CUPRINS

Capitolul nr.1 .....................................................................................................pg.2

Capitolul nr.2 .....................................................................................................pg.7
Capitolul nr.3 .....................................................................................................pg.14
Capitolul nr.4 .....................................................................................................pg.22
Capitolul nr.5 .....................................................................................................pg.25
Capitolul nr.6 .....................................................................................................pg.32
Capitolul nr.7 .....................................................................................................pg.39
Capitolul nr.8 .....................................................................................................pg.46
Capitolul nr.9 .....................................................................................................pg.52
Capitolul nr.10 ...................................................................................................pg.55
Capitolul nr.11 ...................................................................................................pg.60
Capitolul nr.12 ...................................................................................................pg.66
Capitolul nr.13 ...................................................................................................pg.72
Capitolul nr.14 ...................................................................................................pg.79
Capitolul nr.15 ...................................................................................................pg.85
Capitolul nr.16 ...................................................................................................pg.92
Capitolul nr.17 ...................................................................................................pg.97
Capitolul nr.18 ...................................................................................................pg.104
Capitolul nr.19 ...................................................................................................pg.110
Capitolul nr.20 ...................................................................................................pg.118
Capitolul nr.21 ...................................................................................................pg.123
Capitolul nr.22 ...................................................................................................pg.129
Capitolul nr.23 ...................................................................................................pg.138
Capitolul nr.24 ...................................................................................................pg.144

~1~
Capitolul 1
Vestea morţii lui Saul şi a lui Ionatan

1 După moartea lui Saul, David se întorsese de la înfrângerea amalekiţilor şi se afla

în Ţiklag de două zile.
După. Afirmaţia aceasta este veriga naturală de legătură dintre evenimentele din 1 Samuel 30 şi
31 şi evenimentele care urmează să fie prezentate acum. Nu există pauză între cele două cărţi ale
lui Samuel, evenimentele acestui capitol fiind o continuare a istoriei anterioare.
Moartea lui Saul. Acesta a fost evenimentul decisiv care a deschis calea pentru succesiunea la
tron a lui David. Pe timpul luptei fatale dintre Saul şi filisteni, David fusese ocupat cu atacul
asupra amaleciţilor care prădaseră Ţiclagul (1 Samuel 30). A trecut ceva timp până a aflat despre
moartea lui Saul.

2 A treia zi a venit un bărbat din tabăra lui Saul, cu hainele sfâşiate şi cu pământ pe
cap. Când a ajuns înaintea lui David, a căzut cu faţa la pământ şi i s-a închinat.
A treia zi. Pentru a arăta durere pentru înfrângerea de care avusese parte poporul lui David (vezi
Iosua 7,6; 1 Samuel 4,12, 2 Samuel 15,32; Iov 4,12).
S-a închinat. Solul era un amalecit (vezi cele despre v. 13), din acelaşi neam cu cei care atacaseră
tabăra lui David şi pe care David îi bătuse recent (1 Samuel 30,1.17.18). Totuşi, tatăl său era un
locuitor în Israel şi omul evident că a fost înregistrat în oştirea lui Saul (vezi despre v. 3).
Închinarea lui probabil că a fost ca recunoaştere a noii poziţii a lui David în calitate de conducător
al lui Israel.

3 – De unde vii? l-a întrebat David. – Am scăpat din tabăra israelită, i-a răspuns el.
Din tabăra. S-a ridicat problema dacă acest amalecit fusese unul din ostaşii lui Saul. Unii
socotesc că expresia „am venit din întâmplare pe muntele Ghilboa” (v. 6) arată că prezenţa sa
acolo a fost numai întâmplătoare.Dar este puţin probabil ca trecătorii să umble „din întâmplare”
prin mijlocul luptei, astfel că expresia „din întâmplare” este mai bine înţeleasă ca însemnând că, în
timpul luptei s-a întâmplat că el a dat peste Saul când era rănit.

4 – Spune-mi ce s-a întâmplat! i-a cerut David. – Oamenii au fugit de pe câmpul de

luptă şi mulţi dintre ei au murit, a răspuns el. Saul şi fiul său Ionatan au murit şi ei.
Ce s-a întâmplat.Apariţia tânărului cu hainele sfâşiate şi cu capul presărat cu ţărână (v. 2) făcea
dovada că Israel suferise o înfrângere dezastruoasă. David era nerăbdător să afle amănuntele.

5 – De unde ştii că Saul şi fiul său Ionatan au murit? l-a mai întrebat David pe
tânărul care i-a adus veştile.
6 – S-a întâmplat să mă aflu pe muntele Ghilboa, a răspuns tânărul, unde l-am văzut
pe Saul, sprijinit pe suliţa sa, iar carele şi călăreţii îl ajungeau din urmă.
S-a întâmplat să mă aflu. Povestirea tânărului nu corespunde cu raportul despre moartea lui Saul
din 1 Samuel 31,3-6 (vezi cele despre 1 Samuel 31,4). Amalecitul a născocit povestea cu scopul de
a-şi asigura o recompensă, crezând că pretinsa lui faptă are să fie preţuită de David.

7 Când Saul s-a uitat în urmă şi m-a văzut, m-a chemat, iar eu i-am răspuns: –
Iată-mă!

~2~
8 – Cine eşti? m-a întrebat el. – Sunt amalekit, i-am răspuns eu.
9 Atunci el mi-a zis: – Apropie-te de mine şi ucide-mă pentru că sunt în agonia
morţii cu toate că sunt încă în viaţă.
10 Aşadar, m-am apropiat de el şi l-am ucis deoarece ştiam că, odată rănit, nu va
mai trăi. I-am luat apoi coroana de pe cap şi brăţara de la braţ şi le-am adus aici,
stăpânului meu.
Coroana. Amalecitul a fost evident unul dintre primii care au dat de trupul lui Saul, având în
vedere că el a putut să ia cununa şi brăţara. El a prezentat aceste obiecte ca dovadă că Saul era
mort. Oferirea acestor obiecte lui David dovedeşte că tânărul a recunoscut pe David ca viitor rege.
Pentru ostenelile lui, tânărul s-a aşteptat la o răsplată bogată.

11 Atunci David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat, iar toţi bărbaţii care erau cu el au
făcut acelaşi lucru.
Le-a sfâşiat. Fapta aceasta a descoperit adevărata măreţie a viitorului rege al lui Israel. David a
jelit cu durere adevărată. Chiar dacă Saul căutase să ia viaţa presupusului său rival, David n-a
nutrit deloc răutate faţă de el. Această reacţie din partea lui David nu este răspunsul natural al
inimii omeneşti, ci este un semn al iubirii şi îndurării lui Dumnezeu în suflet. Ca israelit adevărat,
David a jelit moartea regelui, iar ca prieten personal, el a jelit pierderea lui Ionatan, pe care-l
iubise mult.

12 Au bocit, au plâns şi au postit până seara pentru Saul, pentru fiul său Ionatan,
pentru oştirea DOMNULUI şi pentru casa lui Israel, căci au murit de sabie.
Pentru oştirea. Saul nu căzuse singur. Mulţi dintre copiii lui Israel au căzut împreună cu el.
Aceştia sunt arătaţi aici ca fiind poporul Domnului, o parte a acelei biserici al cărei membru era şi
David şi pe care, în ciuda defectelor ei, Hristos a iubit-o şi a ocrotit-o cu mult zel. Pierderea vieţii
acelora pe care David i-a privit ca prieteni şi fraţi ai lui l-a umplut de cea mai amară durere.

13 Apoi David l-a întrebat pe tânărul care i-a adus veştile: – De unde eşti? – Sunt
fiul unui străin, un amalekit, i-a răspuns el.
De unde eşti? În timp ce David jelea pe Saul, amalecitul stătea nemişcat alături, fără să înţeleagă
semnificaţia scenei al cărei martor era. Revenindu-şi din primul şoc de durere, David s-a întors
spre tânărul din faţa lui, dorind să afle amănunte în plus cu privire la crima de care mărturisea că
era vinovat.
Străin. Ebraicul ger, în mod literal „vremelnic”. Tatăl lui era un amalecit care se afla temporar cu
locuinţa ca străin în Israel.

14 Atunci David i-a zis: – Cum de nu ţi-a fost frică să-ţi ridici mâna şi să ucizi pe
unsul DOMNULUI?
Nu ţi-a fost frică. David avusese de două ori ocazia să ia viaţa lui Saul, dar refuzase să ridice
mâna împotriva unsului Domnului. El a privit fapta de omorâre a regelui ca o crimă josnică atât
împotriva poporului, cât şi împotriva lui Dumnezeu. El a considerat ca cea mai odioasă ofensă ce
putea fi ispăşită numai prin moarte ca un străin să ucidă pe regele pe care Dumnezeu îl alesese şi îl
unsese cu uleiul sfânt al Domnului.

~3~
15 Apoi David l-a chemat pe unul dintre oamenii lui şi i-a zis: – Apropie-te şi
doboară-l! El l-a lovit şi acesta a murit.
Doboară-l. Crima pe care o mărturisise amalecitul era vrednică de moarte şi chiar cuvintele lui au
fost cele care l-au condamnat. Cel mai probabil David ar putea fi socotit vinovat că a pronunţat o
sentinţă chiar dacă, tânărul, fără îndoială, nu-l omorâse pe Saul (vezi cele despre v. 6). În cazul de
faţă dovada era indiscutabilă şi judecata a fost grabnic executată.

16 David i-a zis: – Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit
împotriva ta când ai zis: „L-am ucis pe unsul DOMNULUI.”

Cântarea de jale a lui David

17 David a cântat această cântare de jale despre Saul şi despre fiul său Ionatan
Cântare de jale. În adânca şi sincera lui durere pentru Saul şi Ionatan, David şi-a exprimat
suferinţa într-un poem mişcător, care descoperă sinceritatea şi nobleţea desăvârşită a sufletului
său.
În acest imn funebru, David a plătit ultimul tribut pentru bravura şi puterea lui Saul şi şi-a
exprimat adânca iubire pentru prietenul său Ionatan. Nu există nici un gând de amărăciune, nici o
urmă de răutate, nici o bucurie provocată de îndepărtarea unui vrăjmaş, care îl lipsise atâta timp de
speranţele unei vieţi paşnice şi liniştite în ţara sa. Compară cântarea de jale mult mai scurtă a lui
David, la moartea lui Abner (cap. 3,33.34).

18 şi a poruncit ca cei din Iuda să înveţe această Cântare a Arcului (ea se află scrisă
în Cartea lui Iaşar a[Sau: Cartea celui Drept, o veche culegere de texte epice, astăzi
pierdută]):
Cântare a Arcului (engl. „the use of the bow”). Cuvântul „folosirea” nu se află în textul ebraic. În
mod literal, expresia s-ar reda: „Şi el a spus ca să înveţe pe copiii lui Iuda arcul”. Septuaginta
omite „arcul” şi spune: „Şi el a dat porunci să o înveţe (cântarea de jale) pe fiii lui Iuda”.
Însemnătatea exactă a propoziţiei ebraice nu este clară. Ceea ce urmează pare să nu aibă nimic
de-a face cu arcul. Unii socotesc că ,din cauză că poemul este un fel de marş, el a fost intitulat de
David „Arcul”. Arcul a fost una din armele de seamă ale vremii şi una la care beniamiţii se
pricepeau foarte bine (1 Cronici 12,2; 2 Cronici 14,8; 17,17).
Cartea lui Iaşar[Cartea dreptului-trad. Cornilescu]. La această carte se face referire nu mai
devreme decât în Iosua 10,13, pe vremea victoriei israeliţilor sub Iosua în valea Aialonului. Cu
privire la ea se cunoaşte puţin. Se pare că a fost o colecţie de cântări legate de evenimente şi
bărbaţi remarcabile din istoria de început a Israelului. Oda lui David despre moartea lui Saul şi
Ionatan pare să fi fost inclusă în volumul acesta (vezi Iosua 10,13).

19 Gloria ta, Israele, zace ucisă pe înălţimile tale. Cum au căzut vitejii!
Gloria. Ebraicul şebi. În mod literal, „frumuseţea” sau „onoarea”. Septuaginta ia acest cuvânt
ebraic din rădăcina naşab, care înseamnă „a ridica” ca un stâlp, şi traduce această propoziţie:
„ridică un stâlp, o, Israele, pentru cel ucis”.
Vitejii. Vezi v. 25. Oda constă din două părţi, prima ocupându-se atât de Saul cât şi de Ionatan
(v. 19-24), iar a doua ocupându-se numai de Ionatan (v. 25.26).

~4~
20 Nu faceţi cunoscut acest lucru în Gat şi nu-l vestiţi pe străzile Aşchelonului, ca
nu cumva să se bucure fiicele filistenilor şi să tresalte de bucurie fiicele celor
necircumcişi.
Gat. Cetatea regală a lui Achiş (1 Samuel 21,10.12; 27,2-4), unde se aşezase şi David. Expresia
„nu spuneţi lucrul acesta în Gat” pare să fi ajuns un proverb (Mica 1,10).
Aşchelonului. Una din cetăţile de seamă ale filistenilor. Gat şi Ascalon sunt folosite poetic pentru
toată Filistia.
Fiicele. Era un obicei ca femeile să celebreze marile eliberări şi triumfuri naţionale (Exod 15,21;
1 Samuel 18,6).
Necircumcişi. Un termen potrivit în mod deosebit pentru filistenii nesemitici şi aplicat astfel
foarte frecvent (vezi Judecători 14,3; 15,18; 1 Samuel 14,6; 17,26.36; 31,4; 1 Cronici 10,4). Cât
priveşte practica tăierii împrejur la alte popoare decât evreii, vezi Geneza 17,11.

21 O, munţi ai Ghilboei! Nici roua şi nici ploaia să nu mai cadă peste voi! Nici
câmpii să nu mai aveţi care să dea roade pentru darurile de mâncare b(Sensul
versului în ebraică este nesigur; sau: peste voi / şi peste dealurile voastre
înalte!)!Căci acolo au fost pângărite scuturile vitejilor, scutul lui Saul care nu va mai
fi uns cu untdelemn.
Nici roua. Roua şi ploaia fac posibile roadele pământului. A lipsi de recoltele ei regiunea unde au
fost ucişi Saul şi Ionatan avea să fie cea mai mare calamitate pe care o putea invoca David. Pentru
alte asemenea blesteme poetice, vezi Iov 3,3-10; Ieremia 20,14-18.
Câmpii să nu mai aveţi care să dea roade. Sensul acestei expresii nu este clar. Septuaginta redă:
„câmpii ale primelor roade”. Unele forme de blestem asupra pământului odată atât de fertil al
muntelui Ghilboa au ca scop un blestem ca pământul să fie atât de neproductiv, încât să nu mai
crească nimic, nici chiar primele roade – calamitatea cea mai mare care putea să se abată asupra
regiunii.
Pângărite scuturile. Ebraicul niga’al din rădăcina ga’al, „a detesta”, „a-i fi scârbă”. Cuvântul mai
poate fi tradus „mânjit”. Se pare că acest sens din urmă este cerut de context. Afirmaţia s-ar referi
atunci la aceste scuturi ca mânjite de sânge. Traducerea lăsată în KJV atribuie lui Saul laşitate, un
simţământ în dezacord cu poemul.
Uns cu untdelemn. Cuvintele „ca şi când n-ar fi fost” nu sunt în textul ebraic, după cum indică
italicele (în engl., n.n.). Textul ebraic spune simplu: „scutul lui Saul neuns cu untdelemn”. Era un
vechi obicei de a unge scutul înainte de a merge la luptă (vezi Isaia 21,5). În loc de a fi uns şi gata
de luptă, scutul lui Saul zăcea mânjit de sânge.

22 De la sângele celor ucişi, de la grăsimea vitejilor, săgeata c(Ebr.: arcul) lui

Ionatan nu venea înapoi, iar sabia lui Saul nu se învârtea în gol.
Nu se învârtea în gol. Succesele luptelor avute au fost puse în contrast cu înfrângerea
dezastruoasă de acum.

23 Saul şi Ionatan, care în viaţă s-au iubit şi s-au plăcut, nici măcar în moarte n-au
fost despărţiţi. Erau mai iuţi decât vulturii şi mai puternici decât leii.
În viaţă. Textul ebraic sugerează o punctuaţie diferită: „Saul şi Ionatan, plini de farmec şi plăcuţi,
în viaţa şi în moartea lor n-au fost despărţiţi”. Septuaginta redă: „Saul şi Ionatan, iubiţi şi frumoşi,
n-au fost despărţiţi: graţioşi în viaţa lor şi în moartea lor, ei n-au fost împărţiţi”. În ciuda prieteniei
lui Ionatan cu David şi a nesăbuitelor încercări ale lui Saul de a lua viaţa fiului său, Ionatan a
rămas un fiu ascultător de tatăl său şi a luptat alături de el, până când moartea i-a luat pe amândoi.
Mai iuţi decât vulturii. Vezi Deuteronom 28,49; Ieremia 4,13; Plângeri. 4,19; Hab. 1,8.

~5~
24 Voi, fiice ale lui Israel, plângeţi-l pe Saul! Pe cel care vă îmbrăca în stacojiu şi cu
mult fast, pe cel care vă împodobea veşmintele cu ornamente de aur.
Fiice. Femeile lui Israel s-au bucurat în ceasul triumfului (1 Samuel 18,5.6); acum ele trebuiau să
jelească pe eroii căzuţi în ceasul înfrângerii.
În stacojiu. Vezi Proverbe 31,21. Întorcându-se de la victoriile sale, Saul împărţea prada cu
poporul şi ca urmare, femeile lui Israel se bucurau de obiecte de lux – stacojiu, aur şi alte lucruri
plăcute.

25 Cum au căzut vitejii în mijlocul luptei! Ionatan zace ucis pe înălţimile tale.
Cum au căzut vitejii. Poetul repetă acest refren de 3 ori (vezi v. 19.27). Repetarea aceleiaşi idei
se potriveşte cu spiritul elegiei, deoarece în punctul central al temei se află durerea pasiunii sale,
care este exprimată iar şi iar în aceeaşi amară încordare.

26 Sunt mâhnit din pricina ta, frate Ionatane! Mi-ai fost atât de drag! Dragostea ta
pentru mine a fost minunată, mai minunată chiar decât dragostea femeilor.

Mai minunată chiar decât dragostea femeilor. Prin această expresie mişcătoare, David a arătat
sincera şi adânca iubire a lui Ionatan. Acesta îndurase pierderea coroanei şi a regatului datorită
iubirii lui pentru David.
Adevărata iubire constă în a te gândi la celălalt, a purta celuilalt de grijă şi a lucra pentru celălalt.
Egoismul constă din a cere de la celălalt să facă ceea ce tu însuţi nu eşti dispuşi să faci. Pentru
Ionatan, prietenia lui David a fost mai importantă decât faima şi averea.

27 Cum au căzut vitejii şi cum au pierit armele!

Comentarii Ellen G. White:

1-27 PP 694-695
1 PP 694
2-16 PP 695
19-27 PP 696
21 Ev 170, 619, TM 413, 466; 2T 22
21 5T 166 251M 727; 6T 417; 7T 251
25,26 ML 210

~6~
Capitolul 2
David, uns drept rege al lui Iuda

1 După toate acestea, David L-a întrebat pe DOMNUL: – Să mă duc în vreuna din
cetăţile lui Iuda? – Du-te! i-a răspuns DOMNUL. – Unde să mă duc? L-a mai întrebat
David. – La Hebron, i-a răspuns DOMNUL.
A întrebat pe Domnul. David învăţase prin experienţă amară nebunia de a lua hotărâri importante
fără sfat divin (vezi 1 Samuel 27 la 30). În această importantă împrejurare, prima lui grijă a fost să
ştie ce voia Dumnezeu ca el să facă. Întrebarea lui probabil că a fost făcută prin preotul Abiatar
(vezi 1 Samuel 23,6.9-12; 30,6-8).
Să mă duc? Pentru un timp, David fusese un exilat în propria lui ţară, dar moartea lui Saul
deschisese calea întoarcerii lui. Toate motivele păreau să indice că sosise timpul pentru întoarcere,
dar înainte de a se întoarce, David a căutat să cunoască voia Domnului.
La Hebron. Vechea localitatea de domiciliu a lui Abraam (Geneza 13,18) şi locul de
înmormântare a lui Abraam, Sara, Isaac şi Iacob. El se află cam la 24,75 mile (39,6 km) nord-est
de Beer-Şeba şi probabil la 17 1/8 mile (27,4 km) de Ţiclag, într-o vale frumoasă, înconjurată de
dealuri rodnice şi pământuri fertile. Regiunea fusese mult timp renumită pentru podgoriile ei,
strugurii de aici fiind socotiţi cei mai buni din Palestina. David păstrase cu această cetate legături
de prietenie în timpul vieţii lui Saul. Ea era foarte potrivită pentru a fi capitala temporară a
regatului sudic al lui David, nu numai pentru că era aşezată într-o poziţie întărită din munţii lui
Iuda, cu oameni prietenoşi faţă de David, dar avea şi legăturile sfinte cu primii patriarhi. Cetatea a
devenit reşedinţa lui David pentru următorii 7 ani.

2 David s-a dus acolo împreună cu soţiile sale, izreelita Ahinoam şi Abigail, văduva
carmelitului Nabal.
Soţiile sale. Vezi 1 Samuel 25,42-43.

3 David i-a luat cu el şi pe oamenii săi, pe fiecare cu familia lui, iar aceştia au locuit
în împrejurimile Hebronului.
Oamenii săi. Cei 600 de oameni care se duseseră cu David la Achiş (1 Samuel 27,2.3). Mulţi
dintre ei erau căsătoriţi şi au venit cu familiile şi averile lor, inclusiv cu turmele şi cirezile lor.
Împrejurimile Hebronului. Evident că Hebronul a dat numele lui, districtului în care era aşezată
cetatea, după cum Samaria era numele folosit pentru ţinutul din jurul cetăţii Samaria.

4 Bărbaţii din Iuda au venit şi l-au uns acolo pe David ca rege peste Casa lui Iuda.
Când i s-a spus lui David că bărbaţii din Iabeşul Ghiladului sunt cei care l-au
îngropat pe Saul,
Au uns... pe David. David fusese deja uns în secret de Samuel (1Samuel 16,13). Aceasta a făcut
pentru el dovada că alegerea era de la Dumnezeu. Acum el a fost uns în mod public, ca o
recunoaştere a acceptării lui de către seminţia lui Iuda. Şi Saul fusese mai întâi uns în taină de
către Samuel, iar mai târziu proclamat împărat în mod public (1 Samuel 10,1.24; 11,14.15).
Compatrioţii lui David din Iuda recunoscuseră de mult că David fusese ales pe cale divină ca
viitor împărat al lor şi într-o mare măsură fuseseră în legături de prietenie cu el în timpul lungii
perioade cât a fost un proscris şi un fugar dinaintea lui Saul. Ca o recunoaştere a amabilităţii lor,
David le trimisese daruri (1 Samuel 30,26-31), păstrând astfel legătura de prietenie şi ataşament.
Iabeşul Ghiladului. O cetate cam la aproximativ 2 2/3 (4,3 km) est de Iordan şi la 21,5 mile
(34,4 km) sud de Marea Galileii. Saul venise să scape Iabeşul din Galaad când Nahaţ amonitul a
tăbărât împotriva lui şi a pus pe fugă pe amoniţi (1 Samuel 11,1-11). Este clar că, pentru această

~7~
bunăvoinţă, oamenii din Iabeşul din Galaad au luat corpul lui Saul de pe zidul Bet-Şanului şi i-au
făcut o înmormântare onorabilă (1 Samuel 31,11-13: 1 Cronici 10,11.12).

5 acesta a trimis mesageri la ei, spunându-le: „Binecuvântaţi să fiţi de DOMNUL

pentru că aţi arătat această bunătate faţă de stăpânul vostru, Saul, îngropându-l.
A trimis mesageri. Purtarea lui David faţă de Iabeşul din Galaad a fost desigur inspirată de
bunăvoinţă şi sinceritate. Mai era şi o politică înţeleaptă. Bărbaţii din Iabeşul din Galaad se
arătaseră binevoitori faţă de fostul împărat al lui Israel şi pentru aceasta au fost lăudaţi de noul
împărat. David n-a arătat ură faţă de memoria lui Saul chiar dacă suferise mult din pricina
acestuia. Recunoscând bunăvoinţa şi preţuirea acelora care şi-au dovedit supunerea faţă de Saul,
David a câştigat supunerea acestor oameni faţă de el însuşi.

6 Fie ca DOMNUL să vă arate bunătate a(Ebr.: hesed, termen care apare frecvent (de
peste 250 ori) în VT, având o varietate de sensuri (îndurare, bunătate, bunăvoinţă,
milă, credincioşie, dragoste statornică). Se referă atât la relaţiile dintre oameni cât
şi, într-un mod cu totul special, la relaţia dintre YHWH şi Israel. Cel mai frecvent,
se referă la loialitatea părţilor implicate în legământ (în special loialitatea lui
YHWH, care este certă). Termenul, aşa cum o dovedeşte varietatea de sensuri,
cuprinde toate implicaţiile loialităţii lui YHWH faţă de promisiunile legământului;
peste tot în carte) şi credincioşie! Eu, de asemenea, vă voi arăta aceeaşi bunătate
pentru fapta pe care aţi făcut-o.
Vă voi arăta aceeaşi bunătate. David făgăduieşte că are să fie prietenul şi ocrotitorul locuitorilor
din Iabeşul din Galaad, aşa cum şi fusese Saul. Întrucât cetatea era uşor de atacat dinspre deşertul
estic, putea să vină timpul când oamenii să aibă nevoie de ajutorul noului împărat. David dorea ca
ei să ştie că nu are nimic împotriva lor din cauza credincioşiei lor faţă de Saul şi că puteau să
conteze pe el tot aşa cum contaseră pe Saul.

7 Acum, întăriţi-vă şi fiţi viteji căci stăpânul vostru, Saul, a murit, iar Casa lui Iuda
m-a uns pe mine drept rege peste ei.”
Fiţi viteji. O invitaţie din partea lui David pentru bărbaţii din Iabeşul din Galaad de a se dovedi
tot atât de credincioşi şi de viteji faţă de el cum se dovediseră credincioşi faţă de fostul împărat al
lui Israel.

Război între familia lui David şi cea a lui Saul

8 Între timp, Abner, fiul lui Ner, conducătorul oştirii lui Saul, l-a luat pe Iş-Boşet,
fiul lui Saul, şi l-a trecut Iordanul, la Mahanayim,
Fiul lui Ner. Vezi cele despre 1 Samuel 14,50.
Conducătorul oştirii lui Saul. Când a ajuns împărat, Saul a făcut pe unchiul lui, Abner, căpetenie
a oştirii (1 Samuel 14,50). Abner a fost astfel, prin legături de sânge şi de slujbă, puternic legat de
casa lui Saul. El fusese împreună cu Saul în urmărirea lui David şi acum era dispus ca să urmeze
la împărăţia peste care domnise Saul omul pe care îl urmărise atâta timp. Abner nu a uitat
niciodată mustrarea pe care i-a făcut-o David că a dormit în post (1 Samuel 26,7-16). El era
mândru, răzbunător şi ambiţios, hotărât să-şi urmeze propria cale decât să îngăduie lui David,
unsul Domnului, să domnească peste Israel.
Iş-Boşet. Cel mai tânăr dintre cei 4 fii ai lui Saul. Ceilalţi fuseseră ucişi împreună cu Saul în
bătălia de pe muntele Ghilboa (1 Samuel 31,2). Numele lui (prescurtat Işvi în 1 Samuel 14,49)
probabil că a fost iniţiat Eş-baal (1 Cronici 8,33; 9,39), care înseamnă „omul lui Baal”, pentru că

~8~
nici un împărat nu avea să-l numească pe fiul său „Iş-Boşet”, care înseamnă „fiul ruşinii”.
Mahanayim. În mod literal, „două tabere”. Cetatea aceasta era pe partea de răsărit a Iordanului,
dar aşezarea ei n-a fost identificată pe deplin. Probabil că nu era departe de Iabeşul din Galaad.
Iacob i-a dat nume locului, când l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu după ce plecase de la Laban şi
înainte să treacă Iabocul (Geneza 32,1.2). Era o cetate levită (Iosua 21,38). Fiind în partea de
nord-est a ţării, era relativ ocrotită de atacurile filistenilor şi de forţele lui David, dacă acesta ar fi
ales să-l suprime pe rivalul lui. Când mai târziu a fugit de Absalom, David a făcut din Mahanaim
locul său de scăpare (2 Samuel 17,24). Cetatea este amintită în inscripţia biruinţei lui Şişac ca
mhnm, în scrierea egipteană hieroglifică, fără vocale (vezi cele despre 1 Regi 14,25).

9 unde l-a făcut rege peste Ghilad, peste aşuriţi b(TM; Siriacă, VUL: Gheşur
(gheşuriţi); Tg: aşeriţi, care este varianta cea mai probabilă), peste Izreel, Efraim,
Beniamin şi peste întregul Israel.
L-a făcut rege. Încoronarea lui Iş-Boşet ca împărat peste Israel s-a datorat scopului urmărit cu
hotărâre de Abner. Unit cu Saul timp îndelungat, Abner ajunsese să urască pe bărbatul pe care
Dumnezeu îl alesese ca împărat. El era fără principii, credincios intereselor lui josnice şi egoiste şi
nu intereselor poporului sau voinţei Domnului. El era dispus mai degrabă să aducă divizarea
împărăţiei şi durere asupra poporului decât să accepte pe David ca împărat.
Peste Ghilad. Descrierea teritoriului peste care a stăpânit Iş-Boşet începe cu regiunea care
înconjoară capitala Mahanaim şi se întinde apoi pe distanţe mari. Cu excepţia Galaadului, toate
aşezările sunt la apus de Iordan, cu Beniamin la sud din regiunea aflată la nord de Ierusalim.
Aşuriţi. (engl. „Ashurites”). Nu este clar ce popor se are în vedere. Referirea poate fi la membrii
seminţiei lui Aşer (vezi Judecători 1,32). Septuaginta spune Thasiri, iar Vulgata şi Siriaca Gheşur.
Iş-Boşet a fost acceptat mai întâi în Galaad, iar mai târziu stăpânirea lui s-a extins „peste tot
Israelul”.

10 Iş-Boşet, fiul lui Saul, era în vârstă de 40 de ani când a început să domnească
peste Israel şi a domnit timp de 2 ani. Casa lui Iuda l-a urmat însă pe David.
Doi ani. Iş-Boşet şi-a început domnia în acelaşi an cu David şi a domnit 2 ani la Mahanaim.
Aceasta nu înseamnă că durata totală a domniei lui Iş-Boşet a fost de 2 ani,ci că după 2 ani au avut
loc evenimentele care urmează să fie descrise: războiul lui Abner cu David (v. 12-32), războiul
lung dintre casa lui Saul şi casa lui David (cap. 3,1) şi revolta lui Abner în favoarea lui David
(cap. 3,6-39; PP 699).

11 Perioada cât a domnit David la Hebron, peste casa lui Iuda, a fost de 7 ani şi 6
luni.
De 7 ani şi 6 luni. Afirmaţia aceasta pare să fie parantetică, introdusă pentru a da durata totală a
domniei lui David la Hebron. Deoarece durata domniei lui Iş-Boşet nu este cunoscută (vezi despre
v. 10), nu cunoaştem intervalul dintre moartea lui şi momentul ungerii lui David ca împărat „peste
Israel” (cap. 5,3).

12 Abner, fiul lui Ner, împreună cu slujitorii lui Iş-Boşet, a ieşit din Mahanayim şi a
plecat la Ghivon.
A ieşit. Adică în vederea luptei (vezi 1 Samuel 18,30; 2 Samuel 21,17; 1 Cronici 20,1).
A plecat la Ghivon. Doritor să-şi extindă puterea peste tot Israelul, Abener s-a aventurat până la
hotarele domeniului lui David. Gabaonul era în teritoriul lui Beniamin, 5,5 mile nord-vest de
Ierusalim. Aşezarea este cunoscută acum sub numele de ej-Jib.

~9~
13 Atunci Ioab, fiul Ţeruiei, împreună cu slujitorii lui David au ieşit şi ei şi i-au
întâlnit la iazul din Ghivon. Un grup stătea de-o parte a iazului şi un grup stătea de
cealaltă parte.

Ţeruiei. Ţeruia era sora lui David (1 Cronici 2,16), astfel că Ioab era nepotul lui David. Mai
târziu el a devenit căpetenia oştirii lui David (1 Cronici 11,6; compară cu 2 Samuel 5,8).
Iazul din Ghivon. În partea de sud-est a dealului Gabaon este un izvor bogat, care curge într-un
rezervor săpat în piatră de calcar. Dedesubt, un rezervor mare deschis, ale cărui ruine mai sunt şi
acum, adună toată apa ce curge din acest izvor subteran. Forţele lui Ioab şi Abner stăteau faţă în
faţă, pe părţile opuse ale acestui lac.

14 Abner i-a zis lui Ioab: – Să se lupte tinerii între ei, înaintea noastră! – Bine! a
răspuns Ioab.

Să se lupte. Abner a provocat pe Ioab să-şi arate puterea printr-o luptă între un număr egal de
luptători, aleşi din fiecare ceată. Astfel de întreceri care precedau o luptă nu erau neobişnuite în
vremurile străvechi.

15 Tinerii s-au înfăţişat în număr egal: 12 pentru Beniamin şi pentru Iş-Boşet şi 12

dintre slujitorii lui David.

16 Fiecare, apucându-şi adversarul de cap, i-a înfipt sabia în coastă şi au murit toţi
deodată. De aceea locul acela, care se află în Ghivon, s-a numit de atunci
Helkat-Haţurim c(Helkat-Haţurim înseamnă Locul Săbiilor sau Locul Ostilităţilor).

Helkat-Haţurim. Un nume comemorativ care înseamnă „câmpul cremenelor” sau „câmpul

ascuţişurilor (de sabie)”. Septuaginta redă aceasta prin „porţiune a trădătorilor”.

17 Lupta a fost foarte aprigă în acea zi, iar Abner şi bărbaţii lui Israel au fost bătuţi
de către slujitorii lui David.

Lupta a fost foarte aprigă. Numărul celor angajaţi nu a fost probabil mare, deoarece numărul total
al celor ucişi a fost de numai 20 de partea lui David şi 360 de partea lui Israel (v. 30.31), dar lupta
a fost dusă cu atâta furie încât a adus forţelor lui Iuda o victorie decisivă.

18 Se aflau acolo şi cei 3 fii ai Ţeruiei: Ioab, Abişai şi Asael. Asael alerga la fel de
repede ca o gazelă sălbatică.

19 A pornit în urmărirea lui Abner, fără a se abate la dreapta sau la stânga de la

urmărirea acestuia.

A pornit în urmărirea. Abner a fost coloana vertebrală a rezistenţei împotriva lui David. Dacă el
putea fi scos din luptă, cauza lui Iş-Boşet ar fi fost pierdută şi regatul întreg s-ar fi unit repede sub
David. Înţelegând acest lucru, Asael s-a ţinut pe urmele căpeteniei oştirii lui Israel.

20 Abner s-a uitat în urmă şi a întrebat: – Tu eşti, Asael? – Eu sunt, i-a răspuns
Asael.

~ 10 ~
21 Atunci Abner i-a zis: – Abate-te la dreapta sau la stânga, prinde pe unul dintre
tineri şi ia-i armura! Asael însă nu s-a abătut de la a-l urmări.

Abate-te. Recunoscând că vrăjmaşul care îl urmăreşte era fratele lui Ioab, Abner nu dorea să-i
facă vreun rău şi l-a îndemnat să-şi găsească un adversar pe măsură. Deşi iute de picior (v. 18),
Asael nu se putea asemăna cu un luptător mai robust şi mai experimentat.

22 Abner i-a zis din nou lui Asael: – Nu mă mai urmări! De ce să te ucid? Cum îl
voi mai putea privi în faţă pe fratele tău Ioab?

Cum voi mai putea privi în faţă. Abner face o a doua încercare de a-l face pe Asael să renunţe la
urmărire, arătându-i clar nu voia să curgă sânge, adică să-l ucidă pe fratele viteazului comandant
şef al oştirii lui David.

23 Dar Asael a refuzat să se oprească din urmărire. Atunci Abner l-a lovit în stomac
cu capătul suliţei care i-a ieşit prin spate. Asael a murit pe loc şi toţi cei care
ajungeau la locul în care acesta a murit se opreau.

În stomac(engl. „the fifth rib”). Expresia aceasta (vezi cap. 3,27; 4,6; 20,10) înseamnă pur şi
simplu „pântece” şi aşa ar trebui tradusă.

24 Ioab şi Abişai au continuat să-l urmărească pe Abner. Pe înserate au ajuns la

dealul Ama, care se află la răsărit de Ghiah, pe drumul care duce spre pustia
Ghivon.

Dealul Ama. Se pare că forţele lui Abner fuseseră împrăştiate până departe, dar beniaminiţii s-au
ţinut aproape şi acum s-au unit cu Abner într-o poziţie întărită de pe vârful unui deal.

25 În acelaşi timp, beniamiţii s-au adunat în jurul lui Abner, au format o ceată şi
s-au aşezat pe vârful unui alt deal.

S-au adunat. Se pare că forţele lui Abner au fost risipite simţitor, dar beniamiţii s-au menţinut
uniţi, iar acum Abner adoptă o poziţie de forţă, pe un vârf de deal.

26 Abner l-a strigat pe Ioab şi i-a zis: – Trebuie ca sabia să nimicească la nesfârşit?
Nu-ţi dai seama că se va sfârşi cu amărăciune? Cât timp va mai trece până când vei
porunci oamenilor tăi să nu-şi mai urmărească fraţii?

Trebuie ca sabia să nimicească la nesfârşit? Forţele lui Abner suferiseră grele pierderi în luptă,
dar în poziţia lor întărită de pe vârful dealului, ele ar fi fost în stare să provoace pierderi grele
trupelor lui Ioab dacă acesta din urmă ar fi continuat să atace. Dându-şi seama că nu era în poziţia
de a câştiga şi cunoscând că Ioab va ţine seamă de preţul cel mare pe care avea să-l plătească dacă
era hotărât să-l alunge din puternica lui poziţie defensivă, Abner a făcut un apel la forţele adverse
să oprească urmărirea fraţilor lor evrei. Abner a provocat războiul şi, acum, tot el face apel la pace.
În acest apel, Abner se întemeia în mare măsură pe înfrângerea lui şi pe pericolul prezent şi nu era
mânat de o sinceră dorinţă de a termina lupta cu casa lui David. Propunerea lui de pace a fost
dictată de o schimbare de împrejurări şi nu de o schimbare a inimii.

~ 11 ~
27 Ioab i-a răspuns: – Viu este Dumnezeu că, dacă nu ai fi vorbit, oamenii mei ar fi
continuat urmărirea fraţilor lor până dimineaţă.
Dacă nu ai fi vorbit (engl. „unless thou hadst spoken”). Însemnătatea exactă a acestor cuvinte ale
lui Ioab nu este clară.
I s-au dat mai multe interpretări (1) Ioan se referea la evenimentele petrecute de dimineaţă,
punând asupra lui Abner vina pentru declanşarea luptei şi insistând că poporul de ambele părţi ar
fi fost gata în acea dimineaţă să meargă la casele lor fără să lupte, dacă Abner n-ar fi lansat
provocarea de a se bate; (2) Ioab încerca să-l facă pe Abner să înţeleagă că, dacă n-ar fi cerut pace,
poporul ar fi continuat lupta până dimineaţa, cu toate urmările dezastruoase pentru Abner; (3)
chiar dacă Abner n-ar fi vorbit, Ioab avusese intenţia să continue lupta numai până dimineaţa, dar,
având în vedere cererea prezentă a lui Abner el era gata să oprească lupta imediat. În general, se
pare că Ioab încerca să dea vina pe Abner, a cărui provocare pripită la Gabon dusese la lupta din
acea zi dintre frate şi frate. A te angaja în război civil era cel mai nefericit lucru, şi Ioab a căutat să
se descarce de răspundere pentru cele întâmplate.

28 Apoi Ioab a sunat din corn şi toţi oamenii săi s-au oprit; nu i-au mai urmărit pe
israeliţi şi nici nu s-au mai luptat cu ei.
Nu i-au mai. Ebraicul ’od, în mod literal, „încă”, „iarăşi”. Cuvântul exprimă continuare, dar nu în
mod necesar de durată nelimitată. Aici durata este hotărât limitată, pentru că „războiul a ţinut mult
între casa lui Saul şi casa lui David” (cap. 3,1). Cuvintele „n-au mai” indică doar terminarea
acestei lupte speciale.

29 Atunci Abner, împreună cu oamenii săi, au mărşăluit toată noaptea aceea prin
Araba d(Denumirea, în Vechiul Testament, a riftului care se întinde de la Marea
Galileii până la Marea Roşie; de obicei se referă la Valea Iordanului). Au trecut
Iordanul, au străbătut tot Bitronul e(Sau au mărşăluit întreaga dimineaţă; sau tot
defileul, sensul termenului ebraic fiind nesigur) şi au ajuns la Mahanayim.
Au mărşăluit toată noaptea. Abner n-a avut de gând să rişte continuarea luptei în dimineaţa
următoare, ci s-a retras imediat.
Prin Araba[În câmpie-trad. Cornilescu]. În mod literal, „prin Araba”. Araba este un termen
aplicat depresiunii Iordanului, de la Marea Galileii la Marea Moartă, până la depresiunea care se
întinde la sud de Marea Moartă până în golful Acaba.
Bitronul. Din rădăcina bathar, „a tăia în două”. De aici, probabil, o trecătoare, în sensul unei
regiuni brăzdate de munţi şi văi. Bitron, în general, s-a înţeles a fi o vale necunoscută la nord de
Iaboc, aproape de Mahanaim. Unii aplică ideea de „a tăia în două” la unitatea de timp şi presupun
că Abner şi oamenii lui au continuat toată noaptea retragerea lor, mărşăluind încă jumătate din
ziua următoare” (vezi RSV).

30 În acelaşi timp, Ioab s-a întors de la urmărirea lui Abner şi şi-a adunat toţi
oamenii. Dintre slujitorii lui David, în afară de Asael, au murit doar 19 bărbaţi.
Nouăsprezece bărbaţi. Probabil că aceştia au fost adăugaţi la cei 12 oameni care au murit în
cursul dimineţii, la Gabaon (v. 15.16).

31 Slujitorii lui David însă au ucis dintre beniamiţii care erau cu Abner 360 de
bărbaţi.
Trei sute şasezeci. Această mare disproporţie între pierderile lui Iuda şi acelea ale lui Israel poate
să se datoreze faptului că oamenii lui David erau veterani experimentaţi, care fuseseră cu el în
perioada lungă de fugă din faţa lui Saul (vezi 1 Samuel 23,13; 27,2; 30,9), în timp ce oamenii lui
Abner probabil că erau cei care mai rămăseseră din oştirea învinsă a lui Saul.
~ 12 ~
32 Apoi au luat trupul lui Asael şi l-au îngropat în mormântul familiei sale din
Betleem. Ioab şi oamenii săi au mărşăluit toată noaptea, ajungând la Hebron în zori.

Apoi au luat trupul lui Asael. Probabil că trupurile celorlalţi soldaţi care căzuţi ucişi au fost
îngropate acolo unde au murit, dar, din cauza legăturilor lui Asael atât cu David cât şi cu Ioab,
trupul lui a fost luat şi dus la Betleem, unde a fost înmormântat în mormântul familiei.
În zori. Hebron era la 15 mile sud de Betleem şi cam la 25 mile de câmpul de luptă. Ar fi fost o
faptă strălucită pentru oamenii lui David ca, după lunga urmărire a forţelor lui Abner, să
părăsească locul de luptă după căderea nopţii (v. 24), să ia trupul lui Asael, să-l ducă la Betleem,
să-l îngroape în mormântul familiei şi să-şi continue marşul pentru a ajunge în revărsatul zorilor la
Hebron. Dar relatarea nu lasă să se înţeleagă clar dacă marşul de peste noapte a fost de la câmpul
de luptă sau de la Betleem. Poate că este vorba de drumul de la Betleem, având în vedere că s-ar fi
consumat câtva timp cu înmormântarea lui Asael.
Uneori este greu de înţeles motivele care au îndemnat pe un om să acţioneze într-un anumit fel
care, se pare, privind retrospectiv, că a fost imprudent.

Comentarii Ellen G. White:

PP 697-699
1-4 PP 697
5-9 PP 698
8.10.22.23 PP 699

~ 13 ~
Capitolul 3
1 Războiul dintre casa lui Saul şi casa lui David a durat mult timp. David devenea
tot mai puternic, în timp ce casa lui Saul slăbea tot mai mult.
Războiul…a durat mult timp.Nu exista un război deschis,ci o stare de ostilitate între casa lui Saul
şi cea a lui David. Această situaţie avea să continue aproximativ 5 ani, căci Iş-boşet a domnit 2 ani
la Mahanaim înainte ca războiul să înceapă (cap. 2,10), iar David a domnit 7 ani şi 6 luni la
Hebron înainte ca el să devină rege peste „tot Israelul” (cap. 5,5). În acel timp, David se mulţumea
să lase lucrurile să-şi urmeze propriul curs. În loc să intre în ofensivă împotriva lui Israel, David
aştepta rezultatul evenimentelor încrezător în împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu cu privire la
el în ceea ce priveşte împărăţia.
David devenea tot mai puternic.Timpul era de partea lui David. Iş-boşet era slab şi câţiva ani de
conducere incompetentă, urmaţi de alţii fără rege l-a făcut de durată pentru timpul de conducere pe
care l-a dovedit David pentru Iuda. David era un om de caracter şi îndemânatic, cutezanţa şi
curajul său l-au făcut drag inimii poporului. Cu trecerea anilor a devenit din ce în ce mai evident
că el era omul pe care Dumnezeu îl rânduise pentru împărăţie. Chiar cu ocazia ultimei bătălii, a
avut loc o semnificativă renunţare din partea seminţiei lui Manase, oamenii continuând să treacă
de partea lui „din zi în zi” (1 Cronici 12, 19-22).

2 Fiii lui David care i s-au născut la Hebron sunt următorii: Amnon, întâiul născut,
fiul izreelitei Ahinoam;
Fiii lui David care i s-au născut.Deşi a tolerat practicarea poligamiei pentru un timp (vezi despre
Deuteronom 14,20), Dumnezeu nu a prevenit răul care a rezultat dintr-un astfel de stil de viaţă.
Rivalitatea, cearta, duşmănia, gelozia şi amărăciunea au intrat în casa lui David şi au lăsat efectele
lor rele peste poporul împărăţiei. Trei dintre fii născuţi lui David la Hebron i-au adus multă
supărare şi necaz, lui, familiei şi naţiunii.
Amnon. Literal „credincios”. Vezi capitolul 13 pentru raportul unor experienţe negative ale lui
David cu acest fiu.

3 Chileab, al doilea, fiul lui Abigail, văduva lui Nabal, carmelitul; Absalom, al
treilea, fiul Maacăi, fiica lui Talmai, regele Gheşurului;
Chileab.Numit „Daniel” în 1 Cronici 3,1. nimic mai mult nu se cunoaşte despre el. Este posibil
ca el să fi murit la o vârstă tânără.
Absalom. Trista istorie a acestui fiu, răscoala lui şi moartea sunt redate în capitolele 13–18.
Gheşurului. Zonă sub Muntele Hermon la est şi nord de Marea Galileii (Deuteronom 3,14;
Iosua 12,5; 13,11.13; 1 Cronici 2,23). Totuşi acolo gheşuriţii erau menţionaţi ca trăind într-un
district în Negeb, la sud de Iuda, invadaţi de David în timpul şederii lui Ţiclag (1 Samuel 27,8).
Expunerea din 2 Samuel 15,8 pare să identifice Gheşurul, de unde a venit Maaca, cu o regiune
siriană.

4 Adonia, al patrulea, fiul Haghitei; Şefatia, al cincilea, fiul lui Abital;

Adonia. Literal „Iahve este Domnul” . Acesta este fiul care, atunci când David era bătrân, a
aspirat la coroană (1 Regi 1,5) şi a fost mai târziu a fost omorât de Solomon (1 Regi 2,24.25).
După moartea celor 3 fraţi ai săi, Chileab fiid considerat mort, Adonia s-a privit ca pe moştenitorul
de drept la tron.
Şefatia. Literal, „Iahve a judecat”. Nimic nu este cunoscut cu privire la fiul acesta.

~ 14 ~
5 Itream, al şaselea, fiul soţiei lui David numite Egla. Aceştia sunt fiii care i s-au
născut lui David în Hebron.
Itream…fiul soţiei…numite Egla. Nu se ştie nimic despre acest fiu sau despre mama sa.
Soţiei lui David. Conform cu interpretarea iudaică, acest titlu este luat din faptul că Egla a fost
prima în rang printre soţiile lui David. Alţii văd în această expresie aplicarea la toate femeile
listate anterior.

Abner, de partea lui David

6 În timpul războiului dintre casa lui Saul şi casa lui David, Abner a devenit
puternic în casa lui Saul.
A devenit puternic. Abner şi-a menţinut încrezător un rol din ce în ce mai important în treburile
casei lui Saul.El era sprijinul temeinic al slabei dinastii a lui Saul şi şi-a definit propria importanţă.
Fără puterea lui Abner, Iş-boşet nu ar fi fost niciodată capabil să-şi menţină autoritatea peste
tronul lui Israel.

7 Saul avea o ţiitoare pe nume Riţpa, fiica lui Aia, iar Iş-Boşet i-a zis lui Abner: –
De ce ai intrat la a(Eufemism ebraic cu sensul de a avea relaţii sexuale) ţiitoarea
tatălui meu?
Riţpa. Vezi capitolul 21,8-11.
De ce. În ţările orientale, haremul unui rege era privit ca proprietate a succesorului său, şi a lua o
femeie care îi aparţinuse regelui de mai înainte era privit ca o impunere a unei pretenţii la tron
(vezi 2 Samuel 12,8; 16,21; 1 Regi 2,22). Nu există nici o consemnare care să indice faptul că
Abner ar fi fost vinovat de actul de care era învinuit şi că s-ar fi aşteptat la tronul lui Iş-boşet, dar
regele totuşi a preferat neconfirmata faptă ca pe un act de trădare, iar aceasta i-a stârnit furia lui
Abner. Cuvintele de reproş ale lui Iş-boşet sunt de neînţeles pentru nefondata faptă violată de
drepturile unui rege.

8 Abner s-a mâniat foarte tare din cauza spuselor lui Iş-Boşet şi i-a zis: – Oare cap
de câine sunt eu? Sunt oare de partea lui Iuda? Astăzi am dat dovadă de credincioşie
faţă de casa tatălui tău, Saul, a fraţilor şi a prietenilor lui şi nu te-am dat în mâna lui
David, iar tu mă găseşti astăzi vinovat din cauza acestei femei!
S-a mâniat foarte tare. Abner era furios din cauza unuia care datora tronul exclusiv sprijinului
său, iar acum cuteza să-i reproşeze şi să-l critice.
Cap de câine. Prima parte a replicii lui Abner sună literal astfel: „Sunt un cap de câine care
aparţine lui Iuda?” Septuaginta omite expresia „care aparţine lui Iuda”. Cuvintele lui Abner nu
sunt o încercare de a se justifica, ci mai degrabă expresia resentimentului la acuzaţia lui Iş-boşet.
Iş-boşet a folosit nişte termeni de reproş împotriva lui Abner, iar acesta i-a răspuns printr-o
întrebare, dacă, după toate, el era o astfel de creatură josnică şi de nimic – el care luase o aşa de
puternică poziţie împotriva lui Iuda şi care continuase să arate o aşa de mare bunăvoinţă faţă de
casa lui Saul.

9 Dumnezeu să se poarte cu toată asprimea faţă de Abner b[Formulă tipică de

jurământ (Lit.: Aşa să-i facă Dumnezeu lui Abner şi chiar mai mult)] dacă nu voi
face pentru David ceea ce DOMNUL i-a promis prin jurământ,
Dumnezeu să se poarte cu toată asprimea faţă de Abner. Aceste cuvinte sunt în formă de
jurământ solemn (Vezi Rut 1,17; 1 Samuel 3,17; 25,22; 2 Samuel 19,13; 1 Regi 19,2;
2 Regi 6,31). Abner a jurat că îi va transfera împărăţia lui David şi a invocat pedeapsa lui

~ 15 ~
Dumnezeu asupra sa dacă nu va-şi împlini cuvântul.
Domnul i-a promis prin jurământ. Această afirmaţie arată cât de general era cunoscut faptul că
Domnul îl alesese pe David să-l urmeze pe Saul. Nu există o consemnare a unui jurământ din
partea lui Dumnezeu pentru a-i da împărăţia lui David, dar Abner, evident, înţelesese promisiunea
ca pe un jurământ. Probabil există o aluzie în cuvintele „nu minte şi nu Se căieşte” cu privire la
promisiunea lui Dumnezeu făcută prin Samuel de a rupe împărăţia de la Saul şi de a i-o da lui
David (1 Samuel15,28.29).

10 şi anume că va lua domnia de la casa lui Saul şi va ridica tronul lui David peste
Israel şi peste Iuda, de la Dan până la Beer-Şeba c(Sau: de la un capăt la celălalt,
Dan marcând extremitatea nordică a Israelului iar Beer-Şeba pe cea sudică).
Va lua domnia. Hotărârea lui Abner de a-i transfera împărăţia lui Saul nu era, probabil,rezultatul
unei judecăţi pripite. Comandantul poate că a cugetat mult la oportunitatea de a renunţa la
încercarea de a menţine şubreda casă a lui Saul. Reproşul lui Iş-boşet pare să fie oportunitatea de a
pune în aplicare o decizie la care se gândise mai dinainte.
De la Dan până la Beer-Şeba. Această expresie marchează împărăţia întreagă a lui Israel, de la
hotarul de nord la cel de sud. Expresia a fost folosită în timpul perioade judecătorilor şi mai târziu
în timpul lui Solomon (Judecători 20, 1; 1 Samuel 3,20; 2 Samuel 17,11; 24,2.15; 1 Regi 4,25;
1 Cronici 21,2), dar a fost folosită doar o dată după divizarea monarhiei, când Ezechia a trimis
invitaţie la tot Israelul, „de la Beer-Şeba până la Dan” (2 Cronici 30,5)să se unească în sărbătorirea
Paştelui.

11 Iş-Boşet n-a mai îndrăznit să-i mai spună ceva lui Abner, pentru că se temea de
el.
Se temea de el. Acest verset arată clar adevăratul caracter al guvernării lui Iş-boşet. Regele slab
se temea să-i răspundă omului pe care-l cunoştea ca fiind adevărata putere din spatele tronului.

12 Apoi, în numele lui însuşi, Abner a trimis mesageri la David ca să-i spună: „A
cui este ţara?”, adăugând: „Încheie un legământ cu mine şi eu te voi ajuta să întorci
întregul Israel la tine.”
În numele lui însuşi. Literal, „de unde era el”. Ediţia luciană a Septuagintei redă „la Hebron”.
A cui este ţara? Abner a recunoscut că el era într-o poziţie de târguială cu David. El ar fi cauzat
transferul împărăţiei într-o singură condiţie, ca David să facă o înţelegere cu el, dându-i deplina
asigurare a unei consideraţii speciale faţă de el. În această propunere limitată, îngâmfată, spiritul
egoist al lui Abner a fost clar descoperit. El şi-ar fi împărtăşit soarta cu David doar cu un preţ, şi el
voia prima dată să se sigure că preţul avea să fie plătit.

13 „Bine, a spus David, voi încheia legământ cu tine, însă cu o singură condiţie: să
nu te înfăţişezi înaintea mea dacă nu mi-o aduci pe Mihal, fiica lui Saul, atunci când
vii la mine!”
Dacă nu mi-o aduci pe Mical. Mical îi fusese dată lui David de către Saul (1 Samuel 18,20.21.27)
şi era de drept a lui. Dar pe lângă chestiunea de dreptate din cererea lui David exista şi un
considerent politic, pentru că adepţii lui Saul voiau să aibă o fiică a lui Saul ca regină a lui Iuda.
Aceasta tinde să arate că David nu avea ranchiună împotriva casei lui Saul, iar dreptul lui David la
împărăţie ar fi trebuit să sporească, pentru că era ginerele regelui precedent.

~ 16 ~
14 David a trimis mesageri la Iş-Boşet, fiul lui Saul, să-i spună: „Dă-mi-o pe soţia
mea, pe Mihal, cu care m-am logodit pentru preţul de 100 de prepuţuri de-ale
filistenilor!”
Iş-Boşet.Mesagerii au fost trimişi la Iş-boşet, şi nu la Abner, probabil pentru că negocierile dintre
Abner şi David erau încă secrete. Pe de altă parte era Iş-boşet, care, ca rege, ar fi transmis ordinele
pentru întoarcerea lui Mical. Fără sprijinul lui Abner, Iş-boşet nu ar fi fost într-o poziţie care să-i
permită să se opună cererii lui David. Prin îndeplinirea acestei cereri, Iş-boşet şi-ar fi dovedit
slăbiciunea, şi-ar fi recunoscut greşeala pe care o făcuse faţă de David şi echitabilitatea cererii lui
David. Să subscrie la această cerere în mod public, Iş-boşet ar fi dat dovadă peste tot, atât în Iuda,
cât şi în Israel, că zilele sale erau numărate şi că David avea să preia în curând întreaga împărăţie.
O sută de prepuţuri.Saul a cerut 100 de prepuţuri, dar îi fuseseră predate 200(1 Samuel 18,25.27).

15 Iş-Boşet a trimis după ea şi ea a fost luată de la soţul ei, de la Paltiel, fiul lui Laiş.
Paltiel. Sau „Palti”, a cărui casă era în Gallim (1 Samuel 25,44), care, în conformitate cu
Isaia 10,29.30, pare să nu fie departe de Ghibea la Anantot. Dar el probabil îşi stabilise domiciliul
peste Iordan, în regiunea Mahanaim, cu adepţii lui Saul.

16 Soţul ei a mers cu ea, plângând în urma ei, până la Bahurim. Abner i-a zis:
„Întoarce-te acasă!” Şi el s-a întors acasă.
A mers cu ea, plângând. Propoziţia poate fi tradusă mai cursiv: „Şi bărbatul a mers cu ea,
plângând, mergea în spatele ei”. Cu toate că poate fi stârnită mila printr-o astfel de întâmplare,
prin ceea ce s-a născut în mintea lui, Paltiel a greşit luând nevasta altui bărbat pentru el.
Bahurim. Râs eţ-Ţmîm, est de Muntele Scopus, chiar la nord-est de Ierusalim.
Abner i-a zis. Aceste cuvinte arată că negocierile pentru întoarcerea lui Mical erau în mâinile lui
Abner. Aceasta fiind de o importanţă vitală, Abner, evident, a luat-o ca pe o sarcină personală.

17 Apoi Abner a vorbit cu cei din sfatul bătrânilor lui Israel d(Lit.: bătrânii lui
Israel, şefi de familii şi de clanuri, recunoscuţi ca autoritate la toate popoarele
orientale; rol de judecători în cadrul comunităţii locale (Deut. 19:12; 21:1-9; 18-21;
22:13-21; 25:5-10) sau lideri militari (Ios. 8:10). Ca instituţie, Sfatul Bătrânilor lui
Israel (lit. bătrânii lui Israel) este atestat în special în perioada monarhiei, cu rol de
consiliu (2 Sam. 3:17; 5:3; 17:4; 1 Regi 20:7); peste tot în carte) şi le-a zis:
„Odinioară l-aţi dorit ca rege pe David.
L-aţi dorit ca rege pe David. Aceste cuvinte sugerează că existase o mişcare populară, după
moartea lui Saul, la Ghilboa, pentru a-l stabili pe David rege peste tot Israelul. În acel timp, Abner
era ostil unei astfel de cereri. Acum, însă, cu schimbarea sa în politică, el, într-un mod prudent, le
aminteşte că ceea ce recomandase el era chiar sugestia lor. Era esenţial pentru Abner să-şi asigure
consimţământul şi cooperarea acestor oficialităţi proeminente în mişcările ce ameninţau.

18 Acum faceţi-l rege, căci DOMNUL a spus despre el: «Prin mâna robului Meu,
David, am să-l izbăvesc pe poporul Meu, Israel, de sub puterea filistenilor şi a
tuturor duşmanilor săi.»”
Domnul a spus. Această declaraţie este, fără îndoială, adevărată, dar cuvinte exacte cu un astfel
de efect nu au ajuns până la noi, în relatarea biblică. Pronunţarea (cuvintelor) era făcută, probabil,
printr-unul dintre profeţi, Samuel, Gad sau Natan, dar doar un foarte mic procent dintre cuvinte
erau păstrate.

~ 17 ~
19 Abner le-a vorbit, de asemenea, şi beniamiţilor, după care s-a dus să-i spună lui
David, la Hebron, tot ceea ce Israel şi întreaga seminţie a lui Beniamin doreşte să
facă.
Beniamiţilor. Saul era din seminţia lui Beniamin. În special, grija era necesară în negocierile cu
adepţii acestei seminţii. Ei se simţeau ataşaţi de Saul prin legături de rudenie şi se bucurau de mari
avantaje prin valoarea legăturii cu el. Abner a mers în persoană să se ocupe de negocierile cu
Beniamin şi acelaşi lucru l-a făcut cu Saul la Hebron.

20 A sosit la David, la Hebron, însoţit de 20 de bărbaţi, iar David a dat un ospăţ în

cinstea lor.
21 Abner i-a zis lui David: „Lasă-mă să plec şi să adun întreg Israelul la stăpânul
meu, regele, ca să încheie un legământ cu tine şi astfel să domneşti peste tot ceea ce
sufletul tău doreşte.” David i-a dat voie lui Abner să plece, iar acesta a plecat în
pace.
A plecat în pace. Termenii legământului ratificat solemn fiind stabiliţi, Abner s-a întors gata să
împlinească partea sa din înţelegere.

Abner, asasinat de Ioab

22 Imediat după aceea a sosit Ioab împreună cu slujitorii lui David. Aceştia se
întorceau de la un jaf şi aduceau o mare pradă cu ei. Abner însă nu se mai afla
împreună cu David la Hebron, căci acesta îi dăduse voie să plece, iar el a plecat în
pace.
De la un jaf. Ebraicul gedud,care în general înseamnă „ceată de pradă”, „o trupă”, dar aici pare să
fie folosită cu sensul de „prădăciune” sau „un raid”.
Propoziţia s-ar citi: „Ioab venea dintr-o incursiune”. Probabil că aceasta fusese făcută împotriva
amaleciţilor, filistenilor sau altor vrăjmaşi ai lui Iuda. Este probabil ca expediţia să fi fost plănuită
de David, astfel că Ioab nu avea să fie prezent în timpul vizitei lui Abner. Ioab s-a întors mândru
de victoria lui şi de prada bogată pe care o luase.
Nu se mai afla împreună cu David. Introducerea acestui detaliu imediat după menţiunea
întoarcerii lui Ioab sugerează că plecarea lui Abner înainte de întoarcerea lui Ioab a fost mai mult
decât o simplă coincidenţă. Întâlnirea celor 2 generali rivali faţă în faţă în această împrejurare
putea să strice toate proiectele de pace.

23 Când au sosit, Ioab şi oştirea care era cu el, i s-a spus lui Ioab că Abner, fiul lui
Ner a fost la rege, iar acesta i-a dat voie să plece şi el a plecat în pace.
24 Ioab a venit la rege şi i-a zis: „Ce ai făcut? Abner a fost la tine, iar tu i-ai dat voie
să plece. De ce?
Ce ai făcut. Ioab a protestat amarnic faţă de David pentru că negociase în taină cu Abner. Ioab
poate că a avut o bănuială întemeiată privind integritatea lui Abner, dar mai exista şi un simţământ
personal de duşmănie datorat pe de o parte faptului că în renumitul războinic cu vechime Ioab ar fi
găsit un rival formidabil şi pe de altă parte, duşmăniei dintre ei pentru uciderea lui Asael
(2 Samuel 2,22.23).

~ 18 ~
25 Îl cunoşti bine pe Abner, fiul lui Ner! El a venit ca să te înşele, ca să-ţi cunoască
mişcările e[Lit.: ca să afle când ieşi (sau: pleci) şi când intri (sau: te întorci)] şi ca
să ştie tot ceea ce faci.”
26 După ce a ieşit de la David, Ioab a trimis mesageri după Abner, care l-au adus
înapoi de la fântâna f(Sau: rezervorul, în care se aduna apa în sezonul ploios) lui
Sira. David însă nu ştia nimic.

A trimis mesageri. Fără ştirea lui David, dar probabil în numele acestuia.
Fântâna lui Sira. Sau „cisterna lui Sira”. Locul acestei fântâni nu se cunoaşte cu siguranţă. Unii
au identificat-o cu ’Ai Sarah, cam la 1,5 mile (2,4 km) nord de Hebron. Locul pare, oarecum,
improbabil, pentru că în cazul acesta, Abner ar fi părăsit Hebronul chiar atunci când ar fi sosit
Ioab. Alţii au identificat-o cu Şîret el-Bella, un vârf de munte cam la 2 1/4 mile nord de Hebron,
unde se văd ruinele unui turn.

27 Când a ajuns Abner la Hebron, Ioab l-a luat deoparte, la poartă, ca şi cum i-ar
vorbi în taină. Acolo, ca să-l răzbune pe fratele său Asael, Ioab l-a lovit în stomac şi
a murit.
La poartă. În ţările orientale o poartă este locul obişnuit de întâlnire. Pentru a-şi atinge scopul, era
necesar ca Ioab să-l întâlnească pe Abner, înainte ca acesta să ajungă la David.
Ca să-l răzbune pe fratele său Asael. Ioab a ucis pe Abner pentru a răzbuna moartea fratelui său.
El putea să-şi justifice fapta prin prevederea din Numeri 35,26.27. Este interesant că Hebron era o
cetate de scăpare (Iosua 20,7) şi, având în vedere faptul acesta, Ioab a putut să aducă la îndeplinire
fapta sa la poarta cetăţii. Totuşi, moartea lui Asael a avut loc în luptă, iar crima săvârşită de Abner
nu a fost un act dorit, ci silit şi de auto-apărare. S-ar putea ca Ioab să nu fi cunoscut aceste detalii.
Dar el ar fi trebuit să studieze efectul pe termen lung al faptei lui, împiedicând, aşa cum a şi făcut,
pentru un timp întemeierea unei împărăţii unite. Încrederea lui Abner în David a fost atât de mare
încât se pare că el n-a avut nici o bănuială.

28 Când David a aflat ce s-a întâmplat, a zis: „Eu şi regatul meu suntem nevinovaţi
înaintea DOMNULUI, pentru totdeauna, de moartea lui Abner, fiul lui Ner.
Nevinovaţi. David avea reputaţia unui om care-şi ţine cuvântul, dar ucigaşul lui Abner a pus în
primejdie numele lui cel bun. El a făcut tot posibilul ca să se absolve de orice vină în această
chestiune.

29 Fie ca vina acestei morţi să cadă asupra lui Ioab şi asupra familiei tatălui său! Fie
ca în neamul său să existe întotdeauna cineva care să aibă o scurgere pe trup g(O
scurgere de sămânţă sau una datorată unor infecţii sau răni deschise), cineva lepros
h(Termenul ebraic poate desemna diverse boli ale pielii, nu neapărat lepra), cineva
care să se sprijine în cârjă, cineva care să cadă ucis de sabie şi cineva care să ducă
lipsă de hrană.”
Să cadă. În mod literal, „să se învârtească”. David invocă aici un blestem asupra lui Ioab pentru
josnica lui faptă de a căuta răzbunare personală. Blestemul descoperă ascuţitul simţ de dreptate al
lui David şi amara lui indignare împotriva unui ins vinovat de o faptă atât de mârşavă. Acţiunea
lui Ioab a aruncat bănuiala asupra integrităţii caracterului lui David. Acesta a dorit ca toţi să ştie că
nu avusese nici un amestec la această faptă perfidă şi că detestase din tot sufletul o astfel de
încălcare a cinstei.
Familiei tatălui. Abişai, fratele lui Ioab, a luat şi el parte la complotul asasinării lui Abner (v. 30);
de aceea şi el a fost inclus în blestem. Blestemul a trecut de aceşti 2 oameni spre a cuprinde şi pe

~ 19 ~
urmaşii lor. Pedepsele civile din vechime par să cuprindă mai mulţi decât pe cei în legătură directă
cu crima. Pedeapsa pentru păcatul lui Acan a căzut asupra întregii lui familii (Iosua 7,22-26). Tot
aşa şi în judecarea lui Core, Datan şi Abiram, au pierit nu numai ei, ci şi soţiile şi copiii lui Datan
şi Abiram (Numeri 16,27-33; vezi şi 2 Regi 5,27). Uneori copiii puteau fi implicaţi în crima
părinţilor lor (vezi cele despre Iosua 7,15). Alteori copii nevinovaţi au suferit pentru încăpăţânarea
bătrânilor lor (vezi despre Numeri 16,27). În cazul de faţă nu ştim dacă blestemul pronunţat de
David a fost spus sub inspiraţie şi, deci, dacă a avut vreo valabilitate sau vreun scop în afară de
exprimarea supărării adânci a lui David cu privire la faptă.
O scurgere pe trup. Vezi Levitic 15,2.
Să se sprijine în cârjă. Unii traduc: „un ţinător de furcă de tors” şi indică astfel o persoană lipsită
de bărbăţie, bună numai pentru a face lucrarea unei femei.

