a slujirii, preoţii vin în legătură directă şi concretă, vin în contact
nemijlocit cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Încă din Vechiul Testament, se arată că
“blestemat este tot cel care săvârşeşte lucrul Domnului cu nepăsare” (Ier 48,10), cei doi fii
53
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, cartea a şasea cap.IV, traducere de Pr.D.Fecioru în B.O.R. nr.10/1957.
ai lui Aaron, Nadab şi Abind, fiind arşi de vii pentru că au adus jertfă nevrednici fiind,
întâmplare pe care Moise o tălmăceşte prin cuvintele: “Iată ce a voit să spună Domnul când
a zis: Vreau să fiu sfinit prin cei ce se vor apropia de mine şi înaintea adunării a tot poporul
preamărit” (Levitic, 10,1-3). Sf.Ioan Gură de Aur spune: “Socoteşti oare că mai eşti printre
oameni şi mai stai pe pământ când vezi că Domnul stă jertfit pe Sfânta Masă”, astfel aşează
Sf.Ioan Gură de Aur pe preot în calitatea sa de liturghisitor la altar, mai presus de oricine şi
orice pe pământ. Tot Sf.Ioan Gură de Aur se întreabă : “Ce fel de om trebuie să fie cel care
se roagă pentru toată cetatea, dar pentru ce spun pentru toată cetatea? Pentru toată lumea,
care să se roagă să facă pe Dumnezeu îndrumător faţă de păcatele tuturor, nu numai ale
celor vii ci şi ale celor morţi?”54 Cuvinte ca cele ale Sfântului Simion arhiepiscopul
Tesalonicului, se cuvine deci să le avem mereu în faţa ochilor noştri sufleteşti şi să ni le
spunem cât mai des cu putinţă şi anume:
“Prin taina preoţiei am devenit stătători înaintea lui Dumnezeu şi organe prin care
alţii sunt în legătură cu Creatorul, am devenit calea şi povăţuitorii altora. Prin taina preoţiei
noi suntem deţinători şi ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Prin taina preoţiei noi suntem
îngerii care liturghisesc pe pământ Liturghia pe care îngerii o slujesc în ceruri. Căci prin
noi care suntem din firea cea căzută ia loc în lume cel ce toate le cuprinde şi El însuşi este
necuprins. Prin noi se vede şi se pipăie cel nevăzut, se pricepe cel neajuns de minte. Deci
noi preoţii suntem mântuitori şi ziditori de suflete şi povăţuitori către cer şi lumină şi viaţă
şi părinţi şi păstori şi păzitori, cărora ne-a dat să avem pe pământ puterea Lui cea
cerească”55.
Conştiinţa trează trebuie să se dovedească şi în această latură a activităţii pastorale,
străduindu-ne să pătrundem şi să trăim înţelesul slujbei ce se săvârşeşte, căci numai
înţelegând-o putem s-o săvârşim cu tot cutremurul nostru sufletesc, cu toată convingerea şi
toată căldura inimii noastre. Se spune despre I.S.Bach că atunci când compunea lucrările
sale despre viaţa Mântuitorului Hristos, încât cei ce trăiau în preajmă îl vedeau transpus,

54
Ibidem, cartea III cap.IX şi cartea VI cap.IV.
55
Sf.Simeon, arhip.Tesalonicului, Cuvânt despre preoţie, la Pr.prof.dr.Spiridon Cândea, Chipul preotului după Sfânta Scriptură
şi Sfinţii Părinţi în Mitropolia Ardealului, nr.1-3/1961 pg.104-105.
transfigurat în totul, rupt parcă de contextul fizic în care trăia. “Avea în priviri o expresie
care mă umplea de fiorii admiraţiei…în clipele acelea el nu dorea să se destăinuiască decât
Creatorului său”56.
Spre o asemenea tensiune sau trăire sufletească sinceră şi curată trebuie să tindem şi
noi când ne aflăm la Sfântul Altar sau la orice slujbă pe care o vom oficia. Numai în felul
acesta slujbele noastre îşi vor atinge ţelurile lor de uşurare sufletească pe care trebuie s-o
simtă credincioşii noştri, de apropiere şi înfrăţire a lor, de îmboldire la rugăciune, la
muncă, la cinste, la tot ce este bun, frumos şi înălţător. Este verificat – credincioşii
mărturisesc adesea acest lucru că după o slujbă frumoasă, caldă, săvârşită după toată buna
rânduială, după o predică luminată, credincioşii ies din biserică odihniţi sau mai aşezaţi
sufleteşte, mai buni, mai calzi, mai încrezători în viaţă, mai gata să ierte unii altora, să se
deschidă sufleteşte unii altora, pregătiţi să pornească din nou la treburile şi grijile zilnice.
“Ba, mai mult după Sfânta Liturghie, săvârşită cu toată participarea noastră şi noi slujitorii
ne simţim mai aşezaţi lăuntric, ne simţim mereu proaspeţi, mereu cu fiorul sfânt pe care l-
am avut în clipele hirotonirii”57.
“Îndeplinirea mecanică, formală a slujirii, săvârşirea cultului fără participarea
sufletească, fără căldură, fără adeziune interioară, fără fior sfânt, fără sentimente de evlavie
şi emoţie, de înălţare care fac din cult o rugăciune, adică gând şi simţire îndreptate spre
Dumnezeu”58 reprezintă o profanare, o ofensă adusă lui Dumnezeu şi credincioşilor pentru
care şi în numele cărora vom sluji, elemente care trebuie să fie total străine slujitorului
Bisericii noastre. Ce trebuie să facem deci pentru ca acest nepreţuit tezaur care este cultul
ortodox să fie cu adevărat un mijloc eficace de pastoraţie colectivă, pentru ca el să exercite
asupra sufletelor credincioşilor toată înrâurirea sa educativă, de care e capabil?
