CUPRINS

Capitolul nr.1 ..........................................................................................pg.2

Capitolul nr.2...........................................................................................pg.10
Capitolul nr.3 ..........................................................................................pg.15
Capitolul nr.4 ..........................................................................................pg.20
Capitolul nr.5 ..........................................................................................pg.28
Capitolul nr.6 ..........................................................................................pg.32
Capitolul nr.7...........................................................................................pg.37
Capitolul nr.8 ..........................................................................................pg.41
Capitolul nr.9 ..........................................................................................pg.46
Capitolul nr.10 ........................................................................................pg.49
Capitolul nr.11 ........................................................................................pg.54
Capitolul nr.12 ........................................................................................pg.62
Capitolul nr.13 ........................................................................................pg.64
Capitolul nr.14.........................................................................................pg.71
Capitolul nr.15 ........................................................................................pg.78
Capitolul nr.16 ........................................................................................pg.81
Capitolul nr.17.........................................................................................pg.92
Capitolul nr.18 ........................................................................................pg.96
Capitolul nr.19 ........................................................................................pg.100
Capitolul nr.20 ........................................................................................pg.108
Capitolul nr.21 ........................................................................................pg.112
Capitolul nr.22 ........................................................................................pg.115
Capitolul nr.23 ........................................................................................pg.119
Capitolul nr.24 ........................................................................................pg.128
Capitolul nr.25 ........................................................................................pg.132
Capitolul nr.26 ........................................................................................pg.138
Capitolul nr.27 ........................................................................................pg.143

~1~
Capitolul 1
Arderea de tot

1 DOMNUL l-a chemat pe Moise şi a vorbit cu el din Cortul Întâlnirii, poruncindu-i

Domnul l-a chemat pe Moise. Dumnezeu făgăduise că atunci când va fi ridicat Cortul Întâlnirii,
va vorbi cu Moise din sanctuar. Dumnezeu vorbise cu el mai înainte de pe munte, dar acum avea
să vorbească de pe tronul harului (Exod 25,22). Acum El împlineşte această făgăduinţă şi-l
cheamă pe Moise să vină mai aproape, pentru ca prin el să poată instrui poporul cum să se apropie
de Dumnezeu şi de sanctuar.
De această instruire era nevoie urgentă. Israel avea doar o concepţie vagă despre sfinţenia lui
Dumnezeu şi păcătoşenia păcatului. Poporul avea nevoie să fie învăţat cu privire la primele
principii de respect şi închinare. Ei trebuiau să afle că nu numai că era Dumnezeu sfânt, ci şi casa
Lui şi chiar cele înconjurătoare. Ei trebuiau să ştie că numai cel sfânt se poate apropia de
Dumnezeu şi poate veni în prezenţa Lui. De aceea, ei nu-şi puteau permite să intre în locaşul lui
Dumnezeu, ci doar să se apropie până la uşa curţii, şi să aducă jertfă cu smerenie şi căinţă. Preoţii
aveau s-o primească de la ei pentru Dumnezeu, să ducă sângele şi să ardă tămâia în prima
despărţitură. Nici chiar preoţii nu puteau să intre în a doua despărţitură a sanctuarului pentru a
sluji. Această lucrare era rezervată numai pentru marele preot, care după o adâncă cercetare de
inimă avea acces în locaşul prea sfânt pentru câteva minute, o singură zi pe an, în marea zi de
ispăşire. După aceasta, Sfânta Sfintelor rămânea închisă pentru încă un an. Dumnezeu este într-
adevăr cel mai sfânt.
Prin mielul junghiat, prin viţel, berbece, ţap, turturele, porumbei, prin stropirea sângelui asupra
altarului arderilor de tot, asupra altarului tămâierii, înspre perdea, sau pe chivot, prin învăţătura şi
mijlocirea preoţiei, Israel trebuia să înveţe cum să se apropie de Dumnezeu. Ei nu aveau să fie
lăsaţi în deznădejde când se aflau în faţa condamnării sfintei Legi a lui Dumnezeu. Există o cale
de scăpare. Mielul lui Dumnezeu avea să moară pentru ei. Prin credinţa în sângele Său ei pot să
intre în comuniune cu Dumnezeu. Prin mijlocirea preotului ca înlocuitor, ei puteau să intre în
sanctuar să apară chiar în sala de audienţă a Celui Prea Înalt. Pentru cel credincios din Israel,
această ocazie preînchipuia timpul când poporul lui Dumnezeu va avea „o intrare slobodă în locul
prea sfânt, prin sângele lui Isus” (Evrei 10,19).
Dumnezeu a dorit să-l înveţe pe Israel toate aceste lucruri prin sistemul jertfelor. Acesta era
pentru ei calea mântuirii. Ea le oferea speranţă şi curaj. Cu toate că Legea lui Dumnezeu, cele
Zece Porunci, îi condamna din cauza păcatelor lor, faptul că Mielul lui Dumnezeu avea să moară
pentru ei le dădea speranţă. Sistemul jertfelor a constituit pentru Israel Evanghelia. Ea arăta calea
comuniunii şi părtăşiei cu Dumnezeu. Există anumiţi creştini care nu văd o mare importanţă sau
valoare în serviciile de la Templu, date pe care divină, cu toate acestea, planul Evangheliei
mântuirii, aşa cum este descoperit în Noul Testament, devine mai clar prin înţelegerea Vechiului
Testament. De fapt, cel care înţelege sistemul levitic aşa cum este prezentat în Vechiul Testament
poate înţelege şi aprecia mult mai bine Evanghelia, aşa cum se află în Noul Testament. Una o
prefigurează pe cealaltă şi este un tip al ei.
Din Cortul Întâlnirii. Ca urmare a păcatului, omul fusese alungat din căminul său din paradis,
unde s-a bucurat de comuniune deschisă cu Făcătorul său. Din cauză că omul nu mai era capabil
să locuiască împreună cu Dumnezeu, El a consimţit să coboare şi să locuiască cu omul. Prin
urmare, Dumnezeu Îl instruise pe Moise: „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul
lor”(Exod 25,8). Moise l-a făcut, şi „slava Domnului a umplut cortul” (Exod 40,34). Ce iubire
minunată! Dumnezeu nu putea suporta să fie despărţit de ai Săi, şi iubirea Lui a întocmit un plan
prin care putea să locuiască în mijlocul lor! El avea să meargă cu ei în călătoriile lor prin pustie şi,
în cele din urmă, avea să-i conducă în Ţara Făgăduinţei.

~2~
2 să li se adreseze israeliţilor şi să le spună astfel: „Când vreunul dintre voi aduce
DOMNULUI un dar, să-l aducă din turmele de oi sau din cirezile de vite.
Un dar. Ebraicul gorban din verbul garab, „a aduce aproape”, „a apropia”. Jertfa arderii de tot era
de două feluri: obligatorie şi de bună voie.
Anumite jertfe ale arderii de tot veneau la timpuri hotărâte şi erau prezentate de preoţi în numele
întregii naţiuni. Acestea cuprindeau şi arderea de tot zilnică (Exod 29,38-42; Numeri 28,3-8),
jertfa de Sabat a arderii de tot (Numeri 28,9.10), şi jertfele arderii de tot pentru sărbătoarea lunii
noi, Paşte, Cincizecime, sărbătoarea trâmbiţelor (Numeri 28,11 la 29,39). Alte jertfe obligatorii
pentru arderea de tot erau de natură ocazională şi erau aduse de persoane. Astfel erau jertfele de la
consacrarea unui preot (Exod 29,15-18; Levitic 8,18-21; 9,12-14), la naşterea unui copil
(Levitic 12,6-8), la curăţirea de lepră (cap 14,19.20), la pângărirea ceremonială (cap. 15,14.15.30)
şi la facerea unei juruinţe de Nazireu (Numeri 6,13-16). Jertfele de ardere de tot voluntare puteau
fi aduse de persoană în orice vreme, dar trebuiau să se conformeze în toate privinţele la aceleaşi
reguli, care guvernau jertfele arderii de tot obligatorii (vezi Numeri 7; 1 Regi 8,64). Regulile din
Levitic 1 se ocupă în mod deosebit cu jertfele arderii de tot de bună voie, cu toate că ritualul era
asemănător şi pentru celelalte.

3 Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, atunci să aducă un mascul fără
meteahnă; să-l aducă la intrarea în Cortul Întâlnirii ca să fie plăcut a(Textul se referă
fie la dar, fie la persoana care dăruieşte) înaintea DOMNULUI.
Dacă darul lui va fi o ardere de tot. Dacă garbon-ul lui va fi ?lah”. ?lah, cuvântul ebraic obişnuit
pentru „jertfa arderii de tot”, sau „darul arderii de tot”, înseamnă „ceea ce merge în sus”, sau „ceea
ce se înalţă”. Alt termen folosit numai de două ori, este kalil, care înseamnă întreg. Cuvintele
acestea derivă din faptul că jertfele arderii de tot erau arse pe altar în întregime, şi după cum fumul
se ridica, tot aşa se înălţa şi jertfa, simbolic, la Dumnezeu. Traducerea Donay foloseşte cuvântul
olocaust, ceea ce însemnă „aceea ce este ars în întregime”. Aceste nume descriu corect jertfa
arderii de tot. Din ea nu era mâncată nici o parte, cum era cazul cu alte jertfe, totul era ars şi înălţat
la Dumnezeu în flăcări, ca „un miros bineplăcut” (v.9). Nu se reţinea nimic. Totul Îi era dat lui
Dumnezeu. Aceasta însemna consacrare deplină.
Jertfele pentru arderea de tot sunt primele jertfe amintite după potop, când Noe, „a adus arderi de
tot pe altar” (Geneza 8,20). Apoi, ele sunt amintite în porunca lui Dumnezeu către Avraam de a
aduce pe fiul său ca „ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune” (Geneza 22,2). Cartea
lui Iov, poate cea mai veche din Biblie, raportează cum Iov „se scula dis de dimineaţă şi aducea...
o ardere de tot. Căci zicea Iov: „Poate că fii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima
lor” (Iov 1,5). După cât se pare, Iov credea că arderea de tot adusă de el putea să abată mânia lui
Dumnezeu, chiar dacă fiii lui nu aduseseră nici o jertfă pentru ei înşişi, şi nici nu-şi dădeau seama
că păcătuiseră. Rabinii aveau o zicală: „Arderea de tot face ispăşire pentru călcările de lege ale lui
Israel”.
Arderile de tot erau cele mai vechi dintre toate jertfele şi cele mai caracteristice şi cuprinzătoare,
înglobând în ele elementele esenţiale tuturor jertfelor. Importanţa lor se vede din faptul că timp de
secole ele au fost singurele jertfe care au existat. Mai târziu, când au fost poruncite şi alte jertfe,
era prevăzut în mod expres că ele nu trebuiau să ia locul arderii de tot, ci erau numai un adaos la
arderea de tot continuă (vezi Numeri 28,10; 29,16; etc.)
Cu toate că jertfele zilnice de dimineaţa şi de seara, obligatorii chiar şi în ziua ispăşirii, erau
pentru naţiune, ele mai serveau şi un scop definit pentru israelitul ca individ. În cele din urmă,
când serviciul sanctuarului a fost instituit la Ierusalim, Dumnezeu a poruncit ca toate jertfele să fie
aduse acolo, şi numai preoţii să slujească la altar. Deşi aceasta centraliza închinarea şi tindea spre
uniformizare, fiind astfel folositoare, ea crea greutăţi pentru cei care locuiau la o oarecare
depărtare de sanctuar. O călătorie din Galilea până la Ierusalim avea să dureze multe zile, poate
chiar săptămâni, dacă se aducea şi un animal de jertfă. În călătoria lui spre casă, omul putea să

~3~
păcătuiască iarăşi şi ar fi trebuit să facă o nouă călătorie. Fără îndoială că acest fapt ar fi dat
naştere la o situaţie imposibilă. Pentru el, jertfa zilnică de dimineaţă şi de seară constituia o soluţie
fericită.
Animalele permise pentru serviciile zilnice erau obţinute cu bani rezultaţi din contribuţia
întregului popor. În fiecare dimineaţă, pe altarul arderii de tot era jertfit un miel pentru naţiunea
întreagă, iar seara slujba era repetată. Jertfa acestei arderi de tot cuprindea o ispăşire temporară
pentru naţiune, până la vremea când putea să vină păcătosul însuşi pentru a aduce propria jertfă.
Aceste jertfe naţionale făceau pentru naţiune acelaşi lucru pe care Iov îl avea în minte, când zicea:
„Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor” (Iov 1,5). Iov nu ştia dacă
fiii lui au păcătuit. Dar se putea ca ei să fi păcătuit. Şi astfel, pentru a-i „acoperi”, până când
trebuiau să aducă ei înşişi jertfa, Iov a lucrat pentru ei. În acelaşi fel, arderea de tot zilnică pentru
naţiune acoperea pe Israel până ce fiecare putea să aducă jertfa individuală. Talmudul învaţă că
jertfa de dimineaţă făcea ispăşire pentru păcatele săvârşite în timpul nopţii, iar jertfa de seară
pentru păcatele săvârşite în timpul zilei.
Arderea de tot zilnică era arsă pe altar, dar la un foc slab, în aşa fel ca o jertfă să dureze până de
avea să fie pusă pe altar următoarea (Levitic 6,9). Jertfa de seară dura până dimineaţa, şi jertfa de
dimineaţă până seara. În felul acesta, pe altar era întotdeauna o jertfă care oferea ispăşirea
provizorie pentru Israel. Când un om păcătuia, deşi nu era în măsură să vină imediat la sanctuar,
sau chiar timp de săptămâni ori luni, el ştia că pe altar era o jertfă pentru el şi că era „acoperit”,
până când putea să aducă propria jertfă spre a confirma pocăinţa.
Această prevedere plină de îndurare pentru păcătoşii din vechime constituie o puternică speranţă
pentru păcătosul de astăzi. Sunt vremuri când păcătuim, dar nu ne dăm seama de aceasta până mai
târziu şi nu le mărturisim imediat. Ce mângâiere este să ştim că Hristos este întotdeauna gata să ne
„acopere” cu haina dreptăţii Sale, până ajungem să înţelegem situaţia noastră, că El niciodată nu
ne părăseşte, sau nu ne respinge şi că, înainte ca să venim la El, a luat o măsură necesară pentru
mântuirea noastră. Dar fie ca nimeni să nu profite de acest lucru spre a întârzia mărturisirea.
Cu toate că arderile de tot despre care este vorba în Levitic 1 sunt de bună voie, totuşi când sunt
aduse, după cum s-a observat deja, ritualul care trebuia să fie urmat era precis şi strict. În felul
acesta, izraeliţii învăţau ce înseamnă ascultarea implicită. Dumnezeu putea să ierte, Dumnezeu
vrea să ierte, dar trebuia să aibă loc o supunere absolută faţă de instrucţiunile divine. Acela care
dorea să se apropie de Dumnezeu trebuia să o facă în felul arătat de Dumnezeu. El primea numai
acea închinare care era în concordanţă cu voia Sa – nu aceea care ni se pare nouă ca fiind cea mai
bună şi mai eficientă, nu aceea despre care am putea crede că se adaptează cel mai bine la ocazie,
nu aceea care pare să aducă cele mai grabnice venituri sau cei mai mulţi bani, ci numai aceea pe
care o aprobă Dumnezeu şi asupra căreia El poate să lase binecuvântarea Sa.
Pentru arderile de tot erau folosite patru feluri de vieţuitoare: viţei, oi, ţapi, păsări. Aducătorul
putea să o aleagă pe care o dorea. Desigur, bogatul îşi putea permite să aducă un viţel. Săracul care
îşi putea îngădui numai un porumbel sau o turturea avea să aducă una din aceste păsări. În mod
semnificativ, Maria, mama lui Isus, a adus două turturele la Templu ca dar după naşterea de copil
(vezi Levitic 12,8; Luca 2,22-24). Iosif şi Maria erau oameni săraci: Leul şi vulturul, regi printre
animale şi păsări, fiind necurate, nu se foloseau la jertfe, ci mai degrabă mielul şi porumbelul.
Dumnezeu nu Se uită la spiritul înălţat şi mândru, ci va primi pe cel blând şi smerit.
Arderea de tot de bunăvoie era un dar din iubire, de dedicare, de consacrare. Ea era adusă într-un
spirit de bucurie lui Dumnezeu. Ea era mai mult decât un dar, era dăruirea de sine, o jertfă vie.
Astăzi nu mai aducem arderi de tot, dar ar fi bine să aplicăm spiritul care insufla jertfele arderii de
tot la trăirea zilnică a vieţii de creştin. Lui Dumnezeu încă Îi place o slujire adusă de bună voie şi
cu bucurie (2 Corinteni 9,7).
Mascul fără meteahnă. „Vita pentru jertfă să fie fără cusur, ca să fie primită; să n-aibă nici un
cusur în ea” (Levitic 22,21). Aceasta scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu cere de la noi tot ce-i
mai bun. Este posibil să nu fim bogaţi sau în stare să-I aducem lui Dumnezeu daruri mari, dar ce
dăm trebuie să fie desăvârşit. Trebuie să aducem doar ce avem mai bun. Nu trebuie să-I aducem
lui Dumnezeu ceva de mică valoare – un ban defectuos, o proprietate insalubră, resturi de timp

~4~
neocupat. Noi trebuie să-I slujim lui Dumnezeu cu tot ce avem mai bun.
Să fie plăcut înaintea Domnului. Mai degrabă, „ca să poată fi primit înaintea Domnului” (RSV).
Dăruitorul trebuia „să-l (darul) aducă la uşa Cortului Întâlnirii”, dar ea avea să fie primită înaintea
Domnului”. Acelaşi cuvânt ebraic tradus aici „de bunăvoie” este redat „primit” în versetul 4.

4 Să-şi pună mâna pe capul viţelului adus ca ardere de tot şi acesta va fi primit în
locul lui ca ispăşire pentru el.
Primit. Animalul adus ca jertfă era considerat ca un înlocuitor pentru păcătos. Animalul trebuia
să fie primit „pentru” el, adică în locul lui. Având în vedere că înlocuitorul era un simbol al lui
Hristos, acesta trebuia să fie desăvârşit (cap. 22,25).
O parte solemnă şi esenţială a ritualului era punerea mâinii aducătorului pe capul jertfei.
Cuvântul samk, „a pune”, înseamnă „a se rezema” cu greutatea cuiva, un act prin care păcătosul
pocăit reprezenta deplina dependenţă de înlocuitorul lui. Cât despre însemnătatea acestui lucru,
comentatorii vechi şi moderni înţeleg că aceasta înseamnă un transfer simbolic al păcatelor de la
jertfitor la jertfă, sau substituirea jertfei spre a muri în locul păcătosului. „Punerea mâinilor pe
capul jertfei este un ritual obişnuit, prin care are loc substituirea, sau transferarea păcatelor.” „În
fiecare jertfă există ideea de substituire, jertfa ia locul omului păcătos.” (Jewish Encyclopedia
vol.2, p.286, art. Ziua Ispăşirii).
Având în vedere că acum creştinii pun prin credinţă păcatele lor asupra lui Isus, Mielul lui
Dumnezeu, pare potrivit a afla în slujba de jertfă o ceremonie care să simbolizeze acest lucru. În
ritualul arderii de tot aflăm oglindit acest lucru, de fapt, punerea mâinii era necesară în toate
cazurile în care era vorba de păcat. Creştinul vede în ceremonia punerii mâinii şi a rezemării
asupra jertfei un simbol al dependenţei lui de Hristos pentru mântuire. Rezemându-ne astfel, noi
punem păcatele noastre asupra Lui, iar El ia locul nostru pe altar, o jertfă „sfântă, plăcută lui
Dumnezeu” (Romani 12,1).
Urmând instrucţiunile date de Dumnezeu, păcătosul pocăit putea fi sigur că jertfa a fost primită
în locul lui. Tot aşa, noi putem fi siguri că, urmând directivele lui Dumnezeu, putem fi primiţi de
Hristos, Înlocuitorul nostru, ştiind că El ia locul nostru pe altar, - că El a făcut cu adevărat acest
lucru pe cruce. El a murit pentru noi, în locul nostru, şi pentru că El a murit, noi vom trăi.

5 Viţelul să fie înjunghiat înaintea DOMNULUI şi fiii lui Aaron, preoţii, să aducă
sângele şi să-l stropească de jur împrejurul altarului de la intrarea în Cortul
Întâlnirii.
Viţelul să fie înjunghiat. Noi nu putem crede că un om normal ar avea plăcere să împlânte cuţitul
într-o victimă nevinovată, chiar dacă acea victimă ar fi doar un animal. Cu toate acestea,
Dumnezeu cerea acest lucru aducătorului. În vremurile de mai târziu, junghierea o făceau preoţii,
deşi intenţia de la început a lui Dumnezeu a fost ca păcătosul însuşi să facă lucrul acesta. Aceasta
experienţă trebuie să fi fost pentru păcătos penibilă şi dureroasă, pentru că el ştia că păcatul lui a
făcut să fie necesară moartea. Ea îl impresiona şi îl determina să ia hotărârea „să nu mai
păcătuiască”. El vedea „pe viu” rezultatul păcatului. Acesta nu însemna numai moartea, ci moartea
unui nevinovat. Ce alt rezultat putea să aibă ceremonia aceasta, decât să creeze în păcătos o ură
faţă de păcat şi o solemnă hotărâre de a nu mai avea de a face cu el?
Prima învăţătură pe care Dumnezeu dorea s-o dea lui Israel prin sistemul jertfelor era că păcatul
înseamnă moarte. Această învăţătură a fost imprimată repetat în inima lor. Pe parcursul întregului
an, în fiecare dimineaţă şi seară, era jertfit un miel pentru naţiune. Zi după zi, oamenii aduceau
jertfele lor pentru păcat şi arderile de tot la sanctuar. În fiecare caz era junghiat un animal, iar
sângele era dus în locul arătat. Pe fiecare ceremonie şi pe fiecare slujire era imprimată învăţătura:
Păcat înseamnă moarte.
Învăţătura aceasta este necesară tot atât de mult în vremea noastră, pe cât a fost şi în zilele din
vechime. Unii creştini iau păcatul prea uşor. Ei îl consideră un aspect trecător al vieţii, pe care
omenirea îl va depăşi. Alţii consideră păcatul ca fiind regretabil dar inevitabil. Toţi au avut nevoie

~5~
să li se imprime în minte cu putere învăţătura că păcatul înseamnă moarte. Noul Testament declară
în mod precis că „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), dar mulţi nu reuşesc să înţeleagă
importanţa acestei declaraţii. O concepţie mai realistă a păcatului şi morţii, ca fiind inseparabil
legate, ar ajuta mult la aprecierea şi înţelegerea Evangheliei. Pentru creştin aceasta conţine
învăţătura importantă că noi am fost vinovaţi, apoi o repulsie faţă de păcat şi, în cele din urmă, o
profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, deoarece prin moarte vine mântuirea. Hristos a murit
pentru mine. Eu ar fi trebuit să mor, pentru că am păcătuit, şi „plata păcatului este moartea”. Dar
pentru mine a murit Hristos. El a mers la Calvar în locul meu! Ce măsură potrivită de prevedere!
Ce iubire minunată!
Sângele…să-l stropească. Aducătorul de jertfă îşi terminase lucrarea. El îşi adusese jertfa, îşi
mărturisise păcatul, şi junghiase victima. Acum începea slujba sângelui. În timp ce sângele ţâşnea,
alături se afla un preot şi-l strângea într-un vas. Apoi stropea sângele de jur împrejur pe altarul
arderii de tot. Cuvântul tradus aici „stropească”, înseamnă literal „a împrăştia”. Este folosit la
împrăştierea prafului (Iov 2,12), a cărbunilor aprinşi (Ezechiel 10,2), a apei (Numeri 19,13), etc.
După Talmud, preotul oficiant stropea sângele spre altar în două locuri, la colţurile de nord-est şi
sud-vest, în aşa fel încât acesta să atingă toate cele patru părţi ale altarului. Din motive sanitare,
probabil că acesta se făcea pe partea dinăuntrul altarului. Partea de sânge nefolosit era vărsat la
piciorul altarului. Mai târziu, la Templul din Ierusalim, surplusul de sânge era dirijat cu ajutorul
unui canal de scurgere din ţiglă, care îl transporta în răul Chedron.
Dumnezeu a căutat să întipărească în mintea celor din Israel gândul că iertarea de păcat se poate
obţine numai prin mărturisire şi slujirea sângelui. Ei trebuiau să înţeleagă preţul nemărginit de
mare al iertării. Iertarea este mai mult decât a trece cu vederea greşelile. Pe Dumnezeu Îl costă
ceva pentru a fi în măsură să ierte, Îl costă o viaţă, chiar viaţa Fiului Său.
Unora, moartea lui Hristos le apare ca nefiind necesară. Dumnezeu putea, sau trebuia, consideră
ei, să ierte fără Golgota. Lor nu li se pare crucea ca o parte integrantă şi vitală a ispăşirii. Ar fi bine
dacă creştinii ar contempla azi mai mult preţul mântuirii lor. Iertarea nu este o chestiune simplă.
Prin sistemul ceremonial Dumnezeu i-a învăţat pe cei din poporul Israel că iertarea se putea obţine
numai prin vărsare de sânge. Noi avem nevoie acum de această învăţătură. În sistemul jertfelor lui
Israel trebuie să fie aflate principiile fundamentale ale trăirii sfinte. Vechiul Testament conţine
principii fundamentale. Cel care este întemeiat întru totul pe el va fi în stare să ridice o zidire care
nu va cădea când vin ploile şi suflă vânturile. El va fi „zidit pe temelia apostolilor şi prorocilor,
piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2,20).

6 Arderea de tot să fie jupuită şi tăiată în bucăţi.

Arderea de tot să fie jupuită.La început, aducătorul însuşi făcea acest lucru, dar mai târziu această
parte a ritualului a fost preluată de leviţi. În pustie cei care au participat la slujire au fost puţini în
comparaţie cu vremea de mai târziu, din Ţara Făgăduinţei, când veneau sute sau chiar mii de
aducători de jertfe într-o singură zi. Leviţii şi preoţii care erau obişnuiţi cu ritualul puteau să facă
jupuirea mult mai expeditiv decât oamenii din popor.

7 Fiii preotului Aaron vor trebui să facă foc pe altar şi să pună lemne în foc.
Să facă foc pe altar. Într-un loc anumit de pe altarul arderii de tot ardea întotdeauna un foc. Era
datoria preoţilor să se asigure că acest foc nu se stingea niciodată. Pentru că a fost aprins de Însuşi
Dumnezeu, el era considerat foc sfânt. Focul acesta nu trebuia să fie folosit pentru nevoi obişnuite,
şi nici focul obişnuit nu trebuia să fie folosit în serviciul sanctuarului. Din acest foc central de pe
altar, preoţii aprindeau alte focuri spre a aranja astfel jertfele care puteau fi aduse. În felul acesta,
la altar ardeau mai multe focuri în acelaşi timp, toate aprinse de la acel foc central. Tot de pe acest
altar, preoţii luau cărbunii pentru cădelniţele lor când intrau să ardă tămâie în locul sfânt. Focul de
pe altarul tămâierii era luat de pe altarul arderii de tot. Este interesant a se observa că în ceruri
există un înger care este însărcinat cu focul (Apocalipsa 14,18).
Să pună lemne în foc. Lemnele folosite la serviciul sanctuarului erau cercetate cu grijă înainte de

~6~
a fi îngăduit să ajungă pe altar. Lemnele care fuseseră atacate de insecte sau mâncate de viermi
erau respinse. Lucrarea de a se îngriji de aprovizionarea cu lemne le revenea unora dintre preoţi şi,
o dată pe an, poporului i se cerea să ajute la adunarea de combustibil pentru sanctuar. Lucrarea
aceasta trebuie să fi fost în ea însăşi instructivă pentru ei, deoarece în timp ce strângeau lemnele şi
le examinau, ei înşişi au fost impresionaţi de sfinţenia lui Dumnezeu şi cererea Sa cu privire la
desăvârşirea chiar şi în chestiunile cele mici.
Lemnele nu erau aruncate în foc, nici nu erau puse la întâmplare. Ele erau puse „în ordine” cu
grijă. Învăţătura este evidentă. Nimic din ce are de a face în slujirea lui Dumnezeu nu este îngăduit
să se facă în mod neglijent. Totul trebuie să fie făcut cu grijă şi respect.

8 Apoi preoţii, fiii lui Aaron, să aşeze bucăţile, capul şi grăsimea pe lemnele puse pe
focul de pe altar,
Să aşeze bucăţile. Învăţătura despre ordine este aceeaşi ca în versetul 7. Toate bucăţile jertfei
trebuiau să fie aşezate pe altar în poziţia animalului viu, pe lemnele care şi ele erau „în ordine”.
Apostolul spune: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Corinteni 14,40).
Acesta este creştinismul cel bun al Noului Testament.

9 iar măruntaiele şi picioarele să le spele cu apă. Şi preotul să le ardă pe altar ca o

ardere de tot, o jertfă mistuită de foc de o aromă plăcută DOMNULUI.
Să le spele cu apă. În armonie cu regula că nimic necurat nu trebuie să ajungă pe altar, sau să fie
folosit în slujba lui Dumnezeu, măruntaiele şi picioarele erau spălate în apă, înainte ca jertfa să fie
aşezată pe altar. S-ar putea argumenta uşor că acest act nu era necesar, întrucât focul avea să
consume în curând jertfa şi orice necurăţie avea să fie distrusă. Atunci, de ce să se piardă timp cu
spălarea bucăţilor animalului?
Acest act, de asemenea, trebuie să-i fi impresionat adânc pe toţi cu sfinţenia lui Dumnezeu şi ura
Lui faţă de dezordine şi orice lucru care mânjeşte. De fapt, orice faptă, fiecare ceremonie aducea
învăţătura sfinţeniei lucrării lui Dumnezeu, sfinţenia caracterului Lui.
Preotul să le ardă. Aceasta avea o singură excepţie: pielea nu era arsă, ci dată preotului (cap.7,8).
Nu ni se spune de ce s-a făcut această excepţie.
De o armoă plăcută. Arderile de tot din capitolul 1 nu erau jertfe obligatorii, ci de bună voie, pe
care aducătorul le aducea pentru că simţea nevoia după Dumnezeu şi dorea să-şi arate aprecierea
pentru bunătatea Domnului. Prin aducerea jertfei, el îşi exprima iubirea faţă de Dumnezeu şi
consacrarea în slujba Lui.
Arderile de tot erau aduse în multe ocazii şi reprezentau consacrare şi recunoştinţă faţă de
Dumnezeu. Ele nu cereau o favoare deosebită, ci exprimau gratitudine pentru îndurările din trecut.
Ele erau aduse pentru curăţirea de lepră (cap. 14,19.20), pentru curăţirea unei femei la naşterea
copilului (cap. 12,6-8), precum şi pentru necurăţie în general (cap. 15,15.30). În multe cazuri,
jertfa pentru păcat era însoţită de arderea de tot, dar nu întotdeauna. Când jertfa pentru păcat şi
arderea de tot erau aduse de aceeaşi persoană, în primul rând venea jertfa pentru păcat şi era
pentru un păcat sau păcate specifice; arderea de tot era pentru păcătoşenie în general fără referire
la un păcat anumit.
Arderile de tot au un loc însemnat în consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui (Exod 29,15-25;
Levitic 8,18), ca şi în instalarea lor în preoţie (Levitic 9,12-14). Ele mai erau folosite la juruinţele
Nazireului (Numeri 6,13-16). În aceste cazuri, ele constituiau o deplină consacrare a individului
faţă de Dumnezeu. În ele, aducătorul se aşeza în mod simbolic pe altar, consacrându-şi întreaga
viaţă în slujba lui Dumnezeu.
Jertfele erau rugăciuni întrupate. Considerate astfel, ele aveau o semnificaţie adâncă. Dacă un
creştin cade în ispită şi comite un păcat, el îşi mărturiseşte smerit păcatul şi cere iertare.
Adevăratul israelit făcea acelaşi lucru, dar ca adaos mai aducea pentru păcatul special o jertfă
pentru păcat. Dacă aducea şi o jertfă a arderii de tot, prin aceasta spunea: „Doamne, poate că eu
am făcut şi alte lucruri neplăcute Ţie. Nu-mi dau seama că le-am făcut, dar iartă-mă cu îndurare

~7~
acolo unde poate că am păcătuit”. Când înălţăm astăzi rugăciunea aceasta, noi facem ce făcea
israelitul când aducea jertfa arderii de tot a lui.
Expresia lui Pavel din Romani 12,1: „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie” este o referire la
vechile arderi de tot. Noi trebuie să fim consacraţi pe deplin lui Dumnezeu. Trebuie să fim curăţiţi
pe deplin. Numai după ce arderea de tot era spălată şi curată, putea să fie adusă pe altar „o jertfă
mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului”. Aşa este şi cu noi. Toate păcatele, toată murdăria
cărnii şi a spiritului trebuie să fie îndepărtată înainte de a fi potrivite pentru altar (2 Corinteni 7,1).
Arderea de tot este un simbol al lui Hristos, care S-a consacrat întru totul lui Dumnezeu, lăsând
pentru noi un exemplu de urmat. Ea învaţă sfinţirea deplină, dedicarea completă. Este bine plasată
ca prima în lista jertfelor din Levitic. Ea ne spune, fără îndoială, că pentru a fi de un miros plăcut
lui Dumnezeu, o jertfă trebuie să fie întru totul supusă. Totul trebuie să fie pus pe altar, totul
trebuie să fie consacrat lui Dumnezeu.
După cum jertfa trebuia să fie fără cusur, tot aşa şi Hristos este „Mielul fără cusur şi fără
prihană”. Cel întru totul plin de iubire, Cel Sfânt, care „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi”,
„ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (1 Petru 1,19; Efeseni 5,2).
Arderea de tot era plăcută lui Dumnezeu pentru că descoperea o dorinţă în inima aducătorului de
a se consacra lui Dumnezeu. Aducând jertfa el spunea de fapt, „Doamne, doresc să-Ţi slujesc Ţie.
M-am aşezat pe altar nepăstrând nimic pentru mine. Primeşte-mă prin Înlocuitor şi de dragul Lui”.
O astfel de atitudine este plăcută lui Dumnezeu.
Arderile de tot din cap.1 au fost „de un miros plăcut” Domnului, pentru că erau cu totul de
bunăvoie. Creştinii sunt în pericol să facă o lucrare care în ea însăşi este bună şi dreaptă, dar nu
din cauza unui îndemn lăuntric sau din iubire, ci pentru că aşa este obiceiul sau pentru că aşa se
aşteaptă să facă. Datoria este un cuvânt mare şi trebuie să fie accentuat, dar nu trebuie să uităm că
iubirea este şi mai mare şi, dacă este aplicată aşa cum trebuie, ea împlineşte datoria deoarece
include datoria. Iubirea este de bună voie, spontană, liberă, datoria este exigentă, obligatorie. În
viaţa creştină este nevoie de amândouă, şi nici una nu trebuie să fie subliniată spre excluderea
celeilalte. Datoria împlineşte Lege. Şi iubirea împlineşte Legea, dar ea merge mai departe. Ea mai
merge şi mila a doua. Ea dă şi haina.
„Pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9,7). Unii ar înlocui pe „cu bucurie” cu
„generos”, ceea ce probabil că ar fi adevărat şi aşa. Dar textul spune ”cu bucurie”. El se referă la
cineva care dă de bună voie, care nu trebuie să fie îndemnat, ci îşi face cu bucurie partea sa. Acest
lucru Îi este plăcut Domnului. Spiritul acesta este simbolizat în arderea de tot. Ar fi plăcut pentru
Dumnezeu dacă spiritul de slujire cu bucurie şi fericire ar fi mai obişnuit decât este. Adesea facem
cu resemnare, poate chiar cu murmurare, ce ar trebui să facem cu nerăbdare şi într-un spirit de
fericire. Dumnezeu iubeşte dătătorul voios, nu numai de bani, ci şi de slujire. Există sarcini de
îndeplinit, dar El ar avea o şi mai mare plăcere, dacă le-am face de bunăvoie şi fără murmur. Sunt
unii care trebuie să fie încurajaţi, mustraţi, îndemnaţi şi aproape recompensaţi, ca să facă ceva ce
ar trebui să facă plini de bucurie şi bunăvoinţă (vezi Isaia 64,7; Maleahi 1,10). O atitudine
nepăsătoare şi dorinţa de răsplată nemulţumeşte atât pe oameni, cât şi pe Dumnezeu. Este
descurajator pentru conducători să mustre serios şi repetat şi să primească doar un răspuns slab.

10 Dacă darul lui pentru arderea de tot este din turmă, din oi sau din capre, atunci să
fie un mascul fără meteahnă.

Din turmă. Dacă cineva nu-şi putea îngădui sau nu era dispus să aducă un viţel, el putea să aleagă
o oaie sau o capră din turmă. Acestea erau primite de Dumnezeu, dar orice ar fi ales, trebuia să fie
de parte bărbătească şi fără cusur.

~8~
11 Să-l înjunghie în partea de nord a altarului, înaintea DOMNULUI şi fiii lui Aaron,
preoţii, să-i stropească sângele pe altar, de jur împrejur.
Să-i stropească sângele. Ritualul era acelaşi ca pentru un viţel. În acest caz, nu este spus nimic
despre punerea mâinii pe capul animalului, dar fără îndoială că acest lucru se făcea. Ca în cazul
viţelului, preotul era gata să primească sângele şi să-l stropească pe altar de jur împrejur.
12 Preotul să-l taie în bucăţi, după care să aşeze bucăţile împreună cu capul şi
grăsimea pe lemnele puse pe focul de pe altar,
13 iar măruntaiele şi picioarele să le spele cu apă. Apoi preotul să le aducă pe toate
şi să le ardă pe altar; aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc de o aromă
plăcută DOMNULUI.
Măruntaiele şi picioarele să le spele cu apă.Avea loc acelaşi ritual ca la viţel. Animalul era jupuit,
tăiat în bucăţi, picioarele şi măruntaiele spălate, şi apoi bucăţile erau duse la altar şi aşezate acolo
în ordine.
14 Dacă darul adus DOMNULUI este o ardere de tot din păsări, să-l aducă din
turturele sau din pui de porumbei.
Din păsări. Turturele şi porumbeii nu costau mult, şi chiar săracii îşi puteau îngădui să aducă
această jertfă. Trebuie să fie reamintit că jertfele din cap.1 erau de bună voie. Dar o inimă plină de
iubire avea să găsească o cale de a aduce un dar lui Dumnezeu, oricât ar fi fost el de mic. Astfel de
jertfe erau tot atât de preţioase înaintea lui Dumnezeu ca şi cele mai pretenţioase.
Isus a învăţat în mod clar aceasta când a spus despre văduva care a aruncat în visterie doi bănuţi,
că ea „a dat mult mai mult decât toţi ceilalţi” (Luca 21,3,4). Un bănuţ având doar o optime din
valoarea unui cent, darul ei a fost într-adevăr mic. Dar ea a dat tot ce a avut. Cantitatea dată de ea
n-a fost adevărata măsură a darului ei. Ceea ce conta n-a fost partea pe care a dat-o, ci partea care
i-a rămas.
15 Preotul să aducă pasărea lângă altar, să-i rupă capul şi s-o ardă pe altar; va trebui
ca sângele să i se scurgă pe o parte a altarului.
Preotul să aducă. La început, aducătorul era cel care junghia. Dar, în cazul unei păsări, cantitatea
de sânge era aşa de mică, încât era necesar ca preotul însuşi să ucidă pasărea, în aşa fel ca să poată
repede atinge altarul cu sângele jertfei.
16 Apoi să-i scoată guşa cu ce are în ea b(Sau: guşa şi penele; sensul termenului
ebraic este nesigur) şi s-o arunce lângă altar, pe partea de răsărit, în locul pentru
cenuşă.
Guşa cu ce are în ea. Acestea erau aruncate pe cenuşar, căci arzându-le ar fi produs un miros
neplăcut.
17 Să-i rupă aripile fără a le scoate de tot. După aceea, preotul să ardă pasărea pe
altar, pe lemnele de pe foc. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc de o
aromă plăcută DOMNULUI.

De o aromă plăcută. Păsările erau prea mici spre a le dezlipi, prea mici spre a stropi sângele în
acelaşi fel ca la alte jertfe, prea mici spre a pune mâna pe cap (vezi comentariul pentru v.4); dar,
cu toate acestea ele erau de un miros plăcut Domnului. În afară de oferirea păsării, aducătorul lua
parte la ritual într-o mică măsură, restul îl făcea preotul. Chiar şi aşa, aducătorul a făcut ce a putut,
şi acesta era un lucru plăcut şi primit de Dumnezeu.

~9~
Capitolul 2
Darul de mâncare

1 Când cineva aduce DOMNULUI un dar de mâncare, darul să fie din făină aleasă; să
toarne untdelemn peste ea, să adauge tămâie
Un dar de mâncare. Mai exact, a aduce „dar de cereale (minchah) ca jertfă (karban, vezi
comentariul pentru cap. 1,2), R.S.V. Cuvântul minchah, la început fără vreo însemnătate religioasă
specifică, însemna un dar făcut unui superior. Darul pe care i l-a dat Iacov lui Esau a fost un
minchah (Geneza 32,13). Tot aşa a fost şi „darul” dat lui Iosif de fraţii lui după sosirea lor în Egipt
(Geneza 43,11). El se mai folosea şi pentru tributul plătit de popoarele cucerite (2 Samuel 8,2.6).
Darurile acestea exprimau supunere şi dependenţă. Pe timpul de la Sinai minchah a devenit
denumirea oficială pentru un dar pentru Dumnezeu, un dar de omagiu, de recunoaştere a
superiorităţii Aceluia căruia îi era dat darul. El însemna dependenţa omului faţă de Dumnezeu
pentru toate bunurile vieţii, recunoscându-L pe El ca dătător şi stăpân. Aducând un astfel de dar,
omul recunoştea că este doar un ispravnic al lucrurilor încredinţate lui.
Când a fost făcută traducerea K.J.V. cuvântul „mâncare” (meat) însemna hrană de orice fel.
Totuşi, expresia „meat offering” din minchah, acum exprimă ideea de mâncare de carne, care nu
era folosită în „meat offering” din Levitic 2. Aceasta era mai degrabă un dar de mâncare sau din
cereale, constând din făină sau cereale pregătite în diferite feluri, dar niciodată din mâncare de
carne. Cu toate acestea, minchah-ul lui Abel a fost un miel (Geneza 4,4). Cele mai recente
traduceri redau minchah ca fiind „mâncare” sau dar din „cereale”.
După cum arderile de tot erau atât publice, cât şi particulare, tot aşa erau şi darurile de mâncare.
Darurile de mâncare particulare erau de bună voie şi puteau fi aduse după dorinţă şi în orice timp.
Darurile de mâncare publice erau prescrise şi obligatorii.
Cel mai de important dintre darurile de mâncare publice era pâinea punerii înainte sau „pâinea
prezenţei”, pusă în fiecare Sabat pe masa din prima încăpere a sanctuarului. Mai întâi era prezentă
Domnului, lăsată pe masă o săptămână, şi apoi mâncată de preoţi. Ea era numită „pâinea
prezenţei” literal, „pâinea feţei”, întrucât era continuu pe masă în prezenţa, sau înaintea feţei lui
Dumnezeu. Masa punerii înainte era de asemenea numită „masa cea curată” (Levitic 24,6).
Darul pâinii punerii înainte consta din 12 pâini, fiecare aproximativ din 2,4 kg de făină, şi prin
urmare de o mărime considerabilă. Pâinile erau aşezate în două şiruri pe masă, a câte şase fiecare.
Preoţii care au slujit săptămâna precedentă îşi încheiau slujba cu jertfa de dimineaţă din Sabat, iar
preoţii care aveau să slujească săptămâna ce venea îşi începeau serviciul cu slujba de la apusul
soarelui din Sabat. Preoţii care plecau luau pâinea cea veche, după cum preoţii care veneau o
puneau pe cea nouă pe masă. Ei erau foarte atenţi, ca să nu o îndepărteze pe cea veche până când
cea nouă nu era gata să fie pusă pe masă, pentru că pe masă trebuia să fie întotdeauna pâine, după
cum întotdeauna trebuia să fie o jertfă pentru arderea de tot pe altar. De aceea, arderea de tot a fost
numită „arderea de tot necurmată”, şi pâinea „pâinea necurmată pentru punerea înainte”
(Exod 29,42; 2 Cronici 2,4). Pâinea punerii înainte era adusă lui Dumnezeu sub un „legământ
veşnic” (Levitic 24,8). Ea era o mărturie mereu prezentă despre dependenţa lui Israel de
Dumnezeu cât priveşte întreţinerea şi viaţa, iar din partea lui Dumnezeu constituia o făgăduinţă
necurmată că Dumnezeu va susţine pe poporul Său. Nevoia lui Israel era mereu înaintea Domnului
şi făgăduinţa lui Dumnezeu era mereu înaintea poporului.
Jertfa de dimineaţă şi de seara era însoţită de o jertfă de băutură (Exod 29,40; Numeri 15,5). Din
această cauză, masa pentru pâinea punerii înainte mai avea farfurii, linguri, capace şi ceşti, sau
după cum redau alte traduceri, farfurii, linguri şi „potire cu care să toarne” (Exod 25,29;
traducerea lui Young). Jertfele acestea de băutură erau vărsate într-un loc sfânt „pentru Domnul”.
Nu este un pas prea mare de la masa pâinii punerii înainte din Vechiul Testament până la masa
Domnului din Noul Testament (vezi Luca 22,30; 1 Corinteni 10,21). Pâinea este trupul lui Hristos,
frânt pentru noi. Potirul este noul legământ în sângele Său (1 Corinteni 11,24.25). Pâinea prezenţei

~ 10 ~
este simbolul Lui, care „trăieşte pururea ca să mijlocească” pentru noi, şi a pâinii celei vii „care s-a
pogorât din cer” (Evrei 7,25; Ioan 6,51).
Darul să fie. Această jertfă putea să fie adusă de oricine dorea să prezinte Domnului un dar. El
consta din floarea făinii, untdelemn şi tămâie. Uneori ea era adusă ca o jertfă separată, dar de
obicei era combinată cu o ardere de tot. Floarea făinii este produsul conlucrării dintre Dumnezeu
şi om. Dumnezeu pune în sămânţă principiul vieţii, dă lumina soarelui şi ploaia, şi o face să
crească. Omul seamănă sămânţa, o îngrijeşte, o seceră, o macină şi o face floarea făinii, şi apoi o
prezintă lui Dumnezeu, fie în starea ei materială ca făină, fie ca turte coapte în cuptor. Ea este
darul de la început al lui Dumnezeu. Ea simbolizează lucrarea vieţii omului, a talanţilor daţi la
schimbător.
Dumnezeu îi dă fiecărui om talanţi după capacitatea lui spre a-i folosi. Unii au mai mult decât un
talant, nimeni nu are însă mai puţin. Lui Dumnezeu nu-I place când oamenii Îi dau înapoi numai
ce le-a dat El şi Îi returnează numai cantitatea de sămânţă încredinţată lor. Dumnezeu ar dori ca
omul să însămânţeze sămânţa, s-o îngrijească şi s-o recolteze, să îndepărteze toate corpurile străine
şi tot ce este de calitate slabă, să o macine între cele două pietre de moară, zdrobind orice viaţă din
ea, şi apoi să o prezinte Lui ca „floarea făinii”. El aşteaptă ca orice talent să fie îmbunătăţit,
curăţit, înnobilat.

2 şi s-o aducă preoţilor, fiilor lui Aaron. Preotul să ia un pumn din făina aleasă şi din
untdelemn, precum şi toată tămâia şi să le ardă pe altar ca o jertfă de
aducere-aminte; aceasta este o jertfă mistuită de foc de o aromă plăcută DOMNULUI.

S-o aducă ... fiilor lui Aaron. Nu sunt date instrucţiuni cu privire la cantitatea care trebuia să fie
adusă. Aceasta era lăsată la alegere persoanei. Din fiecare jertfă, preotul lua un pumn de făină,
ceva din untdelemn şi toată tămâia, şi le ardea pe altar. Aceasta era partea numită „de aducere
aminte”, şi era „de un miros plăcut Domnului”. La aceasta, ca la toate celelalte jertfe, mai trebuia
să fie adăugată sare (v.13; DA 439).

3 Ce va rămâne din darul de mâncare să fie a lui Aaron şi a fiilor săi, ca parte
preasfântă a jertfelor mistuite de foc pentru DOMNUL.

Ce va rămâne. Jertfele din cereale erau în realitate un dar pentru preoţi, pentru că ei primeau
totul, afară de partea „de aducere aminte”. Ei trebuiau să împartă partea lor şi fiecare să primească
parte egală (cap. 7,10).

4 Când aduci un dar, un dar de mâncare copt în cuptor, să aduci nişte turte nedospite
făcute din făină aleasă, amestecată cu untdelemn sau a(Sau: şi) nişte turte subţiri
stropite cu untdelemn.

Copt în cuptor. Jertfa de mâncare primită de preoţi consta din făină şi untdelemn. Ei puteau să le
ia şi să le coacă aşa cum le plăcea. Dar de asemenea era îngăduit ca aducătorul însuşi să le coacă şi
să aducă jertfa coaptă preoţilor. Dacă făcea aşa, trebuia să facă turte nedospite din floare de făină
şi untdelemn, să frângă turtele în bucăţi şi să verse untdelemn peste ele.Ele puteau fi coapte într-un
cuptor sau tigaie.

5 Dacă darul tău este un dar de mâncare pregătit pe grătar, să fie o turtă nedospită
făcută din făină aleasă, amestecată cu untdelemn.

6 S-o frângi în bucăţi şi să torni untdelemn peste ea; acesta este un dar de mâncare.

~ 11 ~
7 Dacă darul tău este un dar de mâncare pregătit în tigaie, să fie din făină aleasă,
amestecată cu untdelemn.

Pregătit în tigaie. Ingredientele erau aceleaşi, floare de făină şi untdelemn. Turtele erau aduse
„Domnului şi prezentate preoţilor, care trebuiau să ia partea „de aducere aminte” (v.9) şi s-o ardă
pe altar. Partea care rămânea aparţinea lui Aaron şi fiilor lui şi era „un lucru prea sfânt” (vezi
v.10).
Făină aleasă. Floarea făinii folosită la jertfele de mâncare nu era deosebită de altă floare a făinii
şi nu avea o însuşire specială în plus. Totuşi, după ce era dată preotului ea devenea „prea sfântă”.
Acelaşi principiu este aplicat şi în cazul lui Anania şi Safira (vezi Fapte 5). Aceasta ar trebui să-i
intereseze pe toţi cei care administrează lucruri sfinte şi primesc daruri consacrate spre a dovedi
grijă în folosirea şi umblarea cu aceste lucruri „prea sfinte”.
După cum s-a notat mai sus, floarea făinii reprezintă lucrarea vieţii omului, talentele sale
consacrate şi îmbunătăţite.
Făina nu este decât sămânţă zdrobită. Înainte de a fi zdrobită ea era în măsură să se perpetueze,
să transmită viaţă. Acum, fiind zdrobită, se pare că n-ar mai fi de folos. Ea nu mai poate fi
niciodată semănată. Viaţa a fost zdrobită în ea. Dar este ea fără folos? Nu. Ea şi-a dat viaţa, a
murit, ca să se poate menţine o altă viaţă. Zdrobirea vieţii ei devine mijlocul prin care este
perpetuată o viaţă superioară. Ea a fost viaţa seminţei şi acum ajută la susţinerea vieţii unei fiinţe
vii, creată după chipul lui Dumnezeu. Moartea a îmbogăţit-o, a slăvit-o, a făcut-o ca să poate fi
servită omului.
Sunt puţine vieţi de valoare reală înainte de a fi strivite şi zdrobite. Oamenii se găsesc pe ei înşişi
şi pe Dumnezeu în experienţele adânci şi întunecate ale vieţii. Când trece apa pe deasupra
sufletului, atunci este clădit caracterul. Necazul, dezamăgirea şi suferinţa sunt servi destoinici ai
lui Dumnezeu. Zilele întunecate aduc ploi de binecuvântare, făcând sămânţa în stare să
încolţească, să-şi îndeplinească misiunea şi să aducă rod.
Problema suferinţei poate să fie insondabilă în aspectele ei adânci. Dar unele lucruri sunt
clarificate. Suferinţa slujeşte un scop hotărât în planul lui Dumnezeu ca mijloc de pregătire a
sufletului pentru cer. Ea îndulceşte spiritul. Ea pregăteşte sufletul pentru o mai adâncă înţelegere a
adevăratului sens al vieţii. Ea inspiră simpatie pentru alţii. Ea face ca omul să umble potolit
înaintea lui Dumnezeu şi cu oamenii. Ea smereşte.
În viaţa aceasta a trăit cu adevărat numai acela care a suferit. Numai acela care a iubit a trăit.
Cele două sunt inseparabile. Iubirea conţine sacrificiu, şi adesea sacrificiul conţine suferinţă.
Totuşi, aceasta nu trebuie să fie în mod necesar suferinţe dureroasă; pentru că cel mai înalt fel de
suferinţă este sfântă, înălţătoare, plină de bucurie. O mamă se poate sacrifica pentru copilul ei, ea
poate să sufere fizic, dar o face cu bucurie, de bună voie. Iubirea consideră suferinţa un privilegiu.
Învăţătura deplină a suferinţei n-a fost înţeleasă până nu ne bucurăm în ea. Şi noi putem şi vrem
să ne bucurăm, atunci când facem experienţa pe care a făcut-o Pavel când a zis: „Căci, după cum
avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de
mângâiere” (2 Corinteni 1,5). Aceasta este adevărat şi despre suferinţa înlocuitoare. Hristos
„pentru bucuria care-i era pusă înainte a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea” (Evrei 12,2).
Făina din jertfa de mâncare nu trebuia să fie adusă singură, ci trebuia să fie frământată cu
untdelemn. Untdelemnul este simbolul Duhului lui Dumnezeu. Numai când o viaţă este sfinţită
prin Duhul, amestecată cu El, unsă cu El, numai atunci Îi poate plăcea lui Dumnezeu. Suferinţa în
sine şi prin sine nu este o dovadă de binecuvântare. La unii pune stăpânire pe suflet, când spiritul
duios al Domnului pătrunde viaţa, aroma unei vieţi consacrate devine evidentă.

8 Să aduci DOMNULUI darul de mâncare care este pregătit într-unul dintre aceste
moduri; când va fi adus înaintea preotului, acesta să îl pună pe altar.

~ 12 ~
9 Preotul să ia o parte din darul de mâncare şi să o ardă pe altar ca jertfă de
aducere-aminte, o jertfă mistuită de foc de o aromă plăcută DOMNULUI.
Aducere-aminte. După cum Dumnezeu Şi-a rezervat o „parte de aducere aminte” din fiecare
jertfă de mâncare, tot aşa Îşi rezervă o parte de aducere aminte din venitul şi din timpul nostru. O
zecime din venitul nostru Îi aparţine lui Dumnezeu. „Toată zecimea... este a Domnului”
(cap. 27,30). În acelaşi fel a păstrat El şi ziua a şaptea ca aparţinând Lui (Exod 20,10).
În privinţa aceasta, biserica creştină se află într-o stare deplorabilă. Puţini recunosc pretenţiile lui
Dumnezeu asupra lor. Ei procedează ca şi cum tot ce au le aparţine, în timp ce ei nu sunt decât
nişte ispravnici. Ei se consideră generoşi când dau pentru cauza lui Dumnezeu, când poate că
suma generozităţii lor nu este egală cu partea care aparţine de drept lui Dumnezeu, şi în primul
rând nici nu este a lor. În acelaşi fel, mulţi greşesc în păzirea zilei Sabatului. Ceasurile Sabatului
sunt sfinte, în care trebuie să facem lucrarea lui Dumnezeu, iar nu a noastră.
Ar fi bine să ne amintim că partea de aducerea aminte din tot ce Îi avem aparţine lui Dumnezeu.

10 Ceea ce rămâne din darul de mâncare să fie a lui Aaron şi a fiilor săi; este o parte
preasfântă a jertfelor mistuite de foc pentru DOMNUL.
11 Nici unul din darurile de mâncare pe care le aduceţi DOMNULUI să nu fie făcute
din aluat dospit, pentru că nu trebuie să ardeţi nimic făcut din aluat dospit b(Vezi
Ex. 12:34; 13:3) sau care conţine miere c(Termenul ebraic se poate referi la orice
suc din fructe, care fermentează; interdicţia se poate referi la ritualurile canaanite, în
care se folosea mierea), ca jertfă mistuită de foc pentru DOMNUL.
Nimic făcut din aluat dospit sau care conţine miere. Aluatul era interzis în oricare jertfă de
mâncare adusă lui Dumnezeu să fie arsă pe altar. Aceeaşi interdicţie se aplică şi la miere.
Fermentarea este un simbol al stricăciunii. Hristos a zis: „păziţi-vă de aluatul Fariseilor care este
făţărnicia” (Luca 12,1). Pavel vorbeşte despre „un aluat de răutate şi viclenie” (1 Corinteni 5,8).
Mierea, întocmai ca aluatul, era folosită să producă fermentare, mai ales la facerea oţetului.
Comentatorii, în general, pun mierea în legătură cu plăcerile cărnii, care pot fi într-adevăr plăcute,
dar conţin elementele stricăciunii şi sunt nimicitoare de viaţă spirituală. Cu toate acestea, deşi
aluatul şi mierea nu pot fi aduse pe altar, aluatul era în mod hotărât poruncit să fie adus asemenea
celor dintâi roade (Levitic 23,17), iar mierea a fost printre cele dintâi roade aduse de Ezechia
(2 Cronici 31,5).

12 Cât despre darul primelor roade, puteţi să-l aduceţi DOMNULUI, dar el să nu fie
ars pe altar ca o aromă plăcută.
13 Toate darurile tale de mâncare să fie presărate cu sare; să nu laşi să lipsească
sarea legământului d(Bun conservant, sarea simboliza, în ratificarea legămintelor,
fidelitatea şi permanenţa) Dumnezeului tău din darurile tale de mâncare. Să aduci
sare la toate darurile tale de mâncare.
Sarea legământului. Un legământ de sare este un legământ veşnic (Numeri 18,19;
2 Cronici 13,5). În însuşirea sa de a păstra, sarea este opusul aluatului şi al mierii. Însemnătatea ei
simbolică este clarificată: principiile purificatoare şi conservatoare ale sfinţeniei şi adevărului nu
trebuie să lipsească niciodată din legământul legăturilor noastre cu Dumnezeu. „Pentru că fiecare
om va fi sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu sare” (Marcu 9,49). Focul curăţă, sarea
conservă. A fi sărat cu foc înseamnă nu numai curăţire, ci şi conservare. Dumnezeu doreşte un
popor pur, un popor curat, un popor sfânt, un popor ale cărui păcate sunt iertate. Puterea
păstrătoare a lui Dumnezeu este a lor dacă o cer. Ei nu numai că urmează să ajungă curaţi şi sfinţi,
ci să fie şi păstraţi în această stare. Focul cu care urmează să fie „săraţi”, nu distruge, ci curăţă.

~ 13 ~
Mai întâi trebuie să fim curăţiţi, iar apoi păstraţi. „Săraţi cu foc!” „Săraţi cu sare!” „Curăţiţi şi
păstraţi curaţi! Ce prevedere minunată!

14 Dacă aduci un dar pentru DOMNUL din primele tale roade, să aduci un dar de
mâncare din spice proaspete, prăjite la foc şi din boabe noi, pisate.

Spice proaspete. „Boabe noi din spice proaspete” (RSV). Boabele puteau fi de orice fel de
cereale, precum: grâu, orz, secară sau ovăz. Firele de grâu cu spice, adunate înainte de a fi pe
deplin coapte şi apoi prăjite la cuptor, sunt încă hrana favorită în Orient. Astfel puteau să fie
folosite pentru jertfa de mâncare. Untdelemnul era vărsat peste spicele de cereale împreună cu
tămâia; partea de „aducere aminte” era arsă pe altar, iar restul dat preotului. Poate că cerealele
zdrobite de aici îl simbolizează pe Acela care a fost zdrobit pentru noi şi prin ale cărui răni noi
suntem tămăduiţi (Isaia 53,5).
Diferitele jertfe de mâncare îl înfăţişează pe Hristos ca Dătătorul şi Susţinătorul vieţii, Singurul
prin şi în care „avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17,28).
După cum jertfele pentru arderile de tot însemnau consacrarea vieţii, tot aşa jertfele de mâncare
cereau consacrarea bunurilor omului. Consacrarea bunurilor cuiva trebuia să fie precedată de
consacrarea vieţii. Consacrarea vieţii fără consacrarea bunurilor sale nu este prevăzută în
Evanghelie, nu există nici consacrare a bunurilor fără o consacrare a vieţii. Cele două trebuie să
meargă împreună. Combinate, ele alcătuiesc o jertfă completă, plăcută lui Dumnezeu, „de un
miros plăcut înaintea Domnului” (Levitic 1,9).
Ideea de isprăvnicie trebuie să fie scoasă în evidenţă. Unii poartă numele lui Hristos şi
mărturisesc cu glas tare sfinţenie şi consacrare faţă de Dumnezeu, dar faptele lor nu corespund cu
mărturisirea lor. Legăturile pungii sunt ţinute strâns, apelurile sunt neluate în seamă şi cauza lui
Dumnezeu rămâne în urmă. Aceştia au nevoie să înţeleagă că deplina consacrare a vieţii cuprinde
şi consacrarea bunurilor.
Ar fi însă nedrept a se trage concluzia că tot ce cere Dumnezeu este consacrarea bunurilor cuiva
şi că dăruirea de bună voie ar netezi calea spre ceruri. Trebuie să ne consacrăm Lui pe noi înşine.
Suntem răspunzători faţă de Dumnezeu pentru fiecare talent pe care ni l-a încredinţat, atât ca
bunuri, timp, sau daruri naturale. Noi suntem administratorii tuturor acestora, iar Dumnezeu este
adevăratul Stăpân. Talente precum, cântatul, vorbirea şi însuşirea de a conduce, toate Îi aparţin lui
Dumnezeu. Ele trebuie să-I fie consacrate; ele trebuie să fie puse pe altar.
Jertfele de „mâncare” sunt pline de învăţături spirituale pentru sufletul devotat. Tot ce suntem să
fie consacrat Lui; tot ce avem să fie pus pe altar. „Măturaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o plămădeală
nouă, cum şi sunteţi fără aluat” (1 Corinteni 5,7). „Vorbirea voastră să fie întotdeauna cu har,
dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4,6). „Să aveţi sare în voi
înşivă, şi să trăiţi în pace unii cu alţii” (Marcu 9,50). În sfârşit, în slujirea faţă de Dumnezeu noi nu
putem înlocui planurile lui Dumnezeu cu propriile născociri şi metode chiar dacă, după gustul
nostru, ar fi dulci ca mierea.

15 Să pui untdelemn peste ele şi să adaugi şi tămâie; acesta este un dar de mâncare.

16 Preotul să ardă boabele pisate şi untdelemnul cu toată tămâia ca jertfă de

aducere-aminte. Aceasta este o jertfă mistuită de foc în cinstea DOMNULUI.

~ 14 ~
Capitolul 3
Jertfa de pace

1 Dacă cineva va aduce un dar ca jertfă de pace a(Adesea tradus prin jertfă de
comuniune sau jertfă de mulţumire, deoarece poartă şi aceste sensuri; şi în vs. 3,6,9)
din cireada lui, animalul, mascul sau femelă, trebuie să fie fără meteahnă şi aşa să
fie adus înaintea DOMNULUI.

Jertfă de pace. Ebraicul şelem din rădăcina unui cuvânt care înseamnă „a face pace” (Iov 22,21),
„a despăgubi” (Exod 22,5), „a plăti în întregime” (Psalmi 50,14). Caracteristica distinctă a jertfei
de mulţumire era o masă comună care avea loc în incinta sanctuarului, la care predomina bucuria
şi fericirea şi la care oamenii şi preoţii stăteau de vorbă împreună. Nu era o ocazie în care se făcea
pacea, ci o serbare de bucurie pentru faptul că pacea exista. În general era precedată de o jertfă
pentru păcat şi o ardere de tot. Sângele fusese stropit, ispăşirea fusese făcută, iertarea acordată şi
îndreptăţirea asigurată. La celebrarea acestei experienţe, cel în cauză îşi invita rudele mai
apropiate, slujitorii şi pe leviţi. Toată familia se aduna în curtea Cortului Întâlnirii să sărbătorească
faptul că pacea fusese făcută între Dumnezeu şi om, şi între om şi om.
Nu se poate concepe o mai mare bucurie decât aceea de a fi în pace cu Dumnezeu (vezi
Romani 5,1). Acesta este testamentul pe care l-a lăsat Hristos, când zis: „Vă las pacea, vă dau
pacea Mea” (Ioan 14,27). Pacea lui Hristos este acea asigurare liniştită, care vine din încrederea în
Dumnezeu.
Hristos a spus aceste cuvinte despre pace chiar în apropierea evenimentelor de la Ghetsemani şi
Golgota. El ştia ce-L aşteaptă, dar nu S-a dat înapoi. Inima Lui era plină de pace şi iubire. El ştia
în Cine S-a încrezut şi a rămas în asigurarea că Tatăl L-a iubit. El n-a putut să vadă dincolo de
porţile mormântului. Speranţa nu a putut să-I prezinte ieşirea din mormânt ca învingător, nici să-I
spună despre primirea jertfei de către Tatăl. Dar prin credinţă El a fost biruitor. El a ştiut în cine a
crezut şi era sigur că toate se vor sfârşi cu bine. Aceasta este pacea pe care ne-a lăsat-o prin
testament. Ea înseamnă a fi una cu Tatăl, înseamnă calm, odihnă, bucurie şi mulţumire, ea
înseamnă iubire, credinţă, părtăşie, comuniune, ea înseamnă a fi eliberat de îngrijorare, teamă şi
nelinişte. Creştinul care se bucură de această pace are un izvor de putere care nu este dependent de
împrejurări. El este la unison cu Dumnezeu.
După cum s-a văzut mai înainte, diferitele jertfe ale Vechiului Testament erau rugăciuni
întruchipate. Ele uneau credinţa şi faptele. Ele exprimau nevoia şi legătura omului cu Dumnezeu.
Oamenii nu puteau să aducă tămâia împreună cu rugăciunile lor, dar puteau să ofere tămâia. Ei nu
puteau să administreze sângele, dar puteau să provoace jertfa. Ei nu puteau să intre în sanctuar, dar
puteau să ofere darurile şi jertfele care făceau posibil serviciul.
Ei nu puteau să mănânce pâinea pentru punerea înainte, dar puteau să ofere „mâncarea unei jertfe
mistuite cu foc înaintea Domnului” (v.11).
„Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru
Isus Hristos” (Romani 5,1), „pentru că El este pacea noastră” (Efeseni 2,14). Israelul din vechime
a fost invitat să celebreze faptul că era în pace cu Dumnezeu şi cu omul, că păcatele erau iertate,
că a fost reintegrat în favoarea cerului. Acestea erau ocazii de bucurie şi recunoştinţă, când
neînţelegerile erau clarificate şi pacea şi buna părtăşie erau prezente. Participau fii şi fiice, robi şi
roabe fiind invitaţi şi Leviţi. Toţi şedeau la masa Domnului şi se bucurau împreună „în nădejdea
slavei Domnului” (Romani 5,2). Cu privire la faptul că sunt în pace cu Dumnezeu (vezi nota
suplimentară de la sfârşitul capitolului).