30 (Ioab împreună cu fratele său Abişai l-au ucis pe Abner pentru că, în lupta de la
Ghivon, acesta îl omorâse pe fratele lor Asael.)
Ioab împreună cu fratele său Abişai. Deşi nu este spus nimic despre partea lui Abişai în complot,
această declaraţie arată că Abişai a fost un complice voluntar împreună cu fratele său Ioab la
omorârea lui Abner, astfel că şi el trebuia să împărtăşească răspunderea pentru crima comisă.
Întreaga acţiune a fost evident premeditată.

31 David i-a zis lui Ioab şi întregului popor care era cu el: „Sfâşiaţi-vă hainele,
încingeţi-vă cu saci şi mergeţi bocind înaintea lui Abner.” Regele David mergea în
urma sicriului.
Încingeţi-vă cu saci. Lui Ioab i s-a cerut să condamne în mod public propria faptă prin
participarea la jelirea publică. Însuşi David a urmat cortegiul ca prim jelitor şi evident îmbrăcat în
haine regale, pentru că aici este numit în mod specific „împăratul David”.

32 L-au înmormântat pe Abner la Hebron. Regele a plâns în hohote la mormântul lui

şi întreg poporul a făcut acelaşi lucru.
La Hebron. Acesta a fost un alt semn de cinstire şi respect, deoarece Hebronul era capitala lui
Iuda. Locul unde ar fi trebuit să fie înmormântat Abner era domiciliul său din Beniamin, dar a fi
înmormântat în cetatea împărătească Hebron era o cinste. Poruncind ca înmormântarea lui Abner
să aibă loc în cetatea împărătească, David intenţiona să convingă pe popor că nu a nutrit
simţăminte rele împotriva generalului ucis şi că a căutat să cinstească memoria sa.

33 Regele a cântat această cântare de jale: Să moară Abner cum moare un mişel?
Cântare de jale. Într-o elegie scurtă, dar mişcătoare şi elocventă, David şi-a exprimat durerea şi a
plătit un tribut valoros vrăjmaşului căzut.

34 N-aveai nici mâinile legate, nici picioarele puse în lanţuri. Ai căzut ca unul răpus
de mişei. Şi tot poporul a plâns din nou după Abner.
Mişei. Elegia lui David pentru Abner a fost o mustrare tăioasă pentru asasinii comandantului şef
al lui Israel. David şi-a manifestat în mod public dispreţul şi dezgustul pentru oamenii care ar face
astfel de fapte odioase. Recunoaşterea mărinimoasă a meritelor aceluia care cu puţin timp înainte
fusese vrăjmaşul lui amarnic a câştigat inima întregului Israel (vezi PP 700). Poporul ştia că,
avându-l pe David pe tron, împărăţia urma să fie în mâinile unui om atât integru, cât şi curajos,
atât inimos, cât şi viteaz.

~ 20 ~
35 Tot poporul s-a apropiat de David ca să-l facă să mănânce cât mai era încă ziuă
însă el a făcut următorul jurământ: „Dumnezeu să se poarte cu mine cu toată
asprimea i[Formulă tipică de jurământ (Lit.: Aşa să-mi facă Dumnezeu şi chiar mai
mult)] dacă voi gusta pâine sau orice altceva înainte de apusul soarelui.”

Înainte de apusul soarelui. A posti până seara era un semn de adâncă jelire (cap. 1,12). Înainte de
a trece ziua, David a fost îndemnat de popor să întrerupă postul şi să ia parte la masă, dar el a
respins invitaţia. Refuzul său a făcut o impresie adâncă şi favorabilă asupra poporului.

36 Lucrul acesta a fost cunoscut de întreg poporul şi a plăcut tuturor. De fapt, tot
ceea ce a făcut regele a plăcut poporului.

37 Astfel, în acea zi, tot poporul şi tot Israelul au ştiut că nu regele l-a omorât pe
Abner, fiul lui Ner.

38 Apoi David le-a zis slujitorilor săi: „Nu vă daţi seama că un prinţ şi un mare om
a căzut astăzi în Israel?

Un prinţ. În anumite privinţe, Abner fusese un bărbat remarcabil şi apreciat în Israel. Totuşi, deşi
sincer în pactul său cu David, el fusese mânat de motive egoiste. Mergând la David, el s-a gândit
să părăsească o cauză pierdută pentru a câştiga cinste şi glorie din nou pentru sine. Ar fi dorit cea
mai înaltă poziţie în slujba lui David, dar ambiţia, egoismul şi lipsa lui de consacrare faţă de
Dumnezeu n-ar fi slujit cel mai bine interesele împărăţiei lui David sau cauza Domnului. Moartea
lui Abner a fost pentru împărăţia lui Iuda o binecuvântare în sine (vezi PP 700).

39 Şi astăzi, deşi sunt uns ca rege, sunt slab, iar aceşti bărbaţi, fiii Ţeruiei, sunt prea
puternici pentru mine. Fie ca DOMNUL să-i răsplătească celui rău după răutatea lui!”

Sunt slab. Puterea şi influenţa lui Ioab au fost slăbiciunea lui David. Dacă ar fi putut s-o facă,
David ar fi pedepsit imediat pe Ioab, dar deocamdată nu era posibil. El n-a îndrăznit să facă
dreptate pe loc, ca nu cumva marea lui putere şi popularitate în faţa oştirii să de naştere unei
revolte. Mâinile lui David erau neputincioase şi el şi-a mărturisit slăbiciunea celor mai apropiaţi
prieteni ai lui.

Comentarii Ellen G. White:

1-39 PP 699,700
1.12.13.21.27-30 PP 699
PP 700

~ 21 ~
Capitolul 4
Asasinarea lui Iş-Boşet

1 Când a auzit Iş-Boşet, fiul lui Saul, că Abner a fost ucis în Hebron, i-a pierit
curajul şi întreg Israelul s-a îngrozit.

I-a pierit curajul. Când Abner a murit, puterea lui Iş-Boşet a slăbit, iar împăratul ştia că era
pierdut. Oamenii din Israel s-au înspăimântat, pentru că Abner fusese mâna forte a conducerii. Ei
ştiau că acum, probabil era numai o chestiune de timp ca Iş-Boşet să fie înlăturat şi David să preia
împărăţia.

2 Fiul lui Saul avea două căpetenii peste cetele de prădători. Una se numea Baana,
iar cealaltă se numea Recab. Aceştia erau fiii lui Rimon, din Beerot, din seminţia lui
Beniamin – Beerot este considerat ca făcând parte din Beniamin

Cetele. Ebraidul gedudim, „cele prădătoare” (vezi cele despre cap. 3,22).
Din Beerot. Beerot era o cetate gabaonită (Iosua 9,17) dată seminţiei lui Beniamin (Ioan 18,25).
În general, se crede că era în apropiere de el-Bireh, cam la 16 km nord de Ierusalim.

3 deoarece beerotiţii fugiseră la Ghitaim. Ei au locuit acolo ca străini până astăzi.

Ghitaim. În mod literal, „2 Gaţi” sau „două prese de vin”. Aşezarea exactă a cetăţii nu se
cunoaşte. Ea era locuită de beniamiţi după întoarcerea din exilul babilonian (Neemia 11,33). Data
când beerotiţii au fugit se poate să fi fost ocazia când Saul a atacat pe gabaoniţi (2Samuel 21,1.2).
Dacă aceasta a fost situaţia, Ghitaimul probabil că a fost undeva în afara teritoriului lui Saul.

4 (Ionatan, fiul lui Saul, avea un fiu care era olog de ambele picioare. Acesta era în
vârstă de 5 ani când a sosit din Izreel vestea morţii lui Saul şi a lui Ionatan. Doica sa
l-a luat şi a fugit cu el, însă în graba ei, copilul a căzut şi a rămas olog. Numele lui
era Mefiboşet).

Un fiu care era olog de ambele picioare. Se pare că, în cuprinsul relatării intervine o pauză.
Motivul introducerii acestui incident cu privire la fiul lui Ionatan este să se arate că neamul lui
Saul practic se stinsese, odată cu moartea lui Iş-Boşet. Fiul lui Ionatan pare să fi fost unicul
candidat la tron.

5 Într-o zi, aceşti fii ai lui Rimon din Beerot, Recab şi Baana, au plecat spre casa lui
Iş-Boşet şi au sosit acolo în arşiţa zilei, tocmai când acesta se odihnea la prânz.

Arşiţa zilei. El se odihnea de amiază. Acesta este un obicei păstrat în multe ţări orientale.

6 Au pătruns până în interiorul casei ca şi cum ar fi dorit să ia nişte grâu şi l-au

înjunghiat în stomac. Apoi Recab şi fratele său, Baana, au reuşit să scape.

Ca şi cum ar fi dorit să ia nişte grâu. Această parte a istorisirii este redată diferit. Septuaginta o
redă: „Şi, iată, uşierul (feminin) casei grâului vânturat, şi ea a moţăit şi a dormit”. Vulgata pune de
asemenea vina pe femeia care a păzit uşa. Traducerea siriacă nu spune nimic despre grâu.

~ 22 ~
7 Ei intraseră în casă, în timp ce acesta era culcat pe pat, în dormitorul său. După ce
l-au înjunghiat şi l-au ucis, i-au tăiat capul. Apoi, luându-i capul cu ei, au străbătut
Araba a(Vezi nota de la 2:29) toată noaptea.
Luându-i capul. Scopul lor era să ducă lui David capul, ca dovadă sigură că Iş-Boşet era mort.
Deoarece era amiază când a fost omorât Iş-Boşet (v. 5), asasinii trebuie să fi cărat capul lui în
plină zi. Capul putea fi pus într-unul din sacii de grâu, dacă aveau aşa ceva cu ei (vezi v. 6).
Araba[Prin câmpie-trad. Cornilescu]. Adică prin Araba sau valea Iordanului.

8 Au adus capul lui Iş-Boşet la David, la Hebron şi i-au zis regelui: – Iată capul lui
Iş-Boşet, fiul lui Saul, duşmanul tău, care a căutat să-ţi ia viaţa. Astăzi, DOMNUL l-a
răzbunat pe stăpânul meu, regele, împotriva lui Saul şi a urmaşilor săi.
Care a căutat să-ţi ia viaţa. Căpeteniile acestea probabil că au jucat un rol activ în oştirea lui Saul
care căuta să-i ia viaţa lui David. Poate că ei au crezut că în inima lui era acelaşi spirit de
duşmănie şi de ură faţă de Saul şi casa lui cum fusese în inima lui Saul pentru David. Ura de
obicei naşte ură şi amărăciunea din partea unuia trezeşte amărăciune celuilalt.
Domnul l-a răzbunat. Onoarea lui Dumnezeu şi răzbunarea cauzei divine n-au fost motivul care
i-a îndemnat pe aceşti asasini. Ei au ucis pe Iş-Boşet pentru că au căutat propriile lor interese, nu
binele lui David, iar cuvintele lor au fost alese pentru a trezi în el un spirit de recunoştinţă faţă de
ei şi a-i recompensa pe măsură. Oamenii erau vinovaţi de crimă, care meritau pedeapsă şi nu
recompensă.

9 David însă le-a răspuns lui Recab şi fratelui său, Baana, fiii lui Rimon din Beerot:
– Viu este DOMNUL Care m-a izbăvit din toate necazurile
M-a izbăvit. David ajunsese să cunoască bine pe Dumnezeu şi căile lui de dreptate. De repetate
ori Domnul intervenise ca să cruţe viaţa lui David şi să aducă necaz asupra vrăjmaşilor lui. David
era gata să-L lase pe Domnul să se răzbune (Deuteronom 32,35; compară cu Romani 12,19;
Evrei 10,30). El n-avea nevoie de crimele oamenilor ca să iasă din necazuri.

10 că pe cel care mi-a zis: „Saul este mort!”, crezând că îmi aduce veşti bune, l-am
prins şi l-am omorât la Ţiklag. Aceasta a fost răsplata pentru vestea pe care mi-a
adus-o.
Şi l-am omorât. Astfel introdusă, propoziţia poate fi tradusă: „Şi eu am ucis la Ţiclag, ceea ce a
fost răsplata pe care i-am dat-o pentru ştirile lui” (vezi RSV, compară cu cap. 1,2-16).

11 Oare nu voi face cu atât mai mult unor ticăloşi care ucid un om nevinovat în casa
şi în patul său? Prin urmare, să nu cer eu sângele lui din mâinile voastre şi să nu vă
şterg de pe faţa pământului?
Un om nevinovat. Declaraţia aceasta nu intenţionează să fie o evaluare completă a caracterului
moral al lui Iş-Boşet,ci pur şi simplu este o afirmaţie care să pună în lumină caracterul împăratului
nevinovat de crima vrednică de moarte.
Să nu cer eu sângele. David adresase o întrebare ucigaşilor. El prezentase înaintea lor faptele
exact aşa cum fuseseră şi ei înşişi trebuiau să judece dacă decizia lui era dreaptă sau nu. Putea fi
numai un singur răspuns, chiar din partea condamnaţilor: ei erau vinovaţi şi vrednici de moarte.
Dreptatea cerea ca sentinţa de moarte să fie executată, iar acuzaţii nu aveau nimic de spus în
apărarea lor.
Mulţi oameni puşi în situaţia lui David n-ar fi cugetat aşa de clar sau de înţelept cum a făcut-o
David. Ei poate că ar fi considerat pe aceşti ucigaşi ca patrioţi adevăraţi, cetăţeni vrednici şi
prieteni. Ceea ce era cu adevărat o crimă putea fi considerată de el o faptă necesară şi dreaptă,

~ 23 ~
îndeplinită în cel mai bun interes al statului. Asasinii înşişi au sperat şi, cu siguranţă au aşteptat ca
fapta lor să fie interpretată în felul acesta. Dar David a văzut dincolo de prefăcătoria afişată,
constatând în mod corect egoismul şi motivele lor rele. Ei n-ar fi ezitat în faţa crimei dacă ar fi
slujit intereselor lor personale. Ei pretindeau că sunt prieteni lui David, dar ca trădători ai celui pe
care-l slujiseră, s-au dovedit nişte cetăţeni nevrednici ai poporului Israel. Să fi ajuns David, în
desfăşurarea evenimentelor, într-o situaţie nefavorabilă şi ei n-ar fi ezitat să-l ucidă exact aşa cum
îl uciseseră pe Iş-Boşet. În astfel de oameni nu se putea avea încredere. Ei nu erau vrednici să
trăiască şi, prin tăcerea lor, au arătat poporului că au considerat dreaptă sentinţa pronunţată
împotriva lor.
Să nu vă şterg. În mod literal, „vă voi consuma” sau „vă voi nimici”. Cuvântul ebraic ba’ar,
tradus „nimici”, în forma folosită aici este cu privire la înlăturarea răului sau a vinei celui rău
(Deuteronom 19,13.19; etc.). Vina asasinilor a căzut asupra întregii ţări şi putea fi ispăşită numai
prin moartea acelora care erau vinovaţi de vărsarea sângelui nevinovat (Numeri 35,33).

12 David a dat ordin oamenilor săi, iar aceştia i-au ucis. Le-au tăiat mâinile şi
picioarele şi le-au atârnat trupurile lângă iazul din Hebron. Capul lui Iş-Boşet însă
l-au luat şi l-au înmormântat în mormântul lui Abner din Hebron.

Lângă iazul. Un loc public, unde trupurile puteau fi văzute de toţi. Mutilarea trupurilor a adăugat
dezonorarea criminalilor, iar spânzurarea cadavrelor în public a făcut maximum de publicitate
evenimentului. Un astfel de tratament avea să slujească o teribilă avertizare pentru toţi că astfel de
crime nu vor fi trecute cu vederea.
Capul lui Iş-Boşet. Ca individ, Iş-Boşet nu se dovedise vinovat de nimic dezonorant şi nu exista
nici un motiv pentru care să nu i se organizeze o înmormântare onorabilă.

Comentarii Ellen G. White:

1-12 PP 700,701
1 PP 700
4 PP 713
5-12 PP 701

~ 24 ~
Capitolul 5
David, uns drept rege al lui Israel

1 Toate seminţiile lui Israel au venit la David, în Hebron şi i-au zis: „Suntem os din
oasele tale şi carne din carnea ta!
Toate seminţiile. Capitolele 5 la 10 se ocupă de întemeierea împărăţiei şi de prima parte a
domniei lui David peste întreaga naţiune. Cronicile adaugă anumite amănunte interesante despre
felul cum diferite seminţii de ambele părţi ale Iordanului au venit la Hebron să-l facă împărat pe
David şi despre festivităţile de veselie prilejuite de acea ocazie. N-au venit numai bătrânii ca
reprezentanţi ai poporului (cap. 5,3), ci au participat numeroase cete de bărbaţi înarmaţi
(1Cronici 12,23-28) şi 4600 de leviţi, cu Iehoiada în calitate de conducător al aaroniţilor şi Ţadoc,
„tânăr viteaz” (1Cronici 12.26-28).
Evenimentele din cartea lui Samuel nu sunt aranjate într-o strictă ordine cronologică. Scriitorul
acestei cărţi descrie mai întâi dezvoltarea internă a împărăţiei şi apoi expansiunea ei externă.
Os din oasele tale şi carne din carnea ta. Mai mult poate decât oricare alt popor de pe pământ,
evreii erau uniţi prin legături de rudenie. Ei erau toţi copiii lui Avraam, toţi erau din acelaşi os şi
aceeaşi carne din care era şi David (vezi Geneza 29,14; Judecători 9,2; 2 Samuel 19,12). Aceeaşi
unitate îi lega şi pe evreii din toate ţările.

2 Odinioară, pe când Saul ne era rege, tu îl conduceai pe Israel în războaie.

DOMNUL ţi-a promis, de altfel: «Tu vei păstori poporul Meu Israel şi vei fi
conducător peste Israel!»”
Tu îl conduceai. Vezi 1Samuel 18,16. Poporul nu-şi alegea orbeşte noul conducător. Chiar când
era Saul împărat, priceperea remarcabilă a lui David ca lider se manifestase. Poporul avea
încredere în vitejia şi priceperea lui.
Domnul ţi-a promis. Motivul principal pentru care David trebuia să fie împărat a fost că Domnul
îl alesese pentru această poziţie. Pentru ce amintesc bătrânii punctul acesta la urmă nu este
descoperit. Cu o astfel de încredere generală în viteazul şi cinstitul fiu al lui Isai, cu casa lui Saul
practic lichidată şi cu voinţa lui Dumnezeu manifestată atât de lămurit în favoarea lui David, era
evident în interesul cel mai bun al poporului să se unească sub conducerea lui.
Tu vei păstori. În mod literal, „tu vei paşte” (engl. „thou shalt feed”), din ebraicul ra’ah, „a
paşte”. Participiul acestui verb este tradus „păstor” în Vechiul Testament (vezi Numeri 27,17;
Psalmul 23,1 etc.). David avea să fie un păstor peste Israel, o figură semnificativă pentru unul care
făcuse cunoştinţă prin experienţă proprie cu multiplele şi cuprinzătoarele îndatoriri ale unei astfel
de chemări. Cuvântul „păstor” din KJV (Ieremia 2,8; 3,15 etc.) este o traducere a aceluiaşi cuvânt
ebraic. Singurul loc al cuvântului „păstor” din Noul Testament (Efeseni 4,11) este traducerea
cuvântului grecesc pentru „cioban”.
Conducător. În mod literal, „conducător”, „prinţ”.

3 Toţi cei din sfatul bătrânilor lui Israel veniseră la rege, în Hebron, astfel că regele
David a încheiat legământ cu ei înaintea DOMNULUI la Hebron. Apoi ei l-au uns pe
David ca rege peste Israel.
Toţi cei din sfatul bătrânilor. Bătrânii au acţionat ca reprezentanţi şi crainici ai poporului.
Împreună cu ei au venit mulţi războinici şi preoţi pentru a-şi demonstra loialitatea faţă de fiul lui
Isai (1Cronici 12,23-38). La Hebron s-au adunat multe mii pentru ceremoniile încoronării.
A încheiat legământ. Amănuntele acordului nu sunt date, dar a fost desigur o înţelegere privitoare
la prerogativele împăratului şi drepturile supuşilor. Se poate să fi făcut referire la probleme
precum conducerea în război, egalitatea în drepturi a seminţiilor, azilul politic pentru rămăşiţa

~ 25 ~
casei lui Saul, mărimea oştirii naţionale şi felul de a strânge recruţi, etc.
Peste Israel. David fusese deja ca împărat peste Iuda (cap. 2,4).

4 David era în vârstă de 30 de ani când a devenit rege şi a domnit timp de 40 de ani:

În vârstă de 30 de ani. Pentru raportul dintre vârsta lui David şi Saul vezi pag. 132. Deoarece
David a domnit 40 de ani, la moartea sa el a avut 70 de ani, după o „bătrâneţe fericită, sătul de
zile” (1 Cronici 29,28), probabil din punctul de vedere al unuia care trăise o viaţă istovitoare.

5 la Hebron a domnit, peste Iuda, timp de 7 ani şi 6 luni, iar la Ierusalim a domnit
timp de 33 de ani peste întreg Israelul şi peste Iuda.

David cucereşte Ierusalimul

6 Regele şi oamenii săi au înaintat spre Ierusalim împotriva iebusiţilor care locuiau
acolo. Aceştia i-au zis lui David: „Nu vei intra aici, căci până şi orbii şi ologii te vor
respinge.” Credeau că David nu va reuşi să intre în cetate.

Au înaintat spre Ierusalim. De îndată ce a fost uns ca împărat peste tot Israelul, David a căutat un
loc mai bun decât Hebronul drept capitală a sa.Hebronul era la extrema sudică a teritoriului ocupat
de evrei. Evident că el a preferat să păstreze capitala în Iuda, şi Ierusalimul s-a dovedit o aşezare
ideală (vezi Iosua 15,63; Judecători 1,21). Iosua omorâse şi învinsese pe împăratul Ierusalimului
(Iosua 10,23-26: 12.10), iar mai târziu cetatea a fost luată şi nimicită de Iuda (vezi Judecători 1,8).
Dar iebusiţii care ocupau Ierusalimul nu erau complet cuceriţi şi, fie că au continuat să păstreze cel
puţin o parte a cetăţii, fie că au cucerit-o din nou după ce au fost alungaţi (Iosua 15,63;
Judecători 1,21; 19,11.12). Scoaterea iebusiţilor din această importantă fortăreaţă a fost o victorie
importantă pentru David la începutul domniei lui peste întregul Israel.
Orbii şi ologii te vor respinge (engl., „take away the blind”). Declaraţia aceasta a încurcat pe
comentatori şi multe interpretări au fost date textului. Una care oferă poate cea mai rezonabilă
explicaţie îi face pe iebusiţi să spună: „Tu nu vei intra în cetate, ci orbii şi şchiopii te vor ţine
afară”.
Adică, locuitorii Iebusului aveau încredere în tăria cetăţii şi îşi băteau joc de neputinţa lui David
de a cuceri fortăreaţa lor, spunându-i că orbii şi şchiopii vor fi de-ajuns să păzească cetatea
împotriva forţelor lui Israel.
Fortăreaţa iebusită se afla pe muntele Sionului, la sud de muntele Moria, înălţimea pe care mai
târziu a fost clădit templul. Muntele era flancat de ambele părţi de văi adânci şi era minunat de
potrivit să fie apărat (vezi harta de la pag. 625).

7 David a capturat însă fortăreaţa Sionului, care a devenit Cetatea lui David.

A capturat însă fortăreaţa. Pentru apărători, Iebusul părea de necucerit. El rezistase timp de mulţi
ani atacurilor israeliţilor. Deşi numai la vreo 7 km de capitala lui Saul, Ghibea, cetatea îşi păstra
independenţa de la încheierea domniei lui Saul. Cu toate acestea, capitala iebusiţilor n-a putut să
reziste vitejiei lui David şi capabililor săi comandanţi.

~ 26 ~
8 David zisese în acea zi: „Oricine vrea să îi învingă pe iebusiţi să folosească
canalul de apă a(Sensul termenului ebraic tradus cu canalul de apă este nesigur)
pentru a ajunge la acei «ologi» şi «orbi» b(David vorbeşte aici în mod ironic despre
iebusiţi, pe baza cuvintelor spuse de ei în v. 6), care sunt duşmanii lui David c(Lit.:
care-l urăsc pe David; sau: pe care-i urăşte David).” De aceea se zice: „Orbii şi
ologii n-au voie să intre palat d(Ebr.: bet (casă), care poate fi tradus şi cu templu;
LXX şi unele versiuni moderne traduc cu Casa Domnului).”

Canalul. Cuvântul tradus astfel nu se mai află decât în Psalmul 42:7,unde este redat cu „talazuri”.
Se crede că termenul este acum aplicat la puţul de apă din vechea cetate. Pentru a aduce apă în
cetate din izvorul Ghihon, care era în afara porţilor cetăţii, iebusiţii au săpat un canal de vreo 60 de
picioare prin stâncă până la un loc unde apa era colectată într-un bazin. La rândul lui, acesta,
printr-un puţ vertical înalt de vreo 40 de picioare, era legat cu partea de jos a unei scări sau punţi
care ducea în cetate. Femeile din cetate coborau până la partea de sus a puţului, aruncau găleţile în
bazin şi se aprovizionau astfel cu apă fără să fie nevoie să se aventureze în afara cetăţii. Cineva
care mergea pe cursul apei în sus prin puţ putea să intre în capitala iebusită.
Versetul prezintă unele dificultăţi de traducere prin comparaţia cu 1Cronici 11:6, care spune că
David a făcut o propunere oamenilor lui făgăduind că bărbatul care va reuşi să intre în cetate va fi
„căpetenie şi domn”. În conformitate cu 1 Cronici 11,6, „Ioab, fiul Ţeruiei, s-a suit cel dintâi şi a
ajuns căpetenie”. În felul acesta apare că Ioab şi-a asigurat poziţia în calitate de căpetenie a
oştirilor lui David prin luarea plină de succes de către el a fortăreţei iebusite (PP 703).
«Ologi» şi «orbi». După ce s-a reuşit intrarea în cetate, probabil că a fost o sarcină mai uşoară să
se deschidă porţile pentru grosul oştirii lui David, deoarece probabil pe zidurile cetăţii se afla o
forţă neînsemnată de apărători. Iebusiţii i-au aruncat lui David batjocura că orbii şi şchiopii vor fi
de-ajuns să păzească cetatea împotriva lui (vezi cele despre v. 6). De aceea, David pare să
folosească acum aceiaşi termeni pentru apărătorii cetăţii.
Care sunt duşmanii lui David. Aceasta este o traducere a notei marginale a textului ebraic. Textul
în sine este: „Ei urăsc sufletul lui David.” Tot astfel spune şi Septuaginta.
Orbii şi ologii. Sensul expresiei proverbiale astfel introdusă nu este clar. La „casa”, Septuaginta
adaugă „a Domnului”.

9 David s-a stabilit în fortăreaţă şi a numit-o „Cetatea lui David”. David a rezidit
cetatea de jur împrejur, dinspre Milo e(Milo înseamnă plin şi se referă, probabil, la
un sistem de terase artificiale umplute cu stânci şi susţinute de ziduri) înspre
interior.

Milo. Aceasta pare să fi fost un fel de cetăţuie în cetatea iebusită, existentă deja când David a luat
Ierusalimul şi la care au fost făcute numeroase adăugiri de către împăraţii de mai târziu (vezi
1 Cronici 11,8; 1 Regi 9,15,24; 11,27; 2 Regi 12,20; 2 Cronici 32,5).
Interior. Milo se pare că a fost limita nordică a cetăţii lui David. Înspre est, valea abruptă a
Chedronului constituia o puternică apărare naturală. Atunci, toate clădirile lui David aveau să fie
la sud de Milo şi protejate prin ea dinspre nord. Continuarea lucrării de întărire a apărării cetăţii a
fost făcută de Ioab (1 Cronici 11,8).

~ 27 ~
10 David a devenit tot mai puternic pentru că DOMNUL, Dumnezeul Oştirilor f(Ebr.:
YHWH Ţevaot; termenul ebraic pentru oştiri se poate referi: (1) la oştirile lui Israel
(Ex. 7:4; Ps. 44:9 – v. 10 în TM); (2) la corpurile cereşti (Gen. 2:1; Deut. 4:19; Is.
40:26); (3) la îngeri (Ios. 5:14; 1 Regi 22:19; Ps. 148:2); probabil acest titlu face
referire la suveranitatea lui Dumnezeu peste orice putere din univers; peste tot în
carte), era cu el.

Era cu el. Compară cu 1 Cronici 11,9. Succesul lui David nu se datora numai efortului şi vitejiei
proprii, ci prezenţei şi binecuvântării lui Dumnezeu. Succesul final în viaţă nu vine prin putere şi
înţelepciune omenească, ci prin Duhul Domnului (Zaharia 4,6).

11 Hiram, regele Tirului, i-a trimis soli lui David, iar aceştia i-au adus lemn de
cedru, precum şi tâmplari şi zidari care i-au zidit un palat.

Hiram. Se pune întrebarea dacă acest Hiram este unul şi acelaşi cu Hiram care l-a ajutat pe
Solomon la clădirea templului (1 Regi 5,1; 2 Cronici 2,3). Dacă îi considerăm pe cei 2 ca unul şi
acelaşi ,trebuie să atribuim unui împărat o durată neobişnuită, dar nu imposibilă de domnie.
Evenimentele din capitolul acesta au avut loc la începutul domniei lui David, în timp ce Hiram de
pe vremea lui Solomon mai era încă în viaţă în al 24-lea an al domniei lui Solomon (1 Regi 9,10-
14; compară cu 6,1.38; 7,1); aceasta ar da un total de mai bine de 50 de ani de domnie dacă cei 2
Hiram ar fi una şi aceeaşi persoană. Împotriva acestei păreri este declaraţia lui Iosif Flavius că
Hiram, care l-a ajutat pe Solomon, a domnit timp de 34 de ani (Against Apion, 1,18). Cu toate
acestea nu se poate acorda totdeauna încredere acurateţei afirmaţiilor cronologice ale lui Flavius.
A trimis soli. Hiram căuta alianţă. Acesta era un tribut adus puterii lui David.
I-au zidit un palat. Pe vremea aceea, fenicienii (vezi pag. 67-69) aveau mult mai multă experienţă
şi pricepere în construcţii decât aveau evreii, pentru că, atât David cât şi Solomon s-au sprijinit
mult pe ei, atât în construirea palatelor lor, cât şi a templului. Arheologii confirmă că zidăria
perioadei primare ebraice din Palestina a fost inferioară aceleia a canaaniţilor, care au precedat-o
şi căreia îi aparţineau fenicienii.

12 David a înţeles că DOMNUL l-a pus drept rege peste Israel şi i-a întărit domnia de
dragul poporului Său, Israel.

De dragul poporului Său, Israel. Domnul a binecuvântat pe David datorită credincioşiei şi

loialităţii lui. El l-a mai binecuvântat şi cu scopul Lui de a face din poporul iudeu o împărăţie
spirituală pe pământ. Luând asupra-şi lucrarea conducerii poporului ales, David acţiona în armonie
cu scopurile Cerului. Un astfel de program totdeauna aduce succes şi binecuvântare.

13 După ce a părăsit Hebronul, David şi-a luat mai multe ţiitoare şi soţii din
Ierusalim şi i s-au mai născut astfel mulţi fii şi multe fiice.

Ţiitoare şi soţii. Odată cu creşterea puterii şi prosperităţii au apărut ispita şi pericolul ca Israel să
urmeze din ce în ce mai mult şi căile neamurilor din jur. Obiceiul monarhilor din Orient era să
aibă un harem mare şi David a urmat acest obicei. În privinţa aceasta, David a greşit, pentru că
Domnul poruncise: „Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima”
(Deuteronom 17,17). Exemplul stabilit de David a fost urmat de succesorii lui, spre paguba lor.
Mulţi fii şi multe fiice. Numărul total al fiilor lui David născuţi în Hebron şi în Ierusalim a fost
de 19 (vezi 1 Cronici 3,1-9). Numele fiicelor, cu excepţia lui Tamar, nu sunt date (1 Cronici 3,9).

~ 28 ~
14 Acestea sunt numele celor care i s-au născut la Ierusalim: Şamua, Şobab, Natan,
Solomon,

Acestea sunt numele. Fiii amintiţi aici (v. 14-16) s-au născut în Ierusalim, pentru cei născuţi la
Hebron vezi cap. 3,2-5. Aceeaşi listă, cu unele variaţii se află şi în 1 Cronici 3,5-8; 14,4-7. Primii
4 născuţi în Ierusalim au fost copiii lui Bat-Şeba (1 Cronici 3,5). Prin urmare ei s-au născut într-o
perioadă mai târzie a domniei lui David. Toate listele îl plasează pe Solomon printre ultimii 4 fii ai
lui Bat-Şeba, dar 2 Samuel 12,24 va arăta că el a fost cel mai mare din copiii care au supravieţuit
(vezi 2 Samuel 12,14). Deosebirile dintre aceste liste nu înseamnă, în mod necesar, greşeli de
scribi. Două nume care nu sunt amintite în acest text se află în lista Cronicilor, şi Chileab
(2 Samuel 3,3), este numit Daniel. Prima este o chestiune de necompletare, a doua poate să indice
simplu că un fiu purta mai mult decât un nume.

15 Ibhar, Elişua, Nefeg, Iafia,

16 Elişama, Eliada şi Elifelet.

Războiul cu filistenii

17 Când au auzit filistenii că David a fost uns ca rege peste Israel, toţi filistenii au
pornit în căutarea lui. David a aflat însă acest lucru şi s-a adăpostit în fortăreaţă
g(Cel mai probabil o zonă geografică inaccesibilă).

Au auzit filistenii. În timpul primilor ani ai domniei lui, David nu avusese greutăţi cu filistenii.
Pe vremea exilului său din cauza lui Saul, filistenii se împrieteniseră cu el, iar când David a ajuns
împărat al lui Iuda, ei au nădăjduit în prietenia lui în opoziţie cu casa lui Saul. Ei au crezut că vor
putea păstra puterea peste o naţiune ebraică divizată. Dar când David a ajuns împărat peste tot
Israelul şi a reuşit să ia Iebusul şi a făcut o alianţă cu Hiram din Tir, filistenii temându-se de
creşterea puterii lui David s-au hotărât să facă război împotriva lui Israel şi să strunească puterea
noului lui împărat.
Fortăreaţă. Ebraicul meşudah, „fortăreaţă”. Acelaşi cuvânt ebraic este folosit în v. 7 şi evident că
este vorba despre aceeaşi fortăreaţă (vezi PP 703.704).

18 Filistenii au venit şi s-au răspândit în valea Refaim.

Valea Refaim. Expresia este tradusă „valea uriaşilor”, în Iosua 15,8 (engl.). Aceasta este o vale
roditoare, care se întindea la sud-vest de Ierusalim şi prezenta un mare spaţiu pentru o tabără
întinsă.

19 David L-a întrebat pe DOMNUL: – Să pornesc împotriva filistenilor? Îi vei da în

mâna mea? DOMNUL i-a răspuns lui David: – Du-te, căci negreşit îi voi da pe
filisteni în mâna ta.

A întrebat pe Domnul. Vezi cele despre cap. 2,1.

Să pornesc? Adică, la luptă, nu în mod literal „sus”, pentru că filistenii erau în vale (vezi
Judecători 1,1; 12,3; 1 Samuel 7,7).
Voi da[Fără îndoială voi da-numai în engleză]. Mai degrabă „voi da cu siguranţă”. Ebraica nu are
adverb, dar construcţia este aşa fel, încât cere o traducere accentuată a verbului.

~ 29 ~
20 David s-a dus la Baal-Peraţim h(Baal-Peraţim înseamnă Stăpânul care rupe) şi
i-a învins acolo. El a zis: „DOMNUL i-a zdrobit pe duşmanii mei dinaintea mea
precum apele care dau năvală rupând totul în cale.” De aceea locului aceluia i-au
pus numele Baal-Peraţim.
Baal-Peraţim. În mod literal, „domn al rupturii” sau „posesor al pleznirilor”. Dând un atac
neaşteptat asupra filistenilor, David a rupt rândurile lor şi a luat totul dinaintea lui. Cu ajutorul
Domnului, forţele lui Israel au străpuns rezistenţa inamică aşa cum se revarsă apa printr-un zăgaz.
Probabil că numai după victoria lor de aici, ei au numit locul Baal-Peraţim.

21 Filistenii şi-au lăsat idolii acolo, iar David şi oamenii săi i-au luat.
Idolii. De la ebraicul aţab, tradus peste tot „idol”. Referinţa paralelă din 1 Cronici 14,12 conţine
’elohim, „dumnezei”. Când filistenii s-au aventurat în luptă, ei au luat chipurile zeilor lor cu ei,
aşteptând astfel să-şi asigure victoria. Debandada venită pe neaşteptate este arătată de faptul că, în
fuga lor, şi-au lăsat zeii în urma lor.
[Şi i-au ars-lipseşte în trad. rom.]. În mod literal „i-a îndepărtat”. Că expresia trebuie înţeleasă
aşa cum este tradusă în KJV reiese din 1 Cronici 14,12.

22 Filistenii au venit din nou şi s-au răspândit în valea Refaim.

Din nou. Înfrângerea numai i-a întărâtat pe filisteni la eforturi mai mari. Adunând forţe mai
multe, ei au venit din nou împotriva lui David, hotărâţi să câştige victoria.

23 David L-a întrebat pe DOMNUL, iar El i-a răspuns: „Să nu-i ataci din faţă, ci ia-i
pe la spate şi atacă-i în dreptul arbuştilor de balsam.
A întrebat pe Domnul. Vezi v. 19. Victoria anterioară a lui David nu l-a făcut să se încreadă în
sine. Obiceiul lui era acum să-L întrebe pe Domnul.
Să nu-i ataci. Vezi v. 19, unde David a fost instruit de Domnul: „suie-te”. Inamicul s-a întors pe
acelaşi câmp de bătaie şi evident că se aştepta ca David să folosească aceeaşi metodă de atac
precum cea anterioară. De data acesta, fără îndoială că ei s-au pregătit pentru un astfel de atac
direct. Dar Domnul l-a instruit pe David să nu dea un atac frontal.
Ia-i pe la spate (enl. „fatch a compass”). Adică „du-te în jurul ariergărzii lui” (RSV). Făcând un
cerc în jurul vrăjmaşului şi atacându-l dintr-o parte neaşteptată, David a câştigat biruinţa.
Dumnezeu lucrează pe diferite căi spre a aduce biruinţă poporului Său. Uneori, cei care au cerut
ajutor divin sunt instruiţi simplu să stea liniştiţi şi să vadă salvarea Domnului (vezi Exod 14,13.14;
2 Regi 19,7.32.35). Alteori, eliberarea vine prin directa binecuvântarea pe care Domnul o dă
efortului omenesc. Nu este nici o manifestare a lipsei de credinţă în cineva care, după ce a
prezentat cererea sa lui Dumnezeu, face tot ce-i stă în putere ca ea să se împlinească.
Arbuştilor de balsam. Identificarea botanică este nesigură. Unele traduceri redau „balsam (RSV).

24 Când vei auzi vuietul de marş în vârful arbuştilor de balsam, să porneşti la atac,
căci atunci DOMNUL va ieşi înaintea ta ca să zdrobească oştirea filistenilor.”
Marş. Ebraicul şe-adah, în mod literal „mărşăluind”. Sunetul trebuia să fie pentru el un semn
divin că Dumnezeu avea să fie cu el şi că oştirile cerului vor merge înaintea lui. Forma masculină
şe-ad este folosită în Judecători 5,4 şi în Psalmul 68,7 despre marşul oştirilor lui Dumnezeu.
Să porneşti la atac. În lucrarea Domnului trebuie să ne facem partea. Cei care stau lenevind,
aşteptând ca Domnul să acţioneze în timp ce ei nu fac nimic, afară de cazul că a rânduit Domnul
aşa, trebuie să se aştepte la înfrângere. Domnul spusese că David şi poporul lui trebuia să se
grăbească şi a făgăduit că, atunci El avea să meargă înaintea lor, să lovească oştile filistenilor.
Făgăduinţele lui Dumnezeu, atunci şi acum, sunt condiţionale. Dacă ne facem partea, Dumnezeu o
va face pe a Sa.

~ 30 ~
25 David a făcut aşa cum i-a poruncit DOMNUL. El i-a lovit pe filisteni de la Ghivon
i(LXX (vezi şi 1 Cron.14:16); TM: Gheva) până la Ghezer.

David a făcut aşa cum i-a poruncit. Secretul succesului lui David a fost simplu: el a făcut exact
ceea ce l-a învăţat Dumnezeu să facă. Când omul pune voinţa lui mai presus de voinţa lui
Dumnezeu, el invită înfrângerea. El nu va înţelege întotdeauna motivele poruncilor lui Dumnezeu,
şi lucrul acesta nici nu este întotdeauna necesar. Tot ceea ce se aşteaptă de la noi să facem este să
ne încredem şi să ascultăm. David, în mod implicit, a ascultat de poruncile divine şi, ca rezultat, a
urmat o altă victorie mare.
De la Ghivon. Septuaginta redă Ghabaon. Şi aceasta este redarea paralelă a textului din
1 Cronici 14,16. Gheba, modernul ’Jeba, este cam la 6 mile (9,6 km) nord-est de Ierusalim şi
Ghebaon, ej-Jib, la aceeaşi distanţă spre nord-vest. Este clar că se are în vedere Ghebeon, pentru
că el se află direct pe calea de retragere din valea refaimiţilor spre Ghezer.
Ghezer (sau Gazer). O fortăreaţă cu faţa spre valea Aialon, la 15 mile vest de Gabaon. Aşezarea,
numită acum Tell Yezer, a fost excavată şi a dat la iveală bogate dovezi arheologice. Când
împărăţia Ierusalimului, Hebronului, Iarmutului, Lachişului şi Eglonului au atacat Gabaonului,
Iosua i-a urmărit la vale prin trecătoarea Bet-Horon şi a repurtat o însemnată victorie asupra lor, în
valea Aialonului, unde soarele a fost oprit în loc (Iosua 10,1-14). Fără îndoială că aceasta a fost
acum aceiaşi cale parcursă de David în punerea pe fugă a filistenilor, pentru că drumul de la
Gabaon la Ghezer duce prin valea Aialonului. Fuga în această direcţie nord-vestică de Ierusalim a
fost determinată de faptul că David i-a luat „pe la spate”, atacându-i dinspre sud şi urmărindu-i
către nord spre Gabaon şi apoi spre Ghezer. În raportul paralel, aceste lupte sunt plasate între
nereuşita (1 Cronici 13,5-14) şi reuşita (1 Cronici 15) încercare a lui de a duce chivotul la
Ierusalim (2 Cronici 14,8-17). Dar Cronicile raportează şi ajutorul lui Hiram pentru David la
clădirea casei lui şi raportul despre copiii care i s-au născut la Ierusalim (1 Cronici 14,1-7) între
nereuşitele şi reuşitele lui eforturi de a duce acolo chivotul. Se va observa astfel că secvenţa
evenimentelor raportate în 2 Samuel şi 1 Cronici, nu este întotdeauna aceeaşi. Uneori este
imposibil să se determine cu exactitate amănuntele încurcate ale cronologiei. Evident că ordinea
evenimentelor este mai puţin importantă decât faptele în sine şi învăţăturile spirituale care se trag
din ele. Vezi PP 703.704, care urmăreşte secvenţa din Samuel 2.

Comentarii Ellen G. White:

1-25 PP 701-704
1-3 PP 701
6.7 PP 703 10 PP 702
11.17.18 PP 703 18-25 PP 704
24 5T 728

~ 31 ~
Capitolul 6
David aduce chivotul la Ierusalim

1 David i-a strâns din nou pe toţi vitejii din Israel, în număr de 30.000 de bărbaţi.
David i-a strâns. Vezi aceeaşi istorisire, cu o introducere mai lungă, în 1 Cronici 13,1.6-14.
David şi-a propus ca Ierusalimul să fie nu numai capitala civilă a naţiunii, ci şi cea religioasă.
Timp de mulţi ani, chivotul stătuse la Chiriat-Iearim, unde fusese dus la întoarcerea lui de la
filisteni, după moartea lui Eli (1 Samuel 7,1). David a dorit să păstreze chivotul într-un cort
naţional la Ierusalim. Înainte de a trece la îndeplinirea acestui plan, el a strâns căpeteniile naţiunii
(1 Cronici 13,1-4) pentru a se sfătui cu ele, privitor la planul lui.
Toţi vitejii. Mutarea chivotului avea să fie o problemă de manifestare impunătoare şi de bucurie
naţională. David a cerut celor 30.000 de căpetenii ai împărăţiei să se adune la Ierusalim pentru a
lua parte la solemnităţi.
Vezi o hartă a Ierusalimului în acele timpuri

2 Apoi David şi toţi oamenii care erau împreună cu el, au plecat din Baala lui Iuda
a(Sau: Chiriat-Iearim), aducând de acolo Chivotul lui Dumnezeu, Chivotul care
poartă Numele b(TM; LXX, VUL nu conţin Numele), Numele DOMNULUI Oştirilor,
Cel Care şade între heruvimii de deasupra lui.
Baala lui Iuda. Un alt nume pentru Chiriat-Iearim (Iosua 15,9; 1 Cronici 13,6), cam la 9 mile
nord-vest de Ierusalim.
Numele Domnului. Chivotul era simbolul prezenţei lui Dumnezeu şi astfel era invocat Numele
Lui cel sfânt. Poporul lui Dumnezeu (Deuteronom 28,1-10) şi Templul Lui (1 Regi 8,43) purtau de
asemenea Numele Lui, în mod literal. „Numele lui Iehova este chemat asupra” lor, evident în
sensul posesiunii.
Între heruvimii. Cuvântul „între” nu este în ebraică, iar legătura dintre cuvântul „stă” şi
„heruvimi” este o chestiune de interpretare. Cuvântul tradus „locuieşte” (engl.) este de asemenea
tradus deseori „a sta” (Geneza 18,1; 19,1; 21,16 etc.).

3 Au aşezat Chivotul lui Dumnezeu într-un car nou, după ce l-au luat din casa lui
Abinadab, de pe deal. Uza şi Ahio, fiii c(Termenul ebraic poate avea şi sensul de
urmaş) lui Abinadab, conduceau carul cel nou.
Într-un car nou. Legea lui Moise prevedea că chivotul trebuie să fie purtat de către fiii lui Chehat
(Numeri 4,4-15; 7,9). David ar fi trebuit să ţină seama de această prevedere, dar probabil că a
raţionat că transportarea chivotului într-un car nou tras de boi avea să fie un semn de respect
deosebit. Fără îndoială că el şi-a adus aminte că atunci când filistenii au trimis înapoi chivotul lui
Israel, ei l-au adus într-un car nou (1 Samuel 6,7-14). Totuşi, aceea a fost o situaţie cu totul
diferită, pentru că ei au acţionat după ce mai bună cunoştinţă a lor. Când chivotul a ajuns la Israel,
el a fost luat din car de către leviţi (1 Samuel 6,15) în armonie cu instrucţiunile divine date lui
Moise.
Deal(În Ghibea-numai în engl.). Chivotul era la Chiriat-Iearim, nu în Ghebea. Poate că Ghibea ar
trebui aici să se traducă în loc să fie redată cu nume propriu. Gib’ah înseamnă „deal” şi de 65 de
ori aşa este şi tradus (Geneza 49,26; Exod 17,9; Numeri 23,9 etc.). În cazul acesta casa lui
Abinadab era pe dealul de la Chiriat-Iearim.
Fiii lui Abinadab. Chivotul fusese pus în casa lui Abinadab cel puţin cu două sau 3 generaţii mai
înainte de acest timp, pe vremea când a murit Eli (1 Samuel 4,15-18; 6,1; 7,1). Astfel că Abinadab
trebuie să fi murit de mult. Când chivotul a fost pus la început în casa lui Abinadab, fiul său
Eleazar fusese sfinţit „ca să păzească chivotul Domnului” (1 Samuel 7,1). Fără îndoială că pe

~ 32 ~
vremea aceasta Eleazar era mort de mult, paza chivotului ajungând pe mâna fiilor lui sau chiar a
nepoţilor lui. Faptul că Uza şi Ahio sunt numiţi „fiii lui Abinadab” înseamnă numai că ei erau
descendenţi ai acestuia, în armonie cu uzanţa ebraică a acestui termen (vezi despre
1 Samuel 14,50; vezi şi vol. 1, pag. 181, 186). Deoarece Uza şi Ahio au avut misiune importantă
de a supraveghea chivotul în timpul când acesta a fost la ei în casă, răspunderea transportării lui la
Ierusalim le-a fost dată acum lor. Totuşi, aceasta a fost în mod hotărât în afara directivelor trasate
explicit de Domnul, şi anume că chivotul trebuia să fie purtat pe umerii chehatiţilor (Numeri 4,15;
7,9). Nu exista nici o scuză întemeiată pentru o nesocotire a instrucţiunilor divine cu privire la
această problemă.
Conduceau carul cel nou. Deşi conduceau carul, ei nu călătoreau în el. Ahio mergea înaintea
carului (v. 4), iar Uza probabil că mergea alături sau în urma chivotului, ca să-l poată supraveghea
(vezi v. 6).

4 Ei l-au adus, împreună cu Chivotul lui Dumnezeu, din casa lui Abinadab
d(Versetele 3, 4: TM; Q, câteva mss LXX: carul cel nou 4 cu Chivotul lui Dumnezeu
în el), de pe deal. Ahio mergea în faţa Chivotului.
5 David şi toată casa lui Israel sărbătoreau înaintea DOMNULUI cu toată puterea,
cântând e(Q, LXX, 1 Cron. 13:8; TM: sărbătoreau înaintea DOMNULUI cu tot felul
de instrumente din lemn de chiparos) din lire, din harfe, din tamburine, din sistre şi
din talgere.
Sărbătoreau înaintea Domnului. Transportarea chivotului la Ierusalim trebuia să devină o ocazie
impresionantă, de veselie. Era muzică instrumentală, care acompania cântecul mulţimilor. Pentru
popor, chivotul reprezenta prezenţa lui Dumnezeu şi ei se bucurau în prezenţa Lui (vezi
1 Cronici 13,8).
Din harfe. Enumerarea diferitelor tipuri de instrumente muzicale este o indicaţie că, pe vremea
lui David era multă iscusinţă muzicală. Există dovezi atât din Egipt, cât şi din Mesopotamia despre
dezvoltarea impetuoasă a muzicii, cu cel puţin 1000 de ani înainte de acest timp.

6 Când au ajuns la aria lui Nahon, Uza şi-a întins mâna să apuce Chivotul f[Chivotul
nu trebuia purtat într-un car (vezi Ex. 25:12-15) şi nu trebuia să fie atins (vezi
Num. 4:15)] lui Dumnezeu deoarece boii erau să-l răstoarne.
Aria lui Nahon. „Aria lui Chidon” (1 Cronici 13,9), un caz de ortografiere variată sau a unui om
sau loc care este cunoscut prin mai mult decât un singur nume. Nu există nici o cheie de
localizare. Poate că boii, când au ajuns la arie, s-au abătut din drum pentru a lua din grăunţele
împrăştiate, pricinuind astfel necazul.
A întins mâna. Chivotul era sfânt. Nimeni, cu excepţia preoţilor, descendenţi ai lui Aaron, nu
trebuia să-l atingă (Num 4,15; PP 705). Dumnezeu este strict în privinţa cerinţelor Sale. Este
adevărat că filistenii au atins chivotul şi nu s-a întâmplat nimic rău, dar lor nu li se putea pune în
socoteală ceea ce au făcut din neştiinţă. Dar israeliţii cunoşteau instrucţiunea pe care o dăduse
Domnul, însă n-au respectat-o.

7 Atunci mânia DOMNULUI s-a aprins împotriva lui Uza şi Dumnezeu l-a lovit acolo
pentru neglijenţa g(Sensul termenului ebraic este nesigur; vezi textul paralel din
1 Cron. 13:10) lui. Uza a murit acolo, lângă Chivotul lui Dumnezeu.
S-a aprins. Omul se uită numai la înfăţişarea exterioară, dar Dumnezeu se uită la inimă. Celor
care l-au însoţit pe Uza putea să li se pară că intenţiile lui Uza au fost absolut onorabile, el doar a
încercat să ajute când a întins mâna să sprijine chivotul. Dar inima lui nu era curată înaintea lui
Dumnezeu. Actul lui de atingere a chivotului era unul de încredere în sine. O fiinţă păcătoasă n-ar
fi trebuit să îndrăznească să atingă ceea ce simboliza prezenţa lui Dumnezeu. Domnul n-a putut

~ 33 ~
îngădui să treacă neobservată această flagrantă nesocotire a poruncii Lui exprese. Dacă păcatele
lui Uza ar fi trecut nepedepsite, vinovăţia lui ar fi putut să cuprindă pe mulţi alţii. Cei care
cunoşteau defectele lui Uza ar fi fost mult încurajaţi să păcătuiască dacă li s-ar fi îngăduit să tragă
concluzia că greşeli ca ale lui puteau trece nepedepsite şi păcătosul să fie primit de Dumnezeu.
Moartea lui Uza a slujit ca avertisment pentru mulţi că Domnul este un Dumnezeu drept, care cere
ascultare strictă de la toţi.
Dumnezeu l-a lovit. Unii au privit moartea lui Uza ca o judecată peste măsură de severă. Totuşi,
întâmplarea a avut loc într-un regim teocratic, în care pedepsele civile includeau infracţiuni
religioase şi pedeapsa cu moartea era aplicată pentru păcate care nu mai putea fi iertate
(Exod 22,20; Levitic 20,2.9.27; Numeri 15,32-36; compară cu Fapte 5,1-11). Pedepsele aspre sunt
necesare pentru a împiedica răul. Dacă actualele noastre legi riguroase împotriva crimei ar fi
îndulcite, rata criminalităţii ar creşte teribil.
Uza fusese atât de mult timp în prezenţa chivotului încât familiaritatea născuse în el un spirit de
ireverenţă. El s-a făcut vinovat de luarea unei decizii pripite din cauza încrederii în sine şi Domnul
a acţionat în consecinţă. Înfiorătoarea catastrofă a făcut ca oştile adunate ale lui Israel să înţeleagă
importanţa poruncilor exprese ale lui Dumnezeu şi grozăvia păcatului lipsei de respect.

8 David s-a mâniat pentru că mânia DOMNULUI izbucnise împotriva lui Uza şi a
numit acel loc Pereţ-Uza h(Pereţ-Uza înseamnă Ruperea lui Uza), nume care i-a
rămas până în ziua de azi.
David s-a mâniat. Întristarea lui David provocată de moartea lui Uza s-a datorat în mare măsură
faptului că propria lui inimă nu era întru totul curată. Dacă el ar fi fost pe deplin împăcat cu
Dumnezeu, el n-ar fi avut nici un motiv să se teamă şi ar fi acceptat voinţa lui Dumnezeu. Orice
face El este desăvârşit şi ori de câte ori oamenii se întristează de ceea ce face El, acesta este un
indiciu că în propria lor experienţă este ceva rău. Ar fi fost bine pentru David să se umilească şi
să-şi cerceteze inima din cauza relelor care se ascundeau acolo şi nu să caute greşeli la Dumnezeu.

9 David s-a temut de DOMNUL în acea zi şi a zis: „Cum să vină Chivotul DOMNULUI
la mine?”
S-a temut. David s-a temut că vreun păcat din viaţa lui putea să aducă judecata lui Dumnezeu
asupra lui (PP 706).

10 Şi David n-a vrut să mai aducă Chivotul DOMNULUI în Cetatea lui David, ci l-a
dus în casa lui Obed-Edom, ghititul.
Obed-Edom. Numele apare în 1Cronici 15,18.21; 26,4.7.15, dar identitatea lui nu poate fi
stabilită în mod clar.
Ghititul. Se pare că nu Gat din Filistia, ci mai probabil o cetate, Gat-Rimon, locuită cândva de
leviţi în Dan sau Manase, atribuită chehatiţilor (Iosua 21,24-26). În felul acesta, Obed-Edom putea
să fie un membru al familiei alese în mod special să poarte chivotul (Numeri 4,15; 7,9).

11 Chivotul DOMNULUI a rămas în casa lui Obed-Edom, ghititul, timp de 3 luni, iar
DOMNUL l-a binecuvântat pe Obed-Edom împreună cu întreaga lui familie.
A binecuvântat pe Obed-Edom. Prezenţa chivotului în casa lui Obed-Edom a adus o
binecuvântare, nu un blestem. Obed-Edom ştia cât de groaznic pedepsise Domnul lipsa de respect,
atunci când chivotul fusese dezonorat. El probabil că văzuse pe David şi miile lui Israel tremurând
de frică, temându-se de prezenţa chivotului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el a primit bine
chivotul în casa lui.
Întreaga lui familie.Binecuvântarea care a venit asupra lui Obed-Edom n-a fost numai pentru el
singur, ci pentru toată casa lui. Prin credinciosul Avraam aveau să fie binecuvântate toate familiile
pământului (Geneza 12,2.3). Fericire, prosperitate şi pace vin asupra multora, când un om se

~ 34 ~
bucură de prezenţa lui Dumnezeu. Omul care primeşte o binecuvântare se transformă el însuşi
într-o binecuvântare.

12 I s-a spus regelui David că DOMNUL a binecuvântat familia lui Obed-Edom şi tot
ceea ce are din pricina Chivotului lui Dumnezeu. Atunci David s-a dus şi a adus
Chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în Cetatea lui David, în mijlocul
bucuriei.

I s-a spus. Experienţa făcută de Obed-Edom a dovedit că, deşi Dumnezeu este sfânt, nimănui nu
trebuie să-i fie teamă de El, dacă este smerit şi ascultător. Naţiunea fusese atentă să vadă ce va
veni asupra gititului şi a familiei lui (PP 706). Binecuvântarea care a venit a risipit tristeţea şi
sentimentele rele pe care le provocase moartea lui Uza.

13 După fiecare 6 paşi pe care-i făceau cei care duceau Chivotul DOMNULUI, David
jertfea un bou şi un viţel gras.

Şase paşi. Moartea lui Uza la încercarea anterioară de a duce chivotul, a făcut ca acum, David să
procedeze cu atenţie foarte mare. La început, chivotul a fost dus numai 6 paşi şi, pentru că nu s-a
manifestat nici o dovadă a neplăcerii Domnului, au fost aduse jertfe care exprimau recunoştinţa
poporului faţă de Dumnezeu că acum prezenţa Lui era cu ei şi bunăvoinţa Lui plana acum asupra
lor. Nu este motiv să se creadă că jertfa a fost repetată.
Cei care duceau Chivotul. David învăţase lecţia unei depline ascultări de poruncile lui
Dumnezeu. Acum chivotul nu mai era dus într-un car, ci în armonie cu porunca lui David
(1 Cronici 15,2) şi Cuvântul lui Dumnezeu (Numeri 4,5.6.15; 7,9; 1 Cronici 15,15), el era purtat
de leviţi. Raportul dat în Cronici cu privire la aducerea chivotului este mult mai amănunţit decât
este raportul de aici (vezi 1Cronici 15,1-29).
Un bou şi un viţel gras. (engl. „oxen and fatlings”). Textul ebraic este aici la singular, „un bou şi
un viţel gras”. În Septuaginta versetul 13 nu există. În locul lui această traducere redă: „Şi erau cu
el care duceau chivotul 7 cete (sau coruri) şi pentru jertfire un viţel şi miei”.

14 David dansa cu toată puterea înaintea DOMNULUI, încins cu un efod de in.

Dansa... înaintea Domnului. Dansul lui David a fost un act de veselie solemnă şi sfântă. Pentru
un oriental al acelei perioade, o astfel de manifestare era modul natural de exprimare, oricât de
ciudat ni s-ar părea nouă astăzi. Prin aceasta, David îşi exprima lauda recunoscătoare şi astfel
dădea cinste şi mărire sfântului Nume al lui Dumnezeu. Nu există nimic în dansul lui David care
să poată fi comparat cu dansul modern sau care să-l justifice. Dansul obişnuit nu atrage pe cineva
mai aproape de Dumnezeu şi nici nu-i inspiră gânduri curate, de vieţuire sfântă. El degradează şi
corupe. El face pe om inapt pentru rugăciune sau studierea Cuvântului lui Dumnezeu, îl întoarce
de pe calea dreptăţii pe căile petrecerilor. Morala este stricată, timpul mai rău decât pierdut şi
adesea, sănătatea este sacrificată (vezi PP 707).
Efod de in. Compară cu 1 Cronici 15,27. David a pus deoparte haina sa împărătească cu această
ocazie şi a purtat un efod simplu de in, de felul celui purtat de obicei de preoţi şi de alţii (vezi cele
despre 1 Samuel 2,18; compară cu 1 Samuel 22,18; 2 Cronici 5,12). Făcând aşa, el nu şi-a asumat
prerogativele preoţilor, ci a arătat pur şi simplu poporului său că era gata să se umilească şi să
devină una cu ei în slujirea lui Dumnezeu.

15 David împreună cu toată casa lui Israel aduceau Chivotul DOMNULUI în mijlocul
strigătelor şi al sunetului de corn.

~ 35 ~
 Mihal îl mustră pe David

16 În timp ce Chivotul DOMNULUI intra în Cetatea lui David, Mihal, fiica lui Saul,
se uita pe fereastră. Când l-a văzut pe regele David, sărind şi dansând înaintea
DOMNULUI, l-a dispreţuit în inima ei.
L-a dispreţuit. Mical n-a putut preţui sau înţelege zelul care l-a făcut pe David să se alăture
poporului pentru a-şi exprima atât de viu bucuria sa în Domnul. Când David a cântat şi a jucat
înaintea lui Dumnezeu, actul său se închinare a fost onorat de Cer, dar a fost dispreţuit de soţia sa
Mical, al cărui tată fusese în extaz mai mult decât o singură dată (1 Samuel 10,10; 19,22-24), nu
avea dreptul să se plângă de exuberanţa lui David. Dar ocazia a procurat scuza de a da frâu liber
simţămintelor ei ascunse de rea voinţă. Ea fusese cândva îndrăgostită de David ca tânăr erou, dar
căsătoria ei cu el se sfârşise curând prin fuga lui de Saul. De atunci trecuseră vreo 20 de ani, timp
în care ea fusese căsătorită cu un alt bărbat, de la care a fost luată cu forţa şi predată primului ei
soţ ca preţ politic, după un lung război împotriva tatălui ei. Mândria fiică a lui Saul era plină de
resentimente şi gata să găsească greşeli lui David, chiar în zelul lui de a-L onora pe Domnul care
atunci constituia un mod acceptabil de laudă.

17 Au adus Chivotul DOMNULUI şi l-au aşezat la locul lui, în mijlocul cortului pe

care i l-a întins David. Apoi David a adus înaintea DOMNULUI arderi de tot şi jertfe
de pace i(Adesea tradus prin jertfe de comuniune sau jertfe de mulţumire, deoarece
poartă şi aceste sensuri; şi în v. 18).
Cortului. Nu cortul cel vechi, care pe atunci era la Gabaon (1 Cronici 16,39), ci un cort nou, pe
care-l pregătise David în mod special pentru chivot (2 Cronici 1,3.4).
Arderi de tot. Adevăratul altar al arderilor de tot era în acel timp la Gabaon, împreună cu cortul
întâlnirii (1 Cronici 21,29). Însă probabil că a fost ridicat un alt altar, la Ierusalim. Arderile de tot
aveau legătura cu dedicarea, în timp ce jertfele de mulţumire erau din acelea prevăzute pentru
ocazii de fericire şi veselie, cea mai mare parte a jertfelor de mulţumire fiind mâncate de popor la
o masă festivă. 2 Samuel 6,16-19 este un text paralel cu 1 Cronici 15,29 la 16,3. Dar Cronicile au
adăugat multe amănunte ale ceremoniilor acelei ocazii care nu se află în Samuel (1 Cronici 16,4-
42).

18 După ce a terminat de adus arderile de tot şi jertfele de pace, David a

binecuvântat poporul în Numele DOMNULUI Oştirilor
A binecuvântat poporul. David a fost un conducător al poporului său atât spiritual, cât şi laic. Era
întru totul potrivit ca împăratul lui Israel, care fusese ales pentru poziţia lui de către Dumnezeu, să
pronunţe asupra poporului binecuvântarea divină. Compară cu binecuvântarea lui Solomon, la
sfinţirea Templului (1 Regi 8,14.55).

19 şi a împărţit la tot poporul, întregii adunări a lui Israel, fiecărui bărbat şi fiecărei
femei, câte o pâine, o bucată de carne şi o turtă cu stafide. Apoi tot poporul a plecat,
fiecare la casa lui.
A împărţit la tot poporul. David avea o natură liberală. Când poporul era pe punctul să plece,
fiecăruia i s-a dat un dar din darul împărătesc. Aceasta avea să-i facă să plece spre casele lor într-o
dispoziţie sufletească mulţumită şi fericită şi avea să-i facă să uite necazurile lor personale şi să
cânte laudele Dumnezeului şi ale împăratului lor.
O bucată de carne. Ebraicul ’eşpar. Cuvântul se află numai aici şi în textul paralel din
1Cronici 16,3. Sensul lui este nesigur. Traducerea din KJV este interpretarea dată cuvântului de
către iudei. Vulgata redă „o bucată de carne de vită pentru fript”. Unii comentatori moderni
atribuie lui ’eşpar sensurile de „hrana călătorului”, „provizii constând din curmale şi cereale

~ 36 ~
coapte sau crude” „şi prăjitură de curmale”.
O turtă (engl. „a flagon of wine”). Ebraicul ’aşişah. Cuvântul acesta a fost definit în mod literal
cu „o turtă”, aşa cum era pregătită din struguri uscaţi sau stafide presate şi aranjate într-o anumită
formă. „Of wine” = de vin este adăugat în KJV, dar poate să fie cuprins în termenul ’aşişah (vezi
Osea 3,1; PP 708).
Poporul a plecat. Vezi 1 Cronici 16,4-42 pentru multe amănunte suplimentare cu privire la
festivităţile şi aranjamentele slujbelor de consacrare.

20 Când David s-a întors să-şi binecuvânteze familia, Mihal, fiica lui Saul, i-a ieşit
în întâmpinare şi i-a zis: – Cu câtă cinste s-a purtat regele lui Israel astăzi,
descoperindu-se în faţa slujnicelor slujitorilor săi, aşa cum s-ar fi descoperit un om
de nimic!

I-a ieşit în întâmpinare. David trecuse pe lângă casa lui în timp ce însoţea chivotul pe drumul
spre cortul cel nou şi a fost observat de Mical (v. 16). După ce a îndeplinit diferitele ceremonii de
consacrare, el s-a întors acasă şi a fost întâmpinat de Mical, care, între timp, îl tachinase cu
indignare, de-abia aşteptând ocazia să-l mustre pe soţul ei pentru exuberanţa pe care o manifestase
la ceremoniile legate de transportarea chivotului. Mical a fost cu totul străină de spiritul festiv al
prilejului.
Sunt mulţi în biserică azi care mărturisesc că sunt creştini, dar care, atunci când ar putea fi
fericiţi, sunt amărâţi. Când ar trebui să se bucure în Domnul, ei sunt supăraţi pe fraţii lor. În loc să
aibă privirea îndreptată asupra lucrurilor lui Dumnezeu, ei îşi folosesc timpul ca să găsească
greşeli la cei care se bucură în Domnul. A semnala aceasta nu înseamnă că exuberanţa şi emoţiile
exagerate sunt necesare unei comportări spirituale. O manifestare publică a emoţiei nu este
întotdeauna măsura consacrării sufletului. Un temperament mai liniştit poate să exprime o
consacrare mai profundă faţă de Dumnezeu, prin înălţarea lăuntrică a sufletului sau prin fapte de
iubire. Dar, dacă manifestarea exterioară lipseşte din cauza indiferenţei sau a apatiei lăuntrice,
atunci demnitatea devine formalism.
Cu câtă cinste. În loc să salute pe soţul ei cu un cuvânt de bun venit, Mical l-a învinuit pe David,
folosind aceste cuvinte ironice şi tăioase, acuzându-l că a acţionat mai mult ca un bufon decât ca
un împărat.
Descoperindu-se. Adică şi-a lăsat deoparte îmbrăcămintea împărătească şi a apărut în public
într-un efod simplu, purtat de preoţi şi de alţii (vezi cele despre v. 14).

21 David i-a răspuns lui Mihal: – Înaintea DOMNULUI, Care m-a ales mai presus
decât pe tatăl tău şi mai presus decât pe oricine din familia lui şi m-a pus drept
conducător peste poporul DOMNULUI, peste Israel, înaintea Lui am dansat.