Mai întâi trebuie să îl cunoaştem bine, să-l iubim noi înşine, fiind conştienţi de
marea sa valoare. Preoţii sunt cei dintâi datori să cunoască valoarea, frumuseţea şi
superioritatea cultului nostru, să-l înţeleagă, să-l pătrundă, să-l trăiască ei înşişi când îl

56
Scurtă cronică a Anei Magdalena Bach, Bucureşti 1965.
57
Arhid.Gheorghe Papuc, Despre misiunea preoţească în Revista B.O.R. nr.3-4/1981 pg.301
58
Prof.Teodor M.Popescu, Sfinţenia şi răspândirea preoţiei, în S.T. nr.3-4/1952 pg.164
oficiază pentru ca la rândul lor să-l poată explica credincioşilor şi să le transmită şi lor
ataşamentul pentru el. Preotul trebuie să fie convins înainte de toate că principala lui
chemare în cadrul misiunii preoţeşti e aceea care-l leagă de altar – datoria de liturghisitor –
de săvârşitor al cultului, de mijlocitor al Harului şi sfinţitor al lumii. “Trebuie redată
sfintelor altare şi locaşurilor de rugăciune dreptul şi onaorea e centru şi pivot al activităţii
noastre preoţeşti, încredinţaţi fiind că n-avem la îndemână un alt mijloc de lucru mai
eficace şi mai sublim pentru reîncreştinarea lumii decât cultul divin”59. Să nu socotim
oficierea slujbelor drept o simplă obligaţie profesională, pe care o îndeplinim cu sila, de
meserie sau din rutină, ci să o socotim cea mai înaltă cinste cu care a învrednicit Dumnezeu
pe om. Trebuie deci să o îndeplinim cu toată osârdia, cuminţenia şi dragostea, dar numai
cunoscând bine structura, esenţa, scopul, formele cultului îl vom înţelege mai bine. Cu cât
îl vom cunoaşte mai bine, cu atât vom şti să-l preţuim mai mult, cu atât îl vom iubi şi îl
vom săvârşi mai cu drag. Instrucţia teoretică şi pregătirea practică în domeniul liturgic
trebuie deci continuată şi adâncită mereu după terminarea studiilor prin lectura atentă şi
asiduă a articolelor, studiilor şi îndrumărilor cu caracter liturgic din reviste şi publicaţii de
specialitate.
În al doilea rând trebuie să ne îngrijim din ce în ce mai mult de felul cum slujim.
“Sublim în sine însuşi, această superbă creaţie a pietăţii şi a geniului liturgic bizantin
depinde în practică de felul cum o interpretăm noi preoţii, cum o prezentăm prin felul
nostru de slujire”60. Preotul nu este numai săvârşitor al cultului ci şi interpretul lui. Pentru
ca să fie pusă în adevărata lor lumină valorile cultului, trebuie ca preotul să fie un bun
interpret, altfel cultul nostru rămâne un simplu tezaur mort şi îngropat după cum şi o piesă
genială de teatru, pare o parodie sau o caricatură când e interpretat de artişti slabi sau
mediocri. Putem pune în evidenţă bogăţia, splendoarea formelor noastre de cult printr-o
slujire demnă, prin săvârşirea lor corectă. Pentru aceasta ar fi de dorit ca toţi sfinţii slujitori
să fie buni, bisericoşi, să aibă vocaţie şi dragoste pentru liturghie. Calităţile înnăscute,
talentele naturale necesare pentru îndeplinirea ideală a laturii liturgice, adică: voce plăcută
59
Pr.prof.dr.Nicolae D.Necula, Pastoraţia colectivă prin cult, curs de Pastorală, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Bucureşti.
60
Ibidem
şi caldă, ureche şi cultură muzicală, prestanţă fizică, eleganţă în gesturi şi mişcări, etc.
formează un întreg. Dacă toate acestea lipsesc, pot fi compensate măcar prin pietate sau
evlavie care nu trebuie să lipsească nici unui cleric. Alte calităţi care se pot câştiga prin
effort şi educaţie, ca de exemplu: slujirea corectă şi conştiincioasă, fără grabă, interpretare
(citire şi rostire) corectă a rugăciunilor şi cântărilor, dicţie, convingere şi pătrundere,
credinţă şi evlavie, demnitate şi prestanţă desăvârşesc lucrarea liturgică a preotului.
Trebuie să ne ferim de păcatul rutinei, de formalism şi automatism în săvârşirea celor
sfinte. Pătrunşi de sfinţenia şi sublimitatea celor ce săvârşim să punem suflet şi căldură în
cele ce rostim şi cântăm la sfintele slujbe, să le simţim, să le trăim participând la ele cu
intensitate şi dându-le viaţă din viaţa noastră, care se va comunica astfle şi credincioşilor.
În al treilea rând trebuie “să ne silim a păstra neatinsă integritatea şi caracterul
adevărat, unitatea şi uniformitatea cultului nostru impunându-ne o severă disciplină în
exerciţiul funcţiunii de liturghisitori, să respectăm adică, cu stricteţe rânduiala exactă şi
corectă a slujbelor, ferindu-ne de orice abatere de la regulile tipicului, de adaose sau
omisiuni, de inovaţii personale în textul şi ritualul liturgic”61. Să apărăm cultul autentic
împotriva acelor practici şi rituri superstiţioase şi păgâneşti care desfigurează peitatea
populară şi care compromit cultul mai ales în faţa credincioşilor conştienţi şi iluminaţi, sp
înţelegem Sfânta Liturghie în adevăratul ei sens. Trebuie să-i acordăm Sfintei Liturghii
locul central şi fundamental în viaţa noastră religioasă şi spirituală socotind-o temelie şi
centru al cultului divin public, adevărat izvor al spiritualităţii sau evlavie creştine. Să-i dăm
sensul ei eclesiologic şi comunitar, practicând-o ca pe rugăciunea colectivă a Bisercii; să
reactualizăm sensul şi caracterul ei primordial de jertfă, la a cărui aducere să contribuie nu
numai preoţii ci şi credincioşii62.
