CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI

DECLARAŢIA
DOMINUS IESUS
despre unicitatea şi universalitatea salvifică
a lui Isus Cristos şi a Bisericii

ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ BUCUREŞTI

2000
2
 INTRODUCERE

1. Domnul Isus, înainte de a se înălţa la cer, le-a dat ucenicilor săi

porunca să vestească Evanghelia în lumea întreagă şi să boteze toate
popoarele: «Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată
făptura. Cine va crede şi se va boteza va fi mîntuit, iar cine nu va crede
va fi osîndit» (Mc 16, 15-16); «Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe
pămînt. Aşadar, mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-
i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-i să
păzească toate cîte vi le-am poruncit. Şi iată, Eu sînt cu voi în toate
zilele, pînă la sfîrşitul veacului lumii» (Mt 28, 18-20; cf. şi Lc 24, 46-48;
In 17, 18; 20, 21; Fp 1, 8).
Misiunea universală a Bisericii izvorăşte din porunca lui Isus
Cristos şi se împlineşte de-a lungul veacurilor prin proclamarea miste-
rului lui Dumnezeu — Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, precum şi a
misterului întrupării Fiului, ca eveniment de mîntuire pentru toată
omenirea. Acestea sînt conţinuturile fundamentale cuprinse în mărtu-
risirea credinţei creştine: «Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputer-
nicul, Creatorul cerului şi al pămîntului, al tuturor văzutelor şi nevă-
zutelor şi într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut,
care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu din
Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au
făcut, care, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire s-a coborît
din cer, s-a întrupat de la Duhul Sfînt, din Maria fecioara, şi s-a făcut
om, s-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat, a
înviat a treia zi, după Scripturi, s-a înălţat la cer, şade de-a dreapta
Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi, a
cărui împărăţie nu va avea sfîrşit, şi în Duhul Sfînt, Domnul şi de-viaţă-
dătătorul, care de la Tatăl purcede, care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
adorat şi preamărit şi a grăit prin proroci, şi într-una, sfîntă, catolică şi
apostolică Biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. Aştept
învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni».1
1
CONCILIUL DIN CONSTANTINOPOL I, Simbolul Constantinopolitan: DS 150.

3
2. De-a lungul veacurilor, Biserica a proclamat cu fidelitate
Evanghelia lui Isus Cristos şi a dat mărturie despre ea. Totuşi, la
încheierea celui de-al doilea mileniu creştin, împlinirea acestei misiuni
este încă departe de a fi încheiată 2 şi, de aceea, exclamaţia apostolului
Paul despre sarcina misionară a fiecărui botezat îşi păstrează puterea mai
mult ca oricînd: «Dacă vestesc Evanghelia, nu e o laudă pentru mine,
fiindcă stă asupra mea datoria. Căci vai mie de nu voi vesti
Evanghelia!» (1 Cor 9, 16). Aceasta explică atenţia deosebită pe care
Magisteriul o acordă motivării şi promovării misiunii evanghelizatoare a
Bisericii, mai ales faţă de tradiţiile religioase ale oamenilor întregului
pămînt3.
Luînd seama la valorile despre care dau mărturie şi pe care le pot
oferi umanităţii, aceste tradiţii sînt privite în mod deschis şi pozitiv de
Declaraţia conciliară despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine, în
care se citeşte: «Biserica Catolică nu respinge nimic din ce este adevărat
şi sfînt în aceste religii. Ea priveşte cu un respect sincer la acele moduri
de a acţiona şi a trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în
multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi propovăduieşte, reflectă
totuşi adesea o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii».4
Mergînd în aceeaşi direcţie, Biserica, pentru a-şi împlini funcţia de a-l
vesti pe Isus Cristos, care este «calea şi adevărul şi viaţa» (In 14, 6),
foloseşte şi dialogul interreligios care, într-adevăr, nu înlocuieşte missio
ad gentes, ci mai degrabă o însoţeşte, pentru acel «mister al unităţii» din
care «reiese că toţi oamenii care sînt mîntuiţi sînt părtaşi, chiar dacă în
mod diferit, la acelaşi mister al mîntuirii în Isus Cristos prin Duhul
său».5 Acest dialog, care face parte din misiunea evanghelizatoare a
Bisericii,6 comportă o atitudine de înţelegere şi o relaţie de cunoaştere şi

2
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 1: AAS 83
(1991) 249-340.
3
Cf. CONC. VAT. II, Decr. Ad gentes şi Decl. Nostra aetate; cf. şi PAUL AL VI-
LEA, Înd. ap. Evangelii nuntiandi: AAS 68 (1976) 5-76; IOAN PAUL AL II-LEA, Scr.
enc. Redemptoris missio.
4
CONC. VAT. II, Decl. Nostra aetate, nr. 2.
5
CONS. PONT. PT. DIALOG ÎNTRE RELIGII şi CONGR. PT. EVANGHELIZAREA
POPOARELOR, Instr. Dialogo e annuncio, nr. 29: AAS 84 (1992) 414-446; cf. CONC.
VAT. II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 22.
6
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 55.

4
îmbogăţire reciprocă, toate acestea în ascultare faţă de adevăr şi în
respectarea libertăţii.7

3. În practica şi aprofundarea teoretică a dialogului între credinţa

creştină şi celelalte tradiţii religioase, apar probleme specifice, al căror
răspuns se caută străbătînd căi noi, aducînd propuneri şi sugerînd
moduri de acţiune, care trebuie supuse unui discernămînt atent. În
această cercetare, prezenta Declaraţie vrea să reamintească, Episcopilor,
teologilor şi tututor credincioşilor catolici, unele conţinuturi de doctrină
care sînt absolut necesare şi care pot ajuta reflecţia teologică la găsirea
unor soluţii care să fie conforme cu adevărurile de credinţă şi care să
corespundă în acelaşi timp exigenţelor culturale ale timpului nostru.
Stilul expozitiv corespunde scopului pentru care a fost dată această
Declaraţie. Ea nu intenţionează să trateze organic problemele referitoare
la unicitatea şi universalitatea salvifică a misterului lui Isus Cristos şi a
Bisericii şi nici să propună soluţii la chestiunile teologice liber disputate,
ci vrea să expună din nou învăţătura credinţei catolice în această
privinţă, subliniind în acelaşi timp unele probleme fundamentale care
necesită cercetări mai aprofundate şi respingînd unele afirmaţii eronate
sau ambigue. De aceea, Declaraţia continuă învăţătura transmisă în
precedentele documente de Magisteriu, cu scopul de a relua adevărurile
care fac parte din patrimoniul credinţei Bisericii.

4. Vestirea misionară constantă din partea Bisericii este astăzi pusă în

pericol de teorii de natură relativistă care încearcă să justifice plu-
ralismul religios, nu numai de facto, ci chiar şi de iure (sau de prin-
cipio). Astfel, unii consideră depăşite anumite adevăruri cum sînt
caracterul definitiv şi complet al revelaţiei lui Isus Cristos, natura
credinţei creştine în comparaţie cu alte religii, inspiraţia cărţilor Sfintei
Scripturi, unitatea personală între Cuvîntul veşnic şi Isus din Nazaret,
unitatea economiei Cuvîntului întrupat şi a Duhului Sfînt, unicitatea şi
universalitatea salvifică a misterului lui Isus Cristos, mijlocirea salvifică
universală a Bisericii, inseparabilitatea, chiar în distincţie, între
Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia lui Cristos şi Biserică, subzistenţa
unicei Biserici a lui Cristos în Biserica Catolică.
Rădăcinile acestor afirmaţii se află în unele presupuneri de natură
filosofică şi teologică ce se opun înţelegerii şi primirii adevărului
7
CONS. PONT. PT. DIALOG ÎNTRE RELIGII şi CONGR. PT. EVANGHELIZAREA
POPOARELOR, Instr. Dialogo e annuncio, nr. 9.

5
revelat. Dintre aceste presupuneri, pot fi menţionate, printre altele:
convingerea că adevărul despre Dumnezeu este insesizabil şi inefabil,
chiar şi de către revelaţia creştină; atitudinea relativistă faţă de adevăr,
potrivit căreia ceea ce este adevărat pentru unii nu este la fel pentru alţii;
opoziţia radicală care se presupune între mentalitatea logică occidentală
şi mentalitatea simbolică orientală; subiectivismul celor care,
considerînd raţiunea drep unic izvor al cunoaşterii, «sînt incapabili să-şi
înalţe privirea spre cele de sus pentru a îndrăzni să dobîndească adevărul
existenţei»;8 dificultatea de a înţelege şi a accepta prezenţa în istorie a
evenimentelor de natură definitivă şi eshatologică; anihilarea metafizică
a evenimentului întrupării istorice a Cuvîntului veşnic, care este redus la
o simplă apariţie a lui Dumnezeu în istorie; eclectismul celor care, în
cercetarea teologică, adoptă idei provenite din contexte filosofice şi
religioase diferite, fără a ţine seama nici de coerenţa şi conexiunea lor
sistematică, nici de conformitatea lor cu adevărul creştin; în sfîrşit,
tendinţa de a citi şi a interpreta Sfînta Scriptură în afara Tradiţiei şi a
Magisteriului Bisericii.
Aceste presupoziţii, îmbrăcînd uneori nuanţe diferite, propuse
uneori ca afirmaţii, iar alteori ca ipoteze, constituie fundamentul unor
afirmaţii teologice potrivit cărora revelaţia creştină şi misterul lui Isus
Cristos şi al Bisericii îşi pierd natura de adevăr absolut şi de
universalitate salvifică sau sînt plasate cel puţin sub umbra îndoielii şi a
neîncrederii.