Înaintea Domnului. Mical trebuia să cunoască adevăratul motiv al comportamentului lui David.
Ea mai trebuia să ştie că în spatele amărăciunii spiritului ei se afla mândria ei egoistă. David şi-a
dat seama că Mical nu dispreţuise pe împărat, ci pe Domnul şi serviciul Lui.
Mai presus decât pe tatăl tău. David i-a amintit lui Mical faptul că tatăl ei fusese lepădat de
Domnul şi că el fusese ales. Dumnezeu găsise plăcere în căile lui David. Dar Mical a luat aceeaşi
atitudine arogantă, care a pricinuit lepădarea tatălui ei ca împărat. Cuvintele lui David nu erau
plăcute, dar erau îndreptăţite.
Am dansat. David a ţinut ca Mical să ştie că ea nu avea nici un motiv îndreptăţit să vorbească
tăios şi să mustre şi că învinuirea ei nu-i va tempera ardoarea, nici nu-l va face să-şi schimbe
calea. El va continua să se bucure şi să fie vesel înaintea Domnului, exprimându-şi recunoştinţa
pentru tot ceea ce făcuse Dumnezeu pentru el.

~ 37 ~
22 Mă voi arăta şi mai de nimic decât atât şi mă voi înjosi şi mai mult în ochii mei.
Dar faţă de slujnicele despre care vorbeai mă voi arăta cu cinste.

Mai de nimic. Ebraicul qalal, „a fi dispreţuit”, „a fi neînsemnat” şi în forma folosită aici „a fi

puţin preţuit”.
În ochii mei. Septuaginta redă aici „în ochii tăi”. Dacă aceste cuvinte sunt corecte, ele arată mai
mult decât mai sus – acţiunile lui David ar fi, în cazul acesta, de aşa natură încât să-l înjosească şi
mai mult în ochii lui Mical. Pe de altă parte, dacă se acceptă redarea ebraică, atunci sensul ar fi că
David era gata să urmeze orice cale, oricât de înjositoare i s-ar părea chiar şi lui, care ar fi spre
onoarea şi mărirea lui Dumnezeu.
Slujnicele. David s-a încrezut în poporul de rând, căci el înţelegea zelul lui religios. El n-a ţinut
seama de părerea lui Mical şi nici nu se aştepta ca poporul să o preţuiască.

23 Mihal, fiica lui Saul, n-a mai avut copii până în ziua morţii ei.

Comentarii Ellen G. White:

1-23 PP 704-711, SR 191-193

1-4 PP 704
5-7 PP 705
6.7 CW 97; EV 116
6.7 Ls 321; MH 436; SR 192; TM 348.462; 8T 284 8-10 PP 705
9-11 SR 192
11-13 PP 706
12 SR 193
14 PP 707
16-20 PP 708
17 SR 193
21-23 PP 711

~ 38 ~
Capitolul 7
Dumnezeu încheie legământ cu David

1 După ce regele s-a stabilit în palatul lui şi după ce DOMNUL i-a dat odihnă
izbăvindu-l de toţi duşmanii din jurul lui,
S-a stabilit în palatul lui (engl. „sat in his house”). Cuvântul tradus aici „a stat” mai înseamnă „a
locui” şi este adesea redat în felul acesta (vezi v. 2). Contextul pare să ceară aici o astfel de redare.
Ideea este că „în timp ce împăratul locuia în casa lui”, adică, după ce aceasta fusese clădită. David
a început să cugete cât de nepotrivit era ca el să aibă o casă frumoasă şi să nu existe nici un loc
care să poată fi numit casa lui Dumnezeu. Vezi raportul paralel al evenimentelor acestui capitol
din 1 Cronici 17.
După ce…i-a dat odihnă. Perioada de pace i-a îngăduit lui David să consacre timp şi energie altor
probleme. În aceste împrejurări, el a început să se gândească la construirea unui templu pentru
închinare lui Dumnezeu.

2 i-a zis profetului Natan: – Priveşte! Eu locuiesc într-un palat din cedru, în timp ce
Chivotul lui Dumnezeu stă sub nişte pânze.
A zis profetului Natan. Aceasta este prima menţionare a proorocului Natan, dar desigur că el era
deja sfetnicul confidenţial al împăratului, care era consultat pentru problemele importante cu
privire la care David dorea să aibă instrucţiuni speciale de la Dumnezeu (vezi 2 Samuel 12;
1 Regi 1,10-12.34.38).
Sub nişte pânze. (engl. „within curtains”). Cuvântul pentru „perdele” este cel folosit în Exod 26
şi 36 pentru acoperirea cortului întâlnirii. Cortul în care era adăpostit chivotul era o construcţie
temporară, probabil asemănătoare cu aceea a tabernacolului mozaic. Tabernacolul original şi
altarul arderii de tot erau la Gabaon (1 Cronici 21,29; 2 Cronici 1,3-6). Având chivotul într-un cort
la Ierusalim, existau acum două locuri sfinte naţionale. Planul lui Dumnezeu era, totuşi, ca să fie
numai un singur loc central de închinare (Deuteronom 12,13.14) şi planul lui David era să
statornicească un mare loc de închinare la Ierusalim.

3 – Du-te şi fă tot ceea ce ai pe inimă, căci DOMNUL este cu tine! i-a răspuns Natan
regelui.
Du-te şi fă tot. Ţinta prezentată de David i s-a părut bună lui Natan şi, natural, că i s-a părut că
era numai drept ca împăratul să-şi aducă la îndeplinire planul. Totuşi, profetul nu primise nici o
solie de confirmare. El a vorbit aşa cum a considerat el de cuviinţă că e drept şi nu ca răspuns al
revelaţiei divine.
I-a răspuns Natan. Natan era un profet, dar ,de data aceasta ,este clar că şi-a exprimat propria
părere. Un profet poate să dea oamenilor o solie inspirată numai dacă Dumnezeu îi dă lui o astfel
de solie. Este un privilegiu al profetului ca, atunci când este confruntat cu o problemă grea să se
roage pentru un răspuns inspirat, dar hotărârea Îi aparţine Domnului. Sunt timpuri când Dumnezeu
vede că este mai bine ca oamenii să ia propriile lor hotărâri şi să-şi dezvolte, astfel, capacitatea
unei judecăţi înţelepte. În alte ocazii, El are plăcere să trimită o solie divină. Astfel de comunicări
divine sunt adesea calificate prin afirmaţia specială: „Aşa vorbeşte Domnul” (vezi v. 5).

4 În noaptea aceea însă Cuvântul DOMNULUI a venit la Natan şi i-a zis:

Cuvântul Domnului…i-a zis. Comunicarea a fost subliniată în mod deosebit ca venind de la

Dumnezeu (vezi despre v. 3) şi era în directă contradicţie cu punctul de vedere al lui Natan,
exprimat deja. Nu există însă nici o dovadă a existenţei vreunui spirit de răzvrătire din partea lui

~ 39 ~
Natan, când i s-a cerut să se întoarcă la împărat şi să-şi recunoască greşeala. Este nevoie de har
divin să admiţi că ai făcut o greşeală şi să fii dispus să o îndrepţi.

5 „Du-te şi spune-i robului Meu, lui David, astfel: «Aşa vorbeşte DOMNUL: ‘Oare tu
Îmi vei zidi Mie o casă de locuit?
Robului Meu,lui David. David era un rob al lui Dumnezeu şi el însuşi vorbise prin inspiraţie,
cum ar fi în compunerea psalmilor lui. Şi lui i se aplica denumirea de „profet” (Fapte 2,30). Cu
această ocazie, Dumnezeu a ales să nu-i vorbească direct, ci printr-un alt profet. Dumnezeu
lucrează prin persoane diferite şi lumina divină vine pe căi diferite. Aşa este şi astăzi. Dumnezeu
lucrează prin organizaţia bisericii Sale şi cheamă la iubire şi încredere reciprocă între fraţi ,
avertizând împotriva pericolului independenţei individuale. Dacă David ar fi fost mândru de
părerea lui, el ar fi putut deveni foarte iritat văzându-şi ideile contrazise. În schimb, el a primit
mustrarea divină, chiar dacă ea era contrară atât propriei lui ţinte, cât şi judecăţii profetului.
„Aşa vorbeşte Domnul.” Când soliile care vin, conţin această calificare, oamenii au datoria
morală să ia seama la ele. Dacă există bănuieli privind autenticitatea soliei (vezi 1 Ioan 4,1), în
Cuvântul lui Dumnezeu au fost arătate probele prin care se poate verifica valabilitatea pretenţiilor
(Numeri 12,6; Deuteronom 13,1-3; 18,22, Matei 7,15-20; 1 Ioan 4,1-3). Răspunderea de a
descoperi izvorul comunicării ne revine nouă şi, dacă aceasta este de la Dumnezeu, să o urmăm.
Tu îmi vei zidi Mie o casă? Întrebarea cere un răspuns negativ. Textul paralel spune: „Nu tu Îmi
vei zidi o casă...” (1 Cronici 17,4).

6 Eu n-am locuit într-o casă din ziua în care am scos poporul Israel din Egipt şi până
astăzi, ci am călătorit într-un cort drept locuinţă.
[Dar-trad. Cornilescu]. Sau „pentru că” sau „din cauză că”. Aici este redat motivul pentru care
David nu trebuia să zidească o casă pentru Dumnezeu.
Din ziua în care. De la Exod trecuseră cam 450 de ani (vezi 1 Regi 6,1). Pe durata acestui timp,
lăcaşul lui Dumnezeu fusese cortul întâlnirii. El fusese adesea mutat din loc în loc şi nici chiar
acum nu sosise încă timpul pentru un loc permanent de închinare pentru copiii lui Israel. Acest
aranjament temporar prelungindu-se atâta timp, cortul mai putea fi folosit încă puţin timp, până
când s-au făcut pregătirile pentru clădirea templului.

7 Pretutindeni pe unde am călătorit împreună cu toţi istraeliţii, am spus Eu oare

vreunuia dintre conducătorii a(vezi şi în v. 11) seminţiilor lui Israel, cărora le-am
poruncit să păstorească poporul Meu, Israel: ‘De ce nu-Mi zidiţi o casă din cedru?’»
Seminţiilor lui Israel. Textul paralel este „judecătorii lui Israel” (1 Cronici 17,6). În ebraică, este
diferenţă numai de o literă. Septuaginta redă „seminţii” în ambele referinţe.

8 Prin urmare, să-i spui robului Meu David, astfel: «Aşa vorbeşte DOMNUL
Oştirilor: ‘Eu te-am luat de la stână, de la păstoritul oilor, ca să fii conducătorul
poporului Meu, Israel.
De la stână (engl. „sheepcote”). În mod literal, „o locuinţă”, aici, evident, pentru oi.

9 Am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers şi am nimicit dinaintea ta pe toţi

duşmanii tăi. Acum îţi voi face un nume mare, ca numele celor mari de pe pământ.

Îţi voi face[Ţi-am făcut-trad. Cornilescu]. Aceasta se poate traduce la viitor, „îţi voi face”, cu
toate că învăţaţii iudei, care au introdus forma de punctuaţie în textul ebraic în sec. VI-IX d.Hr. au
inserat un semn care – dacă este valabil – cere ca verbul să fie tradus la timpul trecut.

~ 40 ~
10 Am păstrat un loc pentru poporul Meu, pentru Israel, şi îl voi sădi acolo ca să
locuiască singur fără să mai fie tulburat şi fără ca cei nedrepţi să-l mai poată asupri,
aşa cum făcuseră mai înainte,
Să-l mai poată asupri. În toată perioada judecătorilor, israeliţii suferiseră oprimare din partea
vrăjmaşilor lor. Aceasta nu era în armonie cu planurile lui Dumnezeu, iar Domnul le-a făgăduit o
perioadă de încetare a opresiunii. Un destin glorios avea să fie partea lor, numai dacă ei aveau să
lucreze în armonie cu planurile şi obiectivele cerului. Dar din cauza unui refuz permanent de a
accepta înaltul lor privilegiu, poporului numit al Domnului i s-a îngăduit să cadă de repetate ori în
mâinile vrăjmaşilor, până când a fost nimicit ca naţiune şi lepădat ca popor ales al lui Dumnezeu.

11 încă din zilele în care rânduisem judecători peste poporul Meu, Israel. Şi ţie îţi
voi da odihnă din partea tuturor duşmanilor tăi. Acum DOMNUL îţi vesteşte că
DOMNUL Însuşi îţi va face o casă.
Îţi voi da odihnă[Ţi-am dat odihnă-trad. Cornilescu]. Printr-o schimbare de punctuaţie (vezi
despre v. 9), aceasta se poate traduce la viitor. Dacă evenimentele din versetul 8 urmează
cronologic, David mai avea să cunoască multe războaie. Cu toate acestea, cuvintele pot fi traduse
ca referindu-se la încetarea vremelnică a războiului amintit în cap. 7,1. În acest caz, traducerea din
KJV trebuie reţinută.
O casă. Dumnezeu avea să consolideze familia lui David, asigurând succesiunea la tron pentru
urmaşii lui.

12 Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi adăugat la strămoşii tăi, îl voi ridica pe
urmaşul b(Lit.: sămânţa; termenul ebraic pentru sămânţă este un singular care se
poate referi atât la un singur urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia genealogică a
unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri termenul să
exprime o ambiguitate intenţionată. În traducerea de faţă a fost redat fie literal, fie
cu urmaş sau urmaşi, în funcţie de contextul literal şi de cel teologic) tău, care va
ieşi din trupul tău, şi-i voi întări domnia.
Voi ridica pe urmaşul tau. Aceasta se referă, în primul rând la Solomon, urmaşul lui David şi
constructorul templului. Dar lui David i s-a arătat şi că, din neamul lui avea să vină Mesia (vezi
Fapte 2,30).

13 El va zidi Numelui Meu o casă, şi Eu îi voi întări pe vecie tronul domniei lui.
Pe vecie. Dacă ar fi fost credincios lui Dumnezeu, Israel ar fi continuat să existe pe vecie şi
măreţul templu nu ar fi fost nimicit niciodată (vezi PK 46.564). Ceea ce Şi-a propus să facă pentru
lume prin evrei, Dumnezeu împlineşte astăzi prin biserică (PK 713.714). Fără să ţină seama de
greşeala omului, până la urmă scopul lui Dumnezeu va fi realizat în întemeierea unei împărăţii
veşnice prin Hristos (Luca 1,31-33; compară cu Psalmul 89,29.36.37; Daniel 2,44; 7,14.27;
Obadia 21; Mica 4,7; Evrei 1,8).

14 Eu voi fi Tatăl lui, iar el va fi fiul Meu. Când va păcătui îl voi mustra cu o nuia
omenească şi cu lovituri date de oameni,
Eu voi fi Tatăl lui. Vezi 1 Cronici 22,9.10; 28,6. În această făgăduinţă, Dumnezeu S-a identificat
cu David şi sămânţa lui. Cei care au urmat lui David la tronul lui Israel trebuia să domnească în
numele Domnului, ca fii ai lui Dumnezeu şi ca reprezentanţi ai cerului. Când descendenţii literali
au greşit, făgăduinţele au fost împlinite în Hristos (vezi Evrei 1,5).
Îl voi mustra. Pedepsele lui Dumnezeu sunt fapte de iubire. Judecăţile Lui sunt trimise pentru a-i
face pe oameni să-şi vină în fire şi să se întoarcă la dreptate. Un tată înţelept şi iubitor îşi va

~ 41 ~
pedepsi copilul pe care-l iubeşte (Proverbe 3,12; Evrei 12,5-10). În 1 Cronici 17,13 clauza este
omisă.
Nuia omenească. Adesea Dumnezeu foloseşte pe oameni ca să pedepsească pe oameni.
Judecăţile Lui asupra popoarelor sunt trimise adesea prin intermediul popoarelor(vezi Isaia 10,5.6;
Ieremia 51,20). Asiria şi Babilonul au fost trimise să pedepsească pe Israel şi pe Iuda.

15 dar nu voi îndepărta îndurarea c(Ebr.: hesed, termen care apare frecvent (de peste
250 ori) în VT, având o varietate de sensuri (îndurare, bunătate, bunăvoinţă, milă,
credincioşie, dragoste statornică). Se referă atât la relaţiile dintre oameni, cât şi,
într-un mod cu totul special, la relaţia dintre YHWH şi Israel. Cel mai frecvent, se
referă la loialitatea părţilor implicate în legământ (în special loialitatea lui YHWH,
care este certă). Termenul, aşa cum o dovedeşte varietatea de sensuri, cuprinde toate
implicaţiile loialităţii lui YHWH faţă de promisiunile legământului; peste tot în
carte) Mea de la el, aşa cum am îndepărtat-o de la Saul pe care l-am înlăturat
dinaintea ta.
Nu voi îndepărta. O făgăduinţă condiţională, care n-a putut fi împlinită din cauza greşelii
omeneşti. Privilegiile aparţin acum Israelului spiritual.
De la Saul. Şi lui Saul i-a fost făgăduită împărăţia „pe vecie” (vezi 1Samuel 13,13).

16 Ci casa ta şi regatul tău vor dăinui veşnic înaintea Mea d(Câteva mss TM şi
LXX; cele mai multe mss TM.: ta), iar tronul tău va fi întărit pe vecie.’»”
Vor dăinui. Din cauza greşelilor urmaşilor lui David, aceste făgăduinţe vor fi împlinite, în cele
din urmă, numai prin Hristos şi biserica Sa (vezi Isaia 9,6.7; Ieremia 23,5.6; 33,14-21).

17 Natan l-a înştiinţat pe David întocmai despre toate aceste cuvinte, despre toată
această vedenie.
Natan l-a înştiinţat. Până în acest punct, raportul a fost despre mandatul pe care Natan l-a primit
de la Domnul pentru David (v. 5-16). Versetul acesta declară că el l-a dus la îndeplinire.

18 Regele David a intrat şi s-a aşezat înaintea DOMNULUI, spunând: „Cine sunt eu,
Stăpâne DOAMNE, şi cine este casa mea, de m-ai adus până aici?
S-a aşezat înaintea Domnului. Probabil că, în cortul întâlnirii în care se afla chivotul. David a fost
copleşit de descoperirea care îi fusese făcută. Lui nu avea să i se îngăduie să clădească templul,
dar făgăduinţele ce i-au fost făcute au compensat pe deplin dezamăgirea de la început.
Cine sunt eu,Stăpâne Doamne? Aşa cum stătea David în meditaţie, probabil că a trecut în revistă
anii pe care îi trăise, gândindu-se mai întâi la sine însuşi, ca tânăr cioban umil, rătăcind pe dealuri
şi făcând cunoştinţă cu căile lui Dumnezeu; apoi cum fusese ales pentru împărăţie, dar alergase pe
dealurile lui Iuda ca fugar, ştiind prea puţin astăzi ce putea aduce ziua de mâine. Acum, în fine, se
bucura de pace şi, odată cu ea venise făgăduinţa de la Dumnezeu cu privire la viitorul împărăţiei
lui. David era copleşit de acest gând. Cu adâncă umilinţă şi deplină lepădare de sine, el a strigat:
„Cine sunt eu, Doamne, Dumnezeule?” După măsura omenească, David avea să fie considerat un
bărbat al faptelor extraordinare, un conducător neobişnuit, un bărbat deosebit de pios şi curajos, un
om al cinstei şi al curajului, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii şi unul dintre cei mai de seamă
împărăţi ai istoriei. Dar el s-a simţit adânc umilit înaintea Făcătorului lui şi cu totul nevrednic de
înalta cinste pe care le-a acordat-o Dumnezeu lui şi casei lui.
Cuvântul „Dumnezeu” este scris aici cu majuscule şi mici majuscule – „DUMNEZEU”. Aceasta
s-a făcut (engl.) spre a arăta că el este o transliterare a lui Iahweh. Când Iahweh se află singur sau
în combinaţie cu ’Elohim, el este tradus „DOMNUL”. Când este precedat de ’Adonai, „Domnul”,
ca aici, el este redat „DUMNEZEU” (vezi vol. I, pag. 35, 173).

~ 42 ~
19 Şi ca şi cum ar fi prea puţin pentru Tine, Stăpâne DOAMNE, ai vorbit pe deasupra
şi despre viitorul casei robului Tău. Acesta să fie modul Tău de a lucra cu omul
e(Sensul în ebraică al acestei fraze este nesigur; lit.: Aceasta este legea Ta pentru
om! Sau: Aceasta este legea / destinul omului! Fraza poate fi luată ca exclamaţie sau
ca întrebare. Cf. textului paralel din 1 Cron. 17:17, este posibil ca fraza să aibă
intenţia de a reda uimirea lui David în faţa bunătăţii pe care i-o arată Dumnezeu
(varianta din text); sau, o altă variantă de traducere: Fie ca aceasta să fie învăţătură
pentru om!), Stăpâne DOAMNE?
Cu omul. În mod literal (engl. „the manner of man”), „legea omului”, adică legea omenească.
Sensul acestei expresii este obscur. Textul paralel spune: „şi m-ai privit după starea unui om de
rang mare”.

20 Ce ar putea să-Ţi mai răspundă David? Tu, Stăpâne DOAMNE, îl cunoşti pe robul
Tău.
Ce ar putea să-Ţi mai răspundă David. David a fost copleşit de cinstea arătată faţă de el şi nu a
mai găsit cuvinte să-şi exprime recunoştinţa.
Tu…cunoşti pe robul Tău. David ştia că Domnul îl cunoştea şi îi citea gândurile de laudă şi de
mulţumire care îi umpluseră inima.

21 Datorită cuvântului Tău şi a inimii Tale f(Sau: După cuvântul Tău şi după inima
Ta; sau: După promisiunea şi după voia (planul, hotărârea) Ta), ai făcut Tu toate
aceste lucrări măreţe, descoperindu-le apoi robului Tău.
Datorită cuvântului Tău. „Din pricina robului Tău” (1 Cronici 17,19). Pentru expresia de la urmă,
vezi Psalmul 132,10 compară cu 2 Cronici 6,42.

22 Cât de măreţ eşti Tu, Stăpâne DOAMNE! După câte am auzit cu urechile noastre,
nu este nimeni ca Tine şi nu există alt dumnezeu în afară de Tine.
Cât de măreţ eşti Tu! Vezi Psalmul 86,8-10; 71,19; 89,6-8.

23 Şi cine este ca poporul Tău, ca Israel, singurul neam de pe pământ pe care a venit
Dumnezeu să îl răscumpere pentru Sine, ca să fie poporul cu care să-Şi facă un
nume? Tu ai făcut lucrări măreţe şi înfricoşătoare pentru ţara Ta, izgonind dinaintea
poporului Tău, pe care Ţi l-ai răscumpărat din Egipt, neamuri şi pe zeii g(Sau: un
neam împreună cu zeii lui) lor. h(Vezi LXX, 1 Cron.17:21; TM: înfricoşătoare
pentru ţara Ta şi înaintea poporului Tău, pe care l-ai răscumpărat din Egipt, din
mijlocul popoarelor şi a zeilor lor)
Este ca poporul Tău. David a considerat că este privilegiul cel mai mare să faci parte din poporul
lui Dumnezeu. Ce neam putea fi mai mare sau mai onorat decât cel ales de Domnul ca să fie al Lui
(vezi Deuteronom 4,7.32.34)?
Să îl răscumpere... ca să fie poporul. Referirea este cu privire la Exod. Dumnezeu Şi-a arătat
interesul deosebit pentru Israel, răscumpărându-l din starea lui de robie din Egipt.
Să-Şi facă un nume. Exodul a făcut ca Numele lui Dumnezeu să fie mare printre neamurile
pământului, făcând dovada incomparabilei Lui puteri peste cele mai mari popoare ale pământului.
Lucrări măreţe şi înfricoşătoare. Compară cu Deuteronom 10,21. Gândurile care treceau atunci
prin mintea lui David, când contempla lucrările minunate ale Domnului pentru Israel pe timpul
Exodului, sunt asemănătoare cu cele ale lui Moise, exprimate în Deuteronom 4,7.32-34.
Pe zeii.Zeii Egiptului erau mulţi, renumiţi şi consideraţi puternici. Exodul a fost recunoscut ca

~ 43 ~
fiind un triumf nu numai asupra ţării Egiptului, ci şi asupra zeilor Egiptului. Când Israel a părăsit
triumfător Egiptul, nici un egiptean nu mai avea îndoieli cu privire la cine este Dumnezeul cel
adevărat. Zeii egipteni nu aveau nici o putere în ei înşişi, ci Satana îşi manifestase puterea în
folosul lor. Exodul a fost astfel o altă biruinţă a lui Dumnezeu asupra lui Satana în marea
controversă a veacurilor.

24 Tu l-ai statornicit pe poporul Tău, Israel, pentru Tine, ca să fie poporul Tău pe
vecie; şi Tu, DOAMNE, ai devenit Dumnezeul lor.
Ca să fie poporul Tău. Dumnezeu făgăduise să aşeze pe urmaşii lui Avraam în ţara Canaanului şi
să fie Dumnezeul lor (Geneza 17,7.8). Prin Moise El făgăduise să răscumpere sămânţa lui Avraam
din robia egipteană şi să fie Dumnezeul lor (Exod 6,7.8). Făgăduinţele acelea erau acum aduse la
îndeplinire.

25 Şi acum, DOAMNE, Dumnezeule, întăreşte pe vecie promisiunea pe care ai

făcut-o cu privire la robul Tău şi la casa lui şi fă precum ai zis.
26 Fie preamărit Numele Tău! În veci să se spună că DOMNUL Oştirilor este
Dumnezeu peste Israel, iar casa robului Tău David să dăinuiască înaintea Ta!
Fie preamărit Numele Tău. Bogăţia de sugestii din rugăciunea lui David consta în aceea că
mărirea putea să fie partea Numelui lui Dumnezeu. Cei care caută să-şi mărească propriul nume
reflectă atitudinea lui Lucifer, care a dorit să-şi înalţe „tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu”
(Isaia 14,13). Prin contrast, cântarea îngerilor necăzuţi este: „slavă lui Dumnezeu în locurile prea
înalte” (Luca 2,14) şi „lauda, cinstea, slava şi stăpânirea” sunt „ale Celui ce şade pe scaunul de
domnie” (Apocalipsa 5,13). Secretul măreţiei lui David a fost smerenia lui. Cel care este gata să se
umilească asemenea unui copil este „cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18,4).

27 Tu, DOAMNE al Oştirilor, Dumnezeul lui Israel, ai descoperit robului Tău că îi

vei zidi o casă. De aceea a avut îndrăzneală robul Tău să-Ţi facă această rugăciune.
28 Aşadar, Stăpâne DOAMNE, Tu, Cel Care eşti Dumnezeu şi ale Cărui cuvinte sunt
adevăr, i-ai promis robului Tău aceste lucruri bune.
Ale Cărui cuvinte sunt adevăr. David avea încredere că Domnul avea să rămână credincios
făgăduinţelor Sale. El avea credinţa că rugăciunea lui va primi răspuns. De fapt, rugăciunea lui a
fost acceptarea minunatelor şi îndurătoarelor făgăduinţe ale lui Dumnezeu.

29 Binevoieşte deci să binecuvântezi casa robului Tău, ca să dăinuiască veşnic

înaintea Ta. Căci Tu, Stăpâne DOAMNE, ai vorbit şi, prin binecuvântarea Ta, casa
robului Tău va fi binecuvântată pe vecie.
Va fi binecuvântată pe vecie. Textul paralel este: „Căci ce binecuvântezi Tu, Doamne, este
binecuvântat pentru veşnicie” (1 Cronici 17,27). Când Dumnezeu făgăduieşte o binecuvântare
unui om, nu există putere pe pământ care s-o revoce, în afară de voinţa omenească perversă, care
refuză să ţină cont de condiţiile puse (vezi Numeri 23,20). Oamenii dezonorează pe Dumnezeu
când se îndoiesc de făgăduinţele Sale sau neglijează să ceară binecuvântările Sale. Viaţa creştină
ar fi mult mai fericită şi nădejdea ar fi mai puternică dacă toţi ar avea mai multă încredere în
siguranţa făgăduinţelor lui Dumnezeu. Viaţa lui David a fost şi fericită şi rodnică atunci când s-a
supus cu plăcere voinţei lui Dumnezeu. El avea nădejdea şi planul să clădească templul, dar i s-a
spus că sarcina aceasta nu era a lui. El s-a supus smerit voinţei divine, acceptând acele sarcini pe
care le avea Dumnezeu pentru el şi neîngăduindu-şi să devină ursuz şi posomorât pentru că nu i-a
fost îngăduit să-şi realizeze planul. Mulţi se consideră înjosiţi şi lepădaţi dacă nu li se îngăduie să
procedeze conform cu dorinţele lor. Alţii sunt hotărâţi să îndeplinească sarcini pentru care nu sunt

~ 44 ~
potriviţi şi pentru care Domnul nu i-a chemat. Ei se străduiesc zadarnic să aducă la îndeplinire o
lucrare pentru care nu corespund, neglijând în acelaşi timp să facă acele lucrări care le stau în
putere şi pentru care au fost chemaţi de Domnul. Capitolul acesta este un uimitor exemplu de
resemnare în faţa voinţei lui Dumnezeu.

Comentarii Ellen G. White:

1-29 PP 711-713
2.3 PP 750 2-5.8-10 PP 711
4-13 MH 473
11-13.18.19 PP 712

~ 45 ~
Capitolul 8
Biruinţele şi faima lui David

1 După aceea, David i-a învins pe filisteni, i-a supus şi a luat din stăpânirea
filistenilor cetatea Meteg-Ama.
I-a învins pe filisteni. După ce a fost instalat pe tron, David s-a bucurat de o perioadă de pace,
care a fost folosită pentru organizarea şi dezvoltarea regatului său. Dându-şi seama de puterea lui
Israel, popoarele din jur n-au mai atacat, iar David s-a mulţumit să se ocupe cu treburile interne ale
regatului. Totuşi, până la urmă, el a hotărât să-i constrângă pe vrăjmaşii săi să se supună, ca astfel
să nu fie în situaţia să atace când s-ar ivi ocazia. Filistenii au fost învinşi fiind obligaţi să plătească
bir, iar parte din teritoriul lor a fost anexat la Israel.
Cetatea Meteg-Ana[Capitala lor-trad. Cornilescu;engl. „metheg-ammah”]. Sensul acestui nume
este obscur. Unii îl interpretează ca „frâu al cetăţii mame”, „frâu”, fiind probabil folosit în sensul
de autoritate. În conformitate cu textul paralel, David „a luat din mâna filistenilor Gatul şi satele
lor” (1 Cronici 18,1). Gat, cetatea mamă, metropola filistenilor, este cea la care se referă textul
aici. Acest oraş important era acum anexat la Israel. Păstrarea lui de către David avea să însemne
completa supunere a filistenilor faţă de Israel.

2 Apoi i-a învins şi pe moabiţi. Pe aceştia i-a culcat la pământ şi i-a măsurat cu o
funie; cei cuprinşi în două lungimi de funie erau omorâţi, iar cei cuprinşi în a treia
lungime erau lăsaţi în viaţă. Moabiţii i-au fost supuşi lui David, plătindu-i tribut.
I-a învins şi pe moabiţi. Mai înainte David se bucurase de legături de prietenie cu Moabul,
moabiţii acordând azil tatălui şi mamei lui în timp ce el fugea de Saul (1 Samuel 22,3.4). Cauza
schimbării de atitudine a lui David faţă de Moab nu se cunoaşte în mod sigur. Există o tradiţie
iudaică în sensul că moabiţii s-au dovedit nedemni de încrederea acordată, omorând pe tatăl şi pe
mama lui David. Aceasta, însă, nu se poate verifica. S-ar putea să fie adevărat şi că în războiul lui
David cu filistenii, Moabul s-a făcut vinovat de trădare şi a devenit astfel obiectul următorului lui
atac hotărât.
Nu este nevoie să se presupună, aşa cum fac unii, că Moabul este amintit aici din greşeală, în
locul lui Amon. Răzvrătirea Moabului sub Meşa (2 Regi 1,1; 3,4-27) dovedeşte că ţara a fost
adusă sub stăpânirea lui Israel. În afară de acest raport nu mai este spus nimic despre subjugarea
Moabului. Argumentul tăcerii, totuşi, nu este în sine însuşi dovada suficientă pentru supunerea
continuă a Moabului de pe vremea lui David până la moartea lui Ahab. În anii care au urmat se
poate să mai fi fost şi alte răzvrătiri şi recuceriri.
I-a culcat la pământ. În mod literal, „punându-i să se aşeze jos pe pământ”. S-ar părea că David
i-a obligat pe moabiţi să se aşeze pe pământ şi apoi i-a împărţit cu o frânghie în 3 părţi, dintre care
două erau pentru moarte, iar a treia a fost păstrată în viaţă. Textul paralel nu aminteşte despre acest
lucru. Motivul pentru un astfel de tratament drastic nu este dat. Poate că informaţiile privind
cauzele războiului ar da o lumină asupra raportului privind măsurile.

3 David l-a învins şi pe Hadad-Ezer, fiul lui Rehob, regele Ţobei, când acesta s-a
dus să-şi redobândească stăpânirea la râul Eufrat.
Hadad-Ezer. Uneori scris „Hadarezer” (1 Cronici 18,3.5.7.10 etc.). În mod evident că
„Hadadezer” este redarea cea mai corectă, pentru că Hadad a fost numele unui important zeu
sirian. Titlul acestui zeu mai apare şi în numele Benhadad (1 Regi 20,1.2; 2 Regi 8,7).
Ţobei. Un mic regat aramean la vest de Eufrat şi nord-est de Damasc şi cam la 50 de mile sud de
Hamat. Regatul a înflorit pe timpul lui Saul, David şi Solomon (1 Samuel 14,47; 1 Cronici 18,3;
2 Cronici 8,3). În perioada dominaţiei asiriene, regiunea aceasta a devenit o provincie cu numele
de Şubutu.

~ 46 ~
 La râul Eufrat. Versetul acesta ne dă o idee despre marea întindere a domeniului lui David.
Hotarul propriu-zis al lui Israel nu s-a întins până la Eufrat, dar neamurile acelei regiuni fuseseră
aduse să recunoască pe David ca stăpân al lor.

4 David a capturat de la el 1000 de care, 700 de călăreţi a(LXX, Q (vezi şi

1 Cron. 18:4); TM: 1700 de călăreţi) şi 20.000 de pedestraşi. David a tăiat
tendoanele tuturor cailor de la care, cruţând din ei doar atâţia cât pentru 100 de care.
O mie de (engl. = chariots). Cuvântul „care” nu se află în textul ebraic, care spune „1700 de
călăreţi”. Textul paralel (1 Cronici 18,4) are, totuşi, „1000 de care”, sugerând că, în raportul lui
Samuel ar trebui să se adauge „care”, ca în KJV.
Şapte sute de călăreţi. Septuaginta redă „7000 de călăreţi”, care este numărul precizat în
1 Cronici 18,4.
A tăiat tendoanele[vinele-trad. Cornilescu]Procedura era să taie tendoanele picioarelor din spate
ale cailor, făcându-i astfel inapţi pentru folosirea lor în război (Iosua 11,6-9).
Cruţând. Dacă prin aceasta David a făcut bine sau nu, nu ne este spus. Probabil că el a socotit că
este necesar un număr de cai spre fi folosiţi ca mijloc de comunicare rapidă. Totuşi, păstrarea
acestor cai a putut constitui punctul de plecare pentru înmulţirea de către Solomon a cailor
(1Regi 4,26; 10,26.28.29) cu încălcarea directă a celor din Deuteronom 17,16.

5 Arameii din Damasc au venit în ajutorul lui Hadad-Ezer, regele Ţobei, însă David
a omorât douăzeci şi două de mii dintre ei.
Arameii din Damasc. Existau multe grupe de sirieni sau aramei, dar cei din Damasc erau cei mai
puternici şi cei mai renumiţi (vezi 1 Regi 20; 2 Regi 16,5-12 etc.).

6 David a pus garnizoane în regatul arameu al Damascului, iar arameii i-au fost
supuşi lui David, plătindu-i tribut. DOMNUL îi dădea biruinţă lui David oriunde
mergea.
Îi dădea biruinţă lui David. Compară cu v. 14 şi cap. 7,9. David a trăit o viaţă de primejdii, fiind
în conflict frecvent cu vrăjmaşii lui. Dar Domnul i-a dat biruinţă şi l-a ocrotit de pericol.
Ocrotitoarea purtare de grijă a lui Dumnezeu a devenit subiectul multor psalmi ai lui David
(Psalmul 18,34 şi alţii).

7 David a luat scuturile de aur ale slujitorilor lui Hadad-Ezer şi le-a adus la
Ierusalim,
Scuturile de aur. Probabil că scuturi suflate cu aur. Astfel de scuturi poate că au fost folosite pe
scară largă în scop de paradă mai mult decât pentru apărarea în luptă adevărată. Şi Solomon a
făcut scuturi de aur pe care le-a expus în faimoasa lui „casă numită Pădurea Libanului”
(1 Regi 10,17). Pentru „scuturi”, Septuaginta foloseşte „brăţări”.

8 iar din Tebah b(Unele mss LXX şi 1 Cron. 18:8; TM: Betah) şi din Berotai,
cetăţile lui Hadad-Ezer, regele David a luat foarte mult bronz.
Din Tebah şi din Berotai. Nu există nici o informaţie cu privire la identificarea acestor locuri.
Bronz. Arama este de fapt un aliaj făcut din cupru şi zinc. Termenul de „aramă” din Biblie se
aplică, de obicei, la cupru sau la bronz, un aliaj de cupru şi cositor. Aceste metale erau folosite în
mod obişnuit în Orientul Antic. Multe obiecte făcute din ele au fost găsite în Mesopotamia, Egipt
şi Siria. David a păstrat bronzul acesta si alte metale pentru templul de mai târziu. Solomon a luat
arama de la sirieni pentru „marea de aramă, stâlpii şi uneltele de aramă” ale Templului
(1 Cronici 28,8).

~ 47 ~
9 Când Toi c(LXX, VUL, Siriacă: Tou), regele Hamatului, a aflat că David a învins
întreaga oştire a lui Hadad-Ezer,
Hamatului. Un regat pe râul Orontes. El plătea bir lui Solomon (1 Regi 4,24; 2 Cronici 8,3.4).
Şi-a recăpătat independenţa şi apoi a fost din nou cucerit pentru Israel, de Ierohoam II
(2 Regi 14,28) şi până la urmă, a fost distrus de Asiria (2 Regi 19,13; Isaia 37,13).

10 l-a trimis pe fiul său Ioram d(O variantă a lui Hadoram) la regele David ca să-l
întrebe de sănătate şi să-l laude pentru că s-a luptat cu Hadad-Ezer, cu care şi el era
în război, şi pentru că l-a biruit. Ioram a adus cu el lucruri din argint, din aur şi din
bronz.
Ioram. Faptul că Toi i-a încredinţat fiului său misiunea de a-i ura de bine lui David indică înalta
consideraţie pe care o avea faţă de acesta.
A adus cu el lucruri. Aducerea unor astfel de daruri era privită în Orient ca echivalând cu plata
tributului. Domnia lui David a sporit în mare măsură influenţa lui Israel asupra regiunilor întinse
din Asia de apus.

11 Regele David le-a închinat şi pe acestea DOMNULUI, aşa cum făcuse cu argintul
şi cu aurul luat de la toate celelalte popoare pe care le-a supus:
Le-a închinat. În loc să folosească aceste daruri pentru sine, David le-a închinat Domnului. El
dorea foarte mult ca Templul să fie clădit şi, chiar dacă nu îi era îngăduit lui să aducă la
îndeplinire această însărcinare, a strâns de unde a putut materiale pentru ridicarea lui.

12 de la Edom e(Câteva mss TM, LXX, Siriacă (vezi şi 1 Cron.18:11); cele mai
multe mss TM: Aram), de la Moab, de la amoniţi, de la filisteni şi de la Amalek,
precum şi din prada luată de la Hadad-Ezer, fiul lui Rehob, regele Ţobei.
De la Edom. Septuiaginta, Siriaca şi mai multe manuscrise ebraice conţin (Edom). De asemenea,
lista aceasta, de altfel identică, a naţiunilor prezentate în 1 Cronici 18,11 redă „Edom” în loc de
„Siria”. În realitate, ambele popoare au fost cucerite de David. Cele două nume, Siriam (’aram) şi
Edom (’edom) diferă numai printr-o singură literă în consonantica ebraică. Acolo unde cuvântul
pentru Sria are un r, cuvântul lui Edom are un d. Cele două litere se aseamănă aşa de mult, încât,
adesea se confundă între ele. De exemplu, Hadadezer (2 Samuel 8,19) este scris Hadarezer în
2 Samuel 10,16.19. Pentru formele ebraicului d şi r, vezi pag. 14.
De la amoniţi. Deoarece capitolul 10 relatează neplăcerea lui Amon, cum s-ar părea după o
prietenie neîntreruptă încă din primele zile ale lui David, comentatorii conchid că versetul de faţă
enumeră naţiunile ale căror prăzi el le-a consacrat, de-a lungul domniei lui, inclusiv naţiunile
atacate în războaiele capitolului 10.
Amalek. Aceasta este singura referire la războiul cu Amalec, după ce David a ajuns împărat. Saul
câştigase o mare biruinţă asupra lui Amalec (1 Samuel 15), iar după aceea David, ca fugar, a bătut
unele cete de amaleciţi (1 Samuel 30).

13 Astfel, David şi-a făcut un nume. La întoarcere a ucis 18000 de edomiţi f(Câteva
mss TM, LXX, Siriacă (vezi şi 1 Cron.18:12); cele mai multe mss TM: aramei) în
Valea Sării.

Edomiţi. Septuaginta, Siriaca şi mai multe manuscrise ebraice redau „edomiţilor”. Textul paralel
din 1 Cronici 18,12 redă tot „edomiţi” (vezi cele despre 2 Samuel 8,12 pentru o suprapunere
posibilă a celor două nume). Este clar că este vorba despre edomiţi prin faptul că lupta a avut loc
în „valea sării”, care era în Edom (2 Regi 14,7; Psalm 60, titlu; vezi şi cele despre 2 Samuel 8,14,
care este, evident, o urmare a acestui verset).

~ 48 ~
 Optsprezece mii. Abişai, fratele lui Ioab, este numit general al lui David şi omoară pe aceşti
18.000 de oameni (1 Cronici 18,12). Ioab însuşi a ucis 12.000 de edomiţi în acelaşi loc
(Psalmul 60, titlu). Mai este un raport despre o campanie a lui Ioab, în care a lovit „toată partea
bărbătească din Edom” (1 Regi 11,15.16).

14 El a pus garnizoane în Edom; pe tot teritoriul edomiţilor el a pus garnizoane şi

toţi edomiţii au devenit supuşii lui David. DOMNUL îi dădea biruinţă lui David
oriunde mergea.
A pus garnizoane în Edom. Marea victorie câştigată de forţele lui David asupra edomiţilor în
valea sării (1 Samuel 8,13; 1 Cronici 18,12) a fost urmată de punerea de străji acolo, în acelaşi fel
cum pusese David străji şi în Siria (2 Samuel 8,6).

Funcţionarii lui David

15 David domnea peste întregul Israel, judecând şi făcând dreptate întregului popor.
16 Ioab, fiul Ţeruiei, era conducătorul oştirii; Iehoşafat, fiul lui Ahilud, era cronicar;
Conducătorul oştirii. După ce a dat o listă despre biruinţele lui David asupra vrăjmaşilor lui,
scriitorul cărţii lui Samuel face un scurt rezumat al principalilor slujbaşi ai împărăţiei (v. 16-18) şi
acelaşi lucru este valabil şi despre scriitorul cărţii Cronicilor (1 Cronici 18,15-17). Aceeaşi listă de
slujbaşi este dată, în esenţă, şi în 2 Samuel 20,23-26. Cât priveşte numirea lui Ioab în această
funcţie, vezi 1 Cronici 11,6.

17 Ţadok, fiul lui Ahitub, şi Ahimelek, fiul lui Abiatar g(Sau: Ţadok şi Abiatar, fiii
lui Ahimelek, fiul lui Ahitub (vezi 20:25). Cf. 1 Sam. 22:20, Abiatar era fiul lui
Ahimelek), erau preoţi; Seraia era scrib;
Ţadok. Aici, Ţadoc şi Ahimelec sunt enumeraţi ca preoţi, evident că mari preoţi, deoarece lista
cuprinde pe cei mai înalţi slujbaşi ai împărăţiei. Ţadoc a apărut deja în prima parte a istoriei
domniei lui David, unde este numit împreună cu Abiatar în legătură cu aducerea chivotului la
Ierusalim (1 Cronici 15,11). În timpul domniei lui David, cei 2 sunt numiţi de repetate ori colegi,
după câte s-ar părea, egali.
Au fost sugerate 3 motive pentru care David a urmat, după cum se pare, ciudata procedură de a
avea doi mari preoţi: (1) Cei doi preoţi au reprezentat cele două linii descendente din fiii lui
Aaron: Eleazar şi Itamar (vezi 1 Cronici 24,1-6), unde sunt amintiţi Ţadoc şi Ahimelec, fiul lui
Abiatar; (2) Reunind pe Iuda cu Israel, după un război îndelungat, poate că David a sperat să
cimenteze unitatea spiritului religios naţional, împărţind slujba de mare preot între cele două case.
Linia preoţească a lui Abiatar fusese aproape nimicită de Saul (1 Samuel 22,9-20) pentru ajutorul
dat lui David, dar ramura reprezentată prin Ţadoc a rămas credincioasă lui Saul, cel puţin până
când David a ajuns împărat peste întregul Israel (1 Cronici 12,23-28); (3) Serviciul închinării
naţionale la Iehova nu fusese încă centralizat, pentru că chivotul era la Ierusalim, iar cortul
întâlnirii la Gabaon, unde fusese dus după masacrul de la Nob; de aceea era nevoie de două
rânduri de mari preoţi, Ţadoc fiind amintit în mod special ca slujind la Gabaon (1Cronici
16,39.40). Pentru istoria lui Ţadoc şi a tovarăşilor lui de slujbă, vezi secţiunea următoare despre
Ahimelec.
Ahimelek. Amintit ca fiu al lui Abiatar, nu numai aici ci şi în textul paralel din 1 Cronici 18,16
(ortografiat Abimelec) şi în 1 Cronici 24:6,care se referă la o ocazie de mai târziu. Dar marii preoţi
uniţi cu David (vezi cele despre Ţadoc scrise mai sus) sunt numiţi de repetate ori ca „Ţadoc şi
Abiatar”, pe tot parcursul vieţii lui şi chiar la începutul domniei lui Solomon. De aceea, pomenirea
lui Ţadoc şi Ahimelec în textul de faţă şi în cel din Cronici a dat naştere la speculaţii privind
„erorile de scriere” şi „numele confuze”, mai ales deoarece Ahimelec este numit fiul lui Abiatar şi

~ 49 ~
Abiatar fiul lui Ahimelec.
Dar nu este nevoie să se ia în considerare o eroare. Criticii nu ţin totdeauna seamă de faptul că
presupusa lor dificultate poate uşor să apară, atât din lipsa lor de informaţii complete, cât şi din
greşeala din partea scrierii vechi sau a copiştilor. Referinţe dispersate despre mai multe generaţii
ale unei familii preoţeşti nu constituie o naraţiune completă. De pildă, să ne închipuim un străin,
nefamiliarizat cu istoria americană, care citeşte o carte despre politica americană. El poate fi mirat
să afle că înaintea lui Cleveland a fost preşedinte Benjamin Harrison, alături de alte declaraţii că el
a precedat pe Harrison la preşedinţia Americii. Dacă acest străin citeşte toată istoria acelei
perioade, va afla că ambele informaţii sunt corecte.
Afirmaţiile despre Ahimelec si Abiatar permit următoarea reconstituire a evenimentelor:
Ahimelec, care a dat lui David, ca fugar ,pâinea punerii înainte la Nob, a fost fiul lui Ahitub
(1 Samuel 22,9-12) şi era un descendent al lui Eli, pentru că fiul său, Abiatar a împlinit profeţia cu
privire la casa lui Eli (1 Regi 2,27). În conformitate cu genealogia din 1 Samuel 14,3, Ahimelec
trebuie să fi fost un bărbat de vârstă înaintată când a ajutat pe David. Abiatar, fiul său, ar fi putut fi
şi el mare preot în acelaşi timp (vezi despre Marcu 2,26), dacă făcea aceeaşi slujbă cu tatăl său.
Or, el poate că a fost mare preot în funcţie, în timp ce tatăl său a fost „mare preot onorific”, după
cum este clar că era legătura din Eli şi fiii săi şi dintre Ana şi Caiafa, pe timpul lui Hristos (vezi
despre Luca 3,2). Când Saul a ucis pe preoţii familiei lui Ahimelec, Abiatar a scăpat cu efodul,
simbolul slujbei sale (vezi despre Exod 28,6-20) şi a devenit sfetnic şi preot al lui David aflat în
exil (1 Samuel 22,20; 23,6.9; 30,7). Abiatar şi Ţadoc sunt amintiţi din nou împreună ca mari preoţi
în legătură cu ceremonia aducerii chivotului lui Dumnezeu la Ierusalim (1Cronici 15,11.12). De
aici înainte, Ţadoc şi Abiatar sunt numiţi împreună de repetate ori ca „mari preoţi” în partea de la
urmă a vieţii lui David (2 Samuel 15,29.35.36; 17,15; 19,11; 20,25) şi chiar în prima parte a
domniei lui Solomon (1 Regi 4,4).
După biruinţele oştirilor lui David asupra diferiţilor vrăjmaşi din afară, consolidarea împărăţiei şi
asigurarea întemeierii dreptăţii, aşa cum este descrisă în capitolul de faţă (v. 1-15), dăm de o listă a
celor mai înalţi slujbaşi ai lui David. Dar aici sunt cuprinse numele lui Ţadoc şi Ahimelec „marii
preoţi”, ca şi în textul paralel (1 Cronici 18,16). Abiatar a fost pentru un timp înlocuit cu fiul său.
Nu există nimic care să indice cât timp a deţinut Ahimelec această slujbă sau de ce n-a rămas în
această slujbă. Poate că el a fost făcut preot pentru o perioada, pe timpul cât tatăl său nu stătea
bine cu sănătatea. Poate că bătrânul a putut fi scos cu intenţia de a fi retras din viaţa socială, din
cauza desfăşurării unor evenimente neaşteptate – posibil răzvrătirea lui Absalom. Cu toate că
Biblia nu ne informează asupra acestor chestiuni, în preoţie au putut avea loc schimbări pentru un
număr de motive. Nu este nevoie să se presupună că avem de-a face cu o eroare a unui scrib.
Peste ani, îl găsim pe Ahimelec participând încă o dată la o ceremonie publică. Aceasta preceda
încoronarea lui Solomon, când bătrânul David a prescris îndatoririle leviţilor pentru viitoarea
slujire in Templul anticipativ. S-a tras la sorţi înaintea lui David şi înaintea „preotului Ţadoc şi
Ahimelec, fiul lui Abiatar” (1 Cronici 24,1-3; compară cu v. 6 şi 31) ca reprezentanţi ai celor două
ramuri ale familiei lui Aaron. Nu este deloc de mirare că Abiatar n-a fost prezent cu această
ocazie, pentru că el fusese doar de curând implicat în încercarea lui Adonia de a pune mâna pe
tron (1 Regi 1,5-7.19). În absenţa lui, a fost normal ca fiul său, Ahimelec să funcţioneze ca
reprezentant al casei lui Itamar, faţă de Ţadoc, al casei lui Eleazar. În felul acesta, alăturarea
numelui său cu cel al lui Ţadoc nu cere o altă schimbare în slujba marelui preot. Ahimelec nu este
numit preot, deşi este amintit de trei ori (1 Cronici 24,3.6.31). La încoronarea lui Solomon numai
Ţadoc a fost uns ca mare preot (1 Cronici 29,22).
Totuşi, Abiatar apare în prima listă a înalţilor slujbaşi la începutul domniei lui Solomon
(1 Regi 4,4; compară cu v. 1, ceea ce înseamnă că această listă se referă la începutul domniei),
adică înainte de moartea lui David. Probabil că Solomon l-a reţinut în slujbă din respect pentru
stima pe care i-o purta David ca vechi prieten şi sfetnic. Cel puţin el n-a demis pe Abiatar din
preoţit până după moartea lui David şi apoi numai după ce Adonia a făcut ceea ce Solomon a
considerat a fi o altă mişcare ameninţătoare (1 Regi 2,22.26.27). De atunci înainte Ţadoc a fost
singurul mare preot (1 Regi 2,35).
În felul acesta este evident că diferitele rapoarte sunt complementare, nu contradictorii, şi deci nu

~ 50 ~
necesită revizuire.
Scrib. Evident o poziţie înaltă, comparabilă cu aceea a unui ministru (vezi 2 Regi 12,10; 18,37;
19,2).

18 Benaia, fiul lui Iehoiada, era conducătorul cheretiţilor şi al peletiţilor h[Garda

personală a regelui (vezi 23:22-23)], iar fiii lui David erau cei dintâi pe lângă rege
i(Cf. 1 Cron. 18:17; TM: preoţi).

Benaia. La încoronarea lui Solomon, Benaia, fostă căpetenie peste chereniţi şi peletiţi, a înlocuit
pe Ioab ca mai mare peste oştire (1 Regi 4,4).
Cei dintâi pe lângă rege. De la ebraicul kohen, în mod literal, „preot”. Referirea de aici probabil
că este cu privire la nişte slujbe civile. Septuaginta redă „prinţi ai curţii”.

Comentarii Ellen G. White: 15 Ed 152; PP 719

~ 51 ~
Capitolul 9
David şi Mefiboşet

1 David a întrebat: „Se mai află în viaţă cineva din familia lui Saul, căruia să-i pot
arăta bunătate, din pricina lui Ionatan?”
Familia lui Saul. Regatul lui David era acum asigurat şi nu exista un pericol prea mare ca vreunul
din descendenţii lui Saul să încerce să obţină tronul. Firea generoasă a împăratului s-a manifestat
acum în dorinţa lui de a face un gest nobil în memoria lui Ionatan.
Din pricina lui Ionatan. Ionatan a murit împreună cu tatăl său, Saul, în lupta de pe muntele
Ghilboa (2 Samuel 1,4.17). Fiul său, Mefiboşet, avea atunci doar 5 ani (cap. 4,4). Deoarece
Mefiboşet avea acum un fiu tânăr, experienţa relatată aici trebuie să fi avut loc la un număr de ani
după ce David se urcase pe tron. Dar David nu uitase marea prietenie cu Ionatan şi acum dorea să
arate bunăvoinţă faţă de casa vrăjmaşului său căzut, nu doar datorită memoriei prietenului său.

2 Familia lui Saul avusese un slujitor pe nume Ţiba, pe care l-au chemat la David.
Regele l-a întrebat: – Tu eşti Ţiba? – Eu, slujitorul tău, sunt acela! i-a răspuns el.
3 Regele l-a întrebat: – Se mai află în viaţă vreun bărbat din familia lui Saul, căruia
să-i pot arăta o bunătate a(Vezi nota de la 7:15) ca cea a lui Dumnezeu? – Da, unul
dintre fiii lui Ionatan mai este în viaţă, însă este olog de ambele picioare, i-a răspuns
Ţiba.
Bunătate ca cea a lui Dumnezeu. Adică bunătatea insuflată de Dumnezeu, bunătatea pe care
Dumnezeu o exercită în mod constant faţă de fiii oamenilor.
Unul dintre fiii. Se pare că Mefiboşet, temându-se să nu-şi piardă viaţa, a reuşit să se izoleze atât
de bine încât locul unde se afla era cunoscut numai de puţini dintre cei mai apropiaţi prieteni ai
casei lui Saul.

4 – Unde se află acesta? l-a mai întrebat regele. – În casa lui Machir, fiul lui Amiel,
din Lo-Debar, i-a răspuns Ţiba.
Lo-Debar. O localitate la răsărit de Iordan, aproape de Mahanaim (cap. 17,27-29). Evident că
Machir a fost un om bogat şi cu influenţă. Până la data aceasta, el fusese credincios în secret casei
lui Saul, oferind refugiu fiului olog al lui Ionatan şi familiei lui. David avea să culeagă mai târziu
roadele acestei bunătăţi a lui faţă de casa lui Saul, pentru că atunci când a fugit de Absalom,
Machir, fiul lui Amiel, a răspuns cu generozitate, dând lui David şi oştirii sale cele necesare vieţii
(cap. 17,27-29).

5 Regele David a trimis după el şi l-a adus din Lo-Debar, din casa lui Machir, fiul
lui Amiel.
6 Când Mefiboşet, fiul lui Ionatan şi nepotul lui Saul, a ajuns înaintea lui David şi-a
plecat faţa şi s-a închinat. David i-a zis: – Mefiboşet! – Iată slujitorul tău! i-a
răspuns el.
Mefiboşet. Este numit Merib-Baal în 1 Cronici 8,34 şi 9,49. Ebraicul boşet, care înseamnă
„ruşine” se pare că a fost pus de evrei în numele proprii, în locul titlului păgânesc de Baal.
Compară cu Iş-Boşet şi Eş-Baal (vezi despre 2 Samuel 2,8), Ierubaal şi Ierubeşet (Judecători 6,32;
2 Samuel 11,21).
Şi-a plecat faţa. Mefiboşet a înţeles că viaţa lui se datora îndurării împăratului. Dacă ar fi dorit,
David ar fi putut porunci executarea lui în scopul de a extermina complet sămânţa lui Saul, ca să

~ 52 ~
nu mai existe posibilitatea să se ridice vreun rival din acel neam şi să pretindă tronul.
Iată slujitorul tău. Mefiboşet era nepotul lui Saul şi îşi amintea din copilărie despre lupta dintre
unchiul său Iş-Boşet şi David. Acum el stătea în faţa împăratului făgăduind loialitate faţă de casa
lui David.

7 – Nu te teme, i-a zis David, căci vreau să-ţi arăt bunătate, din pricina tatălui tău,
Ionatan. Am să-ţi înapoiez toate terenurile care au fost ale bunicului tău, Saul, şi vei
mânca întotdeauna la masa mea.

Nu te teme. Oricare altul în situaţia lui Mefiboşet putea să aibă motive să se teamă. Viaţa acestui
descendent al lui Saul a depins de atitudinea împăratului. Adeseori astfel de situaţii aveau ca
rezultat nimicirea tuturor rivalilor. David ştia că, atâta timp cât vreun moştenitor al lui Saul
continua să trăiască, propriul lui tron era în primejdie. Dar firea lui generoasă şi promisiunea
făcută lui Ionatan, l-au îndrumat pe calea bunătăţii şi a îndurării.
Să-ţi arăt bunătate. Până aici, viaţa îi oferise lui Mefiboşet puţină bunătate. Aproape că nu-şi
putea aduce aminte decât că fusese olog şi fugar. Viaţa lui fusese în primejdie. Acum necazurile
lui au luat sfârşit.
Toate terenurile care au fost ale bunicului tău,Saul.Desigur că aceste pământuri au fost confiscate
de David şi acum îi aparţineau. Dar el avea să i le înapoieze, făcând un sacrificiu personal pentru
ca Mefiboşet să poată avea tot ce aparţinuse odată lui Saul. Era un dar minunat care fusese făcut
dintr-un remarcabil spirit de generozitate faţă de cineva care nu se aştepta la el.
Vei mânca... la masa mea. Expresia nu trebuie luată în mod literal. Sensul de bază este că, acela
căruia i-a fost oferită o astfel de favoare era întreţinut, de aici, din averea împăratului. Cu alte
cuvinte, el urma să primească o pensie pe viaţă.
Tot aşa cei 400 de prooroci ai Astarteii mâncau „la masa Izabelei” (1 Regi 18,19). Aceasta
înseamnă simplu că profeţii aceştia care probabil erau răspândiţi pe tot cuprinsul împărăţiei,
primeau întreţinere de la împărăteasă. Tot aşa şi Ioiachin, după scoaterea lui din închisoare, „a
mâncat totdeauna la masa lui”, înaintea împăratului, „în tot timpul vieţii lui” (2 Regi 25,29.30).
Adică, pentru el era prevăzută o cantitate fixă de hrană zilnică pe toată durata vieţii sale. Totuşi, în
cazul lui Mefiboşet, era vorba de o cinste specială, deoarece el a fost pus pe picior de egalitate cu
proprii fii ai lui David (2 Samuel 9,11). El avea să fie tratat întocmai ca unul dintre fiii lui David.
Astfel de tratament a slujit mai târziu ca David să-i devină drag lui Mefiboşet şi a asigurat o
imagine pozitiva amândurora. Câinii nedomesticiţi ai Orientului erau gunoierii localităţii şi priviţi
cu scârbă. Un câine mort era un lucru neînchipuit de dispreţuit. Prin aceste cuvinte, Mefiboşet se
arată într-adevăr smerit şi sincer recunoscător. O astfel de expresie nu era o exagerare din punct de
vedere oriental.

8 Mefiboşet i s-a închinat şi i-a zis: – Ce este slujitorul tău ca să bagi în seamă un
câine mort cum sunt eu?

[La intrarea porţii].Nu este dat numele cetăţii unde s-a dat această luptă. Probabil era Rabba (sau
Rabbath-ammon), capitala amonită (vezi cele despre cap. 6, 26-29). Rabba era la capătul apelor
Iabocului, 23 de mile (36,8 km) est de Iordan. Locul, acum numit 'Ammân, este capitala regatului
Iordanului. Armatele plătite au mărşăluit spre Medeba (1 Cronici 19,7), 18 mile (28,8 km) la
sud-vest de Rabba şi 23 de mile (36,8 km) sud-est de Ierihon. Amoniţii staţionaseră imediat în faţa
cetăţii, pe câtă vreme aliaţii lor, împărţiţi în armate diferite s-au aşezat la o oarecare distanţă de
cetate, unde terenul era mult mai favorabil pentru care şi cavalerie.
Un câine mort ca mine. Vezi 1Samuel 24:14; 17:43. Câinii sălbatici din răsărit se hrăneau cu
hoituri, fiind priviţi cu scârbă. Un câine mort era aproape cel mai dezgustător lucru care se putea
închipui. Prin aceste cuvinte Mefiboşet s-a arătat cu adevărat smerit în duh şi sincer recunoscător.
O astfel de expresie nu era o declaraţie exagerată din punct de vedere oriental.

~ 53 ~
9 Regele l-a chemat apoi pe Ţiba, slujitorul lui Saul, şi i-a zis: – I-am dăruit
nepotului stăpânului tău tot ceea ce aparţinuse lui Saul şi întregii sale familii.
Ţiba. Ţiba trebuie să fi fost un om cu influenţă şi răspundere. El beneficia de încrederea lui
David şi nu fusese necredincios faţă de urmaşii lui Saul. Cu toate acestea, se prea poate ca el să nu
fi căutat altceva decât propriul interes (vezi cap. 16,1-4; 10,24-30).

10 Tu, fiii tăi şi slujitorii tăi îi veţi lucra pământul şi-i veţi culege recolta pentru ca
nepotul stăpânului tău să aibă ce să mănânce. Mefiboşet, nepotul stăpânului tău, va
mânca întotdeauna la masa mea. Ţiba avea 15 fii şi 20 de slujitori.
Fiii tăi şi slujitorii tăi. Deoarece erau 15 fii şi 20 de robi, averea lui Saul care era înapoiată lui
Mefiboşet trebuie să fi fost deosebit de consistentă. În loc să fie un fugar nenorocit, Mefiboşet a
devenit acum un om bogat şi cu poziţie.

11 El i-a răspuns regelui: – Slujitorul tău va face tot ceea ce stăpânul meu, regele,i-a
poruncit să facă. Astfel, Mefiboşet a mâncat la masa lui David b(LXX; TM: masa
mea) ca unul dintre fiii acestuia.
Slujitorul tău va face. Robul lui Saul se recunoaşte a fi robul lui David. Ţiba a făgăduit să asculte
de toate poruncile împăratului. I-a fost dat prilejul să-şi arate loialitatea în timpul răzvrătirii lui
Absalom (1 Samuel 16,1-4).
La masa lui. Aceasta este a treia oară când se face această declaraţie (vezi v. 7.10). Repetarea ei
dovedeşte importanţa ei şi marea cinste acordată lui Mefiboşet.

12 Mefiboşet avea un fiu tânăr pe nume Mica. Toţi cei ce locuiau în casa lui Ţiba
erau slujitorii lui Mefiboşet.
Avea un fiu tânăr. Această declaraţie indică faptul că Mefiboşet era matur şi că trecuse un număr
de ani de la moartea tatălui său şi de la urcarea pe tron a lui David, având în vedere că Mefiboşet
avusese 5 ani când murise Ionatan (cap. 4,4). Atât cât putem şti, Mefiboşet a avut numai un fiu, pe
Mica, dar urmaşii lui Mica au fost numeroşi (1 Cronici 8,35-40; 9,40-44).

13 Mefiboşet locuia la Ierusalim, fiindcă mânca întotdeauna la masa regelui. El era

olog de ambele picioare.
Locuia la Ierusalim. Pot fi două motive pentru care Mefiboşet a fost reţinut la Ierusalim.
Amândouă puteau fi din raţiuni de siguranţă şi onoare deosebită. Locuind la palat împreună cu
ceilalţi fii ai lui David şi fiind mereu cu ei, Mefiboşet putea să se apropie tot mai mult de David şi
astfel să fie asigurate legături paşnice şi fericite între casa lui David şi casa lui Saul. Dacă
Mefiboşet era de rea credinţă, refuzând să răspundă cu credincioşie tratamentului care i se oferea,
el avea să fie sub supraveghere continuă la palat şi departe de influenţele vrăjmaşilor lui David,
care puteau dori să întreţină revolta. Faptul că exista posibilitatea revoltei reiese clar din afirmaţia
lui Ţiba, pe vremea când David fugea de Absalom. Robul acesta al lui Mefiboşet prezintă lui
David acuzaţia că stăpânul său spera ca din situaţia instabilă împărăţia să fie recâştigată de casa lui
Saul (vezi cap. 16,1-4; 19,24-30).
Era olog. Din cauza handicapului său, Mefiboşet a fost împiedicat să părăsească Ierusalimul pe
vremea răzvrătirii lui Absalom. Rămânerea lui la Ierusalim a făcut plauzibilă învinuirea că nu era
loial (cap. 16,3; 19,25-27).

Comentarii Ellen G. White: 1-13 PP 713

~ 54 ~
Capitolul 10
Amoniţii şi arameii sunt învinşi

1 După aceea, regele amoniţilor a murit, iar în locul lui a domnit fiul său, Hanun.

Regele. Textul paralel redă numele lui ca Nahaş (1Cronici 19,1). Cam cu 50 de ani în urmă, un
domnitor amonit cu numele de Nahaş a fost angajat într-o luptă cu Saul pentru cucerirea Iabesului
din Galaad” (1 Samuel 11,1-11). Este posibil ca Nahaş din zilele lui Saul să fie acelaşi cu cel din
vremea lui David. O domnie de 50 de ani ar fi fost mai puţin obişnuită, dar posibilă.
Incidentele raportate aici ar fi putut avea loc cu greu mai târziu de mijlocul domniei lui David,
deoarece Solomon, care se născuse cam la 2 ani după adulterul lui David şi războiul amonit
(2Samuel 12,24), avea un fiu în vârstă de un an când s-a urcat pe tron (1 Regi 11,42; 14,21).

2 David a zis: „Voi da dovadă de loialitate faţă de Hanun, fiul lui Nahaş, tot aşa cum
şi tatăl său a dat dovadă de loialitate faţă de mine.” David şi-a trimis slujitorii ca să-l
mângâie sufleteşte pe Hanun pentru moartea tatălui său. Când slujitorii lui David au
ajuns în ţara amoniţilor,

Voi da dovadă de loialitate. Dacă Nahaş care a arătat bunăvoinţă faţă de David a fost acel Nahaş
care fusese învins de Saul (1 Samuel 11,1-11), după cât s-ar părea probabil (2 Samuel 10,1.2),
prietenia lui Nahaş faţă de David care fugea de Saul poate fi uşor înţeleasă (vezi PP 714).

3 căpeteniile amonite i-au zis stăpânului lor, Hanun: „Chiar crezi că David doreşte
să-l cinstească pe tatăl tău, trimiţându-ţi aceşti oameni ca să te mângâie sufleteşte?
David i-a trimis la tine pe slujitorii lui mai degrabă ca să cerceteze cetatea, să o
iscodească şi să o cucerească.”

Trimiţându-ţi aceşti oameni ca să te mângâie sufleteşte. David îşi trimisese solii săi la Amon cu
intenţii prieteneşti, dar motivul lui a fost greşit judecat. Nahaş n-a fost niciodată un prieten
adevărat al lui David, ci i-a arătat bunăvoinţă numai pentru că şi el era un vrăjmaş al lui Saul.
Amoniţii urau pe evrei şi dispreţuiau închinarea la adevăratul Dumnezeu. Acum ei n-au putut să
înţeleagă sentimentul de bunătate care l-a îndemnat pe David să-i trimită pe robii săi. Cele mai
bune intenţii ale lui au fost greşit interpretate şi totul a fost văzut într-o lumină falsă. Cuvintele
căpeteniilor amonite nu au fost adevărate şi au fost menite să dea naştere la tulburare.

4 Atunci Hanun i-a luat pe slujitorii lui David, le-a ras bărbile pe jumătate, le-a tăiat
hainele pe jumătate, până la brâu, şi le-a dat drumul.