În al patrulea rând, trebuie urmărită sporirea frecvenţei la biserică, să ne străduim a
atrage pe credincioşi la biserică, să o cerceteze cât mai mulţi şi cât mai des participând la
sfintele slujbe. “Măsura şi felul în care credincioşii cercetează biserica, participă la sfânta
slujbă şi la viaţa harică a sfintelor taine este unul dintre cele dintâi semne prin care se
61
Despre inovaţii în săvârşirea serviciilor divine, în S.T. nr.3-4, 1953, pg279-303.
62
Participarea la Liturghie şi metode pentru realizarea ei, Bucureşti 1949, pg.23-34 (extras din B.O.R.).
recunoaşte o parohie vie”63. Acesta este şi criteriul cel mai sigur după care putem măsura şi
vrednicia preotului şi nivelul vieţii religioase din parohie. Credincioşii care simt nevoia să
cerceteze sfânta biserică sunt pe cale să devină mădularele uscate ale trupului Bisericii, iar
preotul care se mulţumeşte şi se complace cu biserica goală de credincioşi este păstorul
ameninţat să rămână fără turmă. Mai ales spre aceste oi rătăcite să se îndrepte atenţia
preotului şi să le facă cunoscute foloasele participării lor la manifestările cultice. Odată
rezolvată problema frecvenţei la biserică ceea ce trebuie să urmărim în continuare în
activitatea noastră sacramentală este “să realizăm o participare reală, efectivă şi activă a
credincioşilor noştri la slujbele divine”64. Ce alte cuvinte trebuie să ne străduim nu numai
să atragem lumea la biserică şi să avem biserica plină în zilele de sărbătoare ci să-i facem
pe credincioşi să vină de drag la biserică şi să le susţinem atenţia şi interesul în timpul
serviciului divin. De asemeni să educăm şi să disciplinăm poporul în biserică acolo unde e
nevoie, făcându-l să păstreze în tot timpul atitudinea de perfectă cuviinţă şi respect, liniştea
şi ordinea necesară desfăşurării sfintelor slujbe.
Trebuie să explicăm în predicile şi cuvântările noastre înţelesul şi rostul celor ce se
săvârşesc la sfintele slujbe. Să intreprindem deci o serioasă operă de catehizare
mistagogică a poporului, de iniţiere a lui în adâncul atâtor lucruri, pe care el nu le înţelege
în cultul nostru (rânduiala liturghiei, simbolismul botezului, al sfântului lăcaş şi al
obiectelor liturgice etc.) . Pe lângă predicile cu caracter biblic, dogmatic sau moral, trebuie
abordate deci din ce în ce mai mult predici şi cateheze cu teme liturgice precum să le
punem la îndemână cărţi şi broşuri cu caracter liturgic. Să luptăm împotriva formalismului
ritualist şi a bigotismului de esenţă păgână, a falsei pietăţi, superstiţiilor păgâne şi riturile
magiei care se mai manifestă pe alocuri.
Să formăm în credincioşii noştri conştiinţa şi ambiţia de membrii vii, activi ai
Bisericii rugătoare prin participarea efectivă la cântările bisericeşti (cultivarea cântării în
cor în biserică) şi la fertfa euharistică (prin aducerea darurilor de pâine şi vin necesare

63
Pr.V.Coman, Viaţa parohiei, în rev. “Mitropolia Ardealului” nr.1-2/1958,pg.123-124.
64
Pr.Ene Branişte, Participarea la Liturghie şi metode pentru realizarea ei, în S.T. nr.7-8/1949.
Sfintei Jertfe) ca şi la roadele acestei jertfe (prin împărtăşirea lor cât mai aleasă cu Trup şi
Sânge).
Să luptăm împotriva pasivităţii credincioşilor la serviciul divin făcându-i să fie
active prin ascultatea cu atenţie la cele ce se rostesc şi se cântă sau prin participarea la
cântarea omofonă alături de cântăreţii de la strană precum şi prin îndeplinirea unor atribuţii
ce li se poate da în timpul sfintelor slujbe (utilizarea copiilor la sfântul altar, a bătrânilor
pentru supraveghere, a femeilor pentru curăţenie, a unora pentru rostirea crezului etc.).
Sporirea frecvenţei la biserică şi participarea activă a credincioşilor la sfintele slujbe
sunt cele două obiective de căpătâi pe care trebuie să le urmărească preoţii65, în activitatea
lor pastoral-liturgică. Trebuie să atragem pe credincioşi la biserică, să le susţinem interesul
şi atenţia în timpul sfintelor slujbe pentru a face să le înţeleagă, să le trăiască şi să le simtă
nevoia, frecventându-le în mod regulat cu dragoste şi cu folos pentru creşterea şi adâncirea
vieţii lor religios-morale. Acesta este cel mai sigur mijloc de a-i ţine pe păstoriţii noştri
strâns uniţi în jurul bisericii şi al slujitorilor ei. Să nu uităm că dintre credincioşii noştri cei
mai uşor ademeniţi de sectari, cei care cad mai uşor ăn mrejele propagandei sectare ale
indiferenţei religioase şi ale necredinţei, sunt tocmai cei ce au rupt legătura cu sfântul altar,
cei care s-au înstrăinat de biserică. “O datorie elementară de urmat în activitatea noastră
liturgică, pentru sporirea puterii de atracţie a cultului este grija pentru aparatul extern sau
fenomenal al cultului”66. Grijă pentru ţinuta fizică şi vestimentară a preotului slujitor,
pentru curăţenia şi împodobirea sfântului lăcaş, pentru calitatea veşmintelor cu care
slujeşte şi a obiectelor sacre, pentru înfrumuseţarea cântării bisericeşti.