8
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Fides et ratio, nr. 5: AAS 91 (1999) 5-88.

6
 I. PLINĂTATEA ŞI NATURA DEFINITIVĂ
A REVELAŢIEI LUI ISUS CRISTOS

5. Pentru îndreptarea acestei atitudini relativiste ce se răspîndeşte din

ce în ce mai mult, trebuie reafirmat în primul rînd caracterul definitiv şi
complet al revelaţiei lui Isus Cristos. Într-adevăr, trebuie crezut cu tărie
că în misterul lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, care este
«calea şi adevărul şi viaţa» (In 14, 6), se află revelaţia plinătăţii
adevărului dumnezeiesc: «Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decît Tatăl şi
nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decît Fiul şi cel căruia vrea Fiul să-i
descopere»; «pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul Unul-
născut, care este în sînul Tatălui, El l-a făcut cunoscut» (In 1, 18); «în El
locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii, iar voi sunteţi deplini în
El» (Col 2, 9-10).

În fidelitate faţă de cuvîntul lui Dumnezeu, Conciliul Vatican II

învaţă astfel: «Profunzimea adevărului dezvăluit prin Revelaţie, atît
despre Dumnezeu cît şi despre mîntuirea omului, ne străluceşte în
Cristos, care este Mijlocitorul şi, în acelaşi timp, plinătatea întregii
Revelaţii».9 Tot Conciliul afirmă: «Isus Cristos, Cuvîntul făcut trup,
trimis “Om între oameni”, “vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu” (cf. In 3,
34) şi duce la bun sfîrşit lucrarea mîntuirii pe care i-a încredinţat-o Tatăl
(cf. In 5, 36; 17, 4). Cine îl vede, vede şi pe Tatăl (cf. In 14, 9). Prin
toată prezenţa şi manifestarea sa, prin cuvinte şi fapte, prin semne şi
minuni, dar mai ales prin moartea sa şi prin glorioasa înviere din morţi
şi, în sfîrşit, prin trimiterea Duhului adevărului, El împlineşte şi
desăvîrşeşte Revelaţia şi o întăreşte cu mărturia divină […]. Economia
creştină a mîntuirii, fiind legămînt nou şi definitiv, nu va trece niciodată
şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea
în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1 Tm 6, 14 şi Tit 2, 13)».10
9
CONC. VAT. II, Const. dogm. Dei verbum, nr. 2.
10
Ibid., nr. 4.

7
 De aceea, în Scrisoarea Enciclică Redemptoris missio se înfăţişează
din nou Bisericii datoria de a vesti Evanghelia ca plinătate a adevărului:
«În acest cuvînt definitiv al revelării sale, Dumnezeu s-a făcut cunoscut
în modul cel mai deplin: a spus omenirii cine este El. Şi această
autorevelare definitivă a lui Dumnezeu este motivul fundamental pentru
care Biserica “e din natura sa misionară”. Ea nu poate să nu proclame
Evanghelia, adică plinătatea adevărului pe care Dumnezeu ni l-a făcut
cunoscut despre sine însuşi».11 Aşadar, numai revelaţia lui Isus Cristos
«aduce în istoria noastră un adevăr universal şi ultim, care îndeamnă
mintea omului să nu se oprească niciodată».12

6. Aşadar, e contrară credinţei Bisericii teza care susţine natura

limitată, incompletă şi imperfectă a revelaţiei lui Isus Cristos, ca şi cum
aceasta ar fi complementară revelaţiei existente în alte religii. Raţiunea
ultimă a acestei afirmaţii pretinde a se sprijini pe faptul că adevărul
despre Dumnezeu în universalitatea şi plinătatea sa nu ar putea fi
perceput şi manifestat de nici o religie istorică, prin urmare, nici de către
creştinism, ba chiar nici de către Isus Cristos.

Acest mod de a gîndi contrazice cu totul precedentele afirmaţii ale

credinţei, potrivit cărora în Isus Cristos se află revelaţia deplină şi
completă a misterului salvific al lui Dumnezeu. Prin urmare, cuvintele,
faptele şi întregul eveniment istoric al lui Isus Cristos, deşi sînt supuse
— ca realităţi umane — unor limite, totuşi au ca subiect Persoana
dumnezeiască a Cuvîntului întrupat, «Dumnezeu adevărat şi om
adevărat»,13 şi de aceea poartă în sine caracteristica revelaţiei definitive
şi depline a căilor lui Dumnezeu spre mîntuirea oamenilor, chiar dacă
înălţimea misterului divin în sine rămîne transcendentă şi nesecată.
Adevărul despre Dumnezeu nu este abolit sau slăbit pentru că este
exprimat în limbaj omenesc; dimpotrivă, rămîne unic, deplin şi complet,
fiindcă Cel care vorbeşte şi acţionează este Fiul lui Dumnezeu întrupat.
De aceea, credinţa cere să mărturisim că Cuvîntul făcut trup, în tot
misterul său, de la întrupare pînă la preamărire, este izvorul, participat
dar real, precum şi împlinirea întregii revelaţii salvifice a lui Dumnezeu
faţă de oameni;14 de asemenea, este necesar să mărturisim că Duhul
11
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 5.
12
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Fides et ratio, nr. 14.
13
Simbolul calcedonian: DS 301. Cf. SF. ATANASIE DIN ALEXANDRIA, De
Incarnatione, 54, 3: SC 199, 458.
14
CONC. VAT. II, Const. dogm. Dei verbum, nr. 4.

8
Sfînt, care este Duhul lui Cristos, îi învaţă pe Apostoli şi, prin ei,
întreaga Biserică de-a lungul timpului, «tot adevărul» (In 16, 13).

7. Aşadar, răspunsul adecvat la revelaţia lui Dumnezeu este «as-

cultarea credinţei (cf. Rm 1, 5; 16, 26; 2 Co 10, 5-6), prin care omul se
încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind “lui Dumnezeu
care revelează supunerea deplină a minţii şi a voinţei” şi dîndu-şi de
bunăvoie adeziunea la revelaţia făcută de El».15 Credinţa este dar al
harului: «Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie
de harul lui, care îi iese în întîmpinare şi îl ajută, precum şi de ajutoarele
lăuntrice ale Duhului Sfînt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre
Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă “pe toţi să îmbrăţişeze
şi să creadă cu bucurie adevărul”».16

Ascultarea credinţei comportă primirea adevărului revelaţiei lui

Cristos, garantată de Dumnezeu, care este Adevărul însuşi: 17 «Credinţa
este în primul rînd o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu; ea
este în acelaşi timp, şi în mod inseparabil, asentimentul liber faţă de tot
adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu».18 Aşadar, credinţa, care este
«un dar al lui Dumnezeu» şi «o virtute supranaturală revărsată de El» 19,
implică o dublă adeziune: faţă de Dumnezeu, care revelează, şi faţă de
adevărul revelat de El, pentru încrederea care se acordă Persoanei care îl
afirmă. De aceea, «nu trebuie să credem în nimeni altcineva decît în
Dumnezeu — Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt».20

Aşadar, trebuie ţinută cu tărie distincţia între credinţa teologală şi

convingerea lăuntrică ce se întîlneşte în celelalte religii. Într-adevăr, în
timp ce credinţa este o primire, prin puterea harului, a adevărului
revelat, care ne permite «intrarea în interiorul misterului, favorizîndu-i
înţelegerea coerentă»,21 convingerea lăuntrică din celelalte religii se
bazează pe acel complex de experienţe şi gîndire care alcătuieşte

15
Ibid., nr. 5.
16
Ibid.
17
Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 144.
18
Ibid., nr. 150.
19
Ibid., nr. 153.
20
Ibid., nr. 178.
21
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Fides et ratio, nr. 13.

9
tezaurul uman de înţelepciune şi religiozitate, pe care omul care caută
adevărul l-a conceput şi l-a trăit, în relaţia sa cu Divinul şi Absolutul.22

Însă o astfel de distincţie nu este prezentă întotdeauna în modul de

gîndire actual, şi de aceea credinţa teologală, care este primirea
adevărului revelat de Dumnezeu Unul şi Întreit, este frecvent identificată
cu convingerea lăuntrică din celelalte religii, care este o experienţă
religioasă aflată încă în căutarea adevărului absolut, şi care este încă
lipsită de consimţămîntul dat lui Dumnezeu care se revelează. Aceasta
este una dintre cauzele pentru care există la unii tendinţa de a
minimaliza, uneori pînă la anihilare, diferenţele între creştinism şi
celelalte religii.