Le-a ras bărbile. O astfel de insultă n-a putut fi primită uşor de Israel. Printre naţiuni există un
principiu universal că un ambasador nu trebuie să fie batjocorit. Îngrămădind astfel de ofense
grosolane asupra trimişilor lui David, amoniţii cereau război pe faţă. De câtva timp ei se
alarmaseră din cauza puterii crescânde a lui David şi probabil că acum au hotărât că sosise ziua
socotelilor. Dar în loc să înceapă ei ostilităţile, poate că au încercat, prin acest incident, să urmeze
o cale care ar fi făcut să pară că fuseseră atacaţi şi întristaţi, astfel că puteau să ceara simpatia
vecinilor lor.
Le-a tăiat hainele. În Orient, se obişnuia purtarea de haine lungi. A tăia jumătatea părţii de jos a
acestor haine exterioare, care făcea pe purtător de ruşine şi ridicol, era o insultă tot atât de mare ca
şi tăierea bărbii. Ofensa adusă ambasadorilor a fost o insultă adusă naţiunii pe care o reprezentau.

~ 55 ~
5 Când David a fost înştiinţat de acest lucru, a trimis să le spună bărbaţilor care
fuseseră atât de mult umiliţi: „Rămâneţi în Ierihon până ce vă va creşte din nou
barba şi apoi să vă întoarceţi!”
Rămâneţi în Ierihon. Bărbile erau considerate ca necesare pentru demnitate; altfel o faţă
bărbierită curat ar fi putut rezolva problema. Oamenii aveau să ajungă la Ierihon imediat după
trecerea Iordanului dinspre răsărit. Cu toate că Ierihonul fusese distrus de Iosua, este probabil că se
ridicase iar o mică aşezare (vezi Iosua 6,26). Cam un secol mai târziu, în timpul domniei lui Ahab,
Ierihonul a fost reclădit de Hiel din Betel (1Regi 16,34).

6 Văzând că se făcuseră urâţi lui David, amoniţii au tocmit 20.000 de pedestraşi

aramei din Bet-Rehob şi din regatul arameu al Ţobei, pe regele din Maaca cu 1000
de luptători şi încă 12.000 de luptători dintre bărbaţii din Tob.
Au tocmit. În conformitate cu 1 Cronici 19,6, Hanun a plătit 1.000 de talanţi de argint ca să
tocmească călăreţi şi care. Cheltuirea unei sume atât de mari pentru a asigura forţe care să ajute pe
Amon arată cât de gravă era criza. Pentru Amon, aceasta însemna război total împotriva lui Israel
într-o încercare de a zdrobi forţele lui David şi a îndepărta o dată pentru totdeauna ameninţarea
dominaţiei evreieşti din Asia de răsărit.
Bet-Rehob. În mod literal, „casa uliţei”. În v. 8 este numit „Rehob”. Textul paralel redă
„Mesopotamia” (1Cronici 19,6). Aşezarea ei exactă este necunoscută.
Ţobei. Vezi cele despre cap. 8,3.
Regele din Maaca. Aceasta ar trebui tradus „împăratul din Maaca” (vezi 1Cronici 19,7). Textul
ebraic este acelaşi în amândouă locurile. Pentru localizarea ei, vezi Deuteronom 3,14; Iosua 12,5.
Acesta trebuie să fi fost unul din statele siriene mai mici, pentru că el a procurat doar 1000 de
oameni.
Doisprezece mii de luptători. Cei 12.000 de oameni tocmiţi din Tob, cei 20.000 din Bet-Rehob şi
Ţoba fac în total 32.000. Cronicile redau această cifră ca număr total al carelor, însemnând poate
călăreţi (1Cronici 19,7). Pe lângă aceştia, Cronicile amintesc şi de „poporul” din Maaca, dar nu
precizează un număr. Evident că oastea tocmită de 32.000 a fost împărţită în ostaşi pe care,
cavalerie şi infanterie.
Tob. În mod literal (engl. Iş-Tob), om (sau oameni) din Tob. Localitatea aceasta nu este amintită
în raportul paralel din Cronici. Iefta a fugit la Tob când a fost obligat să părăsească Galaadul
(Judecători 11,3). Aşezarea lui este nesigură; este posibil să fie la nord-est de Ramot din Galaad.

7 Când a auzit David acest lucru l-a trimis împotriva lor pe Ioab împreună cu toată
oştirea, numai războinici viteji.
Când a auzit David acest lucru. Amoniţii au adunat o armată formidabilă, hotărâtă să zdrobească
pe David. Din răsărit şi din nord veneau veşti despre forţe imense care se apropiau de hotarele
israelite, ameninţând să pună capăt regatului lui Israel. David n-a aşteptat ca ţara să fie invadată, ci
a trimis pe Ioab să înfrunte oştile care veneau.

8 Amoniţii au ieşit din cetate şi şi-au ocupat poziţiile de luptă în faţa porţii, în timp
ce arameii din Ţoba şi Rehob, luptătorii din Tob şi cei din Maaca s-au aşezat în
câmp deschis.
În faţa porţii. Numele cetăţii unde s-a dat această luptă nu este dat. Probabil că a fost Raba (sau
Raba-Amon), capitala amonită (vezi despre cap. 12,26-29). Raba era aproape de izvoarele
Iabocului, la 37 km est de Iordan. Localitatea este numită acum Amman şi a devenit capitala
regatului Iordaniei. Oştile tocmite au mărşăluit spre Medeba (1 Cronici 19,7), cam la 32 km
sud-vest de Raba şi aceeaşi distanţă sud-est de Ierihon. Amoniţii au ocupat poziţie în imediata

~ 56 ~
apropiere a cetăţii, în timp ce aliaţii lor, împărţiţi în oşti separate, au ocupat poziţie la o oarecare
distanţă de cetate, unde terenul era mai favorabil pentru manevrarea carelor şi a cavaleriei.

9 Ioab a văzut că avea de luptat şi în faţă şi în spate. Prin urmare, a ales o parte
dintre vitejii lui Israel şi i-a mobilizat împotriva arameilor,
Avea de luptat şi în faţă. Când a analizat situaţia, Ioab a văzut că se află între amoniţi, rânduiţi în
faţa capitalei lor, şi aliaţii lor aflat la sud-vest. Pe oricare din forţe ar fi ales să o atace, el s-ar fi
găsit cu cealaltă forţă în spatele lui. În acest dispozitiv al forţelor inamice existau şi avantaje şi
pericole, iar ochiul ager al experimentatului Ioab a cuprins întreaga situaţie. El a început lupta cu
forţele vrăjmaşe împărţite deja în două. Ca măsură de prevedere ca să nu fie atacat pe la spate, el a
împărţit forţele lui în două părţi, una care să atace pe amoniţi, cealaltă pe aliaţii lor.
Dintre vitejii.Cei mai buni din trupele israelite au fost aleşi să atace pe sirieni, deoarece folosind
carele şi cavaleria lor au format cea mai puternică parte a forţelor inamicului. Comanda acestor
trupe a luat-o chiar Ioab.

10 iar restul oştirii a pus-o sub comanda fratelui său Abişai, mobilizând-o împotriva
amoniţilor.
11 Ioab i-a zis lui Abişai: „Dacă arameii mă copleşesc, să-mi vii în ajutor, iar dacă
amoniţii te copleşesc, voi veni eu în ajutorul tău.
Să-mi vii în ajutor. Luptând cot la cot, forţele lui Ioab şi Abişai au fost în situaţia convenabilă de
a se ajuta unul pe altul, ceea ce nu era cazul la inamic. Cei 2 fraţi ştiau că puteau depinde unul de
altul, iar dacă situaţia devenea prea grea, fiecare ştia că ajutorul era imediat la dispoziţie.

12 Fii tare şi îmbărbătează-te pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului

nostru şi facă-se voia DOMNULUI!”
Fii tare. Situaţia era de aşa natură, că se cerea curaj. Era în joc existenţa regatului lui Israel. Un
vrăjmaş hotărât şi puternic se afla aranjat în rânduri de bătaie împotriva lui. I-a trebuit mult curaj
lui Ioab să conducă pe oamenii lui, printre cele două oşti ale vrăjmaşului, unde putea fi uşor
încercuit, iar apoi, supus simultan la două atacuri.
Dumnezeului nostru. Aceasta era cauza Domnului. Israel era poporul lui Dumnezeu, iar Palestina
era ţara Lui. Aceasta era ţara pe care o făgăduise Dumnezeu că le-o va da. Israel ducea lupta
Domnului.

13 Când Ioab i-a atacat pe aramei cu oştirea lui, aceştia au fugit dinaintea lui.
14 Amoniţii, văzând că arameii dau bir cu fugiţii, au fugit şi ei dinaintea lui Abişai
şi s-au retras în cetate. Atunci Ioab a oprit lupta şi s-a întors la Ierusalim.
Au fugit şi ei. Curajul lui Amon n-a fost mai mare decât tăria aliaţilor lui. Dacă sirienii s-ar fi
dovedit victorioşi, atunci amoniţii ar fi înaintat împotriva lui Abişai. Dar când sirienii au fugit, a
dispărut şi curajul şi odată cu el şi speranţele lor în victorie.
În cetate. Motivul staţionării înaintea porţii cetăţii a fost probabil acela de a avea la dispoziţie
acest loc de retragere în caz de înfrângere. În astfel de condiţii şi cu un astfel de spirit, ei nu puteau
spera să facă tot ce pot face.
Ioab a oprit lupta. Nu era posibil ca Ioab să ducă la capăt victoria sa.Sirienii, cu carele şi călăreţii
lor, au putut să scape uşor, în timp ce amoniţii s-au refugiat între zidurile cetăţii lor. Numai un
asediu lung şi costisitor le-ar fi putut pune capăt. Se pare că David nu era pregătit pentru aşa ceva.

~ 57 ~
15 Văzând că au fost învinşi de Israel, arameii şi-au adunat toate forţele.
Şi-au adunat toate forţele. Victoria lui Ioab n-a pus capăt conflictului. Retragerea forţelor lui
Israel la Ierusalim a dat inamicului posibilitatea să pornească din nou război.

16 Hadad-Ezer a trimis după arameii de dincolo de râu a(Eufrat) şi aceştia au venit

la Helam, avându-l în fruntea lor pe Şobac, conducătorul oştirii lui Hadad-Ezer.
Hadad-Ezer. Sau Hadadezer (vezi cele despre cap. 8,3), împărat din Ţoba (cap. 8,3).
Râu.Adică râul Eufrat. Împăratul sirian era supărat din cauza înfrângerii suferite de trupele lui şi
acum s-a angajat în luptă pe cont propriu. Sirienii intraseră în conflict numai ca auxiliari tocmiţi,
dar acum ei erau hotărâţi să lupte pentru a-şi recăpăta prestigiul pierdut. Influenţa lui Hadarezer
s-a întins până dincolo de Eufrat, în teritoriul care mai târziu a fost în mod distinct asirian, şi de
acolo el a adunat forţe suplimentare pentru ca să-şi măsoare puterea cu Israel.

17 Când a aflat David acest lucru, i-a adunat pe toţi israeliţii, a trecut Iordanul şi a
sosit la Helam. Arameii s-au aşezat în poziţie de luptă împotriva lui David şi s-au
încleştat în luptă.
I-a adunat pe toţi israeliţii. Aceasta a fost cea mai serioasă criză a domniei lui David. Israel era
ameninţat cu nimicirea. Satana influenţa naţiunile din jur să dea acest atac pentru ca Israel să fie
nimicit. Pentru a face faţă situaţiei, David a luat personal comanda forţelor sale şi a adunat toată
puterea naţiunii.

18 Arameii au fugit dinaintea lui Israel. David le-a ucis arameilor 700 de oameni
care conduceau carele şi 40.000 de pedestraşi b(LXX (vezi şi 1 Cron. 19:18); TM:
călăreţi). L-a rănit şi pe Şobac, conducătorul oştirii lor, care a şi murit acolo.
Şi 40.000 de pedestraşi. 1 Cronici 19,18 spune: „40.000 de pedestraşi”. Aici nu este o contracţie
esenţială, pentru că, atât călăreţii cât şi pedestraşii au fost incluşi în numărul celor ucişi. Scriitorul
cărţii lui Samuel pune accentul pe cavalerie, iar Cronicile îl pun pe infanterie. Amândouă erau
prezente şi importante. Aceasta a fost o înfrângere zdrobitoare, una din care vrăjmaşii lui David nu
şi-au mai revenit în restul domniei lui, nici în timpul domniei lui Solomon.
L-a rănit şi pe Şobac. În acele zile, comandanţii se luptau alături de oamenii lor, expunându-se
aceloraşi pericole şi suferind adesea aceeaşi soartă. Astfel a fost ucis Ahab în lupta cu sirienii
(1 Regi 22,34-37), iar Iosia la Meghido de Neco al Egiptului (2 Regi 23,29).

19 Văzând că au fost învinşi de Israel, regii vasali lui Hadad-Ezer au făcut pace cu
Israel şi i s-au supus. Şi arameilor le-a fost frică să-i mai ajute pe amoniţi.
Regii vasali lui Hadad-Ezer. Din această declaraţie se poate face o idee despre puterea mare a lui
Hadarezer (Hadadezer). Aceşti regi vasali care fusese tributari faţă de Hadarezer devin loiali lui
David şi-i plătesc tribut. Dumnezeu prezisese prin Abraam (Geneza 15,18) şi Moise
(Deuteronom 11,24) că stăpânirea lui Israel avea să se întindă până la Eufrat, iar acum aceste
profeţii erau împlinite. Israel ajunsese o mare putere care trebuia recunoscută şi de naţiunile din
jur. Ţările care se aşezaseră în linie de bătaie împotriva lui Israel depuseseră armele, iar efortul de
a zdrobi pe David n-a servit decât să-i mărească puterea şi prestigiul. Nici o armă îndreptată
împotriva lui Dumnezeu sau a poporului Său nu poate avea succes. Pot fi perioade de încercare şi
greutăţi, dar din orice încercare cauza lui Dumnezeu va ieşi biruitoare.
Arameilor le-a fost frică. David a avut succes pentru că nu s-a încrezut în puterea omenească.
Amon a căutat ajutor la Siria, dar David a căutat ajutor la Dumnezeu. Poporul Său poate să
gândească uneori că trebuie să se bizuiască pe influenţa şi puterea lumească pentru ca să-şi aducă
la îndeplinire cu succes sarcina. Dar adesea el anulează propriile lui planuri prin legături nesfinte
cu lumea.

~ 58 ~
 Când Israel s-a confruntat de prima dată cu marea coaliţie a puterii aşezate în linie de bătaie
împotriva lui, multe inimi au fost cuprinse de teamă, dar când lupta a trecut, cei care aveau motive
să se teamă au fost vrăjmaşii lui Israel. Sirienii au descoperit că, încercând să-l ajute pe Amon
împotriva lui Israel, se angajaseră într-o bătălie fără speranţă, luptându-se împotriva lui
Dumnezeu.

Comentarii Ellen G. White: 1-19 PP 714-716;2.3 PP 714.

~ 59 ~
Capitolul 11
David comite adulter cu Batşeba

1 La începutul anului, pe vremea când porneau regii la război, David l-a trimis pe
Ioab, împreună cu slujitorii săi şi cu întreaga oştire a lui Israel, la război. Ei i-au
nimicit pe amoniţi şi au asediat Raba. David însă rămăsese la Ierusalim.
La începutul anului. În mod literal, „la întoarcerea anului” (vezi 1Regi 20,22.26). La evrei, anul
civil începea cu luna Tişri, toamna, deşi anul religios începea cu Nisan, primăvara. Deoarece
toamna era vremea când „porneau”, primăvara avea să fie „întoarcerea” (vezi pag. 109). Aici se
face referire la primăvară, cum dovedeşte afirmaţia următoare.
Când porneau regii. În general, domnitorii Asiei de răsărit plecau în campaniile lor militare
primăvara. Iarna nu era potrivită pentru luptă din cauza frigului şi a ploii. De asemenea drumurile
erau aproape impracticabile, iar aprovizionarea cu hrană nu se putea face. Analele asiriene arată
că, aproape invariabil, primăvara era aleasă pentru ca oştile să fie duse în campaniile lor. La
asirieni acestea erau expediţii anuale.
David l-a trimis pe Ioab. Ioab a petrecut iarna sau sezonul ploios la Ierusalim. De îndată ce a
trecut iarna, David a reînceput lupta. În timpul sezonului anterior, sirienii suferiseră o înfrângere
zdrobitoare, dar amoniţii îşi păstrau încă puterea. Când au fost atacaţi de forţele lui Ioab, ei s-au
retras pur şi simplu între zidurile cetăţii lor, după care Ioab s-a întors la Ierusalim (cap. 10,14).
Principalii răspunzători pentru acest conflict erau amoniţii, iar pe sirieni i-au tocmit să-i ajute
(cap. 10,6). De aceea a fost necesar ca David să se ocupe de ei şi să elimine în felul acesta
ameninţarea amonită pentru siguranţa lui Israel.
Fără ajutorul aliaţilor lor sirieni, amoniţii singuri nu constituiau nici o ameninţare pentru forţele
lui Israel. Deoarece sirienii fuseseră deja înfrânţi, era doar o chestiune de timp până când amoniţii
aveau să fie şi ei supuşi De aceea, David n-a socotit ca esenţial să conducă el personal campania
împotriva lui Amon, ci a încredinţat lui Ioab conducerea războiului.
Au asediat Raba. Amoniţii au căzut ca o pradă uşoară în mâinile oştirii israelite. Ţara, ca întreg, a
fost repede devastată cu excepţia Rabei, capitala amonită (cap. 12,26). Când oamenii lui Ioab
devastau ţara lui Amon, mulţi din popor şi-au găsit refugiul între zidurile cetăţii-capitală. Numai o
blocadă îndelungată putea finaliza supunerea. Împresurând cetatea, Ioab a început operaţiunile de
asediu. Căderea cetăţii era sigură, pentru că nu exista nici o speranţă ca oştile din jurul cetăţii să se
disperseze.
David însă rămăsese. În timp ce Ioab continua să asedieze Raba, David a rămas în urmă, la
Ierusalim. El era acum în culmea puterii sale. Vrăjmaşii lui din toate părţile au fost învinşi. Mai
era doar o rămăşiţă a amoniţilor şi, în scurt timp, şi ei aveau să fie aduşi la supunere completă.
Înconjurat de roadele victoriei, primind onoare şi aclamaţii din partea poporului său şi a naţiunilor
din jur, tezaurele lui David au fost umplute din belşug cu tributul strâns de la vrăjmaşii lui. David
trăia o viaţă de tihnă şi mulţumire. Succesul său deosebit l-a expus celui mai mare pericol. Satana
a ales acest moment ca să abată asupra lui David o ispită care avea să-i producă o umilire şi o
ruşine profunde.David a uitat,din păcate,că exista un vrăjmaş mai mare decât oamenii.Simţindu-se
tare şi sigur faţă de vrăjmaşii lui pământeşti, în timp ce primea ovaţiile oamenilor, eroul şi sfântul
onorat al lui Israel a devenit vulnerabil. În mod imperceptibil, protecţia lăuntrică a sufletului său a
slăbit, până când el a cedat unei ispite care l-a transformat într-un păcătos neruşinat.

2 Într-o seară, regele s-a sculat din patul său şi se plimba pe acoperişul palatului. De
pe acoperiş a zărit o femeie foarte frumoasă care se îmbăia.

Seară. Seara începea de la mijlocul după amiezii. Probabil că David se sculase după siesta de
amiază. Acoperişul palatului fiind, probabil, mai înalt decât locuinţele vecine, se putea privi în
curţile acestora.

~ 60 ~
3 David a trimis pe cineva să afle cine este femeia şi i s-a spus că este Batşeba, fiica
lui Eliam şi soţia hititului Urie.
A trimis pe cineva să afle cine este femeia. Când a apărut ispita, David nu i-a rezistat, ci a
coborât din palat cu hotărârea de a pune în practică gândurile rele ale inimii lui. Ispititorul a fost
cel care a sugerat păcatul, şi David ar fi trebuit să-l dea la o parte cu un „înapoia mea, Satano”
(Marcu 8,33). În schimb, el a ascultat de amăgitor şi a respins glasul lui Dumnezeu. Dacă s-ar fi
oprit pentru un moment, dacă şi-ar fi îndreptat gândurile în sus, spre cer, în rugăciune, dacă ar fi
îngăduit minţii să se ocupe cu răspunderile slujbei lui regale sau dacă s-ar fi preocupat de
conducerea treburilor de stat, vraja vrăjmaşului ar fi fost risipită. Purtarea lui David în acest caz
este un exemplu trist de ceea ce poate deveni cel mai evlavios om atunci când Îl părăseşte pe
Domnul, chiar şi numai pentru un moment. Experienţa este raportată ca o lecţie pentru alţii, care
pot şi ei să fie ispitiţi. Nu este planul lui Dumnezeu să acopere sau să scuze păcatul, fie el chiar şi
al celor mai mari eroi sau sfinţi. Păcatul lui David a fost urmat de o adâncă pocăinţă şi iertare
divină. Cu toate acestea, roadele răului lui au umbrit toţi anii care au mai rămas din viaţa lui.
Eliam. Redat Amiel în 1 Cronici 3,5. Eliam şi Amiel sunt în realitate unul şi acelaşi nume, cu
cele două părţi ale numelui transpuse, aşa cum este frecvent cazul în Scriptură. Compară Hanania
(1 Cronici 3,19) şi Ioan (Luca 3,27), Ioahaz şi Ahazia (2 Cronici 21,27, compară cu
2 Cronici 22,1). Dacă acest Eliam este acelaşi cu cel amintit în 2 Samuel 23:34, atunci tatăl lui
Bat-Şeba a fost unul dintre vitejii lui David, iar Bat-Şeba a fost nepoata lui Ahitofel,
binecunoscutul sfetnic al lui David şi Absalom (2 Samuel 15,12.31).
Hititului Urie. Numele lui Urie, ca şi acela al lui Eliam, apare în lista celor mai mari eroi ai lui
David (cap. 23,39). Totul indică faptul că Urie a fost un soldat viteaz şi un om cinstit. Hitiţii erau
curajoşi şi iubeau războiul. Crima lui David a fost deosebit de gravă, deoarece Bat-Şeba era o
femeie măritată şi soţul ei era unul dintre cei mai speciali şi mai credincioşi slujbaşi, un om de
neam străin care cunoscuse religia adevăratului Dumnezeu.

4 David a trimis nişte oameni ca s-o aducă la el. Ea a venit la el şi el s-a culcat cu ea
(ea tocmai se curăţise de necurăţia ei). Apoi ea s-a întors acasă.
S-o aducă. Nu există nici o indicaţie că trimişii lui David au luat-o pe Bat-Şeba cu forţa.Bat-Şeba
era frumoasă şi era încercată de ispită. Este posibil ca ea să fi fost măgulită de propunerile făcute
de împărat şi să se fi oferit lui David fără să opună rezistenţă.
Tocmai se curăţise. Vezi Leviticul 15,19.28.

5 Femeia a rămas însărcinată şi i-a trimis vorbă lui David, zicând: „Sunt
însărcinată!”
A trimis vorbă lui David. Informaţia era necesară atât pentru ea însăşi, cât şi pentru siguranţa lui
David şi onoarea împăratului. În caz de adulter, amândouă părţile trebuiau pedepsite cu moartea
(Levitic 20,10). De aceea, pentru a scăpa de pedeapsă, vinovaţii au căutat să ascundă păcatul.
Bat-Şeba a apelat la David pentru ajutor. Dacă ar fi descoperit că soţia lui era însărcinată de la
David, Urie ar fi putut să se răzbune, luând viaţa atât lui David, cât şi Bat-Şebei sau aţâţând
poporul la revoltă din cauza unei fapte atât de dezgustătoare făcute de împărat.

6 Atunci David i-a transmis lui Ioab: „Trimite-mi-l pe hititul Urie!” Şi Ioab l-a
trimis pe Urie la David.
Trimite-mi-l pe Urie. Păcatul lui David l-a adus într-o situaţie încurcată şi disperată. Tăinuirea
prin înşelăciune se părea că oferă o şansă de scăpare. În loc să-şi mărturisească smerit păcatul şi
să-şi pună încrederea în îndurarea şi călăuzirea divină, David a luat chestiunea în propriile lui
mâini numai pentru a afla că adăugase păcat la păcat şi se intrase în greutăţi tot mai mari.

~ 61 ~
7 Când Urie a sosit la David, acesta l-a întrebat cum este Ioab, cum este oştirea şi
cum se desfăşoară lupta.
Cum este Ioab. Ca slujbaş însemnat şi de încredere, Urie cunoştea bine mersul războiului. David
a trimis după el ca şi când urma să se informeze în mod amănunţit cu privire la mersul asediului şi
în mod deosebit cu privire la purtarea lui Ioab, ca şi când dorea un raport confidenţial cu privire la
căpetenia armatei. Degradatoarea minciună şi disimulare la care s-a dedat David în speranţa
ascunderii păcatului său descoperă rezultatele unei căi rele.

8 Apoi David i-a spus lui Urie: – Du-te acasă şi spală-ţi picioarele a(Probabil un
eufemism pentru relaţiile sexuale)!Urie a ieşit din palatul regelui, iar după el a fost
trimis un dar din partea regelui.
Du-te acasă. Du-te acum acasă, odihneşte-te după călătorie, destinde-te şi desfată-te (vezi
Geneza 18,4; 19,2). Trimiţându-l pe Urie la soţia lui, evident că David a plănuit să-l înşele pe Urie
că băiatul născut din adulter era al lui.
Un dar. (engl. „a mess of meat”). Ebraicul mas’eth, în mod literal, „ o porţie”, probabil aici de
hrană. Acelaşi termen este folosit pentru „bucatele” pe care le-a pus Iosif înaintea fraţilor lui
(Geneza 32,23). Desigur că darul trimis de David a fost menit să-l facă pe Urie să se simtă fericit
şi mulţumit şi să împlinească scopul lui David.

9 Urie însă nu s-a dus acasă, ci s-a culcat la intrarea în palat, alături de toţi slujitorii
stăpânului său.
S-a culcat la intrarea în palat. Probabil în camera corpului de gardă de la intrarea palatului, cu
ostaşii care se aflau acolo (vezi 1 Regi 14,27.28). Nu există dovadă că Urie îşi bănuia soţia de
relaţie infidelă cu David. El a explicat că se poartă aşa pentru că este un oştean loial, conştiincios
şi cinstit, care dorea să facă ceea ce era numai drept în împrejurările date.

10 Când i s-a spus lui David că Urie nu s-a dus acasă, David l-a întrebat pe Urie: –
Oare nu vii din călătorie? De ce nu te duci acasă?
11 – Chivotul, cei din Israel şi cei din Iuda stau în corturi, i-a răspuns Urie, iar
stăpânul meu, Ioab, şi slujitorii stăpânului meu şi-au aşezat tabăra în câmp. Cum aş
putea, aşadar, să merg acasă să mănânc, să beau şi să mă culc cu soţia mea? Viu eşti
tu şi viu este sufletul tău că nu voi face un asemenea lucru.
Chivotul. Unii comentatori cred că declaraţia de aici arată că, în acea vreme, chivotul era cu
oştirea la asediul Rabei. Totuşi, după toate probabilităţile, Urie s-a referit pur şi simplu la faptul că
acesta era într-un cort (cap. 7,2.6) şi nu într-un locaş permanent.
Cei din Israel şi cei din Iuda. Aceste două părţi ale naţiunii erau deja, într-o măsură oarecare,
recunoscute şi au fost ostile una alteia în timpul primei părţi a domniei lui David.
Cum aş putea? Urie tocmai venise de pe câmpul de luptă, unde condiţiile erau mult diferite de
cele de acasă. În faţa Rabei, bărbaţii lui Israel erau tăbărâţi în câmp deschis, suferind privaţiunile
războiului, ducând o viaţă aspră şi având o alimentaţie săracă, de ostaşi. Părăsindu-şi de curând
prietenii, care erau obligaţi să trăiască în condiţii aspre, evident că Urie n-a vrut să se bucure de
confortul şi plăcerile vieţii, în timp ce compatrioţii lui sufereau şi mureau.
Viu eşti tu. Urie s-a jurat să nu meargă acasă. Pare ciudat că el a făcut o problemă dintr-o astfel
de chestiune, opunându-se chiar împăratului. A fost fie vorba de loialitate si patriotism, fie de o
suspectare a adevărului.

~ 62 ~
12 David i-a zis: – Rămâi şi astăzi aici, iar mâine te voi trimite înapoi. Urie a rămas
în Ierusalim în acea zi şi în ziua următoare.
Rămâi. David a crezut că, după câtva timp, scrupulele lui Urie nu aveau să-l mai reţină şi avea să
fie dispus să se întoarcă la confortul căminului său.

13 David l-a invitat să mănânce şi să bea împreună cu el şi l-a îmbătat. Seara însă, în
loc să meargă să se culce acasă, Urie s-a culcat în patul său, alături de slujitorii
stăpânului său.
L-a îmbătat. David a intrat într-o situaţie încurcată şi disperată când a recurs la aceste mijloace
spre a-l face pe Urie să meargă acasă. Dar hotărârea lui Urie a fost atât de puternică încât, aşa beat
cum era, n-a vrut să se întoarcă acasă, ci a dormit împreună cu ostaşii.

David, vinovat de moartea lui Urie

14 În dimineaţa următoare, David a scris o scrisoare adresată lui Ioab, pe care i-a
trimis-o prin Urie.
A scris o scrisoare. Orice efort al lui David de a-şi acoperi păcatul s-a dovedit zadarnic. În cele
din urmă, disperat, el a hotărât să recurgă la crimă ca Urie să fie adus la tăcere şi el să nu fie dat în
vileag. David s-a aşezat singur în mâinile lui Satana, care era acum hotărât să-l aducă pe noul
împărat al lui Israel la ruină şi nimicire, cum făcuse şi cu Saul. După cât s-ar părea, singura dorinţă
a lui David era să evite dizgraţia naţiunii. El nu s-a oprit să comită crima cu scopul de a-şi ascunde
vina. Odată Urie mort, Bat-Şeba putea să fie adusă la palat ca soţie a lui David, iar adulterul
împăratul nu avea să fie cunoscut.
Prin Urie. David ajunsese într-o stare atât de jalnică, încât a făcut din credinciosul său slujbaş
purtătorul poruncii propriei lui morţi. Vitejia lui Urie trebuia să plătească preţul păcatului
împăratului.

15 În ea a scris: „Trimiteţi-l pe Urie în linia întâi, unde lupta este mai crâncenă şi
apoi retrageţi-vă de lângă el ca să fie lovit şi să moară.”
16 Aşadar, în timp ce asedia cetatea, Ioab l-a aşezat pe Urie într-un loc despre care
ştia că este apărat de războinici viteji.
17 Războinicii din cetate au ieşit şi s-au luptat împotriva lui Ioab. Au murit câţiva
dintre războinicii lui David şi a murit şi hititul Urie.
A murit. Urie s-a apropiat de una din porţile cetăţii (v. 23), de unde apărătorii au făcut o ieşire
neaşteptată, omorând nu numai pe Urie, ci şi un număr de oameni împreună cu el.

18 Apoi Ioab a trimis un om la David ca să-l înştiinţeze de toate lucrurile privitoare

la luptă.
Ioab a trimis. Desigur că scopul principal a fost să informeze pe David că porunca lui fusese
adusă la îndeplinire şi că Urie era mort.

19 A poruncit mesagerului următoarele: „Când vei termina de istorisit regelui

lucrurile privitoare la luptă,

~ 63 ~
20 dacă regele se va mânia şi te va întreba: «De ce v-aţi luptat atât de aproape de
cetate? Nu v-aţi dat seama că vor arunca săgeţi de pe zid?
Se va mânia. Ioab cunoştea pe David şi ştia că împăratului nu-i plăcea când i se spunea despre
vreo înfrângere. David, comandant înţelept, cerea prudenţă de la subalternii săi care purtau
răspunderi şi îi făcea răspunzători pentru orice greşeală sau judecată eronată. Numai în felul acesta
putea să continue cu succes să-şi aducă la îndeplinire răspunderile sale de împărat şi să asigure cea
mai mare eficienţă la oamenii săi.

21 Cine l-a ucis pe Abimelek, fiul lui Ierub-Beşet b[Cunoscut şi ca Ierub-Baal

(Ghedeon)]? Nu o femeie care a aruncat asupra lui, de pe zid, piatra de sus a unei
mori, astfel că el a murit la Tebeţ? De ce v-aţi apropiat, aşadar, de zid?» atunci să-i
spui: «Slujitorul tău, hititul Urie, a murit şi el.»”
Cine l-a ucis pe Abimelek? Abimelec fusese lipsit de precauţie şi se apropiase prea mult de turn,
încât a fost omorât de o piatră de râşniţă aruncată de o femeie (Judecători 9,53). Ioab a anticipat că
şi el putea să fie învinuit de prostie, pentru că permisese oamenilor lui să se apropie atât de mult
de zid încât apărătorii să poată ajunge la ei.
Ierub-Beşet. Ierubaal sau Ghedeon (Judecători 6,32; vezi cele despre 2Samuel 2,8; 9,6).

22 Mesagerul a plecat şi, ajungând la David, i-a spus acestuia tot ceea ce Ioab îl
trimisese să-i spună.
23 I-a zis: – Oamenii aceia au fost mai puternici decât noi. Au ieşit împotriva
noastră în câmpie şi noi i-am respins până la intrarea porţii cetăţii,
Oamenii aceia au fost mai puternici. Această înfrângere a fost una care nu avea nici o scuză. Ea
era pur şi simplu o crimă, atribuită mai întâi împăratului şi apoi lui Ioab, care a adus la îndeplinire
porunca lui David. Ascultarea fără rezerve de poruncile superiorilor nu este o virtute când duce la
neascultare de legile lui Dumnezeu. Dacă Ioab ar fi fost într-adevăr un bărbat cinstit, fiind dispus
să protesteze, atunci când i s-a poruncit să comită o crimă atât de josnică, Urie şi oamenii lui n-ar
fi fost omorâţi înainte de vreme. Dar David avea, după cât se pare, în căpetenia oştirii sale un om
fără scrupule, gata să participe la o crimă odioasă ca să placă împăratului.
La intrarea porţii cetăţii. Amănuntul acesta aruncă o oarecare lumină asupra naturii incidentului
care a pricinuit moartea lui Urie. Fiind un punct deosebit de important şi de vulnerabil, poarta
cetăţii era cel mai bine apărată. Când Urie şi oamenii lui s-au apropiat de poartă, amoniţii au trimis
o unitate de luptă împotriva lor.

24 dar arcaşii au tras de pe zid asupra slujitorilor tăi şi unii dintre slujitorii regelui au
murit. A murit şi slujitorul tău, hititul Urie.
Au tras de pe zid. Probabil că Urie şi oamenii lui s-au apropiat atât de mult de zid încât au ajuns
o ţintă nu numai pentru săgeţile arcaşilor, ci şi pentru orice fel de proiectil care putea fi aruncat
asupra lor (vezi v. 21). Apropiindu-se în felul acesta, desigur că israeliţii aveau să ştie exact la ce
să se aştepte şi astfel expunându-se la pericol ei puteau să fie acuzaţi, pe drept, de neglijenţă.

25 Atunci David i-a zis mesagerului: – Aşa să-i spui lui Ioab: „Să nu te întristeze
lucrul acesta, căci sabia ucide când pe unul, când pe altul. Înteţeşte asediul asupra
cetăţii şi distruge-o.” Îmbărbătează-l în felul acesta.
Să nu te întristeze. În împrejurări normale, pierderea unui bărbat de seamă şi curajos ca Urie ar fi
fost amarnic simţită atât de David, cât şi de Ioab. Aranjând ca Urie să fie ucis, Ioab n-a făcut
altceva decât să aducă la îndeplinire porunca lui David şi el ştia că are să primească aprobarea
împăratului. David îi făcea acum cunoscut că era satisfăcut de acţiunea lui şi-i transmitea
~ 64 ~
mulţumirile sale.
Înteţeşte asediul. David lasă să reiasă că se temea că Ioab avea să fie descurajat de pierderea lui
Urie şi în loc să continue asediul cu putere şi vigoare, putea să devină prea precaut şi astfel să
prelungească ostilităţile. La întoarcerea sa, solul trebuia să-l încurajeze pe Ioab, făcându-l să
înţeleagă că David a aprobat riscurile pe care şi le luase. Toată afacerea era numai o prefăcătorie
pentru a acoperi partea lui David în uciderea lui Urie.

26 Când a auzit soţia lui Urie că soţul ei a murit, l-a jelit.

L-a jelit. Cuvintele acestea se referă la jelirea formală, obişnuită, care are loc în ţările orientale.
Perioada obişnuită era de 7 zile (Geneza 50,10; 1 Samuel 31,13).

27 După ce au trecut zilele de jale, David a trimis după ea şi a adus-o în palatul lui.
Ea i-a devenit soţie şi i-a născut un fiu. Fapta aceasta a lui David nu a plăcut însă
DOMNULUI.

A trimis după ea. De îndată ce perioada de jelire a trecut, David a trimis după Bat-Şeba ca ea să
poată deveni soţia lui. Nu există nici o dovadă de împotrivire din partea ei de a se alătura
haremului împăratului.
Nu a plăcut însă Domnului. David se schimbase dramatic. Nu mai era acelaşi David care, fugar
fiind, a refuzat să ridice mâna împotriva „unsului Domnului” (1 Samuel 24,6.10). Păcatul i-a
împietrit conştiinţa, când a continuat să meargă de la adulter la înşelăciune şi crimă, iar acum
apare că el chiar a sperat să-i fie îngăduit să primească răsplata nedreptăţilor lui fără mustrare din
partea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu văzuse totul.
Satana se străduieşte să ascundă de oameni teribilele rezultate ale fărădelegii, făcându-i să creadă
că păcatul va aduce fericire şi răsplătiri mai mari. În felul acesta a ademenit-o el pe Eva, şi astfel
i-a amăgit pe oameni de-a lungul tuturor veacurilor. Dar Domnul îngăduie în bunătatea Lui, ca
oamenii să vadă că rezultatele păcatului nu sunt prosperitate şi fericire mai mare, ci mizerie, vai şi
moarte. Mâna Lui care-l ţinea în frâu, avea să fie retrasă de la David, şi împăratului avea să i se
permită să guste fructele amare ale păcatului. El avea să înveţe că drumul spre adevărata fericire
nu se putea găsi în neascultare. Cei care-şi caută plăcerea mergând pe o cale care nu place
Domnului pot fi siguri că, în cele din urmă, vor culege deznădejde, amărăciune şi nenorocire.

Comentarii Ellen G. White:

1-27 PP 717-720; Ed 48.49

2-5 PP 718
1. 14.15 1T 255 15.19-21 PP 719
2. 25.27 PP 720 27 PP 723

~ 65 ~
Capitolul 12
Dumnezeu îl mustră pe David

1 DOMNUL l-a trimis pe Natan la David. Acesta, ajungând la David, i-a zis: – Într-o
anume cetate trăiau 2 oameni; unul era bogat, iar celălalt era sărac.

A trimis pe Natan. O dată cu trecerea timpului, păcatul lui David a devenit public. Se ştia că tatăl
copilului născut de Bat-Şeba era chiar David şi a apărut bănuiala că el fusese cel care provocase
moartea lui Urie (vezi PP 720). David nu era numai stăpânul civil al poporului, ci şi „unsul
Domnului”, căpetenia teocraţiei, conducătorul poporului ales al lui Dumnezeu. El era cel care
trebuia să susţină şi să aplice legea Domnului. Prin păcatul lui, David a adus ruşine şi dezonoare
numelui lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu a trimis pe Natan la David pentru a-i prezenta solia
mustrării divine în încercarea de a face pe împăratul greşit să înţeleagă grozăvia crimei lui şi să se
pocăiască.
Trăiau 2 oameni. Alegoria a fost înţelept alcătuită pentru a trezi indignarea lui David şi a face ca,
în felul acesta, să cadă asupra lui sentinţa pentru păcatul comis. Prezentarea soliei cerea iscusinţă
şi curaj. Dacă mustrarea nu mergea la inima împăratului, aceasta putea să atragă moartea asupra
mustrătorului.

2 Cel bogat avea un mare număr de oi şi vite.

3 Cel sărac însă nu avea altceva decât o mieluşea pe care o cumpărase. Avea grijă de
ea, iar aceasta creştea împreună cu el şi cu copiii săi. Mânca din aceeaşi bucată de
pâine cu el, bea din cana lui şi dormea la pieptul său; îi era ca o fiică.

Mieluşea. Amănuntele au fost prezentate cu iscusinţă pentru a da naştere compasiunii pentru

proprietarul mieluşelei şi indignare faţă de nemilosul individ care se înjosise atât de mult, încât să
profite de vecinul său. Pentru ca să aibă efect, naraţiunea a fost făcută cât mai realist. Şi astăzi mai
există case în Siria în care mieii sunt trataţi cu multă afecţiune.

4 La omul bogat a venit un călător, dar el nu s-a îndurat să ia din oile şi vitele lui
pentru a-i pregăti să mănânce. În schimb, a luat mieluşeaua omului sărac şi i-a
pregătit-o celui care venise la el.

5 David s-a aprins foarte tare de mânie pe omul acela şi i-a zis lui Natan: – Viu este
DOMNUL că omul care a făcut acest lucru este vrednic de moarte!

S-a aprins foarte tare. În ciuda păcatului său, David a păstrat un simţământ înnăscut al dreptăţii şi
a dat verdictul fără întârziere. Cu jurământ solemn, el a pronunţat sentinţa împotriva omului. În
realitate era o sentinţă de moarte asupra lui însuşi.

6 Să dea înapoi 4 mieluşele, pentru că a săvârşit fapta aceasta şi pentru că nu a arătat

milă.

Patru mieluşele. Aceasta era în conformitate cu legea lui Moise (Exod 22,1; compară cu
Luca 19,8). Unele manuscrise ale Septuagintei redau aici „de 7 ani”, conform cu Proverbe 6,31.

~ 66 ~
7 Atunci Natan i-a zis: – Tu eşti omul acela! Aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui
Israel: „Te-am uns rege peste Israel şi te-am scăpat din mâna lui Saul.

Tu eşti omul acela. Judecătorul David găsise pe păcătosul David vrednic de moarte. El nu se
putea împotrivi propriei judecăţi, pentru că el însuşi fusese cel care pronunţase sentinţa. Aceasta
putea s-o facă numai dacă susţinea că, aşa cum au fost prezentate, faptele nu erau conforme cu
crima comisă. În realitate, faptele de care se făcea vinovat David erau mult mai grave decât fapta
despre care spusese că e vrednică de moarte.
David nu avea scuză. Ştia că este în culpă şi că sentinţa pronunţată era dreaptă. În ciuda grozăviei
crimei sale, conştiinţa lui mai era încă trează. El reuşise pentru un timp să-şi ascundă crima de
ochii oamenilor, dar n-a reuşit s-o ascundă de Dumnezeu. Printr-un lanţ de împrejurări, Dumnezeu
i-a îngăduit să arunce o privire asupra teribilei naturi a crimei pe care o comisese şi să pronunţe o
sentinţă dreaptă împotriva lui însuşi. Aplicaţia fermă a parabolei la împărat arată îndrăzneala
sfântă şi credincioşia profetului lui Dumnezeu. Această mustrare spusă pe faţă putea foarte bine
să-l coste viaţa, dar Natan n-a şovăit să-şi îndeplinească datoria.
Îndrăzneala şi rapiditatea cuvintelor lui Natan au produs un şoc în inima lui David care l-a trezit
din vraja rea pe care crimele o aduseseră asupra lui. În general, David fusese un om bun, unul care
se străduise să asculte de Dumnezeu. Dar el a cedat ispitei şi, în încercarea de a-şi ascunde vina,
ajunsese tot mai încurcat în plasa celui rău. Pentru un timp, simţurile lui păreau adormite în delirul
puterii, prosperităţii şi perfidiei. Acum, deodată, a fost adus în stare să-şi vină în fire.

8 Ţi-am dat casa stăpânului tău şi ţi-am pus în braţe soţiile stăpânului tău a(Vezi
nota de la 3:7); ţi-am dat Casa lui Israel şi Casa lui Iuda. Şi dacă toate acestea ar fi
fost prea puţin, aş mai fi adăugat şi altele.

Soţiile stăpânului tău. Aici Natan se referă la obiceiul oriental de a da noului împărat haremul
predecesorului său. Biblia aminteşte numai o singură soţie a lui Saul (1 Samuel 14,50) şi o
concubină (2 Samuel 3,7), care a fost luată de Abner. Raportul nu afirmă că într-adevăr David a
luat pentru sine vreo femeie care aparţinuse lui Saul, dar că, cel puţin obiceiul îi permitea, iar
Dumnezeu, pentru acel timp, nu Se opunea obiceiului (vezi mat 19,4-9; vezi despre
Deuteronom 14,26).

9 De ce ai dispreţuit Cuvântul DOMNULUI şi ai păcătuit împotriva Lui? L-ai ucis pe

hititul Urie cu sabia, iar pe nevasta lui ai luat-o să-ţi fie soţie. L-ai ucis pe Urie cu
sabia amoniţilor.

Ai dispreţuit Cuvântul. Asupra lui David, în calitate de conducător al lui Israel numit pe cale
divină, apăsa răspunderea de a susţine legea lui Dumnezeu şi de a învăţa pe popor să asculte de
preceptele ei. Împăratul, care ar fi trebuit să fie groază pentru cei fărădelege, i-a încurajat pe calea
lor cea rea. El s-a dovedit necredincios faţă de solemnele răspunderi încredinţate lui de Dumnezeu.
L-ai ucis pe hititul Urie cu sabia. Poruncind uciderea lui Urie prin mâna amoniţilor, David se
făcea vinovat de sângele unui slujitor loial, ca şi când el însuşi ar fi adus la îndeplinire crima cu
propria sabie. Dumnezeu pune asupra lui David învinuirea de crimă, şi nu exista cale de scăpare
din această învinuire.
Pe nevasta lui ai luat-o să-ţi fie soţie. David nu avea nici un drept asupra lui Bat-Şeba. Ea era
soţia legală a lui Urie. Ucigându-l pe Urie şi luându-i apoi nevasta, David a comis un păcat care, în
decursul veacurilor, a dat ocazia vrăjmaşilor Domnului să hulească şi să facă de ocară numele cel
sfânt al lui Dumnezeu.

~ 67 ~
10 De aceea sabia nu se va îndepărta din familia ta niciodată, pentru că M-ai
dispreţuit şi ai luat-o pe soţia hititului Urie să-ţi fie ţie soţie.”

Nu se va îndepărta…niciodată. Cum s-a purtat David cu alţii, aşa se vor purta alţii cu el. Porţile
potopului răului pe care le deschisese David aveau să afunde pe urmaşii lui în nenorocire şi durere.
M-ai dispreţuit. Crima lui David n-a constat numai în răul pe care-l făcuse lui Urie, ci şi în răul
pe care-l comisese împotriva Domnului. Dumnezeu îl pusese pe David pe tronul lui Israel şi îi
făgăduise că împărăţia va fi dată lui şi seminţei lui în veci. Totuşi, în ciuda tuturor acestora, David
se făcuse vinovat dispreţuind pe Acela care fusese atât de bun cu el.

11 Aşa vorbeşte DOMNUL: „Voi ridica nenorocirea asupra ta din propria ta familie.
Îţi voi lua soţiile sub privirea ta şi le voi da altuia, iar el se va culca cu ele la lumina
zilei.

Voi ridica nenorocirea. Cuvintele acestea nu trebuie luate ca însemnând că Dumnezeu avea să fie
instigatorul sau iniţiatorul răului prezis aici (PP 728.739). În crima lui Amon împotriva surorii lui,
Tamar (cap. 13) şi în răzvrătirea lui Absalom (cap. 15-19), David avea să guste ceva din roadele
amare ale păcatului său şi rezultatele neputinţei sale de a controla sau de a inspira pe fiii săi.
Le voi da altuia. Vezi capitolul 16,22. Aceasta era o altă prezicere a rezultatului păcatului lui
David. Dumnezeu este prezentat aici, ca în multe alte locuri, făcând ceea ce El nu împiedică.

12 Tu ai lucrat în ascuns, însă eu voi împlini acest cuvânt la lumina zilei, înaintea
întregului Israel.”

Înaintea întregului Israel. Vezi capitolul 16,22. Pedeapsa trebuia să fie atât de publică pe cât
fusese de ascuns păcatul.

13 David i-a zis lui Natan: – Am păcătuit împotriva DOMNULUI. – DOMNUL ţi-a
iertat păcatul, i-a răspuns Natan, şi nu vei muri.

Am păcătuit. Contextul arată că declaraţia aceasta a fost cât se poate de sinceră. Mustrarea lui
Natan a pătruns adânc în inima lui David şi l-a făcut să mărturisească smerit că este păcătos. În
psalmul 51, scris pe vremea aceasta, David nu numai că recunoaşte păcatul şi cere iertare, ci Îl
roagă pe Dumnezeu să-i dea o inimă curată şi să pună în el un duh nou şi statornic (Psalmul 51:2,
3,10). Şi Psalmul 32 poate să-şi aibă originea în timpul acestei crize (vezi PP 724).
Ţi-a iertat păcatul[Îţi iartă păcatul-trad. Cornilescu]. Cuvintele acestea pot fi încurajatoare pentru
fiecare păcătos, pentru că ele arată că Domnul este gata să ierte, indiferent cât de mare poate fi
păcatul. Puţini au fost vinovaţi de un păcat mai josnic, de o nerecunoştinţă mai mare, de un egoism
mai intens sau mai brutal decât a fost David complotând uciderea lui Urie.
Totuşi, când el şi-a recunoscut în mod sincer păcatul, Domnul a acordat de îndată iertarea şi l-a
pus din nou în graţia divină. În acelaşi timp, o astfel de cale pe care a mers David este plină de
pericole foarte mari. Pocăinţa înseamnă o schimbare temeinică de atitudine a păcătosului faţă de
păcat. În general, oamenii păcătuiesc pentru că le place să păcătuiască. Aceasta îi pune în situaţia
imposibilă de a regreta păcatului pe care l-au plănuit şi l-au adus la îndeplinire în mod deliberat.
Numai când sunt gata să facă o schimbare completă în atitudine şi purtare şi cu ajutorul lui
Dumnezeu să dezrădăcineze răul din firea lor, care a pricinuit păcatul lor, numai atunci sunt în
stare să găsească pocăinţa. Oricine este interesat să primească numai iertare pentru păcat, în timp
ce plănuieşte să-l repete, este nesincer şi caută zadarnic iertarea.

~ 68 ~
14 Totuşi, pentru că prin fapta aceasta ai făcut pe duşmanii DOMNULUI să-L
dispreţuiască b(TM; o tradiţie scribală evreiască antică: l-ai dispreţuit pe
DOMNUL),copilul care ţi s-a născut va muri.
Să-L dispreţuiască. Deşi Domnul a iertat pe David pentru păcatul lui, aceasta n-a pus capăt
influenţelor lui rele. Arătând spre această experienţă, mulţi sceptici au batjocorit numele lui
Dumnezeu şi au aruncat ruşine asupra bisericii.
Va muri. David dăduse sentinţa că „omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte” (v. 5).
Prin propria lui sentinţă, David era cel care trebuia să moară. Dar Dumnezeu a hotărât ca rodul
păcatului său, copilul născut de Bat-Şeba, să moară (vezi PP 722). Pentru David, moartea copilului
avea să fie o pedeapsă mult mai mare decât propria lui moarte. Ca rezultat al amarei experienţe
prin care avea să treacă, David avea să fie adus la o deplină măsură a pocăinţei şi convertiri.

Copilul născut de Batşeba moare

15 Natan a plecat acasă, iar DOMNUL a lovit copilul pe care i-l născuse soţia lui Urie
lui David şi s-a îmbolnăvit grav.
16 David s-a rugat lui Dumnezeu pentru copil şi a postit, apoi a intrat în palat şi a
stat culcat la pământ toată noaptea.
S-a rugat lui Dumnezeu. Chiar după ce pronunţă sentinţa, Dumnezeu găseşte potrivit să abată
pedeapsa ca răspuns la pocăinţa sinceră şi la cererile aprinse (Exod 34,6). De aceea, David a
mijlocit în mod serios pentru iertare şi viaţa copilului. Cu toate acestea, el nu a refuzat să se
supună voinţei divine. El a sperat doar că îndurarea lui Dumnezeu putea cruţa viaţa copilului.

17 Sfetnicii palatului lui au stăruit de el să se ridice de la pământ, dar el nu a dorit şi

nici n-a vrut să mănânce cu ei.
18 În ziua a şaptea, copilul a murit. Slujitorii lui David s-au temut însă să-i spună
lucrul acesta pentru că îşi ziceau: „Când copilul trăia încă, îi vorbeam, dar el nu ne
asculta. Cum să îndrăznim să-i spunem că a murit copilul? Şi-ar face mai mult rău.”
19 David a observat că slujitorii săi şuşoteau între ei şi a înţeles că a murit copilul.
I-a întrebat: – A murit copilul? – Da, a murit, i-au răspuns ei.
20 Atunci David s-a ridicat de la pământ, s-a spălat, s-a uns şi şi-a schimbat hainele.
Apoi a intrat în Casa DOMNULUI şi s-a închinat. După aceea, întorcându-se acasă, a
cerut să i se dea de mâncare şi a mâncat.
Atunci David s-a ridicat. Moartea copilului a fost răspunsul solemn al lui Dumnezeu la
rugăciunea sinceră a tatălui. Dumnezeu n-a dat un răspuns favorabil cererii lui David, dar
împăratul s-a supus voinţei divine. Când răspunsul Cerului este contrar cererii noastre, trebuie să
ne aducem aminte că Dumnezeu ştie mai bine şi că pentru un anumit motiv, adesea necunoscut
nouă, El vede că nu este cel mai bun de a prelungi viaţa unui bolnav.

21 Slujitorii săi l-au întrebat: – Ce înseamnă ceea ce faci tu? Când trăia copilul
posteai şi plângeai, iar acum, când copilul a murit, te ridici de la pământ şi mănânci?

Ce înseamnă? Purtarea lui David era ciudată pentru slujitorii lui. Ei s-au aşteptat ca el să-şi
manifeste durerea profundă pentru moartea copilului, dar el s-a sculat din postul său şi a cerut să
mănânce.

~ 69 ~
22 David le-a răspuns: – Când trăia copilul posteam şi plângeam pentru că îmi
ziceam: „Cine ştie, poate DOMNUL îmi va arăta îndurare şi copilul va trăi.”
23 Dar acum, că a murit, de ce să mai postesc? Aş putea oare să-l aduc înapoi? Eu
voi merge la el, dar el nu se va mai întoarce la mine.
De ce să mai postesc? Aceste cuvinte descriu resemnarea lui David în faţa voinţei lui Dumnezeu
şi înţelegerea cu privire la starea morţilor. După ce copilul murise, nu mai era nimic de făcut, iar el
a acceptat în umilinţă inevitabilul.
Eu voi merge la el. Evreii vorbeau în mod figurat despre morţi ca dormind împreună în împărăţia
numită şe’ol. Cuvântul acesta este tradus atât prin „mormânt”, cât şi prin „iad” în KJV. Redarea
„iad” este nepotrivită, deoarece şe’ol n-are nimic de-a face cu chinuirea conştientă. Cel care murea
era uneori prezentat ca mergând să doarmă împreună cu părinţii săi (2 Samuel 7,12; 1 Regi 1,21;
2:10), ori ca fiind adăugat la părinţii lui (2 Regi 22,20). David voia să spună că se va uni cu fiul
său în moarte, dar că acest fiu n-avea să se mai întoarcă în ţara celor vii.

24 David a mângâiat-o pe soţia sa, Batşeba. A intrat la ea c(Eufemism ebraic cu

sensul de a avea relaţii sexuale) şi ea a născut un fiu pe care l-au numit Solomon.
DOMNUL îl iubea
Solomon. Numele probabil că înseamnă „paşnic”. Solomon avea să urmeze la tron. În felul
acesta, el avea să fie un strămoş al lui Mesia. Viaţa lui David fusese plină de războaie, aceea a lui
Solomon avea să fie una de pace.

25 şi de aceea El a transmis prin profetul Natan mesaj să-l numească Iedidia

d(Iedidia înseamnă Iubit de DOMNUL),de dragul DOMNULUI.
Iedidia. În mod literal, „iubitul lui Iehova”. David păcătuise, dar păcatul îi fusese iertat.
Dumnezeu îl iubea încă şi l-a iubit şi pe copilul pe care îl născuse Bat-Şeba.

Amoniţii, subjugaţi de David

26 Între timp, Ioab a asediat Raba amoniţilor şi a pus stăpânire pe cetatea regală
e(Sau: pe capitală).
A asediat Raba. Raportul despre asediul Rabei de către Ioab (cap. 11,1) fusese întrerupt de
raportul experienţei lui David cu Bat-Şeba. Acum este prezentat în rezumat raportul despre asediul
capitalei amonite. Istorisirea despre adulterul lui David cu Bat-Şeba şi uciderea lui Urie
(2 Samuel 11,2-12,25) nu este în Cronici.

27 Apoi a trimis mesageri la David să-i spună: „Am luptat împotriva Rabei şi am
pus stăpânire pe sursele de apă ale cetăţii.
Sursele de apă ale cetăţii. Raba era aşezată în îngusta vale a părţii superioare a râului Iaboc.
Cetatea era pe o stâncă, evident o cetate cu ziduri, deosebită de oraşul de jos. Acest oraş de jos era
numit „cetatea apelor”, probabil datorită izvorului care se vărsa în râu. Când această cetate de jos a
fost luată de Ioab, lipsa de apă a făcut imposibilă pentru apărători, păstrarea cetăţii de sus.
În vremurile Noului Testament, cetatea aceasta a fost numită Filadelfia (a nu se confunda cu
cetatea cu acelaşi nume din Asia Mică; Apocalipsa 1,11); numele modern – Amman, capitala
Transiordaniei după primul război mondial, iar mai târziu capitala noului regat al Iordaniei.

~ 70 ~
28 Acum, strânge restul trupelor, asediază cetatea şi cucereşte-o, ca să n-o cuceresc
eu şi să primească numele meu.”
Asediază cetatea.Asediul Rabei era practic terminat. Cea mai importantă parte a cetăţii căzuse
deja şi era clar că restul avea să se afle în curând în mâinile israeliţilor. Ioab a făcut amabil
invitaţie lui David să aducă şi restul forţelor lui Israel, pentru ca împăratul în persoană să poată lua
cetatea şi să-i revină gloria luării ei.
Să primească numele meu. Când a luat Ierusalimul, acesta a fost numit „cetatea lui David”
(cap. 5,7.9). Se pare că Ioab a plănuit ca Raba, după luarea ei, să nu primească numele lui, ci acela
al lui David (engl. „after my name”).

29 David a strâns întreaga oştire, s-a îndreptat către Raba, a luptat împotriva ei şi a
cucerit-o.
Întreaga oştire. Ioab propusese o adunare generală a întregului popor pentru luarea Rabei (v. 28).
David a adus la îndeplinire această propunere şi acum a apărut în persoană pentru cucerirea finală
a cetăţii. Deoarece căderea cetăţii era sigură, o adunare generală a puterii naţionale pare să fi fost
sugerată din întâmplare, şi nu din necesitate.

30 A luat de pe capul regelui f(Sau: capul lui Milcom (Moleh), zeul suprem al
amoniţilor) lor coroana care cântărea un talant g(Aproximativ 30 kg) de aur şi care
era împodobită cu pietre preţioase; ea a fost pusă pe capul lui David. Prada luată din
cetate era foarte multă.
De pe capul regelui…coroana. Aceleaşi consoane ebraice care formează aici cuvintele
„împăratului lor” mai formează şi numele de Malcam (sau Milcom), zeul naţional al amoniţilor
(Ţefania 1,5). Astfel că, unii socotesc că acea cunună luată de David a fost mai degrabă a zeului
decât a împăratului, deoarece cununa s-ar părea că este prea grea ca să fie purtată de un om. Un
talant este de aproximativ 30 kg.
Pietre preţioase. În mod literal, „piatră a preţuirii”.
A fost pusă pe capul lui David. Gramatica acestui text ne îngăduie să conchidem că pe capul lui
David a fost pusă fie cununa, fie piatra preţioasă. O cunună de o astfel de greutate nu putea fi
purtată mult timp, nici nu avea să fie purtată la ocazii obişnuite. Cununa a putut fi pusă pentru un
moment pe capul lui David ca semn al triumfului sau piatra a putut fi luată din coroană şi pusă în
coroana lui David. Şi într-un caz şi în altul, actul avea semnificaţia suveranităţii lui David asupra
amoniţilor.

31 Pe locuitorii cetăţii i-a scos afară, i-a pus să muncească cu ferăstraie, cu grape de
fier şi cu securi de fier şi i-a pus la făcut cărămizi h(Sensul frazei în ebraică este
nesigur; ideea este că au fost obligaţi la muncă forţată). La fel a făcut el şi cu
celelalte cetăţi amonite. Apoi David s-a întors la Ierusalim împreună cu întreaga
oştire.
I-a pus să muncească cu ferăstraie. Adică poporul a fost pus să lucreze cu fierăstrău şi cu alte
unelte. Prin schimbarea unei litere din verb, textul paralel redă: „i-a tăiat în bucăţi cu ferestraie”
(1 Cronici 20,3). Poate că a fost intenţionat acelaşi verb folosit şi în Samuel. Aceasta poate fi o
greşeală a unui copist. Unii au crezut că David a torturat pe prizonierii amoniţi (vezi despre
1 Cronici 20,3). Astfel de cruzimi ar fi în acord cu obiceiurile vremii, dar nu cu caracterul lui
David.

Comentarii Ellen G. White:1-31 PP 720-726;1-12 PP 721;1. 5.6. PP 727 7 GW 150; PK 141;

2T 688; 4T 15;2. 9.10 PP 723;11.12 PP 739 13 SC 28; 4T 15; 5T 639;13.14.17 PP 722 25 PK 51.

~ 71 ~
Capitolul 13
Amnon şi Tamar

1 Timpul a trecut. Absalom, fiul lui David, avea o soră frumoasă, pe nume Tamar,
de care s-a îndrăgostit Amnon, fiul lui David.

Timpul a trecut[După aceea-trad. Cornilescu]. Seria de istorisiri care urmează (cap. 13 la 21) este
un raport al nenorocirilor care s-au abătut asupra lui David după păcatul lui. Cronicile nu
menţionează aceste calamităţi, după cum acel raport omite să amintească păcatul lui David. După
adulterul lui cu Bat-Şeba şi omorârea lui Urie, David a fost un om schimbat. El pierduse mult din
încrederea în sine însuşi şi nici nu mai era stăpân complet al regatului său. Nici poporul nu mai
avea încredere şi astfel nu se grăbea să asculte de înştiinţările cu privire la răsplătirea faptelor de
dreptate sau la pedepsirea faptelor nelegiuite. Când vedea pe alţii făcând lucruri pentru care el
fusese un exemplu, îi era greu să-i mustre. Proprii lui fii au refuzat să-l asculte şi n-au mai
respectat sfatul lui. De unde înainte era tare şi curajos, acum el devenise slab şi ezitant. Deasupra
lui plana permanent un simţământ de ruşine. Capitolele care urmează descriu cursul evenimentelor
care, cel puţin în parte, au fost urmarea păcatului lui David.
O soră frumoasă.Absalom şi sora lui, Tamar, erau copiii lui Maaca, fiica împăratului din Gheşur,
iar naşterea lui Absalom avusese loc în timp ce David domnea la Hebron (cap. 3,3). Amnon era
întâiul născut al lui David, fiul lui „Ahinoam din Izreel”” (3,2). Deoarece se pare că aceşti fii se
aflau acum la tinereţea lor, întâmplările relatate aici trebuie să fi avut loc cam la jumătatea
domniei de 40 de ani a lui David.

2 Amnon era atât de chinuit din această cauză, încât s-a îmbolnăvit tânjind după sora
sa Tamar; căci ea era fecioară şi-i venea greu lui Amnon să-i facă ceva.

S-a îmbolnăvit. Istorisirea aceasta este inclusă în Sfintele Scripturi cu scopul de a demonstra ce
urmări tragice pot să vină peste familia unui om al lui Dumnezeu care s-a abătut de la calea cea
dreaptă şi a cedat ispititorului. Defectele copiilor lui David erau în parte datorate defectelor lui.
Şi-i venea greu. Lui îi venea greu, în împrejurările date, să-i facă după dorinţele lui. Fiind
obişnuit cu auto-mulţumirea şi cu împlinirea oricărei dorinţe a lui, a căzut bolnav din cauza
neputinţei lui de a-şi satisface plăcerile cu privire la Tamar.

3 Amnon avea un prieten, pe Ionadab, fiul lui Şimea, fratele lui David. Ionadab
acesta era un om foarte şiret.

Un prieten. Prietenia a fost rea şi a dus la nimicirea lui Amnon. Dacă Amnon şi-ar fi ales
prietenii cu înţelepciune, la vreme de criză, ar fi avut ajutorul unui prieten adevărat care să-i dea
un sfat sănătos şi salvator.
Foarte şiret. Ionadab era un bărbat şiret, care prin mijloace cinstite sau necinstite avea să-şi atingă
scopurile.

4 L-a întrebat pe Amnon: – De ce tu, fiul regelui, arăţi tot mai slăbit cu fiecare
dimineaţă ce trece? Nu vrei să-mi spui? – Sunt îndrăgostit de Tamar, sora fratelui
meu Absalom, i-a răspuns Amnon.

~ 72 ~
5 – Culcă-te în patul tău, i-a zis Ionadab, şi prefă-te că eşti bolnav. Când tatăl tău va
veni să te vadă, să-i spui: „Să vină, te rog, sora mea Tamar şi să-mi dea să mănânc
ceva; să-mi prepare mâncarea sub privirea mea ca s-o pot vedea şi să pot mânca din
mâna ei.”
Prefă-te că eşti bolnav. Adică pretinde că eşti bolnav. Într-un anumit sens, Amnon era deja
bolnav (v. 2). Boala lui era rezultatul patimii nesatisfăcute şi nestăpânite. În acest caz, el avea să
cadă bolnav în cu totul alt fel, care avea să apeleze la simpatiile împăratului.
Din mâna ei. David, ca tată cu discernământ şi înţelepciune, ar fi trebuit să înţeleagă ceva din
firea fiului său. Nu există, însă, nici un indiciu care să sugereze că el a ghicit toate intenţiile lui
Amnon. Altfel el n-ar fi fost de acord cu dorinţele acestuia. Dar ar fi trebuit să se alarmeze
suficient de tare ca să nu-i permită lui Tamar să părăsească locuinţa şi să intre la Amnon, unde
putea să aibă loc urmări atât de serioase.

6 Amnon s-a culcat şi s-a prefăcut bolnav. Regele a venit să-l vadă, iar Amnon i-a
zis: – Să vină, te rog, sora mea, Tamar, să-mi coacă două turte sub privirea mea şi să
mănânc din mâna ei.
7 David a trimis acasă la Tamar să i se spună: „Du-te, te rog, acasă la fratele tău
Amnon şi găteşte-i ceva de mâncare.”
Du-te. După cât s-ar părea, era o poruncă nevinovată, dar, dând acest ordin David trimitea pe
fiica lui la ruşine, iar pe fiul său la moarte.

8 Tamar s-a dus acasă la fratele său Amnon, pe care l-a găsit culcat. A luat nişte
aluat, l-a frământat, a făcut turtele sub privirea lui şi apoi le-a copt.
Tamar s-a dus. Tamar a fost împinsă să părăsească siguranţa locuinţei ei pentru apartamentul lui
Amnon, unde acesta avea să dispună de ea după plăcerea lui.

9 După aceea, a luat tigaia şi l-a servit, însă Amnon n-a vrut să mănânce. El a zis: –
Toată lumea să iasă afară! Şi toţi slujitorii au ieşit afară.
10 Atunci Amnon i-a zis lui Tamar: – Adu mâncarea în dormitor pentru ca să pot
mânca din mâna ta. Tamar a luat turtele pe care le făcuse şi le-a adus fratelui său
Amnon în dormitor.
În dormitor. Atunci când Amnon a refuzat să mănânce pe motiv că este bolnav şi necăjit, Tamar
însăşi a adus mâncarea în dormitorul lui.

11 Când ea s-a apropiat de el ca să-i dea să mănânce, el a apucat-o strâns şi i-a zis: –
Soro, vino şi culcă-te cu mine!
12 – Nu, frate, nu mă necinsti! i-a răspuns Tamar. Nu săvârşi ticăloşia aceasta, căci
un asemenea lucru nu este îngăduit în Israel.

Nu este îngăduit. Vezi Geneza 34,7. Nefiind altcineva acasă, Tamar nu avea pe nimeni care s-o
ajute în încercările ei de a rezista răului pe care dorea fratele ei să-l facă şi planului lui hotărât. La
început, ea a încercat să-i argumenteze vorbind despre păcătoşenia şi nebunia unui astfel de act.

~ 73 ~
13 Unde mă voi duce cu ruşinea mea? Iar tu vei fi socotit drept un ticălos în Israel.
Vorbeşte, te rog, cu regele şi el nu mă va opri să fiu a ta.