Un alt ţel de urmărit în activitatea noastră pastoral-liturgică este reînvierea şi
valorificarea unora din comorile cultului uitate astăzi, cultivarea tuturor tradiţiilor şi
datinilor vechi şi bune în legătură cu cultul: participarea la Vecernie, înmulţirea slujbelor
de seară, Acatiste, Privegheri, slujbe de binecuvântare a caselor, fântânilor, grădinilor etc.
În sfârşit, grija pentru alegerea şi educarea colaboratorilor noştri, cei mai apropiaţi în
latura sacramentală; cântăreţi şi paracliseri care prin calităţile şi prin felul cum îşi
65
Pr.Prof.N.D.Necula, Pastoraţia colectivă prin cult, curs de Teologie Pastorală, Facultatea de Teologie Bucureşti.
66
Ibidem
îndeplinesc misiunea, pot să favorizeze activitatea noastră sau să o stânjenească şi să o
îngreuneze. Prin toate aceste mijloace şi prin altele care ne pot sta la îndemână, să ţintim a
face din cultul ortodox public, mijloc de atracţie a credincioşilor noştri în jurul sfântului
altar, de ridicare a nivelului vieţii lor religios-morale, de sfinţire şi de mântuire a lor şi a
noastră. Dacă vom izbuti să facem aceastea, vom putea spune împreună cu Sfântul Pavel că
suntem cu adevărat nişte buni “iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor IV,1).
Sfinţenia bisericii se va respecta şi prin abţinerea de la discuţii nepotrivite, de la
glume nelalocul lor. Mitropolitul Nicolae Colan a redactat şi în această privinţă altă serie
de porunci pe care preotul să le respecte la sfintele slujbe:
1. Sfânta Masă să fie curată, iar lucrurile de pe ea să fie aşezate în bună rânduială.
2. Să ai (preotule) ţinută cuvioasă şi veşnic trează.
3. Nu te răzima cu spatele pe Sfânta Masă.
4. Fii cu gândul la rugăciune, nu altundeva.
5. În decursul slujbelor nu te lăsa tulburat de nimeni.
6. Lasă-ţi glasul cu răsunetul ei firesc şi nu-l sili şi nici nu face cu el cotituri prea
îndrăzneţe.
7. Slujba să nu-ţi fie nici grăbită nici zăbavnică.
Se impune aşadar să avem mereu fiorul sfânt al lucrului pe care îl săvârşim, să fim
permanent atenţi la ţinuta noastră, la gesturile noastre, la privirile noastre, la cuvintele
noastre având în vedere şi aceea că după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur Biserica “nu
este frizerie, nici dugheană cu mirodenii sau vreo altă prăvălie din târg, ci loc al îngerilor,
loc al arhanghelilor, palatul lui Dumnezeu, însuşi Cerul”67. Pentru nimic în lume deci nu
vom face din biserică tarabă pentru interese meschine, josnice, materiale, ceea ce a dus pe
Însuşi Mântuitorul să împletească bici din frânghie, avertizându-ne cu dumnezeiasca
poruncă: “Nu faceţi casa Tatălui Meu, casă de neguţătorie” (Ioan 2, 17).

67
Sf.Ioan Gură de Aur, Omilia XXXVI la ep.I către Corinteni.
 PREOTUL CA DUHOVNIC

După cum bine ştim nu există pe acest pământ nici un om care să trăiască şi să nu
păcătuiască cu voie sau fără voie şi din această cauză Mântuitorul Hristos a instituit Taina
Pocăinţei sau a mărturisirii sau a spovedaniei, în vederea iertării păcatelor săvârşite de
oameni după botez. Această Taină necesară iertării păcatelor şi redobândirii sănătăţii
sufleteşti precum şi a reaşezării creştinului în starea harică din care căzuse, a fost mai întâi
făgăduită de Mântuitorul, Apostolilor Săi. „Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe
pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”
(Mt 18,18). După învierea Sa a fost instituită ca taină, când s-a arătat Apostolilor şi a suflat
asupra lor zicând: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le
veţi ţine vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Taina spovedaniei sau a mărturisirii poate face în
acelaşi timp şi obiectul Dogmaticii precum şi al Liturgicii. Aici ne vom opri însă asupra
spovedaniei din punctul de vedere al activităţii pastorale a preotului, adică al rolului său de
cârmuitor sau de îndrumător al sufletelor. Fără îndoială spovedania este în esenţa ei şi
înainte de orice o taină a Bisericii mai exact taina prin care se împărtăşeşte harul iertării şi
al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintegrării în har a creştinului pocăit. Taina
mărturisirii spală de toată murdăria sufletului, curăţă şi îndepărtează toate petele păcatelor,
înviorează şi înnoieşte sufleteşte pe fiecare credincios. De aceea taina spovedaniei este tot
atât de necesară şi de indispensabilă vieţii noastre spirituale precum este apa, lumina, aerul
şi căldura pentru viaţa noastră cea trupească. „Apa este elementul natural care spală, care
curăţă, care înviorează întreaga viaţă naturală”68 sau viaţa cea trupească sau viaţa sub
aspect fizic.