~ 15 ~
2 Să pună mâna pe capul jertfei sale şi să o înjunghie la intrarea în Cortul Întâlnirii,
iar preoţii, fiii lui Aaron, să stropească sângele pe altar, de jur împrejur.

Să pună mâna. Animalul era junghiat la uşa Cortului Întâlnirii, unde erau junghiate cele mai
multe animale de jertfă, iar sângele lui era stropit pe altarul arderilor de tot (vezi comentariul
pentru cap. 1,4.5).

3 Apoi, din această jertfă de pace, să aducă o jertfă mistuită de foc pentru DOMNUL.
Să o aducă din grăsimea care acoperă măruntaiele şi din toată grăsimea din jurul
măruntaielor,

Toată grăsimea. Nu grăsimea din tot corpul, ci grăsimea care acoperă anumite organe. Aceasta
împreună cu rărunchii erau arse pe altar.
Cuvântul tradus „grăsime” este chelev, dintr-o rădăcină nefolosită, care înseamnă „a fi gras”.
Cuvântul pentru „lapte” este chalov şi diferă de „grăsime” numai în accentuările vocalei.

4 din cei 2 rinichi cu grăsimea de pe ei şi de pe coapse, precum şi din membrana

ficatului, pe care o va desprinde odată cu rinichii.

5 Fiii lui Aaron să le ardă pe altar, deasupra arderii de tot care va fi pe lemnele de pe
foc, ca o jertfă mistuită de foc de o aromă plăcută DOMNULUI.

De o aromă plăcută. Având în vedere că grăsimea era arsă pe altar, de un „miros plăcut înaintea
Domnului”, pare nepotrivit a susţine, aşa cum fac unii, că aceasta era un simbol al păcatului.
Păcatul este o urâciune pentru Dumnezeu şi nimic din ce îl simboliza nu era îngăduit să ajungă pe
altar. Acesta era motivul pentru care aluatul, ca simbol al păcatului era exclus (cap. 2,11.12).
Psalmi 37,20 este uneori citat ca dovadă că „grăsimea” înseamnă păcat. Dar cuvântul tradus
„grăsime” este yakar şi înseamnă „frumuseţe”, „măreţie” sau „preţuire”, mai degrabă decât
„grăsime”. Este acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte Dumnezeu când numeşte pe poporul Său ca
fiind „de preţ” (Isaia 43,4). Grăsimea era întotdeauna arsă pe altar. Dumnezeu o pretindea ca fiind
a Lui (Levitic 3,16); ea era de „un miros plăcut” înaintea Domnului, era de preţ, era „mâncarea
unei jertfe adusă Domnului” (v.16). A „mânca grăsimea ţării” însemna a se bucura de tot ce putea
să ofere mai bun.

6 Dacă darul lui ca jertfă de pace în cinstea DOMNULUI este din turma lui, animalul,
mascul sau femelă, trebuie să fie fără meteahnă.

Din turma. Regulile aplicate animalelor luate din turmă se aplicau şi acelora luate din cireadă. De
observat că la această jertfă se putea folosi atât un animal de parte bărbătească, cât şi de parte
femeiască, dar să fie fără cusur. Aducătorul îşi punea mâna pe capul jertfei şi o junghia, după care
preotul administra sângele.

7 Dacă aduce ca dar un miel, să-l aducă înaintea DOMNULUI,

8 să-şi pună mâna pe capul jertfei sale şi să o înjunghie înaintea Cortului Întâlnirii,
iar fiii lui Aaron să-i stropească sângele pe altar, de jur împrejur.

~ 16 ~
9 Apoi, din jertfa de pace, să aducă o jertfă mistuită de foc pentru DOMNUL. Să o
aducă din grăsime – şi anume toată grăsimea cozii care va fi desprinsă de la şira
spinării, grăsimea de pe măruntaie şi toată grăsimea din jurul măruntaielor –

Toată grăsimea cozii. Mai exact „coada”, adică a oii cu coadă lată (avis laticaudata). Coada
acestei oi cântăreşte de obicei între 45 şi 70 grame şi poate cântări până la 2,5 kg sau mai mult.
Din cauza greutăţii ei, coada se târa pe pământ şi provoca răni ce micşorau valoarea oii. În
timpurile vechi, ca astăzi, păstorii legau scânduri uşoare la cozi sau făceau mici cărucioare cu care
coada putea să fie transportată.
Coada însăşi era compusă dintr-un amestec de grăsime şi măduvă, care amestecată cu alte
ingrediente şi era folosită în locul untului de aceia care nu erau opriţi prin porunca lui Dumnezeu
să nu mănânce grăsime. În unele ţări orientale, coada mai este încă folosită în felul acesta.

10 din cei 2 rinichi cu grăsimea de pe ei şi de pe coapse, precum şi din membrana

ficatului, pe care o va desprinde odată cu rinichii.

11 Apoi preotul să le ardă pe altar; este o mâncare adusă ca jertfă mistuită de foc
pentru DOMNUL.

12 Dacă darul lui este o capră, atunci va trebui s-o aducă înaintea DOMNULUI,

O capră. Procedura în acest caz era aceeaşi ca alte jertfe. Punerea mâinii, junghierea, stropirea
sângelui – toate urmând regulile obişnuite. Grăsimea era îndepărtată cu grijă şi arsă pe altar
împreună cu rinichii.

13 să-şi pună mâna pe capul ei şi să o înjunghie înaintea Cortului Întâlnirii, iar fiii
lui Aaron să stropească sângele pe altar, de jur împrejur.

14 Apoi să aducă din ea o jertfă mistuită de foc pentru DOMNUL; s-o aducă din
grăsimea de pe măruntaie, din toată grăsimea din jurul măruntaielor,

15 din cei 2 rinichi cu grăsimea de pe ei şi de pe coapse, precum şi din membrana

ficatului, pe care o va desprinde odată cu rinichii.

16 Apoi preotul să ardă toate acestea pe altar; este o mâncare adusă ca jertfă mistuită
de foc de o aromă plăcută. Toată grăsimea este a DOMNULUI.

17 Aceasta să fie o lege veşnică pentru toate generaţiile, în toate locurile unde veţi
locui: să nu mâncaţi grăsimea şi să nu mâncaţi sângele b[Grăsimea aparţinea
DOMNULUI şi trebuia mistuită de foc; sângele simboliza viaţa, care era sacră,
trebuind tratată cu respect (vezi Gen. 9:4-6; Lev. 17:11)].”

O lege veşnică. Dumnezeu a poruncit lui Israel să „nu mănânce nici grăsime nici sânge”. „Toată
grăsimea este a Domnului” (v.16) şi „toată zecimea... este a Domnului” (cap. 27,30) sunt legi
paralele. Motivul de a nu mânca grăsimea este că ea Îi aparţine lui Dumnezeu (vezi comentariul
pentru cap. 27,23).

~ 17 ~
Note suplimentare pentru capitolul 3
Jertfele de pace a bucuriei şi recunoştinţei nu se mai aduc, dar spiritul lor ar trebui să rămână.
Chiar printre presupuşii „buni” creştini, puţini se bucură de pacea şi iubirea lui Dumnezeu aşa cum
ar trebui şi în conformitate cu privilegiul pe care-l au. Cu toate că motivul poate să fie în unele
cazuri o lipsă de preţuire a lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ei, nu întotdeauna este
aşa. Sunt mulţi creştini care nu înţeleg că este privilegiul lor să fie fericiţi în religia lor. Ei trăiesc
mai degrabă în umbra crucii decât în razele luminii ei. Ei consideră că este ceva rău a fi vesel,
chiar şi un zâmbet poate fi nepotrivit, şi că râsul nevinovat este nelegiuit. Ei indică spre faptul că
nu există nici un raport că Hristos a râs sau măcar că a zâmbit vreodată. Este adevărat, dar nu
există nici un raport că El Şi-a pieptănat sau spălat părul. Astfel de persoane încearcă să poarte
povara lumii pe umerii lor şi consideră că a folosi timpul spre recreaţie nu este numai o pierdere
de timp, ci în mod hotărât un act nereligios. Ei sunt creştini „buni”, dar nu sunt din cei veseli.
Dacă ar fi trăit pe timpul lui Hristos şi dacă ar fi fost printre ucenicii Lui, ei ar fi pus la îndoială
utilitatea prezenţei Lui la nunta din Galilea şi L-ar fi urmat cu rezerve sau deloc. Ei ar fi aşteptat
mult mai mult de la El. Nu avea El o mare lucrare de făcut? Cum a putut El să piardă timpul la o
ocazie socială? Dacă ar fi ştiut că Domnul nu avea decât trei ani în care să lucreze, ei ar fi fost şi
mai uluiţi.
Acest fel de „buni” creştini vor socoti că este ceva rău în activitatea socială a lui Hristos. Cum a
putut El să petreacă timpul mâncând şi bând cu păcătoşii? Chiar şi Fariseii au fost uimiţi în
privinţa aceasta, când arătau spre postul şi rugăciunea ucenicilor lui Ioan, mustrând pe Hristos care
lua parte la ospăţ (vezi Luca 5,29-35).
Aceste observaţii sunt scrise cu toată înţelegerea zilelor în care trăim, chiar pe pragul veşniciei.
Dacă a fost vreodată vreo vreme în care sobrietatea şi seriozitatea să caracterizeze viaţa urmaşilor
lui Hristos, aceasta este o astfel de vreme. În vederea apropierii crizei, „ce fel de oameni” ar trebui
să fim noi „printr-o purtare sfântă şi evlavioasă” (2 Petru 3,11). Orice frivolitate şi orice uşurătate
ar trebui să fie lăsată la o parte şi ar trebui ca solemnitatea să ia în stăpânire pe orice credincios.
Evenimente mari şi importante se apropie cu grabă. Acesta nu este un timp de glumă şi uşurătate.
Împăratul este la uşă.
Totuşi, faptele acestea nu trebuie să ne facă să uităm că suntem copii ai Regelui, că păcatele ne
sunt iertate şi că avem dreptul să fim veseli şi să ne bucurăm. Lucrarea trebuie să fie încheiată, iar
noi trebuie să avem luăm parte la ea, dar unii vorbesc ca şi cum totul ar depinde de ei. În
rugăciunile lor, ei Îi amintesc lui Dumnezeu ce este necesar să fie făcut, după cât se pare plini de
teamă că El ar putea să uite lucruri importante pentru ei. Ei sunt suflete „bune”, atente să facă
mereu ce este drept, dar n-au învăţat niciodată să arunce povara lor asupra Domnului. Ei fac tot ce
pot mai bine spre a-şi purta povara şi, deşi gem sub povară, sunt hotărâţi să nu cedeze. Ei continuă
să lupte şi fac mult bine. Ei sunt lucrători de valoare şi Domnul îi iubeşte cu drag.
Dar cu toată lucrarea şi strădania lor, le lipseşte un lucru – credinţa în Dumnezeu. Ei n-au
credinţă că Acela care a început lucrarea o va sfârşi, că El se interesează de ea tot aşa de mult ca
ei, ba chiar mai mult, şi că El face tot ce poate fi făcut în timpul acesta. Ei privesc cu dezaprobare
spre Maria, se plâng Domnului de ea şi înţeleg cu greu cum a putut Domnul să o apere pe Maria.
„Ar fi fost gata vreodată mâncarea, dacă ar fi fost două Marii şi nici o Martă?” – întreabă ei. Astfel
de creştini lucrează şi sunt credincioşi în lucrarea lor, dar lăuntric ei consideră că alţii nu-şi fac
partea şi că prea mult din povară se află asupra lor.
Aceeaşi învăţătură este scoasă în evidenţă şi în pilda fiului risipitor. Fiul mai mare pretindea că el
n-a făcut rău niciodată. El lucrase întotdeauna din greu şi nu-şi risipise timpul în ospeţe şi
petreceri. Acum, când fiul mai tânăr a venit acasă, după ce cheltuise partea lui de moştenire
printr-o viaţă desfrânată, el s-a mâniat şi n-a vrut să intre la serbarea în cinstea fratelui revenit
acasă. N-a fost de nici un folos faptul că tatăl a ieşit şi a stăruit de el. În schimb, el l-a mustrat pe
tatăl, zicând că de îndată ce fiul său risipitor, care îşi risipise viaţa cu desfrânatele, a venit acasă,
tatăl a făcut pentru el un ospăţ şi a tăiat viţelul ce îngrăşat – dar n-a făcut niciodată aşa ceva pentru
fiul său cel ascultător (Luca 15,30).

~ 18 ~
 Creştinii trebuie să fie oameni veseli chiar în mijlocul celor mai solemne evenimente. Hristos a
fost bine dispus şi radios, chiar când a înfruntat crucea. De ce să nu fim şi noi veseli? Dumnezeu a
pus o cântare nou în inima acelora care sunt mântuiţi. Ei sunt fii Celui Prea Înalt. Ei umblă cu
Dumnezeu. Ei sunt fericiţi în iubirea Lui.
Nu toţi creştinii au pacea lui Dumnezeu în inima lor, aşa cum ar trebui s-o aibă şi cum sunt
îndreptăţiţi s-o aibă. Ei au uitat făgăduinţa lui Hristos: „Vă dau pacea Mea.... Să nu vi se tulbure
inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14,27). Inima multora este tulburată. Ei se tem. Se
întristează. Cineva drag este în afară de staul şi ei încearcă să-l „roage să intre”. Zi şi noapte
muncesc din greu şi se roagă. În eforturile lor de a obţine mântuirea, ei nu lasă nici o piatră
nestrămutată. Dacă cineva poate fi mântuit prin faptele altcuiva, ei sunt hotărâţi ca aceasta să fie
făcut. Ei nu-L ignoră pe Dumnezeu. Se roagă şi stăruie de El. Ei se roagă ca şi când Dumnezeu ar
trebuie să fie îndemnat. În cele din urmă, cel drag se întoarce la Dumnezeu. Ce fericiţi sunt! Acum
se pot linişti. Lucrarea lor este făcută, sarcina lor îndeplinită.
Oare unii ca aceştia se gândesc vreodată că Dumnezeu este interesat de convertirea unui suflet,
tot aşa de mult cât sunt şi ei? Le trece vreodată prin minte că, mult înainte ca ei să înceapă să se
roage şi să lucreze, Dumnezeu pusese agenţi în mişcare care, dacă este posibil, să aducă la
îndeplinire finalul dorit? Dumnezeu nu poate mântui un om împotriva voinţei lui, dar sunt multe
lucruri pe care le poate face Dumnezeu, şi El le face pe toate. El ar putea să facă mai mult încă,
dacă am conlucra cu El şi am întreba în linişte dacă există ceva ce am putea face noi ca să ajutăm,
în loc să încercăm să-L dirijăm pe El. Noi suntem înclinaţi să preluăm lucrarea lui Dumnezeu şi să
cerem ajutorul Lui, când ar fi mai bine dacă am recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu şi am conlucra
cu El. În clipa în care o astfel de înţelegere ajunge la suflet, pacea vine împreună cu ea. El nu va
lucra sau nu se va ruga mai puţin, ci va schimba accentul. El va începe să se roage cu credinţă.
Dacă credem într-adevăr că Dumnezeu este la lucru, dacă credem că El este interesat în mântuirea
oamenilor, ne vom ruga mai mult ca oricând, dar vom lăsa răspunderea asupra lui Dumnezeu. Cu
veselie şi bucurie să prezentăm inimile şi vieţile noastre lui Dumnezeu ca „un miros bine plăcut.”

Comentarii Ellen G. White: 17 2T 61

~ 19 ~
Capitolul 4
Jertfa pentru păcat

1 DOMNUL i-a zis lui Moise:

2 „Spune-le israeliţilor: «Când va păcătui cineva fără voie împotriva vreunei porunci
a DOMNULUI, săvârşind fapte care nu trebuie făcute,

Va păcătui. Jertfele pentru păcat sunt amintite în primul rând în legătură cu consacrarea lui Aaron
şi a fiilor lui (Exod 29,4), dar pe vremea aceea ele nu erau poruncite pentru popor în general.
Cuvintele „păcat” şi „jertfă pentru păcat” sunt amândouă traduse din acelaşi cuvânt ebraic,
chatta’th, fapt care presupune o strânsă legătură între cele două. „Păcat” înseamnă nevoia unei
jertfe pentru păcat. Aducerea unei jertfe pentru păcat presupune că păcatul fusese săvârşit.
Aducând o „jertfă pentru păcat” la sanctuar, un om aducea literal păcatul reprezentat prin ea şi
pentru care trebuia să fie făcută ispăşirea. Jertfele pentru păcat sunt amintite pentru prima dată în
legătură cu construirea sanctuarului şi instalarea preoţiei. Mai înainte erau în uz numai jertfele
pentru arderea de tot.
Diferitele cuvinte folosite în Biblie spre a defini şi descrie păcatul conţin următoarele noţiuni:
1. 1. Păcatul este o deviere de la un anumit standard, o călcare a Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3,4).
Dacă ne închipuim Legea ca o linie dreaptă care trebuie să fie urmată, orice abatere de pe cale va
fi păcat. O astfel de abatere poate fi incidentală sau intenţionată, dar şi într-un caz şi în altul, ea
este păcat.
2. 2. Păcatul este o nereuşită, un eşec în atingerea scopului desăvârşirii. Păcatul este ca o săgeată
care cade alături de ţintă. Arcaşul poate că a făcut tot ce a putut mai bine, dar lipseşte tăria
suficientă de a trage cu arcul spre a da săgeţii puterea de a ajunge la ţintă. Ea a căzut alături. „Căci
toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3,23).
3. 3. Păcatul este neascultare. Neascultarea este posibilă numai unde există cunoştinţa legii şi a
călcării ei. Neascultarea are mai multe grade de vinovăţie, şi Dumnezeu ţine seamă de acest lucru.
Dar toate călcările de lege sunt serioase. Cel care stăruie a fi nepocăit va comite probabil păcatul
care nu se iartă.
4. 4. Păcatul este o jignire faţă de Dumnezeu. Omul poate păcătui împotriva omului, dar
principalul şi cel dintâi păcat al lui este faţă de Dumnezeu. Fiul risipitor a păcătuit grav împotriva
tatălui său, totuşi când s-a întors, primele lui cuvinte au fost: „Am păcătuit împotriva cerului şi
împotriva ta.” (Luca 15,18). El a început aşa cum era drept. Oricât de mari au fost păcatele sale
faţă de oameni, în primul rând el păcătuise faţă de Dumnezeu. Aşa sunt toate păcatele.
Fără voie. Adică neintenţionat, din nebăgare de seamă, necugetat sau neatenţie.
Împotriva vreunei porunci. Aceasta se referă în mod deosebit la cele Zece Porunci, dar include şi
alte porunci ale lui Dumnezeu.
Sanctuarul întreg, cuprinzând echipamentul lui, preoţia şi ritualul lui avea de-a face cu păcatul.
Serviciile gravitau în jurul neascultării omului şi a nevoii lui după mântuire. Dacă n-ar fi fost
păcat, n-ar fi fost nevoie de un altar pe care să fie aşezată jertfa, n-ar fi avut loc junghierea
animalelor, nici stropirea sângelui, nici facerea ispăşirii. Fără îndoială că ar fi fost un loc unde
omul să se poată întâlni cu Dumnezeu, dar slujba ar fi avut cu totul o altă natură.
Răul păcatului nu constă în mod necesar sau numai în fapta săvârşită. Şi nici acelaşi păcat comis
de persoane diferite nu este la fel de grav. Lumina aduce întotdeauna răspundere, şi acelaşi păcat
comis de un sălbatic ignorant şi de un om de înaltă civilizaţie trebuie să fie considerat şi judecat în
fiecare caz dintr-un punct de vedere diferit. Dumnezeu ţine seamă de toate acesta şi în capitolul de
care ne ocupăm prezintă prevederi pentru acestea. În conformitate cu aceasta, există o anumită
gradaţie în pedepsele impuse pentru păcate comise de cei ce deţin poziţii diferite. În acest capitol
se au în vedere patru clase diferite de călcători de lege, şi fiecare este tratat conform cu poziţia sa.

~ 20 ~
Păcatul unei persoane de seamă afectează mai mulţi oameni decât acela al uneia mai puţin
însemnate, de aceea el trebuie să fie tratat cu mai mare severitate.

3 dacă cel ce păcătuieşte este chiar preotul care a primit ungerea a(Sau: marele
preot; şi în vs. 5, 16), aducând astfel vină asupra poporului, el va trebui să aducă
DOMNULUI pentru păcatul săvârşit un viţel şi fără meteahnă din cireada sa, ca jertfă
pentru păcat.
Preotul care a primit ungerea. Toţi preoţii au primit ungerea, dar numai marele preot a primit
ungerea pe cap, de aceea, el este, prin excelenţă, numit „preotul care a primit ungerea” (vezi
Exod 29,7-9; Levitic 8,12.13). El este arătat ca fiind „mare preot între fraţii lui, pe capul căruia a
fost turnat untdelemnul pentru ungere” (Levitic 21,10). De obicei este numit în mod simplu
„preotul”. În cărţile lui Moise, el este numit „mare preot” (vezi Levitic 21,10; Numeri 35,25.28).
Aducând astfel vină asupra poporului. Marele preot se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu şi
reprezenta poporul (vezi Levitic 16,15.16; Zaharia 3,1-4). În armonie cu acest principiu, profeţii se
identificau întotdeauna cu păcatele poporului. Deşi, ca trimişi ai lui Dumnezeu, ei se identificau cu
păcatele lor, când se rugau la Dumnezeu, se apropiau de El ca şi când ar fi fost una cu poporul în
păcatele mustrate. Astfel îi găsim de repetate ori spunând: „Noi am păcătuit”, iar nu simplu, „ei au
păcătuit”; „noi am păcătuit împotriva Domnului”; „noi am păcătuit împotriva Lui”; „noi am
păcătuit şi am făcut ce este rău” (Neemia 1,6; Isaia 64,5.7; Ieremia 3,25; 8,14; 14,7; Daniel 9:5,8,
11,15).
Este necesar a scoate în evidenţă caracterul reprezentativ al marelui preot. El era bărbatul
reprezentativ, singurul care acţiona pentru popor în toate lucrurile care aparţineau de sanctuar. În
marele preot era cuprinsă întreaga preoţime.
Când a păcătuit Adam, „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor” (Romani 5,12), pentru că
”prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Romani 5,19). Adam a fost un
om reprezentativ. Hristos a fost un om reprezentativ. Adam, „întâiul om” a fost capul omenirii,
Hristos „al doilea om”, „ultimul Adam”, „Domnul cerului”, este capul omenirii celei noi
(1 Corinteni 15,45-47). „După cum printr-o singură greşeală a venit osânda care a venit pentru toţi
oamenii, tot aşa printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de
neprihănire care dă viaţa” şi „prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”
(Romani 5,18.19). „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos”
(1 Corinteni 15,22).
Marele preot, fiind într-un sens deosebit un chip al lui Hristos, a fost reprezentantul omenirii. El
se înfăţişa pentru Israelul întreg. El purta poverile şi păcatele lor. El purta nelegiuirea lucrurilor
sfinte. El purta judecata lui Israel. Când păcătuia el, Israel păcătuia. Când intra în sanctuar, el intra
în numele poporului. Când se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, ei se înfăţişau. El reprezenta
poporul, el era poporul. Când păcătuia el, poporul păcătuia, şi lui i se cerea să aducă aceeaşi jertfă
pentru păcat, ca atunci când păcătuia naţiunea întreagă.
Un viţel şi fără meteahnă. La jertfele pentru păcat puteau fi folosite ambele animale, atât parte
bărbătească, cât şi parte femeiască, dar trebuiau să fie „fără cusur”. Marele preot aducea pentru
păcatul său un viţel, ca pentru păcatul întregului popor (Levitic 4,14).

4 Să aducă viţelul la intrarea în Cortul Întâlnirii, înaintea DOMNULUI, să-şi pună

mâna pe capul viţelului şi viţelul să fie înjunghiat acolo, înaintea DOMNULUI.
Să-şi pună mâna. Aceasta era aceeaşi ceremonie ca la toate jertfele de animale, cu excepţia
situaţiei când se foloseau păsări. Punerea mâinii nu însemna numai consacrarea animalului lui
Dumnezeu, ci în timp ce punea mâna capului animalului, aducătorul se identifica pe sine cu el, şi
animalul devenea înlocuitorul său (vezi comentariul pentru cap. 1,4).
Punerea mâinii era însoţită de o mărturisire a păcatului care a pricinuit aducerea jertfei (cap 5,5).
Acest principiu se aplica la toate jertfele pentru păcat. De aceea, actul punerii mâinii era
semnificativ, pentru că păcătosul, mărturisindu-şi păcatul şi aplecându-se asupra jertfei îşi declara
~ 21 ~
credinţa în Dumnezeu care a prevăzut ca un înlocuitor să poarte pedeapsa pentru păcatul său.
Aducerea jertfei nu era pedeapsa. Pedeapsa era moartea, şi pe aceasta o plătea animalul.

5 Preotul care a primit ungerea să ia din sângele viţelului, să-l aducă în Cortul
Întâlnirii,
6 să-şi pună degetul în sânge şi să-l stropească de 7 ori înaintea DOMNULUI, înaintea
draperiei despărţitoare b(Care desparte Locul Preasfânt de Locul Sfânt; şi în v. 17) a
Lăcaşului.
Să-l stropească. Deoarece nu era nimeni mai mare în rang decât marele preot, care să poată sluji
pentru el, slujirea sângelui o făcea el însuşi. La jertfele de care ne-am ocupat mai înainte, sângele
era stropit pe altarul arderilor de tot din curte, sau pus pe coarnele acestuia. Dar când păcătuia
preotul care avea ungerea, sângele era dus chiar în sanctuar. Fără îndoială, pentru că păcatul lui era
mai grav decât al oricărui altcuiva şi de un interes mai mare înaintea lui Dumnezeu. Preotul muia
degetul în sânge şi stropea de 7 ori în faţa perdelei „înaintea Domnului”. De asemenea, punea
sânge şi pe coarnele altarului tămâierii, despre care de asemenea se spune că este „înaintea
Domnului”(v.7).
Trebuie să se noteze că preotul nu stropea sângele pe perdea, ci în faţa acesteia. Este iarăşi
interesant că el folosea la stropire numai un singur deget. Ba mai mult, stropirea aceasta se făcea
numai când păcătuia marele preot, sau adunarea întreagă. Nu avem un raport de câte ori a păcătuit
marele preot şi a adus un viţel ca jertfă, dar probabil că n-a păcătuit des. Şi iarăşi n-avem nici un
raport de câte ori a păcătuit adunarea întreagă şi a trebuit să aducă un viţel, dar presupunem că
acest lucru nu s-a întâmplat adesea. Faptul că oamenii, ca persoane, au păcătuit adesea este
evident, dar avem puţine rapoarte despre păcatele naţiunii, asemenea celor despre care este vorba
aici. Singurul raport hotărât pe care-l avem este când au păcătuit şi dansat în jurul viţelului de aur.
Este adevărat că au mai fost şi alte apostazii naţionale, dar deoarece jertfa trebuia să fie adusă
numai dacă ei se pocăiau, n-au putut fi cazuri multe.
Stropirea avea loc în legătură cu legea, care se afla chiar în spatele perdelei. Totuşi, sângele nu
ajungea până la lege, deoarece perdeaua se interpunea. În serviciul zilnic nu sosise vremea ca
păcătosul să se înfăţişeze înaintea legii. Aceasta era păstrată pentru ziua ispăşirii, care, în simbol,
era ziua judecăţii pentru Israel (vezi Evrei 10,19.20).

7 Preotul să ungă cu sânge coarnele altarului tămâierii, care este în Cortul Întâlnirii,
înaintea DOMNULUI; restul sângelui viţelului să-l verse la baza altarului arderilor de
tot, care este la intrarea în Cortul Întâlnirii.
Coarnele altarului. În afară de stropirea sângelui în faţa perdelei, preotul mai punea sânge şi pe
coarnele altarului tămâierii. Spre a face aceasta el atingea pe rând fiecare corn, făcând un semn de
sânge cu degetul, înregistrând astfel faptul că păcatul fusese comis şi că se adusese o jertfă.
Sângele pus pe coarne era de la un animal care purta păcatul, şi astfel era sânge încărcat cu păcat.
Aceasta făcea necesară „o ispăşire pe coarnele lui o dată pe an” (Exod 30,10). Partea de sânge
nefolosit era vărsată la picioarele arderilor de tot.

8 Apoi să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă pentru păcat – şi anume grăsimea
de pe măruntaie şi grăsimea din jurul măruntaielor –

Grăsimea viţelului. Vezi comentariul pentru cap. 3,3.5. Aici nu există nici o menţiune ca fiind
„de miros plăcut înaintea Domnului”. Faptul că era îngăduit să fie adusă la altar, arată totuşi că era
plăcută Domnului.

~ 22 ~
9 cei 2 rinichi cu grăsimea de pe ei şi de pe coapse, precum şi membrana ficatului,
care trebuie desprinsă odată cu rinichii.
10 Preotul să ia aceste părţi, aşa cum sunt luate de la boul c[Putea fi atât mascul, cât
şi femelă (vezi 3:1)] adus ca jertfă de pace d(Vezi nota de la 3:1; şi în vs. 26, 31, 35)
şi să le ardă pe altarul arderilor de tot.
11 Dar pielea viţelului, toată carnea lui, capul, picioarele, măruntaiele şi balega,
12 adică ce a rămas din viţel, să le ducă într-un loc curat în afara taberei, acolo unde
se aruncă cenuşa şi să le ardă într-un foc făcut din lemne; deci să le ardă acolo unde
se aruncă cenuşa.
În afara taberei. Viţelul întreg era dus afară din tabără şi ars într-un loc curat, nu numai pentru a
se debarasa de el, nici pentru că era considerat ca necurat, pentru că este în mod precis numit „un
lucru prea sfânt” (cap. 6,25). Epistola către Evrei dă o însemnătate simbolică arderii jertfei în afara
taberei. Pavel zice: „De aceea şi Isus... a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la
El, şi să suferim ocara Lui (Evrei 13,12). Arderea trupului afară din tabără era deci un simbol al lui
Hristos, răstignit afară din cetatea Ierusalimului, „ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său”
(Evrei 13,12). Unii au văzut în aceasta şi ideea că El n-a murit numai pentru iudei, ci şi pentru
lume. Trupul nu avea nici un rol ceremonial, chiar dacă era considerat ca fiind prea sfânt. Întrucât
nu era ars pe altar, nu conţinea nici o valoare mântuitoare. De aceea, nu era trupul care conta la
ispăşire, pentru că „prin viaţa din sânge se face ispăşire” (Levitic 17,11).
Cu toate acestea, nu sângele ca atare făcea ispăşire, ci sângele vărsat şi pus. Nici o ispăşire nu
putea fi făcută prin junghierea animalului şi vărsarea sângelui pe pământ. El trebuia să fie strâns
într-un vas, după care preotul îl lua şi-l stropea. Sângele stropit era cel care făcea ispăşire, iar nu
partea nefolosită de sânge, care mai târziu era vărsată pe pământ (vezi comentariul pentru
cap. 4,7). Ispăşirea era făcută prin sângele care era pus pe coarnele altarului, nu prin cel ce era
vărsat pe pământ (Exod 29,12; 30,10; Levitic 4,7.18.25.30.34).
Din nefericire, creştinii scot în evidenţă „sângele vărsat”, expresie care nu se află în Biblie, şi uită
sângele „stropit”, singurul care face ispăşire. Sângele vărsat era sângele nefolosit, acela care era
vărsat la piciorul altarului după ce ispăşirea era făcută. Pavel vorbeşte despre „sângele stropirii”
(Evrei 12,24), adică, sângele care era slujit. La instituirea Paştelui, lui Israel i s-a poruncit să
junghie un miel să ungă cu sângele pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii (Evrei 15,7.22.23).
Dumnezeu n-a făgăduit să salveze pe întâiul născut în virtutea junghierii mielului. El avea să
„treacă pe lângă” uşă, numai când sângele fusese aplicat.
Acelaşi principiu rămâne valabil în toate jertfele. Nu era suficient să aducă o jertfă şi să o
junghie, sângele trebuia să fie aplicat. Hristos, după înălţarea Sa, „a intrat o dată pentru totdeauna
în Locul prea Sfânt... cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică pentru noi”
(Evrei 9,12), şi acolo ca Mare Preot”... şi, „ca slujitor al Locului prea Sfânt şi al adevăratului cort
(Evrei 8,1-3), El slujeşte pentru noi. Această fază a slujirii lui Hristos este tot atât de necesară
pentru mântuirea noastră, pe cât era şi slujirea sângelui mielului pe vremea celui dintâi Paşte şi
asemenea tuturor jertfelor în care se vărsa sânge.
Slujirea sângelui în marea zi de ispăşire era punctul culminant în serviciul anual. Desigur că
junghierea era un lucru important – fără ea nu ar fi fost sânge pentru slujit – dar punctul cel mai de
seamă era atunci când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele ţapului pentru Domnul
(vezi Evrei 9,25). Tot aşa, Hristos, „cu însuşi sângele Său... a intrat o dată pentru totdeauna în
Locul Prea Sfânt” (Evrei 9,12). Moartea Sa pe Golgota a fost de mare importanţă – fără ea, El n-ar
fi avut nimic „de adus” (Evrei 8,3) – dar fără continua slujire a sângelui în sanctuarul de sus, jertfa
de pe Golgota ar fi nefolositoare.
Cei mai mulţi creştini nu înţeleg şi nici nu preţuiesc slujirea lui Hristos ca Mare Preot al nostru.
Mai exact, ei cred în sângele vărsat, dar nu ajung să înţeleagă că trebuie să aibă loc o slujire, sau

~ 23 ~
aplicare a sângelui pentru a-l face să fie cu efect. Este vremea ca atenţia lumii şi în mod deosebit a
celor ce se numesc creştini să fie îndreptată spre lucrarea în care Hristos este angajat acum. Mulţi
întreabă: de ce întârzie Hristos atât de mult? Ei ştiu că El a plecat, dar nu ştiu nimic despre
lucrarea Sa de mijlocire. Ei nu L-au urmat pe Miel şi nu ştiu unde este El acum şi ce lucrare face.
Este datoria şi privilegiul nostru, sarcina ce ni s-a dat ca popor să dregem drumurile cele vechi
(vezi Isaia 58,12) şi să-L prezentăm pe Hristos lumii în calitatea Lui de mijlocitor, ca Mare Preot
al nostru. Lucrarea Lui este aproape îndeplinită, şi când se va încheia, El va veni cu putere şi
slavă.

13 Dacă toată adunarea lui Israel va păcătui fără voie şi nu-şi va da seama de lucrul
acesta, săvârşind fapte care sunt împotriva poruncilor DOMNULUI şi făcându-se
astfel vinovată,
Toată adunarea. Persoanele puteau adesea să păcătuiască şi să aducă jertfele necesare. Dar se
întâmpla rar ca naţiunea, ca întreg, să păcătuiască „fără voie” (vezi v.2, 6).
[Lucruri care nu trebuie să fie făcute-trad. Cornilescu]. Aceasta include toate păcatele, mari sau
mici, dar se referă, mai ales, la aşa numitele păcate mici. Aici nu se are în vedere valoarea
flagrantă, ci lucrul relativ mărunt „făcând (ceva) împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri
care nu trebuie să fie făcute”. Facerea oricărora din aceste lucruri atrăgea vinovăţie şi trebuia să fie
adusă o jertfă pentru păcat la uşa sanctuarului.

14 dacă păcatul pe care l-a săvârşit va fi descoperit, adunarea va trebui să aducă ca

jertfă pentru păcat un viţel. Să-l aducă înaintea Cortului Întâlnirii,
Dacă păcatul. Aceasta presupune neştiinţă cu privire la faptul că se făcuse un păcat (vezi
comentariul pentru v.2). În astfel de împrejurări, „întreaga adunare” trebuia să aducă aceeaşi jertfă
ca atunci când păcătuia marele preot. Viţelul era oferit de adunare, având în vedere că toţi erau
consideraţi vinovaţi. Bătrânii, aleşi din diferitele seminţii, aduceau viţelul la locul jertfirii, îşi
puneau mâinile pe el şi-l junghiau. Aici nu se spune nimic despre mărturisire, dar aceasta este
cuprinsă în punerea mâinilor. Fără mărturisire, aducerea unei jertfe ar fi nefolositoare, pentru că
n-ar fi un transfer de păcat de la păcătos la jertfă. Ba mai mult, ce este primit de Dumnezeu nu este
forma, ci mărturisirea însăşi.

15 iar sfatul bătrânilor e(Lit.: bătrânii, şefi de familii şi de clanuri, recunoscuţi ca

autoritate la toate popoarele orientale; rol de judecători în cadrul comunităţii locale
(Deut. 19:12; 21:1-9; 18-21; 22:13-21; 25:5-10) sau lideri militari (Ios. 8:10). Ca
instituţie, Sfatul Bătrânilor lui Israel (lit.: bătrânii lui Israel) este atestat în special
în perioada monarhiei, cu rol de consiliu (2 Sam. 3:17; 5:3; 17:4; 1 Regi 20:7);
peste tot în carte) adunării să-şi pună mâinile pe capul viţelului în prezenţa
DOMNULUI şi viţelul să fie înjunghiat acolo, înaintea DOMNULUI.
16 Preotul care a primit ungerea să ia din sângele viţelului, să-l ducă în Cortul
Întâlnirii,
17 să-şi pună degetul în sânge şi să stropească cu el de şapte ori înaintea
DOMNULUI, în faţa draperiei.

În sânge. Slujirea sângelui era aceeaşi ca în cazul preotului care păcătuia (vezi v.7). Întrucât
preotul folosea numai un deget la îndeplinirea slujbei cu sângele, era folosită numai o mică parte
din sângele viţelului.

~ 24 ~
18 Apoi să ungă cu sânge coarnele altarului f[Altarul tămâierii (vezi v. 7)] care este
înaintea DOMNULUI, în Cortul Întâlnirii, iar restul sângelui să-l verse la baza
altarului arderilor de tot, care este la intrarea în Cortul Întâlnirii.
19 Toată grăsimea viţelului s-o ia şi s-o ardă pe altar.
Grăsimea. Ritualul cu sângele fiind terminat, preotul îndepărta toată grăsimea viţelului, folosind
acelaşi procedeu ca în cazul în care păcătuia preotul (vezi v.6-8).

20 Acest viţel să fie jertfit la fel ca viţelul jertfei pentru păcat. Astfel, preotul va face
ispăşire pentru ei şi vor fi iertaţi.
Preotul va face ispăşire. În cazul (marelui) preot care avea ungerea, nu se spune nimic despre
ispăşire sau iertare. Fără îndoială că el primea iertarea ca şi ceilalţi, când îşi mărturisea păcatele.
Dar pentru că marele preot slujea propria jertfă, s-ar părea că omul poate face propria ispăşire şi,
din cauza aceasta, afirmaţia este omisă. Dar aici, când este vorba de popor, preotul este cel care
trebuie să „facă ispăşire pentru ei, şi li se va ierta”. Ritualul ducerii viţelului afară din tabără şi
arderea lui într-un loc curat era acelaşi ca atunci când păcătuia preotul care avea ungerea.

21 Părţile rămase din viţel să fie duse în afara taberei şi să fie arse, la fel cum s-a
făcut cu părţile primului viţel. Aceasta este o jertfă adusă pentru păcatul adunării.
22 Dacă un conducător va păcătui fără voie împotriva vreuneia dintre poruncile
DOMNULUI, Dumnezeul său, săvârşind fapte care nu trebuie făcute şi făcându-se
astfel vinovat,
Dacă un conducător va păcătui. Prin „căpetenie” se înţelege conducătorul unei seminţii,sau a unei
subîmpărţiri a seminţiei. Sunt incluse atât căpeteniile civile, cât şi cele religioase–prinţii
(Geneza 17,20), mai marii (Numeri 3,21.32),căpeteniile peste mii (2 Cronici 1,2).Căpetenia
probabil că nu-şi dăduse seama de păcatul lui. O căpetenie nu putea să stea alături de marele preot
în privinţa cunoaşterii legii, de aceea jertfa lui era de mai mică valoare, decât în cazul marelui
preot.

23 dacă el ajunge să-şi descopere păcatul pe care l-a săvârşit, atunci va trebui să
aducă ca jertfă un ţap fără meteahnă.
24 Să-şi pună mâna pe capul ţapului şi acesta să fie înjunghiat în locul unde se
înjunghie arderile de tot înaintea DOMNULUI; aceasta este o jertfă pentru păcat.
Să-şi pună mâna. Aceasta urmează acelaşi model ca alte jertfe şi are aceeaşi însemnătate. Prin
punerea mâinilor asupra jertfei, păcătosul este identificat cu ea, îi transferă păcatele sale prin
mărturisire şi o prezintă ca pe înlocuitorul lui.

25 Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei pentru păcat şi să ungă cu el coarnele

altarului arderilor de tot, iar restul sângelui să-l verse la baza altarului arderilor de
tot.

Sângele. Slujirea sângelui ţapului este diferită de aceea a viţelului. În cazul acesta, preotul nu
ducea sângele în sanctuar, ci îl aduna într-un vas şi-l ducea la altarul arderilor de tot. Acolo punea
sângele cu degetul pe coarnele altarului.

~ 25 ~
26 Apoi să ardă toată grăsimea pe altar, la fel cum se arde grăsimea de la jertfa de
pace. Aşa să facă preotul ispăşire pentru păcatul acelui conducător şi acesta din
urmă va fi iertat.

Să ardă toată grăsimea. În toate cazurile, fie în cazul arderii de tot (cap. 1,8), al jertfei de
mulţumire (cap. 3,3), fie al jertfelor pentru păcat (cap. 4,8), grăsimea îndepărtată era arsă pe altar.
Cu aceasta, preotul îşi încheia lucrarea pentru căpetenia care păcătuise, iar ea pleca iertată. Nu
există aici nici o instrucţiune cu privire la ce trebuia să fie făcut cu trupul jertfei. În conformitate
cu cap. 6:26, carnea era dată preotului care trebuia s-o mănânce în locul sfânt din curtea Cortului
Întâlnirii.

27 Dacă unul dintre oamenii de rând păcătuieşte fără voie împotriva vreuneia dintre
poruncile DOMNULUI, săvârşind fapte care nu trebuie făcute şi făcându-se astfel
vinovat,

Unul dintre oamenii de rând. Procedeul era acelaşi ca în cazul unei căpetenii, cu excepţia că un
om de rând trebuia să aducă mai degrabă un animal de parte femeiască decât de parte bărbătească
şi din cauza aceasta putea fi obţinută mai uşor. Ritualul sângelui şi aşezarea grăsimii erau aceleaşi
ca pentru căpeteniile care au păcătuit (v.23-26).

28 dacă el ajunge să-şi descopere păcatul pe care l-a făcut, atunci va trebui să aducă
ca jertfă pentru păcatul săvârşit o iadă fără meteahnă.

29 Să-şi pună mâna pe capul jertfei pentru păcat şi aceasta să fie înjunghiată în locul
unde se aduc arderile de tot.

30 Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei şi să ungă cu el coarnele altarului

arderilor de tot, iar restul sângelui să-l verse la baza altarului.

31 Să ia apoi toată grăsimea, la fel cum se ia grăsimea de la jertfa de pace şi s-o ardă
pe altar, căci aceasta este de o aromă plăcută DOMNULUI. Aşa să facă preotul
ispăşire pentru păcatul omului de rând şi acesta din urmă va fi iertat.

De o aromă plăcută. Deoarece grăsimea era întotdeauna arsă pe altar, aceasta trebuie să fi fost
primită de Dumnezeu, pentru că nimic necurat nu era îngăduit vreodată pe altar.

32 Dacă va aduce ca jertfă pentru păcat un miel din turmă, să aducă o femelă fără
meteahnă.

Jertfă pentru păcat un miel. Un miel era mai ieftin decât un ţap şi, din cauza aceasta, se
presupunea că un om sărac avea să aducă un miel. Prin urmare, mielul era considerat a fi jertfa
săracului. Este semnificativ că despre Hristos se vorbeşte ca fiind Mielul lui Dumnezeu. El este
jertfa omului sărac. Ritualul era în toate privinţele acelaşi ca şi cel pentru ţap.
Prevederea unei diferenţe cu privire la valoarea jertfelor prescrise reflectă atât dreptatea, cât şi
îndurarea lui Dumnezeu. În primul rând, valoarea jertfei care trebuia să fie adusă era determinată
de gradul de răspundere al păcătosului şi, în al doilea rând, de putinţa lui de a obţine o jertfă.

~ 26 ~
33 Să-şi pună mâna pe capul jertfei pentru păcat şi aceasta să fie înjunghiată în locul
în care sunt înjunghiate arderile de tot.

34 Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei pentru păcat şi să ungă cu el coarnele

altarului arderilor de tot, iar restul sângelui să-l verse la baza altarului.

35 Să ia apoi toată grăsimea, la fel cum se ia grăsimea de la jertfa de pace şi s-o ardă
pe altar, deasupra jertfelor mistuite de foc pentru DOMNUL. Aşa să facă preotul
ispăşire pentru păcatul săvârşit de acel om şi acesta din urmă va fi iertat.

Comentarii Ellen G. White: 27-30 PP 354

~ 27 ~
Capitolul 5
1 Dacă cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui prin faptul că, deşi poate
dezvălui ceea ce a văzut sau ştie, totuşi nu o face, îşi va purta pedeapsa.
Dacă... va păcătui. „Dacă cineva păcătuieşte” (RSV). În Biblia ebraică, versetele 1-13 sunt unite
la capitolul 4, pentru motivul evident că ele se ocupă cu acelaşi subiect ca şi cap. 4, adică jertfele
pentru păcat. Totuşi, caracterul lor este puţin diferit, fiind cazuri intermediare între jertfele pentru
păcat şi jertfele pentru vină, împărtăşindu-se de natura ambelor şi purtând ambele nume.
Fiind pus sub jurământ. Mai degrabă, „un jurământ public” (RSV). Locul este scena unei curţi de
judecată, unde martorii sunt chemaţi să depună mărturie. Cel care refuză să mărturisească este
declarat vinovat. Sunt vremuri când datorii neplăcute, pe care am prefera să le evităm trebuie să
fie aduse la îndeplinire.
Când spunem adevărul, trebuie să fim cu băgare de seamă să nu atribuim vreo vină şi astfel să
judecăm pe fratele nostru. Trebuie să avem grijă ca faptele pretinse să fie într-adevăr fapte, iar nu
bănuieli. Probele indirecte pot să indice calea spre adevăr, dar ele pot şi să inducă complet în
eroare. Să ne ferim a trage concluzii lipsise de temei.
Un caz în speţă este acela al unui diacon care a fost văzut de mai mulţi membri ai bisericii
trecând pe lângă casa de adunare în ziua Sabatului îmbrăcat în hainele lui de toate zilele şi ducând
o mică sarcină de lemne. Mai târziu, el a venit la serviciul divin ca şi când nimic nu s-ar fi
întâmplat. El a fost de îndată cercetat, deoarece păcatul fusese public, dar nu se dădea pe faţă nici
un fel de regret. În acest caz, nu se puneau la îndoială faptele, iar el nu tăgăduia ceea ce făcuse.
Martorii şi acuzatul erau de acord în privinţa faptelor care avuseseră loc. Fapta sa era o clară
călcare a Sabatului. Apoi el a explicat.
În dimineaţa acelei zile, el simţise îndemnul să viziteze o văduvă şi pe cei 2 copii ai ei, pe care
avea de gând să-i ia la şcoala de Sabat. Ajungând acasă a găsit-o pe mamă bolnavă şi casa fără
lemne de foc. A plecat acasă la el, s-a schimbat de haine şi a dus un braţ de lemne pentru familia
nevoiaşă. Acest lucru îl văzuseră martorii, dar necunoscând împrejurările, ei au tras concluzia că el
a făcut în Sabat ceva ce nu trebuia să fie făcut.
Un martor trebuie să spună adevărul, tot adevărul, şi nimic altceva decât adevărul. Lui nu-i este
îngăduit să născocească, nici să adauge, nici să scadă, nici să judece motivele care au promovat
fapta. Multă nedreptate şi necaz s-ar evita dacă s-ar da mai multă atenţie acestor principii.

2 Dacă cineva va atinge fără să-şi dea seama vreun lucru necurat, fie hoitul unei
fiare necurate, fie hoitul unei vite necurate, fie hoitul unei târâtoare necurate, va fi
necurat şi considerat vinovat.
Vreun lucru necurat. Popoarele din vechime n-au avut cunoştinţele medicale de care dispunem
astăzi. Ele nu puteau ajunge la cunoştinţa că venind în contact cu anumite boli puteau deveni
purtători de boală. Astfel că singurul principiu sănătos era să se evite orice părea suspect. Călcarea
acestui principiu putea duce la epidemie. Ca măsură sanitară, acest principiu este încă sănătos.
Legile levitice, desigur, s-au ocupat în primul rând cu „necurăţia” morală şi ceremonială. În
acelaşi timp, multe dintre aceste reguli aveau o semnificaţie atât pentru corpurile oamenilor, cât şi
pentru sufletele lor. Având în vedere că oamenii nu erau pregătiţi nici să înţeleagă, nici să
aprecieze pe deplin aspectul fizic, această valoare, deşi se subînţelege, adesea nu este nici măcar
amintită. Cuvântul tame, tradus „necurat” nu este niciodată folosit în Vechiul Testament decât în
legătură cu „necurăţia” levitică. În versetul 1 şi 4 este evident că obiectul în discuţie este
răspunderea morală. Având în vedere că „necurăţia” din versetele 2 şi 3 este clasată cu aceea din
verstele 1 şi 4 ca fiind păcat de acelaşi fel, aceasta trebuia să fie de asemenea o chestiune de
răspundere morală. În codul levitic, „necurăţia” este mai ales o vinovăţie morală sau ceremonială
şi poate sau nu poate să însemne adevărată „necurăţie” fizică.

~ 28 ~
3 Sau dacă cineva va atinge fără să-şi dea seama vreo necurăţie omenească, adică
orice necurăţie prin care cineva poate ajunge necurat, iar apoi îşi va da seama de
acest lucru, va fi considerat vinovat.
Îşi va da seama. Un om poate fi necunoscător şi din cauza aceasta fapta lui să fie considerată
scuzabilă. Dar, deşi necunoscător, el poate să devină o ameninţare pentru alţii ca purtător de
infecţie. De aceea, în unele cazuri se putea ca el să nu fie întru totul necunoscător şi trebuia să
înveţe o lecţie destinată să-l impresioneze pe el şi pe alţii. Cu toate acestea, nu trebuia să i se
atribuie vinovăţie totală unuia care era necunoscător, afară de cazul că procedase aşa în mod voit,
şi avusese posibilitatea să cunoască mai mult.
Unii închid ochii în mod deliberat faţă de lumină, asigurându-se că prin aceasta sunt scutiţi de
răspundere. Dar la judecată va trebui să dăm socoteală nu numai pentru ce ştim, ci şi pentru ce am
fi putut şti, dacă am fi depus efortul să aflăm.

4 Dacă cineva va jura pripit că va face bine sau rău cu privire la orice lucru despre
care se poate jura şi, deşi nu şi-a dat seama la început, ajunge totuşi să-şi dea seama
mai târziu, va fi considerat vinovat.
Dacă cineva va jura pripit. Aceasta nu se referă la conversaţie, ci la declararea solemnă a unei
făgăduinţei de a face sau de a se abţine a face anumite lucruri. Când oamenii încheiau un contract
sau legământ, exista un acord mutual, iar acest acord era confirmat adesea printr-un jurământ.
Dacă una din părţile contractante uita făgăduiala sa, pe care o întărise prin jurământ, sau o
respingea în mod deliberat şi dacă „bagă de seamă mai târziu, se va face astfel vinovat”.
Greşeala de a nu păstra cuvântul este un păcat flagrant al zilelor noastre şi pare a fi în creştere.
De astfel de creştini trebuie să te păzeşti. Este uşor să cazi în căile lumii şi să ajungi slab faţă de
standardul pus de Dumnezeu.

5 Aşadar, dacă cineva se va face vinovat de oricare din aceste fapte, va trebui să-şi
mărturisească păcatul săvârşit
Să-şi mărturisească. El este vinovat şi ştie acest lucru. O recunoaştere generală nu va fi
suficientă. Aceasta trebuie să fie o mărturisire a „acelui lucru”. Nimic mai puţin nu va fi de ajuns.

6 şi să aducă DOMNULUI ca jertfă pentru păcat, o femelă din turmă; să aducă ca

jertfă pentru păcat o oaie sau o capră, iar preotul să facă ispăşire pentru păcatul
acelui om.
Jertfă pentru păcat. Aceasta consta dintr-o oaie, sau o capră. Acestea erau jertfe obişnuite, iar
preotul făcea ispăşire pentru păcatul aducătorului.

7 Dacă nu poate aduce o oaie, atunci să aducă DOMNULUI ca jertfă pentru păcatul
săvârşit două turturele sau 2 pui de porumbei, una ca jertfă pentru păcat şi cealaltă
ca ardere de tot.
Turturele. Dumnezeu simte împreună cu cei săraci în ce priveşte aducerea jertfei obişnuite.
Păcătosul aducea la preot două păsări, iar preotul sacrifica mai întâi una ca jertfă pentru păcat, iar
apoi pe cealaltă ca ardere de tot.

8 Să le dea preotului care va trebui să aducă, mai întâi, ca jertfă pentru păcat prima
turturea, rupându-i capul de la gât, fără să-l desprindă.

~ 29 ~
9 Apoi va trebui să stropească o latură a altarului cu o parte din sângele jertfei
pentru păcat, iar restul sângelui să-l scurgă la picioarele altarului; aceasta este o
jertfă pentru păcat.

10 Cea de-a doua turturea s-o aducă ca ardere de tot, după rânduială. Aşa să facă
preotul ispăşire pentru păcatul săvârşit de acel om şi acesta din urmă va fi iertat.

11 Dacă nu poate aduce nici două turturele sau 2 pui de porumbei, atunci, cel care a
păcătuit să aducă ca jertfă pentru păcatul săvârşit a zecea parte dintr-o efă a(O efă
măsura aproximativ 22 l; aproximativ 2,2 l – un omer (vezi Ex. 16:36 şi nota);
măsurile erau calculate în litri, atât pentru lichide, cât şi pentru solide) de făină
aleasă; să nu pună nici untdelemn şi nici tămâie pe ea, căci este o jertfă pentru păcat.

Făină aleasă. Vinovatul putea să fie prea sărac ca să nu poată aduce turturele sau porumbei. Dar
chiar şi cel mai sărac putea să aducă o mică porţie de făină. El nu trebuia să pună pe ea untdelemn
sau tămâie, pentru că atunci ar fi devenit o jertfă de mâncare. Fără acestea, ea rămânea o jertfă
pentru păcat.
Preotul lua un pumn de făină şi o ardea pe altar, în acelaşi fel ca „darurile” de mâncare mistuite
de foc înaintea Domnului.” Ca să nu fie considerată jertfă de mâncare, Dumnezeu repetă că ea este
„un dar de ispăşire”.
Aici suntem confruntaţi cu o situaţie neobişnuită – o jertfă pentru păcat fără sânge. Dar mai este
şi un alt lucru important în legătură cu ea: astfel de jertfe pentru păcat nu ajungeau niciodată pe
altar. Pentru accentuare, Dumnezeu repetă: „Aceasta este o jertfă pentru păcat”. Cum trebuie să
explicăm deosebirea de ritual pe care o îngăduie Dumnezeu aici?
Conform cu Evrei 9:22, „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Aceasta este regula. Levitic 5,11-
13 este o excepţie de la regula generală. Nu toate lucrurile, ci „după Lege, aproape totul este
curăţit cu sânge” (Evrei 9,22). Faptul că în cazul acesta o jertfă pentru păcat face ispăşire fără
sânge probabil că explică pe „aproape”.
La drept vorbind, niciodată nu poate fi adevărată iertare de păcat fără sângele lui Hristos. Dacă ar
fi aşa, moartea lui Hristos ar fi zadarnică. Dar, în simbol, erau cazuri unde iertarea şi curăţirea
aveau loc fără vărsarea imediată a sângelui.

12 S-o ducă la preot şi preotul să ia un pumn de făină ca jertfă de aducere-aminte şi

s-o ardă pe altar deasupra jertfelor mistuite de foc pentru DOMNUL; aceasta este o
jertfă pentru păcat.

13 Aşa va trebui să facă preotul ispăşire pentru oricare din aceste păcate pe care
omul acela le-a săvârşit şi astfel omul va fi iertat. Ceea ce va mai rămâne din jertfa
aceasta să fie a preotului, aşa cum se obişnuieşte şi la darul de mâncare.»”

Jertfa pentru vină

14 DOMNUL i-a mai zis lui Moise:

~ 30 ~
15 „Dacă cineva va săvârşi o nelegiuire şi va păcătui fără voie faţă de oricare din
lucrurile sfinte ale DOMNULUI, atunci va trebui să aducă DOMNULUI ca jertfă pentru
vină un berbec fără meteahnă din turmă, a cărui valoare în şecheli de argint să o
apreciezi tu după valoarea şechelului Lăcaşului b(Sau: sicli, greutate de bază,
comună la toate popoarele semite antice; existau mai multe tipuri de şechel: regal (2
Sam. 14:26; aproximativ 13 gr), obişnuit (aproximativ 12 gr) şi cel al Lăcaşului
(aproximativ 10 gr); greutatea şechelului a variat în diferite vremuri şi în diferite
zone); aceasta este o jertfă pentru vină.

Va săvârşi o nelegiuire. „Lucrurile închinate Domnului” sunt primele roade, zecimea, darurile şi
orice altceva ce aparţine de slujirea lui Dumnezeu. „Nelegiuirea” avută aici în vedere este fie
reţinerea, fie diminuarea, adică plătirea unei sume mai mici decât era datorat. Jertfa cerută pentru
această nelegiuire era „un berbece fără cusur”. Dar aceasta nu era de ajuns, cel care păcătuise mai
trebuia şi să restituie şi „să mai adauge a cincia partea a lucrului”. Această prevedere era o piedică
temporară pentru reţinerea deliberată. Când se punea problema sumei în discuţie, preotul trebuia
să facă preţuirea. După ce se avea loc restituirea, preotul făcea „ispăşire pentru el cu berbecele
adus ca jertfă pentru vină” (v.16).

16 El să plătească pentru ceea ce a greşit în ce priveşte lucrurile sfinte, adăugând

încă o a cincea parte din valoarea berbecului şi încredinţând-o apoi preotului.
Preotul să facă ispăşire cu berbecul jertfei pentru vină şi omul acela va fi iertat.

17 Aşadar, dacă cineva va păcătui fără să-şi dea seama, săvârşind împotriva
poruncilor DOMNULUI lucruri care nu trebuie făcute, va fi considerat vinovat şi îşi
va purta pedeapsa.

Lucruri care nu trebuie făcute. A doua situaţie este mult asemănătoare cu prima (v.14-16), dar se
referă la „lucruri care nu trebuie făcute”. Acestea sunt lucruri care, deşi nu sunt amintite în mod
deosebit, ajung să nu fie pe placul lui Dumnezeu.
Dumnezeu se ocupă mai de grabă cu principii decât cu amănunte. Cele Zece Porunci se ocupă cu
principii fundamentale. Porunca „să nu furi” nu specifică lucrul care nu trebuie să fie luat. Ea este
atot-cuprinzătoare. Ea nu spune „să nu furi obiecte mari”. Ea spune simplu: „să nu furi”. Tot aşa şi
în cazul acesta, Dumnezeu ar fi putut intra în amănunte. Dacă ar fi făcut aşa, unii ar fi putut fi
ispitiţi să creadă că lucrurile menţionate sunt mai serioase decât cele care au fost omise. Aşa că
Dumnezeu include toate abaterile în declaraţia: „lucruri care nu trebuie să fie făcute”. Nimeni nu
putea invoca ignoranţa. Aceasta poate să pară ca fiind o „afirmaţie tare”, dar era justă.

18 El va trebui să aducă preotului, ca jertfă pentru vină, un berbec fără meteahnă din
turmă, la aprecierea ta; preotul să facă ispăşire în locul lui pentru nelegiuirea pe care
a făcut-o fără voie şi acesta va fi iertat.

Ispăşire în locul lui pentru nelegiuirea. Necunoaşterea este ceva de care trebuie să ne pocăim. De
obicei, ignoranţa nu este considerată ca păcat. Dumnezeu simte împreună cu cel necunoscător, şi
noi trebuie să simţim la fel. Dar trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă spre a ne îmbunătăţi
defectele.

19 Aceasta este o jertfă pentru vină. Omul acesta s-a făcut vinovat c(Sau: a făcut
ispăşire completă pentru vină, înaintea) faţă de DOMNUL.”

~ 31 ~
Capitolul 6
1 DOMNUL i-a zis lui Moise:
2 „Dacă cineva dintre voi va păcătui şi va arăta necredincioşie faţă de DOMNUL,
înşelându-şi semenul în legătură cu un lucru dat lui spre păstrare ori în garanţie sau
în legătură cu un lucru însuşit prin jaf, sau dacă îşi va înşela semenul,
Arăta necredincioşie. De la ma’al, „a preceda o perfidie”, „a fi infidel”.
Înşelându-şi semenul. O minciună este considerată ca fiind, în primul rând, o nelegiuire faţă de
Dumnezeu, apoi un păcat împotriva aproapelui. Este de neconceput ca un om să tăgăduiască
aproapelui său „un lucru încredinţat lui” şi s-o facă fără să-şi dea seama. S-ar părea, desigur, că el
ştia că nu spune adevărul, când afirma că nu primise niciodată ceva ce îi fusese încredinţat. A
minţi şi a păstra ceva ce îi aparţinea aproapelui avea să fie o dublă nelegiuire, şi minciună, şi furt.
Bărbatul avea să fie vinovat de un păcat premeditat.
Garanţie. Adică, în părtăşie sau în contract. În părtăşie, creştinul trebuie să vegheze mereu ca
fiecare partener să-şi primească partea sa, iar în contract trebuie să fie o credincioasă aducere la
îndeplinire a acordului din partea ambelor părţi. Nu trebuie să fie nici o supra-îmbogăţire, şi nici
să se profite de lacune, ci o grijă atentă pentru interesul celuilalt partener. Cel care contravine este
vinovat.
Însuşit prin jaf. Ar fi să se deformeze adevărul, susţinând că greşeala s-a făcut fără să-şi dea
seama. Unii au căutat să se justifice, susţinând că omul credea că lucrul luat era al lui şi că avea
dreptul să-l redobândească prin violenţă. El era totuşi vinovat şi trebuia să aducă „jertfa pentru
vină”.
Îşi va înşela semenul. A înşela înseamnă plănuire deliberată. Cel care înşela era vinovat.

3 minţind că nu a găsit un lucru pierdut, sau dacă face un jurământ fals cu privire la
vreunul din aceste păcate pe care le-a săvârşit, făcându-se vinovat,
Lucru pierdut. Această situaţie este chiar mai serioasă decât cazurile precedente, prin faptul că
omul nu numai că minţea, dar întărea minciuna prin jurământ. Acesta putea fi un jurământ legal.
În orice caz, omul era vinovat, minţind sub jurământ.