Unde mă voi duce cu ruşinea mea? Tamar a încercat să-l readucă pe Amnon la realitate,
arătându-i că, făcând o astfel de faptă, el avea s-o dispreţuiască, pe fata împăratului şi soră a lui,
pentru toată viaţa. Dacă el ar fi avut consideraţie pentru ea cu siguranţă că n-ar fi adus o asemenea
umilire asupra ei şi a familiei împăratului.
Iar tu. Tamar s-a gândit nu numai la urmările care o priveau pe ea, ci şi la Amnon. Făcând o faptă
atât de rea, el avea să devină un mişel, făcându-se de ruşine şi demn de dispreţ în toată ţara. Tamar
a gândit şi a judecat clar şi logic.
Vorbeşte,te rog,cu regele. Văzând că nu reuşea să-l convingă pe fratele ei să-şi schimbe planul,
Tamar a început să tragă de timp. Ceea ce conta acum era să scape din ghearele lui şi aceasta era
ultima ei încercare.

14 El însă n-a vrut s-o asculte şi, fiind mai puternic decât ea, a necinstit-o
culcându-se cu ea.

N-a vrut s-o asculte. Amnon era cu totul egoist, pătimaş şi hotărât să meargă pe calea lui,
indiferent de urmări. El nu putea fi înduplecat. Cerinţele lui Dumnezeu, virtutea surorii lui şi
cinstea propriului său nume nu însemnau nimic pentru el. Pentru caracteristicile acestea era
vinovat, în parte, şi David. El a evitat să ceară socoteală copiilor lui când făceau rele şi le-a
îngăduit să meargă pe propria lor cale. Acum nu mai puteau fi nici înduplecaţi, nici constrânşi.

15 După aceea, Amnon a urât-o foarte tare pe Tamar, ura aceasta fiind chiar mai
mare decât iubirea pe care o avusese pentru ea. Amnon i-a zis: – Scoală-te şi pleacă!

Amnon a urât-o. Rezultatul a fost cel aşteptat. Amnon a fost împins nu de iubire, ci de patimă, iar
acum, deoarece patimile lui animalice fuseseră satisfăcute, nu mai avea nici o consideraţie faţă de
sora lui, căreia îi făcuse un rău atât de crud.

16 – Nu! i-a zis ea. Alungându-mă, faci un rău şi mai mare decât cel pe care l-ai
făcut deja. Amnon însă n-a vrut s-o asculte

Faci un rău şi mai mare. N-a existat nici un motiv ca Amnon să ceară plecarea surorii lui.
Făcându-i rău, singurul lucrul pe care-l mai putea face acum, era s-o ocrotească şi s-o mângâie.
Alungând-o, el comitea încă o mişelie.
N-a vrut s-o asculte. Vezi v. 14. Amnon nu fusese făcut să asculte de glasul raţiunii, conştiinţei
sau de Dumnezeu. Protestul lui Tamar n-a însemnat nimic pentru el.

17 şi, chemându-l pe tânărul care-l slujea, i-a zis: – Scoateţi-o afară pe femeia
aceasta şi închideţi uşa după ea!

18 Slujitorul său a făcut întocmai cum i se poruncise. Tamar purta o tunică decorată
a(Sau cu mâneci lungi; sensul expresiei în ebraică este nesigur; şi în v. 19), căci cu
astfel de veşminte se îmbrăcau fiicele regelui care erau fecioare.

O tunică decorată. Ea purta o rochie lungă cu mâneci, după cum era obiceiul la fecioarele
familiei regale. Amănuntul este amintit pentru a se arăta că Tamar era recunoscută ca fecioară de
viţă regală.

~ 74 ~
19 Fiind izgonită, ea şi-a presărat cenuşă pe cap, şi-a sfâşiat roba decorată pe care o
purta, şi-a pus mâinile pe cap şi a plecat ţipând.
Şi-a sfâşiat roba. Probabil că aceasta s-a făcut imediat. Tamar n-a încercat să acopere ruşinea care
se abătuse asupra ei. Ea era o tânără virtuoasă, a cărei purtare era cu desăvârşire mai presus de
orice reproş. Când a părăsit apartamentul lui Amnon, ea a dat o dovadă puternică despre adânca
durere prin care trecuse (vezi Estera 4,1; 2 Regi 5,8). În felul acesta, ea l-a împiedicat pe Amnon
să inventeze o poveste că ea fusese vinovată de purtare rea faţă de el şi că, din acest motiv, fusese
alungată din faţa lui. Tamar era, în mod evident, pe deplin sinceră, acţiunile ei arătând indignarea
şi durerea care o cuprinseseră. Dacă ar fi rămas liniştită, ar fi putut fi socotită ca părtaşă la crimă.

20 Absalom, fratele ei, a întrebat-o: „Fratele tău Amnon a fost cu tine? Acum, sora
mea, taci şi nu fi mâhnită pentru ceea ce s-a întâmplat, căci este fratele tău.” Şi
Tamar, îndurerată, a rămas în casa fratelui său Absalom.
Cu tine.Membri ai familiei regale trebuie să fi cunoscut cusururile lui Amnon şi, după câte se
părea, Absalom şi-a dat imediat seama ce se întâmplase.
Acum…taci. Sfatul era de fapt să se păstreze spiritul de răzbunare pe Absalom. Răul care fusese
făcut lui Tamar, cerea pedeapsă imediată. Ruşinea pe care o suferise ea era cunoscută de toţi,
pentru că, prin comportamentul ei la părăsirea apartamentului lui Amnon ea a împiedicat orice
speranţă de tăinuire. N-ar fi fost nici un câştig prin amânare. Dacă Absalom ar fi fost el însuşi
omul care ar fi trebuit să fie, s-ar fi ocupat imediat de problemă şi n-ar fi stat liniştit până ce răul
făcut surorii lui nu ar fi fost îndreptat. Dar, în loc să caute redresarea prin mijloace legale, el a
complotat să se răzbune.
Îndurerată. Tamar fusese făcută de ruşine, apoi părăsită. A continuat să locuiască în casa fratelui
ei, nemăritată şi nefericită, în amintirea necinstirii ei.

21 Când regele David a auzit ce s-a întâmplat s-a mâniat foarte tare.
S-a mâniat foarte tare. David s-a mâniat într-adevăr foarte tare când a auzit de această faptă
ruşinoasă din partea unui fiu al său, dar se pare că, din cauza amintirii proprii lui purtări rele, n-a
căutat să se facă dreptate. El şi-a dat seama că mâinile îi erau legate de păcatul său. Ca urmare, el a
manifestat faţă de copii o îngăduinţă care a încurajat purtări rele ca aceasta. Dacă ar fi fost mai
demult, când conştiinţa îi era integră şi liberă de capcanele în care s-a încurcat ulterior, probabil că
ar fi administrat repede judecata. Dar acum, tot ce a făcut, a fost să dea o probă de mânie şi să
îngăduie păcătosului să umble nepedepsit.

22 Absalom nu a mai vorbit deloc cu Amnon, dar Absalom îl ura pe Amnon pentru
că acesta o necinstise pe sora sa, Tamar.
Nu a mai vorbit deloc. Absalom n-a dat pe faţă nici o umbră a simţămintelor sale puternice. Deşi
ardea de ură şi de răzbunare, el a reuşit să-şi păstreze calmul, în timp ce se gândea şi plănuia fără
oprire moartea fratelui său. Ar fi fost cu mult mai bine pentru toţi cei în cauză dacă s-ar fi căutat
de îndată dreptatea prin cuvenitele căi legale.

Absalom se răzbună pe Amnon

23 2 ani mai târziu, Absalom îşi tundea oile la Baal-Haţor, lângă hotarul cu Efraim.
Şi Absalom i-a invitat pe toţi fiii regelui.

Absalom îşi tundea oile. Tunsul oilor era atunci şi mai este încă un timp de sărbătoare şi de
veselie (vezi 1 Samuel 25,2.8).

~ 75 ~
 Baal-Haţor. Localitatea aceasta a fost identificată cu Jebel el’Aşur, cam la 4,5 mile (7,2 km)
nord-est de Betel şi la vreo 14,25 mile (22,8 km) de Ierusalim.
Toţi fiii regelui. Desigur că invitaţia aceasta l-a inclus şi pe Amon, pentru că scopul adevărat al
organizării acestei sărbători a fost să-şi asigure ocazia de a-l prinde.

24 S-a dus la rege şi i-a zis: – Iată, slujitorul tău îşi tunde oile. Te rog, să vină regele
cu slujitorii lui la slujitorul tău!
S-a dus la rege. Profunda viclenie a lui Absalom este descoperită în această invitaţie făcută lui
David. Nu prea spera ca tatăl său să vină, dar îndemnându-l să facă astfel, el avea să ajute la
îndepărtarea bănuielii şi avea să-l încurajeze în felul acesta pe Amnon să participe.

25 Dar regele i-a zis lui Absalom: – Nu, fiule, nu vom veni toţi, ca să nu fim o
povară pentru tine. Deşi Absalom a stăruit de el, regele n-a vrut să meargă, însă l-a
binecuvântat.
Să nu fim o povară pentru tine. David a respins invitaţia, pe motiv că prezenţa atât de multor
oameni putea să fie o povară pentru Absalom.
A stăruit de el. Continuând să-l îndemne pe tatăl său să fie prezent, Absalom a ascuns în mod
eficient adevăratul plan şi a reuşit să asigure binecuvântarea lui David asupra festivităţii. Acum
totul părea mai presus de orice bănuială.

26 Atunci Absalom i-a zis: – Dă-i voie, te rog, măcar fratelui meu Amnon să vină cu
noi. – De ce să vină tocmai Amnon cu tine? l-a întrebat regele.
De ce să vină tocmai Amnon? Întrebarea sugerează că David ar fi avut nişte presimţiri.

27 Absalom însă a stăruit de el, astfel că regele l-a trimis pe Amnon, împreună cu
toţi ceilalţi fii ai săi, să meargă cu el.
A stăruit. Prin stăruinţă continuă, până la urmă Absalom a înfrânt rezistenţa tatălui său şi a fost
sigur că nu numai Amnon, dar şi toţi prinţii (v. 29) aveau îngăduinţa să vină la festivitate.

28 Absalom le-a poruncit slujitorilor săi: „Aşteptaţi până când inima lui Amnon se
va înveseli de vin şi când vă voi zice: «Loviţi-l pe Amnon!», atunci să-l ucideţi. Nu
vă fie teamă! Oare nu eu v-am poruncit acest lucru? Fiţi tari şi arătaţi-vă vitejia!”
Loviţi-l pe Amnon. La data aceea, cel de-al doilea fiu al lui David, Chileab(cap. 3,3),era probabil
deja mort, pentru că nu mai auzim nimic despre el în raportul biblic. Dacă este aşa, moartea lui
Amnon avea să-l facă pe Absalom moştenitor al tronului (vezi cap. 3,2.3). Poate că slujitorii lui
Absalom au crezut că poruncile lui cu privire la moartea lui Amnon ţinteau asigurarea propriei lui
succesiuni la tron.

29 Slujitorii lui Absalom i-au făcut lui Amnon întocmai cum le poruncise stăpânul
lor. Atunci ceilalţi fii ai regelui au încălecat fiecare pe catârul lui şi au fugit.
Pe catârul lui. După cât se pare, David călărea un catâr (1 Regi 1,33.38) şi tot aşa a făcut şi
Absalom (2 Samuel 18,9). Astfel, se pare că la data aceea, catârul era animalul călărit de persoane
de rang înalt.
Au fugit. Când a fost omorât Amnon, fără îndoială că ceilalţi fii ai lui David s-au temut ca acesta
să nu fie decât începutul unui masacru general, în care ei să fie victimele.

~ 76 ~
30 În timp ce veneau ei spre palat, regelui i-a sosit vestea că Absalom i-a ucis pe toţi
fiii regelui, nelăsând în viaţă pe nici unul dintre ei.

Regelui i-a sosit vestea. Zvonul care a ajuns la David era fals. Chestiuni de felul acesta se
amplifică pe drum, pe măsură ce sunt duse de la o persoană la alta.

31 Auzind acestea, regele s-a sculat, şi-a sfâşiat hainele şi s-a culcat la pământ;
slujitorii săi stăteau în picioare, având şi ei hainele sfâşiate.

Şi-a sfâşiat hainele. Aşa exagerat cum era raportul, David l-a acceptat ca adevărat. Chiar ezitarea
lui, când a fost de acord ca fiii lui să fie prezenţi la serbare, sugerează că avea presimţiri sumbre.
De fapt, el a consimţit numai după stăruinţe (vezi v. 26.27) şi probabil împotriva propriei judecăţi.
Acum el a crezut că cele mai rele temeri ale lui fuseseră adeverite şi că avusese loc masacrarea
generală a tuturor prinţilor regali.

32 Ionadab, fiul lui Şimea, fratele lui David, i-a spus însă regelui: „Să nu se
gândească stăpânul meu că toţi tinerii, fiii regelui, au fost ucişi; numai Amnon a
murit. Acest lucru a fost plănuit de către Absalom încă din ziua în care Amnon a
necinstit-o pe sora acestuia, pe Tamar.

Ionadab. Ionadab „era un om foarte şiret”, care dăduse sfatul cel rău care a avut ca rezultat
siluirea lui Tamar (v. 3-5). Ca prieten al lui Amnon, el şi-a dat seama de pericolul la care era
expus prietenul său. El ştia că avea să vină ziua când fratele lui Tamar va căuta să se răzbune.
Ionadab a prezentat lui David propria lui părere despre cele ce avuseseră loc, şi anume că numai
Amnon fusese ucis.

33 De aceea să nu pună la inimă stăpânul meu, regele, zvonul că toţi fiii regelui au
murit, pentru că doar Amnon a murit.”

Să nu pună la inimă. Moartea lui Amnon a fost o lovitură destul de grea, dar ea era o chestiune
mică în comparaţie cu raportarea morţii tuturor fiilor lui David. David greşise când nu-l pedepsise
pe Amnon pentru crima împotriva surorii lui. Din cauza acestei neîndepliniri a datoriei, Domnul a
îngăduit ca împrejurările să-şi urmeze cursul. Piedicile fusese îndepărtate de forţele răului şi a
urmat o suită de evenimente care au pedepsit pe Amnon pentru crima lui (vezi PP 728).

34 Între timp, Absalom a fugit. La un moment dat, străjerul şi-a ridicat privirea şi a
zărit venind pe drumul dinspre apus, coborând muntele, o ceată mare de oameni
b(TM; LXX: o ceată mare de oameni. Străjerul a venit şi i-a spus regelui: „Văd
nişte oameni venind dinspre Horonaim, coborând muntele).

Absalom a fugit. Fără îndoială că Absalom a fugit imediat după uciderea lui Amnon, dar
scriitorul a omis să amintească până acum acest fapt. Un număr de evenimente se desfăşura acum
în mod simultan, dar scriitorul a putut să le relateze numai pe rând, unul câte unul. Fuga prinţilor
probabil că a avut loc în acelaşi timp cu fuga lui Absalom, prinţii întorcându-se la palat şi
Absalom fugind într-o altă direcţie. Septuaginta are următoarea adnotare la acest verset „pe pantă:
şi străjerul a venit şi a spus împăratului: am văzut oameni, pe drumul Oronenului, pe partea
dinspre munte”.

~ 77 ~
35 Atunci Ionadab i-a zis regelui: „Iată că sosesc fiii regelui; s-a întâmplat întocmai
cum a spus slujitorul tău.”

Cum a spus slujitorul tău. Când Ionadab spusese lui David că numai Amnon murise (v. 32), este
evident el vorbise nu din cunoaşterea faptelor, ci dintr-o bănuială isteaţă. Văzând pe prinţi
apropiindu-se, el a ştiut că avusese dreptate şi n-a ezitat să-i amintească acest lucru lui David.

36 Nu a terminat bine de vorbit că au şi sosit fiii regelui. Ei au început să plângă în

hohote, iar regele împreună cu slujitorii săi au început şi ei să plângă foarte tare.

37 Absalom a fugit şi s-a dus la Talmai, fiul lui Amihud, regele Gheşurului, iar
regele David plângea după fiul său în fiecare zi.

Talmai. Tatăl lui Maaca, mama lui Absalom (cap. 3,3). Absalom ştia că bunicul său avea să-i
acorde refugiu, pentru că viaţa lui nu avea să fie în siguranţă dacă rămânea în Israel.
Plângea după fiul său. Nu se ştie sigur dacă îl jelea pe Amnon sau pe Absalom. Probabil că era
vorba despre Amnon. David avea o inimă sensibilă şi a suferit mult din cauza morţii fiului său.

38 După ce Absalom a fugit şi a ajuns în Gheşur, a rămas acolo 3 ani.

A fugit. Este pentru a treia oară când este amintit faptul acesta, dar fiecare, repetate, are scopul de
a prezenta un nou amănunt. În versetul 34, este spus faptul simplu că Absalom a fugit. În v. 37
este dată localitatea unde a fugit (vezi harta de la pag. 662) şi durata şederii lui acolo.

39 Regele David a încetat să-l mai urmărească pe Absalom deoarece se împăcase cu

gândul că Amnon a murit c(TM; 4QSama: Duhul regelui tânjea să meargă la
Absalom).

(Sufletul lui-numai în engl. „the soul of”). Cuvintele acestea nu sunt în textul ebraic şi aici sunt
inserate pentru că verbul este feminin şi David nu putea fi subiectul potrivit. Septuaginta are
„duhul lui”. Dar, dacă a fost întristat după Absalom, dorind continuu întoarcerea lui, de ce nu l-a
chemat înapoi? Deşi David îşi iubea fiul, fără îndoială că a crezut că era necesară o lecţie atât
pentru Absalom, cât şi pentru popor, ca o manifestare a neplăcerii faţă de fapta lui Absalom
(compară cu PP 729).

Comentarii Ellen G. White: 1-39 PP 727, 728;30.31.36.37 PP 729 39 GC 537, 539.

~ 78 ~
Capitolul 14
Femeia înţeleaptă din Tekoa

1 Ioab, fiul Ţeruiei, şi-a dat seama că regelui îi era dor de Absalom.

De Absalom. Prepoziţia tradusă aici „faţă de” (engl.) mai poate să însemne „împotriva”. Unii
cred că redarea „împotriva” este în intenţia textului, făcând astfel ca David să se simtă ostil faţă de
fiul său din cauza omorârii lui Amnon. Totuşi vezi cele despre capitolul 13,39. Atitudinea lui
David a dat naştere înstrăinării lui Absalom faţă de tatăl său (vezi PP 728). Doritor să se întoarcă
şi amărât din cauza faptului că a fost ţinut departe atâta timp de treburile împărăţiei pe care o
aştepta să fie a lui după moartea tatălui său, Absalom s-a dedat la comploturi trădătoare. Era o
situaţie nesănătoasă, şi Ioab s-a apucat s-o îndrepte.
Vezi o hartă a luptelor cu Absalom

2 A trimis pe cineva la Tekoa şi a adus de acolo o femeie înţeleaptă. I-a zis femeii:
„Prefă-te că eşti în doliu: îmbracă-te în haine de doliu şi nu te unge cu untdelemn.
Să arăţi ca o femeie care de multă vreme jeleşte după un mort.

Tekoa. Un sat cam la km de Betleem, cel mai bine cunoscut ca domiciliu al profetului Amos
(Amos 1,1). Deoarece era aproape de Betleem, strămoşescul cămin al lui Ioab, se poate că el a
cunoscut personal pe această femeie, pe care s-a gândit s-o folosească pentru aducerea la
îndeplinire a scopului său. Tecoa este identificată cu modernul Tequ.
Prefă-te. Ioab a fost cel care a născocit parabola şi a pus cuvintele în gura femeii, dar era nevoie
de multă iscusinţă pentru punerea în scenă în faţa împăratului.

3 Aşa să te duci la rege şi să-i vorbeşti cum te voi învăţa eu.” Şi Ioab i-a făcut
cunoscut femeii ce avea de spus.
Să te duci la rege. Împăratul era judecătorul suprem al ţării şi accesibil tuturor supuşilor lui. Se
aştepta de la el să-i ajute în greutăţi.

4 Când femeia din Tekoa a ajuns a(Multe mss TM, LXX, VUL, Siriacă; cele mai
multe mss TM: i-a vorbit regelui) la rege, a căzut cu faţa la pământ şi i s-a închinat.
Ea i-a zis: – Ajută-mă, o, rege.

5 – Ce necaz ai? a întrebat-o regele. – Sunt o femeie văduvă, i-a răspuns femeia.
Soţul meu a murit.

Sunt o femeie văduvă. Cazul era destul de diferit de cel al lui David pentru ca istorioara să nu dea
naştere la suspiciune. Existau anumite puncte de bază în istorisire care trebuiau fixate în mintea lui
David şi accentul a fost pus asupra lor.

6 Slujitoarea ta mai avea 2 fii care, într-o zi, se băteau pe câmp şi nu era nimeni
acolo care să-i despartă, astfel că unul l-a lovit pe celălalt şi l-a omorât.

Doi fii. Care corespundeau cu Amnon şi Absalom.

~ 79 ~
7 Acum, tot clanul s-a ridicat împotriva slujitoarei tale, spunându-i: „Predă-ni-l pe
cel care şi-a ucis fratele, ca să-l omorâm, căci i-a luat viaţa fratelui său. Îl vom
nimici şi pe moştenitor!” Ei vor stinge astfel singurul cărbune care mi-a mai rămas,
lăsându-l pe soţul meu fără nume şi fără moştenitor pe pământ.
Împotriva slujitoarei tale. Parabola se deosebeşte aici intenţionat de faptele reale, astfel încât să
nu dea naştere la bănuieli. În cazul lui David, el era cel care se înstrăinase de Absalom şi refuzase
să-i acorde îngăduinţa să se întoarcă. În parabolă era familia, nu mama, care insista ca ucigaşul să
fie socotit vinovat.
Şi pe moştenitor. Probabil că aici este o aluzie ascunsă la Absalom ca moştenitor al tronului lui
David.

8 Regele i-a răspuns femeii: – Du-te acasă. Voi da porunci cu privire la tine.
Voi da porunci. Femeia a câştigat partea ei şi David a făgăduit că fiul ei va fi ocrotit.

9 – O, rege, stăpânul meu, i-a zis femeia din Tekoa regelui, asupra mea şi asupra
familiei tatălui meu să cadă vina. Iar regele şi tronul său să rămână fără vină.
Asupra mea... să cadă vina.După faptă, ucigaşul era vinovat, dar, datorită împrejurărilor, David
i-a acordat graţierea. Femeia a câştigat partea ei, dar dorea să prelungească discuţia aşa fel încât
să-l facă pe David să se oblige pe sine în continuare. Pentru a face asta, ea a cerut că dacă este
vreo vinovăţie de sânge, să-i fie îngăduit să cadă asupra ei şi nu asupra lui David şi a tronului său.
Făcând aceasta, ea l-a atras pe David într-o situaţie în care el însuşi avea să-şi asume răspunderea.
Până aici el o îndepărtase pur şi simplu cu o promisiune, fără să se implice în mod deosebit.

10 – Dacă cineva va vorbi împotriva ta, adu-l la mine şi nu se va mai atinge de tine,
i-a zis regele.
Dacă cineva va vorbi. Cuvintele înţelepte ale femeii au obţinut de la David promisiunea că el
avea să-şi asume rolul de ocrotitor al ei. Fără să-şi dea seama, s-a lăsat atras într-o situaţie din care
cu greu se mai putea retrage.

11 – Fie ca regele să-şi aducă aminte de DOMNUL, Dumnezeul său, pentru ca să-l
împiedice pe răzbunătorul sângelui să mărească prăpădul şi să-mi ucidă fiul, l-a
rugat femeia pe rege. – Viu este DOMNUL că nici un fir de păr din capul fiului tău nu
va cădea la pământ, i-a zis regele.
Regele să-şi aducă aminte. Până aici, femeia avusese succes deplin, dar a dorit să ducă mai
departe chestiunea. Cel mai mare respect al lui David era pentru Dumnezeu şi ea nu avea să se
oprească până când el nu avea să se oblige faţă de Dumnezeu.
Viu este Domnul. David a jurat solemn că viaţa fiului ei va fi ocrotită. El se obliga acum în aşa
fel încât nu se mai putea retrage.

12 Atunci femeia i-a mai zis: – Dă voie, te rog, slujitoarei tale să-i spună ceva
stăpânului meu, regele. – Vorbeşte! i-a zis regele.

Femeia i-a mai zis. Până aici ea se ocupase de un caz ipotetic, care părea să-i intereseze pe ea şi
pe fiul ei. Aducându-l cu iscusinţă pe David să dea un verdict în acest caz, ea a început să aplice
chestiunea la Absalom. Primele ei cuvinte au fost prudente şi oarecum ambigue, dar ea a continuat
să se apropie de David cu problema procedeelor lui cu Absalom.

~ 80 ~
13 – De ce ai plănuit un astfel de lucru împotriva poporului lui Dumnezeu? Pentru
că, din însăşi vorbele lui, regele se face vinovat neaducându-l înapoi pe cel pe care
l-a izgonit.
De ce? Dacă David urmase o astfel de cale în acel caz, ce motiv avea să nu procedeze la fel şi în
celălalt caz? Dacă el făcuse bine acordând o graţiere fiului ei, care era vrednic de moarte, ce îl
împiedica să nu acorde o graţiere lui Absalom, care era vinovat de omor?
Poporului. La Absalom şi la întregul Israel împreună cu el. Absalom era moştenitorul tronului.
Deci el aparţinea poporului şi poporul îi aparţinea. O crimă împotriva lui era o crimă împotriva
întregului Israel. Refuzând moştenitorului tronului se întoarcă în ţara sa, David lipsea pe popor de
drepturile lui de a avea în mijlocul lui pe viitorul împărat. Greşeala împotriva lui Absalom era o
greşeală împotriva naţiuni pe care el trebuia s-o conducă. Femeia insinua doar ce dorea să spună,
dar cuvintele ei erau destul de lămurite ca lui David să nu-i scape unde voia să ajungă.
Se face vinovat. Femeia ajunge acum la miezul problemei. David se dovedise cu puţin timp
înainte că greşise în atitudinea faţă de Absalom prin verdictul pe care-l dăduse în cazul fiului ei. El
fusese de acord că nu era drept ca ea să fie lipsită de moştenitorul ei, dar el lipsea pe Israel de
moştenitorul lui. Pronunţându-se în favoarea fiului ei, el se condamnase singur cât priveşte
comportarea lui faţă de Absalom.
Neaducându-l înapoi. Cuvintele acestea arată lămurit că David era răspunzător pentru exilul lui
Absalom. Tot ceea ce trebuie făcut pentru a-l aduce acasă era ca David să-i trimită o invitaţie.
Poporul îl dorea. Absalom era nerăbdător să se întoarcă şi chiar familia regală avea să-l primească
înapoi cu bucurie. Dar David însuşi se împotrivea. Aceasta era interpretat ca o greşeală, nu numai
faţă de Absalom, ci şi faţă de naţiune în întregime.
L-a izgonit. Din ebraicul naduch, „a împinge”, „a îmbrânci”. Rădăcina se află în
Deuteronom 30,3-5; Ieremia 40,12; Mica 4,6 şi Ţefania 3,19, unde este aplicată poporului lui
Dumnezeu izgonit într-o ţară păgână.

14 În ceea ce ne priveşte, asemenea unor ape care cad pe pământ şi nu se mai adună,
aşa vom muri cu toţii. Dumnezeu însă nu ia viaţa, ci dimpotrivă, plănuieşte căi prin
care cel izgonit să se poată întoarce la El.
Vom muri. Moartea este soarta comună a tuturor. Un tratament aspru faţă de Absalom nu mai
poate aduce înapoi pe Amnon din morţi. Sângele lui a fost vărsat pe pământ şi nu mai poate fi
adunat la loc. Atunci pentru ce să nu se uite trecutul şi să se întoarcă Absalom în căminul şi printre
rudele sale şi să-şi reia drepturile sale la tron?
Dumnezeu însă nu ia viaţa. În mod literal, „Dumnezeu nu vrea să ia viaţa”. Dumnezeu este
binevoitor, iubitor şi iertător. Când cineva păcătuieşte şi după aceea se pocăieşte cu adevărat,
Domnul este gata să-l ierte de păcat şi să-l repună din nou în graţia divină. Cuvintele acestea
constituie o demonstrare potrivită a iubirii lui Dumnezeu faţă de păcătos şi dovedesc că poporul
lui Israel avea o cunoaştere rezonabilă a planului de mântuire. David însuşi păcătuise foarte grav şi
avusese nevoie de îndurare. Faptul că el mai era în viaţă şi mai păstra tronul se datora numai
îndurării celei mari a Cerului. Aceste cuvinte ale femeii înţelepte din Tecoa au atins puternic inima
lui David şi l-a făcut să se îndure de fiul lui.

15 De aceea am venit să-i vorbesc stăpânului meu, regele, pentru că oamenii m-au
înspăimântat. Slujitoarea ta şi-a zis: „Să-i vorbesc regelui, poate el va îndeplini
cererea slujitoarei sale.
M-au înspăimântat. Există o ambiguitate intrigantă cu privire la aceste cuvinte. Oare vorbeşte
femeia despre sine însăşi şi teama ei cu privire la acţiunile vecinilor ei? Sau se referă la ceea ce a
spus cu privire la Absalom şi poziţia naţiunii ca întreg? Ea continuă să simuleze realitate, dar
vorbeşte direct inimii împăratului în legătură cu purtarea lui faţă de Absalom. Ambiguitatea pare
să fie intenţionată şi aceasta este ceea ce face din cuvintele ei un apel atât de remarcabil şi

~ 81 ~
mişcător. În poziţia ei în faţa împăratului ea stă ca o reprezentantă a poporului. Glasul ei este
glasul naţiunii. Înţelegând simţământul lui Israel ca popor, ea simte o apăsare care o copleşeşte şi
aceasta îi dă îndrăzneală înaintea împăratului. Cu siguranţă că David a ascultat-o deoarece ea
exprima dorinţele întregului popor.

16 Poate că regele o va asculta şi o va scăpa pe slujitoarea sa de cei care vor s-o

şteargă pe ea şi pe fiul ei din moştenirea lui Dumnezeu.”
Regele o va asculta. Împăratul ascultase deja şi aprobase cererea ei referitoare la ea şi la fiul ei.
Dar împăratul avea să asculte şi cererea ei cu privire la cazul pentru care venise în mod special. Ea
vorbea acum în mod indirect în favoarea lui Absalom şi cerea lui David să-i îngăduie să se
întoarcă. De fapt, ea spunea lui David că cererea aceasta fusese ascultată deja şi primise răspuns.
Împăratul va asculta – despre aceasta era pe deplin încrezătoare. Cine ar putea să reziste unui
astfel de apel?

17 Acum, slujitoarea ta spune: „Fie să-mi aducă pace cuvintele stăpânului meu,
regele! Căci stăpânul meu, regele, este ca un înger al lui Dumnezeu, ştiind să
înţeleagă binele şi răul. Fie ca DOMNUL, Dumnezeul tău, să fie cu tine!”
Pace(engl. „comfortable”). În mod literal, „pentru odihnă”, adică ele să împace pe cei în discuţie.
Un înger al lui Dumnezeu. Sau „sol al lui Dumnezeu”. Cuvântul ebraic tradus aici „înger” mal’ak
se găseşte de 213 ori în VT şi în KJV este tradus „înger” de 111 ori, „sol” de 98 de ori şi
„ambasador” de 4 ori (vezi v. 20; cap. 19,27; 1 Samuel 29,19).
Să fie cu tine. Cuvintele de încheiere ale cererii ei sunt aproape ca o binecuvântare. Făcând ce
este drept, David avea să aibă prezenţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Ea vorbise în numele lui
Dumnezeu şi l-a asigurat pe împărat că, răspunzând acestei chemări la dreptate şi raţiune, el Îl va
avea pe Dumnezeu cu el.

18 Regele i-a zis femeii: – Să nu-mi tăinuieşti răspunsul la întrebarea pe care ţi-o voi
pune. – Să întrebe stăpânul meu, regele, i-a răspuns femeia.
19 – Oare mâna lui Ioab nu este ea cu tine în toate acestea? a întrebat-o regele. – Viu
este sufletul tău, o, rege, stăpânul meu, că nimeni nu se poate abate nici la dreapta
nici la stânga de la tot ceea ce a zis stăpânul meu, regele, i-a răspuns femeia. Într-
adevăr, slujitorul tău, Ioab, mi-a poruncit şi tot el a pus în gura slujitoarei tale toate
aceste cuvinte.
Mâna lui Ioab. Lui David nu i-a fost greu să desluşească deghizarea femeii şi să-şi dea seama de
sursa stratagemei. Ioab era apropiat de David şi probabil că îşi exprimase deja convingerile, dar
până acum fără rezultat. Cunoscând stăruinţa şi abilitatea lui, David şi-a dat seama de îndată că
Ioab era răspunzător de vizita femeii.

20 Slujitorul tău, Ioab, a făcut acest lucru pentru a schimba situaţia. Stăpânul meu
însă are o înţelepciune ca cea a unui înger al lui Dumnezeu, cunoscând tot ce se
petrece în ţară.
21 Regele i-a zis atunci lui Ioab: – Iată, vreau să fac lucrul acesta!Du-te deci şi adu-l
pe tânărul Absalom.

Adu-l pe tânărul. Ioab şi-a atins scopul, iar împăratul l-a înştiinţat să ducă ştirea lui Absalom şi
să-l aducă acasă.

~ 82 ~
22 Ioab a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat şi l-a binecuvântat pe rege. El a zis: –
Astăzi slujitorul tău ştie că a găsit bunăvoinţă la stăpânul său, regele, fiindcă regele
a făcut după cuvântul slujitorului său.
L-a binecuvântat pe rege. Ioab avea motive întemeiate să-i mulţumească împăratului. Dacă David
ar fi luat o hotărâre contrară, Ioab ar fi fost răspunzător pentru situaţie.

Absalom se întoarce la Ierusalim

23 Ioab s-a ridicat, a plecat la Gheşur şi l-a adus înapoi pe Absalom la Ierusalim.
24 Dar regele a zis: „Să se ducă în casa lui şi să nu-mi vadă faţa!” Absalom s-a
întors astfel acasă la el şi nu a văzut faţa regelui.
Să nu-mi vadă faţa. Uciderea de către Absalom a lui Amnon nu era încă uitată, dar, de dragul
naţiunii şi al lui Absalom însuşi, David a socotit necesar să arate oroare faţă de crima comisă.
Nu a văzut faţa regelui. Fiind acasă, dar nefiindu-i îngăduit să vadă faţa tatălui său sau să apară la
curte împreună cu fraţii lui, mintea lui Absalom a început să se chinuiască. El îşi dădea seama că
greşise şi că poporul ajunsese să-l simpatizeze. În ochii naţiunii, el era un erou care trebuia lăudat
pentru o faptă de justiţie şi nu ca un criminal care să fie alungat pentru o faptă rea.

25 În tot Israelul nu era nici un om atât de vestit pentru frumuseţea lui, aşa cum era
Absalom. Din creştetul capului şi până la talpa piciorului nu se găsea nici un cusur
în el.
26 Când îşi tundea părul – şi-l tundea în fiecare an căci devenea prea greu să-l
poarte – acesta cântărea 200 de şecheli b(Sau: sicli, greutate de bază, comună la
toate popoarele semite antice; existau mai multe tipuri de şechel: regal
(2 Sam. 14:26; aproximativ 13 gr), obişnuit (aproximativ 12 gr) şi cel al Lăcaşului
(aproximativ 10 gr); greutatea şechelului a variat în diferite vremuri şi în diferite
zone; aproximativ 2,6 kg), potrivit greutăţii regale.
Două sute de şecheli. Conform cu greutatea normală a siclului, aceasta ar fi aproape 2 kg.
Aceasta se pare să fie o greutate prea mare pentru păr. Poate că greutatea unui siclu regal era alta
decât cea a siclului obişnuit.

27 Lui Absalom i s-au născut 3 fii şi o fiică, fiică al cărei nume era Tamar; aceasta
era foarte frumoasă.
Trei fii. Probabil că aceştia au murit mai la începutul vieţii (vezi cap. 18,18).
Tamar. Tamar a fost numită după numele surorii lui Absalom şi a fost la fel de frumoasă ca ea
(cap. 13,1). Probabil că ea a fost cea care s-a căsătorit cu Uriel din Ghibea şi a avut o fiică Maaca
(sau Micaia). Soţia lui Roboam şi mama lui Abia, ambele au fost numite Maaca „fiica” lui
Absalom (evident nepoata, vezi despre 1 Samuel 14,50) şi Micaia, fiica lui Uriel (vezi
2 Cronici 13,2, 11,20-22; 1 Regi 15,2).

28 Absalom a locuit 2 ani în Ierusalim fără să vadă faţa regelui.

Fără să vadă faţa regelui. Natural că aceasta l-a amărât pe Absalom şi l-a făcut să fie posomorât,
determinându-l să creadă că el era tratat cum nu trebuie. Probabil că, în proprii lui ochi el socotea
că n-a greşit cu nimic omorându-l pe Amnon, pentru că n-a făcut decât să aplice dreptatea.
Absalom era egoist şi fără scrupule, ambiţios şi impulsiv. El era admirat de popor şi îi câştiga
treptat simpatia. Nu era deloc înţelept pentru David să îngăduie ca situaţia să continue aşa.

~ 83 ~
29 Apoi Absalom l-a chemat pe Ioab pentru a-l trimite la rege, însă acesta nu a vrut
să vină. A trimis a doua oară după el, dar tot nu a vrut să vină.
Nu a vrut să vină. Deoarece Ioab avusese deplin succes în eforturile anterioare, David a crezut că
mai putea face un serviciu. Dar fără îndoială că Ioab a socotit că făcuse atât cât era înţelept să facă
şi că avea să atragă neplăcerea împăratului dacă continua să întreprindă alţi paşi în această
chestiune.

30 Atunci Absalom le-a zis slujitorilor săi: „Ogorul lui Ioab este aproape de al meu
şi are semănat orz pe el. Mergeţi şi daţi-i foc!” Slujitorii săi au făcut întocmai cum le
poruncise.
Daţi-i foc. O astfel de stratagemă avea să determine acţiune din partea lui Ioab, dar la ea a recurs
numai un caracter iresponsabil şi fără scrupule.

31 Aflând acest lucru, Ioab s-a dus acasă la Absalom şi l-a întrebat: – De ce slujitorii
tăi au dat foc ogorului meu?
32 – Pentru că nu ai venit când te-am chemat. Am vrut să te trimit la rege să-i spui:
„De ce am venit din Gheşur? Nu ar fi fost mai bine pentru mine să fi rămas acolo?”
Doresc acum să văd faţa regelui şi dacă este vreo nelegiuire în mine, atunci să mă
omoare.
Am vrut să te trimit. Absalom l-a tratat pe Ioab ca pe slujitorul lui, dându-i porunci şi aşteptând
ca ele să fie aduse la îndeplinire. Purtarea lui arată cât de departe mersese pe calea răzvrătirii şi
hotărârii sale de a asigura o îndreptare a presupusului său necaz şi o restaurare a privilegiilor
despre care credea că sunt, de drept, ale sale. N-a încercat deloc să explice de ce a dat foc
câmpului. El a acţionat ca şi când era îndreptăţit să ia măsurile pe care le-a luat pentru a-l chema
pe Ioab la el şi ca şi cum Ioab era obligat să-i îndeplinească dorinţele.
Să văd faţa regelui. Lui Absalom îi fusese îngăduit să vină acasă, dar împăratul refuza încă să-l
vadă. Un astfel de tratament era pentru Absalom mai chinuitor decât exilul. După părerea
poporului, David era prea aspru în comportamentul lui faţă de Absalom şi poporul s-a simţit atras
treptat de Absalom.
Dacă este vreo nelegiuire. Absalom ştia bine că David nu era în situaţia să judece. Însuşi
împăratul se făcuse vinovat de crimă ucigându-l pe Urie. Străduindu-se să-l judece pe Absalom,
David nu făcea decât să se încurce pe sine. Probabil că atitudinea poporului nu avea să-l sprijine
pe David într-un astfel de comportament. Inima poporului era cu Absalom, iar David ştia asta.

33 Ioab s-a dus la rege şi i-a spus lucrul acesta. Atunci regele l-a chemat la el pe
Absalom. Acesta a venit la rege şi i s-a închinat cu faţa la pământ. Regele l-a sărutat
pe Absalom.
L-a sărutat pe Absalom. Lui Absalom nu i-a fost doar îngăduită prezenţa regală, dar a fost astfel
tratat încât să indice cel puţin o împăcare exterioară. Compară cu experienţa lui Esau sărutând pe
Iacob şi Iosif pe fraţii săi (Geneza 33,4; 45,15).Amintirea lui David despre propria lui vinovăţie l-a
făcut să fie neatent şi şovăitor. După câte se pare, el n-a ştiut încotro să se îndrepte şi ce cale să
urmeze. A recunoscut care îi era datoria, dar amintirea propriei lui nelegiuiri l-a împiedicat să facă
ceea ce ştia că trebuie făcut.

Comentarii Ellen G. White:1-33 PP 728, 729;1-14 PP 728;21.24.25.28.32.33 OPP 729.

~ 84 ~
Capitolul 15
Răzvrătirea lui Absalom

1 După toate acestea, Absalom şi-a făcut rost de un car, de cai şi de 50 de oameni
care alergau înaintea lui.
Un car,de cai. Absalom complota în taină să-şi asigure coroana. Având scopul de a impresiona
poporul, el a luat o atitudine pe care o socotea potrivită evidentului moştenitor. Compară cu
Adonia care a urmat aceeaşi cale de acţiune când „s-a sumes” cu scopul de a lua tronul (1Regi 1,5;
vezi şi 1Samuel 8,11).
Şi de 50 de oameni care alergau înaintea lui. Un corp de gardă pentru prinţ. Prin aceste măsuri,
Absalom a apărut ca enunţând pretenţia de a urma la tron. Aceasta era echivalentul emiterii unei
declaraţii oficiale generale că el se considera ca fiind cel care avea să fie următorul împărat.

2 Se trezea dis-de-dimineaţă şi stătea pe marginea drumului care ducea spre poarta

cetăţii. Oricine venea la rege cu vreo neînţelegere pe care acesta s-o judece,
Absalom îl chema şi-l întreba de unde este, iar acesta îi spunea seminţia din care
face parte.
Spre poarta. Poarta cetăţii era locul unde se aranjau treburile publice şi unde luau loc judecătorii
pentru administrarea dreptăţii (vezi despre Geneza 19,1).
Venea la rege. Poporul avea obiceiul să vină la împărat pentru judecată, dar judecata era
anevoioasă.Preocuparea lui David cu necazurile lui, ezitarea lui de a lua o atitudine hotărâtă în
mustrarea răului s-au arătat în administrarea treburilor publice. De aceea, Absalom căuta favoarea
publică, aşezându-se în calea poporului şi punându-şi timpul şi serviciile la dispoziţia lor.
De unde este.Prinţul era un politician iscusit. Prin punerea de întrebări el arăta că îl interesa în
mod real poporul şi lăsa impresia că era un prieten personal.
Seminţia din care face parte. Noi am spune: „din cutare şi cutare seminţie”. În fiecare caz,
desigur că individul amintea seminţia specifică.

3 Atunci Absalom îi zicea: „Tu ai dreptate în această neînţelegere, însă nimeni din
partea regelui nu te va asculta.”
Ai dreptate. Fiecare era flatat de un verdict favorabil şi în felul acesta influenţat să aducă laude
lui Absalom pe tot cuprinsul ţării.
Nimeni din partea regelui. Aceasta era o insinuare că împăratul era nepăsător şi indiferent in
administrarea dreptăţii. Desigur că scopul era să trezească în popor un simţământ de nemulţumire,
prin dezaprobarea împăratului din cauza neglijenţei lui în răspunderile publice şi să sugereze că
remediul unei astfel de stări nesatisfăcătoare a treburilor s-ar găsi în urcarea lui Absalom pe tronul
Israelului.

4 Apoi adăuga: „Dacă m-ar pune pe mine judecător în ţară! Atunci oricine ar avea
vreo neînţelegere sau vreo pricină de judecată, ar veni la mine şi eu i-aş face
dreptate!”
Dacă m-ar pune pe mine judecător. Absalom îşi dădea un aer de bunătate şi de indignare
îndreptăţită faţă de starea cea rea a lucrurilor. Dacă el ar fi judecător, poporul n-ar fi lipsit de
drepturile lui, pentru că el ar căuta ca situaţia să fie repede îndreptată. Fiecare cauză de
nemulţumire o întorcea spre propriul lui avantaj şi împotriva împăratului. La fiecare ocazie de
nemulţumire el îşi exprima simpatia şi regretele faţă de ineficienţa administraţiei şi dorinţa lui
serioasă de a îndrepta lucrurile.

~ 85 ~
5 Se mai întâmpla că oricine se apropia de el să i se închine, el îi întindea mâna, îl
îmbrăţişa şi-l săruta.
Şi-l săruta. Absalom a folosit orice abilitate prin care putea să câştige inima poporului pentru el.
Prin amabilitate, curtenie exagerată şi printr-un aer de pretinsă afecţiune, el a făcut ca poporul să
creadă că era într-adevăr interesat de bunăstarea lor şi că, dacă le-ar fi împărat ar administra totul
în aşa fel încât să asigure fiecăruia bucuria deplină de a avea parte de toate drepturile.

6 Aşa se purta Absalom faţă de toţi israeliţii care veneau la rege pentru a le fi
judecate pricinile. Astfel, Absalom a câştigat inima bărbaţilor lui Israel.
Aşa se purta. Mijloacele folosite erau necinstite şi nesincere. Absalom a înşelat cu premeditare
poporul, făcând să se nască bănuiala, nemulţumirea şi animozitatea faţă de împărat. Oamenii
lăudau peste tot pe Absalom şi criticau pe împărat. Poporul dorea ca David să abdice pentru ca
Absalom să-şi poată lua locul pe tron.

7 După o perioadă de 4 ani a(Câteva mss LXX, Siriacă, Josefus; TM: 40), Absalom
i-a zis regelui: – Dă-mi voie, te rog, să merg la Hebron ca să împlinesc un jurământ
pe care I l-am făcut DOMNULUI
De 4 ani[40 de ani-trad. Cornilescu]. Ediţia luciană a Septuagintei şi Siriaca redau aici „4 ani”.
Aceasta este şi cifra dată de Flavius (Antiquities VII 9.1). Nu este clar de când trebuie socotiţi
aceşti 4 ani, dar probabil că de la întoarcerea lui Absalom la Ierusalim. Dacă este aşa, conspiraţia
pentru luarea tronului dura de 2 ani, pregătind calea prin flatări (vezi cap. 14,28).
La Hebron. Juruinţa n-a fost făcută la Hebron, ci la Gheşur (v. 8), dar ea urma să fie implinită la
Hebron. Locul acesta a fost bine ales pentru răzvrătirea lui Absalom. Acesta era locul naşterii lui
(cap. 3,2.3) şi locul primei capitale a lui David.
Să împlinesc un jurământ. O astfel de cerere avea să-i placă lui David foarte mult. Dar ea era o
mască de devoţiune religioasă, care ascundea planurile de trădare ale lui Absalom.
Poate că mulţi n-au fost împăcaţi cu transferarea capitalei la Ierusalim. Fiind locul de naştere a
lui Absalom, acesta a oferit un pretext plauzibil pentru a se desfăşura acolo marea sărbătoare de
jertfe pentru îndeplinirea presupusei juruinţe a lui Absalom.

8 căci, pe când se afla în Aram, la Gheşur, slujitorul tău a făcut un jurământ

spunând: „Dacă DOMNUL mă va aduce înapoi, la Ierusalim, Îi voi sluji b(Câteva mss
LXX conţin: la Hebron) DOMNULUI!”
Dacă Domnul. Absalom a vrut să facă să apară întoarcerea lui la Ierusalim ca fiind o providenţă a
lui Dumnezeu, dăruită lui în schimbul unei juruinţe solemne făcute în timp ce era în exil la
Gheşur.

9 – Mergi în pace, i-a răspuns regele. Atunci Absalom a plecat îndată la Hebron.
Mergi în pace.David n-a înţeles încă planul lui Absalom, ci i-a dat sprijin şi binecuvântare. Între
timp, îndemnurile înşelătoare ale lui Absalom erau urmate de succes. El înşelase poporul
încredinţându-i că era prietenul şi binefăcătorul lor. Îl înşelase şi pe David că era un fiu ascultător.
Ceea ce Absalom nu vedea încă erau greşeala şi moartea lui finală.

10 De acolo Absalom a trimis mesageri la toate seminţiile lui Israel să le spună:

„Atunci când veţi auzi sunetul cornului, să ziceţi: «Absalom s-a întronat la
Hebron!»”

A trimis mesageri. Au fost trimişi agenţi secreţi în locuri strategice de pe cuprinsul ţării pentru a
comunica parola cu privire la conspiraţia celor pe care ei îi găseau că sunt favorabili. Pregătirile
~ 86 ~
elaborate pentru răzvrătire nu sunt arătate în detaliu, dar este clar că complotul fusese gândit cu
grijă. La un semnal dat, emisarii aveau să proclame pe întreg cuprinsul ţării ştirea că încoronarea
lui Absalom era un fapt împlinit.

11 200 de oameni din Ierusalim îl însoţeau pe Absalom, fiind invitaţii acestuia. În

naivitatea lor, ei îl însoţeau fără să bănuiască nimic.

În naivitatea lor, ei îl însoţeau. Cei 200 de oameni care l-au însoţit nevinovaţi pe Absalom
probabil că au fost bărbaţi însemnaţi, care deţineau poziţii influente. La Hebron fiind, Absalom a
sperat să-i câştige de partea lui şi, în felul acesta, ei să exercite o puternică influenţă în favoarea sa.
În cazul în care nu reuşea să-şi asigure sprijinul lor, el putea să-i împiedice să se angajeze în
eforturi îndreptate împotriva lui.

12 În timp ce aducea jertfele, Absalom a trimis în cetatea Ghilo după ghilonitul

Ahitofel, sfetnicul lui David. Uneltirea căpăta putere şi tot mai mulţi din popor
treceau de partea lui Absalom.

Ghilo. O cetate la vreo 11 km nord de Hebron (Iosua 15,51), acum Chirbet Jâla.
Ahitofel. El s-a îndepărtat de David din cauza resentimentelor faţă de purtarea cea rea a acestuia
faţă de Bat-Şeba, nepoata lui (vezi PP 735). Eliam, fiul său (cap. 23,34), era tatăl Bat-Şebei
(cap. 11,3). Fără îndoială că Ahitofel era de partea conspiraţiei. El a putut juca foarte bine un rol
important în aţâţarea la răzvrătire în părţile din jurul Hebronului şi asigurându-se că acolo totul era
gata pentru încoronarea lui Absalom.
Căpăta putere. În timpul sărbătorii pregătirea necesară fusese deja făcută. Legătura lui Ahitofel
cu conspiraţia avea să atragă sprijinul multor bărbaţi cu influenţă şi avea să facă în aşa fel încât,
cauza lui Absalom să apară ca sigură de succes. Unii cred că Psalmul 41,9 este o aluzie la
Ahitofel.

Fuga lui David

13 Cineva a venit şi i-a zis lui David: – Israeliţii au trecut de partea lui Absalom.

14 Atunci David le-a zis tuturor slujitorilor săi: – Să fugim repede! Altfel nu vom
scăpa de Absalom! Să plecăm în grabă ca nu cumva să fie mai iute decât noi şi să ne
ajungă. Pentru că astfel va aduce nenorocirea asupra noastră şi va trece cetatea prin
ascuţişul sabiei.

Să fugim. Hotărârea era înţeleaptă, pentru că în acest moment David era complet nepregătit
pentru criză. Aflându-se într-un mare pericol, David a lăsat deoparte letargia şi nehotărârea şi
părea să recâştige ceva din curajul şi rapiditatea cu care acţionase demult. Cele ce au urmat au
dovedit că procedaseră bine. Atât Ahitofel (cap. 17,1.2), cât şi Huşai (17,7-13) au recunoscut că
întârzierea avea să fie fatală şi că speranţa de succes a lui Absalom avea să constea în hotărârea de
a porni de îndată împotriva lui David. Prin fuga sa, David şi-a acordat timp să pregătească o
apărare, iar poporul să judece comportarea lui. În felul acesta au fost evitate erorile unui lung
război civil şi ale unui prelungit asediu al Ierusalimului.
Va trece cetatea prin ascuţişul sabiei. David s-a temut că în acel moment nu putea să aibă succes
în a crea o opoziţie la Ierusalim. Nemulţumirea din cetate, sau poate chiar din propria lui familie
putea să întoarcă totul împotriva lui. Nu avea să existe un spirit de unitate, care ar fi fost de
aşteptat în cazul în care Ierusalimul ar fi fost atacat de un duşman străin. Dar cel care avea să-l
asedieze era propriul lui fiu şi fără îndoială că avea mulţi susţinători în cetate.

~ 87 ~
15 – Slujitorii tăi sunt gata să facă tot ceea ce va hotărî stăpânul nostru, regele, i-au
răspuns slujitorii.
16 Astfel, regele a plecat urmat fiind de întreaga sa familie; a lăsat totuşi 10 ţiitoare
ca să îngrijească de palat.
Ca să îngrijească de palat. Ceea ce arată că David spera să se întoarcă.

17 Regele a plecat împreună cu toţi cei care-l urmau şi s-au oprit într-un loc, la o
oarecare distanţă.
Într-un loc, la o oarecare distanţă . În mod literal, „la casa din depărtare”, poate că ultima casă
înainte de a trece valea Chedron. Unii cred că se indică un nume propriu şi tradus expresia Bet
Merac. Fără îndoială că a fost o distanţă suficientă pentru a-i acorda împăratului o măsură de
siguranţă şi pentru a-i da ocazia să se odihnească şi să adune forţele de care dispunea.

18 Toţi slujitorii săi au trecut pe dinaintea lui: toţi cheretiţii, toţi peletiţii c(Vezi nota
de la 8:18.) şi toţi cei 600 de ghitiţi care-l însoţiseră din Gat.
Cheretiţii. Aceştia şi peletiţii erau printre cei mai credincioşi din oştirea lui David şi au constituit
corpul lui de gardă specială (2 Samuel 8,18; 20,7.23; 1 Regi 1,38.44; 1 Cronici 18,17). Probabil că
ei erau mercenari cretani şi filisteni (vezi pag. 34; vezi şi 1 Samuel 30,14; compară cu
Ezechiel 25,16; Ţefania 2,5). Pe baza unei tăbliţe de la Ras Şamra, alţii îi consideră pe chereniţi a
fi canaaniţi. Aceşti oameni care erau cu David au îmbrăţişat religia lui Israel şi erau cei mai
credincioşi dintre oamenii lui.
Ghitiţi.Aceşti 600 de oameni erau de origine din cetatea filisteană Gat, care se uniseră cu David
şi acceptaseră religia iudaică. Ei erau fără îndoială comandaţi de Itai (v. 19).

19 Regele i-a zis atunci ghititului Itai: – Tu de ce vii cu noi? Întoarce-te şi rămâi cu
regele Absalom, căci tu eşti un străin şi ai fost alungat din ţara ta.
De ce vii. David se îngrijora într-adevăr de aceşti străini din Filistia. El mai punea loialitatea lor
la probă. Acum era important ca el să aibă alături numai pe cei în care putea să-şi pună pe deplin
încrederea. Până aici, aceşti oameni s-au dovedit loiali. Dar acum, deoarece era angajat într-un
război civil, David putea să nu fie sigur că ei îi vor fi loiali şi în continuare.

20 Nu de mult timp ai venit şi acum să fac din tine un hoinar asemeni nouă, care nu
ştim încotro vom merge!? Nu! Întoarce-te împreună cu oamenii tăi şi fie ca
bunătatea şi credincioşia să te însoţească!
Întoarce-te. Îngrijorarea lui David pentru aceşti străini a fost bine răsplătită. Tratându-i pe aceşti
oameni amabil, el i-a găsit dispuşi să-şi lege pe deplin soarta cu el.

21 – Viu este DOMNUL, i-a răspuns Itai, şi viu este stăpânul meu, regele, că acolo
unde se va afla stăpânul meu, regele, fie că va însemna moarte, fie viaţă, acolo se va
afla şi slujitorul tău.

Fie că va însemna moarte, fie viaţă Itai, el însuşi un nou venit, a garantat fidelitate absolută.
David nu mai avea ce să mai ceară. El ştia că, dacă era necesar, aceşti oameni erau gata să moară
împreună cu el. Loialitatea lui Itai era ca şi aceea a lui Rut (Rut 1,16.17).

22 – Bine, atunci vino şi treci înainte! i-a răspuns regele. Astfel, şi ghititul Itai,
împreună cu toţi oamenii şi toţi copiii care erau cu el, au trecut înainte.

~ 88 ~
23 Toţi oamenii din acel ţinut plângeau în hohote, în timp ce treceau toţi acei
oameni. Regele a trecut şi el uedul d(Vale situată într-un ţinut arid care acumulează
apele de pe versanţi în timpul sezonului ploios, creând un pârâu temporar) Chidron
şi toţi cei care-l însoţeau s-au îndreptat spre pustie.

24 Se afla acolo şi Ţadok, împreună cu toţi leviţii, ducând Chivotul Legământului cu

Dumnezeu. Leviţii au aşezat Chivotul lui Dumnezeu jos, iar Abiatar a adus jertfe
până când au ieşit toţi din cetate.

Se afla acolo şi Ţadok. Ţadoc şi Abiatar erau marii preoţi. Când a fugit David, preoţii au plănuit
să fugă cu el, luând şi chivotul lui Dumnezeu. Poporul era fericit de prezenţa chivotului, pentru că
socoteau că dacă acest simbol sacru îi însoţea, erau siguri de prezenţa şi binecuvântarea lui
Dumnezeu şi, astfel, aveau garanţia victoriei finale. Ei au fost inspiraţi să aibă credinţă şi curaj,
dar cei ce-l urmau pe Absalom, înţelegând că simbolul sacru nu mai era împreună cu ei, aveau să
fie cuprinşi de groază.
Abiatar. Acesta este preotul care mai târziu, când David era bătrân, şi-a legat soarta de Adonia,
ajutându-l în eforturile lui de a lua coroana (1 Regi 1,7).

25 După aceea, regele i-a zis lui Ţadok: „Du Chivotul lui Dumnezeu înapoi, în
cetate. Dacă voi găsi bunăvoinţă la DOMNUL, atunci El mă va aduce înapoi şi mă va
lăsa să revăd Chivotul şi locuinţa lui.

Du chivotul... înapoi. David a înţeles că numai chivotul singur nu avea să asigure victoria. Pe
vremea lui Eli, chivotul a fost luat la luptă împotriva filistenilor, dar a fost capturat, iar israeliţii au
fost învinşi (1 Samuel 4,3-11). David ştia că, dacă inima lui şi a poporului nu erau curate, chivotul
nu avea să aducă biruinţă, ci dezastru. Locul chivotului era la Ierusalim şi nu împreună cu el, ca
fugar.
Dacă voi găsi bunăvoinţă. Secretul succesului şi al biruinţei nu era prezenţa chivotului, ci
ascultarea de Dumnezeu.

26 Dacă însă va spune: «Nu Îmi eşti plăcut!», atunci sunt pregătit ca El să facă cu
mine ce va crede de cuviinţă.”

Să facă. David a recunoscut că se făcuse vinovat de păcat greu împotriva lui Dumnezeu şi că
necazurile care veneau peste el erau, în parte, rezultatul păcatelor lui. El era dispus să primească
orice pedeapsă pe care o avea Dumnezeu pentru el, fiind întru totul împăcat cu voinţa lui
Dumnezeu.

27 „Oare nu eşti tu un văzător? l-a întrebat apoi regele. Întoarceţi-vă în pace în

cetate atât tu şi fiul tău Ahimaaţ, cât şi Abiatar cu fiul său Ionatan.

Nu eşti tu un văzător [Înţelegi-trad. Cornilescu]. Sau mai degrabă „Nu eşti tu un văzător?”. Un
văzător era însărcinat de Dumnezeu să înveţe poporul (vezi comentariul la Geneza 20:7; comp.
1Samuel 9:9).
(Un profet-Este un cuvânt care nu este tradus în română „a seer”). Un profet era numit de
Dumnezeu să instruiască poporul (vezi despre Geneza 20,7, compară cu 1 Samuel 9,9).
Întoarceţi-vă.Ca un prieten al lui David, Ţadoc a putut să facă un mare serviciu pentru el acolo.
Ahimaaţ. Cei 2 fii ai preoţilor puteau fi un ajutor nepreţuit pentru David, aducându-i informaţii
cu privire la mersul treburilor în cetate (vezi v. 35, 36).

~ 89 ~
28 Eu voi aştepta la vadurile pustiei până voi primi veşti de la voi.”

La vadurile. În mod literal, „la vaduri”. Redarea de „câmpie” vine din nota marginală a Bibliei
ebraice şi mai este şi redarea vechilor traduceri. La sud-est de Ierihon erau vadurile Iordanului.
David avea să aştepte, gata să treacă râul. El primise numai un scurt raport despre conspiraţie, şi
era nevoit să aştepte mai multe informaţii.

29 Aşadar, Ţadok şi Abiatar au dus Chivotul lui Dumnezeu înapoi, la Ierusalim şi au

rămas acolo.

30 David urca Muntele Măslinilor, plângând, cu capul acoperit şi desculţ. Toţi cei
care erau cu el şi-au acoperit capetele şi urcau şi ei, plângând.

Cu capul acoperit. Un semn de adâncă mâhnire (vezi 2 Samuel 19,4; Estera 6,12, Ieremia 14,3.4).
Urcau şi ei,plângând. Aceasta era o clipă întunecată pentru David şi poporul care era cu el. Îşi
părăsiseră casele şi fugeau să-şi scape viaţa. Nimeni nu putea prezice viitorul. Nu puteau să vadă
în faţă decât umbre adânci şi necazuri tot mai mari.

31 David a fost înştiinţat că Ahitofel se află printre trădători, de partea lui Absalom.
Atunci David a zis: „Te rog, DOAMNE, fă ca Ahitofel să-i dea sfaturi proaste lui
Absalom!”

Fă ca Ahitofel să-i dea sfaturi proaste. Ahitofel era un sfetnic înţelept dar viclean, dar Domnul
este mai puternic decât oamenii şi poate nimici sfatul celui mai mare înţelept.

32 Când a ajuns în vârf, în locul unde oamenii obişnuiesc să I se închine lui

Dumnezeu, architul Huşai îl aştepta acolo cu tunica sfâşiată şi cu pământ pe cap.

Architul Huşai. Apariţia lui Huşai părea să fie răspunsul imediat la rugăciunea lui David.

33 David i-a zis: „Dacă vii cu mine, vei fi doar o povară pentru mine.

34 Dacă însă te vei întoarce în cetate şi-i vei spune lui Absalom: «Slujitorul tău voi
fi, o, rege. Până acum am fost slujitorul tatălui tău, însă acum doresc să fiu slujitorul
tău!», atunci vei putea zădărnici pentru mine sfaturile lui Ahitofel.

Te vei întoarce.Huşai venise să-şi lege soarta de aceea a lui David, dar putea să-i facă un serviciu
mai mare dacă se întorcea la Ierusalim şi-şi oferea serviciile lui Absalom, făcând tot ce putea
pentru a nimici sfaturile şirete ale lui Ahitofel.

35 Vor fi cu tine, acolo, preoţii Ţadok şi Abiatar. Orice vei auzi vorbindu-se în
palatul regelui să le spui lor.

În palatal regelui. Cu Huşai, prietenul lui David, slujind ca sfetnic al lui Absalom, este posibil ca
David să primească informaţii secrete de cea mai mare importanţă.

~ 90 ~
36 Se mai află cu ei, acolo, şi fiii lor: Ahimaaţ, fiul lui Ţadok, şi Ionatan, fiul lui
Abiatar. Să-mi trimiteţi prin ei orice ştire pe care o veţi afla.”

37 Huşai, prietenul lui David, a intrat în Ierusalim chiar atunci când Absalom intra
şi el în cetate.

Comentarii Ellen G. White:

1-37 PP 729-735
1-2 PP 729
3-8 PP 730
10 PP 731
1. 11.12 PP 730 13-20 PP 731
2. 21.24 PP 732 25-34 PP 735
30 MB 24

~ 91 ~
Capitolul 16
David şi Ţiba

1 Îndată ce a trecut de vârful muntelui, pe David l-a întâmpinat Ţiba, slujitorul lui
Mefiboşet. Acesta avea cu el o pereche de măgari încărcaţi cu 200 de pâini, 100 de
turte de stafide, 100 de turte de smochine şi un burduf de vin.

Ţiba. Vezi capitolul 9. La începutul fugii sale, David a fost întâmpinat de Ţiba cu un dar de bun
venit. Ţiba ştia că aceasta era ocazia când se putea face plăcut de David cu puţină cheltuială.

2 Regele l-a întrebat: – Ce vrei să faci cu aceste lucruri? – Măgarii, a răspuns Ţiba,
sunt pentru familia regelui, ca să-i călărească; pâinile şi turtele sunt pentru hrana
tinerilor, iar vinul este pentru potolirea setei celor ce vor fi istoviţi în pustie.

3 – Nepotul stăpânului tău unde este? l-a mai întrebat regele. – A rămas în
Ierusalim, i-a răspuns Ţiba, pentru că a zis: „Astăzi, casa lui Israel îmi va da înapoi
regatul bunicului meu.”

Regatul bunicului meu. Povestea spusă de Ţiba poate fi adevărată, dar atât de puţin probabilă
încât este greu de înţeles cum a putut David să-i dea crezare. Mefiboşet era olog şi avea puţin de
câştigat din răzvrătirea lui Absalom. Chiar dacă acea răzvrătire avea să se dovedească plină de
succes, aceasta nu avea să dea tronul seminţei lui Saul înapoi, pentru că Absalom îşi dorea tronul
pentru sine. Probabil că Ţiba inventase povestea cu scopul de a-l determina pe David sa-i facă
anumite concesii.

4 Atunci regele i-a zis: – Tot ce aparţinuse lui Mefiboşet este acum al tău. – Mă
închin înaintea ta, i-a zis Ţiba. Fie să găsesc bunăvoinţă la stăpânul meu, regele.

Tot ce aparţinuse lui. Povestea lui Ţiba s-ar părea că a fost o calomnie josnică despre stăpânul
său, dar David a crezut-o şi i-a dat lui Ţiba răsplata pe care o acesta o căuta. A fost total nedrept
din partea împăratului să înstrăineze toată proprietatea lui Mefiboşet fără să asculte şi varianta
acestuia, dar, în apăsarea şi necazul fugii, el s-a gândit numai la ajutorul oferit de Ţiba.

Şimei îl blestemă pe David

5 În timp ce regele David se apropia de Bahurim, din cetate a ieşit un bărbat care a
început să blesteme. Numele lui era Şimei, fiul lui Ghera, din clanul lui Saul.

Bahurim. Un sat pe drumul de la Ierusalim spre Iordan (vezi despre cap. 3,16), acum Ras et
Ţmîm, chiar la răsărit de muntele Scopus.
Şimei. Şimei era un beniamit. Mulţi dintre membrii acestei seminţii, deşi ţinuţi sub restricţie când
David a fost la putere, erau gata întotdeauna să se întoarcă împotriva acestuia, când se ivea ocazia.
Şimei nu mai arătase că este neloial lui David. Dar de îndată ce a izbucnit revolta, el şi-a dat arama
pe faţă. De unde înainte el cinstise pe David, acum l-a înjurat şi l-a blestemat. Un astfel de
comportament este inspirat de Satana, care simte plăcere să aducă blamul asupra celor care suferă
deja în nenorocire.

~ 92 ~
6 Acesta a început să arunce cu pietre în David şi în toţi slujitorii regelui David, în
timp ce întreaga oştire şi toţi vitejii se aflau la dreapta şi la stânga regelui.

A început să arunce cu pietre. Drumul putea să ducă printr-o vale îngustă, Şimei fiind pe una din
părţi, iar David cu oamenii lui pe cealaltă (vezi v. 9, unde Abişai cere îngăduinţa să treacă
„dincolo”). În felul acesta, Şimei mergea alături de fugari, destul de aproape spre a-i necăji
aruncând cu pietre care, totuşi, nu-şi ajungeau ţinta.

7 Blestemându-l pe David, Şimei striga: – Pleacă! Pleacă, om al sângelui şi nelegiuit

ce eşti!

Pleacă (engl. „come out”). În mod literal, „ieşi afară” sau „du-te afară”. Şimei se bucura de
nenorocirea lui David şi, în ura lui, blestema pe împărat şi-i spunea să iasă din ţară.
Om al sângelui. Când David a dorit să clădească Templul, Domnul i-a spus că nu-i va fi îngăduit
să facă acest lucru, pentru că vărsase mult sânge şi făcuse „mari războaie” (1 Cronici 22,8). Este
adevărat că David se angajase în războaie, dar ele au fost războaie împotriva vrăjmaşilor poporului
lui Dumnezeu şi cu scopul de a întări pe Israel ca naţiune puternică în răsărit. Războaiele duse nu
au descoperit că ar fi un om nemilos sau „om al sângelui”. Aşa cum au fost folosite de Şimei,
aceste cuvinte pline de patimă au fost o calomnie josnică (PP 736).
Nelegiuit(engl. „man of Belial”). Belial înseamnă „lipsit de valoare” sau „răutate”. Un om al lui
Belial înseamnă o canalie, un om de nimic (vezi despre Judecători 19,22). O femeie păcătoasă este
numită în ebraică o fiică a lui Belial (femeie stricată; 1 Samuel 1,16). Cuvântul este personificat în
2 Corinteni 6,15. Şimei era un om rău şi, prin aceste cuvinte denigratoare, n-a făcut decât să dea
pe faţă trăsăturile rele.