Fără mărturisirea păcatelor, fără curăţirea sufletului în lava celui de-al doilea botez
nu poate să existe o împărtăşire cu vrednicie, cu sfintele taine. Iar fără asemenea
împărtăşire nu există mântuire. „Trebuie să subliniem că scopul Tainei Spovedaniei este
mărturisirea”69. Deci scopul spovedaniei este unul soteriologic dar şi educativ prin sfaturile
şi canoanele sau epistemiile pe care le dă duhovnicul. Între aceste două scopuri există o
relaţie de interdependenţă. În actul mărturisirii sunt prezenţi penitentul, preotul duhovnic şi
Hristos. Penitentul vine cu părere de rău pentru păcatele săvârşite, duhovnicul ca purtător
al lor, şi martor sau prieten al penitentului, iar Hristos în chip nevăzut iartă prin mâna
duhovnicului. „Pocăinţa este un proces sufletesc. Ea constă nu numai într-o plângere sau

68
Pr.Prof.Sp.Cândea, Taina Sfintei mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în Mitropolia Olteniei, anul VIII nr.6-7,
Craiova, 1956, pg.316
69
Preot Nicodim Belea, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei, în rev.B.O.R., An C, nr.5-6, 1982 pg.480
părere de rău pentru păcatul săvârşit (căinţă) ci şi în hotărârea de a nu mai greşi
(pocăinţă)”70. Căinţa sau părerea de rău este un sentient de mai lungă sau mai scurtă durata
care nu mişcă conştiinţa decât pentru moment fără hotărâre de prelungire sau exteriorizare
decât prin fapte. Pocăinţa însă nu se reduce la o părere de rău de tip platonic, subiectiv, ci
se manifestă prin acte exterioare obiective prin înfrânare, rugăciune cu alte cuvinte prin
antrenarea întregii fiinţe a omului spre o viaţă nouă, spre viaţa în Hristos. După cum se
vede din cele de mai sus, duhovnicul are de a face su sufletul penitentului. Taina aceasta
mare şi binefăcătoare o îndeplinesc în lume preoţii duhovnici, care trebuie să fie înzestraţi
cu însuşiri alese şi împodobiţi cu multe virtuţi spre a o îndeplini cu vrednicie. „Slujitorii
jeţului duhovnicesc al Bisericii şi servitorii lespezelor sale vii sunt duhovnicii”71. Slujba
duhovnicului fiind una dintre lucrările cele mai grele şi mai pline de răspundere ale
preoţiei, cere duhovnicului însuşiri, calităţi şi aptitudini speciale. Fără asemenea însuşiri
duhovnicul nu va fi în stare să deschidă cetatea zăvorâtă a sufletului omenesc spre a face
primenirea şi curăţenia necesară în interiorul ei, după fiecare caz în parte.
În ceea ce priveşte aceste însuşiri putem spune că fiecare preot trebuie să se
învrednicească de acestea pentru ca în timpul misiunii sale de păstor de suflete şi mai ales
ca duhovnic să fie capabil de a păstori, sfătui şi conduce spre mântuire pe credincioşi.
a) Sfinţenia vieţii; moralitatea exemplară este cea dintâi condiţie a oricărui
duhovnic72.
Penitentul nu va avea încredere în puterile şi posibilităţile de ajutorare ale
duhovnicului decât atunci când el face dovadă prin propria sa viaţă că este cu adevărat un
om al lui Dumnezeu, un reprezentant real al lui Iisus Hristos în mijlocul credincioşilor. Un
om profund credincios, sincer, curat sufleteşte, curios şi cucernic. În faţa unui astfel de
duhovnic penitentul îngenunchează cu încredere deplină, îşi deschide toate porţile
sufletului, îşi mărturiseşte toate păcatele, îşi descarcă toate poverile şi îşi plânge toate
păcatele. Penitentul se va ridica de sub epitrahilul unui astfel de preot şi în urma unei astfel
70
Pr.Prof.C.Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în rev.Mitropoliei Olteniei, an.IX, nr.3-4, Craiova, 1957, pg.139
71
Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în rev.Mitropoliei Olteniei an VIII, 1956, nr.1-3, pg.4
72
Pr.Prof.Sp.Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în M.O. an VIII, nr.6-7 Craiova, 1956,
pg.317
de mărturisiri, ca o făptură nou, ca un om care a primit har şi putere dumnezeiască precum
şi iertare deplină mulţumire sufletească necesare pentru fericirea şi mântuirea lui. Din
această cauză, „duhovnicii cu viaţă exemplară, duhovnicii împodobiţi cu insignele
sfinţeniei sunt mai căutaţi decât pietrele scumpe, mai poftiţi decât privirea cea caldă, mai
doriţi decât covoarele de aur, mai preţuiţi decât orice tezaur al lumii trecătoare”73. De aceea
pentru credincioşi nici o jertfă nu este prea mare, nici o osteneală nu este prea grea, nici o
distanţă nu este de nestrăbătut şi nici o piedică de neînvins când este vorba de a ajunge în
faţa unui duhovnic, care prin viaţa lui dovedeşte sfinţenia şi desăvârşirea sa morală.
Credincioşii caută şi aleargă spre un astfel de duhovnic ca spre un izvor cu apă limpede şi
rece, ca spre un râu cu lapte şi miere pentru a-şi înviora şi îndulci viaţa plină de ispite,
păcate şi clipe amare prin care încearcă să răzbată.
b) O a doua cerinţă a duhovnicului este ştiinţa, cultura74.