4 deci dacă va păcătui astfel, şi prin urmare, se va face vinovat, va trebui să dea
înapoi ceea ce şi-a însuşit prin jaf sau minciună, să dea înapoi lucrul care i-a fost dat
spre păstrare sau lucrul pierdut pe care l-a găsit
Să dea înapoi. Deoarece în toate cazurile acestea se cere restituirea, Dumnezeu prescrie pentru
fiecare o pedeapsă echitabilă. Mai întâi vine mărturisirea, apoi restituirea. Aceasta trebuia să fie
făcută „în ziua când îşi va aduce jertfa lui pentru vină” (v.5); cu alte cuvinte, restituirea trebuie să
însoţească mărturisirea. Ea nu putea fi amânată.
Restituirea este o parte vitală a programului pe care Dumnezeu îl pune în faţa omului care
doreşte să fie liber de vina păcatului său. Convingerea de păcat nu este de ajuns, regretarea
păcatului nu este suficientă, mărturisirea nu este îndestulătoare. Ele trebuie să fie însoţite de o
pocăinţă atât de adâncă şi totală, încât sufletul să nu afle odihnă, până nu va fi făcut orice efort
spre a repara greşelile care au putut fi făcute. În multe cazuri, acest fapt poate include şi
restituirea, plata cu dobândă a lucrului furat şi depunerea oricărui efort spre a îndrepta greşelile.
Roadele adevăratei pocăinţe la care i-a îndemnat Ioan Botezătorul pe ascultătorii săi cuprindeau
şi restituirea (Matei 3,8).
„Nelegiuirile” cuprind tranzacţii de afaceri îndoielnice, reprezentarea frauduloasă a valori,
efectele rele fără falsificare reală, deformare intenţionată şi orice profit asupra celui sărac sau
nenorocit. „Nelegiuirile” cuprind poveri exorbitante de orice fel, dobândă excesivă asupra
împrumuturilor, lucru necinstit pentru leafa primită. Procedeul multor oameni de a se lăuda cu

~ 32 ~
perspicacitatea lor în afaceri, primind aprobarea şi lauda altora pentru priceperea lor în negocieri,
nu este aprobat în cer (Habacuc 2,6).
Din cauza aceasta şi a multor altor lucruri, restituirea trebuie să fie făcută oriunde este posibil.
Acolo unde nu se poate face, este bine a se urma instrucţiunea din vechime şi „lucrul acela să se
întoarcă la Domnul, la preot” (Numeri 5,8). Aplicarea de astăzi a acestei instrucţiuni ar cere ca
banii în discuţie să fie daţi şi folosiţi în lucrarea Domnului.
Sunt vremuri când procedeul de a da faliment este recomandabil. În felul acesta, debitorul este
eliberat legal de obligaţiile sale. Dar creştinul este obligat faţă de cer să dea o atenţie deosebită
răspunderii sale faţă de oricine poate fi privat de ce i se datorează. El trebuie să aibă o conştiinţă
sensibilă şi să acţioneze în mod cinstit atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. În unele
cazuri, omeni din lume au făcut restituiri şi au fost onoraţi. Oriunde este posibil, creştinii trebuie
să facă acelaşi lucru.
Minciuna este astăzi unul dintre păcatele cele mai răspândite şi, în mod treptat, ajunge să fie
considerată respectabilă. În formele ei diferite, întinzându-se de la minciuna îndrăzneaţă, făţişă,
până la măgulitoarea minciună diplomatică sau socială, „minciuna sfruntată” se practică din obicei
şi în mod universal. În formele ei mai dulci, ea este considerată ca un mijloc necesar de îndulcire a
unei situaţii neplăcute şi este trecută cu vederea ca o formă de vorbire acceptată. A minţi graţios şi
convingător este un talent social şi politic deosebit şi este considerat o lucrare necesară pentru
păstrarea unor anumite poziţii.
O minciună este o falsitate rostită sau făcută cu intenţia de a înşela. Este negarea adevărului.
Tatăl minciunilor este creatorul ei, reputaţiile distruse şi caracterele ruinate sunt copiii ei. Ea face
ca albul să arate ca negrul, şi negrul ca albul (Isaia 5,20), ea desparte soţi şi soţii, iubiţi şi prieteni,
ea dă naştere la război şi omoară milioane, ea împietreşte conştiinţa, nimiceşte încrederea şi
credinţa, este tovarăşa hoţilor, a jucătorilor de noroc, a prostituatelor şi a beţivilor. Ea mânjeşte tot
ce atinge şi este vrăjmaşa a tot ce este nobil, adevărat şi curat. Acela care „iubeşte şi trăieşte în
minciună” se va afla până la urmă afară din cetate, împreună cu „câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii
şi închinătorii a idoli” (Apocalipsa 22,15).
Biblia este clară cu privire la subiectul adevărului. Ea nu îngăduie nimic altceva. Dumnezeu este
„Dumnezeul adevărului” (Isaia 65,16; Psalmi 31,5; Deutronom 32,4). Fiul este adevărul
(Ioan 14,6). Duhul este adevărul (1 Ioan 5,6). Cuvântul este adevărul (Ioan 17,17). Legea este
adevărul (Psalmi 119,142). Toate lucrările lui Dumnezeu sunt adevăr (Daniel 4,37). Sfaturile Lui
sunt adevăr (Isaia 25,1). Judecata este adevăr (Romani 2,2). Ierusalimul este cetatea adevărului
(Zaharia 8,3). Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3,15). Creştinii trebuie să
ajungă la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4). Cei care nu cred adevărul vor fi condamnaţi
(2 Tesaloniceni 2,12). Dumnezeu nu doreşte numai o conformare exterioară faţă de adevăr, El
doreşte adevărul „înăuntru”, în inimă (Psalmi 51,6; 15,2).
Pe creştin trebuie să-l motiveze o pasiune pentru adevăr. El este un reprezentant al Dumnezeului
adevărului şi nu trebuie să aducă o mărturie mincinoasă în nici o privinţă. Înainte de toate, el
trebuie să iubească adevărul, pentru că acesta este care îl face liber (Ioan 8,32). Ajungând la
cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4), prin ascultare de adevăr (1 Petru 1,22), el urmează să fie
sfinţit prin adevăr (Ioan 5,12). Duhul îl va călăuzi în tot adevărul (Ioan 18,37). Mărturia lui despre
adevăr va fi în dragoste (Efeseni 4,15) şi iubirea lui va fi iubirea adevărului (2 Tesaloniceni 2,10).
O persoană care este plină de iubirea adevărului va fi credincioasă în toate relaţiile vieţii. Ea va
urî şi se va feri de orice prefăcătorie şi ipocrizie, motivele lui nu vor fi niciodată îndoielnice. Da al
lui va fi da, şi nu al lui va fi nu (Iacov 5,12). El nu se va mândri cu sinceritatea lui, nici nu va răni
fără a fi necesar simţămintele altcuiva, ci va îndrepta cu blândeţe „pe potrivnici” (2 Timotei 2,25).
El va avea reputaţia de a fi un om în al cărui cuvânt te poţi încrede.

5 sau toate lucrurile despre care a făcut un jurământ fals; va trebui să-l restituie la
întreaga lui valoare, adăugând încă o cincime din preţ. Să-l dea înapoi proprietarului
de drept, chiar în ziua în care îşi va aduce jertfa pentru vină.

~ 33 ~
6 Iar ca jertfă pentru vină să aducă DOMNULUI pentru păcatul lui un berbec fără
meteahnă din turmă, după aprecierea ta, şi să-l dea preotului.
Jertfă pentru vină. Acesta este al treilea pas. Vinovatul păcătuise împotriva semenului şi se cerea
o restituire. Dar el păcătuise şi contra lui Dumnezeu şi acest fapt cerea o jertfă.
După aprecierea ta. Există lucruri a căror valoare poate să fie o chestiune de părere şi de aceea o
pricină de dispută. În astfel de cazuri, preotul trebuia să facă evaluarea. În Exod 22,1-9 sunt
enumerate o serie de greşeli în care restituirea era dublă şi, în unele cazuri, chiar împătrită sau
încincită. Diferenţa de pedepse pare că se datorează faptului că într-o situaţie cel greşit era obligat
de „judecători” să restituie, în timp ce aici recunoaşterea pare să fie voluntară.

7 Preotul să facă ispăşire pentru acest om înaintea DOMNULUI şi acesta din urmă va
fi iertat de oricare dintre aceste păcate pe care le-a săvârşit, făcându-se vinovat.”
Va fi iertat. Iertarea este pasul al patrulea, şi este dependentă de cei precedenţi. Unele dintre
păcatele menţionate în versetele 2 şi 3 sunt fapte serioase, dar oricum ar putea fi ele, acela care
mărturiseşte şi restituie „va fi iertat”.

Instrucţiuni suplimentare pentru aducerea jertfelor.

Arderea de tot

8 După aceea, DOMNUL i-a zis lui Moise:

9 „Iată ce să le porunceşti lui Aaron şi fiilor săi: «Cu privire la legea arderii de tot,
aceasta să rămână pe vatra altarului toată noaptea, până dimineaţa şi în felul acesta
focul de pe altar să ardă continuu.
Arderii de tot. Arderea de tot individuală a fost discutată în cap. 1 şi arderea de tot continuă pentru
naţiune în Exod 29,38-42. Aici mai sunt date informaţii suplimentare pentru Aaron şi fiii săi.
Instrucţiunea se aplică în primul rând la jertfele naţionale de dimineaţă şi de seară.

10 Preotul să se îmbrace cu veşmintele de in după ce şi-a luat izmenele pe el; să ia

cenuşa arderii de tot de pe altar şi să o pună lângă altar.
Veşmintele de in. Preoţilor li se cerea să poarte tunica de in, chiar şi atunci când îndepărtau
cenuşa. Aceasta era aceeaşi tunică pe care o purtau când aduceau jertfe. Orice lucrare din incinta
sanctuarului era sfinţită şi cerea sfinţenia vieţii. Aceasta era simbolizată prin curăţia îmbrăcămintei
(Zaharia 3,4-7). Când părăseau sanctuarul pentru a aduce cenuşa într-un loc curat, ei se dezbrăcau
de veşmintele de in.

11 Apoi să-şi scoată veşmintele, să-şi ia alte haine şi să ducă cenuşa într-un loc
curat, în afara taberei.
12 Focul de pe altar să continue să ardă şi să nu se stingă deloc. În fiecare dimineaţă
preotul să ardă lemne pe altar, să pună pe ele arderea de tot şi să ardă deasupra
grăsimea jertfelor de pace a(Vezi nota de la 3:1).
13 Focul să ardă continuu pe altar şi să nu se stingă deloc.
Să ardă continuu. Însuşi Dumnezeu a aprins acest foc (cap. 9,24). Iudeii afirmă că a ars continuu
până la robia babiloniană. Unii chiar pretind că nu s-a stins niciodată până la distrugerea finală a
Templului în anul 70 d.Hr. Pentru a ţine focul aprins se cerea o mare provizie de lemne. Acestea
erau adunate de preoţii care, o dată pe an, invitau poporul să-i ajute.

~ 34 ~
 Darul de mâncare

14 Cu privire la legea darului de mâncare, fiii lui Aaron să-l aducă înaintea
DOMNULUI, înaintea altarului.

Darului de mâncare. Instrucţiunea aceasta a fost dată fiilor lui Aaron. Ori de câte ori cineva
aducea o jertfă de „mâncare” (cereale) (vezi comentariul pentru cap. 2,1), partea lui Dumnezeu
trebuia să fie arsă pe altar, iar restul aparţinea preoţilor. Ea trebuia să fie nedospită, şi orice era
mâncat cu ea, trebuia să fie tot nedospit. Ea trebuia să fie mâncată într-un „loc sfânt”, care aici este
arătat a fi „curtea Cortului Întâlnirii”. Pâinea era „prea sfântă”, aşa cum erau jertfa pentru păcat şi
jertfa pentru vină. Ea era atât de sfântă, încât oricine se atingea de ea trebuia să fie sfinţit.

15 Să ia un pumn din făina aleasă şi din untdelemnul pentru darul de mâncare, cu

toată tămâia care a fost adăugată la acest dar de mâncare şi să le ardă pe altar ca
jertfă de aducere-aminte de o aromă plăcută DOMNULUI.

16 Aaron şi fiii săi să mănânce ce va mai rămâne din ea; s-o mănânce sub formă de
turte nedospite într-un loc sfânt; să le mănânce în curtea Cortului Întâlnirii.

17 Să nu fie coapte cu aluat dospit. Aceasta este partea pe care Eu le-am dat-o din
jertfele Mele mistuite de foc; ea este preasfântă, la fel ca jertfa pentru păcat şi jertfa
pentru vină.

18 S-o mănânce fiecare bărbat dintre urmaşii lui Aaron. Aceasta este o poruncă
veşnică pentru toate generaţiile, cu privire la jertfele mistuite de foc pentru
DOMNUL; oricine se va atinge de ele va fi sfinţit b(Sau: trebuie să fie sfânt; şi în
v. 27).»”

Darul de mâncare al preotului

19 DOMNUL i-a mai zis lui Moise:

20 „Iată care este darul pe care Aaron şi fiii săi vor trebui să-l aducă DOMNULUI în
ziua în care vor primi ungerea: ca dar zilnic, să aducă a zecea parte dintr-o efă
c(Vezi nota de la 5:11) de făină aleasă, jumătate din ea dimineaţa şi jumătate seara.

Darul pe care Aaron. Aaron trebuia să aducă o jertfă de mâncare aproximativ egală cu 2,2 litri de
făină, zilnic, jumătate dimineaţa şi jumătate seara. Ea trebuia să fie făcută din floarea făinii,
frământată cu untdelemn şi coaptă în bucăţi. Tămâia nu este amintită. Ea trebuia să fie arsă pe
altar, şi nu trebuia să fie mâncată nici o parte din ea.

21 Să fie făcută cu untdelemn într-o tigaie, iar după ce se va coace să fie tăiată
d(Sensul termenului ebraic este nesigur) în bucăţi şi adusă ca dar de mâncare de o
aromă plăcută DOMNULUI.

~ 35 ~
22 Preotul care va fi uns e(Sau: mare preot) în locul lui Aaron, dintre fiii acestuia,
să-l pregătească în acest fel. Aceasta este o poruncă veşnică înaintea DOMNULUI: să
fie ars în întregime.

23 Fiecare dar de mâncare al preotului să fie ars în întregime; nimic să nu se

mănânce din el.”

Jertfa pentru păcat

24 DOMNUL i-a zis din nou lui Moise:

25 „Aşa să le spui lui Aaron şi fiilor săi: «În ce priveşte legea jertfei pentru păcat, va
trebui ca animalul destinat jertfei să fie înjunghiat înaintea DOMNULUI, în locul în
care este înjunghiat animalul destinat arderii de tot; aceasta este o jertfă preasfântă.

Jertfei pentru păcat. Jertfele de ispăşire atât pentru căpetenii, cât şi pentru oamenii din popor
trebuiau să fie mâncate de preoţi într-un loc sfânt, adică în curte. Ele erau prea sfinte. Oricine le
atingea trebuia să fie sfinţit. Chiar şi vasele care le conţineau erau sfinţite. În unele cazuri, numai
preotul care a slujit la jertfire avea dreptul la partea preotului. Dar cu jertfele pentru păcat nu era
aşa. „Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea” (v.29).

26 Preotul care aduce jertfa pentru păcat, acela să o mănânce; să fie mâncată într-un
loc sfânt, în curtea Cortului Întâlnirii.

27 Oricine se atinge de carnea jertfei va fi sfinţit; dacă va sări sânge pe veşmânt,

locul stropit să fie spălat într-un loc sfânt.

28 De asemenea, vasul de pământ în care a fost fiartă jertfa să fie spart, iar dacă a
fost fiartă într-un vas de bronz, să fie frecat şi limpezit cu apă.

29 Fiecare bărbat dintre preoţi să mănânce din ea; aceasta este o jertfă preasfântă.

30 Dar să nu se mănânce nici o jertfă pentru păcat din al cărei sânge se va aduce în
Cortul Întâlnirii pentru facerea ispăşirii în Locul Sfânt, ci aceea să fie mistuită în
foc.

Nici o jertfă pentru păcat. Versetul acesta se ocupă cu principiile care au guvernat dispoziţia ce
priveşte trupurile jertfelor pentru păcat. Când sângele jertfei era dus înăuntrul sanctuarului – ca
atunci când păcătuia preotul care are ungerea sau adunarea întreagă – trupul era dus afară din
tabără şi ars. Când sângele nu era dus în sanctuar ci pus pe coarnele altarului arderilor de tot – ca
atunci când păcătuia o căpetenie cu cineva din poporul de rând – carnea trebuia să fie mâncată de
preoţi. Motivul pentru care se făcea aşa este explicat în cap. 10,16-20.

Comentarii Ellen G. White: 8-18 PP 352

~ 36 ~
Capitolul 7
Jertfa pentru vină

1 În ce priveşte legea jertfei pentru vină, aceasta este o jertfă preasfântă.

Jertfei pentru vină. În general, toate jertfele erau sfinte, dar acea parte din fiecare jertfă, care era
consacrată pentru altar, sau pentru folosul preoţilor, era prea sfântă (cap. 2,10; 10,12). Astfel,
pâinea punerii înainte (cap. 24,9), tămâia (Exod 30,36), carnea jertfei pentru păcat şi a jertfei
pentru vină erau prea sfinte (Levitic 6,17.18; 7,1.6; 14,13; Numeri 18,9; vezi şi comentariul pentru
Levitic 10,13-20).

2 Animalul adus ca jertfă pentru vină să fie înjunghiat în locul în care se înjunghie
animalul adus ca ardere de tot, după care sângele să-i fie stropit pe altar, de jur
împrejur.
3 Apoi să fie adusă ca jertfă toată grăsimea – grăsimea cozii şi grăsimea de pe
măruntaie –
Să fie adusă. Ritualul de urmat în cazul jertfei pentru vină era acelaşi ca şi cel pentru jertfa pentru
păcat, dar slujirea sângelui diferea oarecum. Sângele jertfei pentru păcat era pus pe coarnele
altarului arderilor de tot, sângele jertfei pentru vină era stropit de jur împrejurul altarului. În
ambele cazuri, grăsimea era arsă pe altar „ca jertfă mistuită de foc înaintea Domnului” (v.5).

4 cei 2 rinichi cu grăsimea de pe ei şi de pe coapse, precum şi membrana ficatului,

care va trebui luată odată cu rinichii.
5 Preotul să le ardă pe altar, ca jertfă mistuită de foc pentru DOMNUL; aceasta este o
jertfă pentru vină.
6 Fiecare bărbat dintre preoţi să mănânce din ea într-un loc sfânt, căci este o jertfă
preasfântă.
Într-un loc sfânt. Adică, în curtea Cortului Întâlnirii. Aici erau păstrate uneltele pentru fiert şi tot
aici se adunau preoţii pentru masa comună. Fiecărui preot, cu toate că putea să aibă o meteahnă
trupească care îl împiedica de la îndeplinirea îndatoririlor preoţeşti, îi era îngăduit să mănânce „din
mâncarea Dumnezeului lui, fie lucruri prea sfinte, fie lucruri sfinte” (Levitic 21,22.23).

7 Jertfa pentru vină se aduce la fel ca jertfa pentru păcat, pentru amândouă fiind
valabilă aceeaşi lege; animalul jertfit va fi al preotului care face ispăşirea.
8 De asemenea, preotul care aduce arderea de tot a cuiva, poate păstra pentru sine
pielea acelei arderi de tot pe care a jertfit-o.
Pielea. Nu este nimic spus despre dispoziţia cu privire la pielea jertfelor pentru vină, sau a
jertfelor pentru păcat, afară de cele spuse în cap. 4,11.12.21. Pielea jertfei pentru arderea de tot
trebuia să-i fie dată preotului care a slujit.

9 Orice dar de mâncare copt în cuptor şi tot ce este gătit în tigaie sau pe grătar să-i
rămână preotului care îl aduce.

~ 37 ~
10 Dar orice dar de mâncare amestecat cu untdelemn sau uscat să fie al fiilor lui
Aaron, împărţit acestora în mod egal.

Jertfa de pace

11 Iată care este legea cu privire la jertfa de pace a(Vezi nota de la 3:1; şi în vs. 13-
37) pe care cineva vrea s-o aducă în cinstea DOMNULUI:
12 dacă acesta o va aduce drept mulţumire, va trebui să aducă odată cu jertfa de
mulţumire şi câteva turte nedospite, amestecate cu untdelemn; turte subţiri,
nedospite, stropite cu untdelemn şi turte din făină aleasă, amestecată cu untdelemn.
13 Alături de jertfa de mulţumire, din jertfa lui de pace va trebui să aducă ca dar şi
turte de pâine dospită.
14 Din toate acestea să aducă câte o turtă ca dar pentru DOMNUL; aceasta va fi a
preotului care stropeşte sângele jertfei de pace.
Din toate acestea să aducă câte o turtă. Câte una din numărul celor aduse de el, care de obicei
erau 10. Turta era dată preotului, care trebuia s-o ridice înaintea Domnului. Aceasta se făcea prin
ridicarea şi lăsarea ei la altarul arderii de tot, sau legănând-o. În felul acesta, mai întâi era
prezentată Domnului, şi apoi dată preotului.

15 Carnea jertfei de mulţumire din jertfa lui de pace să fie mâncată în ziua în care
este adusă ca jertfă; să nu se lase nimic din ea până dimineaţă.
În ziua. Porunca aceasta nu era dată fără un motiv întemeiat. Ea promova partea sanitară, încuraja
relaţii sociale şi generozitatea faţă de cei săraci. Dintre aceste 3 motive, cel sanitar era cel mai
important. Într-o ţară caldă hrana perisabilă era greu să se păstreze pentru un timp mai îndelungat.
Acest lucru avea să fie valabil îndeosebi când o persoană era plecată de acasă, aşa urma să se
întâmple cu numeroşi oameni care veneau la Templu. Dacă aducătorul încerca s-o păstreze mai
mult de două zile, ar fi început putrezirea.
Fiind cu neputinţă pentru aducător să consume carnea unui animal într-o zi sau două, este de la
sine înţeles că el avea să invite şi pe alţii să ia parte cu el. Aceasta era intenţia lui Dumnezeu
(Deutronom 12,11.12.17.18; 16,11). În felul acesta, ocazia devenea o adunare de familie solemnă,
dar fericită (Psalmi 42,4; Isaia 30,29). Prezenţa levitului invitat imprima ocaziei o trăsătură de
demnitate şi îi dădea un prilej pentru instruire.
Bogăţiile lumii nu sunt împărţite egal. Unii au mai puţin decât au nevoie, alţii au mult mai mult.
Dumnezeu porunceşte ca aceia care au să le dea şi celor ce n-au (Deutronom 15,7-11). Printre cei
care aveau puţin din bunurile acestei lumi şi de care trebuiau să-şi aducă aminte erau leviţii
(Deutronom 12,19. 12). Sfatul lui Hristos de a chema „pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi”,
„când dai masă” (Luca 14,12.13), repetă aceste porunci ale lui Moise şi întăreşte cuvintele lui Isaia
(Isaia 58,6.7).

16 Dar dacă jertfa pe care o aduce este în vederea împlinirii unui jurământ b(A unei
promisiuni de a aduce DOMNULUI un dar, ca răspuns la ajutorul dat într-o situaţie
anume) sau este un dar de bunăvoie, aceasta să fie mâncată în ziua în care este
adusă, iar ce a mai rămas să se mănânce în ziua următoare.

17 Ceea ce va mai rămâne din carnea jertfei până a treia zi să fie ars.

~ 38 ~
18 Dacă va mânca cineva din carnea jertfei a treia zi, jertfa lui de pace nu va fi
primită. Ea nu i se va lua în considerare celui ce a adus-o, ci va fi privită ca o
urâciune, iar cel ce o mănâncă îşi va purta vina.
19 Carnea care a fost atinsă de ceva necurat să nu fie mâncată, ci să fie arsă. Carnea
considerată curată însă poate fi mâncată de oricine este curat.
20 Cât despre cel care va mânca din carnea jertfei de pace a DOMNULUI când este
necurat, acela să fie nimicit din poporul său.
Să fie nimicit. Vezi comentariul pentru Exod 12,15.

21 Dacă cineva va atinge un lucru necurat, fie vreo necurăţie omenească, fie vreun
animal necurat sau orice altă necurăţie şi va mânca apoi din jertfa de pace a
DOMNULUI, să fie nimicit din poporul său.»”

Grăsimea şi sângele interzise

22 DOMNUL i-a zis lui Moise:

23 „Aşa să le spui israeliţilor: «Să nu mâncaţi grăsime de bou, de oaie sau de capră.
Să nu mâncaţi grăsime. Această poruncă des repetată este întemeiată pe explicaţia că „toată
grăsimea este a Domnului” (cap. 3,16). Grăsimea animalelor moarte sau sfâşiate de fiare putea fi
folosită pentru alte scopuri, dar nu mâncată (cap. 7,24).

24 Grăsimea unui animal care a murit sau a fost sfâşiat de fiare poate fi folosită la
orice altceva, dar de mâncat să nu o mâncaţi.
25 Dacă cineva dintre voi va mânca grăsimea unui animal din care a fost adusă o
jertfă mistuită de foc pentru DOMNUL, cel care o va mânca să fie nimicit din poporul
său.
26 Să nu mâncaţi cu sânge nici o pasăre şi nici un animal în nici unul din locurile în
care veţi locui.
27 Acela dintre voi care va mânca cu sânge să fie nimicit din poporul său.»”

Partea preotului din jertfa de pace

28 DOMNUL i-a vorbit din nou lui Moise şi i-a zis:

29 „Iată ce să le mai spui israeliţilor: «Cel ce îşi aduce înaintea DOMNULUI jertfa lui
de pace trebuie să aducă DOMNULUI un dar din jertfa lui de pace.

Jertfa lui de pace. Aceste jertfe au fost comentate pe larg în cap.3. Aici mai sunt date unele detalii
suplimentare.

30 Cu mâinile lui să aducă jertfele mistuite de foc; să aducă grăsimea împreună cu

pieptul, iar pieptul să fie legănat înaintea DOMNULUI ca o jertfă legănată.

~ 39 ~
31 Preotul să ardă grăsimea pe altar, iar pieptul să fie al lui Aaron şi al fiilor săi.

32 Spata dreaptă de la jertfele voastre de pace să o daţi preotului drept contribuţie.

Spata dreaptă. Adică coapsa (vezi comentariul pentru Exod 29,27; Levitic 7,14).

33 Acela dintre fiii lui Aaron care aduce sângele şi grăsimea jertfei de pace să
oprească spata dreaptă ca parte a lui.

34 Căci Eu am luat de la israeliţi, din jertfele lor de pace, pieptul jertfei legănate şi
spata adusă ca jertfă prin ridicare şi le-am dat preotului Aaron şi fiilor săi, aceasta
fiind o poruncă veşnică pentru israeliţi.

35 Aceasta este partea dăruită lui Aaron şi fiilor săi din jertfele mistuite de foc
pentru DOMNUL, din ziua în care au fost aduşi să slujească DOMNULUI ca preoţi.

Aceasa este partea dăruită. În capitolul 7, accentul s-a pus pe partea care aparţine preoţilor.
Dumnezeu a rânduit provizii generoase pentru lucrarea Lui şi pretindea ca fiecare israelit să-şi
înţeleagă răspunderea, sprijinind-o. Acest fapt înălţa preoţimea în ochii poporului. O mare parte
din darurile lor le reveneau preoţilor.

36 DOMNUL a poruncit ca această parte să le fie dată din partea israeliţilor, din ziua
când El i-a uns; aceasta este o poruncă veşnică pentru toate generaţiile.»”

37 Aceasta este legea cu privire la arderea de tot, darul de mâncare, jertfa pentru
păcat, jertfa pentru vină, jertfa în vederea învestirii în slujire şi jertfa de pace,

38 pe care DOMNUL i-a poruncit-o lui Moise pe muntele Sinai, atunci când le-a spus
israeliţilor să-şi aducă jertfele înaintea DOMNULUI, în pustia Sinai.

Comentarii Ellen G. White:

11-34 PP 576
26,27 2T 61

~ 40 ~
Capitolul 8
Învestirea în slujire a lui Aaron şi a fiilor săi

1 DOMNUL i-a zis lui Moise:

2 „Ia-i pe Aaron şi pe fiii lui, adu veşmintele, untdelemnul pentru ungere, viţelul
jertfei pentru păcat, 2 berbeci şi coşul cu azime

Ia-i pe Aaron şi pe fii lui. Cronologic, acest capitol urmează după ultimul capitol al Exodului, în
care este raportată construirea tabernacolului. Cele 7 capitole de până aici conţin instruirea lui
Aaron şi a fiilor lui, pregătirea de care aveau nevoie înainte de a începe slujba la sanctuar.
Prima calificare pentru preoţie era descendenţa din Aaron. Erau ţinute registre genealogice cu
mare grijă (2 Cronici 31,16-19). Celui care nu putea să prezinte o dovadă legală cu privire
descendenţa aaronică nu-i era îngăduit să facă slujba de preot (Ezra 2,62; Neemia 7,64).
A doua calificare era să nu aibă o meteahnă fizică. Orice defect sau rană era de ajuns să
împiedice pe un fiu al lui Aaron să se apropie de altar, sau chiar să intre în sanctuar. Descendenţa
aaronică îl îndreptăţea la întreţinere, el putea să mănânce din partea de jertfe a preoţilor şi să
primească o parte din zecime (Levitic 21,17-23). Mai departe, preotul trebuia să fie liber de orice
necurăţie ceremonială şi să se abţină de la vin şi băuturi tari (cap. 10,8-10).
Slujba principală a preoţilor era să se apropie de Dumnezeu pentru popor (Levitic 10,3; 21,17;
Numeri 16,5). Ei trebuiau să stea între un Dumnezeu sfânt şi un popor păcătos. De aceea, ei înşişi
trebuiau să fie sfinţiţi. Chestiunea sfinţeniei este scoasă în evidenţă de repetate ori în descrierea
lucrării preoţilor. Marele preot, în care era concentrată preoţia, este numit „sfântul Domnului”
(Psalmi 106,16). Pe tabla de aur care era ataşată de mitra lui erau scrise cuvintele, „Sfinţenie
Domnului” (Exod 28,36), şi despre el este spus în mod explicit că „va purta fărădelegile săvârşite
de copiii lui Israel când îşi aduc toate darurile lor sfinte” (Exod 28,38).
Înainte ca marele preot şi fiii lui să fi putut începe slujba în sanctuar, ei trebuiau să fie puşi de-o
parte în mod solemn pentru slujbă. Aaron trebuia să fie uns cu untdelemn sfânt şi fiii lui trebuiau
să fie stropiţi cu untdelemn la uşa Cortului Întâlnirii, unde avea să aibă loc inaugurarea.

3 şi convoacă întreaga adunare la intrarea în Cortul Întâlnirii.”

4 Moise a făcut aşa cum i-a poruncit DOMNUL. Când adunarea s-a prezentat la
intrarea Cortului Întâlnirii,

5 Moise i-a zis: „Iată cum a poruncit DOMNUL să se facă.”

6 Mai întâi, Moise i-a adus pe Aaron şi pe fiii săi şi i-a spălat cu apă.

I-a spălat. Acesta era un simbol al naşterii din nou (Tit 3,5). Ei nu trebuiau să se spele singuri,
deoarece curăţenia pe care o cerea Dumnezeu de la ei nu era ceva ce puteau să obţină singuri.
Altcineva trebuia să îndeplinească această lucrare pentru ei.
Când cei 2 fraţi s-au apropiat de lighean, mintea lor trebuie să fi fost ocupată cu semnificaţia şi
importanţa lucrării pe care o îndeplineau. Aceasta era mai mult decât o baie obişnuită, era o
curăţire spirituală. Aaron nu se putea curăţi de păcat. Cineva trebuia să facă acest lucru pentru el.

~ 41 ~
7 L-a îmbrăcat pe Aaron cu tunica, l-a încins cu brâul, l-a îmbrăcat cu mantia, a pus
pe el efodul şi l-a încins cu brâul efodului, ţesut cu măiestrie, legând astfel efodul de
el.
L-a îmbrăcat pe Aaron cu tunica. După spălare a urmat îmbrăcarea lui Aaron cu hainele sfinte,
însemnele slujbei lui. Acesta era un act simbolic, de aceea nu-i era îngăduit să se îmbrace singur.
În acest timp, Aaron trebuie să se fi simţit cu totul neajutorat. Totul trebuia să fie făcut pentru el,
de către altcineva? El nu putea nici măcar să-şi pună mitra? Deşi putea s-o facă mai bine decât
Moise. Dar nu, Aaron trebuia să se supună faţă de porunca lui Dumnezeu. El trebuie să fie făcut să
simtă propria neajutorare. El trebuia să înveţe că nimic din ceea ce ar fi putut face el nu era primit
de Dumnezeu. El trebuia să înveţe lecţia totalei dependenţe. Dumnezeu era cel care îl instala şi-l
pregătea pentru slujbă. Dumnezeu era cel care îl îmbrăca cu haina îndreptăţirii divine
(Psalmi 132,9).
Acum, Aaron era complet îmbrăcat. Avea lunga mantie albastră cu clopoţeii şi rodiile, efodul cu
numele copiilor lui Israel săpate pe cele 2 frumoase pietre de onix, pieptarul cu cele 12 pietre şi
Urim şi Tumim, şi mitra cu coroana ei de aur şi inscripţia: „Sfinţenie Domnului”.

8 I-a pus pieptarul, iar în pieptar a pus Urimul şi Tumimul a(Vezi nota de la
Ex. 28:30).
9 I-a pus mitra pe cap, iar pe mitră, în faţă, a fixat plăcuţa de aur, sfânta cunună, aşa
cum îi poruncise DOMNUL.
10 Apoi Moise a luat untdelemnul pentru ungere şi a uns Tabernaculul cu tot ce este
în el, sfinţindu-l.
A uns Tabernaculul. Înainte de a-l unge pe Aaron, Moise a uns Cortul Întâlnirii şi mobilierul lui,
inclusiv chivotul, după porunca lui Dumnezeu (Exod 30,26-29).

11 A stropit din el de şapte ori pe altar, a uns altarul cu toate uneltele lui, precum şi
ligheanul cu piedestalul lui, ca să sfinţească totul.
12 A turnat din untdelemnul pentru ungere pe capul lui Aaron şi l-a uns ca să-l
sfinţească.
A turnat. După ce a uns Cortul Întâlnirii şi cele din cuprinsul lui, Moise l-a uns pe Aaron. Acesta
a fost încoronarea lui ca mare preot (vezi Levitic 21,12; compară Zaharia 6,11-13). Ungerea a fost
aşa de abundentă încât untdelemnul a curs pe barba şi hainele lui Aaron (Psalmi 133,2).

13 Moise i-a adus şi pe fiii lui Aaron, i-a îmbrăcat cu tunicile, i-a încins cu brâiele şi
le-a pus scufiile, aşa cum îi poruncise DOMNUL.
14 După aceea a adus viţelul jertfei pentru păcat. Aaron şi fiii săi şi-au pus mâinile
pe capul viţelului pentru jertfă,
A adus viţelul jertfei pentru păcat. Această jertfă de ispăşire nu era numai pentru Aaron şi fiii lui,
ci şi pentru altar. Altarul avea rolul cel mai de seamă în slujba de împăcare şi de aceea el a avut
parte de o ungere şi curăţire nouă.
În tot timpul ritualului de consacrare Moise îndeplinit rolul de preot. El a luat sângele şi l-a pus
pe coarnele altarului, a vărsat restul de sânge la piciorul altarului, a ars grăsimea pe altar, a
înlăturat viţelul prin arderea trupului lui afară din tabără. Aaron nu începuse încă lucrarea lui şi,
din cauza aceasta, Moise a lucrat nu numai ca preot, ci şi ca mare preot. El a intrat în Sfânta
Sfintelor să ungă chivotul mărturiei (Exod 30,26; Levitic 8,10).

~ 42 ~
15 după care Moise a înjunghiat viţelul, a luat din sânge cu degetul şi a uns cu el
coarnele altarului, curăţind astfel altarul. Apoi a turnat restul sângelui la baza
altarului. Aşa l-a sfinţit, făcând ispăşire pentru el.

16 Moise a luat toată grăsimea de pe măruntaie, membrana ficatului şi cei 2 rinichi

cu grăsimea de pe ei şi le-a ars pe altar.

17 Resturile viţelului, adică pielea, carnea şi balega, le-a ars în foc în afara taberei,
aşa cum îi poruncise DOMNUL.

18 Apoi a adus berbecul pentru arderea de tot. Aaron şi fiii săi şi-au pus mâinile pe
capul berbecului,

19 iar Moise l-a înjunghiat şi a stropit sângele pe altar, de jur împrejur.

20 După ce a tăiat berbecul în bucăţi, Moise i-a ars capul, bucăţile şi grăsimea.

21 După ce a spălat cu apă măruntaiele şi picioarele, Moise a ars tot berbecul pe

altar ca o ardere de tot de o aromă plăcută, o jertfă mistuită de foc pentru DOMNUL,
aşa cum îi poruncise El.

22 După aceea, a adus şi al doilea berbec, berbecul pentru jertfa în vederea învestirii
în slujire. Aaron şi fiii săi şi-au pus mâinile pe capul berbecului,

Berbecele pentru jertfa în vederea învestirii în slujire. Ceremonia cu berbecele pentru consacrare
a fost ultimul act în consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui. Consacrarea era completă, şi ei erau
împuterniciţi să îndeplinească diferitele slujbe preoţeşti de mijlocire.

23 iar Moise l-a înjunghiat, a luat din sânge şi a uns lobul urechii drepte a lui Aaron,
degetul mare al mâinii lui drepte şi degetul mare al piciorului lui drept.

Lobul urechii drepte a lui Aaron. Aplicarea sângelui pe ureche însemna consacrarea ei în slujba
lui Dumnezeu. De unde rezultă că Aaron trebuia să asculte cu băgare de seamă la poruncile lui
Dumnezeu şi trebuia să-şi astupe urechile faţă de cele rele. Învăţătura aceasta este folositoare atât
pentru slujbaş, cât şi pentru membrul laic. Bine ar fi dacă s-ar ţine seamă de ea, pentru că
„ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea
berbecilor” (1 Samuel 15,22).
Degetul mare. Punerea sângelui pe degetul cel mare de la mâna dreaptă a lui Aaron însemna că
de aici înainte fiecare faptă a lui trebuia să fie dreaptă. Mâna reprezintă lucrarea în viaţă, diferitele
fapte externe, săvârşirea dreptăţii. Despre Hristos stă scris: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta,
Dumnezeule” (Evrei 10,7). „Mâncarea Mea”, spunea El, „este să fac voia Celui ce M-a trimis”
(Ioan 4,34).
Degetul mare al piciorului drept. Punerea sângelui pe degetul mare de la picior are aceeaşi
semnificaţie. Ea înseamnă a umbla în lumină, a alerga pe căile lui Dumnezeu, stând alături de
adevăr şi dreptate. Orice însuşire a fiinţei trebuie să fie consacrată lui Dumnezeu.

~ 43 ~
24 Apoi au fost aduşi fiii lui Aaron. Moise le-a uns cu sânge lobul urechii lor drepte,
degetul mare al mâinii lor drepte şi degetul mare al piciorului lor drept, după care a
stropit restul sângelui pe altar, de jur împrejur.
Pe altar,de jur împrejur. Altarul fusese mai înainte uns cu untdelemn. Sângele jertfei de ispăşire
şi sângele arderii de tot fusese aplicat pe el (cap. 8,10.15.19.24). Acum el era stropit cu sângele
berbecului pentru consacrare. El a primit atenţie mai mult decât oricare altă parte a sanctuarului.
Acesta, fără îndoială, din cauza importanţei lui pentru ungere. În mod practic, el a jucat un rol
important pentru fiecare sacrificiu.

25 După aceea, a luat grăsimea – grăsimea cozii şi toată grăsimea de pe măruntaie –

membrana ficatului, cei 2 rinichi cu grăsimea de pe ei şi spata dreaptă.
26 Din coşul azimelor, care era înaintea DOMNULUI, a luat o turtă de pâine, o turtă
de pâine făcută cu untdelemn şi o turtă subţire şi le-a pus pe grăsime şi pe spata
dreaptă.
27 Le-a pus apoi pe toate în mâinile lui Aaron şi în mâinile fiilor săi şi le-a legănat
ca jertfă legănată înaintea DOMNULUI.
28 Apoi Moise le-a luat din mâinile lor şi le-a ars pe altar, deasupra arderii de tot, ca
o jertfă în vederea învestirii în slujire de o aromă plăcută; aceasta este o jertfă
mistuită de foc pentru DOMNUL.
29 Moise a luat pieptul şi l-a adus ca o jertfă legănată înaintea DOMNULUI; aceasta a
fost partea lui Moise din berbecul folosit la învestirea în slujire, aşa cum îi poruncise
DOMNUL.
30 După aceea, Moise a luat din untdelemnul pentru ungere şi din sângele de pe
altar, după care l-a stropit pe Aaron şi veşmintele sale şi, de asemenea, pe fiii săi şi
veşmintele lor.
31 Moise le-a zis lui Aaron şi fiilor săi: „Fierbeţi carnea la intrarea în Cortul
Întâlnirii şi mâncaţi-o acolo împreună cu pâinea din coşul jertfelor folosite la
învestirea în slujire, aşa cum am poruncit b(TM (vezi şi 10:18); LXX, Siriacă şi Tg
(vezi şi v. 35 şi 10:13): cum mi s-a poruncit) când am zis: «S-o mănânce Aaron şi
fiii săi»,
S-o mănânce. Mâncarea aceasta rituală încheia ceremonia de consacrare. Mâncarea cărnii
berbecului pentru consacrare este în contrast cu mâncare cărnii jertfei pentru păcat. Mâncarea
cărnii berbecului avea loc spre a-i consacra pe preoţi, aşa încât ei să poată mânca din carnea jertfei
pentru păcat şi să poarte păcatul poporului (cap. 10,17).

32 iar ce va mai rămâne din carne şi din pâine să fie ars în foc.

33 Să nu ieşiţi dincolo de intrarea Cortului Întâlnirii timp de 7 zile, până când se vor
împlini zilele învestirii voastre, căci 7 zile va dura învestirea voastră în slujire.

34 Ce s-a făcut astăzi, aşa a poruncit DOMNUL să se facă şi de acum încolo ca

ispăşire pentru voi.

~ 44 ~
35 Să rămâneţi la intrarea Cortului Întâlnirii zi şi noapte, timp de 7 zile, şi să păziţi
porunca DOMNULUI ca să nu muriţi, căci aşa mi s-a poruncit.”

Şapte zile. Serviciul zilei se terminase, dar Aaron şi fiii lui nu puteau să plece decât după 7 zile.
Acesta era un timp de studiu, de rugăciune, de meditaţie, de repetare a ritualului, ca să nu facă nici
o greşeală când va sosi timpul să slujească.

36 Aaron şi fiii săi au făcut toate lucrurile pe care DOMNUL le-a poruncit prin
Moise.

Comentarii Ellen G. White: 1-3 PP 359

~ 45 ~
Capitolul 9
Preoţii aduc primele jertfe la Cortul Întâlnirii

1 În cea de-a opta zi, Moise i-a convocat pe Aaron, pe fiii săi şi pe cei din sfatul
bătrânilor lui Israel.
În cea de-a opta zi. Cele 7 zile de consacrare trecuseră şi venise timpul ca Aaron să aducă prima
lui jertfă. Înainte de acest moment, el nu îndeplinise nici un serviciu strict preoţesc pentru popor.
Instruirea lui fusese completă, totuşi trebuie că el a întâmpinat cu o oarecare nelinişte ziua de
punere la probă.
Moise a chemat pe Aaron şi pe fiii lui şi pe bătrânii poporului să vină cu jertfele cerute şi să-şi
înceapă lucrarea. În timp ce făceau acest lucru, tot poporul s-a apropiat şi a stat înaintea Domnului
(v.5).

2 El i-a zis lui Aaron: „Ia un viţel pentru o jertfă pentru păcat şi un berbec fără
meteahnă pentru o ardere de tot şi adu-i înaintea DOMNULUI.
3 Iar israeliţilor să le spui să ia un ţap pentru o jertfă pentru păcat, un viţel şi un miel
de un an, fără meteahnă, pentru o ardere de tot,
4 un bou a(Putea fi atât mascul, cât şi femelă; şi în vs. 18, 22) şi un berbec pentru o
jertfă de pace şi să-i aducă înaintea DOMNULUI; de asemenea, să aducă şi un dar de
mâncare amestecat cu untdelemn, căci astăzi li Se va arăta DOMNUL.”
5 Israeliţii au adus în faţa Cortului Întâlnirii ce a poruncit Moise şi toată adunarea
s-a apropiat şi a stat înaintea DOMNULUI.
6 Moise le-a zis: „Acesta este lucrul pe care DOMNUL vi l-a poruncit să-l faceţi,
pentru ca slava DOMNULUI să vi se arate.”
7 Apoi Moise i-a zis lui Aaron: „Apropie-te de altar şi adu jertfa pentru păcatul tău
şi arderea ta de tot şi fă ispăşire pentru tine şi pentru popor; după aceea, adu şi jertfa
poporului şi fă ispăşire pentru el, aşa cum a poruncit DOMNUL.”
8 Aaron s-a apropiat de altar şi a înjunghiat viţelul adus ca jertfă pentru păcat; acesta
era pentru el.
Aaron s-a apropiat. Fără nici o ezitare, Aaron a jertfit pentru sine, iar fiii lui l-au ajutat să
îndeplinească procedurile de folosire a sângelui. El a făcut totul „după regulă”, fără nici o
greşeală.

9 Fiii lui Aaron i-au adus sângele, iar el a luat cu degetul din sânge şi a uns coarnele
altarului; restul sângelui l-a turnat la baza altarului.

10 Dar grăsimea, rinichii şi membrana ficatului de la jertfa pentru păcat le-a ars pe
altar, aşa cum i-a poruncit DOMNUL lui Moise.
Cum i-a poruncit Domnul. În toate acestea, Moise a fost un observator interesat. El a fost
singurul cu care comunicase Dumnezeu şi care îi instruise pe Aaron şi fiii lui cu privire la ce
aveau să facă. Acum el veghea ca toate lucrurile să fie făcute conform cu instrucţiunile lui

~ 46 ~
Dumnezeu. Ar fi fost o mare greşeală pentru Aaron să stropească sângele jertfei de ispăşire de jur
împrejurul altarului. Acest lucru nu trebuia să fie făcut niciodată. Sângele jertfei de ispăşire trebuia
să fie pus pe coarnele altarului. Sângele arderii de tot era întotdeauna stropit pe altar de jur
împrejur. Simbolismul cerea ca totul să fie făcut exact în felul prescris de Dumnezeu. De aceea,
Aaron n-a făcut nici o greşeală.

11 Carnea şi pielea le-a ars în afara taberei.

12 Apoi a înjunghiat arderea de tot. Fiii lui Aaron i-au adus sângele şi el l-a stropit
pe altar, de jur împrejur.
13 I-au adus arderea de tot tăiată în bucăţi, cu tot cu cap, şi el le-a ars pe altar.
14 A spălat măruntaiele şi picioarele şi le-a ars pe altar, deasupra arderii de tot.
15 După aceea Aaron a adus jertfa poporului. A luat ţapul care trebuia adus ca jertfă
pentru păcatul poporului, l-a înjunghiat, după care l-a adus ca jertfă pentru păcat, ca
şi pe cea dintâi jertfă.
Jertfa poporului. Terminând cu jertfa adusă pentru sine, Aaron a trecut la ritualul pentru jertfele
poporului. Procedeul era oarecum diferit de acela care avea să fie urmat mai târziu, pentru că
aceasta a fost prima dată când Aaron a jertfit pentru popor. De obicei, o jertfă de ispăşire pentru
popor consta dintr-un viţel (cap. 4,14), şi sângele lui trebuia să fie dus în prima despărţitură a
sanctuarului (cap. 4,17.18), dar aici jertfa de ispăşire era un ţap. Cu excepţia Zilei de Ispăşire,
sângele ţapului nu era dus în sanctuar. Aaron avusese instrucţiuni hotărâte cu privire la jertfa zilei,
şi a urmat aceste instrucţiuni. Totul a fost făcut cum poruncise Moise, fără greşeală.

16 A adus apoi arderea de tot şi a jertfit-o potrivit poruncii.

17 A adus darul de mâncare, a luat un pumn de făină din el şi a ars-o pe altar, pe
lângă arderea de tot de dimineaţă.
18 După aceea a înjunghiat boul şi berbecul ca jertfă de pace pentru popor. Fiii lui
Aaron i-au adus sângele şi el l-a stropit pe altar, de jur împrejur.
19 I-au adus apoi grăsimea boului şi a berbecului: grăsimea cozilor, grăsimea de pe
măruntaie, rinichii şi grăsimea de pe ei, membranele de pe ficaţi.
20 Au pus grăsimea deasupra piepţilor, iar Aaron a ars această grăsime pe altar.
21 După aceea, a legănat piepţii şi spata dreaptă ca jertfă legănată înaintea
DOMNULUI, aşa cum a poruncit Moise.
22 Aaron şi-a ridicat mâinile spre popor şi l-a binecuvântat. Apoi Aaron s-a coborât
din locul în care a adus jertfa pentru păcat, arderea de tot şi jertfa de pace.
Aaron şi-a ridicat mâinile. Poporul fusese un spectator interesat. Ei îl văzuseră pe Aaron jertfind
pentru sine, îl văzuseră jertfind pentru ei. Acum, Aaron şi-a ridicat mâinile spre popor şi l-a
binecuvântat. Acesta era un moment solemn şi fericit, pentru că Dumnezeu primise jertfele lor.

~ 47 ~
23 Moise şi Aaron au intrat în Cortul Întâlnirii, iar când au ieşit, au binecuvântat
poporul. Atunci slava DOMNULUI s-a arătat întregului popor.

Slava Domnului. Moise şi Aaron au mers împreună în sanctuar. Ce a avut loc acolo nu ni se
spune, dar cei 2 fraţi trebuie să fi fost plini de teamă şi respect când s-au aflat în faţa perdelei care
separa Sfânta de Sfânta Sfintelor. Putem crede că Moise l-a instruit pe Aaron cu privire la candele,
pâinile pentru punerea sângelui pe coarnele altarului tămâierii. Nu ni se spune dacă perdeaua a fost
dată la o parte şi dacă Aaron a primit instrucţiuni cu privire la ce avea să facă în Ziua Ispăşirii.
Stropirea sângelui pe tronul harului era actul cel mai sacru pe care putea fi chemat să-l
îndeplinească.
Slava Domnului s-a arătat întregului popor. Nu ne este spus despre felul exact al acestei
demonstraţii, dar trebuie să fi fost o uimitoare mărturie a aprobării lui Dumnezeu faţă de clădirea
pe care poporul o ridicase pentru El şi faţă de Moise şi Aaron ca servi ai Săi. Aaron fusese
consacrat pentru preoţie, iar acum Dumnezeu Şi-a pus pecetea asupra lui.

24 Un foc a ieşit dinaintea DOMNULUI şi a mistuit arderea de tot şi grăsimea de pe

altar. Tot poporul a văzut lucrul acesta, a chiuit de bucurie şi a căzut cu faţa la
pământ.

Un foc. Focul acesta l-ar fi putut mistui pe Moise, Aaron şi întreg poporul (cap. 10,1.2), în loc de
aceasta, el a mistuit jertfele de pe altar. Dumnezeu Îşi adusese la îndeplinire făgăduinţa (v.4, 6).
După tradiţia iudaică, focul sacru obţinut cu ocazia aceasta s-a păstrat cel puţin până la distrugerea
Templului lui Solomon, şi poate chiar un timp mai îndelungat.
Dumnezeu acceptase lucrarea omului. Sanctuarul era acum dedicat şi consacrat. Tot aşa şi
preoţii. Toate pregătirile au fost încheiate pentru serviciul care avea să continue mai mult de 1400
de ani, iar apoi să fie transferat pentru sanctuarul de sus.

Comentarii Ellen G. White: 1-9, 22-24 PP 359

~ 48 ~
Capitolul 10
Moartea lui Nadab şi Abihu

1 Nadab şi Abihu, fiii lui Aaron, şi-au luat fiecare cădelniţele, au pus foc în ele şi au
pus tămâie pe foc. Astfel au adus foc străin înaintea DOMNULUI, lucru pe care El nu
li-l poruncise.
Nadab şi Abihu. Aceştia erau doi dintre fiii lui Aaron şi deci nepoţii lui Moise. După Moise şi
Aaron, ei ocupau cele mai înalte poziţii în Israel şi aveau multe avantaje şi privilegii. Ei auziseră
glasul lui Dumnezeu, fuseseră cu Moise şi Aaron pe muntele lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe
Dumnezeul lui Israel şi „au mâncat şi au băut” (Exod 24,9-11). Ei fuseseră foarte favorizaţi, dar nu
profitaseră de aceste ocazii.
Cu puţin timp înainte de întâmplările arătate în acest capitol, ei au petrecut o săptămână în studiu
şi meditaţie, pregătindu-se pentru ziua când aveau să înceapă slujba la sanctuar. Ei l-au ajutat pe
tatăl lor când a sacrificat jertfele şi când a adus sângele animalelor de jertfă (Levitic 9,9). Ei
fuseseră martori la serviciul solemn de consacrare şi fuseseră ei înşişi stropiţi cu sângele de jertfă.
Ei fuseseră întru totul îndoctrinaţi şi erau în cunoştinţă deplină cu privire la sfinţenia lucrării lui
Dumnezeu. Toate acestea au făcut ca păcatul lor să fie cu atât mai mare. Erau fără scuză. Când a
venit vremea să slujească, ei au făcut ceva ce Domnul Dumnezeul lor „nu le poruncise”.
Foc străin. Foc obişnuit. Acesta nu era luat de pe altarul arderii de tot, al cărui foc îl aprinsese
Dumnezeu însuşi şi care era sacru (cap. 16,12.13). În curtea Cortului Întâlnirii existau cămine
unde preoţii îşi pregăteau hrana lor şi este posibil ca Nadab şi Abihu să fi luat de acolo focul
obişnuit.

2 Atunci a ieşit un foc dinaintea DOMNULUI care i-a mistuit şi au murit înaintea
DOMNULUI.
Un foc dinaintea Domnului. Efectul asupra poporului adunat la ora de rugăciune trebuie să fi fost
profund. Cu câteva luni înainte, Israel a fost martor la marea manifestare a puterii lui Dumnezeu la
darea Legii, apoi au apostaziat şi s-au închinat la viţelul de aur. Dumnezeu era gata să nu-i mai
recunoască, dar prin mijlocirea lui Moise au fost reprimiţi. Acum au clădit Cortul Întâlnirii, care
fusese acceptat, şi Dumnezeu Îşi arătase plăcerea faţă de spiritul devoţiunii prin trimiterea focului
care să consume jertfa. Acum, la vremea jertfei de seară, când poporul era adunat în aşteptare, a
venit lovitura. Doi dintre fiii lui Aaron erau morţi. Bucuria se schimbase în durere şi buimăcire.
Oare îi lepădase Dumnezeu? Ce însemna această tragedie?

3 Apoi Moise i-a zis lui Aaron: „Iată deci ce a vrut DOMNUL să spună atunci când a
zis: «În mijlocul celor ce se apropie de Mine Mă voi arăta sfânt a(Verbul ebraic
poate fi tradus fie ca reflexiv (varianta din text), fie ca pasiv: voi fi sfinţit sau voi fi
considerat drept sfânt) şi înaintea întregului popor voi fi slăvit b[Verbul ebraic
poate fi tradus fie ca reflexiv (Mă voi slăvi), fie ca pasiv: (varianta din text)].»”
Aaron a tăcut.
Moise i-a zis.Declaraţia la care se referă Moise probabil că este aceea din Exod 19,22: „Preoţii...
să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea”. După cât se pare fiii lui
Aaron nu s-au sfinţit. Consacrarea pentru preoţie n-a realizat nici o schimbare în inima lor, ei
înşişi erau încă „oameni de rând”. Temperamentul maleabil şi îndelungat al lui Aaron se afla la
temelia dificultăţii. Probabil că el a fost copleşit de remuşcări, când s-a gândit la propria slăbiciune
manifestată cu câteva luni înainte. Este adevărat că Dumnezeu l-a iertat. Dumnezeu acceptase
jertfa lui pentru păcat, dar rezultatele slăbiciunii lui n-au fost îndepărtate prin pocăinţă. El a tăcut.

~ 49 ~
4 Moise i-a chemat pe Mişael şi pe Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron, şi le-a
zis: „Apropiaţi-vă, luaţi-vă rudele dinaintea Lăcaşului şi duceţi-le într-un loc, în
afara taberei.”
5 Ei au venit şi i-au dus pe fiii lui Aaron afară din tabără, îmbrăcaţi în tunicile lor,
aşa cum poruncise Moise.
6 După aceea, Moise le-a zis lui Aaron şi fiilor săi, Elazar şi Itamar: „Să nu vă
descoperiţi capetele c[Sau: să nu vă ciufuliţi părul, o interdicţie generală pentru
marele preot (vezi 21:10)] şi să nu vă sfâşiaţi veşmintele căci veţi muri şi El se va
mânia pe toată adunarea. Lăsaţi-i pe fraţii voştri, toată casa lui Israel, să-i jelească pe
cei ce au fost mistuiţi de focul DOMNULUI.
Să nu vă sfâşiaţi hainele. Era obiceiul ca aceia care sufereau o mare durere să-şi rupă hainele. Ei
îşi rupeau partea din faţă a hainei, de sus în jos, ca să arate marea durere a inimii. Aaron şi fiii care
i-au mai rămas nu trebuiau să facă aşa, deoarece acest gest părea să arate o respingere a judecăţii
lui Dumnezeu. Ei nu trebuiau nici să-şi descopere capetele, arătându-şi părul în dezordine, ceea ce
era o demonstraţie orientală obişnuită a durerii.

7 Să nu ieşiţi dincolo de intrarea în Cortul Întâlnirii ca să nu muriţi, căci

untdelemnul pentru ungere, untdelemnul DOMNULUI, este peste voi.” Ei au făcut aşa
cum le-a poruncit Moise.
Cum le-a poruncit Moise. Cu durere în inima lui, Aaron umbla calm în timp ce oficia slujba
jertfei de seară şi aducea tămâie. El nu şi-a arătat durerea nici prin cuvânt, nici prin gesturi. Când
l-a văzut îndeplinindu-şi lucrarea calm şi netulburat, poporul a ştiut că tragica pierdere a celor doi
fii nu slăbise credinţa lui Aaron în Dumnezeu. Poate că poporul nu a înţeles, dar stăpânirea de sine
a lui Aaron i-a liniştit temerile şi i-a restabilit credinţa.

8 DOMNUL i-a zis lui Aaron:

9 „Nici tu şi nici fiii tăi să nu beţi vin sau băutură tare, atunci când veţi intra în
Cortul Întâlnirii, ca să nu muriţi. Aceasta este o poruncă veşnică pentru toate
generaţiile.
Să nu beţi. Interdicţia aceasta sugerează cauza fărădelegii. Pare puţin rezonabil a crede că
Dumnezeu avea să dea o astfel de poruncă acum şi în astfel de împrejurări, cu excepţia faptului că
intenţiona să lămurească adevărata cauză a tragediei.
Ca să nu muriţi. Moartea era pedeapsa cea mai severă şi a scos în evidenţă atitudinea lui
Dumnezeu faţă de folosirea băuturilor tari. Păcatul tinerilor nu era o problemă uşoară care să poată
fi ştearsă prin aducerea unei jertfe. El a fost premeditat şi a reflectat dispreţul faţă de lucrurile
sfinte. Acesta era un păcat mare şi merita o pedeapsă drastică.

10 Să faceţi deosebire între ce este sfânt şi ce este obişnuit, între ce este curat şi ce
este necurat

Să faceţi deosebire. Vinul şi băutura tare pot amorţi în aşa măsură facultăţile mintale, încât omul
nu mai poate face o deosebire clară între ce este bine şi ce este rău, între sfânt şi nesfânt, între
curat şi necurat. Acest fapt îi făcuse pe cei doi fii să ia foc obişnuit când au intrat în sanctuar. În
starea lor, ei n-au mai putut vedea deosebirea. Atât cât au putut să vadă oamenii, nu era nici o
deosebire. Focul era foc, nu-i aşa? Dar Dumnezeu a privit la inima lor şi a văzut ceva ce oamenii
nu puteau să vadă. Era o deosebire. Tot aşa, prima zi a săptămânii este tot atât de bună ca ziua a

~ 50 ~
şaptea, după judecata omenească. Nu există nici o deosebire aparentă, dar ea există în porunca lui
Dumnezeu. Acest lucru dă naştere la o deosebire vitală, o deosebire între viaţă şi moarte.
Orice formă de necumpătare estompează deosebirea dintre sfânt şi nesfânt, dintre curat şi
necurat, dintre bine şi rău. Folosirea băuturilor îmbătătoare afectează toate facultăţile mintale şi
tulbură procesele minţii. Cel care conduce un vehicul şi bea este un pericol pentru el însuşi şi
pentru alţii şi un asasin în devenire. Mintea lui este confuză, reflexele sale încete, vederea sa
nesigură şi simţământul răspunderii dispare cu totul.
Pericolul nu se limitează la cei care sunt de fapt „beţi”. Chiar şi o mică porţie de băutură poate
pricinui dezastrul. Băutorul moderat este un pericol social şi poate face o pagubă nespus de mare.
Tocmai faptul cu care se mândreşte el, că poate să „stăpânească” băutura şi să se controleze, îi
poate determina pe alţii să creadă că sunt în stare să facă la fel. Beţivul care se tăvăleşte în starea
lui îl poate dezgusta pe cel care priveşte şi în felul acesta îi slujeşte ca avertizare. Băutorul
cumpătat îi ispiteşte pe alţii să-l urmeze, tocmai prin faptul că el „se ţine bine”. Dintre cei doi,
băutorul cumpătat până la urmă face răul cel mai mare.
Prin băutură nu sunt afectate numai facultăţile fizice, ci şi cele morale, şi acesta este răul cel mai
mare. Atacul, crima, răpirea, infidelitatea iau alte aspecte la omul care bea. Sub influenţa vinului
oamenii vor face ceva ce n-ar fi crezut niciodată că ar face dacă ar fi fost cu mintea trează. Numai
judecata va descoperi păcatul beţiei în adevăratele lui dimensiuni. Avertizarea lui Dumnezeu
pentru Aaron şi fiii săi are o aplicaţie deplină şi astăzi. Oamenii nu pot să bea şi să aibă totuşi o
clară percepere a deosebirii dintre sfânt şi nesfânt, dintre curat şi necurat (Isaia 28,7).
Această instrucţiune le este adresată mai ales conducătorilor. A-i învăţa pe alţii este mai mult
decât o instruire orală, acesta cuprinde şi exemplul şi învăţătura. Dar ce se întâmplă dacă simţul
învăţătorului cu privire la bine şi rău este întunecat, iar purtarea sa contrazice cuvintele sale?
Dintre toţi oamenii, cei care îi învaţă pe alţii, fie în stat, fie în biserică, trebuie să aibă mintea
trează fără încetare, gata să facă faţă oricărei probleme care poate să li se prezinte. În timp ce ne
gândim la unele decizii la care s-a ajuns în unele consilii statale, şi aflăm despre băutura
îmbătătoare consumată în astfel de ocazii, ni se aminteşte că sfatul lui Dumnezeu de a nu bea vin
sau băuturi tari este un adevăr prezent.

11 şi să-i învăţaţi pe israeliţi toate poruncile pe care DOMNUL li le-a dat prin
Moise.”

Să-i învăţaţi. Preoţii erau învăţători. Lucrarea lor era să instruiască pe popor în poruncile şi căile
lui Dumnezeu. Dar cum puteau să facă acest lucru, dacă ei înşişi nu erau în stare să facă deosebire
între bine şi rău? Cu un creier ameţit este imposibil să-i înveţi pe alţii, sau să-i conduci pe alţii pe
calea pe care trebuie să meargă.
Le-a dat Domnul prin Moise. Până în ziua de azi sunt unii care îl discreditează pe Moise. Ei
trebuie să ştie aceştia că Dumnezeu prin el pentru că prin aceste cuvinte Dumnezeu a aprobat viaţa
şi lucrarea lui. Hristos a zis: „Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine... Dar dacă nu
credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5,46.47). Este adevărat că unele
prevederi erau numai pentru Israel şi că erau aplicate la condiţii locale. Dar acestea pot fi
deosebite uşor. Principiile veşnice pe care Dumnezeu „le-a dat... prin Moise” sunt de o valoare tot
atât de mare întotdeauna. Fie ca fiecare creştin să cântărească cuvintele lui Hristos: „Dacă nu
credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” Această declaraţie oficială nu poate fi
uşor înlăturată pentru că ea a fost făcută de Hristos.

Părţile cuvenite preoţilor

12 Moise i-a zis lui Aaron şi fiilor care i-au mai rămas, Elazar şi Itamar: „Luaţi
darul de mâncare rămas de la jertfele mistuite de foc pentru DOMNUL şi mâncaţi-l
nedospit lângă altar, căci este preasfânt.
~ 51 ~
13 Să-l mâncaţi într-un loc sfânt; el este dreptul vostru şi al fiilor voştri din jertfele
mistuite de foc pentru DOMNUL, căci aşa mi s-a poruncit.
Să-l mâncaţi. În confuzia care a urmat după moartea celor doi fii ai lui, Aaron a omis să mănânce
partea din jertfa de mâncare care i se cuvenea. Avusese loc o tragedie, dar aceasta nu trebuia să
afecteze ritualul prescris. În ciuda acesteia lucrarea trebuia să continue.

14 Dar pieptul jertfei legănate şi spata adusă ca jertfă prin ridicare va trebui să le
mâncaţi într-un loc curat atât voi, cât şi fiii voştri şi fiicele voastre, căci ele v-au fost
date vouă şi copiilor voştri din jertfele de pace d(Vezi nota de la 3:1) ale israeliţilor.
Şi fiicele voastre. Această jertfă de mâncare a cuprins, în mod evident, şi jertfa de mulţumire,
pentru că şi fiicele lui Aaron urmau să aibă o parte din ea (cap. 9,17-21). Jertfele de mâncare erau
cele mai sfinte, şi din ele trebuiau să mănânce numai preoţii. La jertfele de pace (mulţumire) lua
parte toată familia, precum şi alte persoane „curate”.

15 Spata adusă ca jertfă prin ridicare şi pieptul jertfei legănate să fie aduse împreună
cu grăsimea jertfelor mistuite de foc şi să fie legănate înaintea DOMNULUI ca jertfă
legănată; ele vor fi ale tale şi ale fiilor tăi pentru totdeauna, aşa cum a poruncit
DOMNUL.”
Cum a poruncit Domnul. Ideea că nimic nu trebuie să împiedice lucrarea lui Dumnezeu, că
împrejurările nu trebuie să întrerupă ritualul sanctuarului a ajuns cu trecerea anilor adânc
înrădăcinată în mintea preoţilor. Aceasta a ajuns la o încercare extremă în capturarea finală şi
distrugerea Templului sub romani, în anul 70 d.Hr. Era pe vremea jertfei de seară. Ierusalimul
fusese deja luat, dar Templul mai rezista. Solemn şi netulburaţi, preoţii îşi îndeplineau ritualul în
timp ce romanii escaladau zidurile şi intrau în incinta Templului. Clădirile au fost incendiate şi
peste tot erau numai flăcări. Dar preoţii, cu paşi înceţi şi măsuraţi, îşi continuau lucrarea, fără ca
măcar să privească în jur. Nimic nu trebuie să oprească lucrarea lui Dumnezeu.
Regalitatea prezintă aceeaşi învăţătură. O bombă poate exploda lângă carul regal, dar este de
presupus că regele n-o vede. El trebuie să-şi reţină stăpânirea de sine şi să nu îngăduie să-l tulbure
nimic. Parada trebuie să continue şi să nu existe nici o privire înapoi.
Răspunsul dat de Isus unor farisei înstăriţi care au ales să-şi rezolve mai întâi treburile personale
poate să pară aspru şi nemilos (vezi Luca 9,59-62). Puţine obligaţii sunt considerate mai urgente
decât aceea de a avea grijă de părinţii cuiva. Totuşi nici acestea – şi ele pot fi numite obligaţii
sfinte – nu pot să stea în calea îndeplinirii lucrării lui Dumnezeu. Lucrarea trebuie să continue.

16 Apoi Moise a căutat cu atenţie ţapul jertfei pentru păcat, însă acesta fusese ars. El
s-a mâniat pe Elazar şi pe Itamar, fiii care-i mai rămăseseră lui Aaron, şi le-a zis:
Moise a căutat. Moise conducea încă, asigurându-se că toate fuseseră făcute aşa cum a poruncit
Dumnezeu. Când la jertfa pentru păcat era folosit un ţap, sângele nu era dus în sanctuar, ci era pus
pe coarnele altarului arderilor de tot. În conformitate cu legea, în astfel de cazuri carnea trebuia să
fie mâncată de preoţi (cap. 6,26). În acea zi fusese jertfit un ţap ca jertfă pentru păcat (cap. 9,15)
şi, deoarece sângele n-a fost dus în sanctuar, carnea ar fi trebuit să fie mâncată. Aceasta nu se
făcuse, iar simbolismul slujbei fusese efectiv stricat.
Nemâncând carnea, Aaron nu mai putea să poarte păcatele poporului. El nu putea să facă ispăşire
pentru păcate pe care nu le purta. Acest fapt făcea atât de serioasă greşeala. Păcatele pe care le
purta ţapul ar fi trebuit să fie transferate asupra preoţilor, care urmau să facă ispăşire pentru ele.
Dar în acest caz n-a putut avea loc nici un transfer, pentru că preoţii nu mâncaseră carnea. Tot ce a
putut face ţapul a fost să moară. Dar lucrarea de mijlocire rămânea să fie făcută.
S-a mâniat. Moise era renumit pentru blândeţea lui (Numeri 12,3), dar aceasta nu putea împiedica
indignarea îndreptăţită. Odată, indignarea sa a fost atât de mare, încât a aruncat cele două table de

~ 52 ~
piatră şi le-a sfărâmat în bucăţi, faptă pentru care Dumnezeu nu l-a mustrat (Exod 32,19). Însuşi
Dumnezeu S-a mâniat (Exod 32,9.10). Mânia lui Moise nu s-a potolit imediat, pentru că atunci
când a văzut viţelul de aur, l-a făcut cenuşă şi a dat-o lui Israel s-o bea cu apă (Exod 32,20).
Sunt vremuri când indignarea îndreptăţită poate fi manifestată cum se cuvine. Fără îndoială că în
astfel de vremuri se aplică sfatul lui Pavel: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Efeseni 4,26). Despre
sine, Pavel spune: „Cine cade în păcat şi eu să nu ard?” (2 Corinteni 11,29). Când îi vedea pe alţii
maltrataţi, Pavel era indignat. Cuvântul tradus aici „ard” înseamnă „a fi pus la foc”. Când Moise a
spart cele două table de piatră, el „s-a aprins de mânie”. De aceea, Aaron s-a apropiat de el
(Exod 32,19.22), socotind că nu era cazul să se mânie. Dar, după cum s-a arătat, Domnul a fost de
acord cu Moise, că era o cauză justă pentru mânie. Mânia lui se datora zelului pentru Dumnezeu şi
pentru lucrarea Lui, nu răzbunării sau mândriei personale.

17 „De ce n-aţi mâncat jertfa pentru păcat în Lăcaş, căci aceasta este preasfântă şi
Dumnezeu v-a dat-o vouă ca să purtaţi vina adunării şi să faceţi ispăşire pentru ea
înaintea DOMNULUI?
18 Uite, sângele ei nici n-a fost adus în Locul Sfânt! Trebuia să o mâncaţi în Lăcaş,
aşa cum am poruncit!”
19 Aaron i-a zis lui Moise: „Dar ei au adus astăzi jertfa pentru păcatul lor, precum şi
arderea de tot înaintea DOMNULUI şi totuşi aceste lucruri au venit peste mine. Dacă
aş fi mâncat azi jertfa pentru păcat, aş mai fi fost plăcut în ochii DOMNULUI?”
Ar mai fi fost plăcut? Deşi Moise se adresase lui Eleazar şi Itamar, fiii lui Aaron, şi îi mustrase,
cel care a răspuns a fost tatăl. Aaron ştia că a mânca jertfa pentru păcat însemna să ia păcatele
aducătorului asupra lui, după cum spusese Moise. Dar având în vedere cele întâmplate şi, în parte,
propria parte de răspundere, el nu a considerat că ar putea să poarte şi păcatul altora. El a făcut tot
ce a putut ca să poarte propriul păcat. El putea doar să se simtă greu împovărat de moartea fiilor
lui, şi poate că a simţit chiar o oarecare indignare. Poate că a simţit că, în starea lui de spirit, slujba
de purtător simbolic al păcatului putea fi cu totul neacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.

20 Când a auzit Moise aceste cuvinte, a fost mulţumit.

Mulţumit. Cuvântul tradus astfel mai poate însemna „a face să fie bucuros”, sau „a face să
placă”. Moise a văzut că Aaron nu fusese neglijent, nici nu omisese în mod deliberat o sarcină
cunoscută fără motiv. Moise a primit explicaţia lui Aaron şi, drept urmare, şi-a adaptat atitudinea
lui.

Comentarii Ellen G. White:

1-20 PP 359-362
1 CE 91; Ev 210; FE 409, 427; GW 20; PP 359, 399; Te 43, 65, 268; TM 356, 359, 371
1, 2 CH 82; CS 205; Te 187, 280; 3T 295; WM 290
1-3 7T 153
1-10 Te 287
1-11 CH 366
2 FE 428; GW 20; PP 359
2, 3 CE 91
3 GW 20; PP 361
6 DA 708
6, 7 PP 361
9-11 PP 362; Te 44, 268, 280
17 GC 418; PP 354

~ 53 ~
Capitolul 11
Animale curate şi animale necurate

1 DOMNUL le-a zis lui Moise şi lui Aaron:

2 „Spuneţi-le israeliţilor: «Dintre toate animalele ţării, acestea sunt cele pe care
puteţi să le mâncaţi:
Acestea sunt. Principiile stabilite în acest capitol au fost intenţionate de Dumnezeu să-i protejeze
pe cei cărora le place şi aleg să-I slujească împotriva folosirii ca hrană a acelor animale care le-ar
aduce un prejudiciu trupurilor lor. Într-un număr de cazuri, după cum se va vedea, nu este posibil
însă să se identifice animalele numite. Unde există îndoială, faptul acesta este notat. Această doză
de nesiguranţă, totuşi, nu se va dovedi a fi o problemă de netrecut pentru nici un creştin care îşi
propune în inima sa să nu „pângărească” templul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,17), ci să facă
„totul spre slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10,31). Pentru o astfel de persoană, principiile
fundamentale schiţate aici se vor dovedi a fi o călăuză îndestulătoare.

3 să mâncaţi din orice animal care rumegă şi are copita sau unghia despicată, adică
despărţită în două.
4 Dar dintre cele care doar rumegă sau au doar copita despicată să nu mâncaţi
următoarele: cămila (deşi rumegă, nu are copita despicată; s-o consideraţi necurată),
Să nu mâncaţi. Cămila pare a fi cu copita despicată, dar în partea din spate a piciorului există un
bulb care seamănă cu călcâiul. Prin urmare este considerată necurată.
Necurată. Iudeii trebuiau să „privească” toate lucrurile „necurate” ca „o urâciune”, shagaş (v.11,
13, 43). Cuvântul acesta mai este tradus şi „urâcios” (Deutronom 7,26) şi „dispreţuieşte”
(Psalmi 22,24). Vieţuitoarele enumerate aici ca ”necurate” sunt nepotrivite ca hrană pentru om din
punct de vedere igienic (DA 617; 2T 96; vezi comentariul pentru Geneza 9,3).

5 viezurele a(Sau: bursucul) (deşi rumegă, nu are unghia despicată; să-l consideraţi
necurat),
Viezurele[Iepurele de casă-trad. Cornilescu]. De la şafan, un „ascunzător”. Cony (engleză) este
vechiul nume englez pentru iepurele de casă, dar descrierea iepurelui (de casă) dată în Biblie nu se
potriveşte cu iepurele de casă. Solomon îi arată pe conii ca fiind un „popor puternic”, şi adaugă că
ei îşi „aşează locuinţa în stânci” (Proverbe 30,26). Unii comentatori l-au numit bursuc (şoarece de
munte). Şoarecele de munte un fel de animal asemănător cu cobaiul ca mărime, înfăţişare, fire şi
loc de baştină.

6 iepurele sălbatic (deşi rumegă, nu are unghia despicată; să-l consideraţi necurat)
Iepurele sălbatic. Ştiinţific vorbind, iepurele nu rumegă pentru că nu este dotat pentru aceasta.
Dar el mestecă hrana într-un fel care sugerează rumegatul şi este considerat rumegător. El este
necurat pentru că nu are copita despicată.
Deşi rumegă. Problema acurateţei ştiinţifice nu este cuprinsă aici, pentru că Scriptura vorbeşte în
limba poporului. Faţă de felul lor de gândire, iepurele părea că rumegă. Când spunem că soarele
„apune”, nimeni nu consideră că suntem în eroare din punct de vedere ştiinţific, deşi stric vorbind
soarele nu „apune”. O balenă este numită în general un „peşte”, când tehnic vorbind ea nu este un
peşte ci un mamifer. Biblia nu trebuie să fie criticată şi numită neştiinţifică atunci când foloseşte
expresii obişnuite.

~ 54 ~
7 şi porcul (deşi are copita despicată, nu rumegă; să-l consideraţi necurat).
Porcul. Dintre toate animalele oprite de lege, porcul este considerat cel mai necurat (vezi
Isaia 65:3,4; 66,17). Aici nu este cazul să se discute pe larg vătămarea adusă prin mâncarea cărnii
de porc. Pentru creştin este îndeajuns a se scoate în evidenţă atitudinea lui Dumnezeu faţă de ea.
Trebuie să fie ceva nesănătos în legătură cu folosirea cărnii de porc, altfel Dumnezeu n-ar vorbi
cum vorbeşte. El a creat porcii şi ştie ce sunt ei. El opreşte folosirea lor ca hrană.
Hristos n-a avut o părere bună despre porci, altfel n-ar fi îngăduit nimicirea celor aproximativ
2000 de porci. (Matei 8,31, 31; Marcu 5,13). Nu cunoaştem valoarea bănească a acelor porci.
Astăzi ei ar fi adus o sumă considerabilă de bani, şi fără îndoială că şi atunci a reprezentat o
investiţie mare. Doi bărbaţi au fost vindecaţi la suflet şi trup, dar cu preţul a 2000 de porci. Hristos
a considerat oamenii mai de valoare decât ei. Ceilalţi au crezut altfel.
Orice ar crede oamenii despre carnea de porc ca aliment acceptabil, aici Dumnezeu îl dezaprobă.
Dumnezeu nu-şi schimbă hotărârea (Maleahi 3,6) şi este sigur că porcii nu şi-au schimbat natura.
Este bine să luăm seama de el.

8 Să nu mâncaţi din carnea lor şi să nu vă atingeţi de hoiturile lor, ci să le

consideraţi necurate.
9 Dintre cele care sunt în apă veţi putea mânca din următoarele: să mâncaţi din tot
ce trăieşte în apă – fie în mări, fie în râuri – cu condiţia să aibă aripioare şi solzi.
Aripioare şi solzi. Dumnezeu vrea ca poporul Său să folosească numai din acea hrană care este
cea mai bună pentru ei. Aici El face deosebire între făpturile curate şi necurate care trăiesc în ape.
Pe acelea care au aripi şi solzi, El le pune de o parte şi pe acelea cărora le lipseşte una sau
amândouă caracteristic. Arătându-le pe cele care pot fi mâncate, El le elimină pe toate celelalte.

10 Tot ce trăieşte în mări sau în râuri, tot ce se mişcă în apă sau orice făptură care
este în apă, dar nu are aripioare şi solzi, să fie considerate necurate.
11 Să le consideraţi necurate; să nu le mâncaţi carnea şi să le consideraţi hoiturile ca
fiind necurate.
12 Să consideraţi o urâciune orice trăieşte în apă şi nu are aripioare şi solzi.
13 Dintre păsări să le consideraţi necurate, adică să nu le consumaţi ca hrană pentru
că sunt o urâciune, pe următoarele: vulturul, vulturul pleşuv, acvila,
Păsări. Nu există nici o regulă generală pentru deosebirea dintre păsările curate şi necurate. Cele
oprite, 20 la număr, sunt doar numite, fiind posibilă concluzia că toate celelalte sunt îngăduite.
Unii comentatori cred totuşi că lista de 20 intenţionează a fi completă, ci se referă numai la acelea
pe care le cunoşteau evreii.
Vulturul pleşuv[gripsorul-trad. Cornilescu]. Acesta şi vulturul de mare sunt vulturi care se
hrănesc cu gunoaie şi, din cauza, aceasta nu sunt păsări acceptabile ca hrană.

14 gaia roşie, şorecarul şi toate speciile lui,

Şorecarul. O pasăre de pradă care aparţine de familia şoimului, având aripi ascuţite şi o coadă
bifurcată.
Speciile lui. Expresia aceasta indică pe toţi membrii tipului de bază, dintre care numai unul este
numit (vezi v.15, 16, 22).

15 corbul şi toate speciile lui,

~ 55 ~
16 struţul, striga, pescăruşul, şoimul şi toate speciile lui,
Struţul. Probabil că struţul din Iov 30,29; Isaia 34,13; 43,20. Trebuie să fie notat că există
deosebiri de păreri privind identitatea unora dintre păsările enumerate.
Şoimul[coroiul-trad. Cornilescu]. Probabil pescăruşul de mare.

17 cucuveaua, cormoranul, bufniţa,

Cucuveaua[Huhurezul-trad. Cornilescu]. Dintr-un cuvânt ebraic deosebit de cuvântul tradus
„ştut” în v.16, şi probabil tradus aici corect.
Cormoranul[Cocostârcul-trad. Cornilescu]. Probabil ibisul sau vulturul egiptean.

18 ciuful de pădure, ciuşul, uliganul pescar,

Ciuful de pădure[Lebăda-trad. Cornilescu]. Poate că ibisul lucios sau găina de apă. Traducerea
ASV o redă ca bufniţă cu coarne.
Uliganul pescar[Corbul de mare-trad. Cornilescu]. Cel mai probabil vulturul egiptean, o pasăre
necurată şi cu obiceiuri dezgustătoare.

19 barza, bâtlanul şi toate speciile lui, pupăza şi liliacul.b(Identificarea exactă a

unora dintre păsări, insecte şi animale în acest capitol este nesigură)
Bâtlanul. Aceasta înseamnă o pasăre rapace, probabil ploierul.
Pupăza. Acesta poate fi o altă varietatea de ploier, sau poate „pupăza” (LXX şi RSV), o pasăre cu
ciocul subţire şi arcuit.
Liliacul. Clasat aici printre păsări, deşi el este un patruped, probabil din cauza obiceiului de a
zbura.

20 De asemenea, să consideraţi o urâciune orice insectă care zboară şi umblă pe 4

picioare.
Insectă care zboară. Adică, insecte înaripate (RSV) sau târâtoare cu aripi.

21 Dintre creaturile care zboară şi umblă pe patru picioare, le veţi putea mânca pe
acelea care au fluierul picioarelor din spate mai mare, ca să poată sări pe pământ.
22 Astfel, veţi putea mânca: lăcusta Arbe c(Termenul ebraic este unul general (apare
de 24 de ori în VT), derivat din rădăcina rbh (a înmulţi). Este asociat în general cu
plaga a opta şi desemnează probabil lăcustele migratoare), lăcusta Solam
d(Termenul ebraic se referă probabil la o specie de cosaş), lăcusta Hargol
e[Termenul ebraic derivă probabil din rădăcina hrgl (a alerga repede)] şi lăcusta
Hagab f(Termenul ebraic derivă probabil din rădăcina hgb (a ascunde), cu referire
la faptul că roiurile acestor lăcuste acopereau cerul. Identificarea exactă a
corespondentului modern pentru fiecare dintre aceste lăcuste este nesigură), după
speciile lor.

Lăcusta. Probabil greierele sau o specie de lăcustă.

Cele 4 insecte enumerate aici au fost folosite de obicei ca hrană în vremurile mai vechi, după
cum sunt şi azi în Orient. De obicei erau aruncate de vii în apă fierbinte cu sare, iar capetele,
aripile şi picioarele erau înlăturate. Apoi erau prăjite, coapte, apoi fierte înăbuşit pentru folosirea
imediată, sau erau uscate, afumate şi depozitate. Erau mâncate cu sare, sau condimente şi oţet. La
unele târguri arabe se vând şi astăzi lăcuste uscate la greutate, sau la număr legate pe sfoară.

~ 56 ~
23 Însă toate celelalte insecte înaripate care au patru picioare, să le consideraţi o
urâciune.
Toate celelalte insecte. Adică, insecte înaripate, altele decât cele numite în mod specific. Faptul
că multe insecte sunt purtătoare de boli justifică grija scrupuloasă care trebuie să fie luată după
venirea în contact cu ele (v.23-25).

24 Ele vă vor face necuraţi; oricine se va atinge de hoiturile lor va fi necurat până
seara
25 şi oricine va căra părţi ale hoiturilor lor, va trebui să-şi spele hainele şi va fi
necurat până seara.
26 Orice animal care are unghia despicată, dar nu are copita despărţită sau nu
rumegă, să-l consideraţi necurat; oricine îl va atinge va fi necurat.
27 Să consideraţi necurate animalele cu patru picioare care umblă pe labele lor
g[Patruped fără copită, care calcă pe labe (de ex., câinele, pisica, ursul)];oricine se
va atinge de hoiturile lor va fi necurat până seara,
28 iar cine le va căra hoiturile va trebui să-şi spele hainele şi va fi necurat până
seara. Să le consideraţi necurate.
29 Dintre creaturile care mişună pe pământ, iată care sunt acelea pe care să le
consideraţi necurate: nevăstuica, şoarecele h(Incluzând şi şobolanul), şopârla mare
după speciile ei,
Creaturile care mişună. Aceasta este o grupă care cuprinde diverse reptile, rozătoare şi alte
vieţuitoare.
Nevăstuica[Cârtiţa-trad. Cornilescu;engleză-nevăstuica]. Cuvântul ebraic tradus astfel
desemnează un animal care alunecă sau se târăşte şi în felul acesta se potriveşte cu cârtiţa.
Şoarecele. Probabil că este ceea ce înţelegem şi noi prin „şoarece”, deşi se cuprind fără îndoială
şi alte rozătoare precum şobolanii.
Şopârla mare. Mai bine, şopârla cea mare, sau probabil „crocodilul de uscat” (LXX). Acesta este
o şopârlă mare, lungă uneori de până la 65 cm. Chiar şi astăzi arabii fac un bulion din carnea lor
proaspătă. În alte ţări, carnea este uscată şi folosită ca farmec sau leac.

30 şopârla cenuşie, şopârla ocelată, şopârla de ziduri, şopârla de nisip şi cameleonul.

Şopârla ocelată[Broasca-trad. Cornilescu] (engleză „ferret”). Cuvântul tradus astfel se află numai
aici în Vechiul Testament. Probabil că el se referă la un soi de şopârlă mică, sau şopârla de zid. Ea
emite o tânguire jalnică şi degetele ei mari sunt prevăzute cu nişte ventuze care le face în stare să
adere pe suprafeţe verticale.
Şopârla de ziduri[Broasca ţestoasă-trad. Cornilescu] (engleză şopârla). Probabil aceea care se află
în cele mai multe ţări. Există multe feluri şi toate sunt în termenul general de „şopârlă”.
Cameleonul. Cuvântul tradus aşa înseamnă „cel tare”. Unii cred că se referă la broască, din cauza
puterii musculare de care dă dovadă la săritură. Alţii consideră că este crocodilul de uscat (vezi
comentariul pentru v.29).
Şopârla de nisip[Melcul-trad. Cornilescu]. Probabil o specie de „şopârlă” (LXX).
Cameleonul. De la tinşemeth „şopârlă” sau „cameleon”.

~ 57 ~
31 Dintre toate creaturile care mişună, pe acestea să le consideraţi necurate; oricine
le va atinge când sunt moarte va fi necurat până seara.
32 Orice lucru peste care va cădea vreuna din ele, când sunt moarte, va fi considerat
necurat, fie vreun lucru din lemn, fie o haină sau piele sau sac, orice lucru
întrebuinţat la ceva; acesta să fie pus în apă, căci va fi considerat necurat până seara;
apoi va fi curat.
33 Dacă vreuna din ele va cădea într-un vas de pământ, tot ce este în el să fie
considerat necurat, iar vasul să fie spart.
34 Orice lucru bun de mâncat peste care a căzut apă dintr-un astfel de vas să fie
considerat necurat şi orice băutură care se află într-un astfel de vas să fie considerată
necurată.
35 Orice lucru peste care va cădea ceva din hoitul vreunei astfel de creaturi, să fie
considerat necurat. Dacă este vorba despre un cuptor sau o vatră, acestea să fie
dărâmate; ele vor fi necurate şi va trebui să le consideraţi necurate.
36 Numai izvoarele sau fântânile în care este apă din belşug, vor rămâne curate; însă
cine se va atinge de hoiturile lor să fie considerat necurat.
37 Dacă va cădea ceva din hoiturile lor pe sămânţa folosită la semănat, aceasta va
rămâne curată,
38 însă dacă se pusese apă pe sămânţă, va trebui considerată necurată.
39 Dacă moare vreunul din animalele pe care le puteţi mânca şi cineva se atinge de
hoitul acestuia, el va fi necurat până seara.
Vreunul din animalele. Interdicţia de a atinge un trup mort se aplică şi la cadavrele unui animal
care putea fi mâncat.

40 Cine va mânca din hoitul lui să-şi spele hainele şi va fi necurat până seara; cei
care îi vor căra hoitul vor trebui să-şi spele hainele şi vor fi necuraţi până seara.
Cine va mânca. Se înţelege de aici că unii puteau să mănânce carnea unui animal care murea de
la sine. Legea oprea cu stricteţe folosirea de „carne sfâşiată de fiare de câmp” (Exod 22,31).
Preoţii nu trebuiau „să mănânce dintr-o vită moartă” (Levitic 22,8). Cu toate acestea puteau fi
cazuri când era mâncată, poate din neştiinţă, sau din necesitate economică. Deoarece mâncarea era
o chestiune de pângărire ceremonială, prevederea era făcută pentru curăţire ceremonială.
Interdicţia cu privire la mâncarea animalelor sfâşiate de fiare sau moarte de la sine era
întemeiată, fără îndoială, pe faptul că în astfel de cazuri sângele rămânea în mare măsură în trup şi
nu era scurs.

41 Toate creaturile care mişună pe pământ sunt o urâciune; să nu fie mâncate.

42 Din orice creatură care se târăşte pe pântece sau umblă pe patru picioare sau are
mai multe picioare, din toate aceste creaturi care mişună pe pământ, să nu mâncaţi,
ci să le consideraţi o urâciune.

~ 58 ~
43 Să nu deveniţi voi înşivă o urâciune, mâncând vreuna din aceste creaturi care
mişună; să nu vă pângăriţi şi să nu vă spurcaţi cu ele.

44 Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru! Sfinţiţi-vă şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.
Să nu vă pângăriţi cu vreo creatură care mişună pe pământ,

Fiţi sfinţi. După cât se pare este o strânsă legătură între sfinţenie şi obiceiurile de dietă. Din cauza
aceasta, sfinţenia cuprinde ascultarea de legile lui Dumnezeu care au legătură cu trupul fizic.

45 căci Eu sunt DOMNUL Care v-am scos din ţara Egiptului ca să fiu Dumnezeul
vostru. Deci fiţi sfinţi, după cum Eu sunt sfânt!»

46 Aceasta este legea cu privire la animalele, păsările, făpturile care trăiesc în ape şi
la creaturile care mişună pe pământ,

47 ca să puteţi face deosebire între ce este curat şi ce este necurat, între animalele
care pot fi mâncate şi animalele care nu pot fi mâncate.”

Note suplimentare pentru capitolul 11

După unii se crede că este sub demnitatea lui Dumnezeu să se înjosească să dea instrucţiuni cu
privire la dieta omului. De ce să-L intereseze pe Dumnezeu ce mâncăm noi?
Noi am putea extinde această concepţie prin a întreba de ce să se intereseze Dumnezeu de om în
general. „Ce este omul ca să Te gândeşti la el?” se întreabă psalmistul din vechime (Psalmi 8,4).
Hristos răspunde la această întrebare, aducându-ne la cunoştinţă că Dumnezeu se interesează nu
numai de om, ci de multe lucruri chiar de mai mica valoare (Luca 12,7).
Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Vrăbiile nu sunt după chipul Lui. Despre om se
spune că este scump înaintea lui Dumnezeu şi de mai mare preţ decât „aurul curat, şi mai scump
decât aurul din Ofir” (Isaia 13,12; 43,4). Măsura aprecierii de către Dumnezeu a omului este
arătată în faptul că El Se identifică cu omul. „Căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina
ochilor Lui” (Zaharia 2,8). Faptul că Dumnezeu a plătit un preţ atât de mare spre a-l mântui pe om
este pentru creştin este un indiciu despre valoarea pe care i-o dă Dumnezeu. De aceea putem fi
încrezători că Dumnezeu este interesat de tot ce îl priveşte pe om.
Legile lui Dumnezeu privitoare la dietă nu sunt, după cum presupun unii, numai negative şi
prohibitive. Dumnezeu intenţionează ca omul să aibă ce este mai bun din orice lucru, „cel mai bun
grâu” (Psalmi 81,16; 147,14). Cel care a creat toate lucrurile ştie ce este mai bun pentru fiinţele pe
care le-a făcut şi, conform cu cunoştinţa Sa, El dă sfaturi şi recomandări. „Nu lipseşte de nici un
bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană” (Psalmi 84,11). Ceea ce interzice Dumnezeu nu este reţinut
în mod arbitrar, ci pentru binele omului. Oamenii pot să dispreţuiască sfatul lui Dumnezeu, dar
experienţa şi rezultatele au dovedit întotdeauna înţelepciunea Lui.
Dumnezeu i-a dat omului un trup minunat cu posibilităţi aproape nelimitate, precum şi cu multe
părţi delicate care trebuie să fie apărate cu grijă de abuz, dacă urmează să funcţioneze cum trebuie.
El s-a îngrijit de menţinerea corpului şi chiar de reînnoirea lui, dacă sunt urmate directivele Sale.
În multe cazuri este posibil a se începe un proces de reabilitare, chiar şi după ce corpul a fost
folosit în mod abuziv ani de zile. Puterea de refacere a naturii este uimitoare. În clipa în care apare
vreo vătămare în vreo parte, forţele vieţii corpului se apucă imediat de lucru spre a repara paguba.
Medicii pot să ajute şi să facă mult bine, dar ei nu au putere vindecătoare. În multe cazuri, tot ce
pot ei să facă este să se dea la o parte şi să-L lase pe Dumnezeu să lucreze.
Unii insistă asupra faptului că Dumnezeu este interesat mai mult de sufletul omului decât de
trupul lui, că valorile spirituale sunt superioare celor trupeşti. Aceasta este adevărat, dar trebuie să

~ 59 ~
ne amintim că sufletul şi trupul sunt în strânsă legătură unul cu altul, că unul afectează puternic pe
celălalt şi că nu întotdeauna este uşor să spui unde începe unul şi unde sfârşeşte celălalt. Deşi
suntem de acord că omul spiritual este de importanţă superioară, nu credem că din cauza aceasta
trupul trebuie să fie neglijat. Într-adevăr, aceasta a fost filozofia anumitor „sfinţi” medievali, care
au mortificat trupul în folosul sufletului, dar acesta nu era planul lui Dumnezeu. El a pus trupul şi
sufletul împreună pentru folosul reciproc al fiecăruia.
Declaraţia care spune: ce „cugetă [omul] în inima lui, aşa este el” (Proverbe 23,7) atinge
problema fundamentală a vieţii. Un om este ceea ce cugetă el. Este gândirea un proces fizic? Poate
să există gând în afara vreunui mecanism care să dea naştere gândirii? Orice gând determină
purtarea. Dacă un om gândeşte în direcţia cea bună, purtarea lui este de asemenea bună. Dacă
mintea lui se ocupă cu lucruri rele, faptele lui vor fi şi ele rele.
Are corpul vreo influenţă asupra cugetării omului? De cele mai multe ori în mod decisiv. Cu toţii
ştim că folosirea băuturilor îmbătătoare afectează gândirea omului ca faptele sale. Aceasta îi
încurcă judecata şi tinde să-l facă iresponsabil. Mintea lui nu mai funcţionează ca atunci când este
treaz, facultăţile sale nu mai lucrează normal şi toate reacţiile lui sunt întârziate. Dacă va conduce
un automobil el devine un pericol pentru alţii şi un asasin posibil (vezi comentariul pentru
cap. 10,9).
Cei mai mulţi oameni admit că băutura are efecte rele. Pot obiceiurile rele la mâncare să aibă
efecte asemănătoare? Da, chiar dacă nu în aceeaşi măsură ca alcoolul. Hrana afectează purtarea
unui om precum şi gândirea lui. Mulţi băieţi au primit bătaie pentru că felia de pâine prăjită a
tatălui a fost arsă şi cafeaua lui slabă sau rece. Multe divorţuri îşi au originea în sectorul culinar al
căminului. Vânzătorii nu se aşteaptă la comenzi mari de la prospecte dispeptice. Avocatul isteţ ştie
că există un anumit timp potrivit când să se apropie de un judecător penal pentru o atenţie
favorabilă, iar diplomaţii şi oamenii de stat cunosc valoarea unui banchet somptuos. Dacă vinul şi
mâncarea sunt combinate cu isteţime, pot să aibă loc acorduri care n-ar fi fost semnate niciodată,
dacă părţile contractante ar fi fost în posesia facultăţilor lor normale. Astfel de acorduri au
blestemat lumea generaţii de-a rândul.
Afectează hrana mintea? Mâncarea şi băutura afectează spiritual? De cele mai multe ori în mod
sigur. O privire acră asupra vieţii, adesea se datorează unui stomac acru. A mânca ce trebuie nu va
da naştere în mod necesar la o bună dispoziţie, dar a mânca ce nu trebuie îngreunează mult calea
spre nivelul pus de Dumnezeu.
Legile lui Dumnezeu cu privire la dietă nu sunt legi arbitrare care îl privează pe om de bucuria
mâncării. Mai de grabă ele sunt legi sănătoase, raţionale, la care omul bine face să ia seama dacă
doreşte să-şi păstreze sănătatea, sau poate să o redobândească. În general se va afla că hrana
aprobată de Dumnezeu este aceeaşi hrană pe care şi oamenii au găsit-o ca fiind cea mai bună şi că
dezacordul nu este cu privire la lucrurile aprobate, ci la lucrurile oprite.
Aceste reguli privitoare la dietă au fost date Israelului din vechime şi au fost adaptate la situaţia
lor. Cei mai mulţi evrei mai aderă încă la ele şi au slujit bine pentru mai mult de 3000 de ani.
Starea fizică a evreilor stă mărturie pentru faptul că aceste reguli nu sunt învechite şi demodate,
dacă scopul lor este să dea naştere, în mod neobişnuit, la un popor liber de multe din bolile care
lovesc astăzi pe oameni. În ciuda persecuţiilor şi greutăţilor suferite de evrei, mai presus de cele
suferite de oricare naţiune de pe faţa pământului, şi în decursul unui timp mai îndelungat, ei sunt
vorbind în general o rasă puternică. Faptul acesta se explică, cel puţin în parte, prin ascultarea lor
de legile lui Dumnezeu cu privire la dietă prezentate în Levitic 11.
Legile date lui Israel la Sinai se ocupă cu toate aspectele datoriilor lor faţă de Dumnezeu şi om.
Aceste legi pot fi clasificate după cum urmează:
1. 1. Morală. Principiile exprimate în Decalog reflectă caracterul divin şi sunt tot atât de
neschimbătoare ca Dumnezeu Însuşi ( Matei 5,17, 18; Romani 3,31).
2. 2. Ceremonială. Aceste legi erau în legătură cu un sistem de închinare care prefigurează crucea
şi drept urmare au expirat la cea vreme (Coloseni 2,14-17; Evrei 7,12).
3. 3. Civilă. Aceste legi au aplicat cuprinzătoarele principii ale celor Zece Porunci la economia
vechiului Israel ca naţiune. Deşi este adevărat că acest cod specific a devenit inoperant când Israel

~ 60 ~
a încetat să mai fie o naţiune, principiile fundamentale de dreptate şi echitate cuprinse în ele sunt
încă valabile.
4. 4. Sanitară. Principiile cu privire la dietă din Levitic 11, împreună cu alte reguli sanitare şi de
sănătate, au fost lăsate de un Creator înţelept spre a promova sănătatea şi longevitatea (vezi
Exod 15,26; 23,25; Deutronom 7,15; Psalmi 105,34; PP 378). Întemeiate cum sunt pe natură şi
cerinţele corpului omenesc, aceste principii nu pot fi afectate cu nici un chip nici de cruce, nici de
dispariţia lui Israel ca naţiune. Principiile care au contribuit la sănătate acum 3500 de ani vor
produce aceleaşi rezultate şi astăzi.
Creştinul sincer consideră trupul său ca fiind templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 3,16.17;
6,19.20). Aprecierea acestui fapt îl va călăuzi, printre alte lucruri, să mănânce şi să bea spre slava
lui Dumnezeu, adică, să-şi pună dieta în acord cu voinţa descoperită a lui Dumnezeu
(1 Corinteni 9,27; 10,31). Făcând aşa, spre a fi consecvent, el trebuie să recunoască şi să asculte de
principiile stabilite în Leviticul 11.

Comentarii Ellen G. White:

1-8 DA 617
7,8 CD 30, 392; CH 116; IT 206; 2T 96

~ 61 ~
Capitolul 12
Reglementarea curăţiei în lăuzie

1 DOMNUL i-a zis lui Moise:

Domnul i-a zis. Capitolul precedent s-a ocupat cu necurăţia pricinuită de contactul cu diferite
vietăţi „necurate”. Capitolele 12 la 15 se ocupă cu necurăţii personale, atât fizică, cât şi
ceremonială, care nu cuprinde o încălcare morală. Aaron nu este amintit aici ca în cap. 11 şi 13.

2 „Spune-le israeliţilor: «Când o femeie rămâne însărcinată şi naşte un băiat, să fie

considerată necurată timp de 7 zile; să fie necurată, la fel ca în zilele necurăţiei ei.
Un băiat. Aceasta era dorinţa oricărei femei în Israel, pentru că Mesia avea să fie „sămânţa
femeii” (Geneza 3,15).
Ca în în zilele necurăţiei ei. „Menstruaţia ei” (RSV). Legea la care se referă aici este dată în
cap. 15,19-33.

3 În cea de-a opta zi băiatul să fie circumcis.

Circumcis. Aceasta era ca recunoaştere a relaţiei legământului şi aducea copilul în mod simbolic
sub obligaţia legământului. Ritualul acesta a fost practicat pentru prima dată în cazul lui Isaac
(Geneza 17,10.11; 21,4), fiul făgăduinţei (Galateni 4,23), ca semn al împlinirii acelei făgăduinţe.

4 Femeia va mai rămâne încă 33 de zile, ca să se curăţe de sângele ei; să nu atingă

vreun lucru sfânt, nici să nu vină în Lăcaş până nu se împlinesc zilele curăţirii ei.
Sângele. Primele 6 zile care urmau după naşterea copilului erau critice pentru mamă şi adesea
avea loc o considerabilă pierdere de sânge. După o săptămână se presupunea că această stare era
trecută. Timp de 33 de zile mamei nu-i era îngăduit să vină la sanctuar sau să participe la
ceremoniile religioase. Ea nu trebuia să ia parte la nici o adunare publică. Mama, iar nu copilul,
era considerată necurată.

5 Dacă naşte o fetiţă, femeia să fie considerată necurată timp de două săptămâni, ca
în zilele necurăţiei ei; ea va mai rămâne încă 66 de zile, ca să se curăţe de sângele ei.
O fetiţă. Motivul pentru o perioadă de necurăţie mult mai lungă decât în cazul unui băiat nu este
arătat. Izvoarele iudaice susţin că naşterea unei fete pricinuia mai multă suferinţă decât naşterea
unui băiat. Concepţia aceasta este, de fapt, fără temei.

6 Când se vor împlini zilele curăţirii ei, pentru un băiat sau o fată, va trebui să aducă
preotului, la intrarea în Cortul Întâlnirii, un miel de un an pentru arderea de tot şi un
pui de porumbel sau o turturea pentru jertfa pentru păcat.
Arderea de tot. Nu trebuia ca ea însăşi să aducă aceasta. Ea o aducea numai până la tabernacol şi
o dădea preotului care o jertfea pentru ea. Ea mai trebuia să aducă şi o jertfă pentru păcat, pe care
o jertfea preotul pentru ea.
Procedura aceasta era diferită de porunca obişnuită în vremurile de mai înainte, când aducătorul
făcea junghierea. Mai era şi o altă deosebire. Când era adusă o jertfă pentru păcat şi o ardere de
tot, jertfa pentru păcat era întotdeauna adusă mai întâi, fiind urmată de arderea de tot. În acest caz,
arderea de tot avea prioritate. De asemenea, jertfa pentru păcat era întotdeauna mai aleasă şi mai
costisitoare. Aici contrastul este adevărat. Mai întâi venea jertfa pentru arderea de tot şi consta
dintr-un miel, în timp ce jertfa pentru păcat venea la urmă şi era cea mai mică vieţuitoare care

~ 62 ~
putea fi jertfită vreodată, un porumbel sau o turturea.
Orice face omul poartă pata păcatului. De aceea, jertfele pentru păcat erau prescrise în multe
cazuri în care celui neinstruit i s-ar părea fără folos să se facă aşa. Aceasta ieşea în evidenţă mai
ales la jertfele pentru păcat, la dedicarea sanctuarului şi instalarea preoţiei, totuşi ele au
impresionat adânc pe popor cu privire la caracterul păcatului. Cu ocazia naşterii unui copil se pare
că se scoate în evidenţă un minimum de păcat intenţionat, iar jertfa cerută era numai un semn de
jertfă. Nu avea loc o mărturisire, sau punerea mâinii.

7 Preotul să-l jertfească înaintea DOMNULUI şi să facă ispăşire pentru ea; astfel ea va
fi curăţită de curgerea sângelui ei. Aceasta este legea pentru femeia care va da
naştere unui băiat sau unei fetiţe.

Va fi curăţită. În timpurile străvechi soarta femeii nu era fericită. Ea efectua mult din munca grea
care în mod obişnuit îi revenea unui bărbat. Acesta este cazul în multe ţări chiar în ziua de azi,
unde lucrul atât în cămin, cât şi la câmp este făcut în mare măsură de femei. Prea puţin se ţinea
seamă de naşterea unui copil, de fapt, practicile crude şi neumane erau obişnuite. Dumnezeu a
lăsat prevederi pentru mamele lui Israel, prescriind pentru ele o perioadă de odihnă şi izolare
relativă care dura câteva săptămâni. Ele trebuiau să se bucure de odihnă şi linişte, timp în care
să-şi recâştige puterea.
Regulile privind naşterea de copii din acest capitol arată delicata purtare de grijă a lui Dumnezeu
pentru mame. Femeile au un loc de cinste în planul lui Dumnezeu şi este numai drept să fie aşa.
Multe din ele au devenit conducătoare, iar unele profetese. În experienţele grele ale vieţii, ele se
bucură de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi sunt invitate să vină la El cu necazurile lor (vezi
DA 512). Să le dăm cinstea care li se cuvine.

8 Dacă nu poate aduce un miel, să aducă două turturele sau 2 pui de porumbei ca
jertfă pentru păcat, iar preotul să facă ispăşire pentru ea; astfel ea va fi curată.»”

~ 63 ~
Capitolul 13
Reglementarea curăţiei în bolile infecţioase de piele

1 DOMNUL le-a zis lui Moise şi lui Aaron:

2 „Dacă un om are pe pielea trupului său o umflătură, o erupţie sau o pată albă, care
se aseamănă cu rana de lepră a(Termenul ebraic poate desemna diverse boli ale
pielii, nu neapărat lepra; peste tot în acest capitol) pe pielea trupului său, el trebuie
să fie adus la preotul Aaron sau la unul din fiii săi, preoţii.
Pielea trupului. Expresia aceasta apare numai o dată în Biblie şi se pare că se referă la stratul
exterior al pielii, epiderma.
În vremurile vechi, lepra era foarte răspândită în Egipt. Fără îndoială că acolo a venit Israel în
contact adevărat cu ea pentru prima oară. Totuşi, în îndurarea Sa, Dumnezeu a promis să-i
ocrotească de bolile Egiptului, dacă aveau să asculte de El (Exod 15,26).
O umflătură,o erupţie. Mai degrabă, „o umflătură sau erupţie” (RSV). Ori de câte ori se întâmpla
aceasta omul trebuia să fie adus la Aaron, sau la unul din preoţi, pentru examinare. Expresia
„trebuie adus” înseamnă opunerea firească a omului de a merge singur, ştiind ce ar însemna pentru
el şi familia lui, dacă ar fi găsit infectat. Din cauza aceasta, el trebuia să fie „adus”.
Care se aseamănă cu rana de lepră. Cuvântul „lepră” derivă dintr-un cuvânt care înseamnă
„a doborî”, „a doborî la pământ”. Lepra era deci o „lovitură”. Iudeii considerau o persoană lovită
cu lepră ca fiind lovită de Dumnezeu.
Pe vremea lui Israel, lepra era considerată cea mai îngrozitoare dintre toate bolile. Ea era
considerată ca o pedeapsă directă de la Dumnezeu pentru răul făcut. Oricine suferea de ea – fie
prinţ sau ţăran – era exclus din societate şi era considerat vrednic de puţină simpatie şi
compătimire, un alungat dintre oameni.
Unii critici sugerează că al 13-lea capitol tratează despre şapte boli diferite, dar că scriitorul,
nefiind un medic, a crezut greşit că ele sunt aspecte diferite ale aceleiaşi boli şi din neştiinţă le-a
numit pe toate lepră. Totuşi, nu există acord între critici cu privire la ce sunt aceste şapte boli.
Dacă oamenii de ştiinţă moderni doresc să facă deosebire între diferitele forme şi stadii ale plăgii
şi să le dea nume diferite, acesta este privilegiul lor. Biblia a fost scrisă pentru oameni de rând şi
nu se ocupă în mod deosebit de definiţii ştiinţifice moderne. Ea foloseşte o terminologie comună
destinată omului de rând.
Biblia nu dă nici o informaţie cu privire la originea, molipsirea, sau tratamentul bolii.
Ea era considerată, cum s-a spus mai sus, ca o pedeapsă pentru păcat. Într-adevăr, acesta pare să
fie cazul cu Maria (Numeri 12,10-15), Ghehazi (2 Regi 5,27) şi Ozia (2 Cronici 26,16-21). Oricare
ar fi fost cauza, suferindul era izolat, alungat de acasă, nefiindu-i permis să intre în nici o cetate
împrejmuită cu ziduri, exclus de la sanctuar şi nu-i era îngăduit niciodată să ia parte la nici o
adunare. La apropierea unei alte fiinţe omeneşti, el trebuia să-şi acopere buzele şi să strige:
„Necurat, necurat”. Dacă intra în vreo casă ori locuinţă, aceasta devenea de asemenea „necurată”,
ca oricine venea în atingere cu el.
În primul ei stadiu, boala apărea numai ca o pată uşoară pe piele, care nu producea durere sau
altă neplăcere, dar persista cu încăpăţânare. Uneori, între prima apariţie a petelor şi dezvoltarea
deplină treceau luni, ani, şi adesea chiar mai mulţi ani. Alteori, simptomele aveau să dispară
curând şi să dea nădejde de însănătoşire, numai ca să reapară şi să devină mai active ca niciodată.
În stadiu avansat, persona prezenta o privelişte dezgustătoare. Nasul şi degetele puteau să cadă,
pleoapele să dispară, vederea dispărea şi ea, şi suferindul arăta mai mult ca o arătare decât ca o
fiinţă vie.
El era o moarte vie. Glasul lui devenea un grohăit, respiraţia de nesuferit, încheieturile lui
desfigurate, îngropate sau complet dislocate prin tuberculi, iar corpul lui acoperit cu pete

~ 64 ~
albastreînchise, sau de culoarea porumbului de carne crudă, unde boala nu îşi completase încă
lucrarea. Boala se întindea până ajungea la un organ principal şi apoi culmina cu moartea victimei.
Nici o privelişte mai dezgustătoare nu poate fi concepută ca aceea a unui lepros. Părăsit de rude şi
prieteni, el era o privelişte vrednică de compătimit în orice privinţă. Nu este de mirare că oamenii
îl considerau lepădat de Dumnezeu (vezi v.45).
Unul din fiii săi. Nu era necesar ca examinarea s-o facă marele preot. Ea putea fi făcută de
oricare dintre preoţi. Conform cu Talmudul, leviţii cărora li se interzicea slujirea ca preoţi din
cauza defectelor corporale, puteau sluji ca examinatori.

3 Preotul să-i cerceteze rana de pe pielea trupului, iar dacă părul din rană s-a albit şi
rana este mai adâncă decât pielea trupului său, atunci este lepră; după ce preotul l-a
cercetat, să-l declare necurat.
Preotul să-i cerceteze. El trebuia să cerceteze regiunea infectată, pentru că putea să fie, sau să nu
fie lepră. Erau două semne care trebuiau să fie cercetate: păr alb pe pată şi o adâncitură în piele –
iudeii de obicei au păr închis, sau negru. Acolo unde se găsea că aceste două situaţii există, el era
declarat necurat.

4 Dar dacă pata este albă pe pielea trupului său şi nu este mai adâncă decât pielea,
iar părul nu s-a albit, atunci preotul să-l închidă pe cel cu rana 7 zile.
Mai adâncă. Adică, sub pielea exterioară. Lepra avea o cauză mai adâncă decât pielea exterioară,
dar aici era locul unde se manifesta ea de prima dată.

5 În a şaptea zi preotul va trebui să-l cerceteze; dacă i se va părea că rana a rămas

aşa cum a fost şi nu s-a împrăştiat pe piele, atunci preotul să-l închidă încă 7 zile.
6 În ziua a şaptea preotul să-l cerceteze din nou, iar dacă rana a mai scăzut şi nu s-a
întins pe piele, atunci preotul să-l declare curat, căci este doar o erupţie; el să-şi
spele hainele şi va fi curat.
7 Dacă erupţia se întinde pe piele după ce omul s-a arătat preotului pentru a fi
declarat curat, el va trebui să vină din nou înaintea preotului.
8 Preotul să-l cerceteze şi dacă erupţia s-a întins pe piele, preotul să-l declare
necurat, căci are lepră.
9 Dacă cineva are o rană de lepră, să fie adus la preot.
10 Preotul să-l cerceteze şi dacă pe piele este o umflătură albă care a făcut ca şi
părul să se albească, iar în umflătură este şi o urmă de carne vie,
11 atunci pe pielea trupului acelui om se află o lepră veche. Preotul să-l declare
necurat; să nu-l închidă, pentru că este necurat.
Lepră veche. Fără îndoială că acesta ar fi cazul când un om omisese să se prezinte la preot la
prima apariţie a unui semn îndoielnic de lepră posibilă şi când familia neglijase să-l ducă la preot,
ştiind ce raport nefavorabil ar fi însemnat. Când situaţia nu mai putea fi ascunsă, el mergea, sau
era dus la preot. Dacă era o umflătură în carne, dacă părul în rană se schimbase în alb şi dacă „în
umflătură este şi o urmă de carne vie”, aceasta era o „lepră învechită”, iar preotul trebuia să-l
declare necurat imediat. Nu mai era nevoie să-l mai ţină la carantină sub observare, el nu mai
trebuia să fie reţinut pentru o examinare ulterioară.

~ 65 ~
12 Dar dacă lepra erupe pe piele şi acoperă toată pielea, din creştet până în tălpi,
pretutindeni pe unde se uită preotul,
13 preotul să-l cerceteze şi dacă lepra i-a acoperit tot trupul, atunci va trebui să-l
declare curat pe cel cu rana; el este curat deoarece toată rana s-a albit.
Să-l declare curat. Cazul acesta a pricinuit multă discuţie.
Cu privire la el s-au reţinut două puncte de vedere: 1. Fie că persoana nu a avut deloc lepră, ci
numai o erupţie nevătămătoare. 2. Fie că avusese lepră şi era vindecat. Prima din aceste
consideraţiuni ar părea exclusă prin declaraţiile: „lepra... va acoperi toată pielea” (v.12), şi „lepra a
acoperit tot trupul”. Totuşi, poate că acest caz de „lepră” aducea numai o asemănare superficială
cu ceea ce cunoaştem astăzi ca lepră (vezi nota suplimentară de la sfârşitul capitolului).

14 Dacă însă mai apare vreo urmă de carne vie pe el, va fi necurat.
15 Preotul să cerceteze carnea vie şi să-l declare necurat. Carnea vie este necurată,
pentru că este lepră.
16 Dar dacă carnea vie se face albă, el trebuie să vină la preot.
17 Preotul să-l cerceteze, iar dacă rana s-a albit, atunci preotul să-l declare curat pe
cel cu rana. El este curat.
18 Dacă cineva are pe pielea trupului său o bubă care s-a vindecat,
S-a vindecat. Al patrulea fel de lepră suspectă apare dintr-un abces, sau furuncul. O astfel de pată
este în mod deosebit expusă la infecţie. Procedura pentru diagnostic era similară cu aceea a
primului caz (v.2-8).

19 iar pe locul unde era buba apare o umflătură albă sau o pată de un alb-roşiatic,
omul acela să se înfăţişeze înaintea preotului.
20 Preotul să-l cerceteze, iar dacă pata este mai adâncă decât pielea şi dacă părul s-a
albit, preotul să-l declare necurat; este o rană de lepră care a erupt în bubă.
21 Însă dacă preotul o cercetează şi părul nu este alb, iar pata nu este mai adâncă
decât pielea, ci a scăzut, preotul să-l închidă 7 zile.
22 Dacă, în cele din urmă, se împrăştie pe piele, preotul să-l declare necurat; este o
rană de lepră.
23 Dar dacă pata rămâne într-un loc şi nu se împrăştie, atunci este vorba de
cicatricea bubei; preotul să-l declare curat.
24 Dacă un om are o arsură pe piele şi carnea vie a arsurii devine o pată alb-roşiatică
sau albă,

O arsură. Al cincilea tip de lepră suspectă se dezvolta dintr-o arsură, care, asemenea unui
furunculul, făcea pielea suspectă de infecţie. Cercetarea de către preot şi procedeul general pentru
diagnostic era acelaşi ca în cazurile de mai înainte (v.18-23).

~ 66 ~
25 preotul s-o cerceteze, iar dacă părul de pe pată s-a albit şi pata este mai adâncă
decât pielea, atunci este o rană de lepră care a erupt în arsură; preotul să-l declare
necurat pe omul acela, căci are o rană de lepră.
26 Dar dacă preotul cercetează pata şi vede că părul de pe ea nu s-a albit, şi ea nu
este mai adâncă decât pielea, ci a scăzut, atunci preotul să-l închidă 7 zile.
27 În a şaptea zi preotul va trebui să-l cerceteze şi dacă pata s-a împrăştiat pe piele,
atunci preotul să-l declare necurat. Este o rană de lepră.
28 Dar dacă pata a rămas într-un loc şi nu s-a întins pe piele, ci a scăzut, înseamnă
că este o umflătură de la arsură; preotul să-l declare curat, căci este vorba de
cicatricea arsurii.
29 Dacă un bărbat sau o femeie au o rană pe cap sau la barbă,
Pe cap. Al şaselea tip de lepră suspectă era în păr sau barbă.

30 preotul să cerceteze rana. Dacă este mai adâncă decât pielea, iar părul de pe ea
este gălbui şi subţire, preotul să-l declare necurat; rana este o râie de cap sau de
barbă.
31 Dacă preotul vede că rana râiei nu este mai adâncă decât pielea şi nu este păr
negru pe ea, atunci preotul să-l închidă pe cel cu rana timp de 7 zile.
32 În cea de-a şaptea zi preotul să cerceteze râia; dacă râia nu s-a întins, nu are păr
gălbui pe ea şi nu este mai adâncă decât pielea,
33 atunci omul acela trebuie să se radă, dar nu şi acolo unde este râia. Preotul să-l
închidă pe cel cu râia încă 7 zile.
34 În cea de-a şaptea zi preotul să cerceteze din nou râia; dacă râia nu s-a întins pe
piele şi nu este mai adâncă decât pielea, atunci preotul poate să-l declare curat. El
să-şi spele hainele şi va fi curat.
35 Dar dacă se pare că râia s-a întins pe piele după ce a fost declarat curat,
36 preotul să-l cerceteze din nou. Dacă într-adevăr râia s-a întins pe piele, preotul nu
va mai trebui să se uite după păr gălbui; omul acela este necurat.
37 Dacă vede că râia a stat totuşi pe loc şi a crescut păr negru pe ea, înseamnă că
râia s-a vindecat; omul acela este curat şi preotul să-l declare curat.
38 Dacă un bărbat sau o femeie au pete pe pielea trupului, pete albe,

Pete. Aceasta este o erupţie nevătămătoare pe piele, dar este inclusă ca nu cumva unii din
greşeală s-o socotească lepră şi să pricinuiască astfel o nelinişte necuvenită persoanei şi familiei.
„Petele pistruiate” nu erau infecţioase.

39 preotul să le cerceteze. Dacă petele de pe pielea trupului sunt de un alb gălbui,

acestea nu sunt decât nişte pete care au erupt pe piele; el este curat.

~ 67 ~
40 Dacă unui om îi cade părul de pe cap, el devine pleşuv, dar este curat.
41 Dacă părul îi cade de pe frunte, el devine pleşuv pe frunte, dar este curat.
42 Însă dacă pe capul sau pe fruntea pleşuvă va avea o pată de culoare alb-roşiatică,
atunci aceasta este lepră; ea a erupt pe partea pleşuvă sau pe fruntea pleşuvă.
Fruntea pleşuvă. Chelia capului nu este necurăţie. Dar acolo pot avea loc infectări ca în alte
locuri şi, dacă apărea o pată, ea trebuia să fie tratată ca în celelalte cazuri. În acest caz, pata era
alb-roşiatică, însoţită de o umflătură.

43 Va trebui ca preotul să-l cerceteze; dacă pe partea pleşuvă sau pe fruntea pleşuvă
umflătura rănii este de un alb-roşiatic care seamănă cu lepra de pe pielea trupului,
44 atunci el este lepros, este necurat. Preotul să-l declare necurat, căci are o rană pe
cap.
45 Leprosul care are acea rană trebuie să poarte haine sfâşiate, să umble cu capul
gol b(Sau: cu părul ciufulit), să-şi acopere barba şi să strige: «Necurat! Necurat!»
Haine sfâşiate. Un lepros purta haine de doliu şi era considerat că acţionează ca şi când moartea
ar fi câştigat deja biruinţa asupra lui. Hainele sfâşiate erau semnul obişnuit al nenorocirii şi
întristării adânci (Iov 1,20; 2,12; Matei 26,65). Capul lui trebuia să fie „gol” sau mai degrabă,
nepieptănat. Părul nu era nici tăiat, nici pieptănat, şi avea înfăţişarea de păr zbârlit. În stadiul de
mai târziu al bolii, pleoapele, urechile şi nasul erau mâncate şi apăreau oasele obrazului. Victima
era de o înfăţişare atât de dezgustătoare, cât se putea imagina. Dacă îşi căuta refugiul sub un pom,
oricine se afla sub acelaşi pom era considerat infectat.
Leprosul trebuia să locuiască singur, în afara taberei şi nu putea în nici o împrejurare să intre în
cetate. Ca să trăiască, el depindea de caritate. Lepra era într-adevăr o „moarte vie”.

46 El va fi necurat atâta timp cât are rana; este necurat. Să trăiască singur şi locuinţa
sa să fie în afara taberei.

Reglementarea curăţiei în cazul mucegaiului

47 Dacă va apărea o pată ca de lepră c(Este vorba de mucegai) pe îmbrăcăminte, pe

o haină de lână sau de in,
Îmbrăcăminte. Adică, orice articol de îmbrăcăminte. Cele mai multe haine purtate de izraeliţi
erau făcute din lână sau in. În anumite condiţii de climă, pe ele puteau să apară pete mucegăite.

48 pe o ţesătură sau pe o bătătură de in ori de lână, pe o piele sau pe un lucru din

piele,
49 dacă pata de pe haină, de pe piele sau de pe vreun lucru din piele, de pe ţesătură
sau de pe bătătură, va fi de culoare verzuie sau roşiatică, atunci aceasta este o pată
de lepră şi trebuie arătată preotului.

50 Preotul să cerceteze pata şi să închidă 7 zile materialul pe care este pata.

~ 68 ~
51 În ziua a şaptea să cerceteze din nou pata şi dacă aceasta s-a întins pe haină sau
în ţesătură sau în bătătură, pe piele sau pe ceva din piele, atunci este o pată de lepră
care se întinde; lucrul acela este necurat.
Lepră care se întinde. Adică „lepră vătămătoare” (RSV)

52 El trebuie să ardă haina, ţesătura sau bătătura de lână ori de in sau orice altceva
din piele, pentru că este o lepră care se întinde; materialul să fie ars în foc.
53 Dar dacă preotul o cercetează şi pata nu s-a întins pe haină sau în ţesătură sau în
bătătură sau pe vreun lucru din piele,
54 atunci preotul să poruncească să se spele materialul pe care este pata şi să-l
închidă încă 7 zile.
55 Preotul să cerceteze materialul cu pata după ce a fost spălat. Dacă pata nu şi-a
schimbat culoarea, chiar dacă nu s-a întins, materialul este necurat; să-l ardeţi în foc,
căci pata continuă să roadă, fie înăuntru, fie în afară.
56 Însă dacă preotul o cercetează şi vede că pata s-a micşorat după ce a fost spălată,
atunci va trebui să o rupă din haină, din ţesătură, din bătătură sau din piele.
57 Dacă apare din nou pe haină sau pe ţesătură sau pe bătătură sau pe vreun lucru
din piele, înseamnă că se întinde; să ardeţi în foc lucrul pe care este pata.
58 Dar haina, ţesătura, bătătura sau orice altceva din piele, de pe care rana dispare
atunci când o spălaţi, va trebui să fie spălată încă o dată şi apoi va fi curată.
59 Aceasta este legea pentru pata de lepră de pe o haină de lână sau in, de pe
ţesătură, de pe bătătură sau de pe vreun lucru din piele, pentru a hotărî dacă sunt
curate sau necurate.”
Note suplimentare pentru capitolul 13
Multe din simptomele enumerate în acest capitol despre diferitele feluri de „lepră”, diferă de
simptomele bolii cunoscute acum sub acest nume. Ba mai mult, prevederile mozaice pentru
curăţirea ceremonială lasă să se înţeleagă că cei ce sufereau de astfel de forme de „lepră” se
vindecau într-un timp scurt. Până de curând nu a fost găsit nici un tratament pentru lepra
adevărată.
Cuvântul tradus „lepră” este din ebraicul şara‘, care înseamnă „a doborî”. O persoană infectată de
„lepră” era doborâtă, fiind considerată ca o pedeapsă divină pentru fapte păcătoase. Acest lucru a
fost adevărat în cazul Mariei (Numeri 12,10), al lui Ghehazi (2 Regi 5,27) şi Azaria (2 Regi 15,5).
În alte cazuri amintite în Vechiul Testament, nu este clar dacă acest principiu rămâne adevărat
(2 Regi 5,1; 7,3). Gesenius consideră că şara‘ se poate schimba cu gara‘, conţinând astfel ideea de
râie. Cuvântul grecesc lepros, de unde vine şi cuvântul nostru de lepră, înseamnă „râie”, „scabie”,
„accidentat”. Lepra modernă, elephantiasis graecorum, este de trei feluri, lepra tuberculoides,
caracterizată prin tubercule, lepra moculosa, caracterizată prin pete sau „vrăji” şi lepra
anaesthetica, sau aceea care afectează sistemul nervos.
Pare mult mai probabil că „lepra” din Levitic 13 este un termen descriptiv general al diferitelor
boli de piele, precum psoriazis, vitiligo şi lepra adevărată. Cele mai multe simptome descrise aici
par mult mai asemănătoare cu lepra mosaica, sau psoriazis. „Umflătura” amintită în versetul 2
poate fi asemănătoare cu tuberculele caracteristice ale leprei tuberculoides, sau posibil lepra

~ 69 ~
anaesthetica. „Pata” de atâtea ori amintită este considerată de unii ca fiind asemenea cu vitiligo, o
boală tropicală care are acest simptom caracteristic. La vitiligo părul părţilor atinse devine alb, ca
în versetul 3. Boala începe ca o pată colorată, se întinde şi cuprinde adesea regiuni întinse de piele.
Este nevătămătoare, dar desfigurează înfăţişarea, mai ales a acelora cu tenul închis.
Faptul că există variaţii în simptomele „leprei” amintite în acest capitol suportă mai departe şi
ideea că în termenul general de „lepră” sunt cuprinse mai mute boli care pot să lovească pielea.
Într-o vreme când ştiinţa medicală nu exista ca atare, ar fi fost un lucru dificil pentru preoţi să
pună diferite diagnostice varietăţilor de boli care afectau pielea, când erau în multe privinţe
asemănătoare şi pentru care nu existau denumiri specifice. După cât se pare, Moise a grupat aceste
boli înrudite sub un termen general de şara’ , pe care traducerile noastre l-au redat prin „lepră”.
Ideea de a-i ţine în carantină pe cei loviţi de boli molipsitoare pare să-şi aibă originea la poporul
iudeu, o măsură de siguranţă dată lor de Dumnezeu. Părerea unora este că ideea biblică de
segregare a persoanelor care au „lepră” a dus la practica de izolare a acelora care sufereau cu
adevărat de lepră în timpul Evului Mediu. În general, s-a căzut de acord că adevărata lepră este
originară din Egipt şi nu este de mirare ca poporul iudeu să fi contractat lepra şi alte boli similare
în timp ce era acolo (Exod 15,26; Deutronom 28,27.35).
„Lepra” din zidul caselor, sau din haine, lua forma unor pete de culoare roşie-verde. Aceasta pare
să fi fost mucegai sau ciupercă, şi deşi deosebită de „lepra” oamenilor, probabil că arăta că
încăperea nu era sănătoasă ca locuinţă. Îmbrăcămintea afectată putea, de asemenea, să
răspândească o boală de ciupercă la fiinţele omeneşti.

Comentarii Ellen G. White:

45 DA 262, 776
46-52 MH 278

~ 70 ~
Capitolul 14
Curăţirea diferitelor boli ale pieii

1 DOMNUL i-a zis lui Moise:

2 „Iată care este legea cu privire la cel lepros în ziua curăţirii lui: să fie adus înaintea
preotului;
Legea cu privire la cel lepros. Curăţirea unui lepros este arătată mai amănunţit decât curăţirea
oricărei alte întinări. Deoarece leprosul era exclus nu numai de la sanctuar, ci şi din tabără, existau
două ceremonii cuprinse în reintegrare. Prima îl îndreptăţea să intre din nou în tabără şi să se
alăture fraţilor lui. A doua, după o săptămână, era îndeplinită în curtea Cortului Întâlnirii şi îl
integra pe deplin în toate privilegiile legământului.

3 preotul să iasă afară din tabără şi să-l cerceteze; dacă omul a fost vindecat de lepră
a(Termenul ebraic poate desemna diverse boli ale pielii, nu neapărat lepra; peste tot
în acest capitol),
Afară din tabără. Prima ceremonie, care îi acorda leprosului dreptul să intre în tabără, avea loc
afară din tabără.

4 preotul să poruncească să se ia pentru cel ce trebuie curăţit două păsări vii şi

curate, lemn de cedru, fir de culoare cărămizie şi isop.
Două păsări. Probabil că acestea erau vrăbii. Ele trebuiau să fie păsări nedomestice, pentru că o
pasăre domestică nu avea să zboare aşa cum cerea simbolismul (v.7).
Unii comentatori compară pe cele două păsări cu cei doi ţapi folosiţi la serviciul Zilei de Ispăşire,
un ţap pentru Domnul, şi celălalt ţap pentru Azazel. La această opinie se fac obiecţiuni întemeiate.
Nu se spune nimic despre ispăşire în legătură cu păsările. Curăţirea este amintită, dar trebuie să ne
amintim că păsările nu erau folosite pentru curăţire. Omul fusese deja declarat ca curat. În cazul
păsărilor nu exista o stropire de sânge pe altar pentru ispăşire. De fapt, ceremonia nu avea loc la
sanctuar, ci afară în câmp. Păsările nu erau dintre folosite pentru jertfe, ci erau păsări sălbatice.
Sângele folosit era sânge amestecat cu apă, un strop sau doi într-un vas destul de mare pentru a
cuprinde lemnul de cedru care, după Talmud, era lung de un cot. Era deci o soluţie foarte slabă, o
soluţie semnificativă şi, după cât se pare, care nu avea proprietăţi simbolice de ispăşire. Nu se
spune că păsările sunt o jertfă pentru păcat, sau pentru vină, sau ardere de tot, de mulţumire, sau
jertfă de mâncare. De fapt, ele nu erau jertfe. Când ceremonia era terminată, omului nu-i era
îngăduit să meargă la sanctuar. El nu putea merge nici până la cortul lui. Numai după 7 zile îi era
îngăduit să aducă jertfa de mâncare, pentru vină şi arderea de tot. În acel timp era făcută ispăşirea
(v.18-21, 29, 31).

5 Preotul să poruncească ca una dintre păsări să fie înjunghiată într-un vas de

pământ, deasupra unei ape curgătoare.
6 Să ia pasărea vie şi s-o înmoaie împreună cu lemnul de cedru, firul cărămiziu şi
isopul în sângele păsării care a fost înjunghiată deasupra apei curgătoare.

Lemnul de cedru. Nu suntem informaţi cu privire la însemnătatea lemnului de cedru, isop şi

cârmâz. Poate că aroma lemnului de cedru sugerează aroma tămâii care era folosită numai la
sanctuar. Isopul era simbolul curăţeniei (Psalmi 51,7). „Cârmâzul”, o banderolă de lână împletită
în două, folosită la legarea isopului cu cedrul, deoarece amândouă erau muiate în sânge.

~ 71 ~
7 Să-l stropească de 7 ori pe cel ce trebuie curăţit de lepră, după care să-l declare
curat şi să dea drumul păsării vii pe câmp.
Să dea drumul păsării vii. Totuşi, înainte de a da drumul păsării, preotul stropea persoana de 7 ori
ca să fie curăţit, şi-l declara curat. Apoi, îi poruncea omului să-şi spele hainele, să se radă şi să se
spele. După aceasta putea să intre în tabără. Probabil că era însoţit în tabără de un grup de oameni
plini de bucurie. Dar încă nu era reintegrat pe deplin. El nu adusese jertfă. Nu fusese încă la
sanctuar. Nu putea să intre nici măcar în cortul său. Doar că fusese găsit curat şi era fericit.
Ceremonia alcătuia un frumos tablou despre ce Dumnezeu făcuse şi va mai face pentru lepros.
Este junghiată o pasăre sălbatică şi o alta este muiată în sângele ei şi lăsată liberă. Aceasta este
tabloul leprosului vrednic de moarte şi al eliberării lui. Într-adevăr, el fusese gata să moară. Dar a
fost vindecat şi minunea vindecării înfăptuită pentru el este simbolic înrudită cu sângele şi apa.
Era doar o urmă de sânge, o picătură sau două, dar sângele este stropit asupra lui şi leprosul este
declarat curat. Adevărata jertfă încă nu a fost adusă. Omul nu a fost încă la altar. Sângele păsării
sălbatice nu avea nici o însuşire de curăţire. În curând, preotul va lua un miel şi ispăşirea va fi
făcută (vezi notele suplimentare).

8 Cel ce trebuie curăţit va trebui să-şi spele hainele, să-şi radă tot părul şi să se
scalde în apă; apoi va fi curat. După aceea va putea să vină în tabără, dar va trebui să
stea 7 zile în afara cortului său.
9 În ziua a şaptea să-şi radă tot părul: părul de pe cap, barba şi sprâncenele; să-şi
radă tot părul. Apoi să-şi spele hainele, să-şi scalde trupul în apă şi va fi curat.
10 În ziua a opta să ia 2 miei şi o mieluşea de un an, fiecare fără meteahnă, 3 zecimi
dintr-o efă b(O efă măsura aproximativ 22 l; aproximativ 6,5 l) de făină aleasă,
amestecată cu untdelemn ca dar de mâncare şi un log c(Un log măsura aproximativ
0,3 l; şi în vs. 12, 15, 21, 24) de untdelemn.
Ziua a opta. La o săptămână după prima ceremonie din afara taberei (vers 3-8), leprosul apărea la
uşa sanctuarului pentru ritualurile finale.
Trei zecimi dintr-o efă. Trei omeri, sau aproximativ 5,5 litri.
Un log de untdelemn. Aceasta ar fi aproximativ 1/3 litru.

11 Preotul care face curăţirea să-l aducă pe omul care trebuie curăţit înaintea
DOMNULUI, la intrarea în Cortul Întâlnirii.
12 Preotul să ia unul din miei, să-l aducă ca jertfă pentru vină împreună cu logul de
untdelemn şi să le legene ca jertfă legănată înaintea DOMNULUI.
Jertfă pentru vină. Este de observat că în cazul curăţirii unui lepros se cerea o jertfă pentru vină şi
că nu se aminteşte jertfa de mulţumire care însoţea de obicei jertfa pentru vină. Motivul pentru
care se cerea o jertfă pentru vină este departe de a fi clar. O astfel de jertfă trebuia să fie adusă în
toate cazurile în care era necesară o restituire, altfel, se cerea o jertfă pentru păcat. Se poate pune
întrebarea: Ce făcuse leprosul ca să restituie? Se pare că acolo unde era adusă o jertfă pentru vină
în locul unei jertfe pentru păcat, cel care trebuia să fie curăţat îşi punea mâinile asupra animalului
şi îşi mărturisea păcatele. Deşi acest lucru nu este amintit aici, fără îndoială că se făcea (vezi
Levitic 5,5; Numeri 5,7).
La jertfa pentru vină pentru curăţirea unui lepros erau 5 puncte caracteristice:(1) Animalul
prezentat nu trebuia să fie de o valoare indicată, ca la jertfa pentru vină obişnuită (Levitic 5,16;
6,6). (2) Aceasta era legănată, în timp ce jertfa pentru vină obişnuită nu era legănată. (3) Aceasta
era legănată de preot, în timp ce jertfa de legănat obişnuită era legănată de aducător ale cărui mâini

~ 72 ~
erau conduse de preot (cap. 7,30). (4) Era legănat animalul întreg (cap. 14,12), fapt valabil doar
într-un alt caz (cap. 23,20). (5) Aducerea jertfei era însoţită de untdelemn.
Motivul propus de cele mai multe ori pentru a explica jertfa pentru vină în locul unei jertfe pentru
păcat este acela că Domnul a fost deposedat de serviciile leprosului pe tot parcursul anilor bolii
lui. Dar acesta fapt putea fi adevărat numai dacă persoana a făcut înadins ceva care l-a făcut
incapabil pentru slujire. Dacă cineva trăieşte în aşa fel încât îşi deteriorează sănătatea, Îl lipseşte
pe Dumnezeu de slujba pe care I-o datorează. După natura cazului, un astfel de om trebuie să
aducă o jertfă pentru vină şi să facă o restituire în măsura posibilului. Prea mulţi dau cei mai buni
ani ai lor lumii, iar când sunt bătrâni şi bolnavi se întorc la Dumnezeu. Dumnezeu va primi şi pe
unul ca acesta, dar ei L-au lipsit pe Dumnezeu şi omenirea de serviciul pe care ar fi putut şi ar fi
trebuit să-l dea, dacă I-ar fi consacrat viaţa mai devreme.

13 Să înjunghie mielul în locul în care sunt înjunghiate jertfele pentru păcat şi

arderile de tot, adică într-un loc sfânt. La fel ca jertfa pentru vină, şi jertfa pentru
păcat d(Vezi 4:1-5:13 şi 5:14-19 în ce priveşte diferenţa între cele două tipuri de
jertfă) va fi a preotului, căci acestea sunt preasfinte.
14 Preotul să ia din sângele jertfei pentru vină şi să-l pună pe lobul urechii celui ce
trebuie curăţit, pe degetul mare al mâinii lui drepte şi pe degetul mare al piciorului
lui drept.
Lobul urechii. Partea aceasta a ritualului era asemănătoare cu aceea a consacrării preotului şi
poate că avea aceeaşi însemnătate (cap. 8,23).

15 Preotul să ia din logul de untdelemn, să-şi toarne în palma stângă,

16 să-şi pună degetul mâinii drepte în untdelemnul din palma mâinii stângi şi, cu
degetul, să stropească din untdelemn de 7 ori înaintea DOMNULUI.
Untdelemnul. Această parte a ceremoniei este specifică ritualului de curăţire pentru lepră.
Sângele şi untdelemnul sunt folosite împreună (cap. 8,30), dar nu untdelemnul singur.

17 Din untdelemnul care-i mai rămâne în palmă, preotul să ungă lobul urechii drepte
a celui ce trebuie curăţit, degetul mare al mâinii lui drepte, degetul mare al
piciorului lui drept şi, de asemenea, să arunce cu untdelemn peste sângele jertfei
pentru vină.
18 Restul untdelemnului din palma preotului să fie pus pe capul celui ce trebuie
curăţit. Apoi preotul să facă ispăşire în locul acelui om înaintea DOMNULUI.
19 Preotul să aducă jertfa pentru păcat ca să facă ispăşire pentru cel ce trebuie
curăţit de necurăţia sa. La urmă, va trebui să înjunghie arderea de tot.
Jertfa pentru păcat. După jertfa pentru vină, urma jertfa pentru păcat şi arderea de tot. Jertfa
pentru vină a afectat ispăşirea (v.18). Tot trecutul neglijat fusese iertat. În cele din urmă, preotul
aducea jertfa pentru păcat şi arderea de tot care o însoţea.

20 Preotul va aduce arderea de tot şi darul de mâncare pe altar. Aşa va face preotul
ispăşire pentru acel om şi acesta din urmă va fi curat.

~ 73 ~
21 Dacă este sărac şi nu poate aduce toate aceste lucruri, atunci să ia un singur miel
ca jertfă pentru vină ce trebuie legănată, ca să se facă ispăşire pentru el; de
asemenea, să mai ia a zecea parte dintr-o efă e(Vezi nota de la 5:11) de făină aleasă,
amestecată cu untdelemn pentru darul de mâncare şi un log de untdelemn.
Dacă este sărac. Un om sărac putea să înlocuiască cei 2 miei ceruţi pentru jertfa pentru păcat şi
pentru arderea de tot cu două turturele sau 2 pui de porumbel. Totuşi mielul pentru jertfa pentru
vină nu putea fi înlocuit. Acesta trebuia să fie oferit indiferent dacă era bogat sau sărac. De
asemenea, era şi o reducere a cantităţii de făină cerute, pentru că era primită o zecime din făină în
loc de 3 zecimi, ca în cazul din versetul 10. Logul de untdelemn rămânea acelaşi. Cu aceste
excepţii, ritualul continua aşa cum este descris în versetele 10-20. Omul primea iertare pentru
toate delictele trecute şi ispăşirea era extinsă. El era reintegrat în adunare cu depline drepturi de
membru şi putea să participe la diferitele servicii religioase.

22 Să ia şi două turturele sau 2 pui de porumbei, după cât poate, unul ca jertfă
pentru păcat şi celălalt ca ardere de tot.
23 În cea de-a opta zi să le aducă la preot pentru curăţirea lui, la intrarea în Cortul
Întâlnirii, înaintea DOMNULUI;
24 preotul să ia mielul jertfei pentru vină şi logul de untdelemn şi să le legene ca
jertfă legănată înaintea DOMNULUI.
25 Apoi să înjunghie mielul jertfei pentru vină şi să ia din sângele acestuia ca să
ungă lobul urechii drepte a celui ce trebuie curăţit, degetul mare al mâinii lui drepte
şi degetul mare al piciorului lui drept.
26 După aceea va trebui ca preotul să-şi toarne nişte untdelemn în palma mâinii
stângi
27 şi, cu degetul de la mâna dreaptă, să stropească cu untdelemnul care este în
palma sa stângă, de 7 ori înaintea DOMNULUI.
28 Preotul să ungă cu untdelemnul din palma sa lobul urechii drepte a celui ce
trebuie curăţit, degetul mare al mâinii lui drepte, degetul mare al piciorului lui drept
şi locul unde a fost pus sângele jertfei pentru vină.
29 Restul untdelemnului din palmă să-l pună pe capul celui care trebuie curăţit şi să
facă astfel ispăşire în locul lui înaintea DOMNULUI.
30 Apoi să aducă una dintre turturele sau unul dintre puii de porumbei, după cum
poate,
31 unul ca jertfă pentru păcat şi altul ca ardere de tot, împreună cu darul de mâncare,
iar preotul să facă ispăşire înaintea DOMNULUI în locul celui ce trebuie curăţit.

32 Aceasta este legea pentru leprosul care nu poate aduce jertfele obişnuite pentru
curăţirea lui.”

~ 74 ~
 Curăţirea mucegaiului de pe case şi haine

33 DOMNUL le-a zis lui Moise şi lui Aaron:

34 „Când veţi intra în ţara Canaan, pe care v-o voi da în stăpânire, dacă voi trimite o
rană de lepră f(Este vorba de mucegai; peste tot în acest capitol) în vreo casă din
ţara pe care o veţi stăpâni,
Voi trimite. Aceasta poate sau nu poate să însemne un act direct de la Dumnezeu. În Biblie se
găsesc multe astfel de expresii în care este clar că nu se referă la un act al lui Dumnezeu. De
exemplu, Dumnezeu hrăneşte păsările (Luca 12,24). Când trimite o plagă într-o casă, poate fi un
act direct al lui Dumnezeu, sau poate fi rezultatul greşelii omului de a clădi cu înţelepciune.

35 atunci stăpânul casei să anunţe preotul că a văzut ceva ca o pată în casa lui.
36 Înainte de a merge să cerceteze pata, preotul să poruncească să se scoată totul din
casă, ca nu cumva tot ce se află în casă să devină necurat; după aceea preotul va
putea să intre ca să cerceteze casa.
37 Să se uite la pată; dacă pata de pe zidurile casei are nişte gropiţe verzui sau
roşiatice şi dacă este mai adâncă decât suprafaţa peretelui,
38 preotul să iasă din casă şi să o închidă pentru 7 zile.
39 În a şaptea zi preotul să vină din nou să o cerceteze. Dacă pata s-a împrăştiat pe
zidurile casei,
40 preotul să poruncească să se scoată pietrele atinse de pată şi să fie aruncate într-
un loc necurat în afara cetăţii.
41 Apoi să pună să se răzuiască tot interiorul casei şi tot ce s-a răzuit să se arunce
într-un loc necurat, în afara cetăţii.
42 După aceea, să se ia alte pietre, să se pună în locul celor scoase şi să se
tencuiască din nou casa.
43 Dacă pata apare din nou în casă, după ce au fost scoase pietrele şi după ce casa a
fost răzuită şi tencuită,
44 preotul să meargă încă o dată şi să o cerceteze. Dacă pata s-a răspândit pe casă,
atunci este o rană de lepră care se întinde; casa este deci necurată.
45 Stăpânul să-şi dărâme casa – pietrele, lemnul şi toată tencuiala – şi să le ducă
într-un loc necurat în afara cetăţii.

46 Toţi aceia care au intrat în casă în timp ce era închisă, să fie necuraţi până seara

47 şi toţi aceia care au dormit sau au mâncat în casă, să-şi spele hainele.

48 Dar dacă preotul a venit, a cercetat, iar pata nu s-a răspândit pe casă după ce
aceasta a fost tencuită, atunci el să o declare curată, căci pata s-a dus.

~ 75 ~
49 Pentru curăţirea casei va trebui să ia două păsări, lemn de cedru, fir de culoare
cărămizie, isop
Pentru curăţirea casei. Casa nu numai că trebuia să fie curăţită cu sângele păsării şi cu apă
curgătoare, ci şi cu lemn de cedru şi cu isop şi cârmâz (v.52).

50 şi să înjunghie una din păsări într-un vas de pământ, deasupra unei ape
curgătoare.
51 Să ia lemnul de cedru, isopul, firul cărămiziu şi pasărea vie, să le înmoaie în
sângele păsării înjunghiate, apoi în apa curgătoare şi să stropească casa de 7 ori.
52 Să curăţe astfel casa cu sângele păsării, cu apă proaspătă, cu pasărea vie, cu
lemnul de cedru, cu isopul şi cu firul cărămiziu.
53 După aceea să-i dea drumul pe câmp păsării celei vii, care se află în cetate. Astfel
va face ispăşire pentru casă şi ea va fi curată.
54 Aceasta este legea pentru orice fel de rană de lepră, pentru râie,
55 pentru lepra de pe haine şi de pe case,
56 pentru umflături, erupţii şi pete;
57 ea arată când anume un lucru este considerat necurat sau curat. Aceasta este
legea pentru lepră.”
Note suplimentare pentru capitolul 14
Poziţia faţă de lepră, ducând la excluderea din tabără, fără îndoială că îşi are originea ei în
caracterul specific al bolii. Lepra adevărată era asociată mai ales cu moartea, cu care de obicei se
termina, şi în stadiile de mai târziu era un fel de „moarte vie”, în care diferitele membre ale
corpului mureau sau cădeau. Spre sfârşit, leprosul era un spectacol al morţii şi ilustra plata
păcatului. Din cauza aceasta, lepra a fost considerată în decursul vremii atât de către iudei, cât şi
de către creştini, ca fiind un simbol al păcatului şi a rezultatelor lui.
Cineva care era trimis afară din tabără ca suspect de „lepră” putea să cheme un preot, dacă avea
cea mai slabă indicaţie că s-a refăcut. Dacă era chemat, preotul era dator să meargă, dar putem
presupune că în acest caz o făcea aceasta cu scârbă. Având simţământul că nu avusese loc nici o
îmbunătăţire, el era ispitit să devină neliniştit şi să răspundă în silă. El avea nevoie de răbdare, în
aşa fel ca să nu piardă niciodată simţământul de compătimire de care avea atâta nevoie leprosul. El
trebuia să înveţe a nu se feri de lepros, ci să-i fie milă de el şi să-l ajute. Aceasta este o învăţătură
pentru slujitorii lui Dumnezeu de astăzi. Ca şi preotul din vechime, slujitorul lui Dumnezeu de
astăzi trebuie să „aibă milă” (Evrei 5,2).
Lepra nu era deosebit de dureroasă, ci spaima şi oroarea ei trebuie să fi afectat întreaga viaţă a
suferindului. Tot aşa şi păcatul poate să nu fie simţit atât de amar şi omul cu greu îşi poate da
seama de natura lui vătămătoare. Lepra era corozivă şi pătrundea aproape pe nesimţite şi pe
nevăzute, până ce ducea la ulcere şi carne crudă şi îndepărta părţi ale corpului. Tot aşa mănâncă şi
păcatul viaţa şi frumuseţea spirituală, chiar dacă pe dinafară nu există o dovadă evidentă a stării
lăuntrice. În cele din urmă, boala erupea în afară, iar omul ajungea un schelet viu, o masă de
putreziciune teribilă. Tot aşa face şi păcatul până când, în cele din urmă, chipul lui Dumnezeu în
om este practic şters. După cum lepra se termina cu moartea, tot cu moartea termină şi păcatul.S-ar
părea deci că lepra este o boala special menită să simbolizeze păcatul în diferitele lui aspecte, aşa
cum nici o altă boală n-ar putea să o facă.

~ 76 ~
 Comentarii Ellen G. White:

4-7 PP 275
45-47 MH 278

~ 77 ~
Capitolul 15
Reglementarea curăţiei în cazurile de scurgere

1 DOMNUL le-a zis lui Moise şi lui Aaron:

2 „Spuneţi-le israeliţilor: «Când un om are o scurgere din trupul său, scurgerea îl
face necurat.
O scurgere. Adică, o „descărcare” (RSV).
Capitolul acesta se ocupă cu diferite feluri de pângărire atât la bărbaţi, cât şi la femei. Întinările
acestea nu înseamnă călcarea legii morale, deşi ele pângăreau atât persoana în cauză, cât şi pe alţii
care veneau în contact cu ea. Unele aveau loc în cursul firesc al vieţii, ca situaţia unei femei „în
timpul soroacelor ei obişnuite” (v.25) sau a unei „scurgeri de sânge” (v.19), sau a unui om în
timpul somnului (v.16). Concluzionăm că celelalte pângăriri amintite nu rezultă din păcat, ci din
funcţiile normale ale trupului, sau din stări anormale.

3 Din cauza scurgerii lui, el este necurat: indiferent dacă trupul lui lasă scurgerea
sau o opreşte, el este necurat.
Este necurat. În acest capitol sunt amintite 6 cazuri tipice: (1) Stări bărbăteşti anormale
(Levitic 15,2-15, compară cu Levitic 22,4; Numeri 5,2). (2) Stări bărbăteşti normale
(Levitic 15,18; compară cu Exod 19,15; 1 Samuel 21,5; 1 Corinteni 7,5). (4) Stări femeieşti
normale (Levitic 15,19–23; compară cu Levitic 12,2; 20,18). (5) Relaţii conjugale nepotrivite
(Levitic 15,24; compară cu Levitic 18,19; 20,18). (6) Stări femeieşti anormale (Levitic 15,25–30;
compară cu Matei 9,20; Marcu 5,25; Luca 8,43).

4 Orice pat în care se va culca cel cu scurgerea va fi necurat şi orice lucru pe care se
va aşeza va fi necurat.
5 Orice persoană care îi atinge patul trebuie să-şi spele hainele şi să se scalde în apă;
ea va fi necurată până seara.
6 Toţi aceia care se aşază pe vreun lucru pe care a stat cel cu scurgerea, să-şi spele
hainele şi să se scalde în apă; ei vor fi necuraţi până seara.
7 Toţi aceia care se ating de trupul celui cu scurgerea, să-şi spele hainele şi să se
scalde în apă; ei vor fi necuraţi până seara.
8 Dacă cel cu scurgerea va scuipa pe cineva care este curat, acesta din urmă trebuie
să-şi spele hainele şi să se scalde în apă; el va fi necurat până seara.
9 Orice şa pe care va călări cel cu scurgerea va fi necurată.
10 Cine atinge vreun lucru care a fost sub acel om, va fi necurat până seara, iar cel
ce cară un astfel de lucru, trebuie să-şi spele hainele şi să se scalde în apă; el va fi
necurat până seara.

11 Cine va fi atins de cel cu scurgerea, fără ca acesta să-şi fi spălat mai înainte
mâinile, trebuie să-şi spele hainele şi să se scalde în apă; el va fi necurat până seara.

~ 78 ~
12 Orice vas de pământ care este atins de cel cu scurgerea trebuie să fie spart, iar
dacă este un vas de lemn trebuie să fie spălat cu apă.
13 După ce va fi curăţit de scurgerea lui – omul acela va trebui să numere 7 zile
pentru curăţirea lui – să-şi spele hainele, să-şi spele trupul în apă curgătoare a(Unele
mss ale LXX nu conţin: curgătoare) şi va fi curat.
14 În ziua a opta să ia două turturele sau 2 pui de porumbei, să vină înaintea
DOMNULUI, la intrarea în Cortul Întâlnirii şi să-i dea preotului.
Două turturele. În primul şi al şaselea caz enumerate la comentarea versetului 3, în care există
stări fizice anormale, se cerea o jertfă, în celelalte cazuri nu se cerea niciuna. Jertfa cerută era cea
mai mică dintre toate jertfele de sânge – turturea sau porumbel pentru jertfa pentru păcat şi
aceleaşi pentru arderea de tot (vezi v.29, 30).

15 Preotul să-i aducă ca jertfă, unul ca jertfă pentru păcat şi altul ca ardere de tot, şi
astfel să facă ispăşire în locul acelui om înaintea DOMNULUI, pentru scurgerea lui.
16 Când un bărbat are o scurgere de sămânţă, trebuie să-şi spele tot trupul cu apă; el
va fi necurat până seara.
17 Orice haină sau lucru din piele pe care ajunge sămânţa lui trebuie să fie spălat cu
apă şi va fi necurat până seara.
18 Dacă o femeie se culcă cu un bărbat şi acesta are o scurgere de sămânţă, amândoi
trebuie să se scalde în apă; ei vor fi necuraţi până seara.
19 Când o femeie are o scurgere de sânge, adică scurgerea periodică din trupul ei,
trebuie să rămână 7 zile în necurăţia ei. Oricine o atinge va fi necurat până seara.
20 Orice pat în care se va culca în timpul necurăţiei ei va fi necurat şi orice lucru pe
care se va aşeza va fi necurat.
21 Orice persoană care îi atinge patul trebuie să-şi spele hainele şi să se scalde în
apă; ea va fi necurată până seara.
22 Toţi aceia care se ating de vreun lucru pe care a şezut ea trebuie să-şi spele
hainele şi să se scalde în apă; ei vor fi necuraţi până seara.
23 Fie că este vorba de pat sau de orice alt lucru pe care aceasta a şezut, dacă-l
atinge cineva, acea persoană va fi necurată până seara.
24 Dacă bărbatul se culcă cu ea şi astfel necurăţia ei ajunge la el, atunci el va fi
necurat 7 zile; orice pat în care se va culca va fi necurat.

25 Dacă o femeie are o scurgere de sânge timp de mai multe zile, dar nu la vremea
necurăţiei ei sau dacă are o scurgere care ţine mai mult decât de obicei, ea va trebui
să rămână în necurăţia ei; la fel ca în zilele necurăţiei ei, ea va fi necurată.

~ 79 ~
26 Orice pat în care se va culca în timpul zilelor scurgerii ei, să fie considerat la fel
ca şi patul din timpul necurăţiei ei; orice lucru pe care se va aşeza va fi necurat ca şi
în timpul necurăţiei ei.

27 Toţi aceia care se vor atinge de aceste lucruri vor fi necuraţi; ei trebuie să-şi spele
hainele, să se scalde în apă şi vor fi necuraţi până seara.

28 Dar dacă ea va fi curăţită de scurgerea ei b(Sau: Dar dacă i s-a oprit scurgerea),
să numere 7 zile şi apoi va fi curată.

29 În ziua a opta să ia două turturele sau doi 2 de porumbei şi să-i aducă la preot, la
intrarea în Cortul Întâlnirii.

30 Preotul să-i aducă ca jertfă, unul ca jertfă pentru păcat iar celălalt ca ardere de
tot, şi astfel să facă ispăşire pentru ea înaintea DOMNULUI, pentru scurgerea
necurată.»

31 În acest fel trebuie să-i ţineţi departe pe israeliţi de necurăţiile lor, pentru ca ei să
nu moară din cauza necurăţiilor lor, pângărind Tabernaculul Meu, care este în
mijlocul lor.

Ca ei să nu moară. Oricine ar fi îndrăznit să vină la sanctuar în timp ce era pângărit, ar fi pângărit

şi sanctuarul, în ciuda faptului că în cele mai multe cazuri pângărirea personală era involuntară şi
nu se cerea aducerea de jertfă. Regulile acestea dovedesc interesul lui Dumnezeu în ce priveşte
sănătatea şi curăţenia personală şi în acelaşi timp serveau spre a scoate în evidenţă sfinţenia
lucrurilor sfinte. Pângărirea ceremonială simboliza pângărirea morală. În legile levitice deosebirea
dintre păcatul adevărat şi necurăţie este făcută în mod clar.
Dumnezeu urăşte păcatul. El a văzut începutul şi lucrarea lui şi ştie ce este păcatul. El mai urăşte
şi necurăţia de orice fel, chiar dacă ea nu poate fi numită în mod specific păcat. Dumnezeu face
deosebire între păcat şi necurăţie şi nu consideră delicvenţă morală ceva ce nu este decât necurat.
Dar Dumnezeu nici nu scapă din vedere să le descopere oamenilor că nu-I place necurăţia de nici
un fel. Nu trebuie să pierdem din vedere învăţătura aceasta. Dumnezeu cere sfinţenie, El cere
curăţenie, El cere să devenim modeşti şi umili. El cere să nu ne adormim sensibilitatea prin nimic
care ar putea tinde să ne facă să luăm mai puţin aminte la glasul Său.

32 Aceasta este legea pentru cel care are o scurgere, pentru cel care ajunge necurat
prin faptul că are o scurgere de sămânţă,

33 pentru cea care are scurgerea ei periodică, pentru orice bărbat sau femeie care are
o scurgere şi pentru cel ce se culcă cu o femeie care este necurată.”

Comentarii Ellen G. White: 4-12 MH 278

~ 80 ~
Capitolul 16
Ziua ispăşirii

1 DOMNUL i-a vorbit lui Moise după moartea celor 2 fii ai lui Aaron, care au murit
atunci când s-au înfăţişat înaintea DOMNULUI.
Domnul i-a vorbit lui Moise. Deşi Aaron fusese numit ca mare preot, Dumnezeu îl recunoştea
încă pe Moise în calitate de conducător şi îi dădea instrucţiuni lui Aaron prin el.

2 DOMNUL i-a zis: „Spune-i fratelui tău, Aaron, să nu intre oricând în Locul
Preasfânt, dincolo de draperia dinaintea Capacului Ispăşirii, care este pe chivot, ca
să nu moară; căci Eu Mă voi arăta în nor, deasupra Capacului Ispăşirii.
Să nu intre. Aceasta era curând după moartea celor 2 fii ai lui Aaron despre care s-a raportat în
cap. 10. Deşi mai erau câteva luni până la Ziua Ispăşirii, Dumnezeu l-a instruit pe Moise cu privire
la ea, ca să aibă suficient timp pentru a cunoaşte ritualul.
Draperia. În sanctuar erau două perdele, una la intrarea din curte în prima despărţitură, cealaltă
care despărţea cele două încăperi. Perdeaua la care se referă aici este a doua (Evrei 9,3), cea
dinaintea tronului harului (Exod 26,31.32). Aceasta era perdeaua înaintea căreia stăteau preoţii
când aduceau tămâie pe altarul tămâierii, înaintea tronului harului. Privirea lor nu putea străbate
perdeaua, dar ei ştiau că pe partea cealaltă era chivotul cu tronul harului, unde făgăduise
Dumnezeu să se întâlnească cu poporul Său (Exod 25,22). Chipurile de heruvimi brodaţi pe perdea
îi reprezentau pe îngerii care stăteau înaintea tronului lui Dumnezeu. Perdeaua îi ocrotea de slava
mistuitoare şi în acelaşi timp le îngăduia să se apropie.
Heruvimii brodaţi le aminteau de heruvimii care stăteau la poarta Edenului (vezi comentariul
pentru Geneza 3,24). După ce păcătuiseră, Adam şi Eva n-au mai putut trece de heruvimi, nici
preoţii din sanctuar n-au mai putut trece de heruvimii simbolizaţi pentru a intra în prezenţa lui
Dumnezeu. Numai marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor pentru a sluji, şi numai pentru
puţin timp, o zi pe an.
În decursul anului, sângele jertfelor era adus în sanctuar şi stropit de „şapte ori înaintea
Domnului, înaintea perdelei sanctuarului” (Levitic 4,6.17), în cazul când păcătuia preotul care
avea ungerea, sau întreaga adunare. Imediat după perdea era chivotul care conţinea tablele Legii.
Stropirea sângelui se făcea cu referire la Lege, pentru că păcătuind oamenii călcau Legea, iar
călcarea Legii cerea ispăşire. Stropirea sângelui era o recunoaştere a călcării Legii şi un semn
simbolic al plăţii pretenţiilor ei, fie pentru ascultare desăvârşită, fie pentru viaţa celui neascultător.
Ascultă şi trăieşte, nu asculta şi vei muri, aceasta era hotărârea ei.
Cu toate acestea, sângele stropit niciodată nu ajungea la Lege, pentru că perdeaua se interpunea.
Chiar şi la Ziua Ispăşirii, când perdeaua era dată la o parte şi sângele era stropit în Sfânta Sfintelor,
sângele nu ajungea la Lege. Tronul harului acoperea legea, iar sângele rămânea acolo. Tronul
harului era un simbol al lui Hristos. În conformitate cu Romani 3,25 Dumnezeu L-a trimis pe
Hristos să fie „o jertfă de ispăşire”, literal un „scaun al milei”. Hristos este „tronul harului” nostru.
Prin moartea Sa pe cruce şi prin slujirea Sa în curţile de sus, Hristos ne mântuieşte, luând locul
nostru pe cruce şi pledând în favoarea noastră cu privire la Legea călcată. El stă între noi şi Lege şi
ne mântuieşte de pedeapsă, nu prin ignorarea sau înlăturarea ei, ci prin plătirea pretenţiilor ei juste,
recunoscând în felul acesta autoritatea ei şi cinstind-o.
Preoţii intrau în sanctuar cu sângele unui animal junghiat şi în virtutea lui. Domnul Hristos, „prin
puterea unei vieţi nepieritoare” (Evrei 7,16), a intrat nu cu „sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi
sângele Lui, o dată pentru totdeauna în Locul Prea Sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare
veşnică pentru noi” (Evrei 9,12).
Noi suntem invitaţi să-L urmăm acolo prin credinţă (Evrei 4,16). Calea cea nouă şi vie pe care a
deschis-o pentru noi şi pe care El însuşi a mers este calea crucii, calea ascultării. Nu există altă

~ 81 ~
cale.
Aceasta scoate în evidenţă expresia des folosită – uneori fără să ne dăm seama – de a merge cu
Hristos. El a intrat în Sfânta Sfintelor, iar acum se găseşte acolo slujind pentru noi. El a mers pe
calea crucii, pe calea spre Ghetsemani şi Golgota. Domnul ne invită să-L urmăm (Matei 20,22.23).
Cei care primesc invitaţia Lui trebuie să meargă cu El de bună voie pe calea crucii. Cei care Îl
urmează în felul acesta aici, vor avea privilegiul de a trăi în prezenţa Sa într-o lume mai bună.
Aceeaşi învăţătură ne este prezentată în Cina Sfântă. Hristos spune: „Acesta este trupul Meu,
care se frânge pentru voi... Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu (1 Cor.11,24.25).
Când luăm pâinea şi paharul, intrăm într-un legământ solemn cu Dumnezeu, făgăduind că vom
merge pe cale, chiar dacă aceasta ar putea să însemne un trup frânt şi vărsarea sângelui nostru în
martiraj.
Este deosebit de sugestiv faptul că biserica rămăşiţei lui Dumnezeu este „cel mai nobil vlăstar al
timpului”. Asupra ei străluceşte lumina tuturor veacurilor trecute, ea a moştenit nu numai
slăbiciunile generaţiilor trecute, ci şi cunoştinţa biblică acumulată a veacurilor. Ei i-a fost dată
atâta lumină asupra Scripturii, aşa cum n-a fost dată nici unui alt popor. Ea are lumina cu privire la
Sanctuar; ea are cel mai sigur cuvânt al profeţiei; ei i-a fost încredinţată propovăduirea cunoştinţei
de Dumnezeu. Membrii ei înţeleg lucrarea pe care o face Hristos acum în curţile de sus. Lor le-a
fost dat nepreţuitul privilegiu de a-i vesti lumii solia că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu şi că
sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Ce fel de oameni trebuie să fie ei „printr-o purtare sfântă şi
evlavioasă” (2 Petru 3,11).
Chivot. În chivot, sub tronul harului, erau cele Zece Porunci, temelia guvernării lui Dumnezeu.
Aici, la chivot, s-au întâlnit dreptatea şi mila; îndreptăţirea şi pacea „se sărută” (Psalmi 85,10).
Aici S-a descoperit Dumnezeu Însuşi; aici era locul tainic al Celui Prea Înalt. Chivotul şi tronul
harului erau centrul întregului serviciu al jertfelor.
Ca să nu moară. Avertismentul dat lui Aaron aduce aminte despre nenorocirea care a venit asupra
fiilor lui din cauza neascultării lor (Levitic 10,1.2).
În nor. Dumnezeu i-a făgăduit lui Moise că îl va întâlni la „uşa Cortului Întâlnirii” (Exod 29,42),
la altarul tămâierii din faţa perdelei (Exod 30,36; Numeri 17,4), şi, ca aici, direct înaintea tronului
harului (Exod 25,22; 30,6). Prezenţa „norului” deasupra tronului harului în nici un caz nu
înseamnă că Sfânta Sfintelor era întunecată, pentru că împreună cu „norul” era slava Domnului
(1 Regi 8,10.11; 2 Cronici 5,13.14; Apocalipsa 15,8). Şechina, dovada vizibilă că Dumnezeu era
într-adevăr cu poporul Său, rămânea deasupra tronului harului (Exod 25,22; Psalmi 80,1;
Isaia 37,16). Omului poate să i se pară că Dumnezeu locuieşte în „întuneric” (1 Regi 8,12;
Psalmi 18,11). Dar „Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1,5). El locuieşte „în
lumina de care nu poţi să te apropii” (1 Timotei 6,16). Când S-a descoperit poporului Său,
Dumnezeu a acoperit întotdeauna slava Sa cu un nor, în aşa fel încât fiinţele muritoare să-şi poată
da seama de prezenţa Lui, şi totuşi să o poată suporta (Exod 16,10; 19,9; 24,16; 34,5; 40,34.38).

3 Iată cum trebuie să intre Aaron în Locul Preasfânt: să ia un viţel pentru o jertfă
pentru păcat şi un berbec pentru o ardere de tot.

Locul Presfânt. În tot cuprinsul acestui capitol, Moise numeşte despărţitura a doua „sfântul locaş”
şi prima despărţitură „Cortul Întâlnirii”.
Jertfă pentru păcat. Când jertfele pentru păcat şi arderile de tot erau aduse împreună, întâi se
aducea jertfa pentru păcat, şi se cerea o jertfă deosebită. De aceea, jertfa pentru păcat era un viţel,
iar arderea de tot un berbece.

~ 82 ~
4 Să se îmbrace cu tunica de in sfinţită şi să-şi ia pe el izmenele de in; să se încingă
cu brâul de in şi să-şi pună mitra de in; acestea sunt veşminte sfinte. Să se îmbrace
cu ele după ce îşi va scălda trupul în apă.
Veşminte sfinte. La început erau numai câţiva preoţi şi, de obicei, marele preot îi însoţea pe
preoţii obişnuiţi în lucrarea lor. Când numărul preoţilor a crescut, marele preot făcea acest lucru
mai rar. Eventual, el însoţea pe ceilalţi preoţi numai în zilele de Sabat, în zilele de lună nouă şi la
cele trei sărbători anuale. Preoţii obişnuiţi erau consideraţi delegaţii lui, iar când slujeau, lucrarea
lor era primită ca şi când ar fi îndeplinit-o însuşi marele preot, cu excepţia că nu puteau să
slujească în locul lui la Ziua Ispăşirii. El era preotul şi, ori de câte ori slujea, purta măreţele
veşminte aurite care aparţineau înaltei sale slujbe. Aceste haine scumpe nu numai că erau
împodobite cu aur şi pietre scumpe (Exod 28,13-36), dar erau brodate şi în culorile sanctuarului,
cu fire subţiri de aur curat (Exod 28,4-6). Îmbrăcat astfel, marele preot Îl reprezenta pe Hristos în
slava Sa divină ca Fiu al lui Dumnezeu.
La Ziua Ispăşirii, marele preot oficia toate părţile slujbei, asistat de alţi preoţi. El conducea
serviciile de dimineaţă şi de seară îmbrăcat în aceste veşminte aurite. Pentru ritualul unic al Zilei
Ispăşirii, marele preot purta sfintele „veşminte de in” (Levitic 16,23), folosite exclusiv cu această
ocazie. Aceste „veşminte sfinţite” semănau cu acelea ale unui preot obişnuit, cu excepţia
broderiei. Probabil că ele erau şi dintr-o ţesătură mai fină decât aceea a preoţilor de rând.
Marele preot îşi schimba îmbrăcămintea în timpul zilei de mai multe ori şi, la fiecare schimbare,
îşi spăla tot corpul. La cea dintâi lumină a zorilor, conform Talmudului, el se dezbrăca de
îmbrăcămintea personală şi se îmbrăca în îmbrăcămintea aurie, în care conducea serviciul obişnuit
de dimineaţă. După ce această slujbă era încheiată, el îndepărta îmbrăcămintea aurie şi îşi punea
„veşmintele sfinţite” pentru serviciul special al zilei (v.4). Pe acestea le schimba mai târziu cu
îmbrăcămintea pentru slujba de seară (v.23, 24). La încheierea serviciului de seară, le mai schimba
o dată cu hainele personale şi se retrăgea din incinta sfântă a sanctuarului. În timp ce marele preot,
îmbrăcat în îmbrăcămintea aurie, Îl reprezenta pe Hristos în faţa poporului, iar în „veşmintele
sfinte”, Îl simboliza pe Hristos în calitatea de mijlocitor şi reprezentant al poporului înaintea lui
Dumnezeu (GC 422).
Albul fără pată al îmbrăcămintei marelui preot la Ziua Ispăşirii simboliza desăvârşirea de caracter
pe care el şi poporul o căutau prin ritualurile acelei zile. După cum marele preot ieşea, la adunarea
care era în aşteptare, în îmbrăcămintea sa pontificală, tot aşa va veni şi Hristos a doua oară în
hainele albe imaculate (AA 33). Şi după cum la încheierea serviciilor speciale ale acelei zile
poporul era „curăţit” de toate păcatele (Levitic 16,30), tot aşa când se va arăta în faţa poporului
Său, Hristos va fi „fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14,5; Efeseni 5,27;
Coloseni 1,22; Judecători 24; Apocalipsa 19,8).

5 De la adunarea israeliţilor să ia 2 ţapi pentru o jertfă pentru păcat şi un berbec

pentru o ardere de tot.
Jertfă pentru păcat. Aaron trebuia să ia de la adunare 2 ţapi „pentru jertfa de ispăşire”. Acesta era
un fapt neobişnuit, deoarece la serviciul zilnic se cerea un viţel ca jertfă pentru popor, şi nu un ţap
(4,14). Dar Ziua Ispăşirii era deosebită de toate celelalte zile.
Arderea de tot.Jertfa pentru arderea de tot trebuia să fie un berbece, acelaşi ca pentru consacrarea
lui Aaron (cap. 9,2).

6 Aaron să aducă un viţel ca jertfă pentru păcatul lui şi să facă ispăşire pentru el
însuşi şi pentru familia sa.
Aaron să aducă. Aaron nu trebuia să junghie viţelul acum, ci să-l prezinte Domnului la uşa
Cortului Întâlnirii pentru a fi primit de El (vezi v.11). Aaron lăsa viţelul să stea aproape de altarul
jertfelor, gata să fie jertfit când va sosi timpul.
Pentru familia lui. Viţelul acesta era pentru el însuşi şi pentru familia lui. Cu această ocazie

~ 83 ~
trebuia să oficieze singur şi trebuia să fie liber de orice păcat înainte să-L poată simboliza pe
Hristos în rolul de mijlocitor (vezi Ioan 17,19). Ceilalţi preoţi asistau, dar nu aduceau nici o jertfă.

7 Să ia apoi cei 2 ţapi şi să-i înfăţişeze înaintea DOMNULUI, la intrarea în Cortul

Întâlnirii.
Cei 2 ţapi. Aaron trebuia să ia cei 2 ţapi şi să-i prezinte Domnului la uşa Cortului Întâlnirii, unde
stăteau în timp ce se arunca sorţul pentru ei.

8 Aaron să arunce sorţii pe cei 2 ţapi, un sorţ pentru DOMNUL şi altul pentru Azazel
a(Sau: Ţapul de ispăşire; originea şi sensul cuvântului sunt nesigure; opinii ale
comentatorilor: (1) un determinativ al ţapului însuşi (ţapul care este alungat); (2) o
anume locaţie din deşert unde era alungat ţapul (cf. Talmud); (3) numele unui
demon sau chiar al lui Satan; LXX traduce cu cel ales să fie alungat iar VUL cu cel
trimis; peste tot în capitol).
Arunce sorţii. Aceasta se făcea punându-se două obiecte gravate într-o urnă sau alt vas, şi apoi
scoase afară. În felul acesta, alegerea era lăsată lui Dumnezeu. În vremurile mai vechi, sorţii
aceştia erau făcuţi din lemn pe care era scris: unul pentru Domnul, celălalt pentru „ţapul ispăşitor”.
Mai târziu, ei erau făcuţi din materiale mult mai preţioase, chiar din aur. După Talmud, cei 2 ţapi
trebuiau să se asemene cât mai mult posibil. Pentru a evita orice greşeală, după ce se aruncau
sorţii, în jurul coarnelor ţapului ispăşitor se punea o panglică roşie, iar una la gâtul ţapului pentru
Domnul. Aceasta îi deosebea în mod clar.
Azazel. Unii teologi cred că amândoi ţapii sunt un simbol al lui Hristos şi că ei reprezintă două
faze ale lucrării Lui de ispăşire. Totuşi, majoritatea cred că ei reprezintă două forţe opuse şi că,
după cum unul este pentru Domnul, celălalt este pentru Satana. Cele mai multe traduceri lasă
cuvântul ebraic pentru ţapul ispăşitor azazel netradus, deoarece nu există unanimitate de părere cu
privire la sensul lui. Mulţi comentatori moderni susţin, împreună cu iudeii, că Azazel înseamnă
spirit personal rău şi supraomenesc şi aproape toţi sunt de acord că înţelesul rădăcinii lui este
„cineva care îndepărtează” în mod special, cineva care îndepărtează „printr-o serie de acte”. Alţii
sugerează că el este o combinaţie a lui éz şi ázal, „a merge departe”, „a pleca”.
După cum un ţap este pentru Domnul, o Persoană, tot aşa şi celălalt ţap trebuia să fie pentru o
persoană şi, deoarece ei sunt în evidentă opoziţie, părerea cea mai potrivită ar fi că Azazel se află
în opoziţie cu Domnul şi, de aceea, nu poate fi altul decât Satana.

9 Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru DOMNUL şi să-l aducă ca jertfă pentru
păcat,
Care a ieşit la sorţi. Aaron trebuie să aducă jertfă de ispăşire pentru popor ţapul care a ieşit la
sorţi pentru Domnul (v.15).

10 iar ţapul care a ieşit la sorţ pentru Azazel să fie adus viu înaintea DOMNULUI, ca
să fie folosit la ispăşire şi să i se dea drumul în pustie ca ţap de ispăşire.
Iar ţapul. Contrastul dintre cei 2 ţapi este complet. Ţapul pentru Domnul era junghiat, iar ţapul
pentru Azazel nu era junghiat. Sângele ţapului pentru Domnul era dus în sanctuar şi stropit, iar
sângele ţapului pentru Azazel nu era dus, pentru simplul motiv că el nu era junghiat. Grăsimea
unei jertfe pentru păcat era întotdeauna arsă pe altar. Aceasta era şi cazul ţapului pentru Domnul
(v.25), dar nu în cazul ţapului pentru Azazel. Sângele ţapului pentru Domnul, curăţa (v.15, 16), iar
ţapul pentru Azazel contamina (v.26). Deosebirea dintre cei 2 este absolută (vezi comentariul
pentru v.20, 21).
Ispăşire. Vezi comentariul pentru versetul 21.

~ 84 ~
11 Apoi Aaron să aducă viţelul ca jertfă pentru păcatul lui şi să facă ispăşire pentru
el şi pentru familia lui; să înjunghie viţelul ca jertfă pentru păcatul lui.

Aaron să aducă viţelul. Viţelul acesta fusese prezentat Domnului (v.6), acum era adus pentru a fi
jertfit. Înainte de a fi pregătit să facă ispăşire pentru alţii, Aaron trebuia să facă ispăşire pentru
sine.

12 Să ia o cădelniţă cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea DOMNULUI, 2 pumni

de tămâie mirositoare, pisată mărunt, să le aducă dincolo de draperie

Cărbuni aprinşi. Viţelul fusese junghiat şi sângele lui era păstrat într-un vas. Înainte de a intra cu
sângele, Aaron lua cărbuni de pe altarul arderilor de tot şi îşi umplea cădelniţa. Mai lua şi 2 pumni
de tămâie, pe care, după ce intra în Sfânta Sfintelor, o punea peste cărbuni.
Dincolo de draperie. Aceasta a fost de prima dată când Aaron a slujit în Sfânta Sfintelor. Era tot
pentru prima oară când slujea în „veşmintele sfinte”. Până acum purtase hainele aurii şi făcuse
ispăşire pentru alţii. Acum el îmbrăca haina umilinţei, cerând îndurare pentru sine şi pentru popor.
Situaţia lui se schimbase complet.
Conform Talmudului, marele preot petrecea săptămâna dinaintea Zilei de Ispăşire într-o cameră
rezervată pentru el în locuinţele preoţilor, ocupat cu rugăciunea şi meditaţia şi revizuirea cu grijă a
ritualului zilei. El nu putea decât să se minuneze de însemnătatea slujbei pe care se pregătea s-o
facă. Oare începuse să înţeleagă însemnătatea schimbării îmbrăcămintei şi starea schimbată a lui
Hristos, la întruparea Lui (vezi comentariul pentru v.4)? Oare a înţeles el însemnătatea punerii
deoparte a hainelor regale şi trecerea dincolo de perdea în prezenţa lui Dumnezeu? Pare de
neconceput ca marele preot să oficieze cea mai importantă slujbă a omului, fără să înţeleagă cât de
cât adevărata ei însemnătate. A junghia viţei, berbeci, ţapi, a stropi sângele lor pe altar sau în
Sfânta Sfintelor şi a nu cunoaşte însemnătatea acestor acte ar echivala cu reducerea celei mai
solemne ceremonii a sanctuarului la o pantomimă evlavioasă. Aceasta nu se poate. „Avraam s-a
bucurat că are să vadă ziua Mea”, a spus Hristos, „a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8,56). Dacă
Avraam a înţeles, cu siguranţă că a înţeles şi Aaron.
Putem concluziona, pe bună dreptate, că Aaron a înţeles astfel, în parte poate, fără să aibă o
înţelegere completă a întregului adevăr spiritual în legătură cu Planul de Mântuire. Unii dintre
oamenii din vechime ştiau mai mult despre Dumnezeu şi despre mântuire decât mulţi cercetători
de astăzi. Despre Moise, Hristos a spus: „El a scris despre Mine” (Ioan 5,46). Ceea ce a scris
Moise a fost atât de clar, încât Filip şi Natanael L-au recunoscut pe Mesia atunci când a venit
(Ioan 1,45). Pavel a afirmat că el n-a predicat altceva decât „ce au spus prorocii şi Moise că are să
se întâmple, şi anume că Hristosul trebuie să pătimească şi că... va fi cel dintâi din învierea
morţilor” (Fapte 26,22.23).

13 şi să pună tămâia pe foc, înaintea DOMNULUI, pentru ca norul de tămâie să

acopere Capacul Ispăşirii, care este deasupra Mărturiei b[Cu referire la Chivotul
Mărturiei, numit astfel deoarece în chivot se afla Mărturia, Tablele Legii cu Cele 10
Porunci (vezi Ex. 25:16 şi nota)] şi astfel să nu moară.

Tămâia. Cu perdeaua dinăuntru dată la o parte, numai tămâia îl mai despărţea pe Aaron de
prezenţa sacră a lui Dumnezeu. În afara Cortului Întâlnirii, rugăciunile celor din popor se înălţau
împreună cu tămâia, când intrau prin credinţă împreună cu Aaron.

~ 85 ~
14 Să ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul partea de răsărit a
Capacului Ispăşirii; sângele să-l stropească cu degetul de 7 ori înaintea Capacului
Ispăşirii.
Sângele Viţelului. Lăsând cădelniţa în Sfânta Sfintelor, Aaron s-a întors în curte pentru sângele
viţelului. Stropirea sângelui mai întâi spre capacul ispăşirii şi apoi de 7 ori înaintea lui încheia
lucrarea cu sângele în Sfânta Sfintelor. În felul acesta, el a făcut ispăşire „pentru el şi pentru casa
lui” (v.17). Liberat de păcat, el devenise acum un reprezentant potrivit al lui Hristos, Cel fără de
păcat şi, de aceea, putea să mijlocească în favoarea altora.

15 După aceea, să înjunghie ţapul jertfei pentru păcat, care este pentru popor, să
aducă sângele dincolo de draperie şi să facă cu sângele lui la fel cum a făcut cu
sângele viţelului; să-l stropească pe Capacul Ispăşirii şi înaintea Capacului Ispăşirii.
Ţapul. După ce a terminat slujba cu viţelul, Aaron a adus ţapul pentru Domnul, care era „pentru
popor”, şi l-a junghiat. Apoi a dus sângele dincolo de perdea şi l-a stropit în acelaşi fel cum
stropise sângele viţelului, o dată spre capacul ispăşirii şi de 7 ori înaintea lui. Sângele ţapului era
stropit în acelaşi loc unde fusese stropit sângele viţelului.

16 Aşa să facă ispăşire pentru Locul Preasfânt, din cauza necurăţiei israeliţilor, din
cauza greşelilor lor şi a tuturor păcatelor lor; aşa să facă şi pentru Cortul Întâlnirii,
care este între ei, în mijlocul necurăţiilor lor.
Ispăşire. Mai bine „astfel să facă ispăşire”, sau „în felul acesta şi cu acest sânge să facă ispăşire
pentru sfântul locaş”. De la început până la sfârşit, serviciul din sanctuar era în principal o lucrare
de ispăşire. În fiecare etapă din desfăşurarea lui era făcută o „ispăşire” pentru păcat.
1. Ori de câte ori în timpul anului un păcătos aducea jertfa sa şi mărturisea asupra ei păcatele lui,
se făcea pentru el o „ispăşire”. El era „iertat” (cap. 4,20.26.31; 5,6.10.13.16.18; 6,7). Păcatul lui
era transmis în mod simbolic asupra sanctuarului prin slujirea sângelui jertfei şi prin arderea unor
părţi din ea pe altar – în unele cazuri prin mâncarea de către preoţi a unor părţi din ea. Cu toate
acestea, ispăşirea deplină pentru păcatul lui nu fusese făcută. Deşi păcatul său era iertat, el trebuia
să continue pe calea ascultării. Dacă nu făcea aşa şi dacă neglija să-şi „smerească” sufletul în Ziua
Ispăşirii (cap. 23,27-29) toate păcatele lui iertate mai înainte urmau să se întoarcă asupra lui şi el
trebuia să moară. (Ezechiel 18,24; 33,13). Singura lui siguranţă era în a rămâne statornic până la
„sfârşit”. Atunci şi numai atunci, putea să se aştepte să fie „mântuit” (Matei 24,13).
2. La Ziua Ispăşirii – ziua ispăşirii complete şi finale a tuturor păcatelor mărturisite şi iertate în
timpul anului (Levitic 16,16.19; Evrei 10,1-3) – sângele ţapului pentru Domnul a îndepărtat în
mod simbolic aceste păcate de pe sanctuar, făcând „ispăşire” şi pentru el. Şi acum, sanctuarul era
acum liber de păcat (Levitic 16,17.20).
În ziua întâi a lunii a şaptea avea loc suflarea trâmbiţelor, care trebuia să atragă atenţia poporului
la Ziua Ispăşirii, care avea loc zece zile mai târziu (Numeri 29,1). Cele nouă zile dintre aceste
două date erau zile de cercetare a inimii, de pregătire pentru Ziua Ispăşirii, ziua judecăţii care
pecetluia soarta lor. Ei credeau că în acea zi, „este pecetluit cel ce avea să trăiască şi cel ce trebuia
să moară” (Jewish Encyclopedia, vol. 2, p. 286, art. „Ziua de Ispăşire”).

17 Nimeni să nu fie în Cortul Întâlnirii din momentul în care el va intra în Locul

Preasfânt ca să facă ispăşire şi până când va ieşi, atunci când va fi făcut deja ispăşire
pentru el, pentru familia sa şi pentru toată adunarea lui Israel.
Nimeni. În timpul slujirii sângelui viţelului şi al ţapului în Sfânta Sfintelor, perdeaua era trasă la
o parte. Din cauza aceasta, orice persoană aflată în Sfânta putea să vadă în Sfânta Sfintelor, dar
aceasta era numai prerogativa marelui preot, pentru că numai el putea să vină în prezenţa imediată
a lui Dumnezeu. interdicţia despre care se vorbeşte aici se aplică la versetele 12-16, care se ocupă
~ 86 ~
cu slujirea marelui preot în Sfânta Sfintelor.
Poporul aştepta îngrijorat să audă clopoţeii de la haina marelui preot în Ziua Ispăşirii. El intrase
în mod simbolic şi, în felul acesta, să îndepărteze pentru totdeauna raportul păcatelor vieţii lor. Îl
va primi Dumnezeu pe el – şi pe ei? După ce părăsea Sfânta Sfintelor şi îmbrăca hainele aurii,
poporul auzea sunetul clopoţeilor, bucuria şi recunoştinţa lor era profundă.

18 Apoi va trebui să iasă, să se ducă lângă altarul care este înaintea DOMNULUI şi să
facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi din sângele ţapului şi să ungă
coarnele altarului.
Să se ducă lângă altarul. După ce a curăţit Sfânta Sfintelor, îndeplinindu-şi astfel slujba lui de
acolo, Aaron trebuia să facă acelaşi lucru pentru „Cortul Întâlnirii”, adică pentru Sfânta (v.16).
Apoi trebuia să meargă „la altar”, adică la altarul arderilor de tot. Aici trebuia să ia ceva din
sângele viţelului şi al ţapului şi cu el să cureţe altarul de toate „necurăţiile copiilor lui Israel”
(v.19). După tradiţia iudaică, sângele ţapului şi al viţelului era amestecat aici într-un vas. Faptul că
se vorbeşte despre cele două feluri de sânge ca despre „unul singur” pare să confirme această
părere.
În afară de punerea sângelui pe coarnele altarului – unde fusese pus sângele jertfei pentru păcat –
marele preot mai trebuia să stropească sângele şi pe altar, unde stropise cu sângele jertfei arderii
de tot, a jertfei pentru vină, precum şi cu sângele jertfei de dimineaţă şi de seară. Făcând aceasta,
marele preot curăţea şi sfinţea altarul „de necurăţiile copiilor lui Israel”.
Putem să înţelegem nevoia curăţirii celor două altare ale sanctuarului de pe pământ, pentru că
sângele jertfei arderii de tot şi al jertfei pentru păcat fusese stropit pe ele (cap. 1,5.11; 4:7,18,25,
30,34). În cazul arderii de tot şi al jertfei pentru vină, sângele fusese stropit chiar pe altar (cap. 1:5,
11; 5,9); şi în cazul jertfei pentru păcat el fusese pus pe coarnele altarului (cap. 4,7.18.25.30.34).
Despre altarul tămâierii se spune: Aaron „va face ispăşire pe coarnele altarului. Ispăşirea aceasta o
va face o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispăşirea păcatului” (Exod 30,10).
Despre altarul arderilor de tot se spune: „După ce va ieşi (din sanctuar) să se ducă la altarul care
este înaintea Domnului... să ia din sângele viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele altarului de jur
împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge şi astfel să-l cureţe şi să-l
sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel” (Levitic 16,18.19 compară cu v.20). Templul de pe
pământ este un model al templului din cer, curăţirea de pe pământ este doar un simbol al curăţirii
din cer. Despre aceasta vorbeşte Daniel, când zice că la sfârşitul celor 2300 de zile „sfântul locaş
va fi curăţit” (vezi Daniel 8,14). Dar oare are nevoie sanctuarul ceresc de curăţire? Are loc în
ceruri o pângărire care necesită curăţirea? Pavel răspunde: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care
sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe
mai bune decât acestea” (Evrei 9,23).

19 Să ia sânge cu degetul şi să stropească altarul de 7 ori; astfel îl va curăţi şi-l va

sfinţi de necurăţiile israeliţilor.
20 După ce va termina de făcut ispăşirea pentru Locul Preasfânt, pentru Cortul
Întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu.
După ce va termina de făcut ispăşirea. Sângele ţapului pentru Domnul, jertfit la Ziua Ispăşirii, a
curăţit Sfânta Sfintelor, Sfânta şi altarul arderilor de tot de toate „necurăţiile copiilor lui Israel” şi
„pentru toate călcările de lege” (v.16, 19). Poporul obţinuse mai înainte iertarea pentru aceleaşi
păcate, când a adus jertfa personală pentru păcat, la serviciul zilnic. Sângele era pus pe coarnele
altarului arderilor de tot, iar penitentul pleca iertat. Este spus de repetate ori că „preotul să facă
ispăşire pentru el... şi i se va ierta” (cap. 4,26.31.35). Totuşi, deşi păcatul era iertat, raportul despre
păcat rămânea până la Ziua Ispăşirii, când era „şters”. Când avea loc acest lucru, ispăşirea era
încheiată.

~ 87 ~
21 Aaron să-şi pună mâinile pe capul ţapului viu şi să mărturisească toate
nelegiuirile israeliţilor, toate greşelile lor şi toate păcatele lor, punându-le pe capul
ţapului şi izgonindu-l pe acesta departe în pustie, printr-un om care va avea această
însărcinare.
Ţapului viu. În timp ce marele preot făcea ispăşire cu sângele ţapului pentru Domnul şi curăţea
Sanctuarul cu sângele lui, ţapul pentru Azazel stătea legat aproape de altar, neavând nici o parte în
ritual. Partea lui venea numai după ce ispăşirea cu ţapul pentru Domnul era împlinită (v.20), şi
„când va isprăvi” ispăşirea Sfântului Locaş, a Cortului Întâlnirii şi altarului” (v.20).
Curăţind Sanctuarul de păcat, marele preot ieşea acum cu aceste păcate la uşa Cortului Întâlnirii
unde aştepta ţapul de trimis (PP 356; GC 422). El şi-a pus mâinile pe capul lui şi a mărturisit
asupra lui aceste păcate, transferându-le de pe Sanctuar pe ţapul acesta, care le ducea departe în
pustie (PP 356, 358).
În antitip, Hristos va curăţi în cele din urmă Sanctuarul ceresc, îndepărtând de acolo păcatele
mărturisite şi iertate şi punându-le asupra lui Satana. El va fi declarat vinovat de toate relele pe
care i-a făcut să le comită, şi trebuie să suporte pedeapsa finală (G GC 422, 485, 658). „Păcatele
acelora care sunt răscumpăraţi prin sângele lui Hristos vor ajunge în cele din urmă din nou asupra
începătorului păcatului, şi el trebuie să sufere pedeapsa pentru ele” (EW 178).
Este potrivit ca actul de încheiere al dramei lucrării lui Dumnezeu cu păcatul trebuie să fie o
reîntoarcere asupra capului lui Satana a oricărui păcat şi vină care, avându-şi originea în el, a adus
o astfel de tragedie pentru vieţile acelora care sunt acum liberaţi este păcat prin sângele ispăşitor al
lui Hristos. În felul acesta, cerul este complet, drama încheiată. Numai când Satana, începătorul
oricărui păcat, este în cele din urmă îndepărtat, se poate spune cu adevărat că păcatul este şters
pentru totdeauna din Universul lui Dumnezeu. Numai în sensul acesta îngăduitor, putem înţelege
că ţapul de trimis are o parte în „ispăşire” (v.10). Când cei drepţi vor fi mântuiţi, cei răi „tăiaţi”, şi
când Satana nu va mai fi, atunci şi nu înainte, se poate spune că tot universul este într-o stare de
desăvârşită armonie şi unitate, aşa cum a fost la început înainte de ivirea păcatului.
Izgonindu-l. Literal „să-l gonească”. Cuvântul astfel tradus este folosit la divorţul de o soţie
(Deutronom 21,14; 22,19.22; Ieremia 3,8). Acesta este un cuvânt tare. După cum este alungat un
animal dezgustător, tot aşa şi ţapul de trimis este dus în pustie, ca să-şi afle soarta acolo. Fără
îndoială că ţapul pierea în curând, pentru că pustia descrisă aici este una în care chiar şi un ţap
şi-ar putea păstra existenţa cu greu. Pe el avea să-l lovească atât foamea, cât şi setea, iar animalele
de pradă urmau să-i grăbească sfârşitul. Dar moartea ţapului nu este amintită, ca să nu
concluzioneze unii în mod greşit că moartea lui avea un caracter de jertfă, fiind astfel înlocuitoare.

22 Astfel, ţapul va duce cu el toate nelegiuirile lor într-un loc pustiu, căci ţapului i
se va da drumul în pustie.
Toate nelegiuirile. Izraeliţii ştiau că păcătuiseră şi că nu corespundeau aşteptărilor lui Dumnezeu.
Dar în cursul Zilei Ispăşirii avuseseră o demonstraţie vizuală despre completa lor despărţire de
păcatele pe care le mărturisiseră, fiind iertaţi de păcatele din anul care se încheia acum, şi despre
bunătatea lui Dumnezeu de a le cruţa viaţa. Ei ştiau că nu meritau harul. Dar prin sângele jertfei
Zilei de Ispăşire chiar şi raportul păcatelor iertate fusese şters din Sanctuar. Acum, când priveau la
îndepărtarea ţapului de trimis, erau martori la ultimul act din dramă – Satana, cu toate păcatele pe
care le-a provocat şi care erau întoarse „asupra capului lui” (Psalmi 7,16), mergând să-şi
primească sentinţa.

23 Apoi Aaron să intre în Cortul Întâlnirii, să se dezbrace de veşmintele de in, cu

care se îmbrăcase când intrase în Locul Preasfânt şi să le lase acolo.

Să se dezbrace de veşmintele de in. Veşmintele acestea, numite şi „veşminte sfinţite” (v.4), erau
folosite numai în Ziua Ispăşirii. Aaron le îmbrăca atunci când intra în Sfânta Sfintelor cu tămâia,

~ 88 ~
în cursul dimineţii. Când lucrarea de mijlocire specială era făcută, el dezbrăca veşmintele de in şi
le îmbrăca pe cele aurii.

24 Să-şi scalde trupul în apă într-un loc sfânt şi să se îmbrace cu veşmintele sale;
apoi să vină şi să jertfească atât arderea de tot pentru el, cât şi arderea de tot pentru
popor, făcând ispăşire pentru el şi pentru popor.
Să-şi scalde trupul. Aaron venise în contact cu păcatul. Aceasta nu l-a pângărit în măsura în care
să fie nevoit să aducă o jertfă pentru păcat. El trebuia să se scalde totuşi, după care urma să
îmbrace hainele aurii. Apoi aducea obişnuita jertfă a arderii de tot de seara, atât pentru el, cât şi
pentru popor. Cu aceasta începea un ciclu de ceremonii pentru un alt an. Apoi jertfa specială din
Numeri 29,7-11 şi jertfa obişnuită de seară.

25 Grăsimea jertfei pentru păcat s-o ardă pe altar.

Grăsimea. Grăsimile diferitelor jertfe pentru păcat nu erau arse mai devreme în cursul zilei până
la acest timp (v.11, 15).

26 Cel ce va da drumul ţapului pentru Azazel va trebui să-şi spele hainele şi să-şi
scalde trupul în apă; apoi va putea să revină în tabără.
Cel ce va da drumul ţapului. Persoana aceasta nu trebuia să fie neapărat un preot. El putea să fie
un „om care va avea însărcinarea aceasta” (v.21). De gâtul ţapului fusese legată o funie, iar omul
ducea ţapul, sau îl mâna cu bastonul.

27 Viţelul jertfei pentru păcat şi ţapul jertfei pentru păcat, al căror sânge a fost adus
înăuntru pentru a se face ispăşire în Locul Preasfânt, să fie scoşi afară în afara
taberei; pielea, carnea şi balega să le fie arse în foc.
Viţelul. Legea cerea ca trupurile acelor animale al căror sânge era dus de marele preot în
Sanctuar să fie arse în afară de tabără. Pavel vede în aceasta un simbol al lui Hristos care „a suferit
dincolo de poartă” şi ne îndeamnă să-L urmăm „afară din tabără şi să suferim ocara Lui”
(Evrei 13,11-13).

28 Cel care le va arde va trebui să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după
aceea va putea reveni în tabără.
29 Aceasta să fie o poruncă veşnică pentru voi: în a zecea zi a lunii a şaptea c(Luna
Tişri, septembrie-octombrie) să vă smeriţi sufletele d(Sau: să postiţi; şi în v. 31) şi
să nu lucraţi nimic, nici voi, nici băştinaşul şi nici străinul care locuieşte în mijlocul
vostru.
O poruncă veşnică. Ziua de Ispăşire era singura zi de post a anului şi a fost numită „postul”
(Fapte 27,9). Alte posturi adăugate mai târziu n-au fost cerute şi aprobate de Dumnezeu
(Isaia 58,3-7; Zaharia 7,3-10). Pe timpul lui Hristos erau 29 de posturi ca adaos la 2 zile de post pe
săptămână.
Să vă smeriţi sufletele. Aceasta era mai mult decât postul. Ea cuprindea cercetarea de sine, o
revedere a progresului în trăirea sfântă, o căutare după Dumnezeu, mărturisirea de păcat,
îmbunătăţirea datoriilor neglijate, o punere de acord cu Dumnezeu şi cu oamenii, răscumpărând
astfel vremea.

~ 89 ~
30 Pentru că în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi ca să fiţi curăţiţi; astfel
veţi fi curăţiţi înaintea DOMNULUI de toate păcatele voastre.
Ca voi să fiţi curăţiţi. Ziua aceasta fiind Ziua Ispăşirii, era necesar pentru fiecare suflet să
colaboreze la lucrarea de curăţire. Preotul putea face ispăşire numai când Israel îşi mărturisea
păcatele şi chema pe Dumnezeu în ajutor. Păcatele pentru care marele preot făcea ispăşire erau
numai cele mărturisite, păcatele pentru care penitentul adusese jertfe în timpul anului. Ziua aceasta
oferea simbolic ocazia anuală de a avea păcatele şterse pentru totdeauna, acesta era timpul
primirii. Minunată făgăduinţă! Minunată ocazie!

31 Este un Sabat, o zi de odihnă în care să vă smeriţi sufletele; aceasta este o

poruncă veşnică.
Un Sabat, o zi de odihnă. Literal, „un Sabat al Sabatelor”, o zi importantă.

32 Preotul care va fi uns şi sfinţit ca preot în locul tatălui său va trebui să facă
ispăşire îmbrăcat în veşmintele de in, veşmintele sfinte.
Sfinţit. Preoţia şi slujba trebuiau să continue după moartea lui Aaron. Atunci trebuia să fie uns un
alt preot şi consacrat pentru slujba preoţească, ca să-şi pună veşmintele de in şi să conducă slujba.
Leviticul 16 este unul dintre marile capitole ale Bibliei. În el, Planul Mântuirii este descoperit
minunat şi impresionant, iar unele dintre lucrurile adânci ale lui Dumnezeu sunt descoperite în
cele 34 de versete. Adâncimea înţelesului descoperit în ceremoniile descrise proclamă un autor
divin. Mintea este exercitată la maximum în încercarea de a înţelege învăţăturile lui.

33 Să facă ispăşire pentru Locul Preasfânt, să facă ispăşire pentru Cortul Întâlnirii şi
pentru altar, să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul din adunare.
34 Aceasta să fie o poruncă veşnică pentru voi: să se facă ispăşire pentru israeliţi o
singură dată pe an, pentru toate păcatele lor.” Şi Moise a făcut aşa cum i-a poruncit
DOMNUL.
Note suplimentare pentru capitolul 16
Pentru a putea înţelege serviciile Zilei de Ispăşire sunt necesare unele cunoştinţe despre clădirea
în care avea loc ritualul de la Sanctuar, precum şi oarecare cunoştinţe despre lucrurile din jurul lui.
Pentru o descriere generală, vezi comentariul pentru Exod 26,1, iar pentru o descriere amănunţită,
comentariile pentru Exod 25 la 40.
Cortul Întâlnirii care a fost construit la început de Moise era un cort cu pereţii laterali de lemn
(vezi Exod 26,15-26). Acoperişul consta din patru straturi de material, cel interior fiind din fire
fine de in, celelalte din diferite feluri de piei (vezi Exod 26,1-14). Cortul însuşi era aproximativ de
13,34 m lungime şi aproximativ de 4,45 m lăţime, cu o îngrădire exterioară numită curte,
aproximativ de 52,4 m lungime şi aproximativ de 26,2 m lăţime (vezi comentariul pentru
Exod 27,9-18).
Clădirea era împărţită în două despărţituri, prima şi cea mai mare numită Sfânta, şi a doua Sfânta
Sfintelor. Cele două despărţituri erau separate de o perdea bogată. Deoarece clădirea nu avea
ferestre, lumina era obţinută artificial prin sfeşnicul cu şapte braţe din prima despărţitură, care
dădea lumină suficientă pentru ca preoţii spre să-şi poată îndeplini acolo slujba.
În prima despărţitură erau trei obiecte de mobilă: masa pentru punerea înainte a pâinilor,
sfeşnicul şi altarul tămâierii. Intrând în clădire prin partea din faţă, care era spre răsărit, în spatele
încăperii se putea vedea altarul tămâierii. La dreapta era masa pentru punerea înainte a pâinii, iar
la stânga sfeşnicul. Pe masă erau turtele de pâine şi recipientele pentru jertfele de băutură. Mai
erau şi farfurii, linguri şi ceşti folosite la slujbă. Sfeşnicul era din aur curat, cupele sau lămpile lui

~ 90 ~
erau făcute asemenea migdalele.
Obiectul cel mai important din această încăpere era altarul tămâierii. Acesta era înalt aproximativ
de 88,9 cm şi în partea de sus pătrat cu latura de aproximativ 44,45 cm. El era acoperit cu aur, iar
la partea de sus avea o coroană de aur de jur împrejur. Pe acest altar preotul punea vasul cu
cărbuni aprinşi luaţi de pe altarul arderilor de tot şi ardea tămâia. Când punea tămâia pe cărbuni,
fumul se înălţa şi, deoarece perdeaua nu ajungea până la vârful clădirii, tămâia nu umplea numai
prima despărţitură, ci pătrundea şi în a doua. În felul acesta, deşi altarul era în Sfânta, el slujea şi
pentru Sfânta Sfintelor.
În a doua despărţitură era numai chivotul, o ladă lungă de aproximativ 99,5 cm şi lată şi înaltă de
aproximativ 66 cm. Capacul chivotului era numit tronul harului, pe care se făcea ispăşirea în Ziua
de Ispăşire. De jur împrejurul tronului harului era o coroană de aur asemănătoare cu aceea de pe
altarul tămâierii. Înăuntrul chivotului era Legea scrisă pe două table de piatră cu însuşi degetul lui
Dumnezeu.
Deasupra tronului harului erau doi heruvimi din aur. Aici Dumnezeu vorbea cu poporul Său
(Exod 25,22).
În curte, afară din cort, era ligheanul, un bazin mare din bronz, având apă pentru scăldat. În acest
lighean preoţii trebuiau să-şi spele mâinile şi picioarele înainte de a intra în Sanctuar sau de a
începe slujba (Exod 30,17-21; 38,8).
În curte, la răsărit de lighean, mai era altarul arderilor de tot, care slujea celui mai important scop
pentru toate jertfele. Altarul avea o înălţime de aproximativ 1,33 m care avea nevoie de o bordură
de jur împrejur, pe care preotul putea să stea când slujea la altar. Aceasta mai făcea ca poporul să-l
vadă când slujea la altar. Partea de sus a altarului era un pătrat cu latura de 2,22 m. Era făcut din
lemn acoperit cu aramă. Mai târziu, altarul acesta a fost mult mărit spre a corespunde marelui
număr de închinători. Pe acest altar erau arse jertfele. De aici şi numele lui de altarul pentru
arderile de tot. Tot aici era arsă şi grăsimea jertfelor, precum şi anumite părţi ale altor jertfe. La
cele patru colţuri ale altarului erau nişte ieşituri asemenea unor coarne cunoscute sub numele de
„coarnele altarului”. La anumite jertfe, preoţii atingeau coarnele altarului cu sânge. La altele,
sângele era stropit de jur împrejurul altarului. Restul de sânge care nu era folosit la slujbă era
vărsat pe pământ la piciorul altarului.

Comentarii Ellen G. White:

2 MH 437
7,8 PP 355
8, 10 GC 419
13,14 4T 124
14 GC 419
15 PP 355
16 GC 419; PP 355
17 GC 428; MH 437
19 GC 419; PP 355
21 GC 658; PP 356
21,22 EW 178; GC 419; PP 355
22 GC 485
29-34 GC 400

~ 91 ~
Capitolul 17
Locul pentru jertfe

1 DOMNUL i-a zis lui Moise:

2 „Porunceşte-le lui Aaron, fiilor săi şi tuturor israeliţilor, din partea DOMNULUI,
următoarele:
3 «Dacă un israelit înjunghie în tabără sau în afara taberei un bou a(Putea fi atât
mascul, cât şi femelă), un miel sau un ţap,
Dacă un. Când poporul Israel a părăsit Egiptul, împreună cu evreii a plecat şi o grupă mare
alcătuită mai ales din egipteni. Biblia îi numeşte „oameni de tot soiul”, literal „mulţime numeroasă
amestecată” (Exod 12,38; Numeri 11,4). Un cuvânt şi mai bun ar putea fi „gloată”, folosit de unele
traduceri. Ei erau o sursă de necaz permanent, şi chiar conducători la răzvrătire. Ei au fost cei care
au instigat cererea după mâncare de carne, care a avut ca rezultat moartea a mii de oameni
(Numeri 11,4-6; 18-20; 31-33). Deşi erau zilnic martori la minunea manei din cer, ei erau
nerecunoscători şi nesfinţiţi. Ca şi cei ce trăiesc datorită binefacerii altora, cererile lor creşteau
mereu.
Este rezonabil a se presupune că această mulţime amestecată urma să încerce să-şi continue
sărbătorile ceremoniale păgâne. În Egipt existau cele mai degradate forme de păgânism. Printre
acestea, probabil că cea mai degradantă era închinarea la diavol (Levitic 17,7), în legătură cu care
se jertfeau ţapi sau satiri (RSV). Printre izraeliţi începuseră să se furişeze abuzurile şi era nevoie
de o reformă.
Înainte de ridicarea sanctuarului, tatăl familiei era şi preotul ei, şi ca atare aducea jertfe. Când a
fost ridicat Cortul Întâlnirii şi preoţii au luat sarcina aducerii de jertfe, în viaţa lui Israel a avut loc
o mare schimbare. Tatăl le-a cedat leviţilor o parte din prerogativele lui de mai înainte, iar acest
fapt poate că a dat naştere la nemulţumire.
Obiectul care a pricinuit dificultatea cea mai mare a fost regula că toate jertfele de animale
trebuiau să se facă de aici înainte numai la Sanctuar şi că sărbătorile care aveau loc de obicei în
legătură cu jertfele trebuiau să fie ţinute tot acolo. Lucrul acesta în sine nu avea să pricinuiască
dificultăţi lui Israel, pentru că sanctuarul era aşezat central în pustie pentru a ajunge la el cu
uşurinţă. Dar acest aranjament avea să pună capă sărbătorilor mulţimii amestecate pe care, putem
presupune că, mulţi izraeliţi le adoptaseră cu entuziasm. Până unde merseseră izraeliţii cu această
închinare idolatră reiese clar din porunca din versetul 7.
Dintre toate sacrificiile, jertfele pentru pace erau cele mai predispuse la abuzuri. În general,
celelalte, în care era vorba de sânge, fie erau date preotului, fie erau arse, după ce sângele fusese
stropit şi grăsimea îndepărtată. În nici unul dintre cazuri, cel care aducea jertfa nu primea nici o
parte din ea. Doar la jertfele pentru pace, Domnul primea sângele şi grăsimea, iar preotul pieptul şi
spata dreaptă (cap. 7,34), iar ce mai rămânea îi aparţinea aducătorului jertfei şi invitaţilor lui
(Deutronom 27,7; vezi Levitic 7,15).
Din punct de vedere pur omenesc, jertfele pentru pace aveau un alt avantaj. De obicei, pentru ca
o jertfă să fie primită trebuia să fie desăvârşită (cap. 22,21; 3,1), dar o jertfă pentru pace, fiind o
jertfă de bună voie, nu se cerea să fie desăvârşită. Ea putea fi folosită chiar dacă avea „un mădular
prea lung sau prea scurt” (cap 2,23). Dacă un om dorea să dea o serbare, putea să aleagă un animal
care era diform, dar nu bolnav.
De aici înainte, el trebuia să-l aducă la Cortul Întâlnirii şi să-I prezinte Domnului, adică preotului,
ceea ce cerea Dumnezeu. De aici înainte, nici un izraelit nu mai putea participa la nici o celebrare,
în afară de acelea ţinute în interiorul taberei. Se presupune că acestea erau conduse în armonie cu
regulile religioase şi sociale cuprinse în Legea lui Dumnezeu.
Mutarea sacrificărilor şi a festivităţilor avea să aibă şi alte rezultate dorite. Se pare că textul vrea

~ 92 ~
să spună că orice sacrificare a animalelor trebuia să aibă loc sub directa supraveghere a preoţilor.
În felul acesta, chiar şi junghierea unui animal era făcută ca act semi-religios. Înţeleasă în felul
acesta, porunca avea să sublinieze faptul că Dumnezeu trebuia să fie recunoscut în toate lucrurile,
că El cerea o parte din tot ce aveau, în acest caz, sângele şi grăsimea. Acest act avea să-i înveţe pe
cei din Israel să-L cinstească pe Dumnezeu cu avutul lor şi să împartă cu preoţii ce le aparţinea.
Mai ales vărsarea de sânge şi sângele însuşi a căpătat un sens nou, pentru că poporul avea să-l
trateze cu cel mai mare respect şi nu putea să-l mănânce în nici o împrejurare.
Principiile acestea sunt tot atât de valabile acum ca atunci. Dumnezeu are o pretenţie asupra a tot
ce posedăm. Dumnezeu trebuie să fie onorat chiar şi în ce priveşte mâncarea şi băutura. De
asemenea, Dumnezeu ar dori ca poporul Său să fie deosebit de mulţimea amestecată. În asocierea
cu lumea sunt pericole şi pentru tânăr, şi pentru bătrân. Legăturile se formează uşor, iar rezultatele
sunt adesea fatale pentru credinţa celui credincios. Şcolile din lume sunt pline de primejdii.
Funcţiile lor sociale sunt o cursă, după cum sunt şi exerciţiile de clasă şi de absolvire în Sabat.
Oricine merge „afară din tabără” are nevoie de o protecţie deosebită şi mai întâi trebuie să aibă o
chemare sigură de la Dumnezeu să facă aşa.

4 în loc să vină cu el la intrarea în Cortul Întâlnirii şi să-l aducă ca jertfă pentru

DOMNUL, înaintea Tabernaculului DOMNULUI, omul acela va fi vinovat de vărsare
de sânge; el a vărsat sânge şi, prin urmare, va trebui să fie nimicit din poporul său.
5 De aceea, în loc să-şi aducă jertfele pe câmp, israeliţii vor trebui să le aducă
DOMNULUI, înfăţişându-le preotului la intrarea în Cortul Întâlnirii şi aducându-le ca
jertfe de pace b(Vezi nota de la 3:1) în cinstea DOMNULUI.
6 Preotul să stropească sângele pe altarul DOMNULUI, la intrarea în Cortul Întâlnirii
şi să ardă grăsimea care va fi de o aromă plăcută DOMNULUI.
7 Să nu-şi mai aducă jertfele idolilor sub formă de ţapi c(Literal: ţapilor, demoni
despre care se credea că apar în chip de ţap (vezi şi Is. 13:21; 34:14); satiri) înaintea
cărora se prostituează d(Este vorba fie de ritualurile care implicau prostituţia sacră,
foarte răspândită în Canaan, fie de faptul că simpla închinarea la idoli este o
infidelitate (o prostituţie) înaintea lui Dumnezeu). Aceasta să fie o poruncă veşnică
pentru ei şi pentru urmaşii lor.»
8 Să le mai spui: «Dacă vreun israelit sau vreun străin care locuieşte în mijlocul
vostru aduce o ardere de tot sau o altă jertfă,
9 fără să o înfăţişeze la intrarea în Cortul Întâlnirii pentru a o jertfi DOMNULUI,
omul acela să fie nimicit din poporul său.»
Pentru a o jertfi Domnului. Înainte de Sinai, Israel nu avusese o preoţie numită. Tatăl fusese
preotul familiei sale, dar acum Dumnezeu a poruncit o schimbare şi i-a chemat pe toţi să i se
supună. Oamenii nu trebuiau doar să se închine, ci să se închine în felul lăsat de Dumnezeu. Ei
trebuiau să-i recunoască pe conducătorii care au fost numiţi. Trebuiau să se reţină de la adunări
neevlavioase. Dumnezeu n-a oprit adunări sociale, dar acestea trebuiau să fie de un caracter
compatibil cu ambianţa Sanctuarului. Nu trebuiau să fie serbări gălăgioase.
Omul acela să fie nimicit. Versetele 1-7 prezintă legislaţia care intenţionează să-i apere pe
izraeliţi de influenţa molipsitoare a egiptenilor (vezi cap. 18,3). Faptul că Dumnezeu considera
problema de mare importanţă este evident din pedeapsa pentru încălcarea adusă. Pentru anumite
încălcări ale legii cu privire la necurăţie fizică Dumnezeu a poruncit ritualurile curăţirii. În alte
cazuri, El cerea o jertfă, iar în anumite alte cazuri restituirea. Dar aici, El prescrie aceeaşi pedeapsă
severă de excomunicare, care cădea asupra păcătosului în Ziua Ispăşirii dacă neglija să se
~ 93 ~
umilească. „Străinul” era cuprins în această regulă (v.8). Cel puţin în cazul lui, a fi „nimicit”
probabil că însemna excluderea de la privilegiile părtăşiei cu poporul lui Dumnezeu (vezi
Geneza 17,14; Exod 12,15).
Israel avea multe lucruri de învăţat, iar Dumnezeu a hotărât ca aceste învăţături să le înveţe în
pustie. Aici, izraeliţii erau o grupă compactă, nici nu semănau, nici nu secerau şi puteau să acorde
toată atenţia la instrucţiunile primite. De exemplu, pâinea lor zilnică venea direct din cer,
amintindu-le mereu de dependenţa lor de Dumnezeu.
Porunca de a sacrifica toate animalele la uşa Sanctuarului a fost abrogată după ce Israel a intrat în
Canaan (vezi Deutronom 12,15.20.21). Toate animalele de jertfă trebuiau să fie aduse la Cortul
Întâlnirii, dar dacă sacrificarea era pentru hrana zilnică, puteau să omoare animalul acasă. Probabil
că pe vremea aceea Israel învăţase lecţia pe care a hotărât Dumnezeu s-o înveţe, ba mai mult,
mulţimea amestecată nu mai era o capcană pentru ei.

Interdicţia mâncării cu sânge

10 Dacă vreun israelit sau vreun străin care locuieşte în mijlocul vostru va mânca cu
sânge, Îmi voi întoarce faţa împotriva acelui om şi-l voi nimici din poporul său.
Cu sânge. Dumnezeu le-a interzis cu stricteţe consumul de sânge, atât izraeliţilor, cât şi străinilor
(v.12). Faptul că nu a fost doar o poruncă iudaică este clarificat din două fapte: (1) Mai întâi ea a
fost dată lui Noe, strămoşul întregului neam omenesc de după potop (Geneza 9,4). (2) Prima
legislaţie adoptată de biserica Noului Testament conţinea prevederea: „să vă feriţi de... sânge, de
dobitoace sugrumate” (Fapte 15,29).

11 Căci viaţa trupului este în sânge; Eu vi l-am dat ca să puteţi face ispăşire pentru
vieţile voastre pe altar; pentru că sângele face ispăşire pentru viaţa cuiva.
Ispăşire pentru vieţile. Literal „o acoperire pentru suflet”. Sângele face ispăşire din cauza vieţii
care este în el. Sângele lui Hristos face ispăşire pentru că reprezintă viaţa Lui. Moartea lui Hristos
a împlinit un scop, viaţa Lui un altul, şi amândouă ne asigură mântuirea. Prin moartea Lui, Hristos
a plătit pedeapsa şi a satisfăcut pretenţiile legii, prin viaţa Sa, ne asigură viaţa (Romani 5,10).
Viaţa cuiva. Interdicţia împotriva mâncării sângelui este repetată în cărţile lui Moise de 7 ori
(Geneza 9,4; Levitic 3,17; 7,26.27; 17,10; Deutronom 12,16.23.24; 15,23). Motivul dat este că
sângele reprezintă viaţa, de fapt, sângele este viaţa. Acest lucru este adevărat chiar în sens literal.
Sângele poartă hrană, putere, căldură pentru fiecare parte a corpului şi elimină tot ce distruge şi
vatămă. El este mijlocul indispensabil fără de care viaţa este imposibilă. Toate celelalte părţi ale
corpului sunt hrănite prin el. Dacă apare o rană undeva, sângele îi aduce materialul necesar pentru
vindecarea ei. Ştiinţa află mereu noi fapte despre sânge şi fiecare fapt descoperit măreşte mirarea
noastră cu privire la însuşirile lui uimitoare.
Sângele deţine un loc important în Planul Mântuirii. Sângele lui Hristos este descris de repetate
ori ca elementul vital în mântuire. De aceea avem astfel de expresii ca: „a câştigat-o cu însuşi
sângele Lui” (Fapte 20,28), „mântuirea prin sângele Lui” (Efeseni 1,7), „pace prin sângele”
(Coloseni 1,20), „sfinţeşte poporul cu însuşi sângele Lui” (1 Petru 1,2), „Duhul, apa şi sângele”
(1 Ioan 5,8), “nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge” (1 Ioan 5,6), “ne-a spălat de păcatele noastre
cu sângele Său” (Apocalipsa 1,5). Dacă îndepărtăm doctrina despre sânge şi ispăşirea cu sânge din
Biblie, rămânem fără Mântuitor. El era „ca un miel pe care îl duci la măcelărie”, şi „prin rănile Lui
suntem tămăduiţi” (Isaia 53,7.5).
Trebuie să fi fost un cuvânt tare pentru popor şi pentru ucenici, când Hristos a anunţat: „dacă nu
mâncaţi trupul Fiului Omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine
mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică” (Ioan 6,53.54.60). Pentru creştinul
sincer, cuvintele acestea au o însemnătate adâncă. Ele aduc aminte de cuvintele noului legământ,
legământul de sânge, simbolul căruia este Cina Domnului (1 Corinteni 11,25).

~ 94 ~
12 De aceea le-am zis israeliţilor: «Nimeni să nu mănânce cu sânge, nici voi şi nici
străinul care locuieşte printre voi.»

Mănânce cu sânge. Intenţia regulilor cu privire la mâncarea de sânge n-a fost numai ca Israel să
se poată abţine de la mâncarea literală a sângelui, ci mai mult decât atât. Intenţia era şi spre a face
să pătrundă în ei o idee înaltă despre ceea ce reprezintă sângele, viaţa. Orice viaţă vine de la
Dumnezeu şi Îi aparţine. Ea nu trebuie să fie folosită incorect şi nici nimicită.

13 Când vreunul dintre israeliţi sau dintre străinii care locuiesc printre voi vânează
sau prinde vreun animal sau vreo pasăre care poate fi mâncată, el trebuie să-i verse
sângele şi să-l acopere cu ţărână.

Să-i verse sângele. Aceasta trebuie să fi constituit o învăţătură impresionantă pentru vânător.
Aducându-şi aminte de porunca lui Dumnezeu să trateze sângele cu respect, el îl varsă pe pământ
şi îl acoperă cu respect. Desigur că nu făcea acest lucru de dragul păsării, ci spre a învăţa valoarea
şi importanţa vieţii (vezi Matei 10,29).

14 Căci viaţa oricărei făpturi este sângele ei. De aceea ţi-am zis să le porunceşti
israeliţilor să nu mănânce cu sânge nici o făptură, pentru că viaţa oricărei făpturi
este sângele ei; oricine va mânca cu sânge va fi nimicit.

Căci viaţa. Acest verset este o repetare, dar în repetare mai este adăugat ceva. Afirmaţiile de mai
înainte spuneau că viaţa este în sânge. Acest verset afirmă că ea este sângele.
Hristos a simţit şi a învăţat împreună simţirea cu semenii. De fapt, intrarea în Împărăţia lui
Dumnezeu depinde de interesul şi grija pentru cei flămânzi, însetaţi, goi şi cei din închisoare
(Matei 25,34-40). Viaţa lor venea de la El, Autorul vieţii şi, slujind altora, ei aveau să-I slujească
lui Dumnezeu.

15 Orice persoană care mănâncă din ceea ce a murit sau din ceea ce a fost sfâşiat de
fiare sălbatice – fie băştinaş, fie străin – va trebui să-şi spele hainele şi să se scalde
în apă; el va fi necurat până seara, după care va fi curat.

Ceea ce a murit. Mâncarea din animalele moarte sau sfâşiate, deşi nu era oprită, îl făcea pe om
necurat. Era presupus că în astfel de cazuri sângele nu era scurs cum trebuie.

16 Dar dacă nu şi le spală şi nu-şi scaldă trupul, va fi vinovat.”

Comentarii Ellen G. White: 11 GC 418

~ 95 ~
Capitolul 18
Avertizări privind imoralitatea de tip egiptean şi canaanit

1 DOMNUL i-a zis lui Moise

2 să le poruncească israeliţilor: „Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru.

3 Să nu săvârşiţi faptele care se fac în ţara Egiptului, unde aţi locuit, şi să nu

săvârşiţi faptele care se fac în Canaan, ţara unde vă duc. Să nu trăiţi după legile lor.

Care se fac. Ieşind din ţara Egiptului, Israel trebuia să lase în urmă căile Egiptului. Ei se aflau pe
calea spre Canaan, şi acolo nedreptatea exista la fel. Ei trebuiau să evite răul, oricare ar fi izvorul
lui.

4 Să împliniţi poruncile Mele şi să păziţi legile Mele, urmându-le. Eu sunt DOMNUL,

Dumnezeul vostru.

Să împliniţi poruncile Mele. Aceasta era singura lor scăpare. În mijlocul păcatului şi al
degradării, în mijlocul unei naţiuni necinstite şi perverse, Dumnezeu doreşte ca poporul Lui să
lumineze ca lumină a lumii (Filipeni 2,15).
Unii s-au mirat de ce a îngăduit Dumnezeu ca poporul Său să locuiască în mijlocul unor condiţii
asemenea celor existente în Egipt şi Canaan. Cu toate că trăiseră în Egipt ei nu trebuiau să se
amestece cu egiptenii (vezi Ioan 17,15). Acest lucru este evident din faptul că Dumnezeu a
prevăzut un loc separat pentru ei, ţara Goşen. Dacă şi-ar fi păstrat locul, dacă ar fi ascultat de
sfatul lui Dumnezeu, ei ar fi rămas despărţiţi de relele care îi înconjurau. În loc să facă aşa, ei s-au
amestecat cu egiptenii, au învăţat căile lor şi au ajuns corupţi. Cei 40 de ani ai lor de peregrinaj au
fost ani de educare, în timpul cărora Dumnezeu a plănuit ca ei să uite căile Egiptului şi să înveţe
căile Lui. Când a venit timpul să intre în ţara Canaan, generaţia care plecase din Egipt dispăruse cu
totul. În acest interval de timp, Dumnezeu le-a dat Legea Sa la Sinai. El le-a dat porunci pe care
„omul care le va păzi, va trăi prin ele”. El le-a arătat puterea Lui şi priceperea Lui de a se îngriji de
ei în toate împrejurările. Toate acestea aveau drept scop să întărească credinţa lor. Dacă ei şi-ar fi
pus încrederea în Dumnezeu, toate ar fi fost bune.
Dumnezeu a condus pe Israel în ţara Canaanului, cunoscând ispitele care îi aşteptau acolo. El ar
fi putut face şi altfel, dar în înţelepciunea Lui a considerat El că aşa este cel mai bine. Cu toate
acestea, ei nu trebuiau să se amestece cu canaaniţii, nici să înveţe căile lor. Procesul ocupării ţării
Canaanului trebuia să fie un proces gradat (Exod 23,29.30). În timpul procesului, ei urmau să mai
aibă ocazii pentru dezvoltarea caracterului, iar credincioşia lor faţă de Dumnezeu trebuia să fie
pusă la probă. Dacă Dumnezeu ar fi îndepărtat toate ispitirile imediat, n-ar mai fi putut avea loc
nici o dezvoltare a caracterului.
Israel trebuia să se ocupe numai atâta teritoriu cât să corespundă nevoilor imediate. Planul era
ideal. El avea să ocrotească pe Israel şi să-i dea teritoriul necesar şi, în acelaşi timp, i-ar fi păzit de
asocierea directă cu păgânii şi ar fi lăsat un câmp misionar tocmai la uşa lor. Dar Israel n-a
conlucrat cu Dumnezeu. Ei „n-au intrat” (Evrei 4,6).

5 Să păziţi legile şi poruncile Mele; omul care le împlineşte va trăi prin ele. Eu sunt
DOMNUL.

~ 96 ~
6 Nimeni dintre voi să nu se apropie de ruda lui apropiată ca să-i descopere
goliciunea a(Eufemism ebraic cu sensul de a avea relaţii sexuale; peste tot în
capitol; v. 6 este un sumar al legislaţiei privind relaţiile incestuoase prezentate în
vs. 7-18; vezi cap. 20 pentru pedepsele prevăzute pentru incest). Eu sunt DOMNUL.
Să nu se apropie. Unul din principalele păcate ale antichităţii era imoralitatea, iar ţara Canaanului
nu era scutită. Căsătoria era prea puţin preţuită şi femeile erau tratate ca nişte animale. Acest
capitol prezintă un tablou adevărat al situaţiei care era printre păgâni (v.24-27), iar Dumnezeu
avertizează pe Israel împotriva tuturor acestor obiceiuri. Faptul că Dumnezeu a găsit necesar să
dea o astfel de avertizare, cu toate amănuntele ei, scoate în evidenţă pericolul de care trebuiau să
se ferească.
La început, Dumnezeu a creat pe om şi pe femeie, stabilind condiţii ideale pentru fericirea şi
confortul omului. Planul lui Dumnezeu ar fi păstrat căminul, naţiunea şi castitatea ambelor sexe.
Căsătoria nu este necinstită, ea nu este păcătoasă, ceva care să fie evitat, cum ar vrea unii să ne
facă să credem. Ea a fost întocmită chiar de Dumnezeu şi este onorabilă (Evrei 13,4). Ea este o
întocmire divină tot atât cât este şi Sabatul şi, asemenea Sabatului, trebuie să fie păstrată în mare
cinste. După cum Sabatul cere respect şi sfinţenie, tot aşa cere şi căsătoria. Amândouă pot fi
profanate, sau amândouă pot fi o binecuvântare. Tema acestui capitol este respectul faţă de trup şi
funcţiunile sale, şi respectul faţă de trupul altora.

7 Să nu descoperi goliciunea tatălui tău, căci este goliciunea mamei tale; să nu-i
descoperi goliciunea întrucât îţi este mamă.
8 Să nu descoperi goliciunea soţiei tatălui tău, căci este goliciunea tatălui tău.
9 Să nu descoperi goliciunea surorii tale, fiica tatălui tău sau fiica mamei tale,
indiferent dacă este născută în casa ta sau în afara casei tale.
10 Să nu descoperi goliciunea fiicei fiului tău sau a fiicei fetei tale, căci goliciunea
lor este goliciunea ta.
11 Să nu descoperi goliciunea fiicei soţiei tatălui tău, născută tatălui tău, pentru că
ea este sora ta.
12 Să nu descoperi goliciunea surorii tatălui tău; ea este ruda tatălui tău.
13 Să nu descoperi goliciunea surorii mamei tale, pentru că ea este ruda mamei tale.
14 Să nu descoperi goliciunea fratelui tatălui tău, adică să nu te apropii de soţia lui;
îţi este mătuşă.
15 Să nu descoperi goliciunea nurorii tale; ea este soţia fiului tău; să nu-i descoperi
goliciunea.
16 Să nu descoperi goliciunea soţiei fratelui tău; este goliciunea fratelui tău.
17 Să nu descoperi goliciunea unei femei şi a fiicei sale şi nici să nu iei b(Sau: să nu
te căsătoreşti cu) pe fiica fiului ei sau pe fiica fetei sale ca să le descoperi
goliciunea, căci ele îi c(Sau: îţi) sunt rudenii şi lucrul acesta este o nelegiuire.

18 Să nu o iei pe sora soţiei tale ca să-i descoperi goliciunea. Dacă faci lucrul acesta
cât timp soţia ta mai este încă în viaţă îi faci un mare necaz.

~ 97 ~
19 Să nu te apropii de o femeie ca să-i descoperi goliciunea în timpul necurăţiei ei.

20 Să nu te culci cu soţia semenului tău, pângărindu-te astfel cu ea.

21 Să nu dai pe nici unul dintre fiii tăi să fie jertfiţi d(Sau: să fie trecuţi prin foc) lui
Moleh e(Este posibil ca termenul să fi fost folosit: (1) ca nume de zeitate, a
fenicienilor (Melkart) şi a amoniţilor – numele pare a fi o combinaţie între melek
(„rege”) şi boşet („ruşine”), evreii folosind acest procedeu atunci când rosteau
numele unei zeităţi păgâne; (2) ca denumire a tipului de jertfă – jertfă
moleh),profanând astfel Numele Dumnezeului tău. Eu sunt DOMNUL.

Lui Moleh. Ritualul obscur păgânesc descris prin expresia „adus jertfă lui Moloh” este amintit
aici pentru prima oară. Alte declaraţii care se ocupă cu aceeaşi practică se află în Levitic 20,2-5;
2 Regi 23,10 şi Ieremia 32,35. „Milcom” din versetele 5 şi 33 din acelaşi capitol şi din
2 Regi 23,13.
Dar cine este Moloh? Generaţii de teologi au fost încurcaţi de acest cuvânt. Unii consideră că
Moloh (molek) este zeul Mekal canaanit, despre care mărturisesc inscripţiile, şi că ultimele două
consoane au ajuns să se schimbe între ele. Totuşi, mulţi comentatori dau următoarea interpretare:
Cuvântul „Molah” (molek) are în ebraică aceleaşi consoane ca şi cuvântul „rege” (melek). În
ebraica veche se scriau numai consoanele, în acest caz mlk. Introducerea de vocale diferite a dat
naştere la un cuvânt diferit. De aceea, după părerea acestor comentatori, care reflectă vechea
tradiţie iudaică, „Moloh” nu era numele unei zeităţi, ci indica spre oricare zeu, care putea fi numit
„rege”, în acelaşi sens în care Dumnezeu era numit „rege” de către evrei (vezi Psalmi 5,2; 10,16;
etc.). Ei au acceptat şi tradiţia iudaică că vechii evrei au rezervat titlul de melek, „rege”, pentru
Dumnezeul cel adevărat şi au pronunţat grupa consonantică de litere, mlk, când era aplicată la zeii
canaaniţi, cu vocalele, „o” şi „e”, aşa cum se află în cuvântul boscheth ”ruşine”, creând astfel
cuvântul molek. Titlul acesta pentru un zeu păgân voia să însemne „rege-ruşine”, în contrast cu
melek, adevăratul Rege al cerului şi al pământului. Această explicaţie a cuvântului „Moloh” a fost
puternic susţinută în cercurile teologice.
În 1935, O. Eissfeldt a publicat descoperirile sale cu privire la anumite inscripţii punice ale
Cartaginei din Africa de Nord din perioada de la 400-150 î.Hr. în care termenii „molk de oaie” şi
„molk de bărbat” sunt folosite spre a descrie animale sau oameni pentru jertfă (Molk als
Opferbegriff im Punischen und Hebraischen und das Ende des Gottes Moloch). Deoarece limba
punică este strâns înrudită cu ebraica, Eissfeldt a explicat cuvântul ebraic molek ca însemnând
„juruinţa” sau „făgăduinţă”. Astfel că textele biblice traduse obişnuit prin „să treacă prin foc în
cinstea lui Moloh”, ar trebui redate „ca o juruinţă”, adică împlinirea unei făgăduinţe faţă de un zeu
păgân.
Mulţi comentatori au închinat să accepte explicaţia lui Eissfeldt. Totuşi recentele săpături de la
Mari, din Mesopotamia au furnizat texte în care G. Dossin a găsit un zeu numit Muluc, căruia i se
aducea închinare în regiunea Eufratului Mijlociu în secolul al XVIII-lea d.Hr. (Revue
d’Asszriologie, vol. 35 [1938] p. 178, n 1). Zeii Sevarfaim, Adramelec (atestat în inscripţiile din
Mesopotamia ca Adad-milki) şi Anamelec, cărora li se jertfeau copii în foc (2 Regi 17,31) se pare
că aveau o oarecare legătură cu zeul Muluc, după cum arată ultima parte a numelui lor.
În lumina acestei ultime dovezi, se pare că Moloh a fost un zeu păgân deosebit, unul căruia i se
jertfeau copii arşi prin foc, astfel că traducerea veche „să treacă prin foc în cinstea lui Moloh”
poate fi considerată că este corectă. Totuşi numele acestui zeu a fost aplicat mai târziu ca termen
tehnic pentru jertfe de animale şi oameni, aşa cum rezultă din inscripţiile punice din Cartagina.

22 Să nu te culci cu un bărbat aşa cum te culci cu o femeie; este o urâciune.

~ 98 ~
23 Să nu te împreunezi cu un animal, spurcându-te cu el. Nici femeia să nu se
apropie de un animal ca să se împreuneze cu el; este o perversitate.

24 Să nu vă spurcaţi în nici unul din aceste feluri, căci prin toate aceste fapte s-au
spurcat neamurile pe care le voi izgoni dinaintea voastră.

Să nu vă spurcaţi. Neamurile din jurul lui Israel erau vinovate de toate păcatele enumerate aici, şi
din cauza aceasta ele trebuiau să fie dezmoştenite. De aceea, Israel trebuia să evite o vinovăţie
asemănătoare, sau să fie izgonit. Solia dată aici este o dovadă despre pericolul iminent care îi
confrunta.

25 Ţara a fost pângărită prin ele; de aceea Eu o voi pedepsi pentru nelegiuirea ei,
astfel încât ţara îi va vărsa f(Sau: îi va scuipa; sau: îi va vomita) pe locuitorii ei.

26 Voi însă să păziţi poruncile şi legile Mele; nici băştinaşul şi nici străinul care
locuieşte printre voi să nu săvârşească aceste urâciuni,

27 căci toate aceste urâciuni le-au făcut locuitorii acestei ţări, care au fost înainte de
voi în ea şi ţara a fost astfel pângărită.

28 Dacă şi voi veţi pângări ţara, ea vă va vărsa aşa cum le-a vărsat şi pe neamurile
care au fost înaintea voastră.

Vă va vărsa. De la qo’ „a voma” (vezi Levitic 18,25; Iona 2,10). Israel deţinea titlul de
proprietate asupra Ţării Făgăduinţei numai pe temeiul legământului. Când au călcat legământul, ei
au pierdut dreptul de a rămâne în Canaan. Ei aveau să fie „smulşi din ţară” şi risipiţi (Deut. 28:63,
64). Sub simbolul unei „viţe de vie”, Isaia prezintă pe Israel „sădit” într-o „câmpie foarte
mănoasă”. Dar via „a făcut struguri sălbatici”, Dumnezeu a hotărât să lase pustie întreaga ţară
(Isaia 5,1-7).

29 Căci oricine va face aceste urâciuni va fi nimicit din mijlocul poporului său.

30 De aceea păziţi poruncile Mele şi nu urmaţi nici unul din aceste obiceiuri
îngrozitoare, care au fost practicate înaintea voastră, ca să nu vă spurcaţi cu ele. Eu
sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru.”

Eu sunt Domnul. Capitolul sfârşeşte aşa cum a început, cu această afirmaţie destinată să le aducă
aminte de sfinţenia lui Dumnezeu şi al nivelului înalt pe care îl prezintă înaintea lor.

Comentarii Ellen G. White:

5 PP 372
26,27 1T 280

~ 99 ~
Capitolul 19
Legi privind viaţa de fiecare zi

1 DOMNUL i-a zis lui Moise:

2 „Vorbeşte întregii adunări a israeliţilor şi spune-le: «Fiţi sfinţi, pentru că Eu,
DOMNUL, Dumnezeul vostru, sunt sfânt.
Fiţi sfinţi. Acesta este cuvântul cheie al cărţii Leviticul. În tot cuprinsul cărţii accentul este pus pe
sfinţenie. Motivarea dată aici este aceea că Dumnezeu este sfânt.

3 Fiecare din voi să-şi cinstească mama şi tatăl şi să ţină Sabatele Mele. Eu sunt
DOMNUL, Dumnezeul vostru.
Mama şi tatăl. Aici ordinea urmată de obicei în Biblie este inversată. Unii consideră aceasta ca
un incident, cuvintele fiind oarecum transpuse. Dar, fără îndoială că Dumnezeu a intenţionat să fie
în felul acesta. Cu nici un chip, acest fapt nu reduce din demnitatea tatălui, ci subliniază că
mamele nu sunt uitate de Dumnezeu şi nu trebuie să fie uitate nici de om.
În prea mult cămine mamei nu se dă cinstea care i se cuvine. Poate că ea nu reuşeşte să ocupe
locul care se cuvine şi să exercite influenţa pozitivă şi constructivă aşa cum ar trebui.Ea poate să-şi
micşoreze autoritatea în mintea copilului, spunându-i că atunci când tatăl va veni acasă, îl va face
să asculte. O mamă care în mod obişnuit se sustrage de la răspunderea ei ar face bine să studieze
situaţia, să caute cauza propriei greşeli şi să ia măsuri de îndreptare. Porunca spune: „Cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta” (Exod 20,12).
Să ţină Sabatele Mele. Porunca a patra şi a cincia, numite aici, sunt cele două porunci pozitive ale
legii. Amândouă întipăresc cinstire şi respect faţă de autoritate.
Eu sunt Domnul. Declaraţia aceasta este repetată în acest capitol (v.4,10,12,14,16,18,25,28,30,
31,32,34,36,37).

4 Să nu vă întoarceţi spre idoli şi să nu vă turnaţi idoli. Eu sunt DOMNUL,

Dumnezeul vostru.
Să nu vă întoarceţi spre idoli. Versetul 4 indică spre porunca întâi şi a doua, dar mai ales spre a
doua. Pentru a călca porunca aceasta nu trebuie să ne închinăm înaintea idolilor de lemn şi de
piatră. Tot ce este onorat în locul lui Dumnezeu, sau preferat înaintea Lui, constituie un idol, chiar
dacă ar fi vorba doar de o chestiune de imaginaţie.

5 Când veţi aduce o jertfă de pace a(Vezi nota de la 3:1) pentru DOMNUL, să o
aduceţi în aşa fel încât să fie primită.
O jertfă de pace. Aceasta repetă prin accentuare instrucţiunea dată în cap. 7:11-21. După cum s-a
observat în comentarea cap. 17:1-7, jertfele de mulţumire erau mai predispuse la abuz decât
celelalte.

6 Să fie mâncată în ziua când o veţi jertfi sau în ziua următoare; ce va mai rămâne
până a treia zi să fie ars în foc.

7 Dacă se va mânca ceva din ea a treia zi, fapta aceasta va fi o urâciune şi, prin
urmare, jertfa nu va fi primită.

~ 100 ~
8 Acela care va mânca din ea îşi va purta pedeapsa pentru că a profanat ceea ce este
sfânt pentru DOMNUL; omul acela să fie nimicit din poporul său.
9 Când veţi secera holdele ţării, să nu seceri până la marginea ogorului tău şi să nu
aduni spicele rămase după seceriş.
Spicele rămase. Întotdeauna Dumnezeu S-a îngrijit în mod deosebit de cei săraci. Adesea sărăcia
se datorează lipsei de economie, prevedere, atenţie sau nepriceperii. Şi iarăşi, pot fi vremuri când
ea este întâmplătoare, inevitabilă. Dar oricare ar fi cauza, Dumnezeu priveşte cu milă asupra
tuturor celor ce sunt în nevoie şi porunceşte poporului Său să se îngrijească de ei după nevoile lor.
Unii care sunt neînstare să lucreze au nevoie de un dar permanent, pe care vor să-l folosească în
mod înţelept. Alţii sunt în stare şi dispuşi să lucreze, iar lor trebuie să li se dea ocazie să lucreze. A
culege spice nu este uşor şi uneori rezultatul este slab. Dar este de preferat să se ofere oamenilor
cât mai mult de lucru, decât să li se dea un dar permanent. Este spre paguba respectului de sine ca
un om să primească ceva pentru nimic, cu excepţia unei adevărate nevoi. Dând oamenilor de lucru
se realizează mai multe atât pentru cel ce dă, cât şi pentru cel ce primeşte. Dătătorului îi ajută să-şi
dezvolte un spirit de generozitate şi adesea îl pune în situaţia de a-I ajuta lui Dumnezeu să
răspundă la rugăciune. Şi primitorul este ajutat, deoarece îl face să-I mulţumească lui Dumnezeu şi
să-i aprecieze pe cei care i-au oferit o ocazie să se ajute singur. Acest fapt tinde să se creeze
spiritul de frăţietate.

10 Să nu aduni ciorchinii de struguri rămaşi după culesul viei tale şi să nu aduni

boabele căzute din viţă, ci să le laşi pentru cel sărac şi pentru străin. Eu sunt
DOMNUL, Dumnezeul tău.
11 Să nu furaţi, să nu vă purtaţi cu vicleşug şi să nu vă minţiţi unii pe alţii.
Să nu furaţi. Furtul şi înşelăciunea sunt păcate înrudite. Adesea, ultima este necesară pentru cea
dintâi (vezi cap. 6,2). Sunt mai multe feluri de furt decât de minciună. Sunt multe cazuri între cele
două şi probabil că acestea sunt cele mai obişnuite. Dumnezeu doreşte ca adevărul să fie înăuntrul
omului (Psalmi 51,6) şi tot ce seamănă a şiretenie sau ipocrizie înaintea Lui este o urâciune (vezi
Efeseni 4,14; 1 Timotei 4,2).

12 Să nu juraţi fals pe Numele Meu, profanând Numele Dumnezeului vostru. Eu

sunt DOMNUL.
Să nu juraţi fals pe Numele Meu. Implicit aceasta îngăduie jurământul judecătoresc. Această
poruncă nu are în vedere doar jurământul în instanţă, ci jurământul fals. Sperjurul este considerat
ca fiind cea mai serioasă fărădelege, pentru că el strică dreptatea. Este o încălcare hotărâtă a
poruncii a treia şi merită pedeapsă severă (Matei 5,33-37).

13 Să nu-ţi înşeli semenul şi nici să nu-l jefuieşti; să nu opreşti până a doua zi plata
zilerului.
Să nu-ţi înşeli semenul. Versetul 11 opreşte nedreptăţile prin vicleşug, prin violenţă, sau putere
superioară. Unii trag concluzia că pentru că un lucru este legal, este îngăduit pentru un creştin. Un
lucru poate fi legal, totuşi departe de a fi potrivit (1 Corinteni 6,12; 10,23). Tot aşa, legea unei ţări
poate numi legale comportamente pe care Dumnezeu nu le aprobă. Dumnezeu nu încurajează
portiţe de scăpare legale.
Plata. Plata trebuie să fie achitată imediat, după cum şi datoriile la termenul lor. A reţine leafa
asupra căreia s-a căzut de acord, sau plata unei datorii îndreptăţite, sau a le amâna pe nedrept Îi
displace lui Dumnezeu şi nu este cinstit (Deutronom 24,14.15). Cinstea curată cere ca o persoană
să nu facă nici un fel de aranjamente, sau să nu accepte nici o obligaţie, numai dacă are toate

~ 101 ~
motivele să creadă că se poate descărca de răspunderile sale cu privire la ele. Ba mai mult, a
îngădui să treacă timpul stipulat pentru reglementarea obligaţiunii fără a face aranjamentele
necesare este una din cele mai josnice incorectitudini şi arată că un astfel de om este iresponsabil
şi nevrednic de încredere.

14 Să nu vorbeşti de rău pe cel surd şi să nu pui o piatră înaintea celui orb, ci să te

temi de Dumnezeul tău. Eu sunt DOMNUL.
Surd. Nu este îngăduit să vorbim de rău pe un surd, pentru că el nu poate să audă, nici să punem
un buştean ca piedică pentru un orb, pentru că el nu poate vedea. A face aşa înseamnă a fi necinstit
şi crud. Dumnezeu spune: „Blestemat să fie cel ce va face pe un orb să rătăcească pe drum”
(Deutronom 27,18, compară cu Iov 29,16). Cei care au metehne fizice merită o consideraţie
deosebită. Dar să nu profite de neajunsul lor.

15 Să nu faceţi nici o nedreptate la judecată; să nu fii părtinitor cu cel sărac şi să nu

favorizezi pe nimeni dintre cei mari, ci să-l judeci cu dreptate pe semenul tău.
Să-l judeci. A avea în „vedere faţa omului” înseamnă „a face păcat” (Iacov 2,9). Pictorul, pe
drept, a reprezentat dreptatea ca pe o femeie care ţine în mână o balanţă, cu ochii legaţi, ca să nu
fie influenţată văzând cine sau ce este în faţa ei.

16 Să nu umbli cu bârfe în popor şi să nu te atingi de viaţa b(Lit.: să nu te ridici

împotriva sângelui, probabil în ideea de a nu condamna cu uşurinţă la moarte, doar
pe baza unor bârfe sau mărturii mincinoase) semenului tău. Eu sunt DOMNUL.
Bârfe. Adică, povestiri care să dea naştere la rău, pentru că sunt fie neadevărate, fie păgubitoare
pentru persoana respectivă. Rabinii învăţau că există 3 păcate care îndepărtează pe un om din
lumea aceasta şi îl privează de fericirea din lumea viitoare – idolatria, incestul şi crima – dar că
bârfeala este mai rea decât acestea prin faptul că ea ucide 3 persoane deodată: pe calomniator, pe
cel calomniat şi pe ascultător. Ea este mai periculoasă decât o sabie cu două tăişuri.
Să nu te atingi de viaţa semenului tău. De preferat, „ridici împotriva vieţii aproapelui tău”, fie
direct, fie prin martori falşi (vezi Daniel 8,25; 11,14; 1 Cronici 21,1). Iudeii interpretează aceasta
ca însemnând că acela care vede pe cineva în pericol precum înec, jaf, sau fiare sălbatice, are
datoria să-l ajute, sau dacă un om se întâmplă să fie martor la o crimă, sau nedreptate, este dator să
meargă să-l scape pe cel prejudiciat fie prin asistenţă personal, fie prin depunerea de mărturie în
instanţă.

17 Să nu-l urăşti în inima ta pe fratele tău, ci mustră-l pe semenul tău c[Sau:

apără-ţi deschis pricina împotriva semenului tău, termenul ebraic având şi conotaţii
juridice (vezi Iov 13:3, 15)], pentru a nu te încărca cu păcat din cauza lui.
Să nu-l urăşti…pe fratele tău. Este posibil a urî şi dispreţui o persoană fără a arăta pe faţă lucrul
acesta. Totuşi, ura este păcat (1 Ioan 2,9-11). Acela care urăşte îşi face lui însuşi cel mai mare rău.
Mustră-l pe aproapele tău. Hristos a spus: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l”
(Luca 17,3; vezi şi Matei 18,15-17). Pavel zice: „Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor”
(1 Timotei 5,20); „mustră-i aspru” (Tit 1,13); „mustră cu deplină putere” (Tit 2,15). Ultimele 3
declaraţii se referă la răspunderea slujbaşilor, dar sfatul lui Hristos din Matei 18,15-17 este
aplicabil la toţi. Este tot atât de rău a nutri ură în inimă, cât şi a reţine mustrarea. Rabinii învaţă că
aceia care nu dezaprobă pe cel vinovat sunt părtaşi la păcat, şi că ar fi mai bine pentru ei să se
arunce într-un cuptor care arde.

~ 102 ~
18 Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe cei din poporul tău, ci să-l iubeşti pe
semenul tău ca pe tine însuţi. Eu sunt DOMNUL.

Să nu te răzbuni. Este o slăbiciune omenească să doreşti „a te răzbuna” pe cineva care ţi-a făcut
rău, dar nu sprijină o astfel de procedare. Pavel zice: „Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci
lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu (Romani 12,19). A purta ură este fără nici un folos.
Aceasta nu face bine nimănui, iar celui ce poartă ură îi face mult rău. Ura amărăşte buna dispoziţie
şi dă naştere unei imagini deformate asupra vieţii.
Să iubeşti pe semenul tău. În această poruncă sunt cuprinse ultimele şase porunci (Matei 22,40).
Hristos a zis: „Aţi auzit că s-a zis: ‘Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău’. Dar
Eu vă spun: ‘Iubiţi pe vrăjmaşii voştri’” (Matei 5,43.44).
Chiar şi criticii admit că declaraţia „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” a fost o declaraţie
neobişnuită pentru acea vreme a lumii. Astăzi există egoism, cum a fost întotdeauna, şi este încă
puţină iubire pentru aproapele, când interesele cuiva sunt în conflict cu ale noastre. De obicei,
fiecare trăieşte pentru sine. Dacă putem face un bine aproapelui nostru, fără să ne păgubim pe noi
înşine, ne dăm aprobarea. În mare măsură, iubirea pentru aproapele nu este decât o probă de
interes personal.

19 Să păziţi poruncile Mele. Să nu împerechezi două vite de rasă diferită; să nu

semeni ogoarele cu două feluri de seminţe; să nu porţi haine ţesute din două feluri
de fire.

Două feluri de seminţe. La început Dumnezeu a făcut specii diferite de animale şi plante. El n-a
intenţionat să fie un amestec de diferite feluri spre confuzia tuturor. Regula contra amestecului de
lână şi in nu este clarificată, nici nu este explicată în altă parte din Biblie. Scopul ei putea să fie
acela de a imprima în minte principiul care se aplică la fiinţe. Ideea de a păstra diferitele „feluri”
intacte, cum le-a creat Dumnezeu, este spre binele tuturor.

20 Dacă un om se va culca cu o femeie, o sclavă, logodită cu un alt bărbat, care nu

fusese încă răscumpărată sau eliberată, să fie pedepsiţi amândoi. Să nu fie însă
omorâţi, pentru că ea nu fusese eliberată.

Se va culca cu o femeie. Femeia roabă în acest caz este logodită cu un soţ, dar n-a fost încă
răscumpărată. De aceea, ea nu este liberă, ci este considerată ca proprietate a aceluia căruia îi
serveşte.
Să fie pedepsiţi. Literal „să se facă o anchetă” (RSV). Ebraicul biggoreth, tradus astfel, conţine
ideea unei cercetări făcute cu scopul de a hotărî o pedeapsă corespunzătoare cu crima. Aplicarea
de către KJV a lui biggoreth numai faţă de femeie nu este sprijinită de textul ebraic. Acesta se
aplică în mod egal la amândoi.

21 El va trebui să aducă DOMNULUI o jertfă pentru vină la intrarea în Cortul

Întâlnirii; să aducă un berbec ca jertfă pentru vină.

El va trebui să aducă. Ca adaos la oricare ar fi fost pedeapsa corespunzătoare dată de judecată,

bărbatul trebuia să aducă jertfa lui pentru vină (vezi cap. 7,1). În primul caz, el îşi plătea datoria
faţă de societate, în cazul al doilea el era împăcat cu Dumnezeu. De la femeie nu se aştepta să
aducă astfel de jertfe.

~ 103 ~
22 Cu berbecul jertfei pentru vină preotul va face ispăşire pentru el înaintea
DOMNULUI, pentru păcatul pe care l-a săvârşit şi astfel păcatul pe care l-a săvârşit îi
va fi iertat.
23 Când veţi intra în ţară şi veţi planta tot felul de pomi pentru hrană, să priviţi
roadele lor ca fiind interzise d(Lit.: necircumcise); timp de 3 ani să fie interzise
pentru voi; să nu le mâncaţi.
Interzise. Un pom fructifer nu era considerat matur decât la vârsta de 4 ani. Până la vârsta
aceasta, el era considerat ca „netăiat împrejur”. Adică fructele lui nu trebuiau să fie nici mâncate,
nici aduse Domnului. În anul al patrulea, roadele lui trebuiau să fie „închinate Domnului, spre
lauda Lui” şi de aceea dăruite Lui.

24 În al patrulea an, toate roadele lor să fie închinate DOMNULUI, spre lauda Lui.
25 În al cincilea an, să mâncaţi din roadele lor, pentru ca roadele lor să vi se
înmulţească. Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru.
26 Să nu mâncaţi nimic cu sânge. Să nu vă îndeletniciţi cu vrăjitoria sau ghicirea.
Sânge. Unii traduc această poruncă, „Să nu mâncaţi nici o carne cu sânge în ea”. Sângele trebuia
să fie scurs din orice animal junghiat pentru hrană. Până în ziua de azi, iudeii conştiincioşi
respectă regula aceasta şi oriunde este posibil au propriile abatoare.
În alte locuri, la anumite zile, preotul este prezent la tăierea animalelor pentru iudei spre a se
asigura că ritualului sângelui este respectat. Despre astfel de carne se spune că este cuşer şi
înseamnă că este „curată”. Creştinii de regulă dau puţină atenţie acestei porunci sanitare, uitând cu
totul că la început Dumnezeu a îngăduit folosirea cărnii ca hrană numai cu condiţia aceasta
(Geneza 9,4). Aceeaşi restricţie a fost prescrisă mai târziu şi pentru creştinii dintre neamuri
(Fapte 15,20.29).
Să nu vă îndeletniciţi cu vrăjitoria sau ghicirea. Probabil acesta se referă la farmece şi descântece,
care deşi nu erau imorale în sine, tindeau spre superstiţie şi idolatrie.
Este de mirare să constaţi că astăzi mai sunt încă mulţi influenţaţi de credinţele superstiţioase.
Chiar şi ziare cu reputaţie dau informaţii despre zile „norocoase” şi „nenorocoase”. Oamenii susţin
că sunt în stare să prezică viitorul prin poziţia stelelor şi recomande ce trebuie sau ce nu trebuie să
se facă în anumite zile. Cei ce spun norocul şi mediumurile pentru spirite înfloresc cu miile, iar
milioane sunt înşelaţi de ei. Unii poartă farmece în buzunare, sau pe trup, bat în cuie potcoave de
cai deasupra uşii, alţii „bat în lemn” ca să nu li se întâmple rău. Mulţi nu vor să înceapă sau să
aducă la îndeplinire anumite sarcini în zilele de vineri. Numărul 13 este considerat a fi nenorocos.
Unii consideră o pisică neagră de rău augur într-o călătorie şi văzând-o se întorc din drum pentru
a-şi începe călătoria din nou. Unii refuză să meargă sub o scară, iar alţii pretind a se vindeca de
anumite boli prin aruncarea unui obiect în spatele lor, într-o noapte fără lună. În vechime, astfel de
lucruri erau luate mult mai în serios decât sunt astăzi şi era pericolul ca Israel să cadă în magia
popoarelor din jurul lor.

27 Să nu vă tundeţi părul de pe tâmple şi să nu-ţi razi colţurile bărbii.

Colţurile bărbii. Iudeii erau foarte mândri de bărbile lor, considerându-le semnul bărbăţiei şi
demnităţii. S-a sugerat că o barbă „stricată” însemna că purtătorul ei era un adept al unui zeu
păgân. Acea parte tăiată putea fi jertfită zeilor. Dumnezeu a interzis poporului Său să urmeze acest
obicei. În contextul ei, (v.26-28) restricţia aceasta putea să însemne numai o măsură de siguranţă
împotriva obiceiurilor păgâne. Aplicarea ei la obiceiul modern de a rade barba este cu totul
nejustificată.

~ 104 ~
28 Să nu vă faceţi tăieturi în carne pentru un mort şi să nu vă imprimaţi nici un semn
pe piele. Eu sunt DOMNUL.
Tăieturi în carne. Acestea erau făcute de diferitele popoare vechi în legătură cu ritualurile
ceremoniale pentru morţi. Chiar şi astăzi unele popoare păgâne mai urmează astfel de practici.
Într-un trib din Noua Guinee se taie un deget la moartea unui membru al familiei.
Imprimaţi…semn pe piele. Acestea poate să se refere la tatuaj, un obicei care nu este imoral în
sine, dar în mod sigur nedemn pentru poporul lui Dumnezeu, pentru că tinde să strice chipul
Creatorului.

29 Să nu-ţi pângăreşti fiica, făcând-o prostituată, pentru ca nu cumva ţara să ajungă

un loc de prostituţie şi să se umple de nelegiuire.
Să nu-ţi pângăreşti fiica. Acesta era un obicei comun printre popoarele din vechime, mai ales
printre cei săraci, care adesea îşi vindeau fiicele şi uneori soţiile în robie şi prostituţie. Atunci
femeile nu se bucurau de preţuire înaltă.

30 Să ţineţi Sabatele Mele şi să cinstiţi Lăcaşul Meu. Eu sunt DOMNUL.

Să ţineţi Sabatele Mele. Respectul este cuprins în amândouă poruncile amintite aici. Sunt unii
care păzesc Sabatul, dar nu arată respectul cuvenit faţă de Sanctuar. Alţii respectă Sanctuarul, dar
nu Sabatul. Religia adevărată cheamă la respectarea amândoura, pentru că sunt sfinte.

31 Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor e(Sau: necromanţi) sau la

descântători f(Sau: prezicători); să nu-i căutaţi ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt
DOMNUL, Dumnezeul vostru.
Duhurile morţilor. De la onoth, literal „burdufuri (de piele)” ca în Iov 32,19. Aceasta este prima
folosire a cuvântului în Biblie. Folosirea cuvântului pentru a desemna spirite pare că se datorează
însuşirii glasului lor nedistinct şi nenatural, aşa cum putea să fie produs prin vorbirea într-un
„burduf”, sau alt recipient.
Cuvântul tradus în Isaia 8,19 prin „murmur” înseamnă „a şopti”, „a vorbi încet”, „a bolborosi”.
El mai înseamnă „a media (încet)”, ca şi când o persoană se adresează sieşi cu glas încet, care
seamănă cu un oftat (Psalmi 143,6). Cuvântul tradus „tradiţie” este din şaphaph, un cuvânt care
imită bolboroseala unui medium. În Isaia 29,4, şaphaph este redat prin „şoaptă” şi în Isaia 38,14
„croncăneală”. Septuaginta redă de obicei oboth ca eggastrimuthoi „ventrilogi” însemnând
proiectarea glasului spre stomac în tonuri joase şi guturale. Ventrilogismul avea să se potrivească
uşor la scopurile magice.
Oboth este feminin, sugerând că spiritele erau de obicei femei. Despre un medium se spunea că
„are” un „duh familiar”. Ea nu era posedată de un „duh familiar”, ci avea „duhul”. O traducere
literală a textului din 1 Samuel 28,7 ar fi „o femeie, stăpâna unui spirit familiar”. Folosit ca
substantiv a cuvântului englezesc „familiar” înseamnă „un intim”, „un însoţitor”. „Spirit familiar”
poate, deci, potrivit să fie ”spirit intim”, sau poate „însoţitor intim”, adică cineva care a însoţit cu
mediumul, poate fi chemat de „stăpâna” lui şi i se poate spune ce să facă. Posesorul, sau „stăpâna”
lui, ob, de obicei se apleacă în timp ce vorbeşte ca medium şi conform cu Isaia 29,4 vorbeşte ca
„din pământ”. Aceasta poate să explice faptul că atunci când Saul a consultat vrăjitoarea din
Endor, ea a văzut „o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ” (1 Samuel 28,13), şi lămureşte
de ce Saul „s-a plecat cu faţa la pământ” (v.14) pentru a conversa, cum credea el, cu Samuel (v.15-
19).
„Terafimii” din Vechiul Testament (vezi comentariul pentru Geneza 31,19) se pare că, cel puţin
pe acea vreme, au fost folosiţi de mediumuri ca „suport” pentru pretinsa comunicare cu morţii,
adesea cu ajutorul ventrilogismului. În Zaharia 10,2 este spus „căci terafimii vorbesc nimicuri”
(RSV) când sunt întrebaţi. În cel puţin un caz, cuvântul „terafimi” se referă la un chip atât de

~ 105 ~
asemănător cu o fiinţă omenească, încât acesta a înşelat solii trimişi de Saul, făcându-i să creadă
că în pat era culcat chiar David (1 Samuel 19,12-17). Un ventrilog putea să simuleze uşor o
conversaţie cu un chip, într-un fel destul de real, pentru a convinge sufletele superstiţioase că
vorbeau duhurile celor morţi. Ar fi numai firesc ca diavolul să controleze cuvintele duhului
medium în armonie cu propriile scopuri.

32 Să te ridici înaintea perilor albi şi să onorezi pe cel bătrân; să te temi de

Dumnezeul tău. Eu sunt DOMNUL.

Perilor albi. Porunca aceasta extinde porunca a cincia. Respectul este o virtute fundamentală.
Lipsa de respect şi de cugetare serioasă au fost întotdeauna păcate copleşitoare. Acesta este timpul
tineretului. Ei sunt într-adevăr speranţa lumii şi a bisericii. Dar aceasta nu înseamnă a da la o parte
bărbaţii în vârstă şi cu experienţă, nici să fie dispreţuit sfatul lor.
Să te temi de Dumnezeul tău.Porunca aceasta este întotdeauna un adevăr prezent.Biserica zilelor
noastre este sfătuită: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă” (Apocalipsa 14,7).

33 Dacă vreun străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l
asupriţi.

Vreun străin. Străinii din vechime, în general, erau priviţi cu suspiciune. De ce şi-a părăsit
străinul căminul? N-a făcut cumva vreo crimă? Era el vreun fugar din faţa justiţiei? Era un rob
fugit? Se ridică întrebări fireşti, când puţini se aventurează departe de dealurile şi văile strămoşilor
lor. Străinul era în defensivă, dar poporul lui Dumnezeu nu trebuia să-l asuprească.

34 Străinul să fie privit ca un băştinaş între voi; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi
voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru.

Băştinaş între voi. Nu era de ajuns ca străinul să nu fie lăsat singur, nici să fie necăjit, sau chinuit.
Ei trebuiau să-l trateze cu aceeaşi consideraţie pe care o arătau unii faţă de alţii. Hristos a enunţat
aceeaşi regulă când a fost pe pământ. De fapt, El a citat tocmai din acest capitol al Leviticului,
când a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,39; Levitic 19,18).
Pentru ca cineva să nu tragă concluzia că prin „aproapele” Hristos a înţeles un iudeu, El a spus
pilda samariteanului milos. Orice om în nevoie este aproapele nostru (Luca 10,30-37).
Aţi fost străini. Este bine pentru noi să ne amintim că în trecut au fost vremuri când eram printre
străini şi aveam nevoie de o mână de ajutor, sau de un cuvânt de îmbărbătare. Aceasta ne face mai
amabili cu cei care au nevoie de ajutorul şi îmbărbătarea noastră.

35 Să nu faceţi nedreptate în ce priveşte standardele de măsurare a lungimii sau de

cântărire a greutăţii şi a cantităţii.

Să nu faceţi nedreptate. Dumnezeu porunceşte cinste strictă în măsurile de lungime, greutate şi

cantitate. În orice schimb trebuie să se observe dreptate strictă. Hristos spune: „Cu ce măsură veţi
măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6,38).

36 Să aveţi cumpene drepte, greutăţi corecte, o efă g(Efa era o unitate de măsură
pentru solide, de aproximativ 22 l) corectă şi un hin h(Hinul era o unitate de măsură
pentru lichide, de aproximativ 3,6 l) corect. Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru,
Care v-am scos din ţara Egiptului.

~ 106 ~
37 Să păziţi toate poruncile şi toate legile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt
DOMNUL.»”

Comentarii Ellen G. White:

9 MH 186
9,10 AA 337; Ed 44; PP 531
11 4T 336, 350
13 5T 350
13-15 3T 517
14 3T 519
17 DA 441; MB 87; 1T 214; 4T 513; 7T 260
18 COL 261, 381; PP 136, 305, 373, 424
30 ML 286; MYP 265; 5T 491
31 GC 556; PP 689
32 AH 363; Ed 244; LS 275; ML 279
33,34 PP 507
34 DA 500
35,36 MH 188

~ 107 ~
Capitolul 20
Pedepse pentru încălcarea reglementărilor

1 DOMNUL i-a zis din nou lui Moise:

Domnul i-a zis. Cele mai multe dintre încălcările amintite în acest capitol au fost înfăţişate în
capitolele 18 şi 19. Apelul către popor a fost făcut pe plan curat spiritual, un apel la simţul lor de
dreptate. Aici încălcările sunt considerate crime contra statului şi mai ales ele erau pasibile de
pedeapsă. În general, pedeapsa era moartea.

2 „Să le mai spui israeliţilor: «Dacă vreunul dintre israeliţi sau dintre străinii care
locuiesc în Israel îşi vor da copiii lui Moleh a(Vezi nota de la 18:21; şi în vs. 4, 5),
omul acela să fie pedepsit cu moartea; poporul din ţară să-l ucidă cu pietre.
Lui Moleh. Aceasta nu era o simplă consacrare a copilului lui Moloh, ci era o jertfire adevărată
prin foc, în care copilul era ars de viu (Psalmi 106,37.38; Isaia 57,5; Ieremia 7,31; 19,5;
Ezechiel 16,21; 23,39). Cât priveşte discuţia asupra cuvântului „Moloh”, vezi comentariul pentru
capitolul 18,21.

3 Eu Îmi voi întoarce faţa împotriva acelui om şi-l voi nimici din poporul său,
pentru că şi-a dat fiii lui Moleh, Mi-a spurcat Lăcaşul şi a profanat Numele Meu cel
sfânt.
4 Dacă poporul din ţară îl va ierta atunci când îşi va da copiii lui Moleh şi nu-l va
omorî,
5 Eu Însumi Îmi voi întoarce faţa împotriva acelui om şi împotriva clanului lui şi-l
voi nimici din poporul lui, împreună cu toţi cei ce îl urmează prostituându-se
înaintea lui Moleh.
Îl voi nimici. Literal „doborî”, „despica”, „risipi”, „nimici”. Dumnezeu a hotărât că aceia care îşi
jertfesc copiii lor lui Moloh să fie executaţi, de obicei prin omorâre cu pietre. Dacă poporul nu lua
măsuri, ci trecea cu vederea crima, Dumnezeu urma să ia cazul în propriile mâini spre a-l „nimici
din mijlocul poporului împreună cu toţi cei ce curvesc cu el”. În cele mai multe cazuri, nu este clar
în ceea ce priveşte mijloacele prin care erau nimiciţi păcătoşii (vezi comentariul pentru
Geneza 17,14; Exod 12,15). Aici acestea pot să însemne numai moartea.

6 Dacă se va duce cineva la cei ce cheamă duhurile morţilor b(Vezi nota de la

19:31; şi în v. 27) sau la descântători c(Vezi nota de la 19:31; şi în v. 27), ca să se
prostitueze luându-se după ei, Îmi voi întoarce faţa împotriva lui şi îl voi nimici din
poporul său.
Cheamă duhurile morţilor. Cei care căutau pe orice cale să ia contact cu duhurile sau să
comunice cu morţii erau pedepsiţi de asemenea (v.27). Deoarece pedeapsa cu moartea nu este
amintită în versetul 6, se presupune că în unele cazuri aceasta era lăsată la hotărârea judecătorilor,
după gravitatea abaterii. Conform cu versetul 27, pedeapsa obişnuită era moartea. Cât priveşte
înţelesul termenului, vezi explicaţiile de la capitolul 19,31.

~ 108 ~
7 De aceea sfinţiţi-vă şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru.
Sfinţiţi-vă. Aşa cum s-a observat mai înainte, aceasta este nota dominantă a Leviticului şi una pe
care Dumnezeu dorea ca poporul Său să o aibă mereu în minte. Motivul dat este simplu: „Eu sunt
Domnul Dumnezeul vostru”.

8 Să păziţi poruncile Mele şi să le împliniţi; Eu sunt DOMNUL Care vă sfinţesc.

Să păziţi poruncile Mele. Versetul 7 întipăreşte sfinţenia. Imediat urmează porunca: „Să păziţi
legile Mele” şi apoi cuvintele: „Eu Sunt Domnul care vă sfinţesc”. Aici sunt unite sfinţenia şi
păzirea legilor lui Dumnezeu. Cum şi trebuiau să fie în viaţa reală. Pretenţia că sfinţirea poate fi
dobândită fără ascultarea de voia lui Dumnezeu este o pretenţie falsă.

9 Cine îşi va blestema tatăl sau mama să fie pedepsit cu moartea; şi-a blestemat tatăl
sau mama, prin urmare, trebuie să se facă ispăşire cu propriul lui sânge.
Va blestema tatăl. Nu suntem informaţi ce anume se cuprindea în acest blestem care atrăgea
pedeapsa cu moartea. Faptul că acest act nu este definit înseamnă că includea orice fel de lipsă de
respect.
Moartea pare o pedeapsă severă doar pentru blestemul cuiva. Ce mare răspundere punea aceasta
asupra părinţilor pentru a-l creşte în aşa fel pe copil, încât acesta să aibă respect pentru autoritate.
Despre această pedeapsă ni se aduce aminte când vedem părinţii care se supun cu blândeţe
abuzului unui copil care într-un acces de mânie nu numai că refuză să asculte, ţipă, bate din picior,
se revoltă şi chiar bate pe tată şi pe mamă. Astfel de părinţi pot să regrete prea târziu că nu s-au
ocupat de copil la timp, ci i-au permis să treacă peste ce era oprit. Regretul cel mai mare are să
vină o dată cu înţelegerea că, dacă ar fi lucrat înţelept şi prompt, băiatul ar fi putut să fie salvat
pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

10 Dacă un bărbat a comis adulter cu soţia semenului său, cei 2 adulteri să fie
omorâţi.
A comis adulter. Versetele 10-21 nu constituie o lectură plăcută. Nici nu au fost scrise cu scopul
acesta. Lucrurile amintite sunt lucruri ruşinoase, lucruri rele. De aceea, pedeapsa este în general
moartea.

11 Dacă un om se va culca d(Vezi nota de la 18:6; peste tot în capitol) cu soţia

tatălui său, descoperind astfel goliciunea tatălui său, cei 2 să fie omorâţi; să se facă
ispăşire cu propriul lor sânge.
12 Dacă un om se va culca cu nora sa, amândoi să fie omorâţi; ei au săvârşit o
perversitate, prin urmare, sângele lor să cadă asupra lor.
13 Dacă un bărbat se va culca cu un alt bărbat la fel cum se culcă cu o femeie,
amândoi au săvârşit o urâciune; să fie nimiciţi şi să se facă ispăşire cu propriul lor
sânge.
14 Dacă un bărbat va lua de soţie atât pe fată, cât şi pe mama ei, lucrul acesta este o
nelegiuire. Să fie arşi în foc atât el, cât şi ele, pentru ca nelegiuirea să nu-şi mai
găsească loc printre voi.

15 Dacă un bărbat se va împreuna cu un animal, atunci atât bărbatul, cât şi animalul

să fie nimiciţi.

~ 109 ~
16 Dacă o femeie se va apropia de un animal ca să se împerecheze cu el, să nimiciţi
atât femeia, cât şi animalul. Să fie nimiciţi şi astfel sângele lor să cadă asupra lor.
17 Dacă un om o va lua pe sora sa, fiica tatălui său sau fiica mamei sale, şi-i va
vedea goliciunea, iar ea îi va vedea goliciunea lui, fapta aceasta este o urâciune; să
fie nimiciţi amândoi sub privirea poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii lui
şi, prin urmare, trebuie să-şi poarte pedeapsa.
18 Dacă un bărbat se culcă cu o femeie care este în perioada necurăţiei ei,
descoperindu-i astfel goliciunea, dacă el îi descoperă scurgerea şi ea îşi descoperă
scurgerea de sânge, amândoi să fie nimiciţi din poporul lor.
19 Să nu descoperiţi goliciunea surorii mamei voastre, nici a surorii tatălui vostru,
pentru că aceasta ar însemna să descoperiţi goliciunea unei rude apropiate. Cei
vinovaţi de acest păcat îşi vor purta pedeapsa.
20 Dacă un bărbat se va culca cu mătuşa sa, aceasta înseamnă că el a descoperit
goliciunea unchiului său; amândoi să fie pedepsiţi; ei vor muri fără să aibă copii.
Fără să aibă copii. Pedeapsa aceasta astăzi poate să nu pară drastică, dar în vremurile vechi ea
însemna mult. A muri fără copii însemna a nu avea parte în nădejdea lui Israel, a fi practic în afara
legământului.

21 Dacă un bărbat va lua pe soţia fratelui său e(În situaţia în care nu se aplică legea
leviratului (Deut. 25:5-6), adică fratele trăieşte sau a murit lăsând urmaşi), lucrul
acesta este o necurăţie, căci el a descoperit goliciunea fratelui său; nu vor avea copii.
22 Să ascultaţi de toate poruncile Mele şi să le împliniţi, pentru ca ţara în care vă voi
aşeza să nu vă verse din gura ei.
23 Să nu vă luaţi după obiceiurile neamurilor pe care le voi izgoni dinaintea voastră,
căci ele au făcut toate aceste lucruri şi Mi-e scârbă de ele.
Obiceiurile neamurilor. Dumnezeu a dorit ca poporul Său să fie despărţit de cei din jurul lor, în
obiceiuri, îmbrăcăminte, moralitate, chiar şi în mâncarea lor. Idealul lui Dumnezeu pentru poporul
Său este o despărţire completă de lume.

24 Vouă însă v-am promis că veţi moşteni ţara; Eu Însumi vă voi da în stăpânire o
ţară în care curge lapte şi miere. Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru, Care v-a ales
dintre popoare.
25 De aceea să faceţi deosebire între un animal curat şi unul necurat, între o pasăre
necurată şi una curată, ca să nu vă pângăriţi prin animalele, păsările sau prin orice
fel de creatură care mişună pe pământ, despre care v-am spus să le consideraţi
necurate.

Să faceţi deosebire. Vezi comentariul pentru capitolul 11.

~ 110 ~
26 Voi să-Mi fiţi sfinţi, pentru că Eu, DOMNUL, sunt sfânt; Eu v-am ales dintre
popoare ca să fiţi ai Mei.

Ales. Literal „despărţiţi”. Acelaşi cuvânt ebraic apare în Geneza 1,4.6.7.14; Exod 26,33;
Isaia 59,2; etc. El este tradus în Levitic 20,24 ca „pus de-o parte” şi în versetul 25 ca „deosebire”.
Israel trebuia să fie deosebit de toate celelalte naţiuni nu numai în felul de închinare, ci şi în
idealurile, obiectivele, viaţa socială şi modul de recreare, dietă şi îmbrăcăminte. Dumnezeu a
„despărţit” pe poporul Său de toate celelalte neamuri nu numai pentru a-i face deosebiţi de toţi
ceilalţi, ci pentru ca ei să reprezinte în orice obicei al vieţii propria Lui desăvârşire de caracter. În
felul acesta, chiar şi popoarele păgâne aveau să recunoască superioritatea legilor lui Dumnezeu.
(Deutronom 4,6-9)

27 Dacă este printre voi vreun bărbat sau vreo femeie care cheamă duhurile morţilor
sau se ocupă cu descântecele, să fie pedepsiţi cu moartea; să fie omorâţi cu pietre şi
să se facă astfel ispăşire cu propriul lor sânge.»”

Comentarii Ellen G. White:

2,3 5T 320
6 GC 556 şi PP 685.
7 5T 743
7-8 CH 66, 68, 83 şi ML 250
23-25 MH 280
26 GC 556

~ 111 ~
Capitolul 21
Reglementări speciale pentru preoţi

1 DOMNUL i-a zis lui Moise: „Spune-le preoţilor, fiii lui Aaron, următoarele: «Nici
un preot să nu se pângărească atingându-se de un mort din poporul său,
Preoţilor. Solia din capitolul 21 este pentru preoţi şi familiile lor. Ei trebuiau să se ferească de
orice fel de pângărire. Celor din popor le era îngăduit să facă unele lucruri care le erau interzise
preoţilor. În schimb, preoţilor de rând le erau permise libertăţi mai multe decât marelui preot.
Exista o scară gradată de purtare, care devenea mai strictă după rangul persoanei. Regulile care se
aplicau capului familiei se aplicau în unele cazuri şi familiilor lor, cu efectul că purtarea rea a
unuia dintre fiii sau fiice se reflecta asupra tatălui.

2 decât dacă este vorba de rudele lui cele mai apropiate: mama, tatăl, fiul, fiica,
fratele
Decât dacă este vorba de rudele lui. Un trup mort fie al unui sfânt sau păcătos era considerat ca
necurat, iar un preot care se atingea de el devenea necurat şi prin urmare nu putea sluji la sanctuar.
Erau şi excepţii în cazul rudelor apropiate precum tată sau mamă, fiu sau fiică, frate sau soră.

3 şi sora lui, care, fecioară fiind, încă mai locuieşte în casa părintească şi n-a avut
soţ; pentru ea se poate pângări,
4 dar ca fruntaş în poporul său a(Sau: dar pentru cei ce sunt rude cu el prin alianţă,
…; sensul în ebraică al versetului este nesigur) să nu se pângărească.
Fruntaş. Literal „un soţ” (Exod 21,22) sau un bărbat căsătorit (Exod 21,3). Probabil că este
folosit aici în sensul ultim, însemnând că el nu se poate pângări pentru rudele lui. Preotul nu putea
să urmeze obiceiul comun de jelire a morţilor, ci trebuia să-şi păstreze întotdeauna demnitatea
slujbei preoţeşti.

5 Preoţii să nu se radă pe cap, să nu-şi taie perciunii şi să nu-şi facă tăieturi în piele.
6 Să fie sfinţi pentru Dumnezeul lor şi să nu profaneze Numele Dumnezeului lor,
căci ei aduc DOMNULUI jertfele mistuite de foc, mâncarea Dumnezeului lor; de
aceea să fie sfinţi.
Să fie sfinţi. Deşi Dumnezeu nu are două măsuri de purtare pentru poporul Său, El aşteaptă ca
slujbaşii Lui să dea bisericii un exemplu de trăire sfântă. Lucrarea lui Dumnezeu cere întotdeauna
de la un om tot ce are mai bun.
În acest capitol sunt 3 lucruri care sunt accentuate drept calificări pentru preoţie.
1. 1. Condiţia fizică. Dumnezeu cere ca să fie servit numai de oamenii cu o bună condiţie fizică,
fără cusur fizic şi în posesia tuturor puterilor naturale ale trupului. Desăvârşirea fizică era simbolul
desăvârşirii de caracter spre care toţi trebuiau să tindă.
2. 2. Oamenii sfinţiţi. Viaţa lor trebuia să fie fără reproş, familiile lor la fel. O biserică poate fi
judecată uşor după viaţa membrilor ei. Poate o dovadă mai exactă este nivelul de sfinţenie realizat
în viaţa slujbaşului.
3. 3. Oameni consacraţi. Preoţilor din vechime nu le era îngăduit să lase ca vreun lucru să
împiedice cu ceva slujirea lor faţă de Dumnezeu. Marele preot nu trebuia să jelească pierderea
unei persoane dragi, nici chiar să ia parte la înmormântarea lor (vezi versetele 10 şi 11). Nimic şi
de nici un fel nu trebuia să împiedice lucrarea lui Dumnezeu.

~ 112 ~
7 Să nu ia în căsătorie o prostituată sau o femeie care s-a pângărit, nici o femeie
divorţată de soţul ei, căci ei sunt sfinţi pentru Dumnezeul lor.
8 Prin urmare, să-i priveşti ca sfinţi, pentru că ei aduc mâncarea Dumnezeului
vostru; preotul să fie considerat sfânt de către tine, căci Eu sunt sfânt, Eu, DOMNUL,
Care vă sfinţesc.
9 Dacă fiica unui preot se pângăreşte prostituându-se, ea îşi necinsteşte tatăl; să fie
arsă în foc.
Fiica unui preot. Dacă păcătuia o fată din popor, pedeapsa ei trebuia să fie după gravitatea
abaterii. Dacă fata unui preot era imorală, exista numai o pedeapsă, moartea prin foc.

10 Cel care a fost ales mare preot dintre fraţii săi, adică acela pe capul căruia a fost
turnat untdelemnul pentru ungere, care a fost pus deoparte ca să poarte veşmintele,
să nu-şi descopere capul b(Sau: să nu-şi ciufulească părul) şi să nu-şi sfâşie
veşmintele în nici o împrejurare.
Mare preot. Deşi regulile erau stricte pentru un preot, ele erau şi mai stricte pentru marele preot.
Dintre toţi preoţii, numai el a fost uns pe cap cu untdelemn, el a fost consacrat să îmbrace hainele
aurii. El nu trebuia să-şi descopere capul pentru că acest act făcea necesară îndepărtarea plăcii de
aur pe care era inscripţia „Sfinţenie Domnului”. El nu trebuia să-şi sfâşie hainele, cum era obiceiul
când cineva era foarte întristat. El nu trebuia să se atingă de un trup mort, nici chiar de al tatălui
său, sau al mamei sale. Cuvintele lui Hristos către un candidat la ucenicie par să reflecte acest
ideal (Matei 8,22). Dacă marele preot ar fi făcut aşa, ar fi devenit necurat şi astfel s-ar fi făcut
incapabil pentru îndeplinirea îndatoririlor sfintei sale slujbe.

11 Să nu se apropie de nici un mort; să nu se pângărească nici chiar pentru tatăl său

sau mama sa.
12 Să nu iasă din Lăcaş şi să nu profaneze Lăcaşul Dumnezeului său, căci el a fost
învestit în vederea slujirii prin untdelemnul pentru ungere, care este peste el,
untdelemnul Dumnezeului său. Eu sunt DOMNUL.
Să nu iasă din Lăcaş. Preoţii de rând slujeau fiecare numai pentru un timp scurt în fiecare an,
marele preot era în slujire continuă. El trebuia să fie disponibil în orice timp şi nu putea pleca în
călătorie. Un preot putea sluji în locul celuilalt în caz de forţă majoră, dar nimeni nu putea sluji în
locul marelui preot, cu toate că în vremurile de mai târziu el a avut un înlocuitor.

13 Să se căsătorească doar cu o fecioară.

Fecioară. Marele preot trebuia să ia în căsătorie o fecioară. El nu avea voie să se căsătorească cu
o văduvă, asemenea preotului de rând, şi desigur nu putea să ia în căsătorie o femeie cu reputaţie
proastă.

14 Să nu se căsătorească cu o văduvă sau cu o femeie divorţată, nici cu o femeie

care s-a pângărit sau cu o prostituată. Femeia pe care o va lua de soţie din poporul
său, va trebui să fie fecioară,

~ 113 ~
15 ca astfel să nu-şi facă de ruşine urmaşii în poporul său; căci Eu sunt DOMNUL
Care-l sfinţesc.»”
Facă de ruşine urmaşii. Copiii din oricare din legăturile amintite în versetul 14 aveau să fie
descalificaţi să urmeze tatălui lor în slujbă, după cum el însuşi urma să fie descalificat prin
călcarea interdicţiei cu privire la o astfel de căsătorie. Aceste reguli au fost date pentru a păstra
preoţia ca un ordin sfânt. Preoţii trebuiau să fie sfinţi în toate privinţele, ca să merite respectul
poporului.

16 DOMNUL i-a zis din nou lui Moise:

17 „Spune-i lui Aaron: «Nici un bărbat dintre urmaşii tăi din generaţiile viitoare care
va avea o meteahnă să nu se apropie să aducă mâncarea Dumnezeului său.
O meteahnă. După cum jertfele aduse trebuiau să fie desăvârşite şi fără cusur, tot aşa trebuiau să
fie şi preoţii care slujeau la altar.
Cei care aveau metehne aveau posibilitatea să slujească la lucrări mai mici, dar niciodată nu
trebuiau să se urce la altar (versetul 21). Ei puteau fi îngrijitori ai dulapurilor cu haine ale
preoţilor. Puteau să adune şi să examineze lemnele folosite, dar nu puteau face focul, sau să ducă
cenuşa. Puteau să cerceteze pe leproşi, să fie uşieri şi să ţină curtea în regulă. Dar nu puteau să
îndeplinească nici o funcţiune strict preoţească. (versetul 23). Ei nu erau lipsiţi de venitul preoţesc
şi puteau mânca din jertfele date preoţilor, atât din cele sfinte, cât şi din cele prea sfinte (v. 22).
Jertfele pentru păcat, pentru vină şi de mâncare erau „prea sfinte”, precum şi pâinea punerii înainte
(capitolul 2,3.10; 6,17.25.29; 7,1.6; 10,12.17). Jertfa de ridicare şi jertfa de legănat, primele roade,
pârga şi lucrurile închinate erau „sfinte”.

18 Nici unul care va avea vreo meteahnă să nu se apropie, nici unul care va fi orb,
şchiop, care va avea faţa mutilată sau un mădular mai lung,
Faţa mutilată[cu nasul cârn-trad. Cornilescu]. Adică „o faţă mutilată”. (RSV)
Mădular mai lung. Literal, „orice este alungit”, „având un mădular prea lung”. Tot ce era în
legătură cu închinarea la Dumnezeu trebuia să fie desăvârşit.

19 nici unul care va avea piciorul rupt sau mâna ruptă,

20 care va fi cocoşat sau pitic, care va avea un defect la ochi, care va avea râie sau
răni pe piele sau ale cărui boaşe nu vor fi întregi c(Posibil să fie vorba de probleme
cu hernia).
21 Nici unul dintre urmaşii preotului Aaron, care va avea vreo meteahnă nu va putea
să se apropie ca să aducă DOMNULUI jertfe mistuite de foc; cine are o meteahnă nu
se poate apropia ca să aducă mâncarea Dumnezeului său.
22 El va putea totuşi mânca din pâinea Dumnezeului său, atât din cea preasfântă, cât
şi din cea sfântă.
23 Însă nu va avea voie să se apropie de draperia despărţitoare d(Care desparte
Locul Preasfânt de Locul Sfânt) sau de altar, fiindcă are o meteahnă; să nu-Mi
profaneze locurile Mele sfinte, pentru că Eu sunt DOMNUL Care le sfinţesc.»”

24 Astfel, Moise a spus toate aceste cuvinte lui Aaron, fiilor acestuia şi tuturor
israeliţilor.

~ 114 ~
Capitolul 22

1 DOMNUL i-a zis lui Moise:

2 „Spune-le lui Aaron şi fiilor săi să aibă respect faţă de lucrurile sfinte care-Mi sunt
închinate de către israeliţi şi să nu profaneze Numele Meu cel sfânt. Eu sunt
DOMNUL.

Să aibă respect. Tot ce slujea la Cortul Întâlnirii trebuia să fie cu totul curat, ceremonial sau
altfel. Dacă vreun preot devenea necurat, trebuia să evite cu grijă să se atingă de vreunul din
lucrurile sfinte şi nici măcar să nu se apropie de ele. Acestea cuprindeau tot ce aparţinea de slujba
de la sanctuar precum: altarele, cu toate uneltele lor şi jertfele aduse preoţilor de popor. Dacă
vreunul făcea aşa, era nimicit dinaintea Domnului, adică de la slujba Cortului Întâlnirii.

3 Să le spui: «Dacă vreunul dintre urmaşii voştri din generaţiile viitoare se va

apropia, în timp ce va fi necurat, de lucrurile sfinte, pe care israeliţii le dau
DOMNULUI, atunci omul acela să fie nimicit din prezenţa Mea. Eu sunt DOMNUL.

4 Nici unul dintre urmaşii lui Aaron care va avea o rană de lepră a(Termenul ebraic
poate desemna diverse boli ale pielii, nu neapărat lepra) sau care va suferi de vreo
scurgere, să nu mănânce din lucrurile sfinte până nu va fi curat. Oricine va atinge
vreun lucru care a devenit necurat din cauza unui trup mort sau a unui bărbat care a
avut o scurgere de sămânţă,

Lepră. Cele mai multe din pângăririle care puteau să vină asupra unui preot aveau să fie numai de
natură vremelnică şi excluderea de la sanctuar avea să dureze numai până seara. Totuşi, cei care
contractau lepra, sau care aveau o rană deschisă erau excluşi până erau declaraţi din nou curaţi,
oricât de lungă ar fi putut fi perioada de timp. În timpul despărţirii lor, ei erau întreţinuţi ca şi
ceilalţi preoţi, dar nu puteau mânca din lucrurile jertfite, pentru că aceasta ar fi inclus purtarea
păcatului.

5 oricine va atinge vreun animal care mişună, prin care poate ajunge necurat sau
vreun om prin care poate ajunge necurat, oricare ar fi necurăţia lui,

De vreun animal care mişună. Dumnezeu a poruncit ca tot ce slujea la sanctuar să fie absolut
curat. Dacă un preot avea să atingă o târâtoare, sau o altă persoană care nu era curată, el trebuia să
se spele şi nu îi era îngăduit să slujească până în ziua următoare.

6 acela care va atinge un astfel de lucru va fi necurat până seara. El nu va putea

mânca din lucrurile sfinte până nu-şi va spăla trupul cu apă.

7 La asfinţitul soarelui va fi curat; după aceea va putea mânca din lucrurile sfinte,
căci acestea sunt hrana sa.

La asfinţitul soarelui. Apusul soarelui încheia ziua. La timpul acesta se încheiau uşile Cortului
Întâlnirii şi în acea zi nu se mai slujea. De aceea, când preotul era necurat până seara, el nu putea
sluji până în ziua următoare.

~ 115 ~
8 Să nu mănânce din ceva mort sau din ceea ce a fost sfâşiat de animalele sălbatice,
ca să nu ajungă necurat. Eu sunt DOMNUL.

9 Preoţii să păzească poruncile Mele ca să nu se încarce cu păcat şi să moară din

cauză că le-au necinstit. Eu sunt DOMNUL; Eu îi sfinţesc.

Ca să nu se încarce cu păcat. În tot timpul, preoţii trebuiau să se abţină de la mâncarea lucrurilor

necurate, care fuseseră sfâşiate, sau care muriseră de la sine. Oricine făcea aşa ceva cu ştiinţă avea
„să moară”.

10 Nici un om care nu este preot să nu mănânce din lucrurile sfinte. Nici oaspetele şi
nici cel angajat de preot ca ziler să nu mănânce din lucrurile sfinte.

Lucrurile sfinte. Adică, hrana zilnică a preotului şi a familiei lui, care venea în cea mai mare
parte din jertfele poporului. Robii evrei şi familiile lor erau consideraţi ca aparţinând familiei şi de
aceea puteau să mănânce din „lucrurile sfinte”. O fiică măritată care locuia cu bărbatul ei era
considerată ca aparţinând altei familii şi de aceea nu putea să mănânce din ele.

11 Dar dacă preotul îşi va cumpăra un sclav cu argintul său, acesta va putea să
mănânce; de asemenea, sclavii născuţi în familia sa vor putea să mănânce din hrana
lui.

12 Dacă fiica unui preot se va căsători cu un bărbat care nu este preot, ea nu va

putea mânca din darurile sfinte.

13 Dar fiica unui preot care a rămas văduvă sau care este divorţată neavând copii şi
care s-a întors în casa tatălui ei ca în tinereţe, va putea să mănânce din hrana tatălui
ei. Însă nici un om care nu este preot să nu o mănânce.

14 Dacă un om va mânca din lucrurile sfinte fără să-şi dea seama, atunci el va trebui
să dea preotului preţul lucrului sfânt şi să adauge încă o cincime la el.

Fără să-şi dea seama. Dacă un om care nu era îndreptăţit să mănânce din lucrurile sfinte făcea
acest lucru fără să îşi dea seama, prin aceasta păcătuia faţă de „lucrurile închinate Domnului” şi i
se aplica regula din capitolul 5,15.16. Un preot trebuia să fie întotdeauna cu băgare de seamă spre
a evita încălcarea acestei reguli. Se putea, de exemplu, ca o fiică să-i viziteze pe părinţii ei acasă şi
să i se dea o porţie de mâncare pe care să o ia acasă. Dacă aceasta era „sfântă”, ea nu avea drept la
ea. Un vizitator putea să fie invitat să mănânce cu familia preotului. Se putea să fie incomod să se
gătească o mâncare deosebită numai pentru vizitator care trebuia să aleagă ce era îngăduit să
mănânce. Dacă el sau gazda făcea o greşeală, aceasta ar fi constituit un păcat.

15 Preoţii să nu profaneze lucrurile sfinte pe care israeliţii le aduc DOMNULUI,

16 dându-le voie acestora să mănânce din ele, fiindcă ar aduce asupra lor un păcat
de care s-ar face vinovaţi; căci Eu sunt DOMNUL Care îi sfinţesc.”

~ 116 ~
 Jertfele să fie fără meteahnă

17 DOMNUL i-a zis lui Moise:

18 „Spune-le lui Aaron, fiilor săi şi tuturor israeliţilor: «Toţi bărbaţii din casa lui
Israel şi toţi străinii din Israel care vor dori să aducă o ardere de tot DOMNULUI, fie
ca jertfă pentru împlinirea jurămintelor lor, fie ca daruri de bunăvoie,

Străinii. Adică, un individ nenaturalizat care locuia printre evrei. Un străin putea să aducă o
jertfă, dar nu se putea apropia un altar asemenea unui israelit. Preotul primea jertfa şi o sacrifica
pentru el. O astfel de jertfă avea să fie inevitabil o jertfă de bunăvoie, faţă de care desigur se aplica
regula din capitolul 1,3.

19 să ia un mascul fără meteahnă dintre vite, oi sau capre, după cum doresc şi să-l
jertfească.

20 Să nu aduceţi nici o jertfă care are vreo meteahnă, pentru că nu va fi primită de la

voi.

21 Când cineva va aduce DOMNULUI o jertfă de pace b(Vezi nota de la 3:1) pentru
împlinirea unui jurământ deosebit sau ca dar de bunăvoie, din cireadă sau din turmă,
va trebui ca aceasta să fie desăvârşită pentru a fi primită; să nu aibă nici o meteahnă.

Jertfă de pace. O făgăduinţă de a înfăţişa Domnului un animal constituia şi o juruinţă. Un animal

inferior nu era primit. El trebuia să fie desăvârşit din toate punctele de vedere. Aceasta se aplica
atât la israelit, cât şi la străin.

22 Cele oarbe, lovite, mutilate, cele care au vreo scurgere, râie sau bube pe piele să
nu le jertfiţi DOMNULUI şi să nu le puneţi pe altar ca jertfe mistuite de foc pentru
DOMNUL.

23 Pentru un dar de bunăvoie veţi putea aduce un bou c(Putea fi atât mascul, cât şi
femelă) sau un miel care are un mădular mai lung sau mai scurt, însă ca jertfă pentru
împlinirea unui jurământ el nu va fi primit.

Dar de bunăvoie. Totuşi, dacă acesta era un dar de bunăvoie şi nu o juruinţă, aducătorul putea să
ofere chiar şi un animal care avea ceva „în plus”, sau îi lipsea o parte. Astfel de daruri erau folosite
adesea pentru săraci. Putea să fie un corn frânt, sau putea să aibă un defect la picior, sau o cicatrice
pe piele. Nici una din acestea nu o făcea nepotrivită pentru hrană.

24 Orice animal care are vreo parte lovită, zdrobită, sfâşiată sau tăiată să nu-l jertfiţi
DOMNULUI; să nu aduceţi asemenea jertfe în ţara voastră

Parte lovită[Boaşele frânte-trad. Cornilescu]. Aceasta se referă la animale rănite întâmplător. Se

pare că mutilarea deliberată a animalelor era oprită.

~ 117 ~
25 şi să nu primiţi vreun astfel de animal de la un străin pentru a-l aduce ca hrană
Dumnezeului vostru; fiindcă sunt mutilate şi au meteahnă, ele nu vor fi primite de la
voi.»”
Hrană Dumnezeului vostru. Adică, jertfele aduse de popor, de care erau dependenţi preoţii pentru
traiul lor.

26 DOMNUL i-a mai zis lui Moise:

27 „Când se naşte un viţel, un miel sau un ied, acesta trebuie să rămână 7 zile cu
mama lui, după care, începând cu ziua a opta, poate fi primit ca jertfă mistuită de foc
pentru DOMNUL.
Şapte zile cu mama lui. Un animal nou născut nu era primit imediat ca jertfă (vezi comentariul
pentru Exod 22,30). Pentru jertfă nu exista o limită superioară de vârstă, cu excepţia când se arăta
în mod specific. Ghedeon a jertfit un viţel în vârstă de 7 ani (Judecători 6,25).

28 Vaca, oaia sau capra să nu le înjunghiaţi în aceeaşi zi cu fătul lor.

Cu fătul lor. Nu ni se spune de ce nu putea să fie o vacă junghiată în aceeaşi zi cu fătul ei.
Această regulă pare să fie de aceeaşi natură ca aceea care oprea luarea din cuibul de pasăre a
mamei şi a puiului ei (Deutronom 22,6). Poate că aceste precepte erau destinate să înveţe pe Israel
bunătatea şi mila, chiar şi faţă de animalele necuvântătoare. Se mai putea ca riturile religioase
păgâne să fi cerut astfel de practici, iar faptul acesta în sine ar putea produce o explicaţie potrivită
pentru interdicţia dată aici (vezi comentariul pentru Exod 23,19).
Principiul bunătăţii faţă de animale este bun şi astăzi. Să nu omorâm când nu este necesar, ci mai
degrabă să simţim acea delicată şi grijulie purtare de grijă pe care Însuşi Creatorul o are pentru
vieţuitoarele câmpului şi ale pădurii (Matei 10,29). Chiar şi copiii cei mici se simt nemulţumiţi
când se aduce vătămare animalelor lor favorite. Să nu pierdem aprecierea sensibilă a copilăriei
pentru bunătate. Cruzimea de orice fel se va dovedi revoltătoare. Fie ca medicii să fie cu băgare de
seamă, să nu devină insensibili faţă de suferinţele altora. Fie ca slujbaşii să nu uite slăbiciunile
omenirii şi nevoia de simpatie mai mult decât de mustrare

29 Când veţi aduce o jertfă de mulţumire pentru DOMNUL, să o jertfiţi în aşa fel
încât să fie primită de la voi.
O jertfă de mulţumire. Versetele 29 şi 30 repetă instrucţiunile din capitolul 7,15.

30 Să fie mâncată în aceeaşi zi; să nu lăsaţi nimic din ea până dimineaţă. Eu sunt
DOMNUL.
31 Să păziţi poruncile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt DOMNUL.
32 Să nu profanaţi Numele Meu cel sfânt, ca să fiu sfinţit în mijlocul israeliţilor. Eu
sunt DOMNUL Care vă sfinţesc,

33 Eu, Cel Care v-am scos din ţara Egiptului ca să fiu Dumnezeul vostru: Eu sunt
DOMNUL.”

~ 118 ~
Capitolul 23
Calendarul a[În VT lunile sunt prezentate: (1) prin simpla
numerotare (vs. 5, 24); (2) în perioada pre-exilică, cu denumirea
canaanită (Ex. 13:4; 1 Regi 6:1, 38; 1 Regi 8:2); (3) în perioada post-
exilică, cu denumirea babiloniană, care a rămas în uz şi astăzi
(Estera 2:16; 3:7; 8:9; Neem. 1:1; 2:1; 6:15; Zah. 1:7)] sărbătorilor.
Sabatul

1 DOMNUL i-a zis lui Moise:

2 „Vorbeşte israeliţilor şi spune-le: «Acestea sunt sărbătorile DOMNULUI cu ocazia

cărora veţi vesti adunări sfinte; acestea sunt sărbătorile Mele.

Sărbătorile Domnului. „Sărbătorile voastre” (Numeri 29,39) anuale sunt 6 la număr: 1) Paştele
(Numeri 28,16); 2) Sărbătoarea Azimelor (Numeri 28,17); 3) „sărbătoarea secerişului”,
„sărbătoarea săptămânilor” (primele roade) sau Cincizecimea (Exod 23,16; 34,22; Numeri 28,26;
Fapte 2,1); 4) sărbătoarea trâmbiţelor (Numeri 29,1); 5) Ziua Ispăşirii (Numeri 29,7);
6) „sărbătoarea strângerii”, „sărbătoarea corturilor” (Exod 23,16; Levitic 23,34; Numeri 29,12).
La aceste 6 sărbători sunt adăugate 7 zile de „adunare sfântă”; prima şi ultima zi a Sărbătorii
Azimelor (Numeri 28,18.25); ziua primelor roade (Numeri 28,26); Sărbătoarea Trâmbiţelor
(Numeri 29,1); Ziua Ispăşirii (Numeri 29,7); prima şi ultima zi a Sărbătorii Corturilor
(Levitic 23,35.36).
Cuvântul din capitolul acesta tradus „sărbătoare” vine fie de la unul sau altul din cele două
cuvinte ebraice: 1) Mo’ed, o adunare hotărâtă (folosit, de exemplu în Levitic 23,2.4.37;
Numeri 29,39); 2) Chag, o serbare (folosit, de exemplu în Levitic 23,6.34.39.41; Numeri 28,17;
29,12). Uneori cele două cuvinte sunt folosite unul în locul celuilalt, cu toate că primul mo’ed
accentuează timpul sărbătorii (Numeri 29,39); chag, caracterul sărbătorii. Chag este derivat
dintr-un verb care are unul din sensurile lui posibile „a face pelerinaj”, „a face o călătorie cu
obiectul închinării”. Cuvântul arab înrudit haj descrie pelerinajul sacru musulman la Mecca. În
lista „sărbătorilor” anuale, chag este semnificativ folosit numai la trei: 1) Sărbătoarea Azimelor;
2) Sărbătoarea primelor roade; 3) Sărbătoarea Corturilor. „De trei ori pe an să prăznuiţi sărbători
(chag) în cinstea Mea” (Exod 23,14). Spre a prăznui aceste sărbători toţi bărbaţii trebuiau „să se
înfăţişeze înaintea Domnului, în locul pe care îl va alege El” (Deutronom 16,16). Ei trebuiau să
„facă un pelerinaj”.
De aceea nu există contradicţie între afirmaţia din Exod, că izraeliţii trebuiau să „prăznuiască
sărbători” „de trei ori pe an” (Exod 23,14) şi lista din Levitic despre şase sărbători anuale (vezi şi
Numeri 28,29). Fiecare dintre aceste şase sărbători este descrisă ca un mo’ed, dar trei din ele mai
sunt desemnate şi ca chag. Cu alte cuvinte, erau şase mo’ed, dar numai trei chag. Enciclopedia
Biblică Standard Internaţională le prezintă pe acestea trei ca „sărbători-pelerinaj”.
Cu toate că Paştele poate fi pe drept numărat ca o „adunare hotărâtă”, un mo’ed, el mai poate fi
considerat şi ca parte a Sărbătorii Azimelor. Mielul pascal era junghiat în ziua a paisprezecea a
lunii întâi şi mâncat în aceeaşi seară, la începutul zilei a cincisprezecea, prima zi a Sărbătorii
Azimelor. Paştele şi Sărbătoarea Azimelor erau în realitate două părţi ale unui întreg şi aşa erau
considerate uneori (vezi Ezechiel 45,21). Având în vedere aceste lucru, am putea vorbi de cinci,
mai degrabă decât de şase sărbători anuale.

~ 119 ~
3 Să se lucreze 6 zile, dar ziua a şaptea este Sabatul, o zi de odihnă însoţită de o
adunare sfântă; să nu faceţi nici o lucrare în această zi: să fie Sabatul DOMNULUI în
toate locuinţele voastre.
Sabatul,o zi de odihnă. Literal, „păzirea unui Sabat al Sabatului”. Traducerea noastră omite să
redea forţa deplină a originalului ebraic, care este în mod variat tradus un „Sabat de adâncă
odihnă”, „Sabat de odihnă totală”, „Sabat desăvârşit”, „Sabat de odihnă solemnă”.
Sabatul este deosebit de toate celelalte sărbători şi adunări sfinte (vezi versetele 37 şi 38) prin
aceea că îşi are origine la creaţiunea (Geneza 2,1-3), în timp ce sărbătorile anuale şi „Sabatele” îşi
aveau originea la naţiunea iudaică. Sabatul zilei a şaptea „a fost făcut pentru om” (Marcu 2,27) şi
de aceea este obligatoriu pentru toţi oamenii pentru vecie; sărbătorile anuale erau făcute pentru
iudei şi au încetat a mai fi obligatorii când tipul s-a întâlnit cu antitipul la moartea lui Hristos
(Coloseni 2,16.17). Sabatul zilei a şaptea este cuprins în Legea lui Dumnezeu, cele Zece Porunci,
Constituţia Lui pentru lume. Pentru că el a fost făcut înainte de venirea păcatului, va rămâne şi
după ce păcatul nu va mai fi (Isaia 66,22.23). Pe de altă parte, sărbătorile anuale iudaice erau
numai vremelnice, locale, cu aplicaţie ceremonială, potrivite pentru condiţiile din Palestina şi nu
puteau fi aplicate pe plan mondial.
În felul acesta, Sărbătoarea Primelor Roade (a recoltei de iarnă-vară), ţinută primăvara târziu, în
mai, nu putea fi respectată în emisfera sudică decât cu şase luni mai târziu. Tot aşa, n-ar fi fost
posibil pentru oamenii din toate ţările să respecte Sărbătoarea Corturilor toamna. Iudeii au
descoperit că nu este posibil nici chiar pentru ei să păzească Ziua Ispăşirii aşa cum era poruncită
de Dumnezeu, decât în legătură cu Templul. Paştele putea fi păzit cum trebuie în anticiparea
venirii unui Răscumpărător, dar nu după venirea Lui. Toate sărbătorile acestea au slujit scopului
lor, fiind adaptate nevoile iudeilor în timp ce locuiau în Palestina, înainte de venirea lui Mesia. Ele
au încetat, dar Sabatul zilei a şaptea rămâne.
Pentru a asigura că Sabatul nu trebuia să fie considerat o instituţie iudaică, şi deci care a încetat o
dată cu naţiunea iudaică, Hristos a declarat în mod accentuat: „Sabatul a fost făcut pentru om”
(Marcu 2,27). El a adăugat: „De aceea Fiul Omului este Domn şi al Sabatului” (versetul 28). El îi
aparţine Lui. El este „Domnul” lui. Nimeni să nu-l falsifice pentru că nu are nici un drept să facă
aşa ceva. El este „ziua Mea cea sfântă”, zice Dumnezeu (Isaia 58,13).
Sabatul Domnului. „Acesta este Sabatul Domnului” şi arată dreptul de proprietate. Dacă
Dumnezeu ar fi vorbit despre prima zi a săptămânii ca fiind „ziua Mea cea sfântă” sau „Sabatul
Domnului”, astăzi nimeni n-ar fi în îndoială ce a înţeles El prin aceasta. În schimb, El foloseşte
exact aceleaşi expresii cu privire la ziua a şaptea. Aceasta este ziua Lui.

Paştele şi Sărbătoarea Azimilor

4 Celelalte sărbători ale DOMNULUI, cu adunări sfinte, pe care le veţi sărbători la

vremea hotărâtă pentru ele sunt următoarele:
5 în a paisprezecea zi a lunii întâi, între cele două seri b(Între amurg şi întunericul
propriu-zis al nopţii, moment în care mielul pascal era sacrificat), va fi Paştele
DOMNULUI,
Paştele Domnului. Paştele n-a fost instituit decât la eliberarea lui Israel din Egipt (Exod 12:14,
27). El comemora puterea mântuitoare a lui Dumnezeu exercitată în favoarea lor cu acea ocazie
istorică şi de aceea pentru ei era „Paştele Domnului”. În contrast izbitor, „Sabatul Domnului” a
devenit ca atare când, la încheierea săptămânii de creaţiune, Însuşi Dumnezeu S-a odihnit în
această zi şi a pus-o deoparte pentru binele şi folosul omenirii (Geneza 2,1-3; Exod 20,8-11;
Marcu 2,27.28). Toţi oamenii îşi datorează existenţa puterii creatoare a lui Dumnezeu şi de aceea
au obligaţia faţă de El de a păzi întotdeauna ca sfântă ziua de odihnă lăsată de El.
După cum s-a spus, Paştele a fost instituit în amintirea eliberării lui Israel din robia egipteană. În

~ 120 ~
ziua a zecea a lunii întâi era ales un miel pentru fiecare familie „după numărul sufletelor” sau,
dacă familia era mică, se puteau uni două sau mai multe familii pentru o jertfă. Mielul era păstrat
până în ziua a paisprezecea, când era junghiat după-amiază, târziu, iar sângele lui era stropit pe
uşiorii uşii (vezi comentariul pentru Exod 12,1-10). În aceeaşi seară, carnea era mâncată nu fiartă
ca de obicei, ci friptă. Se putea folosi numai pâine nedospită, cu ierburi amare (versetul 8). În anii
de mai târziu, aceste ritual a suferit modificări, dar în principiu a rămas acelaşi.
Jertfa de Paşti este deosebită, fiind numită „jertfa Mea” (Exod 23,18; 34,25). Paştele comemora
plecarea lui Israel din Egipt, dar mai arăta şi spre „Hristos, Paştele nostru”, care a trebuit să fie
„jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5,7). În multe privinţe, Paştele a prefigurat potrivit răstignirea. La
răstignire nu a fost zdrobit nici un os al lui Hristos (Ioan 19,36); nici un os al mielului pascal nu
era voie să fie zdrobit (Exod 12,46; Numeri 9,12). Mielul pascal a fost junghiat în ziua a
paisprezecea a lui Abib şi mâncat în aceeaşi seară (Exod 12,6-10); Hristos a murit în timpul
Paştelui (Ioan 19,14). Stropirea sângelui însemna „o trecere pe deasupra” din îndurare, o eliberare
de la moarte (Exod 12,13), tot aşa prin sângele lui Hristos a avut loc o trecere cu vederea a
păcatelor comise şi mărturisite (Romani 3,25). Jertfa de Paşte era un miel (Exod 12,3), tot aşa
Hristos era „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1,29). Mielul trebuia să fie fără cusur (Exod 12,5),
Hristos a fost fără cusur (1 Petru 1,19). Carnea mielului trebuia să fie mâncată (Exod 12,7), în
acelaşi fel, noi trebuie să avem părtăşie cu trupul Lui (Ioan 6,51).
Paştele şi Sărbătoare Azimelor sunt pline de adevăr evanghelic. În junghierea mielului era luată
măsura salvării întâiului născut. Dar moartea mielului nu era suficientă spre a asigura salvarea, ci
sângele trebuia să fie stropit pe uşiorii uşii.
Paştele este simbolul morţii lui Hristos (1 Corinteni 5,7). Pe cruce, El a luat măsuri ca fiecare să
fie mântuit. Dar crucea în şi de la sine însăşi nu mântuieşte pe nimeni. Ea doar face ca mântuirea
să fie disponibilă (vezi Ioan 1,12). Moartea mielului oferea mijloacele mântuirii, aplicarea
sângelui făcea eficace mijloacele oferite. Amândouă erau necesare. Tot aşa şi pentru creştini,
ispăşirea de pe cruce, deşi este esenţială nu a fost de ajuns, mai trebuia să aibă loc o aplicare
individuală a sângelui. Stropirea sângelui era tot atât de importantă ca moartea mielului. Cu toate
acestea, nici acestea nu erau îndeajuns, mai trebuia să fie mâncată carnea şi ea trebuia să fie
mâncată în condiţiile specificate (Exod 12,11). Şi nici aceasta nu era suficient, orice aluat trebuia
să fie îndepărtat. Neglijenţa faţă de cel mai mic amânunt ar fi atras rezultate tragice (Exod 12,13;
19,23).
Un lucru este să fii salvat de la moarte. Un alt lucru este să ai mijloacele de întreţinere a vieţii.
Acestea erau prevăzute în mod pozitiv prin mâncarea mielului, negativ prin abţinerea de la aluat.
Hristos este „pâinea vie care a venit din cer”, din care trebuie să mănânce omul dacă vrea „să
trăiască veşnic” (Ioan 6,51). Mielul trebuia să fie fript în întregime (Exod 12,9). Pentru fiecare
miel trebuia să fie un număr suficient de persoane, în aşa fel ca toată carnea să fie mâncată
(Exod 12,4). Nimic nu trebuia să fie scos afară din casă şi nimic lăsat până dimineaţa. Orice parte
rămânea din ceea ce nu putea fi mâncat trebuia să fie arsă (Exod 12,10.46). În acelaşi fel, creştinul
trebuie să asimileze în totul viaţa Aceluia care este reprezentat prin miel. Aceasta înseamnă
identificarea deplină a credinciosului cu Hristos. Aceasta înseamnă acceptarea pe deplin a vieţii şi
caracterului lui Isus.
Duplicatul din Noul Testament al Paştelui se află în Cina Domnului, slujba împărtăşirii. După ce
a venit Hristos, înjunghierea mielului pascal care prefigura venirea Lui nu mai putea avea valoare.
Dar comemorarea jertfei de pe Calvar şi puterea ei susţinătoare are valoare. Din acest motiv,
Domnul a instituit masa simbolică a împărtăşirii, al cărei scop este să ne aducă aminte de măsurile
luate pe cruce pentru mântuirea noastră. Ca şi prototipul ei, ea arată atât spre înapoi, cât şi spre
înainte, şi trebuie să ne amintim de Golgota „până va veni El” (1 Corinteni 11,26).

~ 121 ~
6 iar în a cincisprezecea zi a acestei luni va fi Sărbătoarea Azimelor în cinstea
DOMNULUI; timp de 7 zile să mâncaţi azime.

Sărbătoarea Azimelor. Strâns legată de Sărbătoarea Paştelui, totuşi distinctă de ea, era
Sărbătoarea Azimelor care urma. Pentru scopuri practice, cele două sărbători erau considerate ca
una şi numele adesea se folosea în mod alternativ. Dar ca scop ele erau oarecum diferite. Paştele
însemna eliberarea (Exod 12,13), pâinea nedospită aducea aminte de graba cu care a părăsit Israel
Egiptul (Exod 12,33.39; Deutronom 16,3). Dumnezeu a fost categoric în ce priveşte felul în care
trebuia să fie prăznuită Sărbătoarea Azimelor (Exod 12,15). Despre ea, Pavel spunea mai târziu:
„Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu
azimele curăţiei şi adevărului” (1 Corinteni 5,8).
Aluatul trebuia să fie înlăturat cu totul. El reprezintă răutatea şi viclenia (1 Corinteni 5,8) şi
învăţătura falsă, aşa cum era prezentată în învăţăturile fariseilor, saducheilor şi a irodianilor
(Matei 16,6.12; Marcu 8,15). Aluatul fariseilor reprezintă lăcomia şi nedreptatea (Matei 23,14),
invidia (versetul 13), zelul fals (versetul 15), greşita preţuire a valorilor spirituale (vers. 16-22),
neglijarea dreptăţii, milei şi credinţei (versetul 23), migala zadarnică (versetul 24), ipocrizia
(versetele 25-28), intoleranţa (versetele 29-33) şi cruzimea (versetele 34-36). Aluatul saducheilor
este îndoiala (Matei 22,23) şi lipsa de cunoaştere a Scripturilor şi a puterii lui Dumnezeu (vs. 29).
Aluatul Irodianilor este linguşirea, înclinaţie lumească şi ipocrizie (versetele 16-21) şi plănuirea de
rele împotriva reprezentaţilor lui Dumnezeu (Marcu 3,6).

7 În prima zi să aveţi o adunare sfântă; să nu faceţi nici o muncă obişnuită.

Nici o muncă obişnuită. Prima şi ultima zi a sărbătorii erau zile de adunare sfântă în care nu se
putea face nici o „lucrare de slugă” (RSV). În fiecare zi erau jertfiţi 2 viţei, un berbec şi 7 miei
pentru arderea de tot, împreună cu jertfele de mâncare însoţitoare şi un ţap pentru jertfa pentru
mâncat (Numeri 28,19-24).

8 Apoi, timp de 7 zile să aduceţi DOMNULUI jertfe mistuite de foc, iar în ziua a
şaptea să aveţi o adunare sfântă; să nu faceţi nici o muncă obişnuită.»”

Sărbătoarea Primelor Roade

9 DOMNUL i-a mai zis lui Moise:

10 „Spune-le israeliţilor: «Când veţi intra în ţara pe care v-o voi da şi veţi aduna
recolta, să aduceţi preotului un snop din primele roade ale secerişului.

Un snop din primele roade. Prezentarea primelor roade era o parte a serbării zilelor azimelor.
Prezentarea avea loc „a doua zi după Sabat”, în ziua a şaisprezecea a lunii Abib (capitolul 23,11).
Această zi nu era nici o „adunare sfântă” şi nici un „Sabat”. Dar cu toate acestea, în acea zi era
făcută o mare lucrare. În ziua a paisprezecea a lui Abib era însemnată o anumită porţiune din lanul
de orz pentru a fi tăiat ca pregătire pentru prezentarea din ziua a şaisprezecea. Orzul era tăiat în
prezenţa martorilor de către trei bărbaţi aleşi, după ce înainte de a fi tăiaţi mănunchii erau legaţi.
După ce erau tăiaţi, mănunchii erau legaţi într-un singur snop mare şi prezentat înaintea Domnului
ca „snop al primelor roade”. Se mai adăuga un miel de parte bărbătească, fără cusur, un dar de
mâncare frământat cu untdelemn şi o jertfă de băutură care se prezenta lui Dumnezeu (versetele
12.13). Numai după ce acestea erau făcute, Israel putea să folosească roadele câmpului. Această
ceremonie arată spre „Hristos cel dintâi rod, apoi la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos”
(1 Corinteni 15,23).

~ 122 ~
11 Să legene snopul înaintea DOMNULUI ca voi să fiţi primiţi; preotul să-l legene la
o zi după Sabat.

12 În ziua când veţi legăna snopul, să jertfiţi un miel de un an, fără meteahnă, ca
ardere de tot pentru DOMNUL.

13 Să adăugaţi la el un dar de mâncare din două zecimi dintr-o efă c(Vezi nota de la
14:10; aproximativ 4,5 l; şi în v. 17) de făină aleasă, amestecată cu untdelemn, ca
jertfă mistuită de foc de o aromă plăcută DOMNULUI şi o jertfă de băutură de un
sfert de hin d(Vezi nota de la 19:36; aproximativ 0,9 l) de vin.

14 Să nu mâncaţi nici pâine, nici spice prăjite, nici boabe, până în ziua aceasta, când
veţi aduce această jertfă Dumnezeului vostru: aceasta este o poruncă veşnică pentru
toţi urmaşii voştri în toate locurile în care veţi locui.

O poruncă veşnică. Un rezumat al ritualului Paştelui dă expresivitate marilor adevăruri centrale

ale creştinismului. Paştele este un simbol al morţii lui Hristos. Cum a murit mielul pascal, tot aşa a
murit şi Hristos. Sângele a eliberat pe Israelul din vechime de nimicirea îngerului. Sângele lui
Hristos îi împacă acum pe toţi cei care vin la El în credinţă.
Paştele mai este şi un simbol al învierii, aşa cum este prefigurat în snopul de legănat. Mielul a
murit în seara de paisprezece a lunii Abib. În a şaisprezecea „a doua zi după Sabat”, primele roade
tăiate mai dinainte erau prezentate înaintea Domnului. Hristos a murit vineri după-amiază şi S-a
odihnit în mormânt în timpul Sabatului (Luca 23,53-56). Dimineaţa, după Sabat, (Luca 24,1)
Hristos „Cel dintâi rod” (1 Corinteni 15,20) a înviat din morţi şi S-a prezentat înaintea Tatălui Său
din ceruri (Ioan 20,17).
„A doua zi după Sabat” (Levitic 23,11) nu era nici o „adunare sfântă”, nici „Sabat” în tip sau
antitip, totuşi în acea zi s-a făcut o lucrare mare. Când Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, El
S-a înălţat la Tatăl pentru a auzi cuvintele lui Dumnezeu de primire a jertfei Lui.
Paştele promova părtăşia. Mâncarea mielului pascal aduna familii şi vecini împreună. Aceasta
era o masă comună simbolizând eliberarea, iar eliberarea chema la consacrare. Orice păcat trebuia
să fie înlăturat. În casă nu trebuia să rămână nici un aluat. Fiecare colţ trebuia să fie cercetat pentru
rămăşiţele acestuia. Nu avea să fie acceptat nimic mai puţin decât „sfinţenia Domnului” (vezi
Psalmi 29,2; 96. 9). Paştele era o ocazie foarte solemnă.
Toate acestea şi mai multe, iată ce însemna Paştele pentru Israelul din vechime. Cina Domnului
astăzi nu trebuie să însemne pentru noi mai puţin. Este un pericol serios să uităm sau să nu
apreciem minunatele binecuvântări pe care Dumnezeu le are păstrate pentru aceia care iau parte cu
vrednicie la orânduirile din Casa Domnului. Am face bine să studiem Paştele aşa cum a fost dat lui
Israel, ca să Îl putem preţui cu atât mai mult pe Acela care este adevăratul nostru Miel de Paşte şi a
cărui moarte este comemorată la slujba de împărtăşire.

Sărbătoarea Săptămânilor e(Numită în NT Sărbătoarea

Cincizecimii)

15 Din ziua de după Sabat, adică din ziua în care veţi aduce snopul ca jertfă
legănată, să număraţi 7 săptămâni întregi.

Şapte săptămâni întregi.Vezi versetul 16.

~ 123 ~
16 Să număraţi 50 de zile până în ziua următoare celui de-al şaptelea Sabat, după
care să aduceţi DOMNULUI un nou dar de mâncare.

Cincizeci de zile. Această sărbătoare avea loc în ziua a cincizecia după prezentarea snopului de
legănat, în a şaisprezecea zi a lunii Abib, adică în a şasea zi a lunii a treia, târziu în mai, sau
începutul lui iunie. Ea era cunoscută ca „Sărbătoarea săptămânilor”, sau a „celor dintâi roade”. Pe
vremea Noul Testament era cunoscută ca „Cincizecimea”.
După cum snopul de legănat era prezentat la începutul secerişului, înainte de a putea fi folosită
noua producţie, tot aşa Cincizecimea venea la sfârşitul tuturor cerealelor, nu numai de orz, ca în
cazul snopului de legănat. Era recunoaşterea bucuroasă a dependenţei lui Israel de Dumnezeu ca
dătător al tuturor darurilor bune. De data aceasta nu era un snop care să fie prezentat, ci două pâini
din floarea făinii, coapte cu aluat, împreună cu şapte miei, un viţel şi doi berbeci (Levitic 23:17,
18). Aceştia au fost însoţiţi de un ţap pentru jertfa pentru păcat şi doi miei pentru jertfa de
mulţumire (versetul 19).
La prăznuirea Paştelui nu trebuia să fie mâncat nici un aluat sau să se găsească în casele
oamenilor. La Cincizecime trebuiau să fie prezentate două pâini „coapte cu aluat” (versetul 17).
Snopul de legănat este Hristos „Cel dintâi rod” (vezi versetul 14). El a fost fără de păcat.
Cincizecimea simbolizează revărsarea Duhului Sfânt. După cum pâinile de legănat erau
prezentate la cincizeci de zile inclusiv, după prezentarea snopului de legănat, tot aşa au fost
cincizeci de zile inclusiv între învierea lui Hristos şi revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii
(Fapte 2,1-4). Patruzeci din aceste zile Hristos le-a petrecut pe pământ instruindu-i şi ajutându-i pe
ucenicii Săi (Fapte 1. 3). Apoi, El s-a înălţat şi timp de zece zile cei unsprezece ucenici au
continuat în rugăciune şi implorare până ce „a venit ziua Cincizecimii”. Cu Cincizecimea a venit
plinătatea Duhului (Fapte 1,8; 2,4). La Cincizecime lucrările ucenicilor s-au adăugat acelora ale
lui Hristos şi rezultatul a fost măreţ pentru Împărăţia cerurilor.
Aceste 10 zile au fost importante pentru biserica de pe pământ. Ele au fost importante şi pentru
cer. Când Hristos „S-a suit sus a luat robia roabă, şi a dar daruri oamenilor” (Efeseni 4,8). Cei care
fuseseră înviaţi la moartea lui Hristos şi „au ieşit din morminte după învierea Lui” s-au înălţat cu
El la cer şi au fost prezentaţi atunci înaintea Tatălui ca un fel de pârgă a învierii (Matei 27,52.53).

17 Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini ca jertfă legănată; să fie făcute din
două zecimi de efă de făină aleasă şi să fie coapte după ce s-a dospit aluatul; acestea
sunt cele dintâi roade pentru DOMNUL.

18 Împreună cu pâinile să aduceţi, ca ardere de tot pentru DOMNUL, 7 miei de un an,

fără meteahnă, un viţel şi 2 berbeci; la acestea să adăugaţi darul de mâncare şi
jertfele de băutură ca jertfă mistuită de foc de o aromă plăcută DOMNULUI.

19 Să aduceţi şi un ţap ca jertfă pentru păcat şi 2 miei de un an ca jertfă de pace

f(Vezi nota de la 3:1).

20 Preotul să le legene ca jertfă legănată înaintea DOMNULUI împreună cu pâinea

adusă din primele roade şi cu cei 2 miei; ele să fie puse deoparte pentru DOMNUL şi
să rămână ale preotului.

21 În aceeaşi zi să vestiţi o adunare sfântă; atunci să nu faceţi nici o muncă

obişnuită. Aceasta este o poruncă veşnică pentru voi şi pentru urmaşii voştri în toate
locurile în care veţi locui.

~ 124 ~
22 Când veţi aduna recolta ţării voastre, să nu adunaţi recolta de la marginea
ogorului şi să nu strângeţi spicele care vor rămâne după seceriş; lăsaţi-le pentru cel
sărac şi pentru străin. Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru.»”
Cel sărac. Versetul acesta repetă instrucţiunea din capitolul 19,9.10. Se pare potrivit să se dea
atenţie specială celor săraci şi străinului într-un timp când erau de toate, din belşug, vremea
seceratului.

Sărbătoarea Trâmbiţelor

23 DOMNUL i-a zis lui Moise:

24 „Spune-le israeliţilor: «În prima zi a lunii a şaptea g(Luna Tişri, septembrie-
octombrie; mai târziu, Anul Nou, deoarece marca sfârşitul anului agricol şi începutul
unui nou sezon) să aveţi o zi de odihnă, o adunare sfântă vestită cu sunete de
trâmbiţe.
Sunete de trâmbiţe. În ziua întâi a lunii a şaptea era un Sabat şi trebuia să se ţină o „adunare
sfântă”. În ziua aceasta se suna din trâmbiţe pentru că Ziua Ispăşirii era aproape şi primele 9 zile
ale lunii trebuiau să fie zile de pregătire pentru ea. Prima zi a lunii a şaptea a calendarului religios
era ziua anului nou, prima zi a anului calendaristic civil.

25 Să nu faceţi nici o muncă obişnuită în timpul ei şi să aduceţi DOMNULUI jertfe

mistuite de foc.»”

Ziua Ispăşirii

26 DOMNUL i-a zis din nou lui Moise:

27 „În a zecea zi a lunii a şaptea să fie Ziua Ispăşirii. Atunci să aveţi o adunare
sfântă; să vă smeriţi sufletele h(Sau: să postiţi; şi în vs. 29, 32) şi să aduceţi
DOMNULUI jertfe mistuite de foc.
Ziua Ispăşirii. Această zi era singura zi de post poruncit (Fapte 27,9). Acesta era o zi mare în
Israel şi este numită „Sabat, zi de odihnă” (Levitic 23,32). Aceasta era singura zi în afară de
Sabatul săptămânal, în care era oprită orice lucrare.

28 Să nu lucraţi nimic în ziua aceea, căci este Ziua Ispăşirii, când se face ispăşire
pentru voi înaintea DOMNULUI, Dumnezeul vostru.
29 Acela care nu se va smeri în ziua aceea va fi nimicit din poporul său.
Va fi nimicit. Ziua de Ispăşire mai era şi o zi de judecată, pentru că „oricine nu-şi „smerea,
sufletul său”, în acea zi, era „nimicit” (vezi Geneza 17,14; Exod 12,15). Mai mult, dacă un om
lucra în acea zi, Dumnezeu avea să-l nimicească. Pentru o mai amplă discuţie cu privire la păzirea
zilei, vezi comentariul pentru Leviticul capitolul 16.

30 Pe acela care va lucra ceva în ziua aceea îl voi nimici din mijlocul poporului său.

31 Să nu lucraţi nimic: este o poruncă veşnică pentru toţi urmaşii voştri în toate
locurile în care veţi locui.

~ 125 ~
32 Este un Sabat, o zi de odihnă în care să vă smeriţi sufletele; din seara celei de-a
noua zi până în seara următoare să ţineţi Sabatul.”

Sărbătoarea Corturilor i(Vezi nota de la Ex. 23:16)

33 DOMNUL i-a zis lui Moise:

34 „Spune-le israeliţilor: «În a cincisprezecea zi a acestei a şaptea luni să ţineţi
Sărbătoarea Corturilor în cinstea DOMNULUI, timp de 7 zile.
Sărbătoarea Corturilor. Aceasta era ultima sărbătoare a anului religios şi de obicei avea loc prin
actuala lună octombrie, după ce se termina recolta de toamnă şi roadele fuseseră adunate. Aceasta
era o ocazie de bucurie pentru toţi. Ziua Ispăşirii trecuse, toate neînţelegerile au fost clarificate,
toate păcatele mărturisite şi înlăturate. Izraeliţii erau fericiţi şi fericirea lor îşi găsea expresie în
Sărbătoarea Corturilor.

35 În prima zi să aveţi o adunare sfântă; să nu faceţi nici o muncă obişnuită în

timpul ei.
36 Timp de 7 zile să aduceţi DOMNULUI jertfe mistuite de foc; în ziua a opta să aveţi
o adunare sfântă şi să aduceţi DOMNULUI jertfe mistuite de foc. Este o adunare
solemnă j(Sau: adunare de încheiere); să nu faceţi nici o muncă obişnuită în timpul
ei.
37 Acestea sunt sărbătorile DOMNULUI, cu ocazia cărora va trebui să vestiţi adunări
sfinte, pentru a aduce DOMNULUI jertfe mistuite de foc – arderi de tot şi daruri de
mâncare, jertfe şi jertfe de băutură, fiecare la vremea hotărâtă
38 – în afară de Sabatele dedicate DOMNULUI, în afară de darurile voastre, de toate
jurămintele şi de toate darurile voastre de bunăvoie pe care le oferiţi DOMNULUI.
39 În a cincisprezecea zi a lunii a şaptea, după ce aţi adunat roadele ţării, să ţineţi
sărbătoarea DOMNULUI, timp de 7 zile; atât prima, cât şi a opta zi să fie o zi de
odihnă.
40 În prima zi să luaţi fructe din pomii cei frumoşi k(Sensul termenului ebraic este
nesigur; posibil să fie vorba despre un soi anume de pom), ramuri de palmier, crengi
de pomi stufoşi şi crengi de sălcii de râu; să vă bucuraţi înaintea DOMNULUI,
Dumnezeul vostru, timp de 7 zile.
Ramuri. Acestea erau folosite spre a face corturi în care trebuiau să locuiască în timpul sărbătorii.
În Ziua Ispăşirii poporul trebuia să-şi smerească sufletele. La Sărbătoarea Corturilor trebuia să se
„bucure”. Aceasta era ce mai fericită ocazie a anului, când prietenii şi vecinii reînnoiau prietenia şi
locuiau împreună în iubire şi armonie. În privinţa aceasta, era o zi profetică pentru timpul când va
avea loc marea adunare a poporului lui Dumnezeu şi „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi
vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8,11).
Sărbătoarea Corturilor a fost spre aducerea aminte a timpului când Israel a locuit în corturi în
pustie, în timpul celor patruzeci de ani de pelerinaj (vezi Deutronom 16,12-15).
Este bine să ne aducem aminte cum ne-a condus Dumnezeu în vremurile trecute. Este bine să ne
amintim de providenţa Lui, pentru că uneori suntem înclinaţi să ne plângem de calea pe care ne
conduce El astăzi. Nu este bine oare să cugetăm la multele binecuvântări pe care ni le-a acordat

~ 126 ~
Dumnezeu şi la calea ce minunată pe care El a călăuzit vieţile noastre? A proceda aşa este o parte
vitală a religiei noastre.

41 În fiecare an să ţineţi această sărbătoare în cinstea DOMNULUI, timp de 7 zile. Să

o ţineţi în luna a şaptea – este o poruncă veşnică pentru toate generaţiile.

42 Să locuiţi în corturi 7 zile; toţi israeliţii să locuiască în corturi,

43 pentru ca urmaşii voştri să ştie că Eu am hotărât ca israeliţii să locuiască în

corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul
vostru.»”

44 Şi astfel, Moise le-a spus israeliţilor care sunt sărbătorile DOMNULUI.

Comentarii Ellen G. White:

44 ED 41-43; PP 537-542
2 ED 41
5 ED 41; GC 399; PP 537, 539
6-11 PP 539
15-17 PP 540
24 PK 661
27 DA 448, 757; GC 418, 5T 520
32 1T 116; GT 355
24 DA 447; ED 42
34-36 PK 665; PP 540
40 DA 291
40-43 PP 540

~ 127 ~
Capitolul 24
Jertfele continue din Cortul Întâlnirii

1 DOMNUL i-a zis lui Moise:

2 „Porunceşte israeliţilor să-ţi aducă pentru luminat untdelemn pur din măsline
presate, ca să ardă în candele şi astfel sfeşnicul să lumineze continuu.
Untdelemn pur din măsline. Instrucţiunea dată aici cu privire la untdelemnul pentru candelele
sfeşnicului este aceeaşi cu cea raportată în Exod 27,20.21. Untdelemnul era oferit de adunare după
cum era şi făina pentru pâinea punerii înainte şi pâinile pentru Sărbătoarea Săptămânilor. Aaron
era răspunzător pentru sfeşnice şi de prima dată el le-a aranjat (Exod 30,8), dar mai târziu aceasta
a devenit lucrarea preoţilor.
Untdelemnul obişnuit era stors într-o presă de ulei, dar untdelemnul pentru candelele sanctuarului
era scos prin tescuire. Boabele erau spălate cu grijă şi înlăturate toate impurităţile, frunzele şi
crenguţele. Apoi ele erau tescuite şi sfărâmate, iar untdelemnul era lăsat să se adune singur.
Această metodă producea mai puţin undelemn decât metoda cealaltă, dar rezultatul era un produs
mai superior.
Experţii în materie nu sunt de acord dacă aceste candele ardeau şi ziua şi noaptea. Versetul 3
spune că Aaron trebuia să le pregătească „să ardă neîncetat de seara până dimineaţa în faţa
Domnului”, în timp ce versetul 2 spune că el trebuia să ţină candelele aprinse neîncetat. Conform
cu Exod 30,8, Aaron aprindea candelele seara, dar 1 Samuel 3,3 vorbeşte despre „candele lui
Dumnezeu”, care „nu se stinsese încă”. Totuşi, în practica obişnuită, „candelele nu erau stinse
toate o dată, ci răspândeau lumina ziua şi noaptea” (PP 348). Deşi diferitele afirmaţii par să fie
contradictorii, ele sunt armonioase. Fie „candela lui Dumnezeu” (1 Samuel 3,3) nu era sfeşnicul,
fie Eli nu a fost aşa de atent cum ar fi trebuit, ca să urmeze ritualul prescris. După cum pe altar
trebuia să fie întotdeauna o jertfă, iar pe masă trebuia să fie în permanenţă pâinea punerii înainte,
tot aşa trebuia să fie şi o candelă care să ardă mereu. Chiar pe timpul zilei, lumina naturală avea să
fie neîndestulătoare pentru preoţi spre a-şi îndeplini ritualul zilnic într-un cort bine acoperit şi fără
ferestre.

3 Aaron să-l pregătească în Cortul Întâlnirii, dincoace de draperia Mărturiei, ca să

ardă continuu înaintea DOMNULUI, de seara până dimineaţa. Aceasta să fie o
poruncă veşnică pentru toate generaţiile voastre.
4 Să aşeze candelele în sfeşnicul de aur curat, ca să fie întotdeauna înaintea
DOMNULUI.
5 Să iei făină aleasă şi să faci din ea douăsprezece pâini; pentru fiecare pâine să
foloseşti două zecimi dintr-o efă a(Vezi nota de la 14:10; aproximativ 4,5 l).
Douăsprezece pâini. Acum s-au dat instrucţiuni speciale pentru pregătirea şi folosirea pâinii
punerii înainte, amintită mai înainte de 3 ori (Exod 25,30; 35,13; 39,36). Fiecare pâine era făcută
aproximativ din 4,5 litri de floare de făină. Nu se spune dacă pâinea trebuia să fie sau nu cu aluat,
dar faptul că a fost pusă înaintea Domnului în prima despărţitură ar însemna că aluatul n-a fost
folosit. Fiind o „jertfă de mâncare” continuă (Numeri 4,7), ea avea să urmeze regulile pentru
jertfele de mâncare şi, de aceea, trebuia să fi fost făcută fără aluat (Levitic 2,4.11). Iosif Flavius
afirmă în mod specific că aluatul nu era folosit (Antiquities III. 6. 6). În vremurile de mai târziu
pregătirea şi aranjarea pâinilor era considerată ca o lucrare a leviţilor (1 Cronici 9,32).

~ 128 ~
6 Să le pui în două şiruri pe masa de aur curat, câte 6 pe fiecare şir, înaintea
DOMNULUI.
Două şiruri. Adică, grămezi. Cuvântul înseamnă o aranjare ordonată a tuturor lucrurilor (vezi
Judecători 6,26). Dimensiunea pâinilor ar cere mai degrabă stivuirea, decât o aranjare în „şiruri”.

7 Să pui tămâie curată pe fiecare şir, ca aceasta să poată fi pe pâine o aducere-

aminte, o jertfă mistuită de foc pentru DOMNUL.
Tămâie curată. Aceasta era pusă în două ceşti de aur, iar când era luată pâine, tămâia era arsă pe
cărbuni aprinşi ca jertfă pentru Domnul.

8 În fiecare zi de Sabat să se aducă continuu aceste pâini înaintea DOMNULUI, fiind

luate de la israeliţi printr-un legământ veşnic.
În fiecare zi de Sabat. Conform Talmudului, pâinea punerii înainte era luată săptămânal de preoţi
în ziua de Sabat. Doi preoţi luau pâinile şi doi luau ceştile cu tămâie. Când erau gata să ia pâinile
şi ceştile, alţi 4 preoţi intrau aducând pâinea cea nouă şi ceştile cele noi cu tămâie. Cei care
aduceau pâinea nouă stăteau în partea de nord, cu faţa spre sud, iar cei care luau pâinea veche
stăteau în partea de sud, cu faţa spre nord. Când preotul dintr-o parte lua pâinile, preotul care era
faţă în faţă cu el punea „pâine nouă”. Făcând aşa, ei erau cu băgare de seamă să nu o ia pe cea
veche, până când cea nouă nu era gata să fie pusă la loc. În felul acesta, pe masă, era întotdeauna
pâine. Pâinea veche era apoi mâncată de preoţi ca parte a lor în locurile sfinte ale Sanctuarului.
Aceasta era pâinea pe care Abimelec a dat-o lui David şi oamenilor lui (1 Samuel 21,4-6;
Matei 12,3.4).
Aceasta este adesea numită „Pâinea Prezenţei” şi Îl simboliza de-a lungul timpului pe Hristos,
adevărata Pâine a Vieţii (vezi Ioan 6,51). Pâinea mai dovedea şi o constantă dependenţă de
Dumnezeu pentru toate nevoile lor, atât spirituale, cât şi vremelnice (vezi Matei 6,31-34). Masa
era întotdeauna pusă şi pâinea reînnoită săptămână de săptămână. După cum flacăra candelelor
sfeşnicului se ridica spre cer, aşa şi tămâia de pe masă pâinii punerii înainte se înălţa ca un miros
plăcut către Dătătorul tuturor lucrurilor bune.
De la masa Domnului din Sanctuar la masa Domnului din Noul Testament este doar un pas mic.
Preoţii se împărtăşeau din pâinea care îl reprezenta pe Acela care a coborât din cer. Noi mâncăm
din pâinea despre care Hristos a spus că este trupul Lui (1 Corinteni 11,24).

9 Ele vor rămâne ale lui Aaron şi ale fiilor săi, care vor trebui să le mănânce într-un
loc sfânt, căci ele sunt pentru ei un lucru preasfânt, o parte din jertfele mistuite de
foc pentru DOMNUL. Aceasta este o poruncă veşnică.”

Pedeapsa pentru hulă şi Legea Talionului

10 Fiul unei femei israelite şi al unui bărbat egiptean a ieşit printre israeliţi. Acest
fiu al femeii israelite s-a luat la luptă, în tabără, cu un bărbat israelit.
Fiul unei femei israelite. Faptul că tânărul era fiul unui egiptean şi că el a venit în „mijlocul
copiilor lui Israel” arată că lui nu-i era îngăduit să fie în tabără, dar că totuşi a intrat. Aici a avut
loc o ceartă, iar tânărul a hulit numele Domnului. Deoarece nu aparţinea taberei, ci era considerat
un străin, el a fost dus la închisoare, până se va putea afla voia Domnului, adică, până puteau să
afle cum se aplică legile lui Israel unuia care era cel puţin în parte străin. Când el a intrat în tabără,
scopul lui fusese în primul rând să-şi ridice cortul lui (PP 407).

~ 129 ~
11 Fiul femeii israelite a hulit Numele lui Dumnezeu şi L-a blestemat. L-au adus la
Moise – pe mama lui o chema Şelomit, fiica lui Dibri, din seminţia lui Dan –
A hulit. În loc să se pocăiască, el s-a dovedit a fi de o obrăznicie impertinentă.

12 şi l-au închis până avea să le fie arătată hotărârea DOMNULUI.

13 DOMNUL i-a zis lui Moise:
14 „Scoateţi-l pe cel ce a hulit în afara taberei; toţi aceia care l-au auzit să-şi pună
mâinile pe capul lui şi întreaga adunare să-l omoare cu pietre.
15 Apoi să le spui israeliţilor: «Oricine Îl va blestema pe Dumnezeul lui îşi va purta
pedeapsa pentru păcatul lui.
16 Cine va huli Numele DOMNULUI va fi omorât; toată adunarea să-l omoare cu
pietre. Atât străinii, cât şi băştinaşii care vor huli Numele Meu, să fie omorâţi.
17 Cine va ucide un om să fie pedepsit cu moartea.
18 Cine va omorî un animal va trebui să dea altul în loc: viaţă pentru viaţă.
19 Dacă un om va răni pe semenul său, să i se facă aşa cum a făcut el:
20 rană pentru rană, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe
care a făcut-o el semenului său.
21 Cel ce va omorî un animal va trebui să dea altul în loc, însă cel ce va ucide un om
să fie pedepsit cu moartea.
22 Să aveţi aceeaşi lege atât pentru străin, cât şi pentru băştinaş, căci Eu sunt
DOMNUL, Dumnezeul vostru.»”
Aceeaşi lege. Incidentul amintit în versetele 10 la 14 a dat ocazia de a lămuri anumite legi civile
în privinţa aplicării lor faţă de „un străin” (vezi Exod 21,12.24.33). Dumnezeu iartă păcatul oricare
ar fi el, dar fărădelegile civile nu pot fi puse pe acest temei. Israel era atât o naţiune, cât şi o
biserică, iar Dumnezeu a dat reguli pentru amândouă. Dacă un om omoară pe un altul, în îndurarea
Sa, Dumnezeu îl iartă, dacă se pocăieşte. De fapt, orice păcat poate să comită un om, oricât de
odios, dar încă mai este un candidat al bogatei îndurări a lui Dumnezeu.
Dumnezeu cunoaşte inima şi poate ierta, şi chiar iartă. Dar dacă pedeapsa ar fi fost suspendată ori
de câte ori un om se pocăia, fiecare criminal ar fi pretins pocăinţa şi s-ar fi salvat de la
spânzurătoare. Dacă se afla că pedeapsa era scutită prin pocăinţă, curând s-ar goli toate închisorile.
Unii uită că deşi iartă, adesea, Dumnezeu nu îndepărtează pedeapsa pentru călcarea legii. David a
păcătuit şi s-a pocăit, dar el n-a scăpat de rezultatul păcatului său. El suferă atâta timp cât trăieşte.
Un om calcă regulile de viaţă şi oricare ar fi abaterea, oricât a păcătuit de greu, Dumnezeu poate şi
vrea să ierte. Dar omul scapă de urmările naturale ale faptei sale numai în cele mai neobişnuite
împrejurări. El este iertat, dar de obicei suferă pentru greşelile lui.
Stăpânirea „este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul teme-te, căci nu
degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce
face rău” (Romani 13,4). Legea civilă îşi are locul ei.
De aceea, cerinţa lui Dumnezeu despre „ochi pentru ochi şi dintre pentru dinte”, nu este ceva
care să fie hotărât cu uşurinţă ca o poruncă a Vechiului Testament. Acesta este principiul pe care
se întemeiază astăzi orice stăpânire. Dacă n-ar fi pedeapsa de temut de cei răi, situaţia ar fi mai rea

~ 130 ~
decât acum. „Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fi
frică de stăpânire?” (Romani 13,3).
Dar dacă trebuie să fie o pedeapsă pentru fapta rea, cum să fie hotărâtă această pedeapsă.
Răspunsul este ca pedeapsa să fie potrivită cu crima. De unde, „cine ucide un dobitoc, să-l
înlocuiască”; „dobitoc pentru dobitoc”. Această rânduială pare a fi dreaptă. Aceasta este dreptatea
şi echitatea.

23 Moise le-a spus israeliţilor aceste cuvinte; ei au scos în afara taberei pe cel ce
hulise şi l-au omorât cu pietre. Israeliţii au făcut aşa cum i-a poruncit DOMNUL lui
Moise.

Comentarii Ellen G. White:

5-9 PP 348
10-11 PP 407
10-16 PP 408
20 MB 109

~ 131 ~
Capitolul 25
Reglementări privind celebrarea anului sabatic

1 DOMNUL i-a zis lui Moise pe muntele Sinai:

2 „Spune-le israeliţilor: «Când veţi intra în ţara pe care v-o dau, pământul să ţină un
Sabat în cinstea DOMNULUI.
Pământul… să ţină un Sabat. Sabatul săptămânal a fost făcut pentru om, acum Dumnezeu anunţă
şi un „Sabat” de odihnă pentru pământ. Orice lucrare la câmp trebuia să înceteze, iar pământul
trebuia să se odihnească. Ceea ce creştea de la sine putea fi folosit de oricine, bogat sau sărac,
inclusiv de străinii.

3 6 ani să-ţi semeni ogorul şi 6 ani să-ţi tai via şi să-i strângi roadele,
4 dar în al şaptelea an să ţii un Sabat deplin pentru pământ, un Sabat în cinstea
DOMNULUI: să nu-ţi semeni ogorul şi să nu-ţi tai via.
5 Să nu culegi ce va ieşi după seceriş şi să nu aduni strugurii viei tale netăiate a(În
ideea de a nu vinde sau strânge ca rezervă; şi în v. 11); să fie un an de odihnă pentru
pământ.
6 Să mănânci ceea ce va ieşi de la sine din pământ în timpul anului de odihnă, atât
tu, cât şi sclavul sau sclava ta, zilerul, peregrinul,
7 vitele tale şi animalele sălbatice din ţară; tot ce va ieşi din pământ să vă slujească
drept hrană.

Reglementări privind celebrarea anului de veselie

8 Să numeri 7 rânduri de sabat al anilor, adică de 7 ori 7 ani; aşadar 7 rânduri de

sabat al anilor sunt 49 de ani.
Şapte rânduri de sabat al anilor. Adică după patruzeci şi nouă de ani. La terminarea Zilei de
Ispăşire trebuia să sune trâmbiţa şi să fie proclamat anul jubiliar.

9 Apoi să pui să se sune tare din trâmbiţă; în ziua a zecea a lunii a şaptea, în Ziua
Ispăşirii, să se sune din trâmbiţă în toată ţara.
10 Să sfinţiţi cel de-al cincizecilea an şi să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi
locuitorii ei. Acesta să fie pentru voi anul de veselie b(Sau: anul jubiliar. Sensul
termenului ebraic este de fapt acele de corn de berbec, fiind tradus în alte locuri cu
trâmbiţă (vezi Ex. 19:13; Ios. 6:5); peste tot în capitol) : fiecare din voi să se
întoarcă la proprietatea lui şi fiecare din voi să se întoarcă la clanul lui.

Cel de-al cincizecilea an. Timp îndelungat, părerile au fost împărţite cu privire la anul jubiliar şi
nu se ştia dacă era anul care urma după anul sabatic 49, rezultând doi ani fără recoltă, sau dacă
anul al cincizecilea era chiar anul al patruzeci şi nouălea. După o părere iudaică, prima variantă
era adevărată pe timpul primului Templu, iar ultima variantă după aceea. Versetele 8-11 şi
analogia socotirii Cincizecimii (capitolul 23,15.16), pare să lase a se înţelege un an jubiliar

~ 132 ~
separat, dar versetele 20-22 sunt ambigue. Singurii ani sabatici amintiţi în istorie sunt cei după
robie, iar la ei nu se face referire ca fiind ani jubiliari.
Nu avem dovada istorică dacă Israel a urmat aceste instrucţiuni înainte de captivitate. Fără
îndoială că după captivitate Iudeii au respectat cel puţin al şaptelea an şi că Dumnezeu i-a
binecuvântat. Cea mai bună dovadă a acestei păziri este faptul că Alexandru cel Mare, iar mai
târziu Iuliu Cezar i-au scutit pe iudei de la plata impozitelor în anii sabatici pe temeiul faptului că
nu aveau venit în acel an (Iosif Flavius, Antiquities, XI, 8, 6; XIV 10, 6).

11 Anul al cincizecilea să fie pentru voi anul de veselie: să nu semănaţi, să nu

culegeţi ce creşte după seceriş şi să nu culegeţi viile netăiate.
12 Acesta este anul de veselie – să fie sfânt pentru voi; să mâncaţi doar ceea ce va
creşte de la sine pe ogor.
13 În acest an de veselie să vă întoarceţi, fiecare din voi, la proprietatea voastră.
14 Când veţi vinde ceva semenului vostru sau când veţi cumpăra de la semenul
vostru, să nu vă înşelaţi unul pe altul.
15 Când veţi cumpăra de la semenul vostru, să plătiţi socotind anii de la anul de
veselie, iar cel care vă va vinde să ceară un preţ, ţinând cont de anii care mai rămân
pentru cules.
Socotind anii. Nimeni nu putea vinde pământ pe vecie, ci doar până la anul jubiliar. În acel an,
toate terenurile reveneau proprietarilor lor de la început. Aceasta nu era o greutate pentru cel care
cumpărase proprietatea şi trebuia să o dea înapoi, deoarece o cumpărase cu înţelegerea clară că
trebuia s-o dea înapoi înainte de anul jubiliar şi nu avea să primească mult pentru ea, pentru că
până la acel an aveau să fie doar câteva recolte.

16 Dacă anii sunt mulţi, atunci să ridici preţul, iar dacă anii sunt puţini, să scazi
preţul, pentru că ţi se vinde un anumit număr de secerişuri.
17 Să nu vă înşelaţi unul pe altul, ci să vă temeţi de Dumnezeul vostru. Eu sunt
DOMNUL, Dumnezeul vostru.
18 Să împliniţi poruncile Mele, să păziţi legile Mele şi să le înfăptuiţi, ca să trăiţi în
siguranţă în ţară.
19 Ţara îşi va da rodul, iar voi veţi mânca şi veţi trăi în siguranţă în ea.
20 Dacă vă veţi întreba ce veţi mânca în al şaptelea an, deoarece nu semănaţi şi nu
vă strângeţi roadele,
Ce veţi mânca. Cum putea Israel să trăiască timp de un an, poate chiar 2, fără să lucreze pământul
şi fără să strângă nici o recoltă? Dumnezeu prevăzuse acest lucru.

21 atunci să ştiţi că Eu vă voi da binecuvântarea Mea în al şaselea an într-o

asemenea măsură, încât pământul va da roade pentru 3 ani.

22 Când veţi semăna în al optulea an, veţi mânca tot din roadele vechi; până în al
nouălea an, până la noile roade, veţi mânca tot din cele vechi.

~ 133 ~
23 Pământul să nu fie vândut pe veci, pentru că ţara este a Mea, iar voi sunteţi
străini şi peregrini înaintea Mea.
Ţara este a Mea. Deşi Dumnezeu îi dăduse poporului Său ţara Palestinei, El deţinea încă titlul de
proprietate asupra ei. Izraeliţii erau ispravnici, nu proprietari.
Anul Sabatic şi cel jubiliar au fost instituţii unice fără paralelă în nici o altă religie. Ce altă religie
în afară de aceea a lui Iehova ar fi îndrăznit să le poruncească urmaşilor ei să se abţină de la lucru
un an şi să le făgăduiască binecuvântarea lui Dumnezeu în aşa fel încât în al şaptelea an pământul
să producă suficient cât pentru doi ani? Eşecul Dumnezeului lor de a le da un astfel de surplus
fenomenal n-ar fi desfiinţat religia lor? Dacă Dumnezeu n-ar fi reuşit să-i aprovizioneze după o
astfel de experienţă, poporul nu s-ar mai fi închinat lui Iehova niciodată.
Trâmbiţele sunau şi libertatea era proclamată la încheierea Zilei Ispăşirii în luna Tişri (vers. 9).
Ce fericită clipă trebuia să fi fost aceasta pentru cei care se aflau în servitute şi care în acea zi
primiseră şi ispăşirea pentru păcatele lor, iar acum erau puşi în libertate. Ei puteau merge acasă
pentru a-şi începe viaţa din nou.

24 De aceea, în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare

pentru pământuri.
Răscumpărare pentru pământuri. Legislaţia aceasta îl favorizează pe cel sărac şi-l încurajează să
lucreze pentru redobândirea proprietăţii lui. Dumnezeu a căutat să-i împiedice pe unii oameni să
ajungă foarte bogaţi şi alţii foarte săraci. Dacă planul original al lui Dumnezeu pentru pământ şi
servitute ar fi fost urmat, extremele de sărăcie şi de bogăţie ar fi fost necunoscute.

25 Dacă unul dintre cei din poporul tău va sărăci şi îşi va vinde o parte din
proprietatea lui, cel ce are dreptul de răscumpărare, adică ruda lui cea mai apropiată,
va trebui să vină şi să răscumpere ceea ce el a vândut.
Dacă unul dintre cei din poporul tău va sărăci. Această legislaţie favorizează pe cel sărac şi-l
încurajează să lucreze pentru recuperarea proprietăţii pierdute. Dumnezeu dorea să împiedice
îmbogăţirea excesiva a unora şi sărăcirea extremă a altora. Dacă planul lui Dumnezeu cu privire la
proprietate şi servire ar fi fost urmat, nu am fi cunoscut extreme in bogăţie sau sărăcie.

26 Dacă omul nu are pe nimeni care să răscumpere, dar ajunge el însuşi în stare să
poată face răscumpărarea,
27 atunci să socotească anii de la vânzare şi să dea înapoi cumpărătorului diferenţa,
după care se poate întoarce la proprietatea lui.
28 Dar dacă nu poate să facă răscumpărarea, atunci ceea ce a vândut să rămână la
cumpărător până la anul de veselie; în anul de veselie cumpărătorul va trebui să iasă
din ea şi astfel el se va putea întoarce la proprietatea lui.
29 Dacă cineva va vinde o casă de locuit, aflată într-o cetate înconjurată cu ziduri,
aceasta va putea fi răscumpărată în timp de un an de la vânzare; dreptul de
răscumpărare este de un an.

O casă. Aici situaţia era cu totul deosebită şi se aplica o regulă diferită. După obişnuitele reguli
de răscumpărare, cumpărătorul unei proprietăţi urbane putea fi deposedat în orice vreme. Dar o
astfel de proprietate putea fi „răscumpărată” numai în timpul primului an, după ce a fost vândută.
Dacă nu era răscumpărată în acest interval, cumpărătorul putea s-o păstreze permanent. Deoarece
casa nu fusese vândută cu gândul la anul jubiliar, aceasta era o vânzare nerăscumpărabilă.

~ 134 ~
30 Dacă nu este răscumpărată înainte de împlinirea unui an întreg, casa din cetatea
înconjurată cu ziduri să rămână pentru totdeauna a cumpărătorului şi a urmaşilor lui;
să nu iasă din ea în anul de veselie.
31 Casele din satele care nu sunt înconjurate cu ziduri vor fi privite la fel ca şi
ogoarele ţării; ele vor putea fi răscumpărate, iar cumpărătorul va trebui să le restituie
în anul de veselie.
Casele din satele. Acestea era considerate ca aparţinându-le ţăranilor şi de aceea puteau fi oricând
răscumpărate şi urmau să se întoarcă la proprietarii lor în anul jubiliar. Leviţii erau totuşi exceptaţi
de la această prevedere. Proprietatea lor putea fi oricând răscumpărată şi avea să se întoarcă la
proprietari în anul de veselie. Terenurile din suburbiile cetăţilor lor erau proprietăţi comune şi nu
se puteau vinde niciodată.

32 Cât despre cetăţile leviţilor, leviţii vor avea pentru totdeauna dreptul de
răscumpărare asupra caselor din cetăţile lor.
33 Dacă un om cumpără o casă de la leviţi, casa care a fost vândută în cetatea lor să
fie restituită în anul de veselie, întrucât casele din cetăţile leviţilor sunt proprietatea
lor în mijlocul israeliţilor.
34 Dar ogoarele din jurul cetăţilor leviţilor nu pot fi vândute, pentru că sunt
proprietatea lor pentru totdeauna.
35 Dacă unul dintre cei din poporul tău sărăceşte şi devine dependent de tine, tu să-l
ajuţi ca şi cum ar fi un străin sau un peregrin; să-l laşi să locuiască la tine.
Dacă unul dintre cei din poporul tău. Un frate, un străin, sau un călător în nevoie trebuiau să fie
ajutaţi. Unul care era bine situat nu trebuia să ia dobândă de la un frate sărac, nici să-şi facă un
câştig din vânzarea de hrană pentru el (vezi cele scrise în Exod 22,25). În felul acesta este arătată
din nou purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cei săraci. Dumnezeu eliberase pe Israel din Egipt
şi era pe punctul de a-l aduce în ţara Canaanului. Aşa cum izraeliţii au fost primitorii unei
bunăvoinţe aşa de mari, Dumnezeu dorea să fie şi binevoitori faţă de cei nenorociţi (vezi
Matei 10,8). Numai aşa puteau primi aprobarea lui Dumnezeu.

36 Să nu iei nici un fel de dobândă de la el, ci teme-te de Dumnezeu; lasă-l pe

fratele tău să locuiască împreună cu tine.
37 Să nu-i împrumuţi argint cu dobândă şi să nu-i dai mâncare pe camătă.
38 Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul tău, Care te-am scos din ţara Egiptului ca să-ţi dau
Canaanul şi să fiu Dumnezeul tău.
39 Dacă unul dintre cei din poporul tău sărăceşte şi ţi se vinde, să nu-l obligi să
lucreze ca sclav.

Lucreze ca sclav. Un israelit care fusese vândut ca să-i slujească altuia nu trebuia să fie tratat ca
un rob, ci ca un ziler. El nu trebuia să fie tratat cu asprime şi era obligatoriu să fie eliberat în anul
jubiliar. Nu era necesar ca un servitor să aştepte până în anul jubiliar spre a fi răscumpărat. Legea
prevedea pentru el o eliberare după fiecare şase ani de slujire, dacă dorea astfel(vezi Exod 21,1-6).

40 Să rămână la tine ca ziler sau ca peregrin. Să te slujească până la anul de veselie.

~ 135 ~
41 Atunci va putea pleca de la tine împreună cu copiii lui şi astfel se va putea
întoarce la clanul lui şi la proprietatea părinţilor lui.
42 Căci ei sunt sclavii Mei pe care i-am scos din ţara Egiptului; să nu fie vânduţi
cum se vând sclavii.
43 Să nu-i stăpâneşti cu asprime, ci teme-te de Dumnezeul tău.
44 Cât despre sclavii şi sclavele pe care poate vrei să îi ai, îi poţi cumpăra dintre
neamurile din jur.
45 Poţi să-i iei şi dintre fiii peregrinilor care vor locui la tine sau dintre cei din
clanurile lor care se vor naşte în ţara voastră; ei pot fi proprietatea voastră.
46 Îi puteţi lăsa ca moştenire copiilor voştri, iar aceştia să-i moştenească ca pe o
proprietate. Ei vor fi sclavii voştri pe viaţă. Cât despre israeliţi, fraţii voştri, nici
unul din voi să nu stăpânească peste altul cu asprime.
47 Dacă un străin sau un peregrin se îmbogăţeşte, iar unul din fraţii voştri sărăceşte
lângă el şi se vinde străinului sau peregrinului sau vreunuia din clanul străinului,
Se vinde străinului. Un israelit care ajunsese sărac şi se vânduse în robie putea să se răscumpere,
dacă era în stare, sau să fie răscumpărat chiar de la un străin. Suma de plată varia după anii care au
rămas până la anul eliberării, pentru că în acel an el devenea liber. În felul acesta, preţul plătit
pentru un rob şi preţul plătit pentru răscumpărare erau considerate în funcţie de lungimea
serviciului înainte de anul de eliberare.

48 după ce s-a vândut, el mai poate fi răscumpărat. Să-l răscumpere una din rudele
sale;
49 atât unchiul său, cât şi fiul unchiului său sau orice rudă apropiată din clanul lui
vor putea să-l răscumpere; sau dacă poate, să se răscumpere singur.
50 Să facă socoteala cu cel ce l-a cumpărat. Preţul eliberării sale să fie socotit după
numărul de ani, din anul în care a fost vândut până la anul de veselie; perioada în
care a fost cu proprietarul va fi preţuită la fel ca perioada preţuită în cazul unui
lucrător plătit.
51 Dacă mai rămân însă mulţi ani până la anul de veselie, în funcţie de numărul lor,
el va plăti pentru răscumpărarea lui o parte din argintul cu care a fost cumpărat.
52 Dacă mai sunt puţini ani până la anul de veselie, atunci să le facă socoteala şi
să-şi plătească răscumpărarea în funcţie de aceşti ani.
53 Acesta va fi pentru cumpărătorul său ca un lucrător plătit cu anul; deci să nu se
poarte cu asprime cu el sub ochii tăi.
54 Dacă nu va fi răscumpărat în nici unul din aceste feluri, el şi copiii lui să fie
eliberaţi la anul de veselie.

~ 136 ~
55 Israeliţii sunt robii Mei; ei sunt robii Mei pe care i-am scos din ţara Egiptului. Eu
sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru.

Comentarii Ellen G. White:

4 FE 323
4,5 ED 43 PP 531
8-11 PP 353
8-13 ED 43
10 MH 185
14 MH 188
17 DA 555
21,22 PP 351
23 PP 354
23-28 MH 184
25 DA 327
35 MH 186
35-37 DA 555; PP 532; 1T 534
40 PP 533
47-49 DA 327

~ 137 ~
Capitolul 26
Binecuvântări în urma ascultării

1 Să nu vă faceţi idoli şi să nu vă ridicaţi nici chip cioplit, nici stâlpi sacri a(Stâlpi
de piatră, care de obicei îl reprezentau pe Baal, zeul canaanit al fertilităţii); să nu
aşezaţi chipuri de piatră pe pământul ţării voastre, ca să vă închinaţi înaintea lor,
pentru că Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru.
2 Să ţineţi Sabatele Mele şi să cinstiţi Lăcaşul Meu. Eu sunt DOMNUL.
3 Dacă veţi urma hotărârile Mele, dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini,
Dacă veţi urma. Capitolul acesta din Levitic este o profeţie condiţionată care descrie
binecuvântările ce vor veni asupra lui Israel pentru ascultare şi pedepsele pentru neascultare.
Multe din aceste profeţii s-au împlinit într-o măsură uimitoare.

4 atunci vă voi da ploi la vreme, pământul îşi va da rodul lui şi pomii câmpului îşi
vor da roadele lor.
Ploi la vreme. Palestina depindea în mod deosebit de ploaia la vreme pentru prosperitate şi
belşug. În Egipt, izraeliţii au văzut revărsarea regulată a Nilului, care uda pământul şi-l făcea
roditor (vezi comentariul pentru Geneza 41,34). Palestina era o ţară cu „munţi şi văi”, astfel că nu
era potrivită pentru irigări (Deutronom 11,10-12). Israel nu fusese obişnuit cu ploaia, pentru că în
Egipt ploua rar. Acum veniseră într-o ţară în care însăşi existenţa depindea de ploaia din cer.
Pentru a-i reasigura, Dumnezeu le-a făgăduit să le trimită ploi la vremea lor, „ploaia timpurie şi
ploaia târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul” (Deutronom 11,13.14). Nu era nevoie
numai de ploaie, ci de ploaie la „vreme”.
Dumnezeu i-a avertizat totuşi, că ploaia nu avea să cadă de la sine şi că dacă se vor abate de la
adevărata închinare, ca să slujească idolilor, „nu va mai fi ploaie” (Deutronom 11,17). Acest
blestem s-a împlinit în zilele lui Ahab (vezi 1 Regi 17,1).

5 Secerişul va ţine până la culesul viei, şi culesul viei va ţine până la semănat; veţi
mânca pâine din belşug şi veţi trăi în siguranţă în ţară.
6 Vă voi da pace în ţară şi astfel vă veţi culca şi nimeni nu vă va înspăimânta; voi
nimici fiarele sălbatice din ţară şi sabia nu va trece prin ţara voastră.
7 Veţi urmări pe duşmanii voştri şi ei vor cădea înaintea voastră loviţi de sabie.
8 5 dintre voi vor urmări 100 şi 100 vor urmări 10.000; duşmanii voştri vor cădea
înaintea voastră loviţi de sabie.
9 Mă voi întoarce spre voi, vă voi face roditori, vă voi înmulţi şi Îmi voi ţine
legământul Meu cu voi.

10 Veţi mânca din grâul vechi şi va trebui să scoateţi afară pe cel vechi pentru a-i
face loc celui nou.

11 Îmi voi aşeza Locuinţa în mijlocul vostru şi nu vă voi urî.

~ 138 ~
12 Voi umbla printre voi şi voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu.
13 Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru, Care v-am scos din ţara Egiptului ca să nu
mai fiţi sclavii egiptenilor. Eu am rupt legăturile jugului vostru şi v-am făcut să
mergeţi cu capul ridicat.

Blesteme în urma neascultării

14 Dar dacă nu Mă veţi asculta şi nu veţi împlini toate aceste porunci,

Dar dacă nu Mă veţi asculta. Pedepse cumplite aveau să ameninţe pe Israel dacă ar fi dat greş în
slujirea lui Dumnezeu şi s-ar fi întors la alţi zei. Sunt prezise 5 pedepse a căror severitate este
crescândă, după fiecare din primele 4 cu privire la care Dumnezeu a făgăduit să trimită asupra lor
o pedeapsă de 7 ori mai rea. (versetele 18, 21, 24, 28). Probabil că „7” înseamnă aici o
intensificare a pedepsei, mai degrabă decât o creştere matematică precisă.
Primul pas pentru o pedeapsă de 5 ori mai mare din cauza răzvrătirii persistente apare în
versetele 14-17. Întreaga istorie a lui Israel este mărturie despre împlinirea acestei ameninţări.

15 dacă veţi dispreţui hotărârile Mele şi veţi urî legile Mele până într-acolo, încât nu
veţi mai împlini toate poruncile Mele, ci veţi rupe legământul Meu,
16 iată ce vă voi face: voi aduce groaza peste voi; tifosul şi frigurile vor face să vi se
stingă ochii şi să piară viaţa din voi. Vă veţi semăna degeaba sămânţa, căci o vor
mânca duşmanii voştri.
17 Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi fi biruiţi de duşmanii voştri; cei ce
vă urăsc vă vor stăpâni şi veţi fugi chiar şi când nu veţi fi urmăriţi.
18 Dacă în ciuda acestor lucruri nu Mă veţi asculta, voi continua şi Eu să vă
pedepsesc de 7 ori mai mult pentru păcatele voastre.
Dacă în ciuda acestor lucruri. Al doilea pas este descris în versetele 18-20 (vezi şi Deut. 28:23,
24). Ameninţarea aceasta şi-a găsit de repetate ori împlinirea în istoria lui Israel. Pe vremea lui
Hagai, Dumnezeu a explicat poporului Său de ce a reţinut ploaia: „Din pricina Casei Mele care stă
dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui” (Hagai 1,9-11).

19 Voi frânge mândria puterii voastre, vă voi face cerul ca fierul şi pământul ca
bronzul.
20 Vi se va risipi puterea fără rost: pământul vostru nu-şi va mai da rodul şi pomii
din ţară nu-şi vor mai da roadele.
21 Dacă şi după aceasta veţi continua să-Mi fiţi potrivnici şi nu veţi voi să Mă
ascultaţi, atunci vă voi lovi de 7 ori mai mult pentru păcatele voastre.
Veţi continua să-Mi fiţi potrivnici. Pasul al treilea este arătat în versetul 21 şi 22. Un caz când s-a
împlinit aceasta este dat în 2 Regi 17,25, iar altul în Judecători 5,6.

22 Voi trimite fiarele sălbatice împotriva voastră, care vă vor lăsa fără copii şi vă
vor nimici vitele; ele vă vor împuţina şi astfel drumurile voastre vor rămâne pustii.

~ 139 ~
23 Dacă nici după aceste pedepse nu vă veţi lăsa disciplinaţi de Mine, ci Îmi veţi fi
potrivnici,
Dacă… nu vă veţi lăsa disciplinaţi. Pasul al patrulea apare în versetele 23-26.

24 atunci şi Eu vă voi fi potrivnic: vă voi lovi de 7 ori mai mult pentru păcatele
voastre.
25 Voi aduce sabia împotriva voastră, care va răzbuna legământul încălcat; dacă vă
veţi aduna în cetăţile voastre voi trimite molima printre voi şi veţi fi daţi în mâinile
duşmanilor voştri.
Legământul călcat. Dumnezeu intrase în legământ cu Israel şi dacă nu aveau să respecte partea
lor, El urma să trimită asupra lor sabia şi ciuma. Ezechiel a repetat această ameninţare
(Ezechiel 5,12) care s-a împlinit în timpul distrugerii Ierusalimului de către Nebucadneţar şi mai
târziu de către romani.

26 Când voi aduce lipsă de pâine, 10 femei vă vor coace pâine într-un singur cuptor
şi vă vor da pâinea cu cântarul; dar, cu toate că o veţi mânca, tot nu vă veţi sătura.
Zece femei. Foametea avea să fie atât de mare şi pâinea atât de puţină, încât să fie nevoie de un
singur cuptor, acolo unde înainte se foloseau 10.

27 Dacă nici după acestea nu Mă veţi asculta, ci Îmi veţi fi potrivnici,

După acestea. Al cincilea pas este arătat în versetele 27-33. O împlinire a acestuia a avut loc în
timpul asediului Samariei (2 Regi 6,28.29), şi o alta în asedierea Ierusalimului (Ieremia 19,9;
Plângeri 4,10).

28 atunci şi Eu, în mânia Mea, vă voi fi potrivnic. Eu Însumi vă voi pedepsi de 7 ori
mai mult pentru păcatele voastre.
29 Vă veţi hrăni cu carnea fiilor şi a fiicelor voastre.
30 Vă voi nimici locurile înalte şi vă voi dărâma stâlpii închinaţi soarelui; voi
arunca trupurile voastre moarte peste trupurile moarte ale idolilor voştri şi Eu
Însumi vă voi urî.
31 Voi lăsa pustii cetăţile voastre, vă voi pustii sanctuarele şi nu-Mi voi mai găsi
plăcere în mireasma jertfelor voastre.
Voi lăsa pustii cetăţile. Aceasta s-a împlinit, atât cu Samaria, cât şi cu Ierusalimul (2 Regi 21,13).

32 Vă voi devasta ţara, astfel încât duşmanii voştri care vor veni să locuiască în ea
vor rămâne încremeniţi văzând-o.

33 Vă voi împrăştia printre neamuri şi voi scoate sabia împotriva voastră; ţara vă va
fi pustiită şi cetăţile vă vor rămâne pustii.

Vă voi împrăştia. Această prezicere rămâne adevărată chiar şi astăzi pentru milioane dintre
descendenţii lui Israel (Deutronom 28,63-67).

~ 140 ~
34 Astfel ţara se va bucura de Sabatele ei în perioada în care va rămâne pustie, însă
voi veţi fi în ţara duşmanilor voştri; ţara se va odihni şi se va bucura de Sabatele ei.
Ţara se va odihni. Dumnezeu poruncise ca ţara să se odihnească în fiecare al şaptelea an. Se pare
că aşa s-a întâmplat ceva timp după aceea, dar mai târziu obiceiul n-a mai fost păstrat. Fără
îndoială că unii au considerat că s-ar putea îmbogăţii prin refuzul de a lăsa ca pământul să se
odihnească la fiecare al şaptelea an. Dar drept rezultat, ei au pierdut de tot ţara. Dumnezeu a ţinut
seamă de timpul cât ţara fusese lipsită de odihna sabatică. Când a venit distrugerea, o dată cu
sosirea caldeenilor, ţării i s-a dat „odihnă” pentru a completa timpul cât a fost încălcată legea Lui
(2 Cronici 36,21). Şaptezeci de ani ar sugera că timp de 490 de ani ţara n-a păzit „Sabatele ei”.

35 Tot timpul cât va fi pustie se va odihni cum nu s-a putut odihni în zilele de Sabat
din perioada când locuiaţi în ea.
36 Cât despre cei care vor supravieţui, le voi trimite frica în inimi în ţara duşmanilor
lor; foşnetul unei frunze luate de vânt îi va pune pe fugă; vor fugi cum fuge cineva
de sabie şi vor cădea, deşi nimeni nu-i va urmări.
37 Se vor prăvăli unii peste alţii ca înaintea sabiei, deşi nimeni nu-i urmăreşte; şi nu
veţi avea nici o putere ca să vă împotriviţi duşmanilor voştri.
38 Veţi pieri între neamuri şi ţara duşmanilor voştri vă va mânca.
39 Aceia dintre voi care vor supravieţui se vor stinge în ţara duşmanilor voştri din
cauza fărădelegilor lor; se vor stinge şi din cauza fărădelegilor părinţilor lor.
40 Dar dacă ei îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, păcatele
pe care le-au săvârşit împotriva Mea şi, de asemenea, felul în care Mi-au fost
potrivnici
Dacă ei îşi vor mărturisi. Iudeii au suferit mult în secolele care au trecut, şi generaţia de astăzi nu
face excepţie. Dar Dumnezeu nu a lepădat nici un evreu care îşi va „mărturisi” păcatele. Naţiunea
poate fi lepădată, dar oricine se întoarce la Dumnezeu poate fi încă mântuit.
Pentru ca nici un creştin dintre Neamuri să nu se mândrească cu aceasta şi să se creadă într-o
poziţie mai favorizată decât a iudeilor, trebuie să-şi aducă aminte că Dumnezeu nu se uită la faţa
omului (Fapte 10,34; Romani 11,20.21).
Condiţiile mântuirii sunt aceleaşi pentru toţi. Dumnezeu este sever şi îndurător pentru toţi,
deopotrivă.

41 – păcate din cauza cărora şi Eu le-am fost potrivnic şi i-am dus în ţara
duşmanilor lor – dacă inima lor necircumcisă se va smeri şi ei îşi vor recunoaşte
vinovăţia,
42 atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, Îmi voi aduce aminte
de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam şi Îmi voi aduce
aminte de ţară.

43 Ţara însă va fi părăsită de ei şi se va bucura de Sabatele ei în perioada în care va

rămâne pustie, iar ei îşi vor accepta pedeapsa, căci au dispreţuit poruncile Mele şi
sufletul lor a urât hotărârile Mele.

~ 141 ~
44 Dar, cu toate acestea, chiar şi atunci când vor fi în ţara duşmanilor lor, nu-i voi
respinge şi nu-i voi lepăda până acolo, încât să-i nimicesc şi să rup legământul Meu
cu ei, căci Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul lor.

45 Ci Îmi voi aduce aminte, spre binele lor, de legământul pe care l-am făcut cu
strămoşii lor, legământ prin care i-am scos din ţara Egiptului, în văzul neamurilor,
ca să fiu Dumnezeul lor. Eu sunt DOMNUL.»”

46 Acestea sunt hotărârile, poruncile şi legile pe care DOMNUL le-a statornicit între
El şi israeliţi la muntele Sinai, prin Moise.

Comentarii Ellen G. White:

3-6 ED 140
4-17 PP 535
5,6,19,21 2T 661
21 PK 429
23,24 1T 589; 5T 365
24 2T 154, 661
28,33 PK 429

~ 142 ~
Capitolul 27
Răscumpărarea lucrurilor închinate DOMNULUI

1 DOMNUL i-a zis lui Moise:

2 „Spune-le israeliţilor: «Când un om va închina DOMNULUI anumite persoane
printr-un jurământ deosebit, să o facă după evaluarea ta;
Jurământ deosebit. Mai de grabă, „o juruinţă deosebită” (RSV). O juruinţă este o făgăduinţă
solemnă făcută lui Dumnezeu să împlinească vreo slujire pentru El, să aducă un dar, sau să facă un
sacrificiu. În Vechiul Testament, juruinţele erau făcute adesea când oamenii erau în nenorocire sau
pericol, ori doreau o favoare de la Dumnezeu. Ei făceau juruinţa cu condiţia ca Dumnezeu să
împlinească cererea lor. În felul acesta a făcut Iacov juruinţa că, dacă Dumnezeu îl va binecuvânta,
îl va face să prospere şi să-l aducă înapoi cu bine, el urma să-I servească lui Dumnezeu
(Geneza 28,20-22). David a făcut şi el o juruinţă fără condiţii (Psalmi 132,2-5).
Juruinţa ideală izvorăşte din inima plină de iubire pentru Dumnezeu şi stăpânită de o dorinţă
sinceră de a face ceva pentru El, fără nici un gând de răsplată. Acesta este spiritul care i-a
îndemnat pe oamenii din vechime să aducă jertfe de arderea de tot lui Dumnezeu. Juruinţele erau
întru totul de bună voie. Dumnezeu nu le-a cerut. „Dacă te fereşti să faci o juruinţă, nu faci un
păcat”, dar dacă un om a făcut o juruinţă, Dumnezeu aşteaptă de la el să o împlinească.
(Deutronom 23,21-23).
Sub forţa împrejurărilor, oamenii fac uneori o juruinţă pe care, după ce mai cugetă, ştiu că n-o
pot împlini. Acesta este cazul la care se referă înţeleptul când zice: „Este o cursă pentru om să facă
în pripă o făgăduinţă sfântă, şi abia după ce a făcut juruinţa să se gândească” (Proverbe 20,25).
Aceasta se poate interpreta ca însemnând, „Este nebunie pentru om să facă o juruinţă în pripă şi
să-i pară rău după aceea”. El trebuia să cugete asupra faptelor şi să se gândească dacă este înţelept
a face juruinţa, înainte de a fi făcută. Un exemplu de acest fel de juruinţă este acela a iudeilor care
se hotărau „că nu vor mânca, nici nu vor bea până nu vor omorî pe Pavel” (Fapte 23,12). Se pare
că şi David a fost cam grăbit când a făcut juruinţa că n-are să intre în casa lui, nici să doarmă, până
nu va fi găsit un loc pentru Casa Domnului (Psalmi 132,2-5). Juruinţa lui Iefta a fost făcută în mod
pripit (Judecători 11,34-40).
Dumnezeu ştia că oamenii aveau să facă juruinţe pe care nu puteau să le împlinească. El na dorit
să-i descurajeze pe oameni să facă juruinţe, nici nu a dorit să-i elibereze de juruinţele deja făcute.
De aceea, El a găsit o cale prin care obligaţia să fie comutată. Capitolul acesta se ocupă cu
răscumpărarea juruinţelor.
Conform cu acest plan, o juruinţă putea fi răscumpărată prin plata în bani, după o măsură precisă.
Dacă juruinţa se referea la un animal de jertfă, acesta nu putea fi schimbat în bani, ci trebuia să fie
adus pe altar. Dar toate celelalte juruinţe puteau fi „răscumpărate”.
Un om putea să facă juruinţa cu privire la sine, sau la oricare persoană ori lucru asupra căruia
avea jurisdicţie, soţie, copii, robi cumpăraţi, animale, case, terenuri. Dacă Sanctuarul nu putea
primi darul, după cum avea să fie cazul în multe situaţii, omul mai putea să-şi îndeplinească
juruinţa prin plata de răscumpărare.

3 dacă este vorba despre un bărbat cu vârsta cuprinsă între 20 şi 60 de ani, atunci
evaluarea ta să fie de 50 de şecheli de argint, după şechelul Lăcaşului a(Vezi nota de
la 5:15; aproximativ 0,5 kg; şi în v. 16).
Evaluarea. Suma pentru care putea fi răscumpărată o persoană era fixată de Dumnezeu şi era
întemeiată, după o măsură gradată, pe sex şi vârstă. Pentru partea bărbătească era de 5 sicli pentru
un copil până la 5 ani, de 20 de sicli pentru cei în vârstă de până la 20 de ani, 50 de sicli până la
vârsta de 60 de ani, iar peste această vârstă suma se rezuma la 15 sicli. Pentru partea femeiască era

~ 143 ~
aproximativ jumătate din aceste sume. Totuşi, dacă omul era sărac, măsura nu trebuia să fie
aplicată cu stricteţe, ci putea fi ajustată de preot spre a se potrivi putinţei de a plăti a omului. Este
de observat că, deşi era o deosebire în preţul de răscumpărare, diferenţa era bazată pe vârstă, nu pe
rang. Marele preot nu era preţuit mai mult decât muncitorul de rând.

4 Dacă este o femeie, atunci evaluarea ta să fie de 30 de şecheli b(Aprox. 0,3 kg).
5 Dacă are între 5 şi 20 de ani, evaluarea ta să fie de 20 de şecheli pentru un băiat şi
de 10 şecheli c(Aproximativ 0,2 kg pentru băiat şi 0,1 kg pentru fată) pentru o fată.
6 Dacă are între o lună şi 5 ani, evaluarea ta să fie de 5 şecheli de argint pentru un
băiat şi de 3 şecheli de argint d(Aproximativ 50 gr pentru băiat şi 30 gr pentru
fetiţă) pentru o fetiţă.
7 Dacă omul are 60 de ani sau mai mult, atunci evaluarea ta pentru un bărbat să fie
de 15 şecheli, iar pentru o femeie să fie de 10 şecheli e(Aproximativ 150 gr pentru
bărbat şi 100 gr pentru femeie).
8 Dacă este prea sărac ca să poată plăti evaluarea ta, atunci să se ducă la preot şi
preotul să-i facă o altă evaluare; preotul să facă o evaluare potrivit cu mijloacele pe
care le are cel ce a făcut jurământul.
9 Dacă este vorba de animale care pot fi aduse ca jertfe DOMNULUI, tot ceea ce va fi
oferit DOMNULUI va fi considerat sfânt.
Dacă este vorba de animale. Când era făgăduit un animal curat, el devenea „sfânt” şi nu putea fi
schimbat sau răscumpărat, ci trebuia să fie jertfit. Omul poate că dorea să înlocuiască animalul cu
unul mai bun sau mai slab, dar nu se putea face nici una, nici cealaltă. Dacă era cineva descoperit
că face acest lucru, amândouă animale deveneau „sfinte” şi ambele trebuiau să fie sacrificate.

10 Nu va avea voie să înlocuiască animalul şi nici să schimbe unul bun pe altul rău
sau unul rău pe altul bun; dacă un animal este înlocuit cu un altul, atunci şi unul, şi
celălalt vor fi consideraţi sfinţi.
11 Dacă este vorba de un animal necurat, care nu poate fi adus ca jertfă DOMNULUI,
animalul să fie adus înaintea preotului.
12 Preotul să-l evalueze să vadă dacă e bun sau rău; va rămâne la evaluarea făcută
de preot.
13 Dacă vrea să-l răscumpere, să mai adauge o cincime la evaluarea lui.
14 Dacă un om Îi va închina DOMNULUI locuinţa sa, preotul s-o evalueze să vadă
dacă e bună sau rea; va rămâne la evaluarea făcută de preot.

Îi va închina Domnului locuinţa sa. Dacă un om îşi închina casa, preotul o preţuia şi valoarea
stabilită de el trebuia să „rămână”. Ea nu putea fi schimbată şi nu putea constitui subiect de
afacere. Omul putea s-o răscumpere la preţuirea făcută, plus o cincime, „şi va fi a lui” (v.15).

15 Dacă cel care şi-a închinat DOMNULUI locuinţa vrea să o răscumpere, va trebui să
adauge o cincime la evaluarea ei şi va fi a lui.

~ 144 ~
16 Dacă un om Îi va închina DOMNULUI o parcelă de pământ din moşia lui,
evaluarea ei să fie făcută ţinând cont de sămânţa necesară cultivării ei: 50 de şecheli
de argint la un homer f(Aproximativ 0,5 kg la aproximativ 220 l) de sămânţă de orz.
O parcelă de pământ. Dacă un om a închinat un ogor, preţuirea trebuia să fie făcută după
cantitatea de sămânţă necesară pentru a-l însămânţa. La preţul astfel stabilit trebuia să se ţină
seamă de anul jubiliar (versetul 17), pentru că în acel timp el avea să se întoarcă la proprietarul lui.

17 Dacă va închina ogorul în anul de veselie g(Vezi nota de la 25:10), acesta să

rămână la evaluarea ta h[TM; LXX: la valoarea lui, fiind vorba de valoarea care
fusese stabilită pentru un ogor vândut în anul de veselie (vezi 25:14-17)],
18 dar dacă va închina ogorul după anul de veselie, atunci preotul să-i socotească
preţul în funcţie de anii care mai rămân până la anul de veselie, după care să-l scadă
din evaluarea ta.
19 Dacă cel care închină ogorul, va dori vreodată să-l răscumpere, atunci va trebui
să adauge o cincime la preţul evaluării tale i(TM; LXX: la valoarea lui; vezi nota de
la 27:17; şi în v. 23) şi ogorul va fi al lui.
20 Dar dacă nu va dori să-şi răscumpere ogorul sau dacă îl va vinde altui om, atunci
nu va mai putea fi răscumpărat.
Dacă îl va vinde. Afirmaţia aceasta are un înţeles nesigur şi s-au încercat multe şi diferite
interpretări. Ea probabil că înseamnă că l-a vândut altuia înainte de a fi închinat, cu rezultatul că
nu avea dreptul să îl închine, totuşi dorea să primească un credit pentru ceva ce nu era al lui. Dacă
acesta este înţelesul versetului, el făcuse în principiu ce au făcut Anania şi Safira, când au pretins
că dau o anumită sumă, dar în realitate nu au dat-o.

21 În anul de veselie, când ogorul va fi eliberat, el va fi pus deoparte pentru

DOMNUL ca un ogor închinat j(Termenul ebraic se referă la un lucru sau o persoană
dedicate irevocabil DOMNULUI, fie ca dar, fie printr-o distrugere completă; şi în
vs. 28, 29) Lui; el va fi proprietatea preotului.
22 Dacă cineva închină DOMNULUI un ogor pe care l-a cumpărat, care nu este parte
din moşia lui,
Un ogor pe care l-a cumpărat. Dacă un om cumpăra pământ de la un proprietar, putea să-l închine
numai pentru timpul până la anul jubiliar, pentru că atunci avea să-i revină proprietarului iniţial.

23 preotul să socotească cât trebuie să fie preţul până la anul de veselie, iar el să
plătească în aceeaşi zi evaluarea ta, ca un lucru închinat DOMNULUI.

24 În anul de veselie ogorul acela să fie dat înapoi celui de la care fusese cumpărat,
din moşia căruia făcea parte.

25 Toate evaluările să fie făcute după şechelul Lăcaşului, care are 20 de ghere
k(Vezi nota de la Ex. 21:32).

~ 145 ~
26 Nimeni nu va putea închina Domnului întâiul născut al animalelor, deoarece el
aparţine deja DOMNULUI ca întâi născut; fie bou l(Putea fi atât mascul, cât şi
femelă), fie oaie, este al DOMNULUI.
Întâiul născut al animalelor. Întâiul născut din toate animalele aparţine lui Dumnezeu şi nimeni
nu-I putea da lui Dumnezeu ceva ce era deja al Lui. Acesta Îi aparţinea deja Lui (Exod 13,2.12;
20,30). Totuşi, un animal necurat putea fi răscumpărat. Dacă nu-l răscumpăra, animalul era
vândut.

27 Dacă este vorba însă de un animal necurat, atunci să-l răscumpere după evaluarea
ta m(TM; LXX: după preţul lui) şi să adauge o cincime la ea; dacă nu va fi
răscumpărat, să fie vândut după evaluarea ta.
28 Nici un lucru oferit DOMNULUI spre nimicire, pe care un om îl poate închina
DOMNULUI din tot ce are, fie om, fie animal, fie vreun ogor din moşia lui, nu va
putea fi vândut sau răscumpărat; tot ce va fi închinat astfel va fi considerat preasfânt
pentru DOMNUL.
Lucru oferit. Cuvântul ebraic folosit aici pentru „lucru închinat” înseamnă o juruinţă mult mai
solemnă decât conţine simplul termen de „închinat”. Aceasta înseamnă o juruinţă care nu poate fi
încălcată sau răscumpărată şi trebuia să fie ţinută, altfel urmau pedepse grele şi chiar un blestem.
Acest fel de juruinţă a fost cel cu care s-au legat anumiţi oamenii să-L ucidă pe Pavel, „s-au legat
cu blestem” (Fapte 23,12). Un lucru închinat nu putea fi răscumpărat. Dacă era dăruit Domnului,
nu se mai putea face nici o schimbare şi nici o substituire.

29 Nici un om dat spre nimicire nu va putea fi răscumpărat, ci va fi omorât.

30 Toate zeciuielile din pământ, fie din sămânţa pământului, fie din rodul pomilor,
sunt ale DOMNULUI; ele sunt închinate DOMNULUI.
Zeciuielile din pământ. Aparţinând deja lui Dumnezeu, nu putea fi făgăduită. Zecimea din
cereale putea fi răscumpărată, dar nu cea formată din vite (versetul 33).

31 Dacă un om va dori să răscumpere ceva din zeciuiala sa, să mai adauge o cincime
la ea.
Să răscumpere ceva din zeciuiala sa. S-a pus întrebarea dacă este legal a reţine zecimea, dacă mai
târziu se adăuga la ea o cincime. Întrebarea aceasta dă pe faţă o înţelegere greşită a cuvântului
Scripturii. Nu era problema reţinerii zecimii, adăugând o cincime, ci a plătirii zecimii în natură, în
grâu, orz sau orice alt produs zeciuit. Puteau să existe cazuri când un om avea nevoie de grâu
pentru însămânţare şi era dispus să plătească mai degrabă în bani decât în grâu. În condiţiile
acestea, el putea răscumpăra o zecime preţuind grâul şi mai trebuia să adauge la aceşti bani încă o
cincime. Reţinerea zecimii nu s-a avut niciodată în vedere. Aşa cum s-a văzut mai sus, în felul
acesta puteau fi răscumpărate doar cerealele şi produsele grădinii. Vitele nu puteau fi
răscumpărate sau schimbate.

32 Toate zeciuielile din cirezi sau din turme, tot ce va trece pe sub toiagul păstorului
să fie închinat DOMNULUI.

Trece pe sub toiagul. Scriitori rabini dau următoarea explicaţie. Când un om avea să-I dea lui
Dumnezeu zecime din oile şi viţeii lui, el închidea întreaga turmă într-un ţarc care avea o uşă
strâmtă, prin care putea să fie lăsat să treacă numai câte un singur animal. Proprietarul care era
gata să-I dea zecime Domnului stătea lângă uşă cu un toiag în mână, capătul acestui toiag fiind
~ 146 ~
înmuiat în culoare roşie sau ocru. Mamele acestor miei sau viţeii erau afară din ţarc. Când se
deschidea uşa, mieii sau viţeii alergau la mamele lor şi, când treceau prin strungă, proprietarul care
stătea alături atingea cu toiagul pe fiecare al zecelea, colorându-l. Fie că era slab, perfect sau cu
cusur, el era primit ca zecime legală.

33 Să nu se cerceteze dacă animalul este bun sau rău şi nici să nu se înlocuiască;

dacă-l va înlocui cineva, atunci ambele animale vor fi sfinte, atât animalul înlocuit,
cât şi celălalt şi nu vor putea fi răscumpărate.»”

34 Acestea sunt poruncile pe care DOMNUL i le-a dat lui Moise pe muntele Sinai,
pentru poporul Israel.

Acestea sunt poruncile. Leviticul se încheie cu aceste cuvinte, arătându-L pe Dumnezeu ca

autoritate pentru întreg conţinutul acestei cărţi.

Comentarii Ellen G. White:

14-16 4T 467
30 AA 74, 336; CS 66, 71, CSW 130; ED 414; MYP 308; 4T 467
30,32 ED 138; PP 525
32 3T 546

~ 147 ~