8 DOMNUL a întors asupra ta tot sângele pe care l-ai vărsat în familia lui Saul, căruia
i-ai luat domnia. Astfel că DOMNUL i-a dat domnia fiului tău Absalom, iar tu eşti
nenorocit, căci eşti un om al sângelui.

Căruia i-ai luat domnia. Cuvintele acestea explică motivul adevărat al mâniei şi urii lui Şimei. El
a fost tăios din cauză că fusese luată coroana lui Israel de la casa lui Saul şi dată casei lui David.
Dar cel care lepădase pe Saul, fusese Domnul şi nu David. Acuzaţiile lui Şimei au fost adevărate
invective la adresa lui David.
I-a dat domnia.Este adevărat că Domnul îngăduise să aibă loc lanţul de evenimente prin care
împărăţia lui David a fost aparent căzută în mâinile lui Absalom, dar motivul era diferit de cel
prezentat de Şimei. Conştiinţa lui David i-a spus acestuia care era cauza adevărată acestei
răsturnări bruşte a situaţiei. Domnul îl avertizase pe împărat că, din cauza păcatului cu Bat-Şeba şi
Urie, judecăţile aveau să vină (cap. 12,10-12). David ştia că merită pedeapsa aceasta şi că ea
fusese atâta timp amânată datorită bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu. Dar, cunoscând bunătatea şi
îndurarea lui Dumnezeu cât şi dreptatea Acestuia, David nu şi-a pierdut speranţa şi a privit înainte,
la momentul când Dumnezeu avea să intervină şi să-i dea înapoi împărăţia.

9 Abişai, fiul Ţeruiei, i-a zis regelui: – Cum îndrăzneşte acest câine mort să-l
blesteme pe stăpânul meu, regele? Dă-mi voie să mă duc şi să-i retez capul!

Acest câine mort. Vezi 2 Samuel 9,8; 1 Samuel 24,14. Pentru Abişai, omul care blestema pe
David era o fiinţă josnică. El profita cu cruzime de nenorocirea lui David şi nu trebuia să-i fie
îngăduit să mai trăiască. David mai era încă împărat şi nu ar fi trebuit să sufere să fie azvârlite
asupra lui aceste insulte.

~ 93 ~
10 – Ce am eu de-a face cu voi, fii ai Ţeruiei? a zis regele. Dacă blestemă, este
pentru că DOMNUL i-a zis: „Blestemă-l pe David!” Cine-i va zice deci: „De ce faci
lucrul acesta?”
Dacă blestemă. (engl. „so let him curse”). David a crezut că toate suferinţele lui veneau din mâna
lui Dumnezeu şi că, chiar şi aceste defăimări din partea lui Şimei erau îngăduite de Domnul.
David n-a făcut nici o încercare de a se justifica în faţa învinuirii lui Şimei, ci era preocupat numai
de faptul că el însuşi făcuse răul. Dacă experienţa prezentă venea, aşa cum credea el, prin aprobare
divină, socotea că dacă ar încerca să împiedice blestemul lui Şimei, s-ar opune voinţei Domnului.
Cine-i va zice deci? Dacă Şimei îl blestema acum pe David pentru că Domnul îi spusese să facă
aşa, cine putea să-l dojenească şi să-l întrebe care era motivul blestemului lui? Aşa a raţionat
David.

11 Apoi David le-a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor săi: – Propriul meu fiu caută
să-mi ia viaţa. Cu atât mai mult, acum, acest beniamit! Lăsaţi-l să blesteme pentru
că DOMNUL i-a spus s-o facă!
Să-mi ia viaţa. Aici David acuză pe faţă pe Absalom care căuta să ia nu numai tronul, ci şi viaţa
împăratului. Era într-adevăr greu de înţeles cum Absalom, sânge din sângele lui şi carne din
carnea lui, se întorcea împotriva lui şi căuta să-i ia viaţa. Dar nu tot aşa era cu purtarea lui Şimei.
El era din familia lui Saul şi era de aşteptat să urască pe cel care luase coroana de la casa lui Saul.
Lăsaţi-l. Puţini oameni ar fi avut bunăvoinţa să dea pe faţă o atitudine ca aceea prezentată de
David în acest ceas al încercării. Ar fi fost mult mai uşor să spună lui Şimei că el mersese prea
departe şi să-i poruncească să înceteze.Dar cât îl priveşte pe David, el era dispus să primească ceea
ce credea că vine de la Dumnezeu. El păcătuise grav şi prin păcatul lui dăduse multora ocazia să-şi
scuze greşelile. Dar, după pocăinţă şi adânca lui căinţă, el n-a făcut nici un efort să se scuze sau să
îndreptăţească modul în care procedase. Când a fost mustrat de Dumnezeu, el a primit smerit
mustrarea. Când au venit peste el judecăţi, el n-a făcut nici un efort să le înlăture. El s-a arătat
umil, generos faţă de alţii şi supus voinţei Domnului. Bunăvoinţa lui de a accepta pe deplin acest
necaz a descoperit caracterul lui drept şi nobleţea sufletului său.

12 Poate că DOMNUL va privi spre necazul meu şi îmi va face bine în schimbul
blestemului său de astăzi.
Va privi spre necazul meu. David ştia că Domnul era un mare Dumnezeu al milei şi îndurării.
Deşi suferea acest abuz din partea unuia dintre supuşii săi, el s-a mângâiat cu gândul că Dumnezeu
vedea şi înţelegea toate. Poate că tocmai din cauza acestui necaz Domnul avea să-i trimită în loc o
răsplată şi binecuvântări speciale.

13 David şi oamenii săi şi-au continuat drumul, în timp ce Şimei mergea pe coasta
muntelui, în dreptul lui David, blestemând şi aruncând pietre şi praf după acesta.
În dreptul lui. În timp ce David şi oamenii lui mergeau pe drum, Şimei mergea pe deal, în paralel
cu ei. Aceasta sugerează că Şimei era pe o parte a văii, iar David pe cealaltă.

14 În cele din urmă, David şi toţi cei care-l însoţeau au ajuns istoviţi la un loc
anume şi s-au odihnit acolo.

S-au odihnit. Propoziţia aceasta pare să facă referire la amintirea locului unde s-au odihnit David
şi oamenii lui. Unele din manuscrisele ediţiei lui Lucian ale Septuagintei adaugă: „lângă Iordan”.
Iosif Flavius este de acord cu această redare (Antiquities VII 9,4). Probabil că a fost locul asupra
căruia s-a căzut de acord cu Huşai ca David să aştepte până va primi veşti de la el (cap. 15,28).

~ 94 ~
 Sfaturile lui Ahitofel şi Huşai

15 Între timp, Absalom şi toţi israeliţii care-l însoţeau, au ajuns la Ierusalim;

împreună cu el era şi Ahitofel.
Au ajuns la Ierusalim. Fuga lui David din Ierusalim i-a dat lui Absalom acces liber la cetate. Se
părea că lucrurile mergeau mai bine decât se aşteptase. Primele lui planuri probabil că au fost să-şi
facă din Hebron cartierul lui general până se va lămuri situaţia. Dar, când David a evacuat
Ierusalimul, nu mai exista nimic care să împiedice imediat ocuparea cetăţii.
Ahitofel. Vezi despre cap. 15,31; 16,22.

16 Ajungând la Ierusalim, architul Huşai, prietenul lui David, s-a înfăţişat înaintea
lui Absalom, zicându-i: – Trăiască regele! Trăiască regele!
Prietenul lui David. Huşai era cunoscut ca un mare prieten al lui David, iar apariţia lui la curtea
lui Absalom a fost cu totul neaşteptată. Ca să părăsească şi el pe prietenul şi stăpânul său era,
într-adevăr, ciudat. Absalom căutase să câştige de partea sa pe mulţi din popor şi desigur pe un
astfel de susţinător marcant al lui ca Huşai. Era prea frumos să fie adevărat ca Huşai să părăsească
pe David. Absalom a fost şi surprins şi flatat şi, fără îndoială, că se simţea mai sigur ca niciodată
de succesul cauzei lui.

17 – Aceasta este loialitatea pe care o ai faţă de prietenul tău? l-a întrebat Absalom.
De ce nu te-ai dus împreună cu prietenul tău?
18 – Pentru că, i-a răspuns Huşai, voi fi de partea celui pe care l-a ales DOMNUL,
acest popor şi toţi israeliţii. Cu acela voi rămâne.
Voi fi de partea celui. Cuvintele lui Huşai arată că avusese o credincioşie mai mare decât a unui
simplu individ. În primul rând, credincioşia lui era faţă de Dumnezeu, iar în al doilea rând faţă de
poporul Israel. Dacă Dumnezeu alesese pe Absalom să fie împărat, atunci el ar fi dorit să fie în
slujba acestuia. Absalom a pierdut din vedere dublul sens al cuvintelor lui Huşai şi acel „dacă”
cuprins în „pe care l-a ales Domnul şi tot poporul”, deoarece era atât de sigur că era cel ales.

19 De altfel, cui ar trebui să-i slujesc? Oare nu fiului său? Cum l-am slujit pe tatăl
tău, aşa îţi voi sluji şi ţie.
Pe tatăl tău. Huşai nu dorea să fie privit ca nestatornic sau neloial. El fusese un prieten apropiat al
lui David, dar acum lăsa să se înţeleagă că slujind lui Absalom, fiul lui David, el încă mai slujea
casei lui David. Din nou, cuvintele au plăcut lui Absalom şi el l-a acceptat pe Huşai, după cât s-ar
părea, fără să-l mai chestioneze şi fără suspiciune.

20 Atunci Absalom i-a poruncit lui Ahitofel: – Sfătuiţi-vă împreună! Ce avem de

făcut?
21 – Intră la a(Eufemism ebraic cu sensul de a avea relaţii sexuale; şi în v. 22)
ţiitoarele tatălui tău b(Vezi nota de la 3:7), pe care el le-a lăsat să îngrijească de
palat! i-a zis Ahitofel. În felul acesta tot Israelul va afla că te-ai făcut urât regelui şi
astfel toţi cei ce sunt de partea ta se vor întări.
Ţiitoarele tatălui tău. Vezi cele despre 1 Regi 2,17. Ahitofel era conştient de faptul că succesul
răzvrătirii lui Absalom nu era deloc sigur. El ştia că după prima explozie de entuziasm avea să
urmeze o reacţie. Poziţia lui David nu era nici pe departe deznădăjduită. El avea generali capabili
şi o oştire experimentată. Mulţi din popor încă nu îl uitaseră. Dacă situaţia s-ar fi schimbat
împotriva lui Absalom şi David ar fi reuşit să-şi recapete împărăţia, David ar fi putut fi dispus să-l
~ 95 ~
ierte pe Absalom. Dar nu avea să dea pe faţă nici un semn de împăcare faţă de principalii
susţinători ai lui Absalom. Într-un astfel de caz, Ahitofel ar fi fost socotit cel mai vinovat şi astfel
vrednic de pedeapsa cea mai severă. Acest sfetnic şiret era hotărât să împiedice cu orice preţ o
astfel de situaţie. Dea aceea, prima lui grijă a fost să-l atragă pe Absalom într-o aşa situaţie încât
să şteargă orice posibilitate de împăcare între tată şi fiu. Sfatul lui a fost dat din şiretenie satanică.
Se vor întări. Ahitofel susţinea că sfatul dat dovedea poporului că Absalom nu avea de gând să
renunţe la răzvrătire, oamenii care erau cu el aveau să se consacre în mod complet cauzei lui.

22 Au întins, aşadar, un cort pentru Absalom pe acoperiş, iar acesta a intrat la

ţiitoarele tatălui său sub privirea întregului Israel.

Pe acoperiş. Cortul a fost ridicat pe acoperişul palatului unde David păcătuise în secret cu
Bat-Şeba. Natan prezisese natura publică a pedepsei păcatului tăinuit al lui David (cap. 12,11.12)
şi împlinirea a fost în concordanţă cu cuvintele lui. Pentru că un profet al lui Dumnezeu făcuse
această prezicere nu trebuie să se creadă că Dumnezeu era răspunzător de acest păcat teribil. Din
cauza păcatului lui David, Dumnezeu nu Şi-a exercitat puterea pentru a împiedica urmările
păcatului. Totuşi, în Biblie, Dumnezeu este descris adesea ca făcând ceea ce El nu împiedică (vezi
cap. 12,11.12; PP 739). După cum David pângărise soţia altuia, tot aşa a fost pângărit şi patul său.
Cum a făcut el altora, tot aşa a fost îngăduit altora să-i facă lui. Se poate că Ahitofel, ca bunic al
lui Bat-Şeba, să fi avut în minte dorinţa de a-l forţa pe împăratul izgonit să bea aceeaşi băutură
amară pe care el îi obligase pe alţii s-o bea.

23 În acea vreme, sfatul pe care îl dădea Ahitofel avea aceeaşi autoritate ca şi când
cineva L-ar fi întrebat pe Dumnezeu. Aşa erau toate sfaturile pe care le dădea
Ahitofel atât lui David, cât şi lui Absalom.

Atât lui David. Înainte ca să ajungă sfetnicul lui Absalom, Ahitofel fusese sfetnicul lui David
(cap. 15,12). El ocupase un loc de cinste pentru înţelepciunea sa. Dar, când a dat la o parte
conştiinţa, el a început să recurgă la orice vicleşug pentru a-şi atinge obiectivele. Ca sfetnic al lui
Absalom, el era isteţ şi şiret, gândindu-se numai la rezultatele care trebuiau împlinite şi gata să
folosească orice mijloc pe care îl găsea necesar.

Comentarii Ellen G. White:

5-23 PP 736-739
5-8 PP 736
9-12 PP 739
15.16 PP 738 20-23 PP 739
23 5T 533

~ 96 ~
Capitolul 17
1 Ahitofel l-a rugat pe Absalom: – Lasă-mă să aleg douăsprezece mii de oameni şi
să pornesc degrabă, la noapte, în urmărirea lui David.
Douăsprezece mii de oameni. Devenind evident că acea conspiraţie avea să conducă la un sfârşit
amar, Ahitofel a insistat asupra necesităţii de a se lua măsuri imediate împotriva lui David. În
scopul acesta, el a dat sfatul să se aleagă douăsprezece mii de oameni de elită pentru a ataca
imediat. Forţa pe care o sugera el nu era mare, dar el era sigur că în acel timp David nu putea să
reziste unui atac rapid.
La noapte. După cât s-ar părea, este vorba de noaptea zilei în care Absalom a sosit la Ierusalim.

2 Îl voi ataca pe neaşteptate, când încă va fi obosit şi slăbit. Voi aduce groaza peste
el şi toţi cei ce sunt cu el vor fugi. Atunci îl voi ucide numai pe rege.
Când încă va fi obosit. Pe vremea aceea, David de-abia dacă ajunsese până la Iordan. Cu cei care
l-au urmat încă neorganizaţi complet, el urma să fie o victimă uşoară pentru forţele lui Absalom.
Dacă ar fi fost pusă în practică propunerea lui Ahitofel, oamenii care erau cu David ar fi fost puşi,
fără îndoială, în derută completă, iar David ar fi fost ucis. În felul acesta, Absalom şi-ar fi asigurat
tronul.
Voi aduce groaza peste el. Susţinerea lui Ahitofel a fost că, dând un atac imediat, oştirea avea să
cadă asupra lui David, pe când acesta era obosit, neorganizat şi descurajat, cu rezultatul că
oamenii lui aveau să fie cuprinşi de panică, iar războiul avea să se termine înainte să înceapă.
Va fugi. Desigur că Ahitofel era corect când făcea o astfel de estimare a situaţiei. Un atac inspirat
în timpul nopţii ar fi adus confuzie în rândurile inamicilor, împrăştiindu-i în toate părţile. În felul
acesta, pierderile unei bătălii puternice puteau fi evitate, iar David putea fi practic prins şi ucis fără
pierderi de oameni de o parte sau de alta.

3 Astfel voi întoarce tot poporul la tine şi moartea omului pe care-l cauţi va însemna
întoarcerea celorlalţi; toţi ceilalţi se vor întoarce în pace.
Tot poporul. Ahitofel dorea să evite un lung şi tergiversat război civil. Un astfel de conflict putea
să aibă loc numai cu mari pierderi pentru naţiune. Conform sugestiei lui, el ar fi ieşit pur şi simplu
să înspăimânte cu o supunere rapidă poporul care plecase cu David şi să-i aducă pe toţi înapoi la
Absalom. Apoi ţara putea fi în pace, iar Absalom s-ar fi bucurat curând de roadele revoltei lui.
Pe care-l cauţi. Întreaga propoziţie este obscură. Literal ea se redă „ca şi întoarcerea întregului
om pe care-l cauţi” (vezi RSV). Septuaginta redă „după cum o mireasă se întoarce la soţul ei:
numai tu cauţi viaţa unui om”.

4 Acest sfat a părut bun atât lui Absalom, cât şi tuturor celor din sfatul bătrânilor lui
Israel.
A părut bun atât lui Absalom. Propunerea lui Ahitofel a plăcut tuturor, fiind considerată logică.

5 Absalom însă a zis: – Chemaţi-l şi pe architul Huşai, să auzim şi ce va zice el.

Chemaţi-l şi pe architul Huşai. Huşai nu fusese chemat la sfat. Dar Absalom a socotit de bine să
obţină şi părerea lui Huşai, înainte de a ajunge la o hotărâre finală. Huşai a recunoscut imediat că,
dacă planul lui Ahitofel ar fi fost adus la îndeplinire, cauza lui David ar fi pierdută.

6 Când a sosit Huşai, Absalom i-a zis: – Acesta este sfatul lui Ahitofel. Să facem
cum a zis el? Dacă nu, sfătuieşte-ne tu.

~ 97 ~
7 – De data aceasta, a răspuns Huşai, sfatul dat de Ahitofel nu este bun.
De data aceasta. Ebraicul bepa’am hazzo’th, în mod literal „de data aceasta”. Nu este o expresie
temporală, ca şi când Huşai ar fi spus că sfatul nu era bun pentru acest timp, dar ar putea fi bun
pentru un alt timp. El a vrut să spună „în cazul acesta, sfatul acesta nu este bun”. Huşai nu dorea să
lase impresia că nu era de acord cu Ahitofel şi că intenţionat făcea o propunere contrară. El a
recunoscut faptul că Ahitofel era un sfetnic înţelept, ale cărui sugestii erau de obicei de cea mai
mare valoare. În acest caz, totuşi, el îşi ia îngăduinţa să sugereze că sfatul lui Ahitofel nu era
înţelept.

8 Tu ştii că tatăl tău şi oamenii lui sunt războinici viteji, iar acum sunt înfuriaţi ca o
ursoaică în câmp, căreia i-au fost răpiţi puii. Pe lângă aceasta, tatăl tău, fiind un
războinic, nu va petrece noaptea cu poporul.
Tu ştii că tatăl tău şi oamenii lui sunt războinici viteji. Huşai nu se afla într-o situaţie uşoară. El
trebuia sa se străduiască a face ca un plan înţelept să pară a fi neînţelept. În felul acesta, a devenit
necesar să se sustragă atenţia de la fapte şi să se aducă în prim plan o situaţie cu totul diferită. Dar
noua situaţie trebuie să apară plauzibilă. De aceea, el a atras atenţia asupra lui David ca fiind un
războinic renumit al anilor care trecuseră, acel fel de om pe care Israel îl iubea şi de care alte
naţiuni se temeau. Absalom cunoştea prea bine reputaţia lui David pentru faptele lui de vitejie şi
curaj. Tabloul pe care Huşai l-a prezentat înaintea lui a creat în mintea lui Absalom imaginea unui
vrăjmaş formidabil, isteţ şi alert, îndrăzneţ şi sfidător, totdeauna pregătit pentru orice eventualitate.
Un războinic. Argumentul era că David nu-şi putea îngădui să fie atras într-o cursă. Un războinic
se presupune că este mereu în gardă, totdeauna gata să-l înfrunte pe vrăjmaş, anticipând
următoarea mişcare a inamicului şi pregătit să-l întâmpine. Orice speranţă de a prinde pe David
nepregătit trebuia să fie abandonată. Cu toate acestea, el era, în realitate, cu desăvârşire nepregătit
pentru situaţia prezentă şi atât Huşai cât şi Abimelec ştiau lucrul acesta, dar Huşai se străduia în
mod îndrăzneţ să ascundă acest fapt.

9 Chiar acum este ascuns în vreo peşteră sau în vreun alt loc. Dacă una din trupele
tale va fi învinsă de la început, atunci oricine va auzi va spune: „Oştirea care este de
partea lui Absalom a suferit o înfrângere.”
În vreo groapă. După cum fusese de atâtea ori cazul când David fugea de Saul.
În vreun alt loc. O expresie intenţionat vagă pentru a sugera că existau multe ascunzători, că
David cunoştea bine aceste locuri, în schimb următorii lui nu le cunoşteau.
Va fi învinsă. În război, totdeauna există posibilitatea atacurilor inopinate şi a ieşirilor
neaşteptate, a înfrângerilor mai mici sau mai mari. În atacul asupra lui David, cu siguranţă că unii
dintre oamenii lui Absalom aveau să fie omorâţi. Într-o unitate de trupe nou adunate, pericolul de
panică în astfel de împrejurări ar fi fost mult mai mare decât printre veteranii lui David. Căderea a
numai câtorva oameni putea uşor să crească într-un raport despre o mare înfrângere având ca
rezultat spaima şi dezastrul.

10 Astfel, chiar şi celor mai viteji războinici, care au o inimă de leu, li se va topi
inima de frică, căci tot Israelul ştie că tatăl tău este un viteaz şi că are nişte
războinici cu el.
Li se va topi inima de frică. Cu raportul care ar circula printre luptători despre o catastrofă
majoră, chiar şi inima celor mai viteji avea să fie cuprinsă de frică. O panică prin surprindere putea
uşor să facă în aşa fel încât cauza lui Absalom să eşueze rapid şi complet. Huşai făcea apel la
simţământul de teamă şi vigilenţă al lui Absalom.
Un viteaz. Huşai a făcut tot posibilul să producă în Absalom un simţământ de respect şi teamă
faţă de vitejia lui David. David avea într-adevăr cu el războinici foarte bravi şi viteji; şi Absalom

~ 98 ~
cunoştea bine pe tatăl său ca fiind un comandant foarte descurcăreţ şi curajos. În condiţii
obişnuite, tabloul zugrăvit de Huşai ar fi fost prea adevărat, dar acestea nu erau împrejurări
obişnuite. Huşai trăgea de timp pentru a da ocazie lui David şi oamenilor lui să-şi revină, ca să fie
pregătiţi pentru atacul lui Absalom. Probabil că Huşai ştia că Absalom nu era un om de curaj şi,
ţinând seama de aceasta, el a mărit cu îndemânare semnificaţia faptei de vitejie a lui David şi a
oamenilor viteji care erau cu el. Discursul lui a fost în mod priceput adaptat pentru a naşte teamă
în fiul cel slab, dar îngâmfat al lui David.

11 Prin urmare, iată sfatul meu: adună tot Israelul la tine, de la Dan şi până la
Beer-Şeba a(Vezi nota de la 3:10) – o mulţime cât nisipul de pe malul mării – şi
condu-i tu însuţi în luptă.

Prin urmare, iată sfatul meu. Până aici Huşai se străduise să respingă sfatul lui Ahitofel. Acum el
a prezentat propria lui propunere. Aceasta era ca ei să-şi ia timp să adune întregul Israel într-o
oştire mare şi invincibilă şi ca Absalom însuşi să ia comanda acestor trupe. Acesta era acel fel de
argument care avea să-i placă lui Absalom. Mândru şi orgolios, noul împărat avea să fie bucuros
să fie în fruntea oştirilor sale, mărşăluind arogant, văzut şi admirat de toţi şi primind aplauzele
unei naţiuni întregi. Nici o altă propunere nu putea să incite cu atâta succes imaginaţia noului
împărat al lui Israel. Ba mai mult, se poate ca Huşai să fi încercat să producă o scindare între
Absalom şi Ahitofel, sugerând că Ahitofel căuta propriile interese şi mărire în dorinţa de a
comanda trupele (v. 1). Cât mai potrivit şi eficient este ca însuşi Absalom să conducă armata
biruitoare.

12 Apoi îl vom ataca acolo unde îl vom găsi, ne vom năpusti asupra lui aşa cum
cade roua pe pământ şi nu va fi lăsat în viaţă nici el, nici vreunul dintre oamenii lui.
Acolo unde. În acest moment ei nu ştiau exact locul unde se afla David, dar având mai mult timp
la dispoziţie ei puteau să descopere locul lui de ascunzătoare şi să atace. Siguranţa va lua locul
nesiguranţei şi succesul va fi asigurat.
Cum cade roua. Argumentul era că, în conformitate cu planul propus de Huşai, nu exista
posibilitatea de a da greş, David urmând să fie copleşit deodată de numărul mare. Forţele lui
Absalom vor fi aşa de numeroase încât vor cădea asupra oamenilor lui David şi îi vor rade cu
desăvârşire de pe faţa pământului. Cu naţiunea întreagă devotată lui Absalom şi cu numai câţiva
oameni care mai erau credincioşi lui David, era doar o chestiune de timp obţinerea victoriei finale.
Ca şi nenumăratele picături de rouă, imensul număr de oameni ai lui Absalom avea să cadă cu o
putere irezistibilă asupra vrăjmaşilor lor.

13 Dacă se va retrage în vreo cetate, atunci toţi israeliţii vor aduce funii şi vom trage
acea cetate spre vale până nu va mai rămâne din ea nici măcar o pietricică.

În vreo cetate. A fost normal să apară obiecţia la propunerea lui Huşai că, lăsând să treacă timpul,
David putea să-şi croiască drum şi să intre într-o cetate fortificată, unde să sfideze fără frică oştile
asediatoare ale lui Absalom. Aici, Huşai face apel la vanitatea şi imaginaţia lui Absalom, sugerând
că, într-un astfel de caz, David trebuia să se confrunte cu puterea unită a lui Israel şi nu avea nici o
şansă să scape. Având un număr atât de mare de oameni, Absalom putea să fie în stare să tragă
toată cetatea chiar din temeliile ei, nelăsând să rămână nici o piatră. Vorbirea exagerată a lui Huşai
era concepută să înflăcăreze imaginaţia îngâmfatului împărat. El era flatat de sugestia că tot Israel
avea să fie de partea lui şi avea să continue să fie cu el. Astfel a fost orbit de propunerea de a arăta
puterea lui de neînvins.

~ 99 ~
14 Absalom şi toţi cei din sfatul bătrânilor lui Israel au zis: „Sfatul architului Huşai
este mai bun decât cel al lui Ahitofel.” Aceasta pentru că DOMNUL a hotărât să
zădărnicească sfatul cel bun al lui Ahitofel ca să aducă nenorocirea asupra lui
Absalom.
Este mai bun. Propunerile lui Huşai au fost gândite să placă mai ales împăratului, iar el n-a
întârziat să-şi exprime totala aprobare. Aprobarea susţinătorilor lui desigur că avea să urmeze
repede. Un sfetnic a fost pus împotriva celuilalt. În astfel de împrejurări a fost bine că Huşai a fost
chemat să vorbească ultimul. În felul acesta, el a putut să facă să pară că Ahitofel era grăbit şi
impulsiv, ba chiar egoist şi perfid, nedispus să ţină seama de drepturile noului împărat al lui Israel.
Pentru că Domnul a hotărât. În conjuraţia lui împotriva lui David,Absalom greşise,nesocotindu-L
pe Dumnezeu. El avea sfetnici buni şi susţinători puternici, iar inima multora din popor era cu el.
Dar naţiunea lui Israel aparţinea, la urma urmei, Domnului, şi David era acela care fusese uns ca
împărat pe cale divină. Dacă el trebuia să fie înlăturat, trebuia să se ţină seama şi de Dumnezeu.
Oricât a fost sfatul lui Ahitofel de înţelept din punct de vedere omenesc, Dumnezeu a hotărât ca el
să fie zădărnicit.
Să aducă nenorocirea asupra lui Absalom. Fără Dumnezeu de partea lui, Absalom se îndrepta
spre dezastru. Nici un om nu poate avea succes atâta timp cât puterile cerului sunt dispuse
împotriva lui. O înţelepciune superioară celei a oamenilor conducea treburile lui Israel.

15 Huşai le-a zis preoţilor Ţadok şi Abiatar care a fost sfatul dat de Ahitofel lui
Absalom şi celor din sfatul bătrânilor lui Israel şi care a fost sfatul pe care l-a dat el
însuşi.
16 Le-a mai zis: „Trimiteţi-i imediat un mesaj lui David şi spuneţi-i: «Să nu-ţi
petreci noaptea lângă vadurile pustiei, ci să traversezi repede, ca nu cumva regele şi
toţi oamenii care sunt cu el să fie ucişi.»”
Trimiteţi-i imediat. Absalom era un om nestatornic şi nimeni nu putea fi absolut sigur că nu avea
să-şi schimbe hotărârea şi, în final, să urmeze sfatul lui Ahitofel. Într-un astfel de caz, David ar fi
fost luat prin surprindere dacă rămânea în acea noapte în câmpiile pustiei. De aceea, Huşai a trimis
repede o avertizare lui David, prevenindu-l de pericol şi îndemnându-l să treacă de îndată Iordanul
şi să scape cu bine de cealaltă parte.

17 Ionatan şi Ahimaaţ aşteptau veştile la En-Roghel, deoarece nu îndrăzneau să intre

în cetate. O slujnică venea şi le aducea veştile, iar ei se duceau şi îl înştiinţau pe
regele David.
En-Roghel. Aceasta era o fântână în afara Ierusalimului, la joncţiunea văilor Chedron şi Hinom,
numită acum fântâna lui Iov. Roguel era un bun punct de contact, pentru că femeile ieşeau mereu
să scoată apă din fântână şi astfel informaţia putea să fie transmisă fiilor preoţilor fără să atragă
atenţia.
Slujnică. Ebraicul şiphchah, „fată” sau „slujnică”.

18 Totuşi, un tânăr i-a văzut şi i-a spus lui Absalom. Aflând aceasta, cei 2 au plecat
repede şi au ajuns la casa unui anume om din Bahurim. Acesta avea în curte o
fântână şi cei 2 au coborât în ea.
Bahurim. Localitate la nord-est de cetate,unde Şimei blestemase pe David(vezi despre cap. 16,5).
O fântână. Poate că un rezervor, evident uscat.

~ 100 ~
19 Soţia omului a luat o învelitoare pe care a întins-o peste gura fântânii şi a
împrăştiat grâu pe ea, pentru ca nimeni să nu poată bănui ceva.

Grâu[Urluială-trad. Cornilescu]. Ebraicul riphoth, un cuvânt care se află numai aici şi în

Proverbe 27:22, unde este tradus „grăunţe”. Sensul adevărat este necunoscut.

20 Slujitorii lui Absalom au ajuns la casa femeii şi au întrebat-o: – Unde sunt

Ahimaaţ şi Ionatan? – Au trecut pârâul b(Sensul termenului ebraic este nesigur)!le-a
răspuns femeia. Ei au căutat după cei 2, dar, negăsindu-i, s-au întors la Ierusalim.

Pârâul. Ebraicul mikal, un cuvânt care se află numai aici. Sensul este necunoscut. Septuaginta
redă „ei au plecat ceva mai departe dincolo de apă”. Femeia nu negase că cei 2 fuseseră acolo.
Dacă ar fi făcut aşa ar fi dat naştere imediat la bănuială. Ea a arătat simplu că ei şi-au văzut de
drum.

21 După ce s-au îndepărtat oamenii lui Absalom,cei 2 au ieşit din fântână şi s-au dus
să-l înştiinţeze pe regele David. Ei i-au zis lui David: „Sculaţi-vă şi traversaţi repede
râul, căci iată sfatul pe care l-a dat Ahitofel împotriva voastră.”

22 David împreună cu cei ce erau cu el au trecut în grabă Iordanul şi, până în zorii
zilei, nu a mai rămas nici unul care să nu fi trecut râul.

Până în zorii zilei. David şi oamenii lui erau obosiţi din cauza fugii lor neaşteptate şi au avut un
scurt răgaz să se odihnească. Chiar în noaptea aceea, ei au pornit din nou la drum, trecând Iordanul
şi punând o barieră naturală între ei şi forţele lui Absalom (vezi harta de la pag. 662). Când situaţia
ajunsese foarte gravă, David şi-a pus încrederea în Dumnezeu, ştiind că Domnul, care îl susţinuse
până aici, nu-l va părăsi acum. Psalmul 3 zugrăveşte reacţiile lui în această încercare grea.

23 Ahitofel, văzând că nu i-a fost urmat sfatul, şi-a înşeuat măgarul şi a plecat în
grabă acasă, în cetatea sa. Şi-a pus casa în rânduială şi apoi s-a spânzurat. Astfel el a
murit şi a fost înmormântat în mormântul tatălui său.

A plecat în grabă acasă. Ahitofel era destul de priceput să vadă rezultatul căii alese de Absalom.
Convins că o astfel de cale era condamnată la eşec, el a părăsit curtea şi a pornit spre cetatea lui,
Ghilo (cap. 15,12), aproape de Hebron. A primit respingerea sfatului său ca un afront personal,
pentru că ceruse comanda trupelor care aveau să-l urmărească pe David (v. 1). Huşai sfătuise ca
trupele să fie comandate de Absalom în persoană (v. 11). Simţindu-se profund umilit, Ahitofel s-a
despărţit de bărbatul cu care se împrietenise.
S-a spânzurat. Ahitofel a simţit că era o chestiune de timp condamnarea lui. Dacă David îşi
recâştiga tronul, el avea să fie făcut în mod sigur responsabil ca şi conducător de răscoală şi
condamnat la moarte umilitoare. Dar ceea ce a făcut ca Ahitofel să-şi ia viaţa a fost mai mult decât
teama de represalii rapide. El n-a putut suporta să vadă că sfatul lui fusese nesocotit, şi în
consecinţă a ales o cale laşă de ieşire. Astfel a fost sfârşitul unui om care avea înţelepciune
pământească, n-avea înţelepciune în lucrurile lui Dumnezeu.
Tatălui său. Sinuciderea lui Ahitofel n-a împiedicat înmormântarea lui în mormântul familiei.

~ 101 ~
 David la Mahanayim

24 David a ajuns la Mahanayim, în timp ce Absalom trecea Iordanul împreună cu

toţi israeliţii.
Mahanayim. Cetatea aceasta fusese cartierul general al lui Iş-Boşet(cap. 2,8).Ea era aşezată într-o
regiune sălbatică şi muntoasă, la est de Iordan şi mult îndepărtată de principalele districte ale lui
Israel. Aceleaşi motive făcuseră din ea o capitală potrivită pentru Iş-Boşet au transformat-o într-un
loc potrivit pentru David în exilul lui. Cetatea a fost puternic fortificată, iar populaţia din regiunile
înconjurătoare manifesta prietenie faţă de David. Ţinutul era bogat în alimente şi putea să poarte
de grijă lui David şi oamenilor lui.
Trecea Iordanul. De îndată ce Absalom a adunat forţele lui Israel, el a trecut Iordanul cu o mare
oştire în urmărirea lui David. Dar sfatul lui Huşai îşi atinsese ţinta, pentru că David avusese timp
să poată scăpa cu bine şi să se stabilească în noul său cartier general. În aceste regiuni accidentate
şi sălbatice ale Transiordaniei, mărimea armatei lui Absalom l-a împiedicat mai mult decât să-l
ajute, pentru că era indisciplinată şi slab instruită. Dar, din cauza grabei şi a lipsei lui de
experienţă, Absalom a continuat să forţeze nota, nerăbdător în lupta cu David, sperând că acesta îi
va da împărăţia.

25 Absalom l-a numit pe Amasa drept conducător al oştirii, în locul lui Ioab. Amasa
era fiul unui israelit c(TM, câteva mss LXX; alte mss LXX (vezi şi 1 Cron..2:17):
ismaelit) pe nume Ieter d(TM: Itra, o variantă a lui Ieter), care fusese căsătorit cu
Abigail, fiica lui Nahaş şi sora Ţeruiei, mama lui Ioab.
Amasa drept conducător al oştirii. Ioab se împrietenise cu Absalom şi fusese răspunzător de
aducerea lui din exil şi repunerea lui în favorurile lui David. Dar când Absalom s-a revoltat, Ioab a
rămas loial lui David însoţindu-l în fuga lui şi păstrându-şi poziţia de comandant suprem. Amasa,
un văr al lui Ioab, a primit comanda oştirii lui Absalom.
Israelit pe nume Ieter. Mai este numit şi „Ieter ismaelitul” (1 Cronici 2,17). „Ieter” este doar o
altă formă a lui Itra. „Israelitul” probabil că este o redare greşită pentru „ismaelitul”.
Abigail, fiica lui Nahaş. Conform cu 1 Cronici 2,16, Abigal era o soră a Ţeruiei şi amândouă erau
surori ale lui David, ceea ce sugerează concluzia că Abigail era fiica lui Isai.
Dar textul de faţă declară că ea era „fata lui Nahaş”. Sunt posibile două explicaţii: (1) Nahaş a
fost soţia lui Iese (deşi trebuie admis că „Nahaş” este de obicei nume bărbătesc); (2) sau termenul
„surorile” din 1 Cronici 2,16 înseamnă surorile vitrege, în sensul că Abigail şi Ţeruia ar fi fost
surorile lui David numai de mamă, iar Nahaş ar fi mama soţului în timpul când s-a născut Abigail.

26 Israeliţii împreună cu Absalom şi-au aşezat tabăra pe teritoriul Ghiladului.

Ghiladului. Un ţinut frumos şi prosper, la răsărit de Iordan, întinzându-se de la Moab în sud până
la Basan în nord. Mahanaim era oarecum între hotarele lui, dar exacta lui localizare este
necunoscută.

27 Când David a ajuns la Mahanayim, Şobi, fiul lui Nahaş, din Raba amoniţilor,
Machir, fiul lui Amiel, din Lo-Debar şi ghiladitul Barzilai, din Roghelim,
Şobi, fiul lui Nahaş. Este posibil că „Nahaş din Raba” a fost împăratul lui Amon, care a fost
învins de Saul la Iabes din Galaad (1 Samuel 11,1-11; 12,12) şi care s-a împrietenit cu David în
timpul exilului acestuia (2 Samuel 10,2). Totuşi acesta din urmă poate să fi fost fiul celui de mai
înainte. Dacă este indicat un împărat al lui Amon, Şobi poate să fi fost trimis ca guvernator al
regiunii, după nimicirea de către David a amoniţilor pentru insulta adusă solilor israeliţi
(2 Samuel 10,1-5; 12,29-31). Pe de altă parte, Şobi poate să fie doar fiul vreunul israelit cu numele
de Nahaş, care a locuit în cetatea amonită Raba, sau al unui cetăţean amonit.

~ 102 ~
 Machir, fiul lui Amiel. Acesta a fost bărbatul care îl protejase pe Mefişobet, fiul schilod al lui
Ionatan (vezi cele despre cap. 9,4). După cum Machir arătase bunăvoinţă faţă de casa lui Saul, tot
aşa, acum,el a arătat bunăvoinţă faţă de David.David primea acum răsplata pentru comportamentul
frumos faţă de un descendent al casei lui Saul.
Barzilai. Vezi cap. 19,31-40. El era strămoşul, dintr-o fiică a unei familii de preoţi care au fost
numiţi copiii lui Barzilai (Ezra 2,61-63).

28 au adus paturi, lighene, vase din lut, grâu, orz, făină, grâu prăjit, fasole şi linte,

Paturi,lighene. Lui David i-au fost aduse astfel de daruri care urmau să facă viaţa confortabilă
pentru el şi oamenii lui aflaţi în exil. Aceasta este o dovadă despre prietenia naturală a israeliţilor
care locuiau dincolo de Iordan. Ei fuseseră prietenoşi cu Saul şi casa lui, după cum erau acum cu
David.
Grâu, orz. Această listă de produse alimentare prezintă un tablou interesant despre dieta uzuală a
evreilor de atunci.
Grâu prăjit. În Septuaginta şi Siriacă nu este menţionat.

29 miere, lapte bătut, oi şi brânză de vaci pentru ca David şi cei ce erau cu el să

mănânce. Ei îşi ziceau: „Poporul este flămând, ostenit şi însetat în urma călătoriei
prin pustie.”

Miere, unt. Galaadul era renumit pentru cirezile şi turmele lui (Numeri 32,1; 1Cronici 5,9).
Brânză de vaci. Ebraicul şefoth bawar. Baqar înseamnă vită, dar şefoth nu se întâlneşte decât aici
şi sensul lui este nesigur. Se crede că indică un produs de vită, precum smântâna, brânza sau
carnea.

Comentarii Ellen G. White:

1-29 PP 739-742
1-14 PP 740
14-21 PP 741
22.24 PP 742

~ 103 ~
Capitolul 18
Absalom este ucis

1 David a numărat oştirea care se afla cu el şi a numit căpetenii peste mii şi

căpetenii peste sute.

A numărat oştirea. Adică David a adunat poporul, organizându-şi forţele pentru un atac iminent.
Oamenii veneau mereu la el şi era nevoie să fie încorporaţi în unităţile deja existente sau să fie
organizaţi în unităţi noi.

2 A pus o treime din oştire sub comanda lui Ioab, o altă treime sub comanda lui
Abişai, fiul Ţeruiei şi fratele lui Ioab, iar cealaltă treime a pus-o sub comanda
ghititului Itai. Apoi le-a zis oamenilor: – Bineînţeles că voi veni şi eu cu voi.

O treime. Oştirea a fost organizată în 3 diviziuni. Cât de mari erau aceste diviziuni nu este
descoperit. Unii socotesc că au existat un total de numai 3.000 de oameni, cu câte 1000 în fiecare
diviziune, dar nu există nici o dovadă în acest sens. Divizarea oştilor în 3 părţi pare să fi fost
obişnuită la evrei (vezi Judecători 7,16; 9,43; 1 Samuel 11,11).
Comanda lui Ioab. Ioab era comandantul suprem, sub David. Numele lui în rândul celor 3
comandanţi este trecut totdeauna în capul listei (vezi v. 5.12) şi este în mod clar recunoscut drept
comandant suprem (v. 10.16.20.21.29). Ioab a fost făcut „şef” al oştirii când David a luat de prima
dată Ierusalimul (1 Cronici 11,6) şi la sfârşitul domniei lui David îl găsim în aceeaşi poziţie
(2 Samuel 24,2; 1 Cronici 27,34).
Ghititului Itai. Itai era din cetatea filisteană Gat şi venise numai de curând în Israel, unindu-se cu
forţele lui David (cap. 15,19-21). El acceptase religia iudaică şi s-a dovedit credincios atât faţă de
David cât şi faţă de Dumnezeul lui Israel (vezi PP 732).
Voi veni[Vreau să ies-trad. Cornilescu]. David se afla în cea mai grea criză a carierei sale, dar nu
era lipsit de curaj. El era gata să-şi asume aceleaşi riscuri pe care le cerea de la poporul său şi chiar
mai multe.

3 – Să nu ieşi! i-au răspuns cei din oştire. Dacă noi vom fugi, duşmanilor nu le va
păsa atât de mult de noi şi chiar dacă jumătate dintre noi ar muri, nici chiar atunci nu
le va păsa de noi. Tu însă faci cât 10.000 dintre noi. Prin urmare, ar fi mai bine să ne
sprijini din cetate.

Să nu ieşi. Soldaţii au văzut că, de data aceasta prezenţa lui David cu ei avea să fie mai mult o
piedică decât un ajutor. Dacă în oştirea adversă se afla că David era cu oamenii lui, orice efort
avea să fie făcut împotriva persoanei lui. Dacă David ar fi fost ucis, Absalom avea să-şi atingă
ţinta. Astfel că David a fost îndemnat să nu fie prezent în luptă.
Tu însă faci. În majoritatea manuscriselor ebraice, propoziţia prezentată astfel este redată în mod
literal „pentru că acum, ca noi (există) zeci de mii”. Traducerea din KJV este obţinută din
Septuaginta, Siriacă, Vulgata şi două manuscrise ebraice. În ebraică, deosebirea dintre cele două
redări ale acestei propoziţii este numai de o singură literă.
Din cetate. Luându-şi locul în cetate cu forţele de rezervă, David era în situaţia de a fi favorizat
de orice întorsătură a luptei. Dacă situaţia urma să fie potrivnică oamenilor lui, el avea să fie în
măsură să trimită ajutor. Orice întorsătură ar fi putut lua lupta, oştirea avea să ştie că nu era pusă în
primejdie viaţa conducătorului ei. Prezenţa lui între zidurile fortăreţei avea să fie o sursă de putere
şi inspiraţie pentru ei în timp ce se luptau, îndemnându-i la efort şi curaj.

~ 104 ~
4 – Voi face cum credeţi voi că este mai bine, le-a răspuns regele. Apoi regele a stat
lângă poartă, în timp ce toată oştirea ieşea cu sutele şi miile.
Cum credeţi voi că este mai bine. De data aceasta, sfatul oştirii a fost mai bun decât voinţa
împăratului, iar David l-a recunoscut ca atare. În loc să insiste în mod nesăbuit ca el să-şi unească
forţele cu oamenii lui, el le-a acceptat dorinţele şi a spus că este gata să consimtă cu planul lor. De
fapt, se poate că David a fost fericit să rămână în cetate, pentru că n-ar fi fost uşor pentru el să
conducă în persoană această luptă împotriva fiului său.

5 Regele le-a poruncit lui Ioab, lui Abişai şi lui Itai: „De dragul meu, purtaţi-vă
blând cu tânărul Absalom!” Şi întreaga oştire a auzit această poruncă, pe care regele
a dat-o fiecărui conducător cu privire la Absalom.
Le-a poruncit lui Ioab. Ioab a venit în primele rânduri în calitate de comandant suprem, pregătit
că-şi conducă oamenii. Când a trecut pe lângă el, David i-a dat ultimele instrucţiuni de plecare.
Aceasta era o luptă împotriva propriului lui fiu, care trebuia înfrânt, altfel David urma să-şi piardă
atât tronul, cât şi viaţa. Dar când lupta era pe punctul de a începe, inima iubitoare a lui David şi-a
revărsat iubirea şi îndurarea faţă de fiul său. Ultimele cuvinte către Ioab au fost ca să trateze cu
milă pe Absalom, conducătorul revoltei. În acea vreme, lui David i s-a părut că mai bine şi-ar
pierde tronul şi viaţa decât să aducă vreo vătămare fiului lui greşit. Grija părintească a lui David
pentru omul care adusese naţiunii atât de multă durere şi suferinţă n-a făcut decât să mărească
amărăciunea lui Ioab şi a oamenilor faţă de Absalom (PP 743).

6 Oştirea a ieşit în câmp ca să lupte împotriva lui Israel, iar lupta s-a dat în pădurea
lui Efraim.
Pădurea lui Efraim. Nu există în Biblie nici o altă referire la această pădure. Ea se afla în Galaad,
la răsărit de Iordan, deşi Efraim însuşi era la apus. Într-o regiune împădurită, oştirea cea mare a lui
Absalom avea să se afle în dezavantaj. Avea să fie imposibil să ţină sub control marele număr de
oameni indisciplinaţi. Lupta de hărţuire din păduri i-a despărţit pe unii de alţii, oamenii neştiind ce
se petrece în altă parte şi ajungând în derută.

7 Oştirea lui Israel a fost învinsă acolo de slujitorii lui David. A avut loc acolo un
mare măcel în acea zi – 20.000 de oameni au fost ucişi.
8 Lupta s-a întins pe întreg teritoriul şi în ziua aceea, pădurea a mistuit mai mulţi
oameni decât a mistuit sabia.
S-a întins pe întreg teritoriul. Aceste cuvinte redau un tablou viu despre natura alertă a luptei. Ea
s-a răspândit pe o vastă regiune, cu oamenii alergând în toate ţările, pierzându-se prin pădure,
despărţiţi unii de alţii şi încurcaţi prin tufişuri.
A mistuit mai mulţi oameni. Desişurile multe şi vegetaţia deasă a terenului sălbatic, crânguri
spinoase dese, presărate cu mlaştini şi întinderi de pietriş şi nisip au format un câmp de bătaie
care, evident, a fost mai ucigător pentru oştile lui Absalom decât pentru veteranii oţeliţi ai lui
David.

9 Absalom, călare pe un catâr, s-a pomenit deodată în faţa slujitorilor lui David.
Încercând să scape, a intrat cu catârul pe sub ramurile încâlcite ale unui stejar mare.
Capul lui Absalom s-a prins însă între ramurile stejarului şi el a rămas astfel atârnat
între cer şi pământ, în timp ce catârul său a plecat mai departe.

~ 105 ~
10 Unul dintre luptători a văzut acest lucru şi i-a spus lui Ioab: – L-am văzut pe
Absalom, atârnând de un stejar.
11 – Cum? L-ai văzut? Atunci de ce nu l-ai ucis acolo, pe loc? l-a întrebat Ioab.Ţi-aş
fi dat 10 şecheli a(Aproximativ 120 gr) de argint şi o cingătoare.
De ce nu l-ai ucis? Ioab a înţeles că, în situaţia în care conducătorul conspiraţiei putea fi înlăturat,
victoria avea să fie câştigată şi revolta sfârşită. Ioab făcuse mult pentru Absalom, împrietenindu-se
cu el şi asigurându-i întoarcerea la Ierusalim (cap. 14,1-24). Dar neruşinata trădare de către
Absalom a încrederii puse în el l-a întors pe Ioab cu amărăciune împotriva lui. Ioab era decis să-l
înlăture din cale fără să ţină seama de poruncile lui David.

12 – Chiar dacă aş cântări în mâna mea 1000 de şecheli b(Aproximativ 12 kg) de

argint, n-aş ridica mâna împotriva fiului regelui, i-a răspuns omul acela lui Ioab.
Căci în auzul nostru v-a poruncit regele atât ţie, cât şi lui Abişai şi lui Itai, să aveţi
grijă să nu i se întâmple vreun rău tânărului Absalom.
V-a poruncit regele. Ostaşul era un bărbat de principiu şi voia să asculte de porunca împăratului,
oricât de nerezonabilă putea să apară aceasta. El i-a amintit lui Ioab de poruncile care le-au fost
date lui şi întregii oştiri şi el socotea că acele porunci trebuiau ascultate.

13 Dacă l-aş fi ucis mişeleşte, acest lucru n-ar fi rămas necunoscut de către rege iar
tu nu mi-ai fi luat apărarea c(Lit.: iar tu ai fi stat deoparte).
Mişeleşte (engl. „against mine own life”). În mod literal, împotriva vieţii lui”. Redarea din KJV
se află în nota marginală a Bibliei ebraice şi într-un număr de manuscrise ebraice.Dacă ostaşul l-ar
fi ucis pe Absalom, s-ar fi făcut de îndată cercetări şi când vinovatul era descoperit, urma să fie
omorât. Probabil că însuşi Ioab ar fi luat poziţie împotriva lui şi ar fi emis ordinul de execuţie.
Ioab era un comandant viteaz, dar era încăpăţânat şi fără scrupule. Oricât de fericit ar fi putut fi
din cauza morţii lui Absalom, el putea să simuleze o mare indignare faţă de o atât de grosolană
încălcare a poruncii împăratului şi ar fi poruncit condamnarea la moarte a vinovatului.

14 – Nu am timp de pierdut cu tine, i-a răspuns Ioab. A luat 3 suliţe şi le-a înfipt în
pieptul lui Absalom, în timp ce acesta era încă viu, prins între ramurile stejarului.
Nu am timp de pierdut cu tine. Targumurile şi unul dintre manuscrisele Septuagintei redau „de
aceea (îl) vor străpunge în prezenţa ta”. Ioab a simţit loviturile argumentului omului, dar era
hotărât să-l vadă pe Absalom ucis.

15 10 tineri, care duceau armele lui Ioab, l-au înconjurat după aceea pe Absalom,
l-au lovit şi l-au omorât.
Zece tineri. Aceşti oameni alcătuiau garda lui Ioab.

16 Ioab a suflat apoi din corn şi oştirea s-a întors de la urmărirea israeliţilor,
chemată fiind de Ioab.

Ioab a suflat apoi din corn. Sunarea din trâmbiţă era semnalul că războiului s-a terminat (vezi
cap. 2,28; 20,22). Moartea lui Absalom punea capăt luptei. După înlăturarea căpeteniei revoltei, nu
mai era nevoie să se mai verse sânge; în felul acesta, Ioab a încetat imediat lupta.

~ 106 ~
17 L-au luat pe Absalom, l-au aruncat în pădure, într-o groapă mare, şi au aruncat
peste el un morman foarte mare de pietre. Israeliţii au fugit fiecare acasă.

L-au aruncat…într-o groapă. Pentru a-l lipsi de cinstea înmormântării în mormântul familiei. Ca
şi un oarecare animal mort, trupul său a fost aruncat într-o groapă din pădurea unde fusese omorât.
Acesta era sfârşitul mândriei şi eleganţei prinţului care pusese propriile interese înaintea
intereselor poporului său, ale tatălui său şi ale Dumnezeului său.
Un morman foarte mare de pietre. Un ultim memorial al ocării inimaginabile.
Israeliţii. În această naraţiune, expresia se referă la urmăritorii lui Absalom (vezi v. 16).
Fiecare acasă. Aceasta este, fiecare la casa lui (vezi Deuteronom 16,7, Iosua 22,4-8,
1 Samuel 13,2, 2 Samuel 19,8).

18 Pe când trăia, Absalom îşi ridicase un monument în Valea Regelui, pentru că nu

avea nici un fiu care să-i poarte mai departe amintirea numelui. A dat monumentului
propriul său nume şi, chiar până în ziua de astăzi, acesta se numeşte „Monumentul
lui Absalom” d(A nu se confunda cu monumentul ridicat mai târziu care a primit
numele lui Absalom şi care se poate vedea şi astăzi în apropierea Ierusalimului).

Un monument. Absalom şi-a ridicat pentru sine un frumos şi costisitor monument. Dar în loc să
fie înmormântat în mormintele regilor, trupul său a fost aruncat într-o groapă din pădure. Locul
stâlpului lui Absalom nu a fost identificat. Unii cred că se afla în Ierusalim, alţii cred că era în
Hebron.
Aşa-numitul „mormânt al lui Absalom”, o construcţie pătrată executată cu coloane cu relief
parţial cioplit în stâncă din valea superioară a Chidronului datează în realitate din perioada
elenistică şi n-are nimic de-a face cu Absalom, în afară de nume.
Cuvântul ebraic tradus „loc” (engl. „place) înseamnă literal „mână” şi se poate să fie folosit în
locul unei „stele”. În săpăturile de la Lachiş, a fost găsit un altar cu formă de mână dreaptă, palmă
şi degete întinse, zugrăvită în relief adânc pe una dintre părţi. Mâini au mai fost săpate în stele din
Cartagina. Pornind de la aceasta, e posibil ca Absalom sa fi avut o stelă ridicată cu o mână săpată
în ea.
Nu avea nici un fiu. Cei 3 fii ai lui (cap. 14,27) se presupune că muriseră în copilărie.

Vestea morţii lui Absalom

19 Ahimaaţ, fiul lui Ţadok, i-a zis lui Ioab: – Lasă-mă să alerg şi să-i duc regelui
vestea cea bună că DOMNUL l-a izbăvit din mâna duşmanilor săi.

Ahimaaţ, fiul lui Ţadok. Acesta a fost Ahimaaţ care împreună cu Ionatan adusese lui David veşti
de la Huşai (cap. 17,17-21: compară cu cap. 15,27). El pare să fi fost un binecunoscut alergător
(cap. 18,27). În războiul de acum el a slujit ca sol, fiind astfel gata să ducă ştirile lui David de
îndată ce trompeta a sunat şi lupta s-a sfârşit.

20 – Nu tu vei duce veştile astăzi! Tu vei duce altă dată veştile; astăzi însă nu vei
duce tu veştile, pentru că a murit fiul regelui, i-a răspuns Ioab.

A murit fiul regelui. Ioab a recunoscut că ştirile care trebuiau duse lui David nu aveau să fie
privite ca fiind bune. El avea să fie îngrijorat numai de un singur lucru, soarta lui Absalom. În
aceste împrejurări, nimic altceva nu-l interesa, fie că era înfrângere, fie că era victorie, atâta timp
cât Absalom era în siguranţă.

~ 107 ~
21 Apoi i-a poruncit unui cuşit e[Originar din regiunea Nilului Superior (nubian sau
etiopian)]: – Du-te şi vesteşte-i regelui ce ai văzut. Cuşitul s-a închinat înaintea lui
Ioab şi a luat-o la fugă.
Unui cuşit. În mod literal, „cuşitului”.

22 Ahimaaţ, fiul lui Ţadok, i-a zis din nou lui Ioab: – Orice s-ar întâmpla, lasă-mă şi
pe mine să alerg după cuşit. – Fiule, de ce vrei să alergi? l-a întrebat Ioab. Nu sunt
nişte veşti pentru care să fii răsplătit.
Să alerg după cuşit. Victoria asupra forţelor lui Absalom era o ştire de cea mai mare importanţă,
şi Ahimaaţ dorea cu înfocare să-i ducă această solie lui David.
Nu sunt nişte veşti. Cuvântul ebraic pentru „solie” mai poate fi tradus şi „răsplată pentru ştiri
bune” (cap. 4,10). În Septuaginta propoziţia este tradusă „tu n-ai ştiri pentru folos”. Era de aşteptat
ca Ahimaaţ să fie purtătorul de ştiri bune (v. 27)., dar Ioab ştia bine că David avea să primească
ştirea despre moartea lui Absalom ca fiind raportul cel mai dureros şi tragic. Pentru prezentarea
unei astfel de solii, Ahimaaţ n-avea să primească nici o mulţumire.

23 – Orice s-ar întâmpla, vreau să alerg, i-a zis Ahimaaţ. – Bine, i-a spus Ioab,
aleargă. Ahimaaţ a alergat pe drumul care traversează Araba f(Vezi nota de la 2:29)
şi l-a întrecut pe cuşit.
Pe drumul care treaversează Araba. Probabil pe drumul văii Chedronului şi nu drumul mai scurt,
dar mai greu peste dealuri. Cele două drumuri probabil că se întâlneau la o oarecare distanţă de
Mahanaim. Pornind mai târziu, dar fiind un alergător sprinten şi alegând drumul cel mai scurt,
Ahimaaţ a întrecut pe Cuşi.

24 În timp ce David se afla undeva între cele două porţi, străjerul s-a urcat pe
acoperişul porţii, înspre zid şi, uitându-se, a zărit un om singur care alerga.
Pe acoperişul porţii. Adesea, deasupra porţii unei cetăţi orientale era un turn, iar pe acoperiş
stătea un slujitor privind foarte atent să observe apropierea vreunui sol cu ştiri despre luptă.

25 L-a strigat pe rege şi i-a spus acest lucru. Regele a zis: – Dacă este singur
înseamnă că aduce veşti. Omul se apropia din ce în ce mai mult.
Dacă este singur. David a prins de îndată semnificaţia unui om care aleargă singur... el avea să fie
un sol cu ştiri despre luptă. Dacă ar fi fost un fugar din luptă, probabil că n-ar fi fost singur; alţii ar
fi fugit împreună cu el.

26 La un moment dat, străjerul a zărit un alt om care alerga şi a strigat către portar: –
Văd un alt om singur care aleargă. – Şi el aduce veşti, a zis regele.
27 – Felul de alergare al celui dintâi pare a fi cel al lui Ahimaaţ, fiul lui Ţadok, a
spus străjerul. – Înseamnă că aduce veşti bune, a zis regele, deoarece acesta este un
om bun.

Om bun. David a judecat natura solului după natura alergătorului. Un astfel de bărbat ca Ahimaaţ
avea să fie aducătorul de veşti bune.

~ 108 ~
28 Ahimaaţ i-a strigat regelui: – Totul este bine! Apoi s-a închinat cu faţa la pământ
înaintea lui şi i-a zis: – Binecuvântat să fie DOMNUL, Dumnezeul tău, Care i-a dat în
mâinile noastre pe cei ce se răzvrătiseră împotriva stăpânului meu, regele.

Totul este bine. În graba lui zeloasă, Ahimaaţ a anunţat pe împărat că totul este bine, lupta a
trecut, iar Domnul a dat pe vrăjmaşii lui David în mâinile lui. Astfel de ştire era într-adevăr bună,
dar nu aceasta era ştirea pe care era interesat împăratul s-o audă.

29 – Tânărul Absalom este bine? a întrebat regele. – Slujitorul tău a văzut o mare
învălmăşeală, atunci când a fost trimis de Ioab, dar nu ştie despre ce era vorba, a
răspuns Ahimaaţ.

A văzut o mare învălmăşeală. Ahimaaţ a scăpat în mod iscusit de întrebarea lui David. El ştia
prea bine că Absalom era mort, pentru că, ceea ce a pus capăt luptei a fost tocmai moartea lui. Dar
informaţia despre ce s-a întâmplat în mod exact a lăsat-o pe seama lui Cuşi.

30 – Aşteaptă puţin deoparte, i-a zis regele. Ahimaaţ a stat deoparte.

31 Îndată a sosit şi cuşitul, care a zis: – Am veşti bune pentru stăpânul meu, regele.
DOMNUL te-a izbăvit astăzi din mâna tuturor celor ce se ridicaseră împotriva ta.

Domnul te-a izbăvit astăzi. Solia cuşitului a fost exprimată în aceeaşi termeni generali ca aceea a
lui Ahimaaţ, dar ea însemna în mod clar că Absalom fusese omorât. Din respect pentru împărat,
totuşi, amănuntul acesta n-a fost amintit în mod explicit.

32 – Tânărul Absalom este bine? l-a întrebat regele. – Ca acest tânăr să fie toţi
duşmanii stăpânului meu, regele, şi toţi cei ce se ridică împotriva ta ca să-ţi facă
vreun rău, i-a răspuns cuşitul.

David îl plânge pe Absalom

33 Atunci regele, cutremurându-se, s-a dus în încăperea care se afla deasupra porţii
şi a început să plângă. În timp ce mergea, el spunea: „O, fiul meu Absalom! O, fiul
meu, fiul meu Absalom! De ce n-am murit eu în locul tău? O, Absalom, fiul meu,
fiul meu!”

O,fiul meu Absalom. Există puţine locuri în Biblie care zugrăvesc durerea mai pătrunzător.
Durerea lui David n-a fost numai aceea a unui tată pentru fiul său plecat, deşi pentru împăratul cu
inima iubitoare o astfel de durere era destul de grea. Ceea ce făcea situaţia mai dificilă pentru
David era faptul că el însuşi era răspunzător pentru cursul evenimentelor care culminaseră cu
această tragedie teribilă. Absalom ucisese pe fratele său, după ce Amnon o siluise pe sora lui,
Tamar, iar acum, ca urmare, el fusese ucis în lupta împotriva propriului său tată. Toate acestea au
venit ca o consecinţă naturală a păcatului odios al lui David.

Comentarii Ellen G. White:1-33 PP 742-745;1-4 PP 742;5-13 PP 743;14-17.21-33 PP 744.

~ 109 ~
Capitolul 19

1 Ioab a fost înştiinţat că David plânge şi-l jeleşte pe Absalom.

Ioab a fost înştiinţat.Cuvântul despre marea durere a lui David pentru Absalom a fost dus repede
la toţi oamenii lui. Ioab era răspunzător pentru moartea lui Absalom, iar durerea lui David pentru
fiul său putea uşor să se schimbe în mânie faţă de comandantul suprem neascultător.

2 Astfel, acea zi, care trebuia să fie o zi de biruinţă, s-a transformat într-o zi de jale
pentru întreg poporul, căci poporul a aflat în acea zi că regele îşi jeleşte fiul.

Într-o zi de jale. Dumnezeu dăduse biruinţă forţelor lui David şi ei aveau un motiv real de
bucurie. Răzvrătirea se terminase, David fusese repus pe tronul său, iar naţiunea a fost cruţată de
ororile unui lung şi costisitor război civil. Dar poporul a aflat că cetatea era plină de întristare în
loc de bucurie din cauza durerii lui David privind moartea fiului său.

3 În aceeaşi zi, oştirea a intrat pe furiş în cetate, ca nişte oameni ruşinaţi că au fugit
din luptă.

Pe furiş. Când oştile victorioase s-au apropiat de cetate, împăratul, care trebuia să fie de faţă ca să
le salute, nu era acolo. În loc să spună cuvinte de mulţumire şi de aclamare trupelor care în acea zi
îşi riscaseră viaţa pentru el, David stătea deasupra porţii, jelindu-se cu glas tare pentru pierderea
fiului său. În loc să mărşăluiască mândri în triumf, oamenii au rupt rândurile furişându-se în cetate
abătuţi şi ruşinaţi. Se pare că tot efortul lor fusese în zadar şi ceea ce ei credeau a fi o biruinţă
glorioasă era numai o greşeală şi, în ochii împăratului, o înfrângere tristă. Ei au intrat în cetate ca
nişte oameni înfrânţi în luptă, cu planurile dejucate şi speranţele nimicite.

4 Regele îşi acoperise faţa şi striga în gura mare: „Fiul meu Absalom! Absalom, fiul
meu, fiul meu!”

Fiul meu Absalom. Inima lui David era sfâşiată de nestăpânită durere. El nu se mai putea gândi la
nimic afară de faptul că Absalom era mort. Întoarcerea în triumf a trupelor sale, recâştigarea
tronului, sfârşitul războiului civil, se părea că nu însemnau nimic faţă de pierderea lui Absalom.

5 Ioab a intrat în palat la rege şi i-a zis: „Tu astăzi acoperi de ruşine feţele tuturor
slujitorilor tăi, cei care ţi-au salvat viaţa ţie, fiilor, fiicelor, soţiilor şi ţiitoarelor tale.

Astăzi acoperi de ruşine. Morocănosul şi bătrânul comandant şef l-a tras la răspundere severă pe
împărat pentru purtarea lui înaintea oştilor care se întorceau. Aceşti bărbaţi se luptaseră vitejeşte şi
bine. Ei riscaseră totul pentru împărat şi pentru membrii familiei sale, dar acesta nu a avut nici un
cuvânt de mulţumire pentru ei. El putea să cugete numai la pierderea lui personală. Faptul că şi
alţii erau în acea zi trişti şi jeleau pierderea fraţilor, soţilor şi părinţilor care dăduseră viaţa pentru
ca David să-şi păstreze tronul nu însemna nimic pentru împărat. Aceasta a fost o mustrare tăioasă
şi amară din partea bătrânului general, dar el nu spunea decât purul adevăr.

6 Tu îi iubeşti pe cei ce te urăsc şi îi urăşti pe cei ce te iubesc, căci astăzi ne-ai arătat
că, pentru tine, conducătorii şi războinicii nu înseamnă nimic. Înţeleg că, dacă
Absalom ar fi viu, iar noi toţi am fi morţi, tu ai fi mai mulţumit.

~ 110 ~
7 Aşadar, ridică-te, ieşi afară şi vorbeşte pe placul slujitorilor tăi, pentru că, dacă nu
vei face acest lucru, îţi jur pe DOMNUL că toţi te vor părăsi în noaptea aceasta.
Această nenorocire ar fi astfel mai mare decât toate nenorocirile care ţi s-au
întâmplat din tinereţe şi până astăzi.
Aşadar,ridică-te, ieşi... .Ocazia îndemna la acţiune, şi Ioab i-a spus lui David deschis şi fără frică
exact ceea ce trebuia să facă.
Jur pe Domnul. Pronunţând acest jurământ solemn, Ioab n-a ameninţat că va conduce poporul la
revoltă împotriva lui David, ci doar a atras atenţia asupra unui adevăr neplăcut. Situaţia era plină
de pericol. O mare parte din popor plecase deja de la David şi sprijinise pe Absalom în eforturile
lui de a lua viaţa şi tronul lui David. Şi acum David era pe punctul de a-i îndepărta pe cei care
continuaseră să-i rămână credincioşi şi de a-i face şi pe ei vrăjmaşi ai lui.
Care ţi s-au întâmplat. Ioab a prezis că David, prin purtarea lui nefirească, grăbea cea mai mare
criză a vieţii lui. El a folosit cuvinte tari, dar ele erau necesare ca să-l facă pe împărat să se
trezească din egoismul şi nebunia durerii lui.

8 Regele s-a dus la poartă şi a stat acolo. S-a dat de veste poporului: „Iată că regele
stă la poartă!” Şi tot poporul a venit înaintea regelui. Între timp, israeliţii fugiseră cu
toţii la corturile lor.
A stat acolo. David şi-a însuşit mustrarea tăioasă a lui Ioab, a recunoscut înţelepciunea sfatului
lui şi a răspuns repede, luându-şi locul la poarta cetăţii, unde putea să spună cuvinte de mulţumire
şi de încurajare pentru poporul său.
Israeliţii fugiseră. După ce Absalom a murit, sprijinitorii lui au fugit la casele lor.