În întreaga sa activitate preotul este şi trebuie să fie un dascăl şi un învăţător iscusit
dar mai ales în taina spovedaniei duhovnicul trebuie să fie prin excelenţă un învăţător
neîntrecut care să fi în stare oricând să rezolve toate problemele pe care i le pun în faţă
diferitele categorii de credincioşi. Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine diferitele
practici şi obiceiuri care preocupă şi stăpânesc viaţa credincioşilor. Duhovnicul trebuie să
susţină, să cultive, să îmbogăţească şi să întărească tot ceea ce este bun, ceea ce este
pozitiv, sănătos şi folositor credincioşilor săi. „În acelaşi timp însă, duhovnicul trebuie
asemenea unui grădinar harnic şi iscusit să plivească, să dezrădăcineze şi să stârpească din
grădina sufletului tot ceea ce este vătămător dreptei credinţe, tot ceea ce este primejdios
pentru mântuirea sufletească a credincioşilor”75. Învăţăturile ortodoxe, credinţele deşarte,
magiile, superstiţiile şi toate buruienile otrăvitoare din grădina dreptei credinţe trebuie
combătute, distruse pentru ca în locul lor să crească şi să se dezvolte învăţătura şi credinţa
ortodoxă. Această lucrare grea şi complicată nu poate fi îndeplinită în condiţii pe deplin
satisfăcătoare decât de duhovnicul care stăpâneşte şi posedă cunoştinţele timpului său şi

73
Ibidem, pg.317-318
74
Ibidem, pg.318
75
Ibidem pg.319
care se cultivă neîntrerupt prin studii şi lectură, luminat şi împodobit cu cultura şi
obiceiurile epocii sale în care îşi desfăşoară activitatea pastorală. Din această cauză unui
duhovnic bin nu-i este suficientă numai cultura specifică, numai cunoaşterea disciplinelor
teologice, ci să încerce să fie mereu la curent cu progresul artelor, literaturii sau în două
cuvinte cultura laică. Numai un duhovnic împodobit cu asemenea cunoştinţe va fi în stare
să lămurească, să înveţe, să povăţuiască şi să ferească pe credincioşii săi de tot felul de
rătăciri. Un duhovnic cult şi deplin stăpân pe problemele care frământă viaţa credincioşilor
are posibilitatea să rezolve toate nedumeririle şi zbuciumările credincioşilor săi, din
scaunul spovedaniei. La aceasta va contribui şi cunoştinţele dobândite în timpul şi din
experienţa vieţii duhovnicului.
Duhovnicul trebuie să fie deci un om instruit, un om de cultură, un om cu orientări
largi în toate problemele vieţii şi cu om cu experienţă bogată.
c) Tactul pastoral şi prudenţa necesară duhovnicului
Tactul pastoral este o însuşire necesară duhoivnicului, mai bine spus unui bun
duhovnic, în toate lucrările sau activităţile preotului. Tactul pastoral îl face pe fiecare
preot-duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile şi hotărârile sale, ci să
cumpănească şi să cântărească bine lucrurile pentru ca apoi să dea cele mai bune şi
înţelepte sfaturi şi îndemnuri. Nici una din lucrările preoţiei nu cere preotului mai multă
linişte, seninătate, dragoste, răbdare şi indulgenţă ca sau decât duhovnicia. „Aici preotul
trebuie să fie prin excelenţă, părinte adevărat, plin de iubire faţă de fiii săi duhovniceşti şi
interesat în gradul cel mai înalt posibil de mântuirea lor”76. Liniştea sufletească şi
seninătatea duhovnicului creează o atmosferă de intimitate, apropiere între părinte şi fiul
duhovnicesc care este indispensabilă unei mărturisiri bune şi complete. Această intimitate
dă naştere la un contact de ordin sufletesc, încredere totală, urmată de o destăinuire şi o
mărturisire fără rezerve. Răbdarea, bunătatea şi indulgenţa duhovnicului trebuie sp fie fără
sau peste măsură încât cuvintele, gesturile, privirile, mimica feţei să nu trădeze neliniştea,
supărarea, mirarea sau enervarea preotului care sunt putem spune fatale. Duhovnicul
76
Ibidem, pg.319
trebuie să dea dovadă tot timpul de prudenţă şi precauţie pentru ca să nu supere sau să
ofenseze sau să jignească pe nimeni. De asemenea trebuie avut în vedere că cel ce vine să
se mărturisească este de o sensibilitate deosebită şi orice intervenţie mai dură sau atitudine
greşită poate fi interpretată de penitent ca o jignire sau o încercare de a umili persoana sa.
Numai un duhovnic care s-a învrednicit cu asemenea virtuţi, pe care le-am arătat mai sus
poate să facă din scaunul mărturisirii sau al spovedaniei o adevărată baie spirituală din care
cei care se mărturisesc ies curăţiţi, tămăduiţi, îndreptaţi şi împăcaţi cu Hristos, care mai
apoi îi inalţă sufleteşte şi-i pregăteşte ca în zilele ce vor urma să fie înţelepţi, curaţi
sufleteşte, fără gânduri rele şi oricând gata să lupte cu păcatul şi ispitele.
Până aici am încercat să arăt importanţa pe care o are în această misiune, însuşirile
cu care duhovnicul trebuie să se împodobească, tocmai pentru a putea îndeplini cu precizie
şi cu responsabilitate deplină calitatea sau demnitatea sa de duhovnic. Un rol foarte
important pentru ca spovedania să se îndeplinească în condiţii cât mai bune şi spre folosul
real al tuturor îl are şi locul dar şi timpul în care aceasta se petrece.