8. Se propune, de asemenea, şi ipoteza despre valoarea inspirată a

textelor sacre ale celorlalte religii. Într-adevăr, trebuie recunoscut că
unele elemente ale acestor texte sînt de fapt instrumente prin care foarte
mulţi oameni, de-a lungul veacurilor, au putut şi mai pot şi astăzi să-şi
hrănească şi să-şi păstreze relaţia religioasă cu Dumnezeu. Din această
cauză, luînd în considerare modurile de acţiune, preceptele şi
învăţăturile celorlalte religii, Conciliul Vatican II — aşa cum am amintit
mai sus — afirmă despre acestea: «deşi se deosebesc în multe privinţe
de ceea ce [Biserica] însăşi crede şi propovăduieşte, ele reflectă totuşi
adesea o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii».23

Însă tradiţia Bisericii rezervă calificarea de texte inspirate numai

cărţilor canonice ale Vechiului şi Noului Testament ca fiind inspirate de
Duhul Sfînt.24 Mergînd pe urmele acestei tradiţii, Conciliul Vatican II, în
Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină, învaţă astfel: «Sfînta
Maică Biserica, pe baza credinţei primite de la Apostoli, consideră sfinte
şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu toate
părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfînt (cf. In
22
Cf. ibid., nr. 31-32.
23
CONC. VAT. II, Decl. Nostra aetate, nr. 2. Cf. şi CONC. VAT. II, Decr. Ad
gentes, nr. 9, în care este vorba de binele ce se află «în diferitele rituri şi culturi ale
popoarelor»; Const. dogm. Lumen gentium, nr. 16, în care se menţionează
elementele bune şi adevărate care se află la necreştini, care pot fi considerate ca o
pregătire la primirea Evangheliei.
24
Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De libris sacris et de traditionibus
recipiendis: DS 1501; CONC. VAT. I, Const. dogm. Dei Filius, cap. 2: DS 3006.

10
20, 31; 2 Tm 3, 16; 2 Pt 1, 19-21; 3, 15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu
şi au fost încredinţate ca atare Bisericii». 25 Aceste cărţi «transmit cu
certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu,
pentru mîntuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre».26

Totuşi, Dumnezeu, voind să cheme la sine în Cristos toate nea-

murile şi să le comunice plinătatea revelaţiei şi a iubirii sale, se face
prezent în multe feluri «nu numai indivizilor, ci şi popoarelor, prin
bogăţiile lor spirituale, a căror exprimare principală şi esenţială este
constituită de religii, chiar dacă acestea conţin “lacune, insuficienţe şi
erori”».27 De aceea, cărţile sfinte ale altor religii, care, în fapt, hrănesc şi
călăuzesc existenţa adepţilor lor, primesc din misterul lui Cristos acele
elemente de bunătate şi de har prezente în ele.

25
CONC. VAT. II, Const. dogm. Dei verbum, nr. 11.
26
Ibid.
27
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 55. Cf. şi nr. 56. Cf.
PAUL AL VI-LEA, Evangelii nuntiandi, nr. 53.

11
 II. LOGOSUL ÎNTRUPAT
ŞI DUHUL SFÎNT ÎN LUCRAREA DE MÎNTUIRE

9. În reflecţia teologică actuală, Isus din Nazaret este frecvent con-

siderat ca o figură istorică deosebită, finită, revelatoare a lucrurilor
divine în mod neexclusiv, ci complementar altor figuri care sînt con-
siderate în egală măsură revelatoare şi salvifice. Astfel, Infinitul, Ab-
solutul, Misterul ultim al lui Dumnezeu s-ar fi manifestat neamului
omenesc în multe feluri şi prin multe figuri istorice, iar Isus din Nazaret
ar fi doar una din ele. Mai concret, El ar fi, pentru unii, unul din multele
chipuri asumate de Logos de-a lungul timpurilor ca să comunice în mod
salvific cu omenirea.
Pe lîngă aceasta, pentru a justifica, pe de o parte, universalitatea
mîntuirii creştine, iar pe de altă parte faptul pluralismului religios, se
propune o dublă economie, şi anume economia Cuvîntului veşnic, care
este valabilă şi în afara Bisericii şi fără nici o legătură cu aceasta, şi
economia Cuvîntului întrupat. Cea dintîi ar avea o plus-valoare de
universalitate mai mare decît cea de a doua, care ar fi limitată numai la
creştini, chiar dacă prezenţa lui Dumnezeu este mai deplină în ea.

10. Aceste teze se opun deschis credinţei creştine. Trebuie crezută cu

tărie învăţătura de credinţă prin care se mărturiseşte că Isus din Nazaret,
fiul Mariei, şi numai El singur este Fiul şi Cuvîntul Tatălui. Cuvîntul
care «era la început la Dumnezeu» (In 1, 2), El însuşi este Cel care «s-a
făcut trup» (In 1, 14). În «Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu» (Mt
16, 16), «locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii» (Col 2, 9). El
este «Fiul Unul-născut, care este în sînul Tatălui» (In 1, 18), Fiul «iubirii
sale, în care avem răscumpărarea […] căci în El a binevoit Tatăl să
locuiască toată plinătatea şi prin El să împace toate cu sine, şi cele de pe
pământ şi cele din cer, făcând pace prin sângele crucii lui» (Col 1, 13-
14. 19-20).
Rămînînd neatinsă fidelitatea faţă de Sfînta Scriptură şi respingînd
interpretările eronate sau reductive, Primul Conciliu de la Niceea şi-a

12
proclamat solemn credinţa în «Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-
născut din Tatăl, adică din substanţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu,
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut,
iar nu făcut, de aceeaşi substanţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, cele
din cer şi cele de pe pămînt. Care pentru noi, oamenii, şi pentru
mîntuirea noastră s-a coborît, s-a întrupat şi s-a făcut om, şi a pătimit, şi
a înviat a treia zi, şi s-a înălţat la ceruri, şi va veni să-i judece pe cei vii
şi pe cei morţi».28 Urmînd învăţătura Părinţilor, şi Conciliul de la
Calcedon a proclamat că «mărturiseşte pe unul şi acelaşi Fiu, Domnul
nostru Isus Cristos […] acelaşi desăvîrşit în dumnezeire şi desăvîrşit în
fire omenească, Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat […]
consubstanţial cu Tatăl după dumnezeire şi, acelaşi, consubstanţial cu
noi după firea omenească […], înainte de veci născut de la Tatăl după
dumnezeire, iar în zilele de pe urmă, acelaşi, născut, după firea
omenească, din fecioara Maria, născătoare de Dumnezeu, pentru noi şi
pentru mîntuirea noastră».29
De aceea, Conciliul Vatican II afirmă despre Isus Cristos — care
este «noul Adam» şi «chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1, 15) —:
«El este Omul desăvîrşit care a redat fiilor lui Adam asemănarea cu
Dumnezeu, deformată începînd cu primul păcat […]. Miel nevinovat,
prin Sîngele său vărsat în mod liber, a meritat pentru noi viaţa şi, în El,
Dumnezeu ne-a împăcat cu sine şi între noi şi ne-a scos din robia
diavolului şi a păcatului, aşa încît fiecare dintre noi poate spune
împreună cu Apostolul: Fiul lui Dumnezeu “m-a iubit şi s-a dat pe sine
însuşi pentru mine” (Gal 2, 20)».30
Despre acelaşi lucru, Ioan Paul al II-lea a declarat în mod explicit:
«Introducerea unei separări între Cuvîntul şi Isus Cristos e contrară
credinţei creştine […]: Isus este Cuvîntul întrupat, persoană unică şi
indivizibilă […]. Cristos nu e altcineva decît Isus din Nazaret, iar acesta
este Cuvîntul lui Dumnezeu făcut om pentru mîntuirea tuturor […].
Descoperind treptat şi preţuind darurile de orice fel, mai ales bogăţiile
spirituale, pe care Dumnezeu le-a dat fiecărui popor, nu le putem
despărţi de Cristos, care stă în centrul planului divin de mîntuire». 31
De asemenea, contrazice credinţa catolică separarea între acţiunea
salvifică a Logosului ca atare şi acţiunea salvifică a Cuvîntului care s-a

28
CONC. NICEEA I: DS 125.
29
CONC. CALCEDON: DS 301.
30
CONC. VAT. II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 22.
31
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 6.