David se întoarce la Ierusalim

9 În toate seminţiile lui Israel, toţi oamenii vorbeau între ei şi ziceau: „Regele ne-a
eliberat de sub puterea duşmanilor noştri. El a fost cel care ne-a izbăvit de sub
puterea filistenilor, iar acum a trebuit să fugă din ţară, izgonit de Absalom.
Vorbeau între ei. Moartea lui Absalom lăsase ţara într-o stare de dezorganizare. Probabil că au
fost multe grupări diferite, toate în ceartă unele cu altele. Unii din susţinătorii lui Absalom au fost
în mod evident mai reţinuţi să ureze bun venit lui David la întoarcerea lui pe tron. alţii poate că au
fost cu totul indiferenţi faţă de dinastia davidică, dorind să aibă ca împărat pe oricare altul decât pe
David. Fără îndoială că David mai avea încă mulţi susţinători. Totuşi, în aceste împrejurări, el nu
avea o mare dorinţă să se întoarcă la Ierusalim ca să-şi reia tronul.
Regele ne-a eliberat. Au fost reamintite faptele cele bune ale lui David. El salvase pe poporul său
din mâna vrăjmaşilor şi acum el fusese alungat din ţară şi trăia în exil. Ei au susţinut că el trebuie
să fie adus înapoi. Evident că mulţi din popor au fost contrariaţi de încetineala şi nehotărârea
conducătorilor.

10 Acum însă Absalom, pe care l-am uns să domnească peste noi, a murit în luptă.
Prin urmare, de ce nu spuneţi nimic ca să-l aduceţi pe rege înapoi?”
De ce nu spuneţi nimic. Din cauza ezitării şi a întârzierii, poporul a început să protesteze faţă de
conducătorii lor şi să-i îndemne să întreprindă paşi pentru întoarcerea lui David pe tronul său.

11 Când regele David a aflat ce vorbesc între ei toţi israeliţii, a trimis acest mesaj
preoţilor Ţadok şi Abiatar: „Întrebaţi-i pe cei din sfatul bătrânilor lui Iuda: «De ce
trebuie să fiţi voi cei de pe urmă care să-l aduceţi pe rege înapoi acasă?

~ 111 ~
12 Voi sunteţi din aceeaşi seminţie cu mine; prin urmare, de ce trebuie să fiţi ultimii
care să-l aduceţi acasă pe rege?»”

De ce trebuie să fiţi ultimii. Aceste cuvinte arată că trebuie să se fi manifestat un interes

considerabil în Israel pentru întoarcerea lui David. Dar David a fost contrariat de cei din Iuda,
carne din carnea lui şi sânge din sângele lui, pentru că erau aşa de înceţi în a lua măsuri pentru
rechemarea lui.

13 Iar lui Amasa să-i spuneţi: „Nu eşti tu os din oasele mele şi carne din carnea
mea? Dumnezeu să se poarte cu mine cu toată asprimea a[Formulă tipică de
jurământ (Lit.: Aşa să-mi facă Dumnezeu şi chiar mai mult)] dacă, de azi înainte, nu
vei fi tu conducătorul oştirii, în locul lui Ioab.”

Iar lui Amasa să-i spuneţi.David era priceput să lucreze cu bărbaţii din serviciul public. Amasa
fusese comandantul şef pentru Absalom, iar acum, acesta fiind mort, Amasa era conducătorul care
mai presus de oricare altul putea să menţină viu spiritul rebeliunii. Ca şi Ioab, Amasa era nepotul
lui David (1 Cronici 2,13-17), iar David a căutat să-i câştige loialitatea numindu-l comandant şef.
În schimb, se aştepta ca Amasa să aducă la David ceea ce mai rămăsese din organizaţia militară a
lui Absalom. Probabil că David era neliniştit de influenţa arogantă a lui Ioab şi a dorit să scape de
el. Absalom fusese adus la Ierusalim din exil prin influenţa lui Ioab şi Ioab fusese acela care-l
ucisese prin călcarea directă a poruncii lui David. Mustrarea tăioasă a acestuia (v. 5-7) îi mai suna
încă în urechi. Evident că David a socotit că venise vremea să-l înlocuiască pe Ioab, şi a fost o
mişcare politică înţeleaptă să-l pună pe Amasa în locul lui.

14 Regele a câştigat inima tuturor bărbaţilor din Iuda, ca şi cum aceştia ar fi fost un
singur om. Ei au trimis vorbă regelui, spunându-i: „Întoarce-te împreună cu slujitorii
tăi.”

Întoarce-te. Aceasta a fost o invitaţie formală din partea căpeteniilor lui Iuda, care-i cereau lui
David să se întoarcă pentru a-şi lua coroana. El era dispus să fie împărat numai cu consimţământul
seminţiilor. El n-a căutat, în primul rând, împărăţia, ci dorea ca toţi să înţeleagă că nu dorea să-şi
recâştige poziţia decât dacă naţiunea îi cerea să facă aşa.

15 Regele s-a întors. El a ajuns la un moment dat la Iordan. Între timp, cei din Iuda
veniseră la Ghilgal pentru a-l întâmpina pe rege şi a-l trece Iordanul.

Cei din Iuda veniseră la Ghilgal. David a coborât de la Mahanaim pe malul de răsărit al
Iordanului, faţă în faţă cu vadul Ierihonului. Reprezentanţii lui Iuda s-au dus la Ghilgal pe malul
de apus pentru a fi de faţă când David avea să treacă Iordanul şi să intre în Iuda şi în propriul lui
teritoriu.

16 Beniamitul Şimei, fiul lui Ghera, din Bahurim, s-a grăbit să vină împreună cu cei
din Iuda în întâmpinarea regelui David.

Şimei. Acest beniamit a fost un oportunist. Numai cu puţin timp în urmă el blestemase pe
împărat când acesta părăsise Ierusalimul. Acum, când David se întorcea, Şimei n-a pierdut timpul,
încercând să facă pace cu el.

~ 112 ~
17 1000 de bărbaţi din Beniamin îl însoţeau. Alături de ei se afla şi Ţiba, slujitorul
familiei lui Saul, împreună cu cei 50 de fii ai lui şi 20 de slujitori. Au venit în grabă
la Iordan, unde era şi regele.
O mie de bărbaţi. Beniamiţii s-au grăbit să arate lui David că n-aveau ură pe el şi că îi urează bun
venit ca împărat. La urma urmei, cauza casei lui Saul era moartă şi nu mai exista nici o speranţă ca
vreun descendent de-al lui să mai primească din nou coroana lui Israel.
Ţiba. Vezi cap. 9,2.9.10. Era strategic şi pentru Ţiba să fie de faţă când se întorcea David, pentru
că el primise prin înşelătorie evidentă de la David, tot ce aparţinea lui Mefiboşet (cap. 16,1-4) şi
ştia că ziua socotelilor va sosi (vezi cap. 19,24-29).
Unde era şi regele. Şimei şi Ţiba nu se aflau acolo pentru că se bucurau de întoarcerea lui David,
ci pentru că se temeau de ea şi ar fi dorit mai mult ca el să rămână plecat. Dar ei ştiau că trebuia să
încerce să facă pace cu David sau să plătească preţul. Ei au încercat să se îndrepte nu din
sinceritate, ci de nevoie.

18 El a trecut vadul ca să ajute familia regelui să traverseze şi ca să facă orice

altceva ar mai fi dorit regele. După ce a trecut Iordanul, Şimei, fiul lui Ghera, s-a
plecat înaintea regelui şi
A trecut vadul. În mod literal, „vadul trecut”, care evident ar trebui citit, „ei au trecut prin vad”.
Sensul este simplu, că ei au trecut vadul să aducă dincoace casa împăratului şi să fie în slujba lui,
făcând ceea ce puteau ca să uşureze traversarea lui,a suitei şi bunurilor lui.

19 i-a zis: – Fie ca stăpânul meu să nu ia în seamă nelegiuirea mea şi să nu-şi aducă
aminte de răul pe care slujitorul său i l-a făcut în ziua în care stăpânul meu, regele,
părăsea Ierusalimul. Să nu pună regele la inimă lucrul acesta.
20 Slujitorul tău recunoaşte că a păcătuit, dar iată că astăzi vin primul din întreaga
Casă a lui Iosif b[Cu referire la seminţiile din nord, dintre care Efraim şi Manase
(fiii lui Iosif) erau cele mai importante (vezi Ios. 18:5; Jud. 1:22)] ca să-l întâmpin
pe stăpânul meu, regele.
Slujitorul tău... a păcătuit. Şimei nu prezintă nici o scuză, pentru că ştie că aşa ceva ar fi
nefolositor. El este vinovat şi mărturiseşte deschis, bazându-se pe îndurarea lui David.

21 Abişai, fiul Ţeruiei, a zis: – Nu trebuie oare ca Şimei să moară pentru că l-a
blestemat pe unsul DOMNULUI?
Să moară. În conformitate cu obiceiurile timpului, teribilul blestem al lui Şimei pentru David ar fi
meritat, în mod normal, moartea, dar Şimei s-a aruncat în braţele îndurării lui David şi a cerut
iertare. David era dispus să fie indulgent, în timp ce Abişai se putea gândi numai la dreptatea cea
aspră.

22 – Ce am eu de-a face cu voi, fii ai Ţeruiei? i-a răspuns regele. De ce îmi sunteţi
astăzi împotrivă? Astăzi să fie oare pedepsit cu moartea vreun om în Israel? Nu ştiu
eu că astăzi sunt rege peste Israel?

Îmi sunteţi împotrivă. Acesta era un timp de îndurare, nu de dreptate aspră, rece. Era ocazia
pentru reconciliere, nu pentru a supune la pedeapsă pe toţi cei care întorsese spatele lui David. Cu
această ocazie s-a dovedit mărinimia lui David.Împăratul a încercat să recâştige naţiunea de partea
lui prin bunătate şi îndurare.El a arătat că totul avea să fie uitat pentru ei,care doreau să facă pace
cu el. Dacă ar fi fost altcineva în locul David, s-ar fi vărsat mult sânge vinovat şi drept rezultat ar
fi fost mai multă vrăjmăşie. Pledând pentru o politică de represalii, fiii Ţeruiei erau adversari şi nu
~ 113 ~
prieteni ai cauzei lui David.
Nu ştiu eu că astăzi sunt rege? Pentru că era împărat, David îşi putea îngădui să fie îndurător.
Dacă până acum cauza lui fusese îndoielnică, măsurile aspre ar fi fost luate în scopul de a asigura
pecetluirea opoziţiei.

23 Apoi regele i-a zis lui Şimei: – Nu vei muri! Şi regele i-a promis printr-un
jurământ.
Nu vei muri. Cu generozitatea care-l caracteriza, David l-a asigurat pe Şimei că viaţa îi va fi
cruţată. Şimei se făcuse vinovat de o crimă serioasă şi ar fi trebuit să sufere pedeapsa, dar, a-l
executa n-ar fi fost potrivit cu spiritul ocaziei. David a ales să accepte pocăinţa mărturisită a lui
Şimei, aşa cum se prezenta. Totuşi, nesinceritatea lui Şimei trebuie să se fi dat pe faţă, pentru că
mai târziu David avea să-l însărcineze pe Solomon cu privire la el: „Să-i pogori perii albi
însângeraţi în locuinţa morţilor” (1 Regi 2,8.9; compară cu 1 Regi 2,44).

24 În întâmpinarea regelui a venit, de asemenea, şi Mefiboşet, nepotul lui Saul.

Acesta nu-şi îngrijise picioarele, nu-şi aranjase barba şi nu-şi spălase hainele din
ziua în care regele plecase şi până când acesta sosise în pace.
Nepotul lui Saul.Şi Mefiboşet a socotit lucru înţelept să vină la David cât mai curând posibil
pentru a-şi declara credincioşia faţă de el. După fuga lui David, Mefiboşet dăduse semne de cea
mai adâncă întristare pentru el, dovedindu-şi astfel loialitatea faţă de cauza lui David.

25 Când a sosit de la Ierusalim în întâmpinarea regelui, acesta l-a întrebat: –

Mefiboşet, de ce nu ai venit cu mine?
A sosit de la Ierusalim. Naraţiunea întâlnirii de la Iordan este întreruptă pentru a continua
explicarea acţiunilor lui Mefiboşet.

26 – O, rege, stăpânul meu! i-a răspuns Mefiboşet. Slujitorul tău, fiind olog, s-a
gândit: „Voi înşeua un măgar şi, călare pe el, voi putea merge cu regele.” Slujitorul
meu însă m-a trădat.
M-a trădat. Mefiboşet a pretins că pentru scopuri personale Ţiba îi spusese lui David o minciună
josnică, făcându-l astfel pe David să privească pe fostul său slujitor credincios ca nerecunoscător
şi neloial (cap. 16,1-4). În conformitate cu noua traducere a incidentului, cei 2 măgari pe care Ţiba
i-a adus la David fuseseră în realitate pregătiţi la porunca lui Mefiboşet, astfel ca el să poată fugi
împreună cu David. În loc de aceasta, ei fuseseră furaţi de Ţiba, care îl lăsase pe Mefişobet
acasă,neputincios din cauza infirmităţii lui.

27 L-a defăimat pe slujitorul tău înaintea stăpânului meu, regele. Însă stăpânul meu,
regele, este ca un înger al lui Dumnezeu: fă ce vei crede de cuviinţă.
28 Întregul neam al bunicului meu nu merită nimic decât moartea din partea
stăpânului meu, regele. Cu toate acestea, tu i-ai dat voie slujitorului tău să mănânce
la masa ta. Ce alt drept aş mai putea cere de la rege?

Nu merită nimic decât moartea din partea stăpânului meu, regele.După cursul normal al
evenimentelor, un împărat ar fi ucis toată sămânţa regală rămasă din dinastia înlocuită, în aşa fel
încât să nu mai poată fi nici o posibilitate de încercare a vreunuia dintre ei să redobândească
tronul. Dar David arătase bunătate faţă de Mefiboşet, nu numai îngăduindu-i să trăiască, ci luând
măsuri să se împărtăşească de mărinimia regală. Cu toate că Mefiboşet fusese păgubit de Ţiba, el
n-a încercat să se plângă, pentru că David fusese atât de amabil cu acesta.

~ 114 ~
29 – Ce mai vorbeşti atâta? i-a zis regele. Am hotărât: tu şi Ţiba veţi împărţi
pământul.

Veţi împărţi pământurile. David făcuse lui Mefiboşet o nedreptate acceptând povestea lui Ţiba
fără să o verifice şi transferându-i toate averile stăpânului său înainte de a asculta şi varianta
celeilalte părţi (cap. 16,4). Acum David a înţeles că se făcuse o nedreptate şi s-a străduit s-o
repare, întorcând înapoi lui Mefiboşet o jumătate din proprietatea lui. Această măsură însă nu pare
suficientă ca să facă dreptate. Dacă Ţiba spusese adevărul, el ar fi trebuit să păstreze totul; dacă
nu, el ar fi trebuit să fie lipsit de toate câştigurile lui şi pedepsit.Comportamentul lui David a fost
slab şi nedrept.

30 – Poate să ia el chiar tot acum, de vreme ce stăpânul meu, regele, s-a întors teafăr
acasă, i-a răspuns Mefiboşet.

Să ia el chiar tot acum. Mefiboşet a căutat să arate lui David că scopul venirii lui nu era de a i se
face dreptate, ci de a-şi dovedi loialitatea, că el era dispus să lase totul lui Ţiba, oricât de nedrept
ar fi fost acest lucru. Important pentru el era că David se reîntorsese în pace, şi pentru aceasta
Mefişobet şi-a exprimat recunoştinţa.

31 Ghiladitul Barzilai a venit şi el din Roghelim şi l-a însoţit pe rege până dincolo
de Iordan, lăsându-l apoi să-şi vadă de drum.

Ghiladitul Barzilai. Vezi cap. 17,27. Aici naraţiunea se întoarce la trecerea de către David a
Iordanului. După întâlnirea cu Mefiboşet, este prezentat raportul despărţirii lui David de gazda sa,
Barzilai.
L-a însoţit pe rege. Era o chestiune de politeţe să însoţeşti un oaspete pe o porţiune a călătoriei
lui. Barzilai se dovedise amabil şi o gazdă binevoitoare. Mai mult chiar, el îşi dovedise loialitatea
faţă de David.

32 Barzilai era foarte bătrân – avea 80 de ani – şi, deoarece era un om foarte bogat,
îngrijise de rege cât timp acesta a locuit la Mahanayim.
Bătrân. La 80 de ani, Barzilai era considerat foarte bătrân. Media de viaţă scăzuse mult din zilele
primilor patriarhi. Pe vremea regatului împărţit, cea mai mare vârstă atinsă de un împărat al lui
Iuda n-a fost decât de 68 de ani (vezi 2 Regi 15,1.2). Manase a murit la vârsta de 67 de ani după o
domnie de 55 de ani, cuprinşi în calcul (2 Regi 21,1).

33 Regele i-a zis lui Barzilai: – Vino cu mine la Ierusalim şi eu voi îngriji de tine.

34 – Oare câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui la Ierusalim cu regele? l-a întrebat
Barzilai.

35 Am ajuns la 80 de ani. Pot eu să mai fac deosebirea între ceea ce este bun şi ceea
ce este rău? Poate slujitorul tău să mai simtă gustul mâncării şi al băuturii? Pot eu să
mai ascult cântecele cântăreţilor şi ale cântăreţelor? Şi de ce să fie slujitorul tău o
povară în plus pentru stăpânul meu, regele?

~ 115 ~
36 Slujitorul tău îl va însoţi pe rege dincolo de Iordan doar o mică distanţă. Oricum,
de ce mi-ar oferi regele o asemenea răsplată?
Asemenea răsplată. Barzilai n-a căutat nimic pentru sine. Dumnezeu fusese bun cu el. Nu mai era
nimic de căutat în plăcerile acestei lumi. Viaţa pentru David în timpul exilului său, dincolo de
Iordan fusese mai fericită din cauza amabilităţii lui Barzilai.

37 Dă-i voie, te rog, slujitorului tău să se întoarcă şi să moară în cetatea sa, unde
sunt înmormântaţi tatăl său şi mama sa. Iată însă că aici este slujitorul tău,
Chimham. Să-l ia stăpânul meu, regele, cu el şi să se poarte faţă de el cum va crede
de cuviinţă.
Chimham. Nu există o dovadă clară privitor la identitatea lui Chimham, dar, din însărcinarea dată
de David lui Solomon, „să te porţi cu bunăvoinţă cu fiii lui Barzilai galaaditul” (1 Regi 2,7) s-ar
părea că el a fost un fiu al lui Barzilai. În Ieremia 41,17 se menţionează „hanul lui Chimham lângă
Betleem” (Ieremia 41,17), de unde se poate presupune că Chimham a acceptat oferta lui David şi a
primit un cămin aproape de Betleem.

38 – Bine, i-a zis regele. Chimham va veni cu mine şi mă voi purta cu el aşa cum vei
dori tu, iar tu, orice vei cere de la mine îţi voi dărui.
39 Întreg poporul a trecut Iordanul. În cele din urmă l-a trecut şi regele. Acesta l-a
sărutat şi l-a binecuvântat pe Barzilai, care s-a întors acasă.
Întreg poporul. Termenul „popor” este folosit în această naraţiune pentru cei care au urmat pe
David (vezi cap. 15,17.23.24.30; 16,14; 17,2.3.16.22; 18,1-4.6.16; 19,2.3.8.9). Pentru cei care au
urmat pe Absalom a fost folosit termenul „Israel” (vezi cap. 16,15; 17,15; 18,16.17).
L-a trecut. Se pare că Barzilai a trecut Iordanul împreună cu David, înainte de a se întoarce acasă.

40 Regele s-a îndreptat spre Ghilgal împreună cu Chimham. Întreaga oştire a lui
Iuda şi jumătate din oştirea lui Israel îl însoţeau.
Întreaga oştire a lui Iuda. Se pare că, până la urmă, Iuda a avut partea cea mai activă în repunerea
lui David pe tronul său. Cuvintele lui David către bătrânii lui Iuda (vezi v. 11 şi 12) îşi avuseseră
desigur efectul lor, şi poporul s-a adunat în întregime pentru a saluta revenirea din exil a lui David,
care şi-a luat în primire coroana, tronul şi împărăţia.
Jumătate din oştirea lui Israel. În versetul 11 se spune că tot poporul era interesat de întoarcerea
lui David, dar acum numai „jumătate din popor” s-a întors să-l salute. Era de aşteptat o prezenţă
mică, pentru că Israel, spre deosebire de Iuda, era mai departe şi, în felul acesta, nu era posibil
pentru atât de mulţi să vină să-l salute pe David. Apoi cuvântul cu privire la întoarcerea lui David
n-a circulat aşa de departe în nord, ca în Iuda (vezi v. 41).

41 Toţi bărbaţii lui Israel au venit însă la rege şi i-au zis: – De ce bărbaţii lui Iuda,
fraţii noştri, te-au furat şi l-au trecut pe rege Iordanul împreună cu familia lui şi cu
toţi oamenii lui David?
Toţi bărbaţii din Israel. Cu mult timp înainte de dezmembrarea de pe timpul lui Roboam
(1 Regi 12) a existat o anumită divizare între poporul lui Israel din nord şi Iuda din sud (vezi
1 Samuel 11,8; 17,52; 18,16; 2 Samuel 2,4.8-10; 3,10.12.21; 5,5). Animozităţile dintre seminţii
s-au manifestat adesea chiar de la început.(Judecători 8,1; 12,1). Când a ajuns David împărat,el n-a
domnit la început peste întreaga naţiune, ci numai peste „casa lui Iuda” (2 Samuel 2,4). Mai târziu
s-a făcut încercarea de a-şi aşeza tronul „peste Israel şi peste Iuda” (2 Samuel 3,10). Numai după
ce David a domnit 7 ani la Hebron au venit „seminţiile lui Israel” la el, spre a-l recunoaşte ca os

~ 116 ~
din oasele lor şi carne din carnea lor şi a-l face împăratul lor (cap. 5,1). Acum David se întorcea
din exil şi vechile animozităţi au apărut din nou.

42 Bărbaţii lui Iuda le-au dat bărbaţilor lui Israel următorul răspuns: – Pentru că
regele este rudă cu noi. Deci de ce vă mâniaţi pentru acest lucru? Am mâncat noi pe
cheltuiala regelui? Am primit noi vreun dar din partea lui?

Este rudă cu noi. Iuda pretindea pe drept o posesie specială asupra lui David, deoarece el
aparţinea seminţiei lor (vezi v. 12). Dar ei au dorit să arate lămurit că nu le făcuse nici o favoare
specială. O astfel de declaraţie din partea bărbaţilor lui Iuda este o minunată mărturie despre
guvernarea nepărtinitoare a lui David. El s-a străduit să trateze toate seminţiile la fel, nedând nici
uneia motiv să spună că altora li s-ar fi acordat favoruri speciale, refuzate ei.

43 Bărbaţii lui Israel le-au zis bărbaţilor lui Iuda: – Noi avem, de 10 ori mai mult
decât voi, dreptul la rege! Chiar la David avem mai mult drept decât voi! Aşadar, de
ce ne dispreţuiţi? Noi am fost cei dintâi care l-am chemat pe regele nostru înapoi.
Cuvintele bărbaţilor lui Iuda au avut însă mai mare greutate decât cuvintele
bărbaţilor lui Israel.

Mai mare greutate. În cearta furioasă care s-a ivit între seminţii, bărbaţii lui Iuda au fost mai
vehemenţi decât vecinii lor din nord. După un timp, disputa a fost în mod fericit oprită, dar
întâmplarea aceasta n-a fost de bun augur pentru viitor. Deosebirile prezente dintre nord şi sud au
prefigurat venirea unor necazuri mai mari. Gelozii şi rivalităţi parţiale au semănat în mod constant
seminţele dezastrului.

Comentarii Ellen G. White: 1-8.33 PP 745.

~ 117 ~
Capitolul 20
Rebeliunea lui Şeba

1 S-a întâmplat că se afla acolo un om nelegiuit pe nume Şeba, fiul lui Bicri, un
beniamit. Acesta a sunat din corn şi a zis: „Noi n-avem nici o parte în David şi nici o
moştenire în fiul lui Işai. La corturile tale, Israel!”
Şeba. Un beniamit care mai păstra un spirit de vrăjmăşie faţă de casa lui David. El a profitat de
disputa dintre bărbaţii lui Israel şi Iuda (cap. 19,41-43) pentru a înălţa strigătul revoltei împotriva
împăratului.
La corturile tale. Pentru folosirea acestei expresii vezi 1 Regi 12,16; 2 Cronici 10,16.

2 Toţi bărbaţii lui Israel l-au părăsit astfel pe David şi l-au urmat pe Şeba, fiul lui
Bicri. Bărbaţii lui Iuda însă au rămas alipiţi de regele lor, în tot drumul său, de la
Iordan până la Ierusalim.
L-au părăsit astfel pe David. Numai cu puţin timp înainte, bărbaţii lui Israel protestau cu glas tare
că aveau o pretenţie mai mare asupra lui David decât bărbaţii din Iuda (vezi cap. 19,43). Natura
omenească este într-adevăr nestatornică. Tronul lui David era încă departe de a fi sigur, în ciuda
tuturor urărilor de bun venit.
Bărbaţii lui Iuda însă au rămas alipiţi. Revolta lui Absalom îşi avea originea în Iuda, şi Iuda a
fost cea care nu se grăbise să se întoarcă la steagul lui David (cap. 19,11), dar acum Iuda i-a rămas
credincioasă. A fost bine pentru David că şi-l apropiase pe Iuda, pentru că acum el datora tronul
său tocmai acestor bărbaţi care nu se grăbiseră să-i ureze bun venit.

3 După ce a sosit acasă, la Ierusalim, David le-a luat pe cele 10 ţiitoare pe care le
lăsase să îngrijească de palat şi le-a aşezat într-o casă, sub supraveghere. Le-a purtat
de grijă, dar nu a mai intrat la ele a(Eufemism ebraic cu sensul de a avea relaţii
sexuale). Acestea au rămas închise până în ziua morţii lor, trăind asemenea unor
văduve.
Trăind asemenea unor văduve. Tragica soartă a celor 10 ţiitoare ale lui David a fost evident
rezultatul faptei neruşinate a lui Absalom adusă la îndeplinire la sugestia lui Ahitofel (cap. 16,21).
Femeile aveau să fie găzduite şi hrănite atâta timp cât trăiau, dar în alte privinţe ,soţul lor era mort
pentru ele.

4 Regele i-a zis lui Amasa: „Cheamă-i la mine pe bărbaţii lui Iuda în 3 zile şi adu-i
înaintea mea! Să fii şi tu prezent aici!”
Lui Amasa.David îi făgăduise lui Amasa că avea să fie comandantul şef al lui (cap. 19,13) şi aşa
a fost. S-a ivit o criză gravă şi lui Amasa i s-a poruncit să pregătească oştirea în decurs de 3 zile
pentru a înăbuşi revolta. Pentru un om nou, aceasta nu era o sarcină uşoară într-o astfel de vreme
de dezbinare şi dezordine.

5 Amasa a plecat să îndeplinească porunca regelui, însă el a întârziat, stând peste

timpul hotărât de acesta.

Stând peste timpul hotărât. Nu este dată pricina întârzierii lui Amasa de a aduna oştirea.
Vicleanul Ioab mai stăpânea încă puternic poporul şi cu greu se putea aştepta de la el să facă mult
spre a grăbi organizarea forţei de luptă care urma să fie sub comanda succesorului şi rivalului său.
Probabil că Amasa a făcut tot ce a putut, dar planurile i-au fost dejucate la fiecare pas de slujitorii

~ 118 ~
şi oamenii care erau încă loiali lui Ioab, precum şi de dificultăţile inerente, neliniştea şi dezbinarea
generală, existente atunci.

6 Atunci David i-a zis lui Abişai: „Să ştii că Şeba, fiul lui Bicri, ne va face mai mult
rău decât ne-a făcut Absalom. Ia cu tine pe slujitorii stăpânului tău şi urmăreşte-l ca
nu cumva să găsească cetăţi fortificate şi să scape de noi.”

Abişai. Fratele lui Ioab (cap. 2,18). De curând,David îşi arătase nerăbdarea faţă de el(cap. 19,22),
dar acum s-a întors la el şi nu la Ioab. Este clar că el a fost hotărât să treacă peste Ioab fără să ţină
seama de seriozitatea crizei. Dar Ioab nu era uşor de înlăturat, după cum aveau să arate
evenimentele ulterioare.
Ne va face mai mult rău. Naţiunea era încă într-o stare de nemulţumire şi nelinişte, şi David nu
avea încă un control clar asupra treburilor. În această stare generală de dezorganizare, aproape
orice se putea întâmpla. David era destul de înţelept ca să simtă pericolul extrem al situaţiei. În
plus, dezbinarea era de-a lungul vechii linii de demarcaţie din Iuda şi Israel.
Cetăţi fortificate. Dacă lui Şeba i se dădea posibilitatea să-şi asigure un număr de cetăţi întărite şi
s-ar fi fortificat după zidurile vreunuia dintre ele, sarcina de a stârpi revolta lui devenea extrem de
grea. Cea mai puternică nădejde a lui David era viteza, înainte ca Şeba să-şi consolideze forţele şi
să stăvilească o puternică poziţie defensivă.
Şi să scape de noi. În mod literal, „să ne ia ochii”. Acestui pasaj i s-au dat mai multe interpretări.
Traducătorii KJV înţeleg expresia „să ne ia ochii” ca însemnând „evitând ochii”. Septuaginta
poate fi tradusă „să arunce o umbră asupra ochilor noştri”. Cu toate acestea, Targumurile redau „să
ne pricinuiască vătămare”, de unde RSV îşi ia redarea ei „să ne pricinuiască necaz”.

7 Astfel oamenii lui Ioab, cheretiţii, peletiţii b(Vezi nota de la 8:18; şi în v. 23) şi
toţi războinicii viteji au ieşit din Ierusalim, sub comanda lui Abişai, pentru a-l
urmări pe Şeba, fiul lui Bicri.

Oamenii lui Ioab. David făcuse un efort disperat de a-l scoate pe Ioab din slujba de comandant,
dar oştirea era încă în mare măsură a lui şi oamenii îi acordau încredere.
Cheretiţii,peletiţii. Aceşti oameni au format garda specială a lui David (vezi cele despre
cap. 15,18). Ei constituiau un corp mic de oameni bine instruiţi, pe a căror loialitate te puteai baza
în mod absolut. A-i trimite pe ei la luptă dovedeşte gravitatea extremă a situaţiei, pentru că aceasta
avea să-l lase pe David aproape fără pază la Ierusalim.
Toţi războinicii viteji. Aceasta era o unitate specială de eroi, oameni care s-au distins în mod
deosebit în timpul primelor zile ale lui David ca exilat şi mai târziu ca împărat (vezi cap. 23,8-39).

8 În timp ce se aflau ei la stânca aceea mare din Ghivon, a venit şi Amasa să-i
întâlnească. Ioab era îmbrăcat într-o tunică de război şi peste aceasta, la şold, purta o
cingătoare cu o sabie în teacă. În timp ce se îndrepta înspre Amasa sabia i-a ieşit din
teacă.

Ghivon. O cetate cam la 10 km nord-vest de Ierusalim, acum ej-Jib.

A venit să-i întâlnească. Sau „a venit în prezenţa lor”. Se pare că Amasa şi-a adunat trupele şi a
urmat pe Abişai spre nord.
I-a ieşit din teacă. Amănuntele nu sunt întru totul clare. Ioab purta o haină militărească cu o
centură în care îşi băgase pumnalul. În timp ce mergea alături, pumnalul a căzut. Unii socotesc că
s-a aplecat şi l-a ridicat cu mâna stângă când a apărut Amasa.Unii cred că a putut avea o altă armă
ascunsă şi a lăsat să cadă sabia pentru a lăsa să pară că era neînarmat

~ 119 ~
9 Ioab l-a salutat pe Amasa, spunându-i: „Ce mai faci, frate?” Apoi l-a apucat cu
mâna dreaptă de barbă ca să-l sărute.
Cu mâna dreaptă. Fapta lui Ioab de a lua pe vărul său de barbă şi a-l săruta era, clar, o formă
obişnuită de salut între rude.

10 Amasa n-a dat atenţie sabiei pe care Ioab o avea în mână, iar acesta l-a lovit cu ea
în stomac, vărsându-i măruntaiele pe pământ. Fără a mai fi nevoie de încă o lovitură,
Amasa a murit. Apoi Ioab, împreună cu fratele său Abişai, a continuat să-l
urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri.
N-a dat atenţie. Totul s-a petrecut aşa de repede şi acţiunile lui Ioab au fost atât de înşelătoare
încât Amasa n-a avut nici o bănuială de trădare.
În stomac (engl. „the fifth rib”). El l-a lovit în pântece şi l-a despicat.
Ioab,împreună cu fratele său Abişai. Amasa fiind mort, nu se mai punea problema cine era
comandantul şef al forţelor lui David, trecându-se peste porunca împăratului. Postul îi fusese dat
lui Amasa (v. 4) şi apoi Abişai a fost trimis cu trupele existente (v. 6). Dar acum Ioab a trecut pur
şi simplu pe vechea lui poziţie şi, fără să mai întrebe nimic, a continuat urmărirea lui Şeba.

11 Unul dintre slujitorii lui Ioab a rămas lângă trupul lui Amasa şi striga: „Cine este
de partea lui Ioab şi cine este de partea lui David să-l urmeze pe Ioab!”
Unul dintre slujitorii lui Ioab. Ceea ce era important acum era urmărirea rapidă a lui Şeba şi
înăbuşirea revoltei. Obiectul acesta odată atins, Ioab socotea că avea să fie în situaţia de a face
pace cu David. Totuşi, între timp, problema era că Amasa, zăcea la pământ, tăvălindu-se în
propriul lui sânge (v. 12). Ioab a pus pe unul din oamenii lui de încredere la faţa locului care
scotea un strigăt, lăsând să se înţeleagă că Amasa s-a sinucis pentru trădarea cauzei lui David şi că,
acum, Ioab era acela care conducea urmărirea rebelilor până la capăt, pentru ca David să-şi poată
asigura tronul. Loialitatea lui Ioab faţă de David era binecunoscută oamenilor în conflictul de faţă
şi ei şi-au mai adus aminte de Amasa ca despre omul care comandase forţele lui Absalom
împotriva cărora fuseseră trimişi de curând. Aceşti oameni aveau puţină încredere în Amasa şi
probabil au fost bucuroşi să fie înlăturat din cale. Desigur că Ioab a ucis pe Amasa pentru că nu-l
putea suferi ca rival şi pentru că era hotărât să rămână pe vechea lui poziţie.

12 Trupul lui Amasa zăcea în sânge, în mijlocul drumului. Slujitorul lui Ioab a văzut
că toţi luptătorii se opreau. Când a văzut el că fiecare om se oprea în dreptul lui
Amasa, a tras trupul de pe drum pe câmp şi a aruncat o haină peste el.
Când a văzut el. Când soldaţii care urmăreau pe Şeba au văzut că Amasa era mort, fireşte că ei
s-au oprit şi au întrebat. Aceasta împiedica urmărirea, de aceea trupul lui Amasa a fost îndepărtat
din drum. Acum oamenii care ajungeau în acest loc îşi continuau drumul, mergând pur şi simplu
în spatele lor din faţa lor.

13 După ce a fost luat din drum, toţi oamenii l-au urmat pe Ioab în urmărirea lui
Şeba, fiul lui Bicri.
14 El a străbătut toate seminţiile lui Israel, îndreptându-se înspre Abel-Bet-Maaca
c(Sau: Abel, adică Bet-Maaca; şi în v. 15). Toţi beriţii s-au adunat şi l-au urmat.
El (engl. „and he” ). Adică Şeba.
Înspre Abel-Bet-Maaca. Acesta a fost probabil Abel-Bet-Maaca din nordul îndepărtat al lui
Israel, o cetate fortificată din seminţia lui Neftali (1 Regi 15,20; 2 Regi 15,29). Se crede că acesta
este modernul Tell Abil, aşezat pe o movilă a cursului superior al Iordanului, cam la 20 km nord
de lacul Hule, aproape de Daniel.
~ 120 ~
 Toţi beriţii (engl. „all the Berites”). Acesta poate fi numele unei familii sau al unui clan care
locuia în vecinătatea lui Abel-Bet-Maaca. Nimic altceva nu se ştie despre ei. Unii cred că expresia
aceasta se referă la bicriţi, membrii clanului lui Şeba. Şeba a fost un fiu al lui Bicri (v. 1).
L-au urmat.Ei au mers după Şeba. Este clar că Şeba aduna forţă (militară) aici, în această regiune
nordică şi, dacă era lăsat, în curând avea să fie în situaţia de a duce o luptă formidabilă împotriva
forţelor lui David.

15 Ioab cu oamenii săi au venit şi l-au asediat pe Şeba în Abel-Bet-Maaca. Au

ridicat o rampă de asalt împotriva cetăţii până la înălţimea meterezei şi au început să
dărâme zidul.
Au asediat. Şeba avusese timp suficient să se stabilească într-o cetate întărită care putea fi luată
numai prin asediu.
Au ridicat o rampă de asalt. Vezi 2 Regi 19,32; Isaia 37,33. Aceasta era o metodă obişnuită a
ostilităţilor de asediere în Orientul Antic. Partea cea mai slabă a zidului era partea aproape de vârf,
care putea fi făcută numai din cărămizi de pământ (nearse), în timp ce partea de jos era din piatră.
Un val de pământ era ridicat împotriva zidului şi maşini de asediu urcate pe el, dacă se foloseau
astfel de maşini. În felul acesta, putea să se facă o deschizătură prin zid şi să se intre în cetate.
Meterezei. Ebraicul chel, „metereză”. Unii socotesc că chel se referă la o parte fortificată între
partea de jos a zidului exterior şi zidul principal al cetăţii sau chiar zidul exterior însuşi sau panta
(din faţa fortului), alţii, prin metonimie, spun că se referă la un şanţ (de fortificaţii) sau tranşee. Cu
un val ridicat împotriva zidului principal, asediatorii erau în situaţia de a da atacul final.
Să dărâme zidul. Este îndoielnic dacă forţele lui David aveau maşini de asediu, precum berbeci
de lovit. Acestea au apărut în anii de mai târziu la oştirea asiriană şi babiloniană şi au adus acestor
popoare mari succese.

16 Atunci o femeie înţeleaptă din cetate a strigat: – Ascultaţi! Ascultaţi! Spuneţi-i

lui Ioab să se apropie ca să-i vorbesc.
O femeie înţeleaptă. Femeia a cerut să aibă o întrevedere cu Ioab. Cetatea ei era pe punctul de a fi
inundată cu sânge din cauza unui singur om, care era revoltat împotriva lui David. Lucrul acesta
nu i se părea rezonabil.

17 Ioab s-a apropiat, iar femeia l-a întrebat: – Tu eşti Ioab? – Da, eu sunt! i-a
răspuns acesta. – Ascultă ce are de spus slujitoarea ta! i-a zis femeia. – Ascult, i-a
zis Ioab.
18 – Odinioară, a continuat femeia, se obişnuia să se spună: „Să întrebăm la Abel!”
Şi totul se termina aici.
19 Noi suntem una din cetăţile paşnice şi credincioase ale lui Israel, iar tu cauţi să
distrugi o cetate care este o mamă în Israel. De ce vrei să devorezi moştenirea
DOMNULUI?
Să distrugi o cetate. Războiul lui Ioab împotriva lui Şeba devenise un război împotriva lui Abel,
şi acea cetate veche, cu locuitori paşnici, era acum în pericol de nimicire.

20 Ioab i-a răspuns femeii: – Cu nici un chip nu doresc să devorez şi să distrug.

21 Nu asta vreau! Dar un om din regiunea muntoasă a lui Efraim, pe nume Şeba,
fiul lui Bicri, s-a răzvrătit împotriva regelui, împotriva lui David. Daţi-mi-l doar pe
el şi mă voi îndepărta de cetate. – Bine, i-a zis femeia lui Ioab, capul lui îţi va fi
aruncat de pe zid.
~ 121 ~
22 Femeia i-a înduplecat pe toţi cei din cetate cu sfatul ei înţelept. Aceştia i-au tăiat
capul lui Şeba, fiul lui Bicri, şi i l-au aruncat lui Ioab. Atunci el a sunat din corn şi
oamenii săi s-au retras de lângă cetate, plecând fiecare la cortul lui. Ioab s-a întors la
rege, în Ierusalim.
Pe toţi cei din cetate. Femeia s-a dovedit într-adevăr înţeleaptă. Ea s-a dus la poporul ale cărui
interese şi existenţă erau în joc şi a discutat problema cu ei.Dacă s-ar fi dus la Şeba,desigur că n-ar
fi câştigat nimic pentru popor, ci numai necaz pentru ea. Dacă nu s-ar fi făcut nimic, locuitorii din
Abel ar fi plătit preţul egoismului şi ambiţiei lui Şeba.
A sunat din corn. Semnalul pentru sfârşitul ostilităţilor (vezi cap. 2,28; 18,16).
La cortul lui. Acasă la el (vezi cele despre cap. 18,17).

23 Ioab era conducătorul întregii oştiri a lui Israel; Benaia, fiul lui Iehoiada, era
conducătorul cheretiţilor şi al peletiţilor;
Ioab era conducătorul întregii oştiri. Ofiţerii lui David sunt arătaţi în v. 23-26. Există unele
schimbări faţă de ofiţerii arătaţi anterior (cap. 8,16-18). Ioab şi-a păstrat poziţia de comandant şef
după ce a reprimat revolta lui Şeba.
Benaia. Benaia a continuat să comande corpul de gardă al lui David (vezi 2 Samuel 8,18;
1 Cronici 18,17). El era unul dintre cei mai puternici oameni ai lui David, care s-a distins prin
uciderea celor 2 fii ai lui Ariel din Moab” (2Samuel 23,20).

24 Adoniram d(Câteva mss LXX (vezi şi 1 Regi 4:6; 5:14); TM: Adoram) era
căpetenie peste oamenii de corvoadă; Iehoşafat, fiul lui Ahilud, era cronicar;
Căpetenie peste oamenii de corvoadă. În mod literal, „peste ceata de lucru” (vezi 1Regi 5,14;
unde acelaşi cuvânt ebraic tradus aici „dări” este tradus „impozite”). Slujba aceasta nu este
amintită în lista din 2 Samuel 8,16-18 sau din 1 Cronici 18,14-17 şi se pare că a fost înfiinţată
numai spre sfârşitul domniei lui David.Aceeaşi slujbă a fost deţinută de „Adoniram, fiul lui
Abda”(1Regi 4,6), în timpul domniei lui Solomon şi de „Adoram” în timpul primei părţi a
domniei lui Roboam (1Regi 12,8). Este posibil ca aceste texte diferite să se refere toate la acelaşi
individ. Sistemul muncii forţate a ajuns să fie un astfel de spin în trupul israeliţilor, pe timpul
domniei lui Solomon, încât Adoram a fost ucis cu pietre în timpul primelor dificultăţi ale domniei
lui Roboam, când s-au răzvrătit seminţiile nordice (1 Regi 12,18).
Iehoşafat. Amintit în prima listă de dregători ai lui David. El a continuat să deţină aceeaşi funcţie
şi în timpul domniei lui Solomon (1 Regi 4,3). Cât despre lucrarea lui, vezi cele despre
2 Samuel 8,16.

25 Şeva era scrib, iar Ţadok şi Abiatar erau preoţi.

Ţadok şi Abiatar. Anterior, Ţadoc şi „Ahimelec, fiul lui Abiatar” au fost numiţi preoţi
(cap. 8,17). Lista de faţă, totuşi, este pentru o perioadă mai târzie a domniei lui David şi de aceea
este surprinzător să vedem că fiul pare să fi precedat tatălui său, ca preot. Pentru o discuţie cu
privire la aceşti bărbaţi, vezi cele despre cap. 8,17.

26 De asemenea, şi iairitul Ira era preotul lui David.

Şi iairitul Ira. Slujbaşul acesta nu este enumerat în cap. 8,16-18 şi nici în 1 Cronici 18,14-17. S-a
presupus că „Ira din Iair”, enumerat printre dregătorii lui David în 2 Samuel 23,28 poate fi acelaşi
bărbat, dar Cuvântul tace în această privinţă.

Comentarii Ellen G. White: 1-22 PP 746.

~ 122 ~
Capitolul 21
Răzbunarea ghivoniţilor

1 Pe vremea lui David a fost o foamete timp de 3 ani la rând. David L-a întrebat pe
DOMNUL şi DOMNUL i-a zis: „Din cauza lui Saul şi a casei lui sângeroase a venit
această foamete, deoarece i-a ucis pe ghivoniţi.”
Pe vremea lui David. Expresia aceasta este prea vagă pentru a îndreptăţi concluzia că foametea
aceasta trebuie să fi urmat imediat după evenimentele din capitolul 20. Nu există dovadă care să
precizeze timpul când a avut loc această foamete. Nu este motiv de îndoială că acesta a fost unul
din necazurile care l-au copleşit pe David spre încheierea domniei lui, deşi putea să fi avut loc în
orice vreme după dovedirea bunătăţii lui David faţă de Mefiboşet, fiul lui Ionatan (v. 7). Nu toate
evenimentele domniei lui David sunt raportate în ordine strict cronologică.
A fost o foamete. În mod literal, „şi a fost o foamete”.
A întrebat pe Domnul. David a conchis că trebuie să existe un motiv al foametei. Domnul
spusese poporului Său că, dacă avea să fie neascultător, El avea să retragă binecuvântările Sale
(Deuteronom 28,15.23.24), şi David a căutat acum pe Domnul pentru cauza foametei prezente.
A ucis pe ghivoniţi. Acesta este singurul raport despre păcatul lui Saul împotriva gabaoniţilor. Pe
vremea cuceririi Canaanului, gabaoniţii au reuşit, prin viclenie, să facă un legământ cu Iosua. În
conformitate cu prevederile acestui legământ, le-a fost îngăduit să locuiască împreună cu Israel în
calitate de servitori(Iosua 9,3-27).

2 Regele i-a chemat pe ghivoniţi ca să le vorbească. (Ghivoniţii nu erau israeliţi; ei

erau o rămăşiţă a amoriţilor a(De fapt, erau hiviţi (vezi Ios. 9:7; 11:19); populaţiile
canaanite de dinaintea aşezării israelite în Canaan erau numite adeseori prin
termenul generic de amoriţi). Israeliţii le-au jurat că-i vor cruţa b(Vezi Iosua 9:15,
18-26), însă Saul, în râvna lui pentru Israel şi Iuda, a încercat să-i nimicească).
Amoriţilor. Conform cu Iosua 9,7; 11,19, oamenii din Gabaon erau heviţi, care, în multe
enumerări ale locuitorilor băştinaşi ai Palestinei, sunt arătaţi separat de amoriţi (Geneza 10,16.17;
Iosua 0,1; 11,3; 12,8). Dar termenul de „amorit” este adesea folosit într-un sens mult mai
cuprinzător, ceva asemănător cu „canaanit”, ca însemnând oricare dintre locuitorii Canaanului
(Geneza 15,16; Deuteronom 1,27). Uneori, „amoriţi” înseamnă mai ales locuitorii regiunii
muntoase a Palestinei ca deosebiţi de canaaniţii câmpiei (Numeri 13,29; Deuteronom 1,7.20). În
felul acesta, heviţii aveau să fie incluşi în această folosire mai târzie de „amoriţi” ca însemnând
locuitorii de la munte ai Canaanului.
Le-au jurat. Vezi Iosua 9,15.19-21. Iosua, împreună cu căpeteniile adunării, a făcut un jurământ
solemn că gabaoniţii nu vor fi ucişi, şi că li se va îngădui să locuiască în ţară. Conducătorii lui
Israel s-au socotit legaţi de acest jurământ solemn şi, conform acestuia, au înţeles urmările
serioase care trebuiau să vină în mod inevitabil dacă ar fi călcat jurământul.
Pentru Israel. Sau „pentru copii lui Israel”. În această abatere, Saul n-a fost singur. Ca împărat al
lui Israel, el a acţionat împreună cu poporul şi în folosul acestuia. Fără îndoială că poporul i s-a
alăturat în campania de exterminare a gabaoniţilor şi, în felul acesta, vinovăţia rămânea asupra lor
ca şi asupra împăratului. Aceasta ar explica pentru ce a îngăduit Domnul ca pedeapsa pentru
abaterea lui Saul să cadă asupra lui David şi a poporului său. Întreaga naţiune era cuprinsă în
încălcarea solemnului jurământ făcut de Iosua şi căpeteniile adunării, cu mai bine de 400 de ani
înainte. Sub haina zelului naţionalist al lui Saul a existat un spirit de egoism, mândrie şi aroganţă,
care era cu totul străin umilinţei, dezinteresului şi înălţimii scopului cerut de Dumnezeu copiilor
Lui.

~ 123 ~
3 David i-a întrebat pe ghivoniţi: – Ce ar trebui să fac pentru voi? Cum aş putea să
fac ispăşire ca să binecuvântaţi moştenirea DOMNULUI?
Cum aş putea să fac ispăşire? David ar fi trebuit să adreseze această întrebare lui Dumnezeu,
întocmai cum adresase şi întrebarea anterioară cu privire la cauza foametei. Raportul nu afirmă că
David a pus această problemă înaintea Domnului şi nici nu afirmă că ceea ce au cerut gabaoniţii şi
ceea ce a adus la îndeplinire David ca răspuns a fost în armonie cu ceea ce ar fi cerut Dumnezeu
pentru îndreptarea situaţiei.
Păcatul lui Saul fusese o reprezentare grosolană şi greşită a religiei lui Iehova. Atitudinea sa a
reflectat probabil pe aceea a israeliţilor în general, căci, chiar după moartea lui Saul, au continuat
să arate duşmănie acestor străini din mijlocul lor, pe care se legaseră să-i ocrotească. Era foarte
important ca religia lui Dumnezeu să fie apărată. Ce anume ar fi cerut Dumnezeu în scopul
atingerii acestui deziderat nu este descoperit.
Unul din principalele obiective ale mărturisirii greşelilor faţă de cei ce au fost păgubiţi este de a
anula în cea mai mare măsură posibilă influenţa rea a greşelii. Oamenii au ajuns cu totul
descurajaţi şi sufletele lor au fost pierdute ca rezultat al greşelilor semenilor lor. Este datoria celui
care a fost piatră de poticnire să încerce să îndepărteze cauza greşelii, cum ştie mai bine.
Să binecuvântaţi moştenirea. Dacă greşeala împotriva gabaoniţilor nu era îndepărtată, Israel nu
putea spera să se bucure de binecuvântarea Domnului. În felul acesta, dacă răul împotriva
gabaonilor era ispăşit, poporul acesta avea să se dovedească a fi mijlocul de readucere a
binecuvântărilor pentru naţiunea lui Israel.

4 – Nu vrem nici argint, nici aur de la Saul şi de la familia sa, i-au răspuns
ghivoniţii. De asemenea, nu este treaba noastră să omorâm pe cineva din Israel. –
Voi face ceea ce-mi cereţi, le-a zis regele.
Nici argint, nici aur de la Saul. Lovirea gabaoniţilor probabil că a inclus confiscarea averilor lor.
Era numai drept ca, în efortul sincer de restituire, să li se dea înapoi ceea ce le fusese luat. Totuşi,
gabaoniţii au insistat că nu sunt interesaţi de bunuri lumeşti.
Să omorâm pe cineva din Israel. Israel ca naţiune purta răspunderea uciderii gabaoniţilor prin
mâna lui Saul. Dar poporului, ca întreg, nu se cerea acum să plătească preţul sângelui care fusese
vărsat. Gabaoniţii au fost de părere că vina trebuia să rămână în primul rând asupra casei lui Saul
şi că ispăşirea trebuia făcută prin ea.

5 Atunci ei i-au zis regelui: – Fiindcă omul acesta ne-a distrus şi-şi pusese în gând
să ne nimicească ca să dispărem de pe întreg teritoriul lui Israel,
Ne-a distrus. Probabil că Saul a făcut mare prăpăd printre gabaoniţi. N-au fost nimiciţi ca
naţiune, deoarece o rămăşiţă s-a păstrat, răspândită probabil ici şi colo pe toată întinderea ţării.
Deoarece în primul rând Saul era răspunzător pentru această crimă, gabaoniţii cereau acum ca vina
să o poarte casa lui.

6 să ni se dea 7 bărbaţi dintre fiii lui ca să-i spânzurăm c(Sau: să-i tragem în ţeapă,
un mod de expunere a trupurilor celor executaţi; şi în v. 9) înaintea DOMNULUI, în
Ghiva lui Saul, alesul DOMNULUI d(Unele traduceri conţin pe muntele DOMNULUI,
pe baza unei presupuse confuzii între cuvinte: behir (ales) şi be-har (pe munte);
LXX conţine: ca pe nişte aleşi pentru DOMNUL).– Bine, le-a răspuns regele, vi-i voi
da.
Să-i spânzurăm. Gabaoniţii se poate să fi avut în minte incidentul raportat în Numeri 25:4, unde
conducătorii poporului vinovaţi de crima de la Baal-Peor trebuiau să fie spânzuraţi „înaintea
Domnului”, „pentru ca să se întoarcă de la Israel mânia aprinsă a Domnului”. Totuşi, situaţia de
acum era diferită, pentru că în locul vinovatului vrednic de pedeapsă au fost puşi copiii.

~ 124 ~
 Ghiva. Septuaginta redă „Gabaon”, pe care unii îl socotesc ca fiind corect (RSV). Totuşi, este un
motiv bun să se reţină redarea textului ebraic. Ghibea era locul de domiciliu al lui Saul
(1 Samuel 10,26; 11,4). S-ar părea potrivit ca ispăşirea pentru crima lui Saul să fie făcută la
domiciliul lui strămoşesc. Este adevărat că pe vremea aceea, la Gabaon, era altarul naţional, locul
unde se afla tabernaculul şi unde israeliţii aduceau jertfe (1 Regi 3,4; 1 Cronici, 16,39.40;
2 Cronici 1,3). Dar nu există nici un motiv să se creadă că executarea acestor urmaşi ai lui Saul a
fost privită ca o jertfă umană expiatoare şi că, din această cauză, ea trebuia să fie adusă la
îndeplinire la Gabaon, ca şi când ar fi fost mai bine primită acolo.

7 Regele, din pricina jurământului făcut înaintea DOMNULUI între el şi Ionatan, fiul
lui Saul, l-a cruţat însă pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul.
Din pricna jurământului făcut înaintea Domnului. Vezi 1 Samuel 18,3; 20,12.17. Jurământul
solemn pe care David l-a făcut cu Ionatan cerea ca el să scutească pe fiul lui Ionatan de la
răzbunarea propusă a lui Gabaon. Faptul că încălcarea solemnului jurământ al căpeteniilor lui
Israel faţă de bărbaţii din Gabaon (Iosua 9,15.19-21) adusese o atât de mare nenorocire asupra lui
Israel, îl făcea pe David să fie foarte atent ca să nu se mai facă o încălcare a jurământului pe care-l
făcuse cu Ionatan.

8 I-a luat pe Armoni şi pe Mefiboşet, cei 2 fii pe care i-i născuse lui Saul Riţpa, fiica
lui Aia, împreună cu cei 5 fii pe care i-i născuse Merab, fiica lui Saul, lui Adriel, fiul
lui Barzilai meholatitul,
Doi fii pe care i-i născuse lui Saul Riţpa. Riţpa a fost una din ţiitoarele lui Saul, cu care Abner a
fost învinuit de comiterea adulterului (cap. 3,7).
Pe care i-i născuse. (engl. „whom she brought up”). În mod literal, pe care i-a născut”. Nu există
motiv întemeiat pentru traducerea verbului ebraic yalad, folosit în această expresie, „a creşte”.
Desigur că dificultatea este aceea că Adriel a fost soţul lui Merab, nu al lui Mical [(cum spune
textul engl., n.n.) 1 Samuel 18,19]. Soluţia cea mai simplă pare a fi aceea de a accepta redarea a
două manuscrise în ebraică, una dintre revizuirile traducerilor Septuaginta şi Siriaca, care redă aici
„Meroh” pentru „Mical”. Merab a fost aceea care, la început, trebuia dată lui David, dar care a fost
dată, în schimb, lui Adriel, David primind-o pe Mical (1 Samuel 18,20-27). Dacă Mical n-a avut
copii din căsătoria ei cu Palti (1 Samuel 25,44), ea a murit fără copii (2 Samuel 6,23).

9 şi i-a dat în mâinile ghivoniţilor. Aceştia i-au spânzurat înaintea DOMNULUI, pe un

deal. Toţi cei 7 au murit împreună, fiind ucişi în primele zile ale seceratului, la
începutul seceratului orzului.
La începutul seceratului orzurilor. Aceasta a fost imediat după Paşte (Levitic 23,10.11.14) şi ar fi
între mijlocul şi sfârşitul lunii aprilie la noi.

10 Riţpa, fiica lui Aia, a luat un sac şi l-a întins sub ea pe o stâncă. De la începutul
seceratului şi până când a început să cadă ploaia peste trupuri, ea le-a păzit în timpul
zilei de păsările văzduhului şi în timpul nopţii de animalele sălbatice.
A luat un sac. Probabil că sacul a fost întins ca un cort pentru a forma un adăpost rudimentar
pentru Riţpa în tipul îndelungatei ei vegheri.
Până când a început să cadă ploaia peste trupuri. Sezonul uscat obişnuit dura în Palestina din
primăvară până în toamnă. În condiţii normale, în timpul acestei perioade, nu era deloc ploaie. Nu
ni se spune dacă în acest timp a avut loc vreo ploaie neaşteptată, întrerupând seceta care probabil
că a pricinuit cei 3 ani de foamete. Seceratul grâului urmează după seceratul orzului (Exod 9:31,
32; Rut 1,21; 2,23),iar ploaia este extrem de rară în acea vreme(1 Samuel 12,17.18;Proverbe 26,1).
Raportarea întâmplării acesteia arată că vegherea devotată a Riţpei a fost de lungă durată.
Le-a păzit în timpul zilei de păsările. Trupurile bărbaţilor ucişi au fost lăsate expuse elementelor
~ 125 ~
naturii. De obicei, trupurile oamenilor care erau executaţi în felul acesta, trebuiau să fie
înmormântate în ziua în care erau spânzuraţi (Deuteronom 21,22.23), dar în acest caz se pare că
trupurile lor au fost lăsate a fi expuse, poate până la un timp când căderea ploii avea să fie o
dovadă a reîntoarcerii binecuvântării lui Dumnezeu. În Orient, un trup lăsat în câmp deschis
devenea aproape imediat victima fiarelor sălbatice sau a grupurilor de vulturi (vezi
1 Samuel 17:44,46; 1 Regi 14,11; 16,4; 21,23.24; Matei 24,28). În timpul acestei grele şi lungi
încercări, Riţpa a vegheat devotată trupurile fiilor săi.

11 Spunându-i-se lui David ce făcea Riţpa, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul,
12 acesta s-a dus şi a adus osemintele lui Saul şi ale fiului său Ionatan de la
locuitorii Iabeş-Ghiladului (aceştia le furaseră din piaţa din Bet-Şan, unde le
puseseră filistenii în ziua când l-au ucis pe Saul la Ghilboa).
Osemintele lui Saul. Ceea ce a făcut ca David să arate respect pentru descendenţii lui Saul (vezi
v. 13) a fost acest devotament iubitor al Riţpei. Dorind să arate că nu nutrea vrăjmăşie împotriva
fostului împărat, David a adus oasele lui Saul şi ale lui Ionatan de la Iabesul Galaadului şi le-a
făcut o înmormântare onorabilă în vechiul mormânt al familiei.
Piaţa. În mod literal, „întinsul loc deschis”, „piaţa”. În conformitate cu 1 Samuel 31,10-12,
filistenii au atârnat trupurile lui Saul şi ale fiilor lui pe „zidurile Bet-Şanului”, evident că pe partea
de zid dinspre piaţa publică. Acesta este locul de unde au fost recuperate în timpul nopţii de către
bărbaţii din Iabesul Galaadului (1 Samuel 31,11-13).

13 A adus de acolo osemintele lui Saul şi ale fiului său Ionatan şi au fost adunate, de
asemenea, şi rămăşiţele celor care tocmai fuseseră spânzuraţi.
14 Au înmormântat osemintele lui Saul şi ale fiului său Ionatan în teritoriul lui
Beniamin, la Ţela, în mormântul tatălui său, Chiş. Şi au făcut tot ce poruncise
regele. În urma acestor fapte, Dumnezeu a răspuns rugăciunilor făcute pentru ţară.
La Ţela. O cetate a lui Beniamin (Iosua 18,28). Aceasta n-a fost încă identificată, dar probabil că
era aproape de Ghibea, vechiul domiciliu al lui Saul.
Dumnezeu a răspuns rugăciunilor făcute. Vezi 2 Samuel 24,25; Geneza 25,21, Isaia 19,22 pentru
expresii similare. Pentru că textul declară că „Dumnezeu a fost potolit” nu trebuie să tragem
concluzia că David a urmat planul lui Dumnezeu pentru ispăşirea faptei rele a lui Saul. Dumnezeu
poate să măsoare o faptă prin sinceritatea inimii care a sugerat-o, chiar dacă El condamnă fapta în
sine.

Bătălii împotriva filistenilor

15 Între filisteni şi Israel a avut loc o nouă bătălie, iar David a pornit la luptă
împotriva filistenilor, împreună cu oamenii săi. David însă a obosit.
A avut loc o nouă bătălie. Aceasta se referă la un alt război pe care David l-a avut cu filistenii.
Scriitorul cărţi lui Samuel dă aici un număr de întâmplări izolate, a căror legătură exactă cu alte
evenimente din domnia lui David sunt necunoscute. Este clar că incidentul a avut loc după ce
David domnise câtva timp şi, de aceea, era foarte înaintat în vârstă (v. 17). În 1 Cronici 20,4-8,
raportul paralel al acestor lupte cu filistenii, cu excepţia primei, urmează după raportul lui Ioab
despre nimicirea cetăţii Raba fiilor lui Amon, pe care scriitorul cărţii lui Samuel îl plasează în
capitolul 12,26-31. Întâmplările intervenite din 2 Samuel, şi anume păcatul lui Amnon (cap. 13),
întoarcerea lui Absalom de la Geşur (cap. 14), revolta lui Absalom (cap. 15-19), revolta lui Şeba
(cap. 20) şi foametea de 3 ani (cap. 21,1-14) nu se află în Cronici.

~ 126 ~
16 Işbi-Benob, unul dintre urmaşii lui Rafa, care avea o suliţă cu un vârf de bronz în
greutate de 300 de şecheli e(Aproximativ 3,5 kg) şi care era încins cu o sabie nouă,
şi-a pus în gând să-l omoare pe David.

Trei sute de şecheli. Aproape 3,25 kg. Greutatea fierului suliţei lui Goliat era de 500 sicli
(1Samuel 17,7).

17 În ajutorul lui David a venit însă Abişai, fiul Ţeruiei, care l-a lovit pe filistean şi
l-a ucis. Atunci oamenii lui David i-au jurat spunându-i: „Nu vei mai merge
împreună cu noi la război pentru ca să nu stingi lumina lui Israel.”

Să nu stingi lumina. Vezi 1 Regi 11,36; 15,4; Psalmul 132,17. Adeseori David îşi periclitase
viaţa angajându-se personal în luptă cu inamicii săi. Dar a sosit timpul când nu mai era înţelept sau
necesar ca împăratul să se aventureze în luptă alături de soldaţii săi, cum obişnuia.

18 După aceea, o altă bătălie împotriva filistenilor a avut loc la Gob. Cu acest prilej,
huşatitul Sibecai l-a ucis pe Saf, unul dintre urmaşii lui Rafa.

La Gob. În textul paralel se spune că acest incident a avut loc la Ghezer (1 Cronici 20,4).
Aşezarea Gob este necunoscută, dar probabil că era în vecinătatea lui Ghezer, un puternic bastion
fortificat dominând câmpia filisteană, cam la 13 km nord-est de Ecron, aproape de valea
Aialonului. Este posibil că pe vremea când a fost scris raportul Cronicilor, cătunul Gob devenise
deja aproape necunoscut şi că scriitorul a redat aşezarea geografică în termenul mult mai
binecunoscutei cetăţi a Ghezerului, acum Tell Yezer.
Sibecai. Şi numele acesta se află pe lista eroilor lui David(1 Cronici 11,29),dar în 2 Samuel 23,27
numele apare ca „Mebunai”. El era căpetenia celei de-a opta cete a oştirii lui David
(1 Cronici 27,11).
Saf. Ortografiat „Sippai” în textul paralel (1 Cronici 20,4). Declaraţia mai adaugă acolo că
filistenii au fost supuşi.

19 În timpul unei alte lupte cu filistenii la Gob, Elhanan, fiul betleemitului

Iaare-Oreghim f(Sau: fiul ţesătorului Iair, din Betleem), l-a ucis pe Goliat ghititul
g(TM, LXX; 1 Cron. 20:5 conţine: Elhanan, fiul lui Iair, l-a ucis pe Lahmi, fratele
ghititului Goliat), care avea o suliţă al cărei mâner era ca sulul unui ţesător.

La Gob. Numele acestei localităţi este omis în textul paralel (1 Cronici 20,5).
Iaare-Oreghim. Sau Iair (1 Cronici 20.5).
[Fratele lui]. Cuvintele din acest verset nu apar în ebraică, ci sunt luate din textul paralel
(1 Cronici 20,5), unde este dat şi numele de Lahmi, fratele lui Goliat.

20 S-a mai dat o luptă la Gat. Acolo era un bărbat uriaş, care avea câte 6 degete la
ambele mâini şi la ambele picioare – 24 în total. Şi acesta se trăgea din Rafa.

21 El a batjocorit pe Israel, dar Ionatan, fiul lui Şimea, fratele lui David, l-a ucis.

A batjocorit. Acelaşi cuvânt care este folosit în 1 Samuel 17,26.35.45.

Ionatan. El era astfel nepotul lui David (vezi 1 Cronici 20,7; 1 Samuel 16,9) şi frate al lui
Ionadab cel „foarte şiret” care era prietenul lui Amnon (2 Samuel 13,3).

~ 127 ~
22 Aceştia 4 i s-au născut lui Rafa în Gat; ei au fost ucişi de David şi de slujitorii
săi.

Lui Rafa. (engl. „giant”). în cazul în care cuvântul „uriaş” este socotit substantiv colectiv sau
desemnând un anumit clan, aceşti 4 nu erau, în mod necesar, fraţi, ci pur şi simplu descendenţi ai
neamului de uriaşi din Gat.
Slujitorii săi. Ebraicul ’ebed, cuvântul obişnuit pentru „sclav” sau „slujitor”.’Ebed derivă din
rădăcina ’abad, care înseamnă „a lucra” sau „a sluji”. Aşa cum este folosit aici, termenul se referă
la cei care au slujit pe David ca oşteni.

~ 128 ~
Capitolul 22
Cântecul de laudă al lui David

1 David I-a dedicat DOMNULUI cuvintele acestui cântec în ziua în care DOMNUL l-a
izbăvit din mâna tuturor duşmanilor lui şi din mâna lui Saul.
Cuvintele acestui cântec. Cântarea mai apare cu variaţii numeroase, dar nesemnificative, ca
Psalmul 18. Primul verset apare ca titlu al acestui psalm. Alţi psalmi care se ocupă cu întâmplări
din viaţa lui David poartă titluri care explică încadrarea istorică a acestora(compară cu Exod 15,1;
Deuteronom 31,30; Judecători 5,1).
Tuturor duşmanilor lui. David a scris acest psalm după ce Dumnezeu i-a făcut parte de o
remarcabilă eliberare din mâna vrăjmaşilor lui. Aceasta pare să nu fi fost decât după marea
victorie asupra fiilor lui Amnon şi a aliaţilor lor (vezi cap. 8,10). De asemenea se pare că
alcătuirea lui s-a făcut pe vremea când David putea să vorbească în faţa poporului despre
neprihănirea şi curăţia mâinilor lui (cap. 22,21), care trebuie să fi fost înainte de păcatul lui
împotriva lui Bat-Şeba şi a lui Urie (cap. 11; compară cu PP 716).
Din mâna lui Saul. Cuvintele acestea urmăresc să precizeze că psalmul nu aparţine ultimelor zile
ale domniei lui David, chiar dacă aceasta apare aici, spre încheierea raportului acestei domnii.
Eliberarea lui David din mâna lui Saul, împreună cu victoria lui asupra restului casei lui, erau
destul de recente pentru a fi prezentate de David ca unul din motivele scrierii psalmului.
Observaţia aceasta s-ar părea să ceară ca psalmul să fie scris cu mult timp înainte de încheierea
domniei lui David.

2 El a zis: „DOMNUL este stânca mea, fortăreaţa mea şi izbăvitorul meu!

El a zis. Aceste cuvinte apar ca ultimele cuvinte ale titlului din Psalmul 18. În acel psalm, totuşi,
cuvintele de început sunt: „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!” Propoziţia aceasta nu apare
aici. Exprimarea lui David despre adânca şi afectuoasa lui iubire pentru Dumnezeu formează o
potrivită introducere la psalm, ca un tot.
Domnul este stânca mea. Expresia aceasta este tipică la David. Atunci când fugea de Saul, David
găsea stâncile munţilor ca un refugiu şi tărie. Dumnezeu era pentru el ca tăria stâncilor,
asigurându-i ocrotire şi scăpare de vrăjmaşii lui. Stilul psalmului este deosebit de caracteristic lui
David, plin de nobleţe, tărie şi vigoare. De la început până la sfârşit, psalmul este pătruns de
întregul spirit al lui David. El a locuit atât de aproape de munţii cei veşnici, stâncile fuseseră
locuinţa lui timp atât de îndelungat, încât ele ajunseseră să facă parte integrantă din viaţa şi
existenţa lui. A ajuns cea de-a doua natură pentru el să cuprindă aceste figuri din lumea naturală în
cântările care se revărsau din inima lui.

3 Dumnezeu este stânca mea în Care mă adăpostesc, scutul meu, cornul a(În
concepţia antică cornul era un simbol al puterii sau al unui conducător puternic; prin
urmare, putem traduce şi: mântuitorul meu puternic) mântuirii mele, întăritura mea,
scăparea mea şi mântuitorul meu! Tu mă scapi de asuprire!
Mă adăpostesc (engl. „trust”). În mod literal, „caut refugiu”. Aceasta este caracteristica curajului
semnalat de David în Psalmii 7 şi 11. El învăţase să-şi pună nădejdea şi încrederea în Dumnezeu.
El ştia că orice i-ar fi putut face oamenii, Dumnezeu nu-l va părăsi. Dumnezeu era tot atât de sigur
ca şi stâncile munţilor veşnici. Omul putea să-şi pună în El toată nădejdea.
Scutul meu. Pentru cineva care nu este un bărbat de război, expresia aceasta are o însemnătate
scăzută. Pentru David, scutul însemnase adesea viaţa însăşi. El cunoscuse din experienţa proprie
importanţa supremă a scutului, în unele dintre cele mai critice momente ale vieţii. După cum
credinciosul lui scut l-a apărat de loviturile vrăjmaşilor lui, care intenţionau să-l doboare, tot aşa
Dumnezeu îl salvase în repetate rânduri de vrăjmaşul sufletului său. Figura de stil este

~ 129 ~
caracteristică lui David. Cântările lui trăiesc şi respiră spiritul vieţii de războinic, care-l
caracteriza, ca soldat obişnuit cu lupta.
Cornul mântuirii mele(engl. „horn”). Vezi Luca 1,69. Cornul era simbolul tăriei şi al puterii.
Figura de stil se referă la coarnele fiarelor sălbatice care slujesc atât pentru a respinge, cât şi
pentru a ataca (vezi 1 Samuel 2,1.10; Psalmul. 75,10; 89,17; 92,10; 112,9). Dumnezeu a fost
cornul mântuirii lui David prin aceea că El i-a procurat nu numai ocrotire şi apărare, ci şi ajutor şi
tărie în lupta împotriva vrăjmaşilor lui.
Întăritura mea. O cetate întărită pe munte. În sălbăticiile munţilor, un astfel de loc era înalt,
inaccesibil şi sigur în faţa oricărui atac. Din înălţimea lui se putea obţine o privelişte a tuturor
împrejurimilor regiunii. El constituia un loc de avertizare despre apropierea inamicului şi era şi un
punct avantajos de unde se puteau respinge atacurile.
Scăparea mea şi mântuitorul meu. Cuvintele acestea nu se găsesc în Psalmul 18,2. Ele lămuresc
declaraţiile precedente despre Dumnezeu, arătând cum era privit El de către David. În vreme de
nevoie, David putea să alerge la El pentru adăpost şi putea să privească spre El ca Mântuitor de
vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi.

4 Eu Îl chem în ajutor pe DOMNUL, Care este vrednic de laudă, şi sunt izbăvit de

duşmanii mei.
Care este vrednic de laudă. Atribuirea laudei Celui vrednic să o primească este o caracteristică de
seamă a multor psalmi.

5 Mă înfăşuraseră valurile morţii, mă copleşiseră şuvoaiele nimicirii!

Valurile morţii. „Legăturile morţii” (Psalmul 18,4). David se gândeşte aici la pericolele presante
din jurul lui, totdeauna gata să-l înghită ca un potop.
Mă copleşiseră. Chiar şi cei mai mari eroi sunt uneori obsedaţi de teamă.
Şuvoaiele nimicirii. În mod literal, „potopurile lui Belial” – o personificare a răutăţii nimicitoare.
„Torentele pierzării” (RSV) se întindeau mereu în jurul lui David, părând să anihileze orice mijloc
de scăpare. El a înţeles că Satana se lupta atât cu viaţa, cât şi cu sufletul lui şi că oamenii răi,
folosiţi ca unelte ale celui rău, erau tot mereu îndreptaţi împotriva lui.

6 Legăturile Locuinţei Morţilor b(Ebr.: Şeol) mă împresuraseră, mă prinseseră

laţurile morţii.
Locuinţei Morţilor. Ebraicul she’ol, împărăţia figurată a celor morţi.Denumirea nu are nimic de-a
face cu un loc de chin. David a avut adesea experienţa apropierii de moarte. Greutăţi, pericol,
persecuţie şi strâmtorare constituiau experienţa lui zilnică. Acestea îl atrăgeau aproape de
Dumnezeu.

7 Dar în necazul meu L-am chemat pe DOMNUL, L-am chemat pe Dumnezeul meu.
El mi-a ascultat glasul din Templul Său şi strigătul meu a ajuns până la urechile
Sale.
Am chemat pe Domnul. Înconjurat continuu de pericole, David a ajuns să înţeleagă, aşa cum
puţini oameni au făcut-o, nevoia lui permanentă de mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Pericolul l-a
făcut să se roage şi să privească la Domnul pentru ajutor. Viaţa periculoasă pe care a trăit-o, l-a
ajutat să dezvolte adânca lui experienţă religioasă. Starea lui de nelinişte l-a atras spre Dumnezeu
şi l-a făcut să experimenteze personal călăuzirea şi purtarea Sa de grijă constante.
Din Templul Său. Din locul de şedere al lui Dumnezeu, El priveşte asupra oamenilor în
necazurile lor şi le trimite harul şi tăria de care au nevoie. David a recunoscut Templul din cer ca
loc al locaşului lui Dumnezeu: „Domnul este în Templul Lui cel sfânt; Domnul îşi are scaunul lui
de domnie în ceruri” (Psalmul 11,4).

~ 130 ~
8 Atunci s-a zguduit şi s-a cutremurat pământul, temeliile cerurilor c(TM; VUL,
Siriacă (vezi şi Ps. 18:7): munţilor) s-au zgâlţâit, s-au clătinat, pentru că El se
mâniase.
S-a zguduit şi s-a cutremurat. Versetele 8-16 conţin o imagine uimitor de frumoasă şi
impresionantă a lui Dumnezeu. Textul este sublim şi deosebit de solemn în descrierea puterii şi
tăriei lui Sale. Imaginea este a unei furtuni teribile şi a unui puternic cutremur de pământ, însoţite
de un fum şi un întuneric dens, izbucnirea fulgerului şi bubuitul asurzitor al tunetului, descoperind
lui David prezenţa personală a lui Dumnezeu. Fără îndoială că imaginea a venit ca rezultat al
experienţei personale, când, în câmp deschis, expus elementelor naturii şi poate luptând pentru
propria lui viaţă împotriva vrăjmaşilor, lui David i s-a descoperit prezenţa lui Dumnezeu în
salvarea pe care o aduce alor Săi. Scena aduce aminte de groaza care a însoţit solemnul eveniment
al legii pe Sinai (Exod 19,16-18).
Pentru că El se mâniase. Printr-o figură de stil, cutremurarea groaznică a pământului şi mişcările
teribile ale cerului sunt descrise ca rezultat al puternicei mânii a lui Dumnezeu.

9 Fum se ridica din nările Lui şi foc mistuitor din gura Lui, cărbuni aprinşi ieşeau
din ea.
Fum se ridica din nările Lui. Printr-o imagine poetică, forţele spectaculoase ale naturii sunt
descrise ca plecând de la Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire lucrarea lor de nimicire, hotărâtă
în mod divin.

10 A aplecat cerurile şi a coborât; nori negri erau sub picioarele Lui.

A aplecat cerurile. După cum într-o furtună norii coboară, părând să se odihnească pe copaci şi
dealuri, tot aşa Dumnezeu este descris ca îndoind cerurile în mânia sa.

11 Călărea pe un heruvim şi zbura; plutea d(Multe mss TM (vezi şi Ps. 18:10); cele
mai multe mss TM: a apărut) pe aripile vântului.
12 Întunericul Şi-l aşternuse drept acoperământ, iar împrejurul Lui erau grămezi de
ape e(TM; LXX, VUL (vezi şi Ps. 18:11): ape întunecoase) şi nori deşi.
Întunericul Şi-l aşternuse drept acoperământ. „Întunericul Şi-l făcuse învelitoare, iar cortul Lui,
împrejurul Lui erau nişte ape întunecoase” (Psalmul 18,11). Imaginea Îl înfăţişează pe Dumnezeu
care Îşi aşează locuinţa în cutremurătorul întuneric al furtunii. El stă acolo, nevăzut dar aproape,
aducând răzbunare asupra vrăjmaşilor (vezi Deuteronom 4,1; Psalmul 97,2).

13 Din strălucirea care se oglindea înaintea Sa ieşeau cărbuni aprinşi.

Din strălucirea. Împotriva întunericului furtunii apar scăpărările orbitoare ale fulgerului.

14 DOMNUL a tunat din ceruri, Cel Preaînalt Şi-a făcut auzit glasul.
Domnul a tunat. De îndată după fulger (v. 13) este auzit bubuitul tunetului aducând judecăţile lui
Dumnezeu asupra vrăjmaşilor Lui, Psalmul 18,13 adaugă: „cu grindină şi cărbuni de foc”.

15 A aruncat săgeţi, risipindu-i pe duşmani, a trimis fulgerul şi i-a pus pe fugă.

A aruncat săgeţi. Aceste străluciri ale fulgerului, urmate de bubuituri ale tunetului, sunt descrise
şi în Psalmul 77,17.18. Dumnezeu este descris de imaginaţia poetului ca un războinic care-şi
trimite săgeţile pentru nimicirea vrăjmaşilor Lui (vezi Deuteronom 32,23; Iov 6,4; Psalmul 7:12,
13; 38,2; Obadia 3,12.13).
I-a pus pe fugă. Domnul aduce la îndeplinire deruta completă a vrăjmaşilor Lui şi lupta Sa

~ 131 ~
împotriva lor are ca rezultat nimicirea completă a lor (vezi Exod 23,27; Iosua 10,10;
Judecători 4,15.15; 1 Samuel 7,10).

16 La mustrarea DOMNULUI, la suflarea nărilor Lui, s-au văzut albiile apelor şi s-au
descoperit temeliile lumii.
Suflarea nărilor Lui. Vezi Exod 15,8, unde într-o descriere poetică a Exodului, Moise descrie pe
Domnul dând înapoi apele Mării Roşii prin suflarea nărilor Lui, încât „s-au închegat valurile în
mijlocul mării”.

17 El S-a întins din înălţime şi m-a apucat, m-a scos din apele cele mari,
M-a scos din apele cele mari. Lăsând descrierea mâniei lui Dumnezeu manifestându-se în
furtună, David prezintă acum eliberarea lucrată de Dumnezeu pentru el (v. 17-20). David a fost
scăpat ca dintr-o mare de necazuri.

18 m-a izbăvit de duşmanul meu cel puternic şi de vrăjmaşii mei, căci erau mai tari
decât mine.
Duşmanul meu cel puternic. Este posibil ca David să se refere aici direct al amoniţi şi la
puternicii lor aliaţi (cap. 10).

19 Ei m-au înfruntat în ziua necazului meu, dar DOMNUL mi-a fost sprijin.
Ei m-au înfruntat. În mod literal, „ei mă înfruntaseră”.

20 El m-a scos la loc larg, m-a izbăvit pentru că El îşi găseşte plăcerea în mine.
La loc larg. În contrast cu strâmtorările pricinuite de atacurile vrăjmaşilor lui. Cu ajutorul lui
Dumnezeu puterea adversarilor lui a fost înfrântă, iar David a fost eliberat.
Pentru că El îşi găseşte plăcerea în mine. David arată aici motivul pentru care Dumnezeu a dat
biruinţă lui şi nu vrăjmaşilor lui. Acesta n-a fost un favoritism arbitrar, ci Dumnezeu era în măsură
să lucreze în mod miraculos pentru slujitorul Său, pentru că David conlucra cu planul cerului (vezi
v. 21-28).

21 DOMNUL mi-a răsplătit după dreptatea mea, mi-a făcut după curăţia mâinilor
mele,
După dreptatea mea. În vechime, Dumnezeu a făgăduit binecuvântarea sănătăţii şi a prosperităţii
ca o răsplată imediată a ascultării (Deuteronom 28,1-14).
Curăţia mâinilor mele. Mâinile sunt instrumentele acţiunii. Dumnezeu priveşte la faptele
oamenilor, dar şi la inima lor (Psalmul 15,2-5; 24,4.5). Pe vremea când erau scrise aceste cuvinte,
David a putut vorbi deschis despre curăţia mâinilor lui, dar aceasta n-a mai fost posibil după
păcatul lui faţă de Bat-Şeba şi Urie Hititul. Avem aici o indicaţie că psalmul acesta a fost scris
după înfrângerea amoniţilor şi a aliaţilor lor (2 Samuel 10), dar înainte de păcatul lui David cu
Bat-Şeba (cap 11; vezi despre cap. 11,1).

22 căci am păzit căile DOMNULUI şi nu m-am făcut vinovat faţă de Dumnezeul meu;

23 toate judecăţile Lui sunt înaintea mea şi nu m-am depărtat de hotărârile Lui;

24 am fost fără pată înaintea Lui şi m-am păzit de nelegiuire.

~ 132 ~
25 DOMNUL mi-a răsplătit după dreptatea mea, după curăţia mea f(TM; LXX, VUL
(vezi şi Ps. 18:24): curăţia mâinilor mele) înaintea ochilor Săi.
După. Vezi cele despre v. 21.

26 Cu cel credincios, Tu Te arăţi credincios g(Vezi nota de la 7:15), cu cel drept, Tu

Te arăţi drept;
Cu cel credincios. În versetul anterior, David a prezentat motivul răsplătirii lui Dumnezeu faţă de
el. Acum el stabileşte un principiu general, arătând din nou că Domnul nu manifestase nici un
favoritism special faţă de el, că Dumnezeu vrea să manifeste aceeaşi îndurare şi binecuvântare
asupra tuturor celor care vor da pe faţă bunătate şi dreptate. Răsplătirile lui Dumnezeu sunt
condiţionate de atitudinea omului faţă de El şi de comportamentul lui faţă de semenii săi. Totuşi,
experienţa lui Iov arată că pot fi şi excepţii evidente la acest principiu general. Din cauza
implicaţiilor marii controverse dintre Hristos şi Satana, uneori este îngăduit ca suferinţa să vină
asupra celor drepţi, în ciuda dreptăţii lor.

27 cu cel curat, Tu Te arăţi curat, dar cu cel înşelător, Tu Te arăţi împotrivitor.

Te arăţi împotrivitor. Celui îndărătnic Dumnezeu i se pare îndărătnic. Cei răi socotesc că El nu
este binevoitor şi drept în căile Lui cu ei, când în realitate El este drept, pentru că îngăduie ca ei să
secere ce au semănat şi să aibă parte de acelaşi tratament pe care ei înşişi l-au aplicat altora.
Totuşi, prin toate acestea,Dumnezeu caută mântuirea lor (vezi Levitic 26,23.24.40-45).

28 Tu mântuieşti poporul smerit, dar cu privirea Ta îl smereşti pe cel trufaş.

29 Tu eşti candela mea, DOAMNE! DOMNUL îmi luminează întunericul.
Tu eşti candela mea. „Tu îmi aprinzi lumina mea” (Psalmul 18,28). Versetul acesta prezintă o
altă secţiune a psalmului (2Samuel 22,29-46), în care David spune ce a făcut şi va face Domnul
pentru el (vezi Psalmul 132,17; 1Regi 11,36; 15,4).

30 Cu Tine mă năpustesc asupra năvălitorilor, cu Dumnezeul meu sar peste zidul

întărit.
Năvălitorilor. Ebraicul jedud. O subunitate a oştirii sau o grupă de bărbaţi înarmaţi uşor, trimişi
împotriva unei ţări vrăjmaşe cu scopul de prăda, ca amaleciţii care au ars Ţiclagul
(1Samuel 30,8.15). David învinsese totdeauna astfel de bande cu ajutorul Domnului. Se cerea
rapiditate, curaj şi putere pentru a zdrobi astfel de forţe, şi această abilitate îi fusese dată lui David
de către Domnul.
Sar peste zidul. Cu ajutorul lui Dumnezeu nici un obstacol nu-i stătea în cale lui David în
urmărirea vrăjmaşului.

31 Cât despre Dumnezeu, Calea Lui este desăvârşită, Cuvântul DOMNULUI este
încercat; El este un scut pentru toţi cei ce se încred în El.
Desăvârşită. Ebraicul tamim, „complet”, „întreg”, „totul”. Accentul în ebraică nu este pus pe
desăvârşire ci pe totalitate.
Un scut. Ca în versetul 3, Dumnezeu oferă ocrotire tuturor celor ce îşi pun încrederea în El.

32 Cine este Dumnezeu în afară de DOMNUL? Cine este Stâncă în afară de

Dumnezeul nostru?
Cine este Dumnezeu? Există numai un singur Dumnezeu şi Acesta era Iehova. Aşa stând
lucrurile, vrăjmaşii Lui erau lăsaţi să se descurce singuri, în timp ce El avea toată puterea cerurilor

~ 133 ~
la porunca Sa.
Cine este Stâncă?Cine este vrednic de încredere, ferm, imuabil şi sigur, cu excepţia Dumnezeului
nostru?

33 Dumnezeu este cetăţuia mea cea tare h(TM; Q, câteva mss LXX, VUL, Siriacă
(vezi şi Ps. 18:32): Cel Care m-a încins cu tărie) şi El mi-a făcut desăvârşită calea.

Dumnezeu este cetăţuia mea cea tare. Omul care nu se sprijină pe Domnul nu este mai tare decât
el însuşi, dar omul care se încrede în Domnul are la dispoziţie toată tăria cerurilor.

34 El mi-a întărit picioarele ca ale ciutelor şi m-a aşezat pe înălţimi.

Ca ale ciutelor. Pe asprele colţuri de stânci şi încurcatele cărări ale munţilor, picioarele căprioarei
erau iuţi şi sigure. Pe cărările întortocheate pe care i-a fost dat lui David să umble, Dumnezeu a
făcut ca el să meargă in siguranţă şi fără risc.

35 Îmi deprinde mâinile pentru luptă, astfel încât braţele mele întind arcul de aramă.

Îmi deprinde mâinile pentru luptă. David era un luptător priceput şi victorios, iar el atribuie acest
succes lui Dumnezeu. El nu s-a angajat în lupte egoiste şi nemiloase, ci a dus luptele Domnului. În
felul acesta, el a putut căuta la Dumnezeu pricepere, ocrotire şi călăuzire.
Arcul de aramă. Literal, „un arc de bronz”. Luptătorii antici erau mândri de forţa lor în mânuirea
arcului. Domnul a dat lui David putere şi pricepere să folosească armele de război cu succes.

36 Tu îmi dai scutul mântuirii Tale şi ajutorul Tău i[Lit.: răspunsul Tău (la
rugăciunile mele)] mă face mare.

Scutul mântuirii Tale. Vezi Efeseni 6,17, „coiful mântuirii”. Cea mai bună ocrotire pe care o
poate avea vreun om în orice fel de pericol al vieţii este puterea salvatoare a lui Dumnezeu.
Bunătatea. Ebraicul ’anoth, în mod literal, „a răspunde”. Înţelesul este obscur. Psalmul 18,35
conţine ’anawah, în mod literal, „umilinţă”, care evident este o redare corectă. Caracterul nobil şi
amabil al lui Dumnezeu (vezi Psalmi 113,6.7) arătat faţă de cei blânzi şi smeriţi (Isaia 57,15; 66,2)
îi face în stare să se urce până la cele mai înalte culmi ale onorii şi succesului.

37 Tu-mi lărgeşti calea sub paşii mei, ca să nu-mi alunece picioarele.

Lărgeşti calea sub paşii mei. În locuri strâmte şi înguste, Tu mi-ai făcut loc liber astfel încât am
fost în stare să înaintez fără greutate. „Când vei umbla, pasul nu-ţi va fi stânjenit; şi când vei
alerga, nu te vei poticni” (Proverbe 4,12; compară cu Psalmul 31,8).
Picioarele. Literal, „glezne”. Dumnezeu a dat psalmistului putere să umble prin locuri
primejdioase cu pas hotărât şi regulat; nici gleznele lui n-au şovăit, nici picioarele n-au alunecat.

38 Îmi urmăresc duşmanii şi-i nimicesc, nu mă întorc până nu-i prăpădesc.

39 Îi distrug şi îi zdrobesc de nu se mai ridică; ei cad sub picioarele mele.

Sub picioarele mele. Artiştii antici au pictat pe învingători stând deasupra vrăjmaşilor lor care
zăceau morţi, sub picioarele lor sau sub picioarele cailor lor. Tabloul de aici nu este un tablou al
cuceririi şi stăpânirii, ci al doborârii unui vrăjmaş şi al trecerii peste el.

~ 134 ~
40 Tu mă încingi cu tărie pentru luptă şi-i smereşti pe vrăjmaşii mei sub picioarele
mele.
Vrăjmaaşii mei. În timpul carierei lui David, vrăjmaşii s-au ridicat mereu împotriva lui, dar
Domnul i-a făcut să cadă în faţa puterii împăratului.

41 Tu faci ca duşmanii mei să fugă dinaintea mea şi pe cei ce mă urăsc îi nimicesc.

Să fugă. Sau „să dea dosul gâturilor”. Expresia înseamnă că vrăjmaşii au fost puşi pe fugă
înaintea lui, întorcându-i spatele. Compară cu „... voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul (în
ebraică, „gâtul”) înaintea ta”. (Exod 23,27).

42 Ei se uită în jur, dar nimeni nu-i izbăveşte, strigă către DOMNUL, dar El nu le
răspunde.
43 Îi pisez ca praful pământului, ca noroiul de pe uliţe îi zdrobesc, îi strivesc.
Ca praful. Vrăjmaşii lui David au fost transformaţi în pulbere, puterea lor fiind schimbată în
neputinţă. Psalmul 18,42 conţine expresia „ca praful pe care-l ia vântul”, adăugând în felul acesta
ideea de împrăştiere a adversarului, după cum praful este împrăştiat de vânt.
Ca noroiul de pe uliţe. O altă expresie care înseamnă biruinţă desăvârşită. Vrăjmaşii lui David nu
numai că au fost zdrobiţi ca praful, ci au fost şi călcaţi sub picioarele lui (vezi Isa 10,6;
Zaharia 10,5; Maleahi 4,3).

44 Tu mă scapi de învinuirile poporului meu, mă păstrezi drept căpetenie a

neamurilor; un popor pe care nu-l cunosc îmi slujeşte.
Învinuirile poporului meu. Psalmul 18,43 conţine „neînţelegerile poporului” , ca şi LXX în
2 Samuel 22,44. Deoarece David se îndrepta spre un punct culminant şi al unei victorii complete
asupra vrăjmaşilor din afară (2Samuel 22,44-46), unii au crezut puţin probabil că aici el avea de-a
face cu greutăţi interne. Războaiele poporului său în care era angajat aici erau războaie pe care le
purtau împotriva altor naţiuni.
Căpetenie a neamurilor. Prin victoria sa asupra păgânilor, David devenise stăpânul lor şi primea
de la ei tribut.
Planul lui Dumnezeu n-a fost ca lumea să fie în continuu divizată în multe state angajate constant
în război unele împotriva altora, ci ca, în cele din urmă, ele să fie unite într-o singură naţiune, sub
un singur împărat, având Ierusalimul drept capitală. Dar israeliţii au refuzat să conlucreze cu
planul lui Dumnezeu spre a face din ei conducători şi purtători de lumină pentru neamuri. Ei au
fost răzvrătiţi şi mândri şi, în multe privinţe, n-au fost mai buni decât vecinii lor păgâni. În cele din
urmă, Dumnezeu i-a lepădat şi le-a retras favoarea. Totuşi, sub Mesia care avea să vină ca sămânţă
a lui David şi prin adevăratul Israel al lui Dumnezeu – sămânţa spirituală a lui Avraam – planul va
primi o măsură de împlinire,totuşi,în multe privinţe diferit de intenţia originală(vezi Romani 9,6-8;
PK 713, 714).
Pe care nu-l cunosc. Vezi Isaia 55,5.

45 Fiii străinului mă linguşesc; de îndată ce mă aud, mă ascultă.

Mă linguşesc. Literal, „vor veni ploconindu-se”.

46 Fiii străinului îngălbenesc şi ies tremurând din fortăreţele lor j(Câteva mss LXX,
VUL (vezi şi Ps. 18:45); TM: se înarmează în fortăreţele lor).

~ 135 ~
47 DOMNUL este viu! Binecuvântată să fie Stânca mea! Mărit să fie Dumnezeu,
Stânca mântuirii mele!

Domnul este viu. David ajunge aici, la secţiunea de încheiere a cântării sale (v. 47-52).Pe temeiul
biruinţelor pe care i le-a dat Domnul, el atribuie lauda şi recunoştinţa lui Dumnezeu.Domnul nu l-a
uitat sau părăsit – El era veşnic prezent, viul Dumnezeu (Psalmul 42,2; Isaia 37,4.17;
Ieremia 10,10; Osea 1,10; 1 Timotei 6,16). Dumnezeu era mai mult decât o teorie sau o simplă
atracţie pentru David – el învăţase să-L descopere ca pe un Prieten şi Mântuitor personal, şi acum
el îşi exprimă lauda recunoscătoare pentru El, pentru minunata Lui purtarea de grijă şi eliberare.
Stânca mântuirii mele. Vezi Psalmul 89,26. David reaminteşte ce înseamnă Dumnezeu pentru el.
El este şi stâncă şi mântuire, Dumnezeul care este tăria şi apărarea lui şi care îi aduce scăparea.

48 Dumnezeu este Cel Ce mă răzbună, Cel Care îmi supune popoare,

Cel Ce mă răzbună. Dumnezeu trăieşte şi poartă de grijă. El nu l-a părăsit pe David ca pe o

victimă neajutorată în mâinile vrăjmaşilor lui, ci i-a făcut dreptate (vezi Psalmul 94,1; Luca 18,7).

49 Cel Ce mă izbăveşte de vrăjmaşii mei. Tu mă ridici deasupra duşmanilor mei; Tu

mă scapi de omul asupritor.

Mă izbăveşte. De repetate ori, David se afla înconjurat de vrăjmaşi şi în aparenţă fără ajutor şi în
puterea lor. Dar Dumnezeu avea să-i dea eliberare, aducându-l victorios din mijlocul lor şi
făcându-i supuşii lui.
Omul asupritor. Unii comentatori cred că expresia aceasta se aplică în mod special la Saul, dar
aplicarea probabil că este generală. Întregul conţinut al cântării şi mai ales secţiunea de încheiere
lasă să se înţeleagă că David nu se gândeşte aici la Saul în mod deosebit, ci la vrăjmaşii lui în
general. Evident că oamenii aceştia au fost asupritori şi dacă ar fi reuşit să-l aibă pe David în
mâinile lor s-ar fi purtat în mod crud cu el. De astfel de oameni, Dumnezeu l-a scăpat, binevoitor,
pe David.

50 De aceea Te voi lăuda printre neamuri, DOAMNE, şi voi cânta laudă Numelui
Tău!

De aceea. Acest „de aceea” leagă mulţumirile lui David de istorisirea anterioară despre îndurările
lui Dumnezeu faţă de el. Secretul experienţei religioase profunde a lui David constă în faptul că a
avut mereu în minte îndurările pe care le primise de la Dumnezeu şi niciodată n-a încetat să-I
mulţumească pentru ele.
Printre neamuri. Strălucitele victorii date lui David au înălţat puterea Dumnezeului lui Israel
înaintea neamurilor. Pavel citează versetul acesta pentru a ilustra cum va ajunge cunoaşterea de
Dumnezeu la neamuri prin predicarea Evangheliei (Romani 15,9). Dumnezeu a plănuit ca Israel să
fie evanghelia mântuirii Sale. Adesea psalmistul vorbeşte despre gloria care urma să vină pentru
Israel dacă el avea să aducă la îndeplinire înaltul lui destin. El privea înainte spre timpul când
întregul pământ I se va închina lui Dumnezeu şi îi va înălţa cântare de laudă (Psalmul 66,4) şi când
toţi împăraţii pământului se vor închina înaintea Lui (Psalmul 72,11). De aceea, psalmistul cheamă
pe Israel să declare: „vestiţi printre popoare isprăvile Lui” (Psalmul 9,11) şi „printre neamuri slava
Lui” (Psalmul 96,3) şi exprimă propria lui intenţie de a lăuda pe Domnul printre popoare şi de a-L
cânta printre neamuri (Psalmul 57,9). Vezi şi Psalmul 105,1; Isaia 12,4.

~ 136 ~
51 El dă mari izbăviri regelui Său şi dă îndurare k(Vezi nota de la 7:15) unsului
Său, lui David şi seminţei l(Termenul ebraic pentru sămânţă este un singular care se
poate referi atât la un singur urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia genealogică a
unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri termenul să
exprime o ambiguitate intenţionată. În traducerea de faţă a fost redat fie literal, fie
cu urmaş sau urmaşi, în funcţie de contextul literal şi de cel teologic) lui în veac.”

Mari izbăviri (engl. „tower of salvation”). Psalmul 18,59 redă: „El dă mari izbăviri împăratului
Său”. Înţelesul este clar: Domnul dă plinătatea mântuirii Sale împăratului, acordându-i chiar
biruinţe mai mari asupra vrăjmaşilor lui.
Seminţei lui. Se pare că este o referire la profeţia lui Natan din cap. 7,12-16, că după ce David
avea să adoarmă, Domnul îi va ridica o sămânţă după el şi va statornici tronul împărăţiei sale
pentru totdeauna. Pentru această mare îndurare, David Îi mulţumeşte acum lui Dumnezeu. Întregul
psalm este un măreţ imn de laudă şi de mulţumire, o frumoasă şi sinceră exprimare a încrederii lui
David în Dumnezeu că Domnul îi va da împărăţia lui şi seminţei lui pentru veşnicie.

Comentarii Ellen G. White: 36 Ev 639; ML 53; TM 104; 3T 477.

~ 137 ~
Capitolul 23
Ultimele cuvinte ale lui David

1 Acestea sunt cele din urmă cuvinte ale lui David: Rostirea lui David, fiul lui Işai,
rostirea omului înălţat de Dumnezeu, unsul Dumnezeului lui Iacov şi cântăreţul
plăcut al lui Israel:
Cele din urmă cuvinte ale lui David. Capitolul acesta constă din două părţi distincte.Versetele 1-7
sunt un psalm care constituie ultima declaraţie oficială a lui David, iar versetele 8-39 este o listă a
eroilor lui. Cântarea nu se află în cartea Psalmilor.
Rostirea. Ebraicul ne’um, o exprimare divină fie direct de către Dumnezeu, fie prin profeţii Lui.
Cuvântul nu este folosit pentru a desemna o vorbire omenească obişnuită. El se află mai des în
expresia „zis-a Domnul”. Profeţii falşi au folosit cuvântul în scopul de a face pe oameni să creadă
că aduceau solii divine (Ieremia 23,31).
Înălţat. David a fost un bărbat de origine umilă, pe care Domnul l-a ales şi l-a ridicat la înalta
poziţie de profet şi împărat (vezi 2Samuel 7,8.9; Psalmul 78,70; 89,27).
Cântăreţul plăcut al lui Israel. Aceste cuvinte constituie o descriere potrivită a bărbatului care a
scris nu numai această cântare, ci şi mulţi psalmi care s-au dovedit un izvor de inspiraţie pentru
oameni din toate veacurile.

2 „Duhul DOMNULUI vorbeşte prin mine şi Cuvântul Lui este pe limba mea.
Duhul Domnului. Solia nu era propriul enunţ al lui David. Faptul că Duhul Sfânt a vorbit
îndreptăţeşte folosirea cuvântului ne’um (vezi despre v. 1).
Pe limba mea. Vezi Ieremia 1,9, compară cu 2 Petru 1,21.

3 Dumnezeul lui Israel a vorbit, Stânca lui Israel mi-a zis: «Cel care-i cârmuieşte pe
oameni cu dreptate, stăpânind cu frică de Dumnezeu,
Stânca lui Israel mi-a zis. Expresia aceasta, paralelă cu cea precedentă, demonstrează stilul poetic
al cântării. Compară şi cu expresia paralelă din v. 2.
Cel care-i cârmuieşte... cu dreptate (engl. „must be just”). „Trebuie să fie” a fost adăugat. Sensul
din ebraică este „cel ce stăpâneşte cu dreptate”. Este scoasă în evidenţă binecuvântarea unui
conducător drept mai degrabă decât că un conducător este îndemnat să conducă cu dreptate.

4 este ca lumina dimineţii, atunci când răsare soarele într-o dimineaţă senină; el
seamănă cu razele soarelui după ploaie, care fac să crească iarba din pământ».
Ca lumina. Vezi Psalmul 89,36. Bărbatul care conduce pentru Dumnezeu va fi ca soarele, care
aduce lumină pentru pământ, căldură şi binecuvântare.
Iarba. Verdeaţa pământului apare ca rezultat al lucrării soarelui şi ploilor. Tot aşa şi cel care
conduce poate să aducă o serie de binecuvântări dacă îşi împlineşte răspunderile în frică de
Dumnezeu.

5 Nu este aşa Casa mea faţă de Dumnezeu? Căci El a încheiat cu mine un legământ
veşnic, bine întocmit în toate privinţele şi bine păzit. Nu va face El să răsară din
acesta tot ce este spre mântuirea şi bucuria mea?

Nu este aşa. Unii comentatori exprimă această propoziţie sub forma unei întrebări: „Şi nu este
oare un fapt că a mea casă este aşa înaintea Domnului?” Pentru că David s-a străduit să conducă
cu dreptate şi pricepere, cu continuă temere de Dumnezeu, Domnul i-a făgăduit să-i păstreze casa
pentru veşnicie. Făgăduinţa era condiţionată, iar condiţiile n-au fost împlinite de urmaşii lui. De

~ 138 ~
aceea, aceste făgăduinţe vor fi împlinite acum numai prin Hristos ca sămânţă a lui David.
Nu va face El să răsară. Unii sugerează că această propoziţie, în armonie cu cea dintâi, ar trebui
să fie la forma interogativă: „Nu va face El oare ca toate dorinţele mele să prospere?” Forma
afirmativă este lipsită de sens. O parafrazare sugerată în armonie cu această schimbare este. „Şi nu
este oare un fapt că, a mea casă este aşa înaintea lui Dumnezeu?” Pentru că în scopul acesta El a
făcut cu mine un legământ veşnic, ca toate lucrurile să poată fi bine puse în rânduială, făcându-le
sigure. „Şi oare nu va aduce El astfel mântuirea mea şi nu va face El ca toate dorinţele mele să
prospere?”

6 Nelegiuiţii însă sunt toţi ca nişte spini buni de aruncat, pe care nu poţi să-i iei cu
mâna.
Ca nişte spini. În contrast cu statornicirea tronului lui David va fi soarta tristă a fiilor lui Belial (a
celor răi, n.n.). Oamenii necredincioşi nu se vor bucura de roadele mântuirii, ci vor fi ca „spinii pe
care îi arunci” ca pe ceva întru totul nevrednic, pentru a fi mistuiţi şi a ajunge ca un lucru de
nimic.
Cu mâna. Cei răi sunt ca spinii care înţeapă mâinile celor care încearcă să se atingă de ei. În felul
acesta, mijloacele obişnuite nu sunt suficiente pentru a-i înlătura.

7 Oricine îi atinge foloseşte o unealtă de fier sau mânerul unei suliţe şi-i arde pe loc.

Vitejii lui David

8 Acestea sunt numele vitejilor lui David: Ioşeb-Başebet a(TM; câteva mss LXX
sugerează Işboşet sau Eşbaal; 1 Cron. 11:11 conţine Iaşobeam), un tahchemonit
b[Probabil o variantă a termenului hacmonit (vezi 1 Cron. 11:11)], era căpetenia
celor 3. El şi-a ridicat suliţa împotriva a 800 de duşmani c(Câteva mss LXX (vezi şi
1 Cron. 11:11); TM şi alte mss LXX: trei. Eţnitul Adino a fost acela care a ucis 800
de duşmani) pe care i-a ucis într-o singură împrejurare.
Numele vitejilor. Acest verset introduce cea de-a doua secţiune a capitolului (v. 8-39), care
cuprinde o listă a vitejilor lui David. Aceeaşi listă, cu oarecare deosebiri, apare în 1 Cronici 11:11-
47. În Cronici, lista apare la începutul domniei lui David; aici ea urmează la încheierea acelui
raport. Dar este clar că ea datează de la începutul domniei lui David (vezi despre v. 24).
Ioşeb-Başebet. (engl. „that sat in the seat”). Unii transliterează aceste cuvinte ebraice, făcându-le
numele propriu al luptătorului, „Ioşeb-Basşebet” (vezi RSV). Numele apare ca Iaşobeam, fiul lui
Hacmoni în 1 Cronici 11,11. El a fost cu David la Ţiclag (1Cronici 12,1.6).
Căpetenia. Vezi 1 Cronici 27:2, în conformitate cu care el a fost căpetenia primei subîmpărţiri a
oştirii lui David, care a slujit în timpul primei luni a anului. Vezi cele despre 2 Regi 7,2 privitor la
discuţia asupra cuvântului tradus aici „căpetenii”.
(Adino ezmitul-în Romani lipseşte). În loc de această expresie, Cronicile redau „şi-a învârtit
suliţa” (1Cronici 11,11).
Opt sute. 1 Cronici 11,11 spune „300”. Este imposibil să se precizeze numărul corect. Unul din
manuscrisele Siriace redă în Cronici tot „800”.

9 Următorul era Elazar, fiul lui Dodo, urmaşul lui Ahohi. Şi el a fost unul dintre cei
3 viteji care, împreună cu David, au ţinut piept filistenilor adunaţi la Pas-Damim
d(Vezi 1 Cron. 11:13; TM: adunaţi acolo) pentru război. Atunci israeliţii băteau în
retragere,

Dodo. Probabil acelaşi Dodai, căpetenia celei de-a doua subîmpărţiri a oştirii, care slujea în
timpul celei de-a doua luni (1Cronici 27,4).

~ 139 ~
 Împreună cu David, au ţinut piept filistenilor. Eleazar „era cu David la Pas-Damim, unde se
strânseseră filistenii” (1Cronici 11,13). Pas-Damim mai este redat şi Efes-Damim (1Samuel 17,1).
Acesta era locul unde tăbărâseră filistenii când Goliat a batjocorit oştile lui Israel şi a fost omorât
de David.

10 însă el a rămas pe loc şi a ucis la filisteni până când i-a obosit mâna şi i-a rămas
înţepenită pe sabie. DOMNUL a dat o mare biruinţă în ziua aceea. Oştirea s-a întors la
Elazar numai ca să ia prada.
Înţepenită de sabie. El prinsese atât de tare sabia lui şi pentru atât de mult timp încât a fost greu
s-o mai desfacă după aceea.

11 Un alt viteaz a fost Şama, fiul hararitului Aghe. Odată, filistenii se strânseseră la
Lehi, unde se afla un ogor plin cu linte. Oştirea fugise dinaintea filistenilor,
Linte. 1 Cronici 11,13 spune „orz”. Poate că erau reprezentate ambele culturi. Lupta despre care
este vorba apare ca rezultând dintr-un raid făcut de Şama pe o parcelă de pământ pe care probabil
că filistenii o prădau.

12 însă Şama a stat în mijlocul ogorului şi l-a apărat ucigându-i pe filisteni.

DOMNUL a dat o mare biruinţă.
13 Altădată, pe timpul secerişului, cei 3, dintre cele 30 de căpetenii, au venit la
David, la peştera Adulam, în timp ce o trupă de filisteni îşi aşezase tabăra în valea
Refaim.
Cei 3, dintre cele 30. Probabil că erau mai multe grupe de câte 3 printre cei 30 de eroi ai lui
David. La început se pare că el a avut o grupă de 30 de viteji, dar numărul a crescut, după cum se
vede, prin cei 37 enumeraţi aici (v. 39). Cei 3 la care se referă aici, probabil, n-au fost cei 3
amintiţi anterior, Iaboşeam, Eleazar şi Şama (v. 8-11).
Valea Refaim. O vale la sud-vest de Ierusalim (vezi despre cap. 5,18).

14 David se afla atunci în fortăreaţă e(Vezi nota de la 5:17), iar garnizoana

filistenilor se afla la Betleem.
15 Lui David i s-a făcut sete şi a întrebat: „Cine îmi va aduce apă din fântâna de
lângă poarta Betleemului?”
16 Cei 3 viteji au răzbit prin tabăra filistenilor, au scos apă din fântâna de lângă
poarta Betleemului şi au adus-o cu bine la David. El însă nu a vrut s-o bea, ci a
vărsat-o înaintea DOMNULUI,
17 spunând: „Departe de mine, DOAMNE, să fac aşa ceva! Să beau eu sângele
bărbaţilor care şi-au pus viaţa în primejdie?” Şi n-a băut din acea apă. Astfel de
isprăvi făceau cei 3 viteji.

Sângele. Apa procurată cu riscul vieţii acestor 3 bărbaţi era pentru David ca sângele din care
consta viaţa lor (vezi Geneza 9,4; Levitic 17,10.11).

~ 140 ~
18 Abişai, fratele lui Ioab, fiul Ţeruiei, era căpetenia celor 3 f(Cele mai multe mss
TM (vezi şi 1 Cron. 11:20); două mss TM, Siriacă: 30). El şi-a ridicat suliţa
împotriva a 300 de duşmani şi i-a omorât. Şi astfel el şi-a câştigat un renume alături
de cei 3.
Căpetenia celor 3. Aceasta este redarea notei marginale a Bibliei ebraice. Cuvântul „trei” din text
este, fie greşit ortografiat în manuscrisele existente, de care dispunem acum, fie incomplet. Mai
multe manuscrise ebraice şi traducerea siriacă redau „30”. Conform traducerii KJV, Abişai a fost
primul în cea de-a doua ceată de 3 (v. 19), iar Benaia (v. 20.22) a fost al doilea, cel de-al treilea
membru nefiind numit. Dacă Abişai a fost căpetenia celor „30”, atunci Benaia a fost în afara celor
3, dar el şi Abişai nu erau egali cu ei.

19 Era mai respectat decât cei 3, ajungând chiar căpetenia lor, dar nu s-a ridicat la
valoarea celor 3.
20 Benaia, fiul lui Iehoiada, era un viteaz din Kabţeel care a făcut mari isprăvi. El a
ucis 2 dintre cei mai viteji moabiţi g(Lit.: a ucis 2 ai lui Ariel din Moab; posibil: a
ucis 2 din fiii lui Ariel din Moab), iar într-o zi în care ninsese a coborât într-o
fântână h(Vezi nota de la 3:26), unde a omorât un leu.
Benaia. Comandantul corpului de gardă al lui David (chereniţii şi peletiţii) în tot timpul domniei
lui David (cap. 8,18; 20,23) şi comandantul celei de-a treia cete a lui David (1Cronici 27,5.6). El a
avut o parte principală în sprijinirea lui Solomon când Adonia s-a străduit să ia tronul şi i s-a dat
postul de comandant şef al oştirii lui Solomon în locul lui Ioab (1Regi 1,8.26.32-39; 2,25-35; 4,4).
Tatăl său, Iehoiada, este numit „mare preot” în 1 Cronici 27,5.
Kabţeel. O cetate în extrema sudică a lui Iuda, aproape de hotarul lui Edom (Iosua 15,21).
Doi dintre cei mai viteji moabiţi (engl. „two lionlike men”). Ebraicul ’ari’el. Literal, „leul lui
Dumnezeu”. Două manuscrise ale LXX conţin „fii ai lui Ariel”. Uni cred că Benaia a ucis 2 fii ai
unui rege moabit care se numea Ariel.
A omorât un leu. Uciderea unui leu era privită ca o ispravă de mare valoare (vezi 1Samuel 17,34-
36).

21 A mai omorât, de asemenea, şi un egiptean uriaş. Egipteanul era înarmat cu o

suliţă, în timp ce Benaia s-a dus înspre el doar cu un toiag. El a smuls suliţa din
mâna egipteanului şi l-a ucis cu propria lui suliţă.
Uriaş[Groaznic la înfăţişare-trad. Cornilescu]. „Un om de statură mare, de 5 coţi înălţime”
(1Cronici 11,23).

22 Astfel de isprăvi făcea Benaia, fiul lui Iehoiada, devenind la fel de vestit ca cei 3
viteji.
23 Era mai respectat decât cei 30, însă nu s-a ridicat la înălţimea celor 3. David l-a
numit conducătorul gărzii sale personale.
Conducătorul gărzii sale personale[Sfetnicii lui-trad. Cornilescu]. În garda personală a lui David
(vezi cele despre v. 20).

~ 141 ~
24 Dintre cei 30 făceau parte: Asael, fratele lui Ioab; Elhanan, fiul lui Dodo din
Betleem;
Asael. Deoarece Asael a fost ucis de Abner când David domnea la Hebron (cap. 2,23), este clar
că lista aceasta aparţine unei perioade timpurii a domniei lui David. Asael comanda a patra ceată a
lui David (1Cronici 27,7).

25 haroditul Şama; haroditul Elika;

Şama din Harod. Sau Şamot din Harot (1 Cronici 11,27) sau „Şamehut izrahitul” (1Cronici 27,8),
comandantul cetei a cincia a lui David.

26 paltitul Heleţ; Ira, fiul tekoanitului Icheş;

Paltitul Heleţ. Sau Heleţ din Palon (1Cronici 11,27), comandantul celei de-a şaptea cete
(1Cronici 27,10).
Ira. Comandantul celei de-a şasea (1Cronici 27,9). Domiciliul lui era la Tecoa, după cum
domiciliul profetului Amos (Amos 1,1), cam la 10 km sud de Betleem. Tecoa se cheamă acum
Teqü.

27 Abiezer din Anatot; huşatitul Mebunai i[TM; câteva mss LXX (vezi şi
1 Cronici 11:29): Sibecai];
Abiezer. Un băştinaş din Anatot,[ care a fost ulterior domiciliul lui Ieremia (Ieremia 1,1)], şi
comandantul cetei a noua (1Cronici 27,12).
Mebunai. Sau Sibecai (1 Cronici 11,29 şi 27,11), comandantul cetei a opta. El a fost ucigaşul lui
Saf, uriaşul filistean (2 Samuel. 21,18).

28 ahohitul Ţalmon; netofatitul Maharai;

Ţalmon. Sau Ilai (1Cronici 11,29).
Maharai. Comandantul cetei a zecea (1Cronici 27,13). Netofa, unul din grupul de sate din
apropierea Betleemului (1Cronici 2,54; 9,16; Neemia 7,26; 12,28).

29 Heled j(Câteva mss MT, VUL (vezi şi 1 Cron. 11:30); cele mai multe mss TM:
Heleb), fiul netofatitului Baana; Itai, fiul lui Ribai, din Ghiva beniamiţilor;
Heled[Heleb-trad. Cornilescu]. Sau Heled (1Cronici 11,30) sau Heldai (1 Conici 27,15),
comandantul cetei a douăsprezecea.

30 piratonitul Benaia; Hidai k(TM; câteva mss LXX (vezi şi 1 Cron. 11:32): Hurai)
din văile Gaaş;
Benaia. Un efraimit, comandantul cetei a unusprezecea (1 Cronici 27,14).
Hidai. Sau Hurai (1Cronici 11,32). În ebraică d şi r sunt atât de asemănătoare încât una din litere
se poate foarte uşor confunda cu cealaltă (vezi cele despre 2Samuel 8,12).

31 arbatitul Abi-Albon; barhumitul Azmavet;

Abi-Albon. Sau Abiel (1Cronici 11,32).

32 şaalbonitul Eliahba; fiii lui Iaşen; Ionatan,

Fiii lui Iaşen[Bene-Iaşen-trad. Cornilescu]. Sau „fiii lui Haşem din Ghizon” (1 Cronici 11,34).
Ionatan. În 1 Cronici 11:34, numele acesta apare astfel: „Ionatan, fiul lui Şaghe, din Harar”. Unul
dintre manuscrisele lui Samuel din LXX redă: „Ionatan, fiul lui Şama din Harar”.

~ 142 ~
33 fiul araritului Şama l(Câteva mss LXX (vezi şi 1 Cron. 11:34); TM nu conţine
fiul); Ahiam, fiul araritului Şarar m(TM; câteva mss LXX (vezi şi 1 Cron. 11:35):
Sacar);
Şarar. Sau „Sacar” (1 Cronici 11,35).

34 Elifelet, fiul maacatitului Ahasbai; Eliam, fiul ghilonitului Ahitofel;

Elifelet, fiul maacatitului Ahasbai. Cronicile redau această expresie astfel: „Elifal, fiul lui Ur”,
„Hefer din Mechera” (1 Cronici 11,35.36), enumerând astfel 2 viteji în loc de unul.
Eliam. 1 Cronici 11,36 îl omite pe Eliam, dar adaugă numele unei alte persoane, „Ahia (engl.
Ahitofel) din Palon”. Este interesant de ştiut că printre vitejii lui David era fiul renumitului său
sfetnic, Ahitofel (vezi 2 Samuel 15,21; 16,23).

35 carmelitul Heţrai; arbitul Paarai;

Heţrai. Sau Heţro (1Cronici 11,37). Cei mai mulţi dintre vitejii lui David erau din regiunea lui
natală. Carmel, modernul Kermel, era o cetate la aproximativ 7,25 mile (11,6 km) km sud de
Hebron.
Arbitul Paarai. Probabil acelaşi cu „Naorai, fiul lui Ezbai” (1 Cronici 11,37).

36 Igal, fiul lui Natan din Ţoba; gaditul Bani n(TM; câteva mss LXX (vezi şi
1 Cron. 11:38): fiul lui Hagri);
Igal, fiul lui Natan. Probabil acelaşi cu „Ioel, fratele lui Natan” (1Cronici 11,38).
Gaditul Bani. Probabil acelaşi cu „Mibhar, fiul lui Hagri” (1 Cronici 11,38).

37 amonitul Ţelek; beerotitul Naharai, cel ce-i ducea armele lui Ioab, fiul Ţeruiei;
Amonitul Ţelek. David avea un număr de străini distinşi în slujba sa, printre ei „Igail, fiul lui
Natan din Ţoba”, un sirian (v. 36; compară cu cap. 8,3.5.12); „Itai din Gat” (cap. 15,18.19) din
cetatea filisteană Gat; şi pe Urie Hititul (v. 39). Este posibil ca toţi aceştia să fi primit religia
ebraică.
Naharai. Sau „Nahrai” (1 Cronici 11,39). Probabil că el a fost căpetenia celor 10 purtători de
arme ai lui Ioab (2 Samuel 18,15) sau probabil că unicul purtător timpuriu de arme al lui Ioab.

38 itritul Ira, itritul Gareb

Itritul Ira. După cât se pare acelaşi Ira care a fost una dintre căpeteniile de seamă ale lui David
(cap. 20,26).
Itritul Gareb. Ieteriţii erau susţinătorii lui din vecinătatea lui Chiriat-Iearim (1Cronici 2,53), un
sat la aproximativ 13 km nord-vest de Ierusalim, unde a stat chivotul după luarea lui de către
filisteni, pe timpul lui Eli (1Samuel 7,2).

39 şi hititul Urie. Erau cu toţii în număr de 37.

Hititul Urie. Vezi cap. 11. După numele lui Urie, în 1 Cronici 11,41-47, mai sunt enumeraţi 16
viteji, al căror nume nu se mai află în altă parte din Biblie. Probabil că ei s-au distins după ce
fusese alcătuită această listă.

Comentarii Ellen G. White:;1-5 PP 754;3.4 PK 26 4 DA 103; PK 688;13-17 PP 736;5T 43.

~ 143 ~
Capitolul 24
David face numărătoarea poporului

1 DOMNUL a(TM; textul paralel din 1 Cronici 21:1 conţine: Satan (lit.: Vrăjmaşul
sau Un vrăjmaş), cu referire fie la diavol, fie la o ameninţare externă care l-a
determinat pe David să facă numărătoarea poporului) s-a aprins de mânie din nou
împotriva lui Israel şi l-a stârnit pe David împotriva lor, spunându-i: „Du-te şi fă
numărătoarea lui Israel şi a lui Iuda!”

S-a aprins. Pricina neplăcerii de aici nu este arătată. Contextul sugerează că motivul ar fi putut fi
creşterea îngâmfării şi încrederii de sine a lui Israel, care a rezultat din măreţia naţională atinsă de
curând. Apăruseră ambiţia pentru măreţia lumească şi o dorinţă de a fi ca şi naţiunile din jurul lor
şi, odată cu acestea, se ivise şi o descreştere a simţământului solemn al destinului la care fusese
chemată naţiunea.
A stârnit. Adică Domnul a făcut aşa. Raportul paralel spune: „Satana s-a sculat împotriva lui
Israel şi a aţâţat pe David să facă numărătoarea lui Israel” (1Cronici 21,1). Aceste afirmaţii nu sunt
în mod necesar contradictorii, ci pot reprezenta, pur şi simplu, două aspecte ale aceluiaşi
eveniment. În textul în discuţie avem un alt caz în care este spus despre Dumnezeu că face ceea ce
El nu împiedică (PP 728.739). În realitate, Satana a fost cel care a aţâţat mândria şi ambiţia care au
făcut pe împăratul lui Israel să promoveze procedee spre a mări numărul oştirii sale cu scopul de a
întinde hotarele lui Israel prin noi cuceriri militare (vezi PP 747).
Fă numărătoarea lui Israel. Nu există nimic în naraţiune care să indice în mod precis când anume
a avut loc acest eveniment în viaţa lui David. Faptul că în această lucrare a fost angajat Ioab timp
de aproape 10 luni (v. 8). arată că trebuie să fi fost într-o perioadă când nu era război. În raportul
paralel (1Cronici 21), naraţiunea este imediat urmată de prezentarea pregătirilor lui David pentru
zidirea Templului. Atât în cartea lui Samuel cât şi în Cronici, pregătirile acestea se află printre
ultimele chestiuni raportate despre domnia lui David. Toate acestea duc la concluzia că
numărătoarea militară a avut loc spre sfârşitul domniei lui David.

2 Regele le-a zis lui Ioab şi conducătorilor oştirii b(LXX (vezi v. 4 şi

1 Cronici 21:2); TM: Ioab, conducătorul oştirii) care erau cu el: – Mergeţi prin
toate seminţiile lui Israel, de la Dan şi până la Beer-Şeba c(Vezi nota de la 3:10; şi
în v. 15), şi faceţi numărătoarea poporului ca să ştiu la cât se ridică numărul lui!

Lui Ioab. Lucrarea a fost încredinţată lui Ioab pentru că el era comandantul oştirii, iar
numărătoarea era făcută în scopuri militare (vezi v. 9; PP 747).
De la Dan şi până la Beer-Şeba. Expresia este inversată în 1 Cronici 21,2: „De la Beer-Şeba până
la Dan” (vezi 2 Cronici 30,5). În toate cărţile mai timpurii, în Judecători, Samuel şi Regi, redarea
este „de la Dan până la Beer-Şeba” (Judecători 20,1; 1Samuel 3,20; 2Samuel 3,10; 17,11; 24,2.15;
1Regi 5,25). O explicaţie posibilă pentru inversare este că, pe vremea când au fost scrise
Cronicile, cam prin sec. V î.Hr., mai ales în mentalitatea ebraică, era Iuda, pentru că regatul de
nord al lui Israel luase sfârşit cu două secole înainte. Deoarece Dan era în regatul de nord, nu se
considera potrivit ca el să fie numit înainte de Beer-Şeba. În felul acesta, folosirea acestei expresii
„de la Dan până la Beer-Şeba” este un indiciu despre data timpurie a (scrierii) cărţilor lui Samuel.

~ 144 ~
3 Dar Ioab i-a zis regelui: – DOMNUL, Dumnezeul tău, să înmulţească poporul de
100 de ori mai mult şi fie ca stăpânul meu, regele, să vadă cu ochii săi lucrul acesta!
Dar de ce doreşte stăpânul meu, regele, să facă acest lucru?
De ce? Ioab era un general călit şi fără scrupule, dar chiar şi el a putut să vadă că efectuarea unei
astfel de numărători nu se potrivea cu principiile fundamentale ale monarhiei ebraice. Printr-un
număr de întrebări, el s-a străduit să-l facă pe David să recunoască nebunia procedeului său.

4 Însă porunca regelui dată lui Ioab şi conducătorilor oştirii a rămas de neclintit.
Prin urmare Ioab şi conducătorii oştirii au plecat de la rege ca să facă numărătoarea
lui Israel.
5 După ce au trecut Iordanul şi-au aşezat tabăra la Aroer, la sud de cetate, în
mijlocul unei vâlcele. După aceea, au traversat teritoriul Gad înspre Iazer.
Au trecut Iordanul. Aceste amănunte ale metodei de a efectua numărătoarea sunt omise în
Cronici. Trecând Iordanul, Ioab şi căpeteniile oştirii au început lucrarea în sudul extrem, la Aroer.
Cetatea aceasta era pe malul râului Arnon (Deuteronom 2,36; Iosua 13,16), în partea sudică a
teritoriului lui Israel, în Transiordania. Ruinele ei mai poartă încă numele de ’Ara’ir.
În mijlocul unei vâlcele. Sau „mijlocul râului” (Iosua 13,9).
Gad. Unul dintre textele revizuite ale Septuagintei redă „spre Gad” sau „până la Gad”.
Iazer. O cetate la hotarul lui Gad (Iosua 13,24.25).

6 Au ajuns în Ghilad şi în teritoriul lui Tahtim-Hodşi, apoi la Dan-Iaan şi prin

împrejurimi până înspre Sidon.
În Ghilad. Galaadul se află la sud-est de marea Galileii şi include Gad şi Manase.
Tahtim-Hodşi. Nu se cunoaşte nimic despre acest ţinut şi nimic nu se poate afla din acest nume.
Unul din textele revizuite ale LXX redă „Cadeş, în ţara hitiţilor”.
Dan-Iaan. Acesta este singurul loc unde numele de „Dan” apare cu sufixul „jaan”. Nu este nici o
îndoială că este vorba de „Dan”, deoarece la el se face referire de două ori (v. 2 şi 15) şi deoarece
la acest punct al descrierii, un loc în apropierea Sidonului ar fi potrivit(vezi Iosua 19,17;
Judecători 18,27-29).
Sidon. Deşi Sidonul era nominal în interiorul lui Aşer, nu pare să fi fost deţinut vreodată de
aşeriţi (Judecători 1,31.32).

7 Au ajuns până la cetatea Tir şi în toate cetăţile hiviţilor şi ale canaaniţilor,apoi s-au
îndreptat înspre Beer-Şeba, în partea de sud a lui Iuda.
Cetatea Tir. Au venit până la un oarecare loc întărit de pe hotarul fenician în apropiere de Tir,
chiar dacă n-au venit chiar până la cetatea însăşi. Pe vremea aceea, Tirul era un stat independent,
al cărui domnitor, Hiram, a fost prieten şi al lui David (2Samuel 5,11; 1Cronici 14,1) şi al lui
Solomon (1Regi 5,1).
Hiviţilor. Se pare că rămăşiţele acestor vechi locuitori ai ţării (Deuteronom 7,1; Judecători 3,5)
ocupau încă porţiuni la frontierele lui Israel.
Înspre Beer-Şeba. Nici un amănunt nu este dat despre locurile vizitate la efectuarea numărătorii
în principalele părţi ale lui Israel şi Iuda.

8 Au străbătut astfel toată ţara şi, după 9 luni şi 20 de zile, s-au întors la Ierusalim.

După 9 luni şi 20 de zile. Acest amănunt exact reflectă veracitatea raportului. Faptul că a durat
atât de mult dovedeşte că a trebuit să se lucreze cu grijă.

~ 145 ~
9 Ioab i-a dat regelui numărul bărbaţilor din popor: în Israel erau 800000 de bărbaţi
în stare să meargă la război, iar în Iuda – 500000.
I-a dat regelui numărul. Cifrele date aici diferă de cele din 1 Cronici 21,5. Unii cred că totalul
stabilit pentru Israel în Cronici poate să cuprindă şi oastea permanentă de 288.000 de bărbaţi
(1Cronici 27,1-15). Alţii iau acest text ca incluzând estimări ale seminţiilor lui Levi şi Beniamin, a
căror numărătoare nu fusese făcută (1Cronici 21,6). Se poate face o deosebire între „oameni de
război” arătaţi aici şi „tot Israelul” din 1 Cronici 21:5, privind prima grupă ca unităţi alese pentru
operaţiuni active, iar a doua ca incluzând şi unităţi de rezervă. În orice caz este clar că, aşa cum
sunt date, cifrele sunt rotunde.

Pedeapsa DOMNULUI

10 David s-a simţit mustrat în cugetul lui după ce făcuse numărătoarea poporului. El
I-a zis DOMNULUI: „Am săvârşit un mare păcat prin ceea ce am făcut d(Vezi
Exod 30:12-13)! Însă acum DOAMNE, iartă, Te rog, nelegiuirea robului Tău, căci am
lucrat întru totul ca un nebun!”
Am săvârşit un mare păcat. În timp ce numărătoarea era în curs, David a început să cugete la
implicaţiile acţiunii sale şi a înţeles că făcea o mare greşeală. Cel care îi vorbea era Duhul lui
Dumnezeu, care îi arăta nebunia procedeului său. În adâncă umilinţă, el şi-a mărturisit greşeala
înaintea lui Dumnezeu şi a cerut iertare.

11 În dimineaţa următoare, când David s-a trezit, Cuvântul DOMNULUI a venit la

profetul Gad, văzătorul lui David, spunându-i:
12 „Du-te şi spune-i lui David: «Aşa vorbeşte DOMNUL: ‘3 nenorociri îţi pun
înainte! Alege una dintre ele şi cu aceea te voi lovi!’»”
13 Gad a venit la David şi l-a înştiinţat spunându-i: – Ce alegi? 7 e(TM; LXX şi
1 Cron. 21:12: 3) ani de foamete în ţară, 3 luni în timpul cărora să fugi dinaintea
duşmanilor tăi, şi ei să te urmărească sau 3 zile în timpul cărora molima să fie în
ţară? Acum gândeşte-te şi vezi ce trebuie să răspund Celui Ce m-a trimis!
Şapte ani. Septuaginta redă „3 ani”, după cum redă şi textul paralel, 1 Cronici 21,12.

14 – Sunt într-o mare strâmtorare, i-a răspuns David lui Gad. Mai bine să cădem în
mâna DOMNULUI, căci mila Lui este nemărginită, decât să cad în mâinile oamenilor!
În mâna Domnului. Se pare că aici David n-a ales ce pedeapsă să primească, ci mai degrabă şi-a
exprimat dorinţa ca ea să vină de la Dumnezeu. Atât ciuma cât şi foametea puteau fi privite ca
venind de la Dumnezeu. Amândouă judecăţile aveau să cadă asupra naţiunii şi a împăratului, dar,
deoarece poporul nutrea aceleaşi păcate ca cele care l-au împins pe David la acţiune, Domnul, prin
greşeala lui David, a pedepsit păcatele lui Israel (vezi PP 748)

15 DOMNUL a trimis molima în Israel, începând din acea dimineaţă şi până la

încheierea timpului hotărât. De la Dan şi până la Beer-Şeba au murit din popor
70.000 de oameni.

Până la încheierea timpului hotărât. Cele 3 zile specificate (v. 13).

~ 146 ~
16 În timp ce îngerul f(Sau: Îngerul; şi în v. 17) avea mâna întinsă spre Ierusalim şi-l
distrugea, DOMNULUI I-a părut rău pentru acel dezastru şi i-a zis îngerului care
distrugea poporul: „Destul! Retrage-ţi mâna!” Îngerul DOMNULUI era lângă aria
iebusitului Aravna.

Domnului I-a părut rău. Vezi cele despre Geneza 6,6; Exod 32,14.
Aravna. Sau Ornon (1Cronici 21,15).

17 Văzându-l pe îngerul care lovea poporul, David I-a zis DOMNULUI: „Iată că eu
am păcătuit! Eu am săvârşit nelegiuirea! Dar oile acestea, ce au făcut oare? Te rog,
lasă mâna Ta să fie numai împotriva mea şi împotriva familiei mele!”

Iată că eu am păcătuit. David a mărturisit deschis păcatul lui. Nu a fost nici o încercare de a
arunca vina pe altcineva. El era răspunzător în primul rând şi şi-a asumat răspunderea înaintea lui
Dumnezeu.

David zideşte un altar

18 Gad a venit la David în acea zi şi i-a zis: – Du-te şi ridică-I DOMNULUI un altar
pe aria iebusitului Aravna!

Ridică-I Domnului un altar. Locul unde s-a oprit îngerul a fost muntele Moria, muntele unde
Avraam înălţase un altar pentru jertfirea lui Isaac şi unde i Se arătase Dumnezeu (Geneza 22,1-14;
2 Cronici 3,1) şi tot aici a fost locul unde, mai târziu, Solomon ridicase templul lui. Locul unde
moartea fusese oprită prin har era loc sfânt şi de aici înainte el a fost recunoscut ca atare de
poporul lui Dumnezeu (PP 748,749).

19 David s-a dus şi a făcut după cuvântul pe care DOMNUL îl poruncise prin Gad.

20 Aravna s-a uitat şi l-a văzut pe rege şi pe slujitorii săi, venind înspre el. El a ieşit
din arie şi s-a plecat cu faţa la pământ înaintea regelui.

21 El l-a întrebat: – De ce a venit stăpânul meu, regele, la slujitorul său? – Doresc

să-ţi cumpăr aria, i-a răspuns David, pentru a zidi aici un altar DOMNULUI ca astfel
urgia care s-a abătut asupra poporului să înceteze.

22 – Stăpânul meu, regele, poate să ia şi să aducă ca jertfă tot ceea ce doreşte, i-a zis
Aravna lui David. Aici sunt şi boii pentru arderea de tot, iar uneltele de treierat şi
jugul vor ţine loc de lemne.

23 Toate acestea, o, rege, Aravna i le dă regelui. Apoi a mai zis: Fie ca DOMNUL,
Dumnezeul tău, să te primească!

I le dă regelui[Ca împăratului-trad. Cornilescu] (engl. „as a king”). Textul acesta ar trebui să fie
citit: „Toate aceste lucruri, o, împărate, Aravna le dă împăratului”. De îndată ce Aravna a aflat că
David doreşte aria pentru un altar, el a fost gata să i-o dea, împreună cu boii şi uneltele de treierat.
El era gata să sacrifice din ce era al lui pentru ca nenorocirea să înceteze.

~ 147 ~
24 Regele însă i-a zis lui Aravna: – Nu aşa! Vreau s-o cumpăr de la tine, plătindu-ţi!
Nu voi aduce DOMNULUI meu arderi de tot care să nu mă coste nimic! Astfel, David
a cumpărat aria şi boii cu 50 de şecheli de argint. g(Aproximativ 0,6 kg)

Vreau s-o cumpăr. Era numai drept ca David să cumpere aria şi nu să o accepte ca dar. Principiul
pe baza căruia a acţionat David stă la temelia tuturor adevăratelor servicii şi sacrificii.
Cu 50 de şecheli de argint. Cronicile redau preţul de „600 de sicli de aur” (1Cronici 21,25). Se
poate că raportul din Samuel se ocupă cu preţul plătit numai pentru o parte a tranzacţiei. David a
plătit 50 de sicli de argint , pentru că greutatea argintului era pentru „arie şi boi”. Cronicile afirmă
că el a cumpărat ,,locul” cu 600 sicli de aur. ,,Locul” poate să însemne întregul munte Moria, pe
care avea să fie zidit mai târziu Templul.

25 Apoi David a zidit acolo un altar DOMNULUI şi I-a adus arderi de tot şi jertfe de
pace h(Vezi nota de la 6:17). DOMNUL a răspuns astfel rugăciunilor făcute pentru
ţară, iar urgia care era peste Israel a fost oprită.

A adus arderi de tot. Arderi de tot se aduceau pe acea vreme la Gabaon, unde se afla tabernacolul
mozaic (1Cronici 16,39.40; 21,29; 2Cronici 1,3-6). 1 Cronici 21,26 spune că atunci când au fost
aduse aceste jertfe, Domnul „a răspuns prin foc, care s-a pogorât din cer pe altarul arderii de tot”.
David a stabilit această parte, ca loc pentru casa Domnului (1Cronici 22,11; 2Cronici 3,1).
Cu acest raport despre pocăinţa şi împăcarea lui David cu Dumnezeu, cartea lui Samuel se
încheie. Viaţa lui David este o mărturie constantă despre bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu şi
despre puterea mântuitoare a harului Său în experienţa acelora care Îi predau viaţa cu seriozitate şi
umilinţă.

Comentarii Ellen G. White:

1-25 P 747-749
1-13 PP 747
14 TM 354; 5T 57
14-25 PP 748
24 2T 127

~ 148 ~