„Condiţiile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt
lucruri de neglijat. El trebuie pe deoparte să corespundă caracterului religios al mărturisirii
şi să fie propriu a facilita psohologiceşte întoarcerea penitentului, împăcarea şi unirea lui
din nou cu Dumnezeu. Aceste condiţii privesc îndeosebi locul şi timpul mărturisirii”77.
Locul cel mai potrivit şi mai îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de spovedanie este
biserica sau „casa lui Dumnezeu” pentru că aici vine omul să se întâlnească cu El şi să se
împărtăşească de harurile şi datoriile sale. Aici credincioşii îl caută şi-l găsesc pe
Dumnezeu într-un cadru vrednic de maiestatea Lui, pentru a-i cădea înainte şi a-i cere
iertare pentru păcate şi ajutor în tot ceea ce fac. „Deci în chip obişnuit mărturisirea
păcatelor trebuie primită în biserică, într-un loc, într-o strană, într-un sediu sau o catedră
anume amenajată”78. De asemeni în cazuri excepţionale scaunul spovedaniei poate fi aşezat
şi într-o casă cinstită, curată şi liniştită sau cancelaria parohială unde să existe şi icoana
Mântuitorului Hristos. Preotul trebuie să fie îmbrăcat în toate veşmintele sau în caz
77
Pr.Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, pg.59
78
Ibidem, pg.60
excepţional cel puţin cu epitrofil şi felon. Atunci când situaţia o cere, preotul trebuie să
răspundă fără ezitare chemării credincioşilor lor aflaţi în nevoi ca: bolnave, pe patul de
moarte sau în imposibilitate de a se deplasa la biserică. În ceea ce priveşte timpul
spovedaniei se ştie că preotul va spovedi oricând penitentul o cere dar cu o pregătire
prealabilă. Nu este recomandată situaţia când penitentul se află sub influenţa unor factori
ce denaturează valoarea spovedaniei sau efectiv nu este posibilă administrarea acestei taine
(cazuri în care „penitentul” se află sub influenţa alcoolului, stupefiante, etc sau când nu
este convins de valoarea acestei taine sau nu îşi dă acceptul deplin). După ce preotul s-a
îngrijit ca toate acestea să fie realizate şi după ce se face toată rânduiala specifică, urmează
spovedania sau mărturisirea efectivă a credinciosului.
Datoria cea dintâi a duhovnicului în scaunul mărturisirii este aceea „de a interoga, de
a pune întrebări penitentului spre a se edifica pe deplin asupra poziţiei morale, asupra
gradului de vinovăţie asupra păcatelor săvârşite de penitent”79. Fiecare credincios va şti din
învăţătura, pregătirea şi predicile preotului – că duhovnicul nu pune aceste întrebări dintr-o
curiozitate bolnăvicioasă sau interese personale. Duhovnicul pune aceste întrebări pentru a
cunoaşte amănunţit gradul de vinovăţie al fiecărui penitent, de îmbolnăvire spirituală când
acesta vine să se spovedească. Este lucru ştiut că numai atunci când duhovnicul cunoaşte
amănunţit toate abaterile, căderile şi patimile care au pus stăpânire pe viaţa penitentului,
este în măsură să judece şi să aprecieze ce anume trebuie făcut pentru îndreptarea morală a
acestuia. Unii teologi au asemănat această obligaţie a duhovnicului cu lucrarea medicului
care trebuie să se intereseze în amănunt de evoluţia bolii pacientului. Astfel duhovnicul nu
poate să prescrie reţeta tămăduirilor sufleteşti decât atunci când a ajuns să cunoască
temeinic şi sigur boala penitentului. Din această cauză duhovnicul nu trebuie să se
mulţumească cu o spovedanie sumară a penitentului. Duhovnicul adevărat pune întrebări şi
trece fără grabă la analizarea întregii vieţi sufleteşti a penitentului. În această privinţă
preotul trebuie să ţină cont de cultură, de gen, de stare civilă, de vârstă, de sensibilitatea
individuală a fiecăruia etc. Într-un fel va interoga duhovnicul un intelectual şi altfel va
79
Pr.Prof.Sp.Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, în M.O.an VIII, nr.6-7, Craiova, 1956,
pag.319.
interoga pe un ţăran,într-un fel pe o femeie căsătorită şi în alt fel pe o tânără necăsătorită, şi
în alt fel pe un copil. Limbajul pe care-l foloseşte şi întrebările pe care le pune trebuie să se
potrivească cu statutul fiecărui credincios în parte. Preotul care administrează această taină
nu trebuie să se grăbească sau să fie neatent la ceea ce spune credinciosul fiindcă aceste
lucruri denaturează valoarea spovedaniei.
O a doua fază în taina mărturisirii este aceea a „trezirii regretului în sufletul
penitentului pentru păcatele săvârşite”80.
După ce prin mărturisire, prin întrebări şi răspunsuri s-a ajuns la arătarea tuturor
abaterilor, la cunoaşterea tuturor păcatelor, duhovnicul va trece la sublinierea gravităţii
acestor păcate. Duhovnicul trebuie să arate penitentului măsura în care el a jignit
maiestatea lui Dumnezeu, măsura în care a greşit faţă de Biserică, măsura în care a
nedreptăţit sau pricinuit dureri aproapelui său, sau măsura în care s-a greşit faţă de sine
însuşi prin încălcarea poruncilor dumnezeieşti sau poruncilor bisericeşti etc. Toate aceste
sublinieri trebuie făcute cu scopul ca penitentul să aibă ştiinţă şi conştiinţă clară asupra
gravităţii păcatelor. Din această conştientizare se va naşte apoi regretul sincer şi profund
pentru toate păcatele săvârşite. „Regretul profund, căinţa amară, părerea de rău sinceră,
choar lacrimile de durere pentru păcatele săvârşite alcătuiesc o condiţie esenţială pentru
dobândirea absolvirii, a dezlegării penitentului”81. Duhovnicul n-are dreptul să acorde
dezlegare în taina mărturisirii înainte de a constata existenţa acestui regret sincer şi profund
în sufletul penitentului. „În cumpăna iertării divine nu apasă nimic atât de greu ca durerea
profundă, care nu mai lasă credinciosului nici o linişte, nici o mulţumire, nici o odihnă
până nu dobândeşte iertarea după care însetează sufletul său.”82
O a treia fază în taina mărturisirii este aceea a „hotărârii şi promisiunii de a nu mai
săvârşi păcatele mărturisite”.83
Regretul pentru păcatele săvârşite trebuie să dea naştere totdeauna la hotărârea
fermă, dorinţa curată, voinţa neclintită de a nu mai repeta greşelile săvârşite. În acest sens
80
Ibidem, pg.320
81
Ibidem
82
Pr.Sp.Cândea, Contribuţii la conducerea pastorală a credincioşilor din oraşe, Sibiu, 1936, pg.249-250
83
Idem, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, în M.O.an VIII, nr.6-7, Craiova, 1956, pag.321.
penitentul trebuie să facă promisiuni sincere că începând cu ceasul acela va lupta cu toate
forţele sufletului împotriva tuturor ispitelor. Dacă nu există această intenţie, dorinţă sau
hotărâre, eficacitatea mărturisirii se micşorează iar harul lui Dumnezeu nu copleşeşte
întreaga fiinţă a penitentului.
Următorul pas în desfăşurarea acestei taine se face prin fixarea canonului sau a
epistimiilor. Scopul acestor epistimii prescrise în scaunul de spovedanie nu este ispăşitor,
adică pentru a satisface justiţia divină aşa cum învaţă B.R-C. ci este spre îndreptarea
penitentului. „În scopul de spovedanie se urmăreşte ca scop final regenerarea sufletului”. 84
Proporţionarea şi dozarea canonului trebuie sp ţină cont de:
1. Însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a penitentului sau cu
alte cuvinte individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul85.
„După cum nu tuturor corpurilor li se prescrie aceeaşi doctorie sau dietă ci când una
când alta, după gradul şi natura bolii, tot aşa de variate sunt şi leacurile şi procedeele
pentru vindecarea sufletelor”86.
Prin urmare canonul trebuie aplicat de la individ la individ sau adaptat diferit în
funcţie penitent.
2. De asemenea trebuie să se ţină seama de „nivelul moral”87 adică de gradul de
virtute şi de perfecţiune a penitentului venit la spovedanie. „Celor pioşi sau cucernici de
exemplu li se vor recomanda de preferinţă canoane cu caracter spiritual: meditaţii
religioase, rugăciuni, lecturi pioase, etc”88.
3. Canonul trebuie prescris în raport cu „puterile penitentului”89. În această situaţie
nu se vor impune mătănii unui penitent slab sau bolnav ci se va înlocui cu un alt fel de
canon potrivit cu puterea şi starea în care se află penitentul.

84
Pr.Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia 1995, pg.229.
85
Ibidem, pg.230.
86
Sf.Grigorie cel Mare, Recular pastoralis liber, col.49C
87
Pr.Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia 1995, pg.232
88
Ibidem.
89
Ibidem.
 4. Se va ţine cont şi de „posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale
penitentului”90. Pentru ca epitimia să poată fi îndeplinită ea trebuie să fie în concordanţă cu
condiţiile de viaţă. Nu se poate prescrie ca şi canon rugăciunea zilnică îndelungată unui
penitent care prin ocupaţia sa nu poate săvârşi canonul.
5. Canonul prescris trebuie să fie posibil în mentalitatea personală a penitentului şi a
timpului actual. Canonul nu este potrivit de pildă dacă vrând să trezeacă ura şi sila faţă de
păcat coboară personalitatea omenească în proprii ochi ai penitentului91.
6. La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului
precum şi dispoziţia de îndreptare a penitentului92.
De aici desprindem faptul că pentru un păcat greu trebuie să se dea un canon pe
măsură, iar pentru unul uşor, de asemeni. Aici se vor analiza împrejurările care hotărăsc
gravitatea păcatului şi se vor avea în vedere în general, poziţia socială şi familială, vârsta,
gradcul de publicitate al păcatului săvârşit, gravitatea şi însuşirile păcatului, motivul sau
intenţia, momentul şi împrejurările generale ale păcătuirii precum şi de momentul şi
împrejurările generale ale păcătuirii sau condiţiile înainte şi după păcat93.
Sub presiunea greşelilor morale, conştiinţa creştinului este neliniştită, tulburată.
Creştinul îşi dă seama că s-a abătut din drumul desăvârşirii morale întrucât a nesocotit
învăţătura Mântuitorului, îşi dă seama că între el şi Hristos s-a interpus păcatul care
dezorganizează viaţa harică necesară pentru dobândirea mântuirii. De aici vine dorinţa
fierbinte de a se elibera de cătuşele morale ale păcatului ,de a-şi recâştiga curăţia morală şi
de a se apropia din nou de Mântuitorul. Pentru a-i ajuta pe credincioşi să se apropie de
Mântuitorul preotul trebuie să fie pregătit şi să respecte aceste norme sau sfaturi pe care
înaintaşii noştri le-au lăsat în urma lor spre folosul şi binele nostru.

90
Ibidem.
91
Ibidem.
92
Ibidem.
93
Ibidem., pg.236-238.