13
făcut trup. Într-adevăr, prin întrupare, toate acţiunile salvifice pe care le-
a săvîrşit Cuvîntul lui Dumnezeu se înfăptuiesc întotdeauna în unire cu
natura umană, pe care şi-a asumat-o spre mîntuirea tuturor oamenilor.
Unicul subiect care acţionează în cele două naturi, umană şi divină, este
unica persoană a Cuvîntului.32
Aşadar, nu e compatibilă cu învăţătura Bisericii teoria ce atribuie
Logosului ca atare în divinitatea sa, o activitate salvifică ce s-ar exercita
“în afara” şi “dincolo de” firea omenească a lui Isus Cristos, chiar după
întrupare.33

11. Din acelaşi motiv, trebuie crezută cu tărie învăţătura de credinţă

despre unicitatea economiei mîntuirii, pe care a voit-o Dumnezeu Unul
şi Întreit, al cărei izvor şi centru este misterul întrupării Cuvîntului,
mijlocitorul harului dumnezeiesc în ordinea creaţiei şi a răscumpărării
(cf. Col 1, 15-20), în Care se recapitulează toate (cf. Ef 1, 10), «care s-a
făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi
răscumpărare» (1 Co 1, 30). Într-adevăr, misterul lui Cristos are o
unitate intrinsecă ce se întinde de la alegerea veşnică în Dumnezeu pînă
la parusie: «[Tatăl] ne-a ales în Cristos mai înainte de întemeierea lumii
ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa, în iubire» (Ef 1, 4); «în El am
fost puşi deoparte, rînduiţi fiind mai înainte, după hotărîrea Celui care
lucrează toate potrivit planului voinţei sale» (Ef 1, 11); «Căci pe cei pe
care [Tatăl] i-a cunoscut dinainte, pe aceia mai înainte i-a şi hotărît să fie
după chipul Fiului său, ca El să fie întîi-născut între mulţi fraţi. Iar pe
care i-a hotărît dinainte, pe aceia i-a şi chemat şi pe care i-a chemat, pe
aceia i-a şi îndreptăţit, şi pe care i-a îndreptăţit, pe aceia i-a şi preamărit»
(Rm 8, 29-30).
În fidelitate faţă de revelaţia divină, Magisteriul Bisericii afirmă cu
tărie că Isus Cristos este mijlocitorul şi răscumpărătorul universal:
«Cuvîntul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, El însuşi s-a făcut
trup pentru ca, Om desăvîrşit, să-i mîntuiască pe toţi şi să adune laolaltă
toate [...]. El este Acela pe care Tatăl l-a înviat din morţi, l-a înălţat şi l-a
aşezat la dreapta sa, făcîndu-l judecător al celor vii şi al celor morţi». 34
32
Cf. SF. LEON CEL MARE, Tomus ad Flavianum: DS 294.
33
Cf. SF. LEON CEL MARE, Scrisoarea «Promisisse me memini» către împăratul
Leon I: DS 318: «In tantam unitatem ab ipso conceptu Virginis deitate et humanitate
conserta, ut nec sine homine divina, nec sine Deo agerentur humana». Cf. şi ibid.:
DS 317.
34
CONC. VAT. II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 45. Cf. şi CONC. TRIDENTIN,
Decr. De peccato originali, nr. 3: DS 1513.

14
Această mijlocire salvifică aduce cu sine şi unicitatea jertfei
răscumpărătoare a lui Isus Cristos, marele şi veşnicul preot (cf. Evr 6,
20; 9, 11; 10, 12-14).

12. Există şi unii care propun ipoteza unei anume economii a Duhului
Sfînt, de natură mai universală decît economia Cuvîntului întrupat,
răstignit şi înviat. Şi această afirmaţie contrazice credinţa catolică, dat
fiind că aceasta din urmă afirmă că întruparea mîntuitoare a Cuvîntului
este un eveniment trinitar. În Noul Testament, misterul lui Isus, Cuvîntul
întrupat, constituie locul prezenţei Duhului Sfînt şi principiul revărsării
lui asupra neamului omenesc nu numai în vremurile mesianice (cf.
Fapte 2, 32-36; In 7, 39; 20, 22; 1 Co 15, 45), ci chiar şi în vremurile
care au precedat venirea lui în istorie (1 Co 10, 4; 1 Pt 1, 10-12).
Conciliul Vatican II a rechemat acest adevăr fundamental în
conştiinţa credinţei Bisericii. Într-adevăr, expunînd planul de mîntuire al
Tatălui faţă de întregul neam omenesc, Conciliul leagă strîns, de la
început, misterul lui Cristos de misterul Duhului. 35 Întreaga lucrare de
zidire a Bisericii din partea lui Isus Cristos Capul, de-a lungul
veacurilor, este considerată ca o înfăptuire a Acestuia în comuniune cu
Duhul său.36
Pe lîngă aceasta, lucrarea mîntuitoare a lui Isus Cristos, împreună
cu Duhul său şi prin Duhul său, se întinde, dincolo de limitele vizibile
ale Bisericii, la întregul neam omenesc. Vorbind despre misterul pascal,
în care Cristos, încă de pe acum, şi-l asociază în mod vital pe credincios
în Duhul şi îi dăruieşte speranţa învierii, Conciliul Vatican II afirmă:
«Acest lucru este valabil nu numai pentru creştini, ci şi pentru toţi
oamenii de bunăvoinţă, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil.
Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit pentru toţi iar chemarea ultimă
a omului este în mod efectiv una, şi anume divină, trebuie să susţinem
că Duhul Sfînt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de
Dumnezeu, să fie asociaţi acestui Mister pascal».37
Aşadar, este evidentă legătura între misterul salvific al Cuvîntului
întrupat şi misterul Duhului Sfînt, care nu face decît să actualizeze
eficacitatea salvifică a Fiului, făcut om, în viaţa tuturor oamenilor, care
sînt chemaţi de Dumnezeu la unul şi acelaşi ţel, fie că au precedat în
35
Cf. CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 3-4.
36
Cf. ibid., nr. 7. Cf. SF. IRINEU, care afirma: «[în Biserică] a fost aşezată
împărtăşirea cu Cristos, adică Duhul Sfînt» (Adversus haereses III, 24, 1: SC 211,
472).
37
CONC. VAT. II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 22.

15
timp venirea Cuvîntului făcut om, fie că trăiesc după întruparea Lui în
istorie; pe toţi aceştia îi însufleţeşte Duhul Tatălui, pe care Fiul omului îl
dăruieşte oamenilor din belşug (cf. In 3, 34).
Din această cauză, Magisteriul recent al Bisericii proclamă cu tărie
şi claritate adevărul unicei economii divine: «Prezenţa şi activitatea
Duhului nu se referă numai la indivizi, ci la societate şi la istorie, la
popoare, culturi şi religii […]. Cristos cel înviat lucrează acum în
inimile oamenilor prin puterea Duhului său […]. Şi tot Duhul este acela
care seamănă “seminţele Cuvîntului” prezente în rituri şi culturi şi le
pregăteşte să ajungă la maturitate în Cristos». 38 Deşi recunoaşte funcţia
istorico-salvifică a Duhului în tot universul şi în toată istoria neamului
omenesc,39 totuşi Magisteriul afirmă: «Acest Duh este acelaşi care a
acţionat în întruparea, viaţa, moartea şi învierea lui Isus şi acţionează în
Biserică. Aşadar, El nu se substituie lui Cristos şi nici nu umple un fel
de gol ipotetic între Cristos şi Logos. Tot ce lucrează Duhul în inimile
oamenilor şi în istoria popoarelor, în culturi şi religii, pregăteşte
Evanghelia şi nu poate să nu aibă legătură cu Cristos, Cuvîntul făcut
trup prin acţiunea Duhului “pentru ca, Om desăvîrşit, să-i mîntuiască pe
toţi şi să adune laolaltă toate”».40
În concluzie, trebuie să spunem că lucrarea Duhului nu acţionează
în afara acţiunii lui Cristos sau în paralel cu aceasta. Există o singură
economie salvifică a lui Dumnezeu Unul şi Întreit, realizată în misterul
întrupării, morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu şi înfăptuită cu
cooperarea Duhului Sfînt, şi care, în efectul său salvific, se extinde la
toată omenirea şi la tot universul: «Aşadar oamenii nu pot intra în
comuniune cu Dumnezeu decît prin Cristos, sub acţiunea Duhului». 41

38
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 28. Pentru cuvintele
«seminţele Cuvîntului», cf. şi SF. IUSTIN, 2 Apologia 8, 1-2; 10, 1-3; 13, 3-6: ed.
Goodspeed, p. 84; 85; 88-89.
39
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 28-29.
40
Ibid., nr. 29.
41
Ibid.,nr. 5.

16
 III. UNICITATEA ŞI UNIVERSALITATEA
MISTERULUI SALVIFIC AL LUI ISUS CRISTOS

13. De mai multe ori au apărut teze care neagă unicitatea şi universalitatea
salvifică a misterului lui Isus Cristos. Această afirmaţie este lipsită de orice
fundament biblic. Într-adevăr, ca element veşnic al credinţei Bisericii, trebuie
crezut cu tărie adevărul lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi singurul
Mîntuitor, care, în evenimentul întrupării, morţii şi învierii sale a adus la punctul
culminant istoria mîntuirii, care în El îşi are plinătatea şi centrul.
Mărturiile Noului Testament atestă clar acest lucru: «Tatăl l-a trimis pe Fiul
ca Mîntuitor al lumii» (1 In 4, 14); «Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul
lumii» (In 1, 29). Adresîndu-se sinedriului pentru a explica vindecarea ologului
din naştere, săvîrşită în numele lui Isus (cf. Fapte 3, 1-8), Petru spune: «Şi în
nimeni altul nu este mîntuire, căci nu este dat sub cer alt nume între oameni în
care să trebuiască să fim mîntuiţi» (Fapte 4, 12). Acelaşi apostol afirmă despre
Isus Cristos: «Acesta este Domn peste toate»; «a fost rînduit de Dumnezeu
Judecător al celor vii şi al celor morţi», şi, de aceea, «oricine crede în El va primi
iertarea păcatelor prin numele lui» (cf. Fapte 10, 36. 42. 43).
Paul le scrie corintenilor acestea: «Fiindcă, deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie
în cer, fie pe pământ — căci sunt mulţi dumnezei şi mulţi domni —, noi avem un
singur Dumnezeu, pe Tatăl, de la care sunt toate şi noi pentru El, şi un singur
Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate şi noi prin El» (1 Co 8, 5-6). Şi apostolul
Ioan afirmă: «Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît pe Fiul său unul-născut l-a dat,
pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că
Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca
lumea să fie mîntuită prin El» (In 3, 16-17). În Noul Testament, voinţa salvifică
universală a lui Dumnezeu este strîns legată de unica mijlocire a lui Cristos:
«[Dumnezeu] voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea
adevărului. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi
oameni: omul Cristos Isus, care s-a dat pe sine ca răscumpărare pentru toţi» (1 Tm
2, 4-6).

17
 Bazîndu-se pe această conştiinţă a darului unic şi universal al mîntuirii dăruit
de Tatăl prin Isus Cristos în Duhul (cf. Ef 1, 3-14), primii creştini s-au îndreptat
spre Israel pentru a-i arăta împlinirea mîntuirii, care se întinde dincolo de Lege, şi
apoi s-au adresat lumii păgîne a timpului, care căuta mîntuirea printr-o pluralitate
de zei salvatori. Acest patrimoniu al credinţei a fost înfăţişat din nou de Magis-
teriul mai recent al Bisericii: «Biserica, însă, crede că Isus Cristos, mort şi înviat
pentru toţi (cf. 2 Co 5, 15), oferă omului lumină şi putere prin Duhul său, ca omul
să poată răspunde vocaţiei sale supreme; şi că nu a fost dat alt nume sub cer
oamenilor, în care ei să se poată mîntui (cf. Fapte 4, 12). De asemenea, ea crede
că în Domnul şi Învăţătorul ei se află cheia, centrul şi scopul întregii istorii
umane».42
14. Trebuie crezut cu tărie, ca adevăr al credinţei catolice, faptul că voinţa
salvifică universală a lui Dumnezeu Unul şi Întreit este oferită şi împlinită o dată
pentru totdeauna în misterul întrupării, morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu.
Ţinînd seama de acest dat al credinţei, teologia timpului nostru, meditînd
asupra prezenţei altor experienţe religioase, precum şi asupra semnificaţiei lor în
planul salvific al lui Dumnezeu, este îndemnată să cerceteze dacă şi în ce fel
anumite figuri şi elemente pozitive din alte religii intră în planul divin de mîntuire.
În această reflecţie, cercetarea teologică găseşte un domeniu de cercetare foarte
vast sub călăuzirea Magisteriului Bisericii. Într-adevăr, Conciliul Vatican II a
afirmat: «unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude, ci suscită în făpturi o
cooperare participată, ce provine de la unicul Izvor». 43 Trebuie cercetată mai
profund conţinutul acestei mijlociri participate, care trebuie să rămînă însă mereu
călăuzită de principiul unicei mijlociri a lui Cristos: «Dacă nu sînt excluse mijlo-
ciri participate, de diferite tipuri şi ranguri, ele dobîndesc semnificaţie şi valoare
numai prin mijlocirea lui Cristos şi nu pot fi înţelese ca paralele şi comple-
mentare».44 Contrazic credinţa creştină şi catolică acele soluţii care propun o
anume lucrare salvifică a lui Dumnezeu în afara mijlocirii unice a lui Cristos.
15. Se propune adesea evitarea în teologie a unor termeni ca “unicitate”,
“universalitate” sau “natură absolută”, a căror folosire ar da impresia unei
insistenţe excesive pe semnificaţia şi valoarea evenimentului mîntuitor al lui Isus
Cristos în comparaţie cu celelalte religii. Însă, acest mod de a vorbi exprimă pur şi
simplu fidelitatea faţă de revelaţie, căci consituie dezvoltarea izvoarelor înseşi ale
42
CONC. VAT. II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 10. Cf. SF. AUGUSTIN, care
afirma că în afara lui Cristos, calea universală de mîntuire, care «niciodată n-a lipsit
neamului omenesc, nimeni n-a fost izbăvit, nimeni nu se izbăveşte, nimeni nu va fi
izbăvit»: De Civitate Dei, 10, 32, 2: CCL 47, 312.
43
Cf. CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 62.
44
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 5.

18
credinţei. Într-adevăr, de la început, comunitatea credincioşilor a recunoscut în
Isus Cristos o asemenea valoare mîntuitoare, încît numai El, ca Fiu al lui
Dumnezeu făcut om, răstignit şi înviat — prin misiunea primită de la Tatăl şi cu
puterea Duhului Sfînt —, are funcţia de a da darul revelaţiei (cf. Mt 11, 27) şi
viaţa dumnezeiască (cf. In 1, 12; 5, 25-26; 17, 2) întregului neam omenesc şi
fiecărui om în parte.
În acest sens, se poate şi trebuie să se spună că Isus Cristos, în ce priveşte
neamul omenesc şi istoria lui, are o semnificaţie şi o valoare care sînt întru totul
singulare şi unice, aparţinînd numai lui, fiind exclusive, universale şi absolute.
Căci Isus este Cuvîntul lui Dumnezeu făcut om pentru mîntuirea tuturor
oamenilor. Exprimînd această conştiinţă a credinţei, Conciliul Vatican II învaţă:
«Cuvîntul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, El însuşi s-a făcut trup pentru
ca, Om desăvîrşit, să-i mîntuiască pe toţi şi să adune laolaltă toate. Domnul este
ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi ale civilizaţiei,
centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi plinirea aspiraţiilor lor. El
este Acela pe care Tatăl l-a înviat din morţi, l-a înălţat şi l-a aşezat la dreapta sa,
făcîndu-l judecător al celor vii şi al celor morţi».45 «Tocmai această unicitate a lui
Cristos îi conferă o semnificaţie absolută şi universală, prin care, fiind în istorie,
este centrul şi scopul istoriei înseşi: “Eu sînt Alfa şi Omega, cel dintîi şi cel de pe
urmă, începutul şi sfîrşitul” (Ap 22, 13)».46

45
CONC. VAT. II, Const. past. Gaudium et spes, nr. 45. Necesara şi absoluta
singularitate şi universalitate a lui Cristos în istoria omenirii este bine exprimată de
Sf. Irineu, contemplînd preeminenţa lui Isus ca Întîi-Născut: «în ceruri, ca întîi-
născut în planul Tatălui, Cuvînt desăvîrşit călăuzind toate şi statornicindu-le lege; pe
pămînt, ca întîi-născut din Fecioară, om drept, sfînt, slujindu-l pe Dumnezeu, bun,
plăcut lui Dumnezeu, desăvîrşit în toate; îi mîntuieşte de iad pe toţi cei care-l
urmează, căci El este cel dintîi dintre cei morţi şi începătură a vieţii lui Dumnezeu»
(Demonstratio, 39: SC 406, 138).
46
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 6.

19
 IV. UNICITATEA ŞI UNITATEA BISERICII

16. Domnul Isus, unicul Mîntuitor, nu a adunat o comunitate oarecare

de ucenici, ci a instituit Biserica drept mister salvific: El este în Biserică
şi Biserica este în El (cf. In 15, 1 ss.; Gal 3, 28; Ef 4, 15-16; Fapte 9, 5);
de aceea, plinătatea misterului salvific al lui Cristos aparţine şi Bisericii,
care este unită în mod inseparabil cu Domnul său. Într-adevăr, Isus
Cristos îşi continuă prezenţa şi lucrarea sa de mîntuire în Biserică şi prin
Biserică (cf. Col 1, 24-27),47 care este Trupul său (cf. 1 Co 12, 12 – 13,
27; Col 1, 18).48 După cum capul şi mădularele unui trup viu, deşi nu se
identifică între ele, nici nu se pot despărţi, Cristos şi Biserica nu se pot
confunda, dar nici nu se pot separa unul de cealaltă, astfel încît
constituie unicul “Cristos total”. 49 Tot aceată inseparabilitate este
exprimată în Noul Testament şi prin analogia prin care Biserica este
numită Mireasă a lui Cristos (cf. 2 Co 11, 2; Ef 5, 25-29; Ap 21, 2. 9).50

De aceea, în legătură cu unicitatea şi universalitatea mijlocirii

salvifice a lui Isus Cristos, trebuie crezută cu tărie ca adevăr al credinţei
catolice unicitatea Bisericii întemeiate de El. După cum unul singur este
Cristos, există un singur Trup al lui şi o singură Mireasă a lui: «o
singură Biserică Catolică şi apostolică». 51 Pe lîngă aceasta, făgăduinţele
Domnului că nu va părăsi niciodată Biserica sa (cf. Mt 16, 18; 28, 20) şi
că o va călăuzi întotdeauna prin Duhul său (cf. In 16, 13) implică faptul

47
Cf. CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 14.
48
Cf. ibid., nr. 7.
49
Cf. SF. AUGUSTIN, Enarrat. in Psalmos, Ps. 90, Sermo 2, 1: CCL 39, 1266;
SF. GRIGORE CEL MARE, Moralia in Iob, Praefatio, 6, 14: PL 75, 525; SF. TOMA DE
AQUINO, Summa Theologiae, III, q. 48, a. 2 ad 1.
50
Cf. CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 6.
51
Simbolul credinţei: DS 48. Cf. BONIFACIU AL VIII-LEA, Bula Unam sanctam:
DS 870-872; CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 8.

20
că, potrivit credinţei catolice, unicitatea şi unitatea, ca şi toate cele care
ţin de integritatea Bisericii, nu vor slăbi niciodată.52

Credincioşii trebuie să mărturisească existenţa unei continuităţi

istorice — înrădăcinată în succesiunea apostolică 53 — între Biserica
întemeiată de Cristos şi Biserica Catolică: «Aceasta este Biserica unică a
lui Cristos, pe care [...] Mîntuitorul nostru, după învierea sa, a
încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21, 17), i-a dat acestuia
şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspîndi şi călăuzi (cf. Mt 28, 18
ss.), şi a înălţat-o pe veci ca stîlp şi temelie a adevărului (cf. 1 Tm 3, 15).
Această Biserică, orînduită şi organizată în această lume ca societate,
subzistă în Biserica Catolică, cîrmuită de urmaşul lui Petru şi de
episcopii în comuniune cu el».54 Prin expresia subsistit in, Conciliul
Vatican II a voit să armonizeze două afirmaţii doctrinare: pe de o parte,
că Biserica lui Cristos, în ciuda dezbinărilor între creştini, continuă să
existe pe deplin numai în Biserica Catolică; pe de altă parte, că «există
numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr în afara organismului său
vizibil»55, adică în Bisericile şi Comunităţile bisericeşti care încă nu sînt
în comuniune deplină cu Biserica Catolică.56 Dar, în ceea ce le priveşte
pe acestea din urmă, trebuie afirmat că valoarea lor «derivă din însăşi
plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii
Catolice».57

52
Cf. CONC. VAT. II, Decr. Unitatis redintegratio, nr. 4; IOAN PAUL AL II-LEA,
Scris. enc. Ut unum sint, nr. 11: AAS 87 (1995) 921-982.
53
Cf. CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 20; cf. şi SF. IRINEU,
Adversus haereses, III, 3, 1-3: SC 211, 20-44; SF. CIPRIAN, Epist. 33, 1: CCL 3B,
164-165; SF. AUGUSTIN, Contra advers. legis et prophet., 1, 20, 39: CCL 49, 70.
54
CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 8.
55
Ibid.; cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Ut unum sint, nr. 13, CONC. VAT.
II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 15 şi Decr. Unitatis redintegratio, nr. 3.
56
Aşadar, sensul autentic al textului conciliar este contrazis de interpretarea
celor care din cuvintele subsistit in concep teza potrivit căreia unica Biserică a lui
Cristos poate să subziste şi în Bisericile şi Comunităţile bisericeşti necatolice.
«Conciliul a ales cuvîntul “subsistit” tocmai pentru a clarifica faptul că există o
singură “subzistenţă” a adevăratei Biserici, în timp ce în afara organismului ei vizibil
există doar “elementa Ecclesiae”, care — fiind elemente ale Bisericii înseşi — tind
şi duc spre Biserica Catolică» (CONGR. PT. DOCTRINA CREDINŢEI, Notificazione sul
volume «Chiesa: carisma e potere» del P. Leonardo Boff: AAS 77 [1985] 756-762.
57
CONC. VAT. II, Decr. Unitatis redintegratio, nr. 3.

21
17. Aşadar, există o singură Biserică a lui Cristos, care subzistă în
Biserica Catolică, cîrmuită de Urmaşul lui Petru şi de Episcopii în
comuniune cu el.58 Acele Biserici care, deşi nu sînt în comuniune
desăvîrşită cu Biserica Catolică, totuşi sînt unite cu ea prin legături
foarte strînse, cum ar fi succesiunea apostolică şi Euharistia validă, sînt
adevărate Biserici particulare.59 De aceea, şi în aceste Biserici este
prezentă şi lucrează Biserica lui Cristos, chiar dacă lipseşte comuniunea
deplină cu Biserica Catolică, întru cît acestea nu acceptă învăţătura
catolică despre Primatul, pe care, după voinţa lui Dumnezeu, Episcopul
Romei îl posedă şi îl exercită în mod obiectiv în Biserica universală. 60

Însă acele Comunităţi bisericeşti care nu păstrează Episcopatul

valid şi substanţa autentică şi integrală a misterului euharistic 61 nu sînt
Biserici în sens propriu; totuşi, cei care sînt botezaţi în aceste
Comunităţi sînt încorporaţi în Cristos prin Botez şi, de aceea, se află
într-o anume comuniune, deşi imperfectă, cu Biserica. 62 Într-adevăr,
Botezul în sine tinde la dezvoltarea completă a vieţii în Cristos prin
mărturisirea integrală a credinţei, prin Euharistie şi prin deplina co-
muniune în Biserică.63

«De aceea, nu este permis ca credincioşii să-şi imagineze că

Biserica lui Cristos nu este altceva decît o anume însumare — dife-
renţiată, dar într-un anumit fel unitară — a bisericilor şi comunităţilor
bisericeşti; de asemenea, nu trebuie să considere nici că astăzi Biserica
lui Cristos nu ar mai subzista nicăieri cu adevărat, astfel încît trebuie să
fie considerată doar un scop pe care toate Bisericile şi comunităţile
trebuie să-l urmărească».64 De fapt, «elementele acestei Biserici deja
dăruite există, adunate în plinătatea lor, în Biserica Catolică şi, fără
această plinătate, în celelalte Comunităţi». 65 «Prin urmare, aceste

58
Cf. CONGR. PT. DOCTRINA CREDINŢEI, Decl. Mysterium Ecclesiae, nr. 1: AAS
65 (1973) 396-408.
59
Cf. CONC. VAT. II, Decr. Unitatis redintegratio, nr. 14 şi 15; CONGR. PT.
DOCTRINA CREDINŢEI, Scr. Communionis notio, nr. 17: AAS 85 (1993) 838-850.
60
Cf. CONC. VAT. I, Const. dogm. Pastor aeternus: DS 3053-3064; CONC.
VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 22.
61
Cf. CONC. VAT. II, Decr. Unitatis redintegratio, nr. 22.
62
Cf. ibid., nr. 3.
63
Cf. ibid., nr. 22.
64
CONGR. PT. DOCTRINA CREDINŢEI, Decl. Mysterium Ecclesiae, nr. 1.
65
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Ut unum sint, nr. 14.

22
Biserici şi comunităţi despărţite, deşi socotim că suferă de carenţe, nu
sînt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mîntuirii.
Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mîntuire, a
căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a
fost încredinţată Bisericii Catolice».66

Lipsa unităţii între creştini este desigur o rană pricinuită Bisericii;

nu în sensul că ea ar fi lipsită de unitatea ei, ci «întru cît dezbinarea este
o piedică pentru împlinirea deplină a universalităţii sale în istorie». 67

66
CONC. VAT. II, Decr. Unitatis redintegratio, nr. 3.
67
CONGR. PT. DOCTRINA CREDINŢEI, Scr. Communionis notio, nr. 17. Cf. CONC.
VAT. II, Decr. Unitatis redintegratio, nr. 4.

23
 V. BISERICA — ÎMPĂRĂŢIE A LUI DUMNEZEU
ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI CRISTOS

18. Misiunea Bisericii este «de a vesti şi instaura la toate neamurile

Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu; ea constituie pe pămînt ger-
menul şi începutul acestei Împărăţii». 68 Pe de o parte, Biserica este
«sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al
unităţii întregului neam omenesc»;69 ea este, aşadar, semn şi instrument
al Împărăţiei, chemată să o vestească şi să o instaureze. Pe de altă parte,
Biserica este «popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului
Sfînt»;70 este, aşadar, «Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister», 71
constituind germenul şi începutul acesteia. Într-adevăr, Împărăţia lui
Dumnezeu are o dimensiune eshatologică: este o realitate prezentă în
timp, dar înfăptuirea ei deplină va veni doar cînd istoria va ajunge la
sfîrşit sau la împlinire.72
Din textele biblice şi din mărturiile Părinţilor, precum şi din
documentele Magisteriului Bisericii, nu reies sensuri univoce pentru
expresiile Împărăţia Cerurilor, Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia lui
Cristos şi nici pentru legătura lor cu Biserica, ce este un mister ce nu
poate fi cuprins pe deplin într-un concept omenesc. Aşadar, pot exista
diferite explicaţii teologice pentru aceste realităţi. Însă nici una din
aceste explicaţii posibile nu trebuie să nege sau să golească în vreun fel
legătura intimă între Cristos, Împărăţie şi Biserică. «[Împărăţia] lui
Dumnezeu, aşa cum o cunoaştem din Revelaţie, nu poate fi despărţită
nici de Cristos, nici de Biserică […]. Dacă despărţim Împărăţia de Isus,
ea nu mai este Împărăţia Dumnezeului revelat de El. Rezultatul este
68
CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 5.
69
Ibid., nr. 1.
70
Ibid., nr. 4. Cf. SF. CIPRIAN, De Dominica oratione, 23: CCL 3/A, 105.
71
CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 3.
72
Cf. ibid., nr. 9. Cf. şi rugăciunea adresată lui Dumnezeu aflată în Didahé 9,
4: FUNK 1, 20: «să se adune Biserica ta de la marginile pămîntului în împărăţia ta» şi
ibid., 10, 5: FUNK 1, 22: «Aminteşte-ţi, Doamne, de Biserica ta… şi adun-o din cele
patru vînturi sfinţită în împărăţia ta pe care i-ai pregătit-o».

24
falsificarea înţelesului Împărăţiei, ce riscă să se transforme într-un
obiectiv pur omenesc ori ideologic, precum şi falsificarea identităţii lui
Cristos, care nu mai apare ca Domnul căruia trebuie să i se supună toate
(cf. 1 Cor 15, 27). De asemenea, nu se poate despărţi Împărăţia de
Biserică. E adevărat că Biserica nu îşi e scop sieşi, de vreme ce e
orînduită în vederea Împărăţiei lui Dumnezeu, căreia îi este sămînţă,
semn şi instrument. Însă, deşi se deosebeşte de Cristos şi de Împărăţie,
Biserica le este în mod indisolubil unită».73

19. A afirma legătura inseparabilă între Biserică şi Împărăţie nu în-

seamnă a uita că Împărăţia lui Dumnezeu — chiar privită în momentul
ei istoric — nu se identifică cu Biserica în realitatea ei vizibilă şi socială.
Nu trebuie exclusă «lucrarea lui Cristos şi a Duhului în afara limitelor
vizibile ale Bisericii».74 Nu trebuie să uităm că «Împărăţia îi priveşte pe
toţi: persoane, societate, lumea întreagă. A lucra pentru Împărăţie
înseamnă a recunoaşte şi a favoriza dinamismul divin, care e prezent în
istoria umană şi o transformă. A construi Împărăţia înseamnă a lucra
pentru eliberarea de rău în toate formele acestuia. Într-un cuvînt,
Împărăţia lui Dumnezeu este manifestarea şi actualizarea planului lui de
mîntuire în toată plinătatea».75
Luînd în considerare relaţiile între Împărăţia lui Dumnezeu, Îm-
părăţia lui Cristos şi Biserică, trebuie evitate accentuările parţiale şi
unilaterale propuse de cei ale căror concepţii «pun în mod deliberat
accentul asupra Împărăţiei şi se definesc ca “regno-centrice”. Ele
accentuează imaginea unei Biserici care nu se gîndeşte la ea însăşi, ci
este preocupată numai să dea mărturie Împărăţiei şi s-o slujească. Este o
“Biserică pentru ceilalţi”, se spune, aşa cum Cristos este “omul pentru
ceilalţi” […]. Alături de aspecte pozitive, aceste concepţii adesea
comportă şi trăsături negative. În primul rînd, îl trec sub tăcere pe
Cristos: Împărăţia despre care vorbesc se bazează pe un “teocentrism”
pentru că — se spune — Cristos nu poate fi înţeles de cine nu are
credinţa creştină; în schimb popoare, culturi şi religii diferite se pot
întîlni în unica realitate divină, oricare i-ar fi numele. Din acelaşi motiv,
73
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 18. Cf. Înd. ap.
Ecclesia in Asia, nr. 17: în «L’Osservatore Romano», 7-11-1999. Împărăţia este
inseparabilă de Cristos astfel încît, într-un anume sens, se identifică cu El (cf.
ORIGENE, Comment. in Mt. Hom., 14, 7: PG 13, 1197; TERTULIAN, Adversus
Marcionem, IV, 33, 8: CCL 1, 634).
74
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 18.
75
Ibid., nr. 15: AAS 83 (1991) 263.

25
ele privilegiază misterul creaţiei, care se reflectă în diversitatea de
culturi şi credinţe, dar nu spun nimic despre misterul răscumpărării. Pe
lîngă aceasta, Împărăţia, aşa cum o înţeleg ele, ajunge să marginalizeze
sau să subaprecieze Biserica, prin reacţie la un presupus
“ecleziocentrism” din trecut şi considerîndu-se că Biserica nu este decît
un semn, şi pe deasupra nu lipsit de ambiguitate».76 Aceste teze
contrazic credinţa catolică, întrucît neagă unicitatea relaţiei pe care
Cristos şi Biserica o au cu Împărăţia lui Dumnezeu.

76
Ibid., nr. 17.

26
 VI. BISERICA ŞI RELIGIILE
ÎN RAPORT CU MÎNTUIREA

20. Din cele amintite mai sus decurg cîteva puncte necesare pentru a
indica drumul pe care reflecţia teologică trebuie să-l străbată pentru
aprofundarea relaţiilor Bisericii şi ale religiilor cu mîntuirea.
În primul rînd, trebuie crezut cu tărie că «Biserica aceasta pere-
grină este necesară pentru mîntuire. Aceasta deoarece Cristos, care este
singurul Mijlocitor şi Calea mîntuirii, este prezent pentru noi în Trupul
său, care este Biserica; El însuşi, afirmînd în mod explicit necesitatea
credinţei şi a Botezului (cf. Mt 16, 16; In 3, 5), a confirmat în acelaşi
timp necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin
Botez».77 Această învăţătură nu se opune voinţei universale de mîntuire
a lui Dumnezeu (cf. 1 Tm 2, 4); de aceea, «trebuie ţinute laolaltă aceste
două adevăruri, şi anume, posibilitatea reală a mîntuirii în Cristos pentru
toţi oamenii şi necesitatea Bisericii pentru mîntuire».78
Biserica este «sacrament universal de mîntuire», 79 dat fiind că,
mereu unită în mod tainic cu Cristos Mîntuitorul, Capul ei, şi subor-
donată lui, are în planul lui Dumnezeu o relaţie indispensabilă cu
mîntuirea fiecărui om.80 Pentru cei care nu sînt formal şi vizibil membri
ai Bisericii, «mîntuirea în Cristos este accesibilă în virtutea unui har
care, deşi are o tainică legătură cu Biserica, nu-i introduce în mod
formal în ea, ci îi luminează într-un mod adecvat situaţiei lor spirituale
şi mediului în care se află. Acest har provine de la Cristos, este rodul
jertfei lui şi este comunicat de Duhul Sfînt» 81. Acest har este legat de
77
CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 14. Cf. Decr. Ad gentes, nr.
7; Decr. Unitatis redintegratio, nr. 3.
78
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 9. Cf. Catehismul
Bisericii Catolice, nr. 846-847.
79
CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 48.
80
Cf. SF. CIPRIAN, De Catholicae Ecclesiae unitate, 6: CCL 3, 253-254; SF.
IRINEU, Adversus haereses, III, 24, 1: SC 211, 472-474.
81
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 10.

27
Biserică, ce «îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului
Sfînt, după planul lui Dumnezeu Tatăl». 82

21. Despre modul în care harul mîntuitor al lui Dumnezeu — care este
dăruit întotdeauna prin Cristos în Duhul şi are o relaţie tainică cu
Biserica — ajunge la fiecare necreştin în parte, Conciliul Vatican II a
afirmat doar că Dumnezeu îl dăruieşte «pe căi de El cunoscute». 83
Actualmente, ştiinţa teologică se străduieşte să aprofundeze această
problemă. Acest studiu teologic trebuie promovat, deoarece, fără în-
doială, este de folos pentru îmbunătăţirea înţelegerii planurilor salvifice
ale lui Dumnezeu, precum şi a căilor prin care acestea sînt duse la
îndeplinire. Totuşi, ţinînd seama de cele amintite pînă acum despre
mijlocirea lui Cristos şi despre «relaţia unică şi specială» 84 prin care
Biserica este unită cu Împărăţia lui Dumnezeu printre oameni — care în
substanţă este Împărăţia lui Cristos, mîntuitorul universal —, este
limpede că e contrar credinţei catolice a considera Biserica drept una
din căile mîntuirii, alături de cele constituite de celelalte religii, care ar
fi complementare cu Biserica, ba chiar substanţialmente echivalente ei,
chiar dacă sînt convergente cu ea spre Împărăţia eshatologică a lui
Dumnezeu.
Diferitele tradiţii religioase conţin, desigur, şi oferă elemente de
religiozitate care provin de la Dumnezeu85 şi care fac parte din lucrarea
pe care o «înfăptuieşte Duhul în inimile oamenilor şi în istoria
popoarelor, în culturi şi religii». 86 Într-adevăr, unele rugăciuni şi rituri
ale celorlalte religii pot asuma rolul unei pregătiri evanghelice, deoarece
sînt ocazii sau pedagogii prin care inimile oamenilor sînt îndemnate să
se deschidă lucrării lui Dumnezeu. 87 Totuşi, acestora nu li se poate
atribui origine divină şi nici acea eficacitate salvifică ex opere operato,
care este proprie sacramentelor creştine. 88 Pe de altă parte, nu se poate
82
CONC. VAT. II, Decr. Ad gentes, nr. 2. În sensul explicat aici trebuie înţeleasă
cunoscuta formulă extra Ecclesiam nullus omnino salvatur (cf. CONC. LATERAN IV,
Cap. 1. De fide catholica: DS 802). Cf. şi Scrisoarea Sfîntului Oficiu către
Arhiepiscopul de Boston: DS 3866-3872.
83
CONC. VAT. II, Decr. Ad gentes, nr. 7.
84
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 18.
85
Sînt seminţe ale Cuvîntului divin, pe care Biserica le primeşte cu bucurie şi
respect (cf. CONC. VAT. II, Decr. Ad gentes, nr. 11; Decl. Nostra aetate, nr. 2).
86
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 29.
87
Cf. ib., Catehismul Bisericii Catolice, nr. 843.
88
Cf. CONC. TRIDENTIN, Decr. De Sacramentis, can. 8 de sacramentis in
genere: DS 1608.

28
ignora faptul că alte rituri, întru cît se bazează pe superstiţii sau pe alte
erori (cf. 1 Co 10, 20-21), constituie mai degrabă un obstacol pentru
mîntuire.89

22. Prin venirea lui Isus Cristos mîntuitorul, Dumnezeu a voit ca

Biserica întemeiată de El să fie instrumentul spre mîntuirea întregului
neam omenesc (cf. Fapte 17, 30-31).90 Acest adevăr de credinţă nu
răpeşte nimic consideraţiei respectuoase şi sincere pe care Biserica o are
pentru religiile lumii; în acelaşi timp exclude radical acea mentalitate
indiferentistă «impregnată de un relativism religios care duce la părerea
că “toate religiile sînt la fel de bune”». 91 Este adevărat că adepţii
celorlalte religii pot primi harul divin, dar nu mai puţin adevărat este că
aceştia, din punct de vedere obiectiv, se află într-o stare de lipsă gravă
prin comparaţie cu starea celor care, în Biserică, se bucură de plinătatea
mijloacelor de mîntuire.92 Totuşi, «fiii Bisericii să nu uite că nu trebuie
să atribuie nobila lor condiţie meritelor proprii, ci unui har al lui Cristos;
iar dacă nu vor corespunde acestui har cu gîndul, cuvîntul şi fapta, nu
numai că nu se vor mîntui, ci vor fi mai aspru judecaţi». 93 Se înţelege
bine, aşadar, din ce cauză Biserica, potrivit poruncii Domnului (cf. Mt
28, 19-20) şi ca o funcţie ce decurge din iubirea faţă de toţi oamenii, «îl
vesteşte şi este datoare să-l vestească necontenit pe Cristos care este
“calea, adevărul şi viaţa” (In 14, 6), în care oamenii îşi găsesc plinătatea
vieţii religioase şi în care Dumnezeu a împăcat cu sine toate».94
Chiar şi în dialogul interreligios, misiunea ad gentes «îşi păstrează
neatinsă puterea şi necesitatea acum ca şi întotdeauna». 95 «Într-adevăr,
“Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mîntuiască şi să ajungă la
cunoaşterea adevărului” (1 Tm 2, 4). Dumnezeu vrea mîntuirea tuturor
prin cunoaşterea adevărului. Mîntuirea se află în adevăr. Cei care
ascultă de îndemnul Duhului adevărului sînt deja pe calea mîntuirii; dar
Biserica, fiindu-i încredinţat acest adevăr, trebuie să meargă în
întîmpinarea dorinţei lor şi să li-l aducă. Tocmai pentru că crede în

89
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 55.
90
Cf. CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 17; IOAN PAUL AL
II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 11.
91
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 36.
92
Cf. PIUS AL XII-LEA, Scris. enc. Mystici corporis: DS 3821.
93
CONC. VAT. II, Const. dogm. Lumen gentium, nr. 14.
94
CONC. VAT. II, Decr. Nostra aetate, nr. 2.
95
CONC. VAT. II, Decr. Ad gentes, nr. 7.

29
planul universal de mîntuire, Biserica trebuie să fie misionară». 96
Aşadar, dialogul, deşi este un element al misiunii evanghelizatoare, este
doar o parte a funcţiei pe care Biserica trebuie să o îndeplinească în
misiunea ei ad gentes.97 Egalitatea care este presupusă într-un dialog nu
ţine de cuprinsul şi materia învăţăturii, şi cu atît mai puţin de Isus
Cristos — care este însuşi Dumnezeu făcut Om — prin comparaţie cu
întemeietorii celorlalte religii, ci se referă la egalitatea în demnitate
personală a părţilor. Într-adevăr, călăuzită de dragoste şi respect faţă de
libertate,98 Biserica are ca primă îndatorire de a vesti tuturor oamenilor
adevărul revelat în mod definitiv de Domnul şi de a proclama
necesitatea convertirii la Isus Cristos şi a aderării la Biserică prin Botez
şi prin celelalte sacramente, pentru participarea deplină la comuniunea
cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Pe lîngă aceasta, certitudinea
voinţei de mîntuire universală a lui Dumnezeu nu slăbeşte îndatorirea şi
urgenţa de a vesti mîntuirea şi convertirea la Domnul Isus Cristos, ci o
sporeşte mai mult.

96
Catehismul Bisericii Catolice, nr. 851; cf. şi nr. 849-856.
97
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, nr. 55. Înd. ap.
Ecclesia in Asia, nr. 31.
98
Cf. CONC. VAT. II, Decl. Dignitatis humanae, nr. 1.

30
 CONCLUZIE

23. În repropunerea şi lămurirea anumitor adevăruri de credinţă,

prezenta Declaraţie a voit să urmeze exemplul Apostolului Paul, care
scria corintenilor: «V-am transmis în primul rînd ceea ce am primit şi eu»
(1 Co 15, 3). În faţa unor afirmaţii nesigure sau chiar eronate, reflecţia
teologică este îndemnată să întărească din nou credinţa Bisericii şi să dea
seama de speranţa ei în mod convingător şi eficace.
Vorbind despre adevărata religie, Părinţii Conciliului Vatican II au
afirmat: «Această unică Religie adevărată este cea a Bisericii Catolice şi
apostolice, căreia Domnul Isus i-a încredinţat misiunea de a o răspîndi la
toţi oamenii, spunînd Apostolilor: “Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile,
botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi
învăţîndu-i să păzească toate cîte vi le-am poruncit” (Mt 28, 19-20). Pe
de altă parte, toţi oamenii au obligaţia să caute adevărul, mai ales în
privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii sale şi, o dată cunoscut, să-l
îmbrăţişeze şi să-l păstreze».99
Revelaţia lui Isus Cristos va continua să fie în istorie «ca o
adevărată stea călăuzitoare»100 pentru întregul neam omenesc, căci
«adevărul, care este Cristos, se impune ca autoritate universală». 101 Într-
adevăr, misterul creştin depăşeşte orice barieră de timp şi spaţiu şi
înfăptuieşte unitatea familiei umane: «Din locuri şi tradiţii diferite, toţi
sînt chemaţi în Cristos să participe la unitatea familiei fiilor lui
Dumnezeu [...]. Isus dărîmă zidurile despărţitoare şi realizează unifi-
carea în mod original şi suprem prin participarea la misterul său.
Această unitate este atît de profundă încît Biserica poate să spună cu
sfîntul Paul: “Voi nu mai sunteţi, aşadar, străini şi oaspeţi, ci sunteţi
concetăţeni ai sfinţilor, oameni ai casei lui Dumnezeu” (Ef 2, 19)».102

99
Ibid.
100
IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Fides et ratio, nr. 15.
101
Ibid., nr. 92.
102
Ibid., nr. 70.

31
 Supremul Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, în audienţa acordată în
ziua de 16 iunie 2000 subsemnatului Cardinal Prefect al Congregaţiei
pentru Doctrina Credinţei, cu ştiinţă sigură şi cu autoritatea sa apostolică
a ratificat această Declaraţie hotărîtă în Sesiunea Plenară a acestei
Congregaţii, a confirmat-o şi a dispus publicarea ei.

Roma, la sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 6 august

2000, sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului.

 Card. JOSEPH RATZINGER,

Prefect

 TARCISIO BERTONE, S. D. B.,

Arhiepiscop emerit de Vercelli,
Secretar

32