CUPRINS

Capitolul nr.1 .....................................................................................................pg.2

Capitolul nr.2 .....................................................................................................pg.6
Capitolul nr.3 .....................................................................................................pg.15
Capitolul nr.4 .....................................................................................................pg.24
Capitolul nr.5 .....................................................................................................pg.34
Capitolul nr.6 .....................................................................................................pg.43
Capitolul nr.7 .....................................................................................................pg.53
Capitolul nr.8 .....................................................................................................pg.58
Capitolul nr.9 .....................................................................................................pg.66
Capitolul nr.10 ...................................................................................................pg.77
Capitolul nr.11 ...................................................................................................pg.85
Capitolul nr.12 ...................................................................................................pg.91
Capitolul nr.13 ...................................................................................................pg.95
Capitolul nr.14 ...................................................................................................pg.101
Capitolul nr.15 ...................................................................................................pg.107
Capitolul nr.16 ...................................................................................................pg.114
Capitolul nr.17 ...................................................................................................pg.119
Capitolul nr.18 ...................................................................................................pg.129
Capitolul nr.19 ...................................................................................................pg.138
Capitolul nr.20 ...................................................................................................pg.145
Capitolul nr.21 ...................................................................................................pg.150
Capitolul nr.22 ...................................................................................................pg.154
Capitolul nr.23 ...................................................................................................pg.158
Capitolul nr.24 ...................................................................................................pg.167
Capitolul nr.25 ...................................................................................................pg.171

~1~
Capitolul 1
Judecata DOMNULUI asupra lui Ahazia

1 După moartea lui Ahab, Moab s-a răsculat împotriva lui Israel.
Moab s-a răsculat. A doua carte a Regilor continuă cu naraţiunea despre domnia lui Ahazia,
începută în 1Regi 22.51. În felul acesta, despărţirea dintre prima şi a doua Regi în acest punct este
cu totul arbitrară.
David adusese Moabul la vasalitate (2Samuel 8:2). După acest eveniment, Scriptura tace pentru
un timp cu privire la soarta Moabului. Probabil că ţara şi-a recăpătat independenţa în timpul
tulburărilor care au rezultat după moartea lui Solomon. Conform cu Piatra Moabită (vezi nota
adiţională despre cap. 3), Omri şi Ahab au asuprit Moabul. Dar moartea lui Ahab şi boala lui
Ahazia au dat Moabului ocazie să se revolte. În Orientul antic era ceva obişnuit să se revolte
pentru independenţă după moartea unui împărat. Pentru continuarea naraţiunii privind Moabul,
vezi 2Regi 3,4-23.

2 S-a întâmplat că Ahazia a căzut prin grilajul odăii lui de sus din palatul Samariei şi
a zăcut la pat. Atunci a trimis nişte mesageri, zicându-le: „Duceţi-vă şi întrebaţi-l pe
Baal-Zebub a(Baal-Zebub înseamnă DOMNUL (Baal) Muştelor, o parodiere a
epitetului Baal-Zebul (Prinţul Baal), Baal fiind zeul canaanit al fertilităţii; peste tot
în capitol), zeul Ekronului, dacă mă voi vindeca de boala aceasta.”
Ahazia a căzut. Probabil că împăratul privea pe fereastră, de la unul dintre etajele palatului său
(vezi cap. 9:30). Pe acea vreme, în Răsărit, ferestrele erau închise prin zăbrele de lemn întreţesut,
care se deschideau în afară; deci, dacă nu erau bine fixate, cineva care se rezema de ele, putea uşor
să cadă în afară.
Baal-Zebub. În mod literal, domnul muştelor. În Orientul antic, zeilor-muscă li se aducea
închinare. În NT, Baal-Zebub este prinţul demonilor (Matei 10:25; 12:24; Marcu 3:22;Luca 11:15,
18, 19). Majoritatea manuscriselor greceşti ale NT, conţin forma Beelzeboul Beelzeboul, care
înseamnă domnul este prinţ. În textele de la Ras Samra (vezi Vol. I, pag 128), se găseşte o formă
asemănătoare cu cea din NT, şi anume zbl b`l arş zbl b’l ars\. Amintirea acestei zeităţi în texte atât
de vechi ca cele de la Ras Samra, mărturiseşte despre marea ei vechime.
Ekronului. Cea mai nordică cetate din cele 5 cetăţi filistene. Zeul Ecronului se presupunea că dă
informaţii despre evenimentele viitoare, astfel că era consultat pe scară largă.

3 Dar un înger b(Sau: Îngerul; Vezi Gen. 16:7-13) al DOMNULUI i-a zis lui Ilie
c(Ilie (ebr.: Eliahu) înseamnă DOMNUL (YHWH) este Dumnezeul meu, nume
sugestiv pentru misiunea sa; peste tot în carte) tişbitul: „Scoală-te, du-te să-i
întâlneşti pe mesagerii regelui Samariei şi spune-le: «Oare nu este Dumnezeu în
Israel, de mergeţi să-l întrebaţi pe Baal-Zebub, zeul Ekronului?
Un înger. Aceasta n-a fost prima apariţie a unui înger, lui Ilie. Cu ocazia fugii profetului de
Izabela, îngerul Domnului i se arătase spre a-l mângâia şi întări pe fugarul descurajat (1Regi 19:5,
7). Îngerul îl îndrumă să meargă să întâlnească pe solii împăratului suferind, care, în strâmtorarea
lui, îi căuta pe zeii păgânilor. Ceva mai târziu, îngerul i se arată din nou lui Ilie, instruindu-l să se
învoiască faţă de cererea lui Ahazia (2Regi 1:15).
De mergeţi să-l întrebaţi. În timpul domniei tatălui său, Ahazia a fost martor la multele lucrări
minunate ale lui Dumnezeu. El cunoştea prea bine puterea lui Dumnezeu de a ajuta şi mai ştia şi
că asupra păcătoşilor s-au abătut judecăţi teribile. A se întoarce acum la zeul Ecronului însemna
pentru el a lepăda pe Iehova şi a invita ca judecăţi să vină asupra lui.

~2~
4 De aceea aşa vorbeşte DOMNUL: ‘Nu te vei mai da jos din patul în care te-ai suit,
ci vei muri cu siguranţă!’»” Apoi Ilie a plecat.
Ci vei muri cu siguranţă. Aceia care se întorc de la adevăratul Dumnezeu spre zeii păgânilor, nu
găsesc viaţă, ci moarte. Numai Dumnezeu este autorul vieţii şi stă în puterea Lui să vindece şi să
refacă. Când Satana, prin sisteme de religie falsă, făgăduieşte să vindece, aceasta este numai
pentru a aduce pe oameni sub stăpânirea voinţei lui crude, ca începând de aici înainte, să-i
stăpânească cu o putere care pare imposibil de înfrânt.

5 Când mesagerii s-au întors la rege, el i-a întrebat: – De ce v-aţi întors?

De ce v-aţi întors? Când solii s-au întors aşa de repede din misiunea lor, Ahazia ştia că ei n-au
putut să-şi încheie călătoria lor până în Ecron şi dorea să cunoască motivul.

6 – Ne-am întâlnit cu un om, i-au răspuns ei, care ne-a zis astfel: „Întoarceţi-vă la
regele care v-a trimis şi spuneţi-i: «Aşa vorbeşte DOMNUL: ‘Oare nu este Dumnezeu
în Israel, de ai trimis să-l întrebe pe Baal-Zebub, zeul Ekronului? De aceea nu te vei
mai da jos din patul în care te-ai suit, ci vei muri cu siguranţă!’»”
Un om. Solii fie că n-au reuşit să recunoască pe Ilie, fie că au socotit că e mai bine să nu-i spună
împăratului cine a fost acela care trimisese avertizarea.
De ai trimis să-l întrebe. Trimiterea de către Ahazia a unei delegaţii să întrebe pe zeul Ecronului
a avut drept scop să arate deschis şi în public dispreţ pentru Iehova. Aceasta era o insultă adusă
Maiestăţii cerului, care nu trebuia lăsată nemustrată. Israel trebuia să cunoască că zeii filistenilor
erau fără putere spre a ajuta în ceasul strâmtorării şi că Iehova încă se mai afla pe tronul Său.

7 – Cum arăta bărbatul care v-a întâlnit şi care v-a spus aceste cuvinte? i-a întrebat
el.
Cum arăta. De îndată ce solia a fost prezentată, Ahazia putea să ştie că aceasta putea să vină
numai de la Ilie, pentru că cine altcineva ar vorbi cu astfel de siguranţă şi curaj? Împăratul
cunoştea bine înfăţişarea profetului, de aceea are nevoie de descriere spre a stabili identificarea.

8 – Era un om îmbrăcat cu o manta de păr şi încins la mijloc cu o curea de piele, i-au

răspuns ei. – Este Ilie tişbitul, a zis el.
Îmbrăcat cu o manta de păr. (În engleză, a hairy man = un om păros.) Probabil cuvintele
înseamnă un om cu bucle de păr, barbă deasă şi, în general, păr bogat sau se poate referi la
îmbrăcămintea de păr a lui Ilie.
O curea. Aceasta era o îmbrăcăminte aspră, de piele. De obicei, evreii purtau îmbrăcăminte de
lână sau in, care erau moi şi confortabile, dar acestea n-ar fi fost potrivite pentru Ilie, în situaţiile
dificile în care el era obligat să trăiască. Ioan Botezătorul a purtat o îmbrăcăminte din păr de
cămilă şi un brâu de piele (Matei 3:4), la fel ca înaintaşul său.

9 Atunci a trimis la el o căpetenie peste 50 de oameni, împreună cu cei 50 de

oameni ai acestuia. Căpetenia a venit la Ilie, care stătea pe vârful unui deal şi i-a zis:
– Omule al lui Dumnezeu, regele îţi porunceşte să vii!

O căpetenie peste 50. Ahazia îl ura, dar se şi temea de profet. Solia de pedeapsă nu l-a adus pe
împărat la pocăinţă. El ştia că era un om pe moarte, dar era plin de amărăciune şi mânie şi era
hotărât să trimită după profet pentru ca, dacă era posibil, să îndepărteze judecata ameninţătoare. A
fost trimisă o ceată de 50 de oameni înarmaţi spre a intimida pe profet.

~3~
10 Dar Ilie i-a răspuns căpeteniei: – Dacă sunt un om al lui Dumnezeu, să se
coboare foc din cer şi să te mistuie pe tine şi pe cei 50 de oameni ai tăi. Atunci s-a
coborât foc din cer şi l-a mistuit pe el şi pe cei 50 de oameni care erau împreună cu
el.
Foc din cer. Ameninţarea lui Ahazia în efortul de a-l convinge pe Ilie să retracteze pronunţarea
pedepsei era nebunească. Aceasta dovedeşte că el a îndrăgit aceea atitudine cum făcuse şi tatăl
său. Ahab l-a făcut pe Ilie răspunzător pentru dezastruoasa secetă din Israel (1Regi 18:17). Acum
Ahazia, prin acelaşi raţionament pervertit, l-a făcut răspunzător pe Ilie pentru consecinţele care el
ştia că au să urmeze sigur, după cuvintele profetului. O astfel de încercare samavolnică de a dicta
profetului şi de a revoca astfel planurile lui Dumnezeu nu putea rămâne nemustrată. Mânia lui
Dumnezeu s-a abătut asupra cetei de ostaşi. Împotriva răzvrătirii lui Ahazia s-a descoperit
maiestatea şi supremaţia lui Dumnezeu. Pentru aluzia NT la acest incident, vezi Luca 52-55.

11 Apoi regele a trimis o altă căpetenie peste 50 de oameni, împreună cu cei 50 de

oameni ai acestuia. Căpetenia i-a zis: – Omule al lui Dumnezeu, regele îţi
porunceşte să cobori repede!
O altă căpetenie. Prin trimiterea unei alte cete de 50, Ahazia a dat dovadă de perversitate şi
încăpăţânare. El primise zdrobitoarea dovadă despre neplăcerea divină faţă de umblarea lui, dar el
era hotărât să continue cu încăpăţânare, scopurile lui, rău îndrumate.

12 Dar Ilie i-a răspuns: – Dacă sunt un om al lui Dumnezeu, să se coboare foc din
cer şi să te mistuie pe tine şi pe cei 50 de oameni ai tăi. Atunci s-a coborât focul lui
Dumnezeu din cer şi l-a mistuit pe el şi pe cei 50 de oameni care erau împreună cu
el.
13 Regele a trimis o a treia căpetenie peste 50 de oameni, împreună cu cei 50 de
oameni ai acestuia. Această a treia căpetenie s-a dus şi s-a plecat pe genunchi
înaintea lui Ilie şi l-a implorat zicându-i: „Omule al lui Dumnezeu, te rog, pune preţ
pe viaţa mea şi pe viaţa acestor 50 de slujitori ai tăi!
S-a plecat pe genunchii. Căpetenia peste a treia ceată de 50 s-a smerit înaintea lui Dumnezeu. El
s-a apropiat de Ilie pe genunchi, nu ca un închinător, ci ca un rugător. El ştia că, dacă va manifesta
acelaşi spirit cum au făcut primele două căpetenii, el avea să aibă parte de aceeaşi soartă.

14 Ştim că focul care s-a coborât din ceruri le-a mistuit deja pe primele două
căpetenii peste 50 şi pe oamenii lor, dar acum, pune preţ pe viaţa mea!”
Pune preţ. În loc să-i poruncească lui Ilie să meargă la împărat, căpetenia l-a rugat pentru
îndurare, pentru ca viaţa lui să fie cruţată. N-a mai fost un dispreţ îndrăzneţ faţă de profet, cum
fusese în primele două cazuri, ci un respect şi o teamă care au fost acceptate de Dumnezeu.

15 Atunci îngerul DOMNULUI i-a zis lui Ilie: „Însoţeşte-l şi nu te teme de el!” Ilie s-a
dus îndată împreună cu el la rege.

Însoţeşte-l. Dumnezeu nu avea să îngăduie ca servul Său să fie constrâns de către împăratul cel
păcătos. Ahazia avusese dovada unei minunate dovezi a puterii divine, dar el a refuzat să se
umilească înaintea Celui Prea Înalt. El merita o mustrare aspră şi Ilie a primit sarcina să meargă cu
ostaşii pentru a prezenta solia. Lui Ilie i s-a spus să nu-i fie frică. După ce a adus foc din cer pe
Muntele Carmel, Ilie şi-a îngăduit să cadă de frică înaintea mâniei Izabelei. Acum el a fost în mod

~4~
deosebit îndemnat să nu-i fie teamă de împărat, în ciuda acestor 3 manifestări de mânie ale lui
Ahazia.

16 El i-a zis regelui: „Aşa vorbeşte DOMNUL: «Nu este în Israel Dumnezeu al Cărui
cuvânt să-L poţi întreba de trimiţi mesageri să-l întrebe pe Baal-Zebub, zeul
Ekronului? Pentru că ai făcut aceasta, nu te vei mai da jos din patul în care te-ai suit,
ci vei muri cu siguranţă!»”
Ci vei muri cu siguranţă. Împăratul muribund se afla faţă-n faţă cu profetul pe care el a încercat
să-l ameninţe. Totuşi n-a fost Ilie, ci Ahazia, cel care acum, îşi aştepta pedeapsa. Împăratul s-a
întors de la Dumnezeul lui Israel, spre un josnic idol al unei cetăţi filistene. În loc să mărturisească
despre puterea lui Iehova, să dea slavă Numelui Lui celui sfânt, el a defăimat Numele Domnului,
înaintea vrăjmaşilor păgâni ai poporului lui Dumnezeu. Fără teamă, Ilie face cunoscut împăratului,
teribilul preţ pe care trebuie să-l plătească pentru apostazia lui.

17 Ahazia a murit potrivit Cuvântului DOMNULUI pe care l-a rostit Ilie. Pentru că nu
avea nici un fiu, în locul lui a devenit rege Ioram d(TM: Iehoram, o variantă a lui
Ioram; unele traduceri antice conţin: fratele său, Iehoram, probabil pe baza lui 3:1).
Era al doilea an al domniei lui Iehoram, fiul lui Iehoşafat, regele lui Iuda.
A murit. Nepocăit până la sfârşit, urând pe Dumnezeu şi cu totul neputincios în faţa slujitorului
Său, Ahazia a murit. Ca împărat al lui Israel, într-o vreme când Dumnezeu era gata să Se
manifeste în astfel de căi minunate, Ahazia a avut în faţa lui o ocazie neobişnuită de a-şi conduce
poporul de la căile lui cele rele, pe calea dreptăţii şi a păcii. Dar el a greşit. El a murit cu solia de
mustrare divină răsunând în urechile lui. Acesta este sfârşitul celor ce se opun şi sfidează Duhul
lui Dumnezeu.
Ioram. Un alt fiu al lui Ahab, numit, după cât se pare, după Ioram din Iuda, fiul lui Iosafat.
Al doilea an. În cap. 3:1 ni se spune că el a venit la tron în al 18-lea an al lui Iosafat. Această
dublă datare a urcării pe tron a lui Ioram este vrednică de notat pentru că ea arată că Ioram din
Iuda domnea înainte de moartea tatălui său, al 18-lea an al lui Iosafat fiind al doilea an al lui Ioram
de domnie laolaltă. Astfel este evident că Ioram a început domnia lui împreună cu tatăl său în al
17lea an al lui Iosafat.

18 Celelalte fapte pe care le-a făcut Ahazia, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor
regilor lui Israel”?
Comentarii Ellen G. White:
1–18PK 207–212
1 5T 191
2 CH 457; PK 207; 5T 192
2–45T 191
2, 6 CH 455
3 CT 255; Ev 608; 5T 197; 8T 69
3, 4 AA 290; PK 208
4 5T 195
7–13PK 208
15, 16 PK 209
16 PK 224
17 PK 210

~5~
Capitolul 2
Înălţarea lui Ilie la cer

1 Când a vrut DOMNUL să-l ridice pe Ilie la cer într-un vârtej de vânt, Ilie şi Elisei
a(Elisei (ebr.: Elişa) înseamnă Dumnezeu mântuie) ieşeau împreună din Ghilgal.
Să-l ridice pe Ilie. Domnul îi dăduse lui Ilie o descoperire a faptului că El îl va lua la cer, dar,
fără ca el să ştie acest fapt, a mai fost descoperit şi lui Elisei şi fiilor profeţilor (vezi PK 225, 226).
Înălţarea lui Ilie a avut loc după ce Ioram începuse domnia lui în Iuda (2Cronici 21:5,12).
Ilie şi Elisei ieşeau împreună. În mod literal, Ilie şi Elisei au plecat. Elisei era cel care însoţea pe
Ilie. De pe vremea când a fost chemat, se pare că Elisei a fost prezent în mod continuu cu Ilie,
pentru că el a mers după Ilie (1Regi 19:21). Tânărul profet era obişnuit să îndeplinească astfel de
slujbe zilnice pentru stăpânul său, precum turnarea de apă pe mâinile lui (1Regi 3:11), şi, făcând
toate acele slujbe de amabilă şi personală slujire, precum un fiu poate să facă pentru un tată mai în
vârstă.
Ghilgal. Probabil că nu Ghilgal din valea Iordanului, aproape de Ierihom, unde Israel a tăbărât
după trecerea Iordanului şi unde Iosua a ridicat cele douăsprezece pietre (Iosua 4:19,20).
Comentatorii au scos în evidenţă două dificultăţi în această identificare: (1) ordinea în care sunt
amintite cele trei centre ale şcolilor, Ghilgal, Betel, Ierihon (2Regi 2:1-4); comp. cu PK 225);
(2) expresia s-au pogorât fiind folosită spre a descrie călătoria de la Ghilgal la Betel (2Regi 2:2).
Cuvântul ebraic yarad yarad, din care este tradusă expresia, înseamnă a coborî şi nu este cuvântul
care ar fi fost folosit în mod normal spre a descrie o călătorie de la Ghilgal, din valea Iordanului,
de la o altitudine de circa 213 m sub nivelul mării, la Betel, la circa 900 m deasupra nivelului
mării. Era un Ghilgal aproape de câmpia de lângă stejarii lui More (Deuteronom 11:30), care era
lângă Sihem (Geneza 12,6). Acest Ghilgal a fost identificat cu satul modern Jiljilia yarad, din
nordul Samariei, la 11,8 km nord-vest de Betel şi s-a sugerat ca localizare posibilă a Ghilgalului
din această naraţiune.

2 Ilie i-a zis lui Elisei: – Rămâi aici, te rog, pentru că DOMNUL mă trimite până la
Betel. – Viu este DOMNUL şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi, i-a răspuns
Elisei. Aşa că au coborât împreună la Betel.
Rămâi aici. Ilie ştia că el ajunsese la sfârşitul carierei lui pământeşti. Pentru Elisei, fiecare
invitaţie de a rămâne şi a lăsa pe stăpânul său să meargă singur înainte era o punere la probă a
scopului şi credincioşiei lui. Se va întoarce el acum înapoi de la lucrarea la care fusese chemat ca
urmaş al lui Ilie, mergând înapoi la plug, sau va fi credincios chemării ca profet, continuând
lucrarea de reformă atât de nobil şi de eficient începută de Ilie?
Mă trimite. Înainte de înălţarea lui Ilie, el trebuia să mai viziteze încă o dată şcolile profeţilor,
spre a avertiza şi a întări pe cei care aveau să poarte răspunderi în lucrarea Domnului.
Este semnificativ faptul că două dintre aceste centre importante de instruire spirituală erau
aşezate în locuri unde se stabiliseră altare pentru falsa închinare care ajunsese atât de puternic
fortificată în ţară. Aceste două şcoli erau la Ghilgal şi Betel (vezi cele despre v. 1) şi a treia şcoală
era la Ierihon. Tinerii instruiţi în aceste şcoli trebuiau să aducă la îndeplinire în orice parte a ţării,
lucrarea de instruire a poporului în căile lui Dumnezeu şi să combată influenţa idolatriei,căreia i se
dăduse un sprijin atât de puternic de către Ahab şi Izabela. Ca rezultat al acestor eforturi serioase
şi unite, au fost puse în acţiune influenţe puternice spre bine, iar cauza idolatriei a primit o lovitură
hotărâtoare. Israel, care din cauza răutăţii lui, părea copt pentru nimicire, a fost salvat pentru un
timp de pericolele care ameninţau să aducă naţiunea la ruină.
Viu este Domnul. Aceste cuvinte serioase au fost spuse de 3 ani, la Ghilgal, la Betel (v. 4) şi la
Ierihon (v. 6). Ele descoperă scopul hotărât al lui Elisei de a nu-şi părăsi încrederea, ci să continue
până la capăt, împreună cu învăţătorul său, Ilie, în lucrarea la care fusese chemat. Tânărul fusese

~6~
chemat de Dumnezeu să urmeze pe profetul mai vârstnic şi să primească de la el o instruire care
trebuia să-l pregătească pentru grelele răspunderi pe care în curând urma să le poarte singur. Atâta
timp cât era ocazia pentru slujire, Elisei a refuzat să părăsească pe învăţătorul său. El avea să fie
un slujitor adevărat şi încrezător.

3 Fiii profeţilor b(Prin fiu se înţelege calitatea de membru al grupului profeţilor,

grup care avea probabil şi anumiţi mentori, cum a fost Samuel, Ilie, Elisei; peste tot
în capitol), care erau la Betel, l-au întâmpinat pe Elisei şi i-au zis: – Ştii că DOMNUL
îl va răpi astăzi pe stăpânul tău de lângă tine c(Lit.: de deasupra capului tău; şi în
v. 5)? – Da, ştiu, le-a răspuns Elisei, dar tăceţi!
Fiii profeţilor. Numai cu câţiva ani mai înainte, Ilie crezuse că în Israel numai el singur a rămas
credincios lui Dumnezeu, dar el a primit asigurarea divină că Domnul avea nu mai puţin de 7000
în Israel, care nu-şi plecaseră genunchiul înaintea lui Baal (1Regi 19:18). Mulţi dintre aceşti fii
credincioşi ai lui Dumnezeu s-au unit cu şcolile profeţilor, pentru a se putea pregăti pentru o parte
din aceeaşi lucrare de reformă la care fuseseră chemaţi Ilie şi Elisei. Multe şcoli ajunseseră la
decădere în timpul apostaziei lui Israel, dar au fost restabilite de Ilie (PK 224). Acum Ilie găsea în
toată naţiunea dovezi de credinţă şi curaj în Domnul şi inima lui se bucura văzând puternica
lucrare pe care el o vedea că este continuată în şcoli.
Ştii? Faptul că Ilie urma să fie mutat în acea zi fusese descoperit nu numai profetului, însuşi, ci şi
lui Elisei şi fiilor profeţilor (vezi cele despre v. 1). Când un om are o descoperire de la Dumnezeu,
nu este o indicaţie că acea descoperire nu a mai fost dată şi altcuiva.
De lângă tine. Era în general recunoscut că Ilie deţinea poziţia de conducere în lucrarea de
reformă a Domnului, care se aducea la îndeplinire atunci în Israel. Ucenicii din şcolile profeţilor
recunoşteau acest fapt, şi tot aşa şi Elisei. Dumnezeu continuă să facă lucrarea Sa pe pământ, prin
conducătorii aleşi de El. Adevăratul popor al lui Dumnezeu recunoaşte pe aceşti conducători aleşi
pe cale divină şi urmează conducerii lor, fără invidie şi critică.

4 Apoi Ilie i-a zis lui Elisei: – Rămâi aici, te rog, pentru că DOMNUL mă trimite la
Ierihon. – Viu este DOMNUL şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi, i-a răspuns
Elisei. Aşa că s-au dus împreună la Ierihon.
La Ierihon. De la Ghilgal din sudul Samariei (vezi cele despre v. 1), Ilie şi Elisei au călătorit spre
est şi sud, spre Betel, şi, acum, ei continuă călătoria lor în aceeaşi direcţie generală, spre Ierihon,
care se afla cam la 21 km dincolo de Betel.

5 Profeţii care erau la Ierihon l-au întâmpinat pe Elisei şi i-au zis: – Ştii că DOMNUL
îl va răpi astăzi pe stăpânul tău de lângă tine? – Da, ştiu, a răspuns el, dar tăceţi!
Profeţii. Centrele lucrări lui Dumnezeu sunt situate în locuri strategice. Întemeierea unei şcoli a
profeţilor la Ierihon n-a fost la întâmplare. Ierihonul se afla pe un drum de seamă pe care treceau
mulţi călători din regiunile de peste Iordan. La oaza din Ierihon, ei puteau să se oprească pentru
odihnă şi reînviorare. Aici ei puteau veni în contact cu ucenicii de la şcolile profeţilor şi să
primească de la ei, solii de speranţă şi de încredere în Domnul, care Dumnezeu dorea să fie duse
tuturor oamenilor de pretutindeni.

6 Apoi Ilie i-a zis: – Rămâi aici, te rog, pentru că DOMNUL mă trimite la Iordan. –
Viu este DOMNUL şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi, i-a răspuns Elisei. Aşa
că au plecat împreună.

La Iordan. La râul Iordan, cei 2 bărbaţi erau numai la vreo 16 km depărtare de muntele Nebo şi
Pisga, adică în faţa Ierihonului (Deuteronom 34:1). Astfel că în aceeaşi regiune unde a murit

~7~
Moise şi de unde a fost luat la cer, urma să fie transferat Ilie, cel mai mare dintre profeţi, de la
Moise încoace.

7 50 de bărbaţi dintre profeţi au venit şi s-au oprit la o anumită distanţă înaintea lor.
Amândoi stăteau pe malul Iordanului.
Cincizeci de bărbaţi. Aceasta constituie o indicaţie despre mărimea unei şcoli a profeţilor.
Limbajul textului înseamnă că aceştia nu era toţi, ci numai o parte din cei care urmau la şcoala din
Ierihon.
S-au oprit la o anumită distanţă. Aceşti fii ai profeţilor ştiau că Ilie avea să fie luat de la ei şi
înălţat la cer, şi că aceasta avea să fie ultima oară când ei vedeau pe iubitul lor conducător. Astfel
că ei s-au oprit într-un loc favorabil, probabil pe înălţimile abrupte din spatele cetăţii, de unde
puteau să aibă un câmp vizual al întregului curs al râului şi al ţărmului de dincolo, până la mulţi
kilometri depărtare.
Pe malul Iordanului. Sub observaţia celor 50 de oameni care au ocupat poziţia lor, pe locul ales,
Ilie şi Elisei au ajuns la Iordan. Aceasta era cam la 8 km, la cel mai apropiat cot, de Ierihon.

8 Atunci Ilie şi-a luat mantaua, a făcut-o sul şi a lovit cu ea apele, iar apele s-au
despărţit într-o parte şi într-alta şi au trecut amândoi pe uscat.
Şi-a luat mantaua. Mantaua lui Ilie devenise semnul slujbei sale profetice. Făcând-o sul, a lovit
apele Iordanului, după cum şi Moise lovise apele Nilului, cu toiagul său (Exod. 7:20). Rezultatul a
fost o despărţire miraculoasă a Iordanului care a făcut o cale pe care slujitorii lui Dumnezeu au
trecut dincolo, pe pământ uscat.
Aceasta este o comparaţie vădită cu despărţirea apelor la Marea Roşie, pe vreme Exodului
(Exod 14.21) şi cu oprirea Iordanului, pe timpul lui Iosua (Iosua 3:13-17). Acelaşi Dumnezeu
care, prin puterea Sa, a scos pe Israel din Egipt şi l-a adus în Ţara Făgăduinţei, mai era cu ei, gata
să Se descopere pe Sine, puterea Sa şi iubitoarea Sa purtare de grijă pentru poporul Său, în caz de
nevoie.

9 După ce au trecut, Ilie i-a zis lui Elisei: – Spune-mi ce pot să fac pentru tine
înainte de a fi luat de la tine? – Te rog, aş vrea să-mi revină peste mine o îndoită
măsură din duhul tău, i-a zis Elisei.
Spune-mi. Când Ilie era gata să-şi ia rămas bun de la credinciosul său slujitor şi ucenic, el a dat
lui Elisei privilegiul de a cere după dorinţa inimii lui, oricare ar fi fost aceasta. Elisei ar fi putut
cere o favoare vremelnică sau materială – bogăţie, renume, înţelepciune, onoare şi glorie
lumească, un loc printre marii conducători ai pământului sau o viaţă uşoară şi plăcută, în contrast
cu viaţa aspră şi de lipsuri a lui Ilie. Dar el n-a cerut nimic din toate acestea. Ceea ce el dorea cel
mai mult era să ducă mai departe aceeaşi lucrare pe care o dusese Ilie, în acelaşi spirit şi putere.
Pentru a face aceasta, el avea să aibă nevoie de acelaşi har şi acelaşi ajutor al Duhului lui
Dumnezeu.
O îndoită măsură. Cererea lui Elisei ne aduce aminte de cererea lui Solomon. El nu cere avantaje
lumeşti, poziţie sau câştig, ci cere puterea spirituală necesară pentru a se achita corect de
solemnele răspunderi la care fusese chemat. Cerând o îndoită măsură a duhului lui Ilie, Elisei nu
cerea dubla putere a lui Ilie. El nu cerea mai mult decât îi fusese dat lui Ilie. Expresia ebraică
folosită este aceeaşi ca cea din Deuteronom 12:17, care înseamnă proporţia proprietăţii tatălui care
trebuia să fie dată fiului celui mai mare. În felul acesta, cererea lui Elisei era numai ca el să poată
fi tratat ca fiul cel mai mare, de profetul care pleca, şi ca el să poată primi o dublă măsură a
duhului lui Ilie, în comparaţie cu aceea care avea să fie dată oricăror alţi fii ai profeţilor. Ceea ce
cerea el era o recunoaştere a dreptului de naştere spiritual, ca el să poată fi privit ca întâiul născut
spiritual al bătrânului profet, pentru ca astfel să poată continua lucrarea începută de Ilie.

~8~
10 Ilie i-a răspuns: – Ai cerut un lucru greu, dar dacă mă vei vedea când voi fi luat
de lângă tine, aşa ţi se va întâmpla; dacă nu, nu ţi se va întâmpla aşa.

Ai cerut un lucru greu. Nu greu pentru Domnul, ci greu să-l acorde, pentru Ilie. Un profet nu era
chemat să-şi numească succesorul. Numai Dumnezeu poate alege pe acei care vor duce mai
departe slujba profetică. Ilie ştia prea bine că nu era de competenţa lui să numească pe acela care
avea să ducă mai departe lucrarea la care el însuşi fusese chemat de Domnul. Din această cauză,
era imposibil pentru el, fără inspiraţie divină, să spună dacă cererea îi va fi sau nu îndeplinită.
Când voi fi luat. Cuvintele când sunt (engl. I am) nu există în textul ebraic şi ar fi mai bine să fie
omise. Sensul este dacă mă vezi când sunt luat. Dacă Elisei va fi martor ocular al transferării lui
Ilie, atunci el va şti că Domnul a văzut potrivit ca cererea lui să fie împlinită.

11 Şi în timp ce mergeau şi vorbeau unul cu altul, un car de foc şi nişte cai de foc
i-au despărţit pe unul de celălalt şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt.

În timp ce mergeau. În mod literal, ei umblau umblând. Adică, ei mergeau mereu înainte,
discutând în timp ce mergeau. Încotro mergeau, nu ne este spus, poate că spre vreo înălţime a
munţilor din apropierea locului unde Moise a fost înviat din morţi şi luat la cer.
Un car de foc. Carele Domnului, evident că erau îngerii (vezi Psalmul 68:17). Îngerii sunt solii
lui Dumnezeu, trimişi să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea (Evrei 1:14).
Solii cereşti şi agenţii divini sunt reprezentaţi în diferite forme, privirii omeneşti, în vedenii
profetice.
Zaharia a văzut cai de diferite culori (Zaharia 1:8) care sunt declaraţi a fi soli pe care i-a trimis
Domnul să cutreiere pământul (Zaharia 1:10). El a văzut cai şi care (Zaharia 6:1-3), interpretaţi a
fi vânturi (spirite) ale cerurilor care ies din locul în care stăteau înaintea Domnului întregului
pământ (Zaharia 6:5). Ezechiel a văzut fiinţe vii, arătate ca având înfăţişarea de cărbuni de foc
aprinşi cu mişcările lor comparaţi cu lumina fulgerului (Ezechiel 1:13,14).
Caii şi carele sunt adesea folosite în Biblie ca simboluri ale puterii, maiestăţii şi slavei cu care
Domnul nimiceşte pe oponenţii Lui şi ocroteşte şi salvează pe cei ce sunt ai Lui. Habacuc
reprezintă astfel puterea lui Dumnezeu: ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de
biruinţă (Habacuc 3,8). Făcând o descriere a venirii Domnului, Isaia vorbeşte despre venirea Sa ca
fiind în carele Lui... ca un vârtej (Isaia 66:15). Când slujitorul lui Elisei a fost cuprins de groază
din cauza marii oştiri a sirienilor, cu caii şi carele lor (2Regi 6:14,15), Elisei s-a rugat ca ochii lui
să fie deschişi după care tânărul a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei
(2Regi 6:17).
Ilie a fost un simbol al sfinţilor care trăiesc în zilele de pe urmă care vor fi transferaţi fără să vadă
moartea. La schimbarea la faţă, unde lui Petru, Ioan şi Iacov li s-a dat o vedenie anticipatoare a
celei de-a doua veniri a lui Hristos, în slava şi puterea Sa (Luca 9:28–32; vezi DA 421, 422), Ilie a
apărut ca reprezentant al sfinţilor care vor fi transferaţi la venirea lui Isus, iar Moise, ca
reprezentant al drepţilor care mor şi vor fi înviaţi din mormintele lor, spre a însoţi pe Mântuitorul
lor în ceruri.
Într-un vârtej de vânt. Teribila putere a furtunii prezintă minţii omului o reprezentare a
înspăimântătoarei maiestăţi şi puteri a lui Dumnezeu. Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul
furtunii (Iov 38:1), prezentându-i un tablou despre insondabila înţelepciune şi putere a lui
Dumnezeu (vezi şi Isaia 66:15; Na. 1:3). Ilie a făcut o mare lucrare şi a primit o răsplată măreaţă.
În singurătate şi descurajare, în durere şi suferinţă, în pustiu sau pe înălţimile munţilor, Ilie a purtat
mai departe sarcina lui cea grea de a da mărturie pentru Dumnezeu, într-o vreme când împăratul şi
poporul au întors spatele lui Iehova. Dar Dumnezeu n-a îngăduit ca slujitorul Său să moară de
mâna celor ce căutau viaţa lui şi n-a îngăduit nici ca el să încheie lucrarea lui în descurajare şi
ruşine. După cum Ilie a onorat pe Dumnezeu, tot aşa Domnul îl va onora acum pe el, neîngăduind
ca el să intre în mormânt, ci luându-l direct în slava şi pacea cerului.

~9~
12 Elisei privea şi striga: „Părintele meu! Părintele meu! Carul lui Israel şi călăreţii
lui!” După ce nu l-a mai văzut, Elisei şi-a luat hainele şi le-a rupt în două.
Elisei privea.(În engleză, l-a văzut.) În felul acesta a fost împlinit semnul dat de Ilie (v. 10).
Elisei ştia acum că va avea o dublă măsură a duhului lui Ilie, lucru cerut de el, şi că în faţa lui era o
mare lucrare de făcut.
Părintele meu. Elisei privea pe vârstnicul profet ca pe un părinte spiritual. Ca fiu şi moştenitor,
tânărul profet trebuia acum să preia răspunderile celui mai în vârstă. Lucrarea începută atât de
nobil de Ilie avea să fie dusă de aici înainte de Elisei.
Carul lui Israel. Cuvintele au fost inspirate de felul uimitor în care a fost luat Ilie la cer, dar ele
exprimă înţelegerea de către profet a faptului că adevărata apărare a lui Israel nu constă în puterea
pământească, nu în oştiri, călăreţi şi care, ci în tăria şi puterea lui Dumnezeu. Un singur înger
trimis de Dumnezeu să păzească pe copii Săi poate face mai mult decât cele mai puternice oştiri
ale pământului.
Nu l-a mai văzut. Elisei a văzut pe învăţătorul său luat la cer, dar odată plecat, Elisei nu avea să-l
mai vadă. Lui Elisei nu-i va mai fi îngăduit să-l vadă pe Ilie decât la înviere, când morţii
credincioşi sunt înviaţi din mormintele lor. Tot aşa va fi şi cu ucenicii care L-au văzut pe Isus
înălţându-Se la cer şi un nor L-a ascuns din ochii lor (Fapte 1:9). La a doua venire, lor le va fi din
nou îngăduit să-L vadă (Fapte 1:11). Chiar dacă suntem despărţiţi de cei dragi ai noştri pentru un
timp şi în această lume de acum nu-i mai vedem, vine ceasul când îi vom vedea din nou – fericitul
ceas când niciodată nu ne vom mai despărţi.
Le-a rupt. Sfâşierea hainelor era, de obicei, un semn de adâncă durere şi descurajare
(Numeri 14:6; 2Samuel 13:19; 2Cronici 34:27; Ezra 9:3; Iov 1:20; 2:12). În acest caz, totuşi,
probabil că sfâşierea hainelor lui Elisei n-a fost un indiciu al marii lui dureri, cât a faptului că, de
aici înainte nu mai avea nevoie de vechea sa îmbrăcăminte – el avea să poarte mantaua lui Ilie
(2Regi 2:13).

13 Apoi a ridicat mantaua pe care o lăsase Ilie să cadă, s-a întors şi a stat pe malul
Iordanului.
Mantaua. Mantaua era semnul slujbei profetice a lui Ilie. Când Ilie l-a desemnat prima dată pe
Elisei ca succesor al lui, el şi-a aruncat mantaua asupra lui (1Regi 19:19). Acum mantaua era
lăsată pentru Elisei ca un testament din partea vârstnicului profet şi ca indicaţie că acum el trebuia
să preia răspunderile conducerii care până aici au fost purtate de Ilie. Întorcându-se la popor cu
acest semn de autoritate, el avea să fie recunoscut ca urmaş al lui Ilie.
Pe malul Iordanului. Iordanul era şi o barieră, dar şi o ocazie. Pentru individul obişnuit, el era
o barieră. Pentru slujitorul lui Dumnezeu, el s-a dovedit a fi o ocazie de a manifesta puterea lui
Dumnezeu. Elisei s-a oprit pe malul Iordanului, dar n-a ezitat mult.

14 După ce a luat mantaua pe care o lăsase Ilie să cadă, a lovit cu ea apele şi a zis:
„Unde este acum DOMNUL, Dumnezeul lui Ilie?” Şi de îndată ce a lovit apele, ele
s-au despărţit într-o parte şi într-alta, şi Elisei a trecut dincolo.
Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie? Întrebarea nu pare a fi fost o întrebare a îndoielii
sau a credinţei nedesăvârşite. Elisei, prin lovirea apelor cu mantaua lui Ilie, s-a dovedit a fi un
bărbat al credinţei şi acţiunii. După cum puterea lui Dumnezeu se odihnise asupra predecesorului
său, tot aşa Elisei avea încredere că ea se va odihni acum şi asupra lui. Ceea ce Dumnezeu făcuse
pentru Ilie, Elisei se aştepta ca Dumnezeu să facă pentru el. Chestiunea probabil că era în natura
unei rugăciuni şi chemări a lui Dumnezeu, de a Se descoperi pe Sine, mai degrabă decât la natura
unei întrebări spre a se vedea ce va face sau ce nu va face Dumnezeu.
Elisei a trecut. Elisei a chemat pe Dumnezeu prin credinţă şi Domnul a onorat credinţa lui.
Dumnezeu a făcut multe minuni ale harului Său pentru acei ai Săi care au mers înainte în credinţă

~ 10 ~
şi ca răspuns la chemarea divină. Dificultăţile nu sunt bariere, ci ocazii pentru bărbaţii curajului şi
ai credinţei.

15 Când au văzut lucrul acesta, profeţii care erau în faţa Ierihonului au zis: „Duhul
lui Ilie a venit peste Elisei!” I-au ieşit în întâmpinare şi i s-au închinat până la
pământ.
Când au văzut. Elisei era supravegheat. Ochii fiilor proorocilor care erau la Ierihon erau asupra
lui. Dacă n-ar fi reuşit, ei ar fi fost martori ai nereuşitei lui. Dar, având succes, ei au fost martori la
succesul lui. Credinţa lui Elisei a inspirat credinţă, iar biruinţa lui a dus la multe biruinţe în lungul
şi-n latul ţării.
Duhul lui Ilie. Minunea lui Ilie a fost repetată de Elisei şi a fost acceptată ca dovadă că ceea ce
Dumnezeu a făcut prin bătrânul profet, El are să facă şi prin succesorul Său. Când un conducător,
care a purtat grele răspunderi spirituale, trebuie să încheie lucrările lui, Dumnezeu dă ajutor şi tărie
altuia care este ales ca succesor. Lucrarea lui Dumnezeu este mai mare decât oricare om. Ea nu
trebuie să înceteze când o persoană termină lucrările lui, ci să meargă înainte, din biruinţă în
biruinţă, când mâini succesoare preiau însărcinările din mâinile predecesoarelor lor. Acelaşi Duh
care a călăuzit şi întărit pe Ilie, avea să dea înţelepciune şi tărie succesorului lui. Multe fapte
puternice aveau să fie îndeplinite de tânărul care avea credinţa şi curajul de a călca pe urmele
învăţătorului lui.
Vezi o hartă a călătoriilor lui Elisei după înălţarea lui Ilie

16 Ei i-au zis: – Între slujitorii tăi sunt 50 de oameni curajoşi. Îngăduie-le, te rugăm,
să-l caute pe stăpânul tău. Poate că Duhul DOMNULUI l-a dus şi l-a aruncat pe vreun
munte sau în vreo vale. – Să nu-i trimiteţi, le-a răspuns el.
Să-l caute. Fii proorocilor văzuseră pe Ilie plecând împreună cu Elisei şi au fost martori oculari ai
întoarcerii de unul singur a lui Elisei, îmbrăcat cu mantaua lui Ilie. Înainte de aceasta, ei au avut o
descoperire din partea Domnului, că Ilie avea să fie luat de la ei. Probabil că Dumnezeu nu le-a
descoperit felul exact în care avea să fie luat Ilie, şi poate că lor nu li s-a îngăduit să fie martori la
toate amănuntele înălţării, cel puţin nu aşa de lămurit cum a fost pentru Elisei. Dar probabil că
Elisei le-a spus ce s-a întâmplat şi aceasta trebuia să fie suficient pentru ei. Poate că ei n-au înţeles
şi au crezut că se putea ca trupul lui Ilie să fi fost pus undeva, pe înălţimea muntoasă izolată sau în
vreo vale din regiunea de peste Iordan.

17 Însă ei au stăruit până când acesta, stânjenit, le-a zis: – Trimiteţi-i! I-au trimis
deci pe cei 50 de oameni care l-au căutat timp de 3 zile fără să-l găsească.
Ei au stăruit. Fiii proorocilor au insistat în planul lor. Ei au stăruit atât de mult încât, în cele din
urmă, lui Elisei i-a venit greu să mai refuze cererea lor. Sunt cazuri când stăruinţa este o virtute,
dar sunt şi cazuri când ea este slăbiciune şi nebunie. Niciodată nu este înţelept şi drept să se stăruie
în greşeală. Când Elisei a descoperit faptele, tinerii ar fi trebuit să le primească şi să fie mulţumiţi.
Stânjenit, le-a zis: – Trimiteţi-i! Când cineva insistă pentru planul lui, sunt cazuri când chiar un
profet al Domnului sau Însuşi Dumnezeu nu va mai spune nu. Nu cu plăcere, ci în silă şi împotriva
raţiunii lui celei mai bune, în cele din urmă, Elisei şi-a dat consimţământul. Prin propria lor
cercetare, despre care Elisei ştia că avea să fie zadarnică, fii profeţilor aveau să afle pentru ei înşişi
faptele în cauză. Cu mult mai bine ar fi fost să accepte acele fapte care le-au fost descoperite de
Elisei.
Fără să-l găsească. Ei au căutat timp de 3 zile, numai pentru a descoperi cât de greşiţi au fost şi
cât de adevărat era cuvântul lui Elisei. Există căi uşoare pe care se ajunge la cunoştinţă şi
înţelepciune, dar sunt şi căi grele. Niciodată nu ţine de înţelepciune sau prudenţă a refuza mărturia
faptelor sau a merge împotriva sfatului unui profet al lui Dumnezeu.

~ 11 ~
18 Elisei îi aştepta la Ierihon şi când s-au întors la el, le-a zis: – Nu v-am spus să nu
vă duceţi?

Nu v-am spus. Trebuie să fi fost o grupă de tineri cu feţele pline de ruşine cei care s-au întors la
Elisei, cu ştirea eşecului căutărilor lor. Atât cât spune raportul, Elisei nu le-a reproşat, ci doar le-a
amintit de sfatul lui neluat în seamă de ei.

Vindecarea apelor de la Ierihon

19 După aceea, bărbaţii din cetate i-au zis lui Elisei: – Stăpâne, după cum vezi,
aşezarea cetăţii este bună, dar apele sunt rele şi pământul este sterp.
Din cetate. Adică Ierihon. După înălţarea lui Ilie, Elisei a rămas pentru o perioadă de timp la
Ierihon, unde, într-o plăcută şi fertilă oază, fusese întemeiată una dintre şcolile profeţilor.
Este bună. Comparată cu regiunea dezolantă din jur, situaţia din Ierihon era într-adevăr plăcută.
Aici era Pustia Iudeii, un deşert uscat şi gol, cu un soare care bătea asupra unui pământ sterp şi
cenuşiu. Pe vremea intrării în Canaan, izvoare dătătoare de viaţă au întreţinut un loc verde, într-o
parte a dezolantei văi. Existau pădurici de palmieri şi smochini, arbuşti aromatici şi câmpuri cu
grâne. Ierihonul fusese un loc plăcut. Dar blestemul pronunţat de Iosua (Iosua 6:26) a lăsat mare
parte din regiune, pustie.
Apele sunt rele. Apele Ierihonului, altădată atât de sănătoase şi reînviorătoare, deveniseră alterate
şi stricate, iar ca rezultat, valea, altădată plăcută, a devenit stearpă şi nefertilă.

20 – Aduceţi-mi un vas nou şi puneţi sare în el, le-a zis el. Şi ei i-au adus.
Puneţi sare în el. Elisei a cerut un vas nou, care nu mai fusese folosit niciodată şi sare, mijloace
prin care apa urma să fie făcută curată şi sănătoasă. Probabil că sarea a fost cerută pentru că era de
obicei folosită ca mijloc de conservare, spre a preveni putrefacţia şi descompunerea. În sare nu era
nici o virtute ca mijloc de reface a izvorului care nu era curat; ea nu era decât un simbol al puterii
curăţitoare şi de refacere care purcede de la Domnul, care avea să redea apelor, puterea lor
dătătoare de viaţă de mai înainte.

21 Apoi Elisei s-a dus la izvorul apelor, a aruncat în el sare şi a zis: „Aşa vorbeşte
DOMNUL: «Vindec aceste ape şi niciodată nu vor mai cauza moartea, nici nu vor
mai face pământul neroditor!»”
În el. Acţionând în Numele Domnului, Elisei a aruncat sare în izvor. Prin această acţiune
simbolică, a reprezentat înaintea poporului lucrarea pe care Domnul avea s-o facă prin curăţirea
izvorului. Sarea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie amestecată şi întru totul dizolvată în ceea ce
trebuia să fie conservat. De aceea, sarea a fost aruncată în izvor, pentru a putea pătrunde şi face
infuzie cu fiecare părticică ce fusese stricată. Aceasta ilustrează că credinciosul care este asemuit
cu sarea (Matei 5:13), trebuie să vină în contact personal cu aceia la care doreşte să ajungă cu
Evanghelia.
Vindec. Nu trebuie lăsată nici o îndoială în mintea oamenilor în ceea ce priveşte modul în care au
fost vindecate apele. Aceasta nu a fost magia vreunui om, ci puterea miraculoasă a lui Dumnezeu.

22 Şi apele au rămas vindecate până în ziua de azi, potrivit cuvântului rostit de

Elisei.
Până în ziua de azi. Refacerea efectuată atunci a fost permanentă. Un izvor numit ’Ain es-Sulţan,
cunoscut şi ca Fântâna lui Elisei, încă mai aprovizionează cu apă abundentă, regiunea. În decursul
tuturor anilor de la minunea lui Elisei, izvorul de la Ierihon a continuat să curgă, revărsându-şi
apele vindecătoare şi susţinătoare de viaţă, făcând din acea parte a văii, o oază plăcută şi frumoasă.
~ 12 ~
După cum Domnul, în mila Sa, a fost binevoitor să vindece izvorul de la Ierihon, tot aşa El este
gata să vindece inimile şi vieţile oamenilor de bolile lor spirituale. După cum izvorul a fost
refăcut, tot aşa putea fi refăcut şi Israel, dacă naţiunea ar fi acceptat lucrarea slujitorului ales al lui
Dumnezeu. După cum apele de la Ierihon au continuat să curgă, ducând cu ele viaţă şi
binecuvântare pentru regiunile din jur, tot aşa, din Israel putea să curgă ca un curent de viaţă
spirituală şi de vindecare, aducând pace şi binecuvântările Cerului, tuturor popoarelor pământului.
Otrava păcatului este încă la lucru în inimile oamenilor. Izvoare de ură şi de amărăciune curg din
ele în lume, când ar putea fi iubire şi bucurie. Puterile vindecătoare ale Evangheliei lui Hristos
sunt necesare peste tot, pentru ca ele să poată face o infuzie de viaţă nouă şi putere în inimile
oamenilor. În sufletul omenesc trebuie să vină viaţa Cerului pentru ca, astfel, curentul stricăciunii
să poată fi oprit. Hristos a venit în lume să îndulcească vieţile oamenilor şi să reverse curent
dătător de viaţă şi curăţie, de har şi putere spirituală. Inima care este transformată prin iubirea lui
Dumnezeu, devine un curent de viaţă şi bucurie, de pace şi frumuseţe pentru lume. Oriunde ar
curge acest curent, lumea devine mai bună şi un loc mai fericit pentru a trăi, o oază plăcută în
mijlocul deşertului, disperării şi durerii. Astăzi, Hristos este lumina şi viaţa oamenilor şi
binecuvântările Sale se revarsă asupra tuturor popoarelor pământului, din inimile acelora care au
fost schimbaţi prin atingerea iubirii şi harului Său. Biserica lui Dumnezeu trebuie să fie pentru
lume, o fântână care curăţă, revitalizează inimile şi reface speranţa, dreptatea şi bucuria în
regiunile care au pierdut legătura cu Cerul.

Pedepsirea tinerilor batjocoritori

23 De acolo Elisei s-a dus la Betel. În timp ce mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit
din cetate şi şi-au bătut joc de el, strigându-i: „Suie-te, pleşuvule! Suie-te,
pleşuvule!”

La Betel. Elisei se întorcea pe acelaşi drum pe care numai cu puţin timp în urmă, îl parcursese
împreună cu Ilie. Acum, bătrânul profet era plecat, dar lucrarea pe care el o începuse în chip atât
de minunat era dusă mai departe. Şcolile profeţilor, întemeiate de Samuel şi reînfiinţate de Ilie,
după ce căzuse într-o stare de prăbuşire, au continuat să funcţioneze, instruind pe tineri pentru