Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”

Secția – Teologie Pastorală
Iași

~Lucrare de seminar~

Preoția în Epistola către Tit a Sfântului

Apostol Pavel

Profesor coordonator: Student:

Pr. Conf. Univ. Dr. Melniciuc-Puică Ilie Vicol Iulian
Anul II. Grupa A IV-A

Iași, 2019
 În lucrarea de față ne propunem să stabilim, pe cât este posibil, trăsăturile ce sunt cerute
candidatului la preoție și pe care le putem sustrage din învățăturile date de Sfântul Apostol Pavel
ucenicului său, episcopului Tit al Cretei, căruia i-a adresat o epistolă. Pentru a realiza această
lucrare am utilizat cartea ,,Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit”, a Preotului Dr. Sabin
Verzan.
Sfântul Apostol Pavel scrie Epistola către Tit, adevăratului fiu după credința cea de obște
(Tit 1,4), în jurul anilor 64-65 d. Hr., prin care îi reamintește felul în care trebuie să se nevoiască
în misiunea aceasta de păstorire a turmei cuvântătoare, dându-i totodată și sfaturile cuvenite.
Apostolul neamurilor îi scrie episcopului Cretei despre felul în care trebuie să fie preotul: fără
prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau
neascultători (Tit 1,6). Pentru cei curați, spune corifeul Pavel, toate sunt curate, iar pentru cei
întinați și necredincioși nu este nimeni curat, căci li s-au întinat lor și mintea și cugetul (Tit 1,15).
Degeaba păcătoșii îl mărturisesc pe Dumnezeu cu gura, dacă prin faptele lor Îl tăgăduiesc.
Preotul trebuie să fie pildă întru toate (Tit 2,7-8), astfel încât oamenii obișnuiți să-L
recunoască pe Dumnezeu în el. De asemenea, episcopul Tit este sfătuit și îndemnat să trăiască în
acest veac trecător cu înțelepciune, dreptate și cucernicie, lăsând fărădelegea și poftele lumești
(Tit 2,12).
Dumnezeu ne-a mântuit pe noi nu din faptele cele întru dreptate săvârșite de noi, ci prin
mila Sa cea mare, prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a
vărsat peste noi prin Iisus Hristos, Dumnezeul nostru (Tit 3,5-6). Pe lângă aceste calități pe care
preotul este dator să le aibă, el trebuie să-i apere pe credincioși de învățăturile eretice. El trebuie
să îndeplinească o activitate misionar pastorală și să ocrotească dreapta credință, fiind conștient
că va da răspuns în fața lui Dumnezeu de turma încredințată lui.
În perioada primară, exista o confuzie a numelor de preot și episcop, de multe ori
folosindu-se un nume pentru o altă funcție sacerdotală decât cea pe care o exprima prin cuvântul
respectiv. De exemplu, la capitolul I, versetele 7-9, deși folosește noțiunea de episcop, Sfântul
Apostol Pavel face referire la preot. Acest lucru îl înțelegem din faptul că de fiecare dată când se
vorbește despre slujitorii bisericești, în Noul Testament, acest lucru se realizează în legătură cu o
Biserică locală, și știm că nu puteau fi mai mulți episcopi în aceeași cetate.
Tit derivă din latinescul Titus, fiind primul episcop al Bisericii din Creta, și este unul
dintre participanții la Sinodul Apostolic.

2
 Preotul, deși este ales dintre creștini, trebuie să fie cel mai bun dintre ei. El trebuie să îi
întreacă pe toți prin viața pe care o duce, prin râvnă, înțelepciune, astfel încât, prin faptă și
cuvânt, să devină un misionar. În capitolul I din Epistola către Tit găsim scris: „De este cineva
fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau
neascultători. Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu,
neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât, ci iubitor de
străini, iubitor de bine, înţelept, drept, cuvios, cumpătat, ținându-se de cuvântul cel credincios al
învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei
potrivnici’’ (Tit 1, 6-9). Cuvântul ἀνέγκλητοs semnifică fără osândă, nevinovat, care nu poate fi
adus în fața judecății, care nu poate fi inculpat (la Judecata de obște). Apoi, cei chemați la
hirotonie trebuie să fie fără prihană, pentru care s-a folosit termenul ἀνεπίλημπτος. ,,Fără de
prihană” (Tit 1,6) înseamnă că el trebuie să aibă o purtare pe care nimeni nu o poate defăima, o
viață mai presus de orice bănuială sau acuzare. De asemenea, prin cuvintele ,,bărbat al unei
singure femei” (Tit 1,6) se înțelege că el trebuie să fie o singură dată căsătorit, dar asta nu
înseamnă că trebuie neapărat să fie căsătorit. Mai mult, copiii săi să fie credincioși
(dacă îi are. Nu este obligatoriu să aibă). În această privință, Canonul 18 de la Sinodul al III-lea
de la Cartagina (din anul 397) spune: ,,Episcopii, preoții și diaconii nu vor fi hirotoniți înainte de
a fi adus la credința creștină pe toți cei ce locuiesc în casa lor”. Indiferent de vârsta pe care o au,
copii pot și trebuie să fie botezați, pentru că numai prin primirea Tainei Sfântului Botez devin
membri ai Bisericii, aceasta fiind o dovadă a purtării de grijă a părintelui față de cei cărora le-a
dat viață.

Termenii ἀνεπίλημπτος (acuzație, învinuire, reproș) și ἀσωτία (desfrâu, dezmăț,

destrăbălare. Este folosit pentru cei ce duc o viață neconformă cu legea morală a Evangheliei)
scot în evidență faptul că preotul trebuie să aibă copii care să nu fie ,,sub învinuire de desfrânare
și neascultători” (Tit 1,6). Având copii ascultători, viitorul candidat la hirotonie demonstrează că
este în stare să-și chivernisească bine casa.
În această epistolă, preoții sunt numiți episcopi în sensul de păstorire, ocrotire și
îndrumare spirituală după modelul Marelui și Blândului Păstor, Iisus Hristos.
Termenul de ,,iconom al lui Dumnezeu” (Tit 1,7) arată că slujitorul chivernisește bine
bunurile Stăpânului. Genitivul Θεοῦ, al lui Dumnezeu, arată în slujba cui se află episcopul sau
preotul, cui au fost afierosiți din momentul hirotoniei.

3
 ,,Episcopul să fie neîngâmfat”. Aici este folosit termenul αὐθάδης, care înseamnă
automulțumit, orgolios, arogant. Dacă aceste lucruri sunt străine de viața creștinească în general,
cu cât mai mult de treapta preoției care este o chemare atât de înaltă?
De asemenea, termenii ὄργιλος (mânios, furios, coleric), πάροινος (bețiv, dedat vinului) și μή
αἰσχροκερδῇ (iubitor de câștig urât) arată viciile și slăbiciunile de care clericul trebuie să fie
străin și pe care trebuie să le condamne. Astfel, articolul 23 din Regulamentul de procedură al
instanței disciplinare și de judecată al Bisericii Ortodoxe Române sancționat de Sfântul Sinod la
data de 8 iunie 1949 condamnă impunerea cu sila a plății pentru orice slujbă religioasă, beția,
bătaia, camăta.
Pentru a fi un adevărat păstor și următor al lui Hristos, preotul nu trebuie doar să se
ferească de păcate, ci să fie și ,,iubitor de străini ” (Tit 1,8). Grecescul φιλόξενος înseamnă
ospitalier, primitor de străini. Apoi, el trebuie să fie ,,iubitor de bine” (Tit 1,8)- φιλάγαθος,
,,înțelept” (Tit 1,8) - termenul σώφρον însemnând și prudent, serios -, ,,drept, cuvios, cumpătat”
(Tit 1,8), aici folosindu-se termenii δίκαιος, ὅσιος, respectiv ἐγκρατής.
Toate Epistolele pastorale pun accentul asupra stăpânirii de sine, a înfrângerii pornirilor
firii. Înfrânarea înseamnă stăpânirea de la păcate, patimi, dar și înfrângerea și stăpânirea
impulsurilor și înclinațiilor spre replici necontrolate și care nu zidesc duhovnicește.
Verbul ἀντέχομαι înseamnă a ține cu tărie, ferm (o convingere, o opinie), fiind o atitudine
de expunere și apărare a unei învățături sau opinii, excluzând compromisul. Aici, ,,ținându-se de
cuvântul cel credincios al învăţăturii” (Tit 1,9) arată această fermitate a convingerii și, mai
departe, Sfântul Pavel arată și motivul necesității acestei determinări prin: ,,ca să fie destoinic şi
să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici” (Tit 1,9). Verbul ἐλέγχω
semnifică a convinge pe cineva (de un adevăr).
În Epistola către Tit 1, 5-9 și Epistola I către Timotei 3, 2-13 găsim primele expuneri
sistematice și complete despre însușirile pe care candidatul la hirotonie trebuie să le dețină.
Epistola către Tit nu ne vorbește despre momentul instituirii preoției harice, nici despre
primele hirotonii, ci despre situația în care se aflau Bisericile întemeiate de către Sfinții Apostoli
și care urmau să fie cârmuite de membrii ierarhiei sfințitoare, în special de episcopi.
Transmiterea harului preoției de la Sfântul Apostol Pavel și lui Tit, episcopul Bisericii din
Creta, este un aspect esențial privind succesiunea apostolică prin care este dovedită îndreptățirea

4
ierarhiei bisericești de a continua împărtășirea Sfântului Duh prin Sfintele Taine și propovăduirea
aceleiași învățături de credință ca și aceea a Sfinților Apostoli.
Preoția sacramentală deține aceeași putere bisericească, același har și aceeași învățătură
ca cele primite de Sfinții Apostoli de la Mântuitorul, cu deosebirea că Sfinții Apostoli posedau în
plus față de membrii ierarhiei bisericești harismele special legate de propovăduirea Evangheliei.
Atât Sfinții Apostoli (I Cor. 3,1-2), cât și urmașii lor: episcopii și preoții (Tit 1,7), sunt iconomi
ai acelorași taine ale lui Dumnezeu.
Formularea: ,,lui Tit, adevăratului fiu după credința cea de obște” are în primul rând, sens
succesoral, ținând cont de faptul că moștenirea nu poate trece de la tată la fiu decât dacă cel din
urmă este ,fiu adevărat”. Adjectivul γνήσιος semnifică adevărat, autentic, legitim, în comparație
cu νόθος care înseamnă nelegitim, bastard. Conform epistolelor pastorale, episcopilor le revin
următoarele atribuții: alegerea și hirotonia clericilor (I Timotei 3,1-13; 5,22; Tit 1,5-6),
retribuirea după merit (I Timotei 5,17-18) și disciplinarea clericilor (I Timotei 5,19-20; Tit 1,5-
6), organizarea cultului divin public și păstrarea disciplinei în biserici (I Timotei 2,1-15),
propovăduirea și apărarea dreptei învățături (I Timotei 11,14-16; Tit 1,9,13; 2,1,7-8,15; 3,9-10).
În concluzie, episcopului îi revine responsabilitatea generală pentru absolut orice
desfășurare a vieții creștine din Biserica locală.
În I Timotei 3, 2-7 și Tit 1, 7-9 întâlnim termenul ἐπίσκοπος care desemna treapta
episcopatului. În Tit 1, 5-6, I Timotei 5, 17,19 și în I Timotei 3, 2-7 întâlnim treapta preoției, iar
în I Timotei 3, 8-10, 12-13 întâlnim treapta diaconiei. Astfel în epistolele I Timotei și Tit găsim
tabloul complet al celor 3 trepte harice ale preoției sacramentale. Candidații la hirotonie trebuiau
să fie capabili să învețe pe alții, să fie pilde pentru creștini, având blândețe și mult tact. În
momentul în care Tit, episcopul Cretei, hirotonea preoți în regiunea încredințată lui spre
păstorire, nu numai că făcea ascultare de porunca Sfântului Apostol Pavel ci, simultan, împlinea
o lucrare care, până în acel moment, aparținea numai apostolilor, ceea ce arată o latură
fundamentală a succesiunii apostolice, aceea a succesiunii neîntrerupte a harului preoției de la
Apostoli, la episcopi și preoți.
Un creștin care îndeplinea condițiile pentru a fi acceptat la hirotonie devenea de fapt un
creștin de elită, echilibrat în acțiunile și comportamentul său atât în familie, cât în Biserică și în
societate. Din expresia ,,iconom al lui Dumnezeu” se înțelege faptul că episcopul va da socoteală
de modul cum a chivernisit darurile primite de la Dumnezeu și care trebuiau puse în folosul casei

5
lui Dumnezeu, care ,,suntem noi” (Evrei 3,6), ,,ca pietre vii” și zidire duhovnicească (I Petru
2,5).
Biserica Ortodoxă nu cunoaște alte reglementări cu privire la forma sa de guvernământ, la
rânduirea și definirea preoției ierarhice sacramentale, decât cele pe care le cuprind epistolele
pastorale. Cea mai mare parte a acestor reglementări au căpătat, în timpul Sinoadelor Ecumenice,
expresii normative, care nu este altceva decât recunoașterea și continua lor reactualizare. Păstorii
de suflete trebuie să împrăștie bunătate, blândețe, iubire, înțelepciune, bărbăție, pricepere.
În concluzie, preoția este o chemare și un dar de la Dumnezeu ce s-a transmis până în
zilele noastre prin succesiune apostolică. În preoție, candidatului i se cere trăirea unei vieți
exemplare, astfel încât el să fie în stare să-L propovăduiască pe Dumnezeu prin faptă și cuvânt și,
totodată, să-i îndrume și pe păstoriții încredințați lui spre viața veșnică, spre Dumnezeu. Precum
în timpul Sfinților Apostoli, așa și acum harul Sfântului Duh lucrează în lume, mai ales prin
Sfintele Taine săvârșite de sfințiții slujitori ai Altarelor. În comuniune cu Dumnezeu, cu Biserica
și unul cu altul, creștinii, ca un singur trup (unire spre care au fost chemați), se luptă cu patimile,
cu păcatul, cu slăbiciunile și tendințele păcătoase, având ochii ațintiți asupra lui Iisus (Evrei
12,2), așteptând Împărăția ce va să fie, de care să ne învrednicească Dumnezeu pe toți, Amin.

6
 Bibliografie

 Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.
 Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit, Preot Dr. Sabin Verzan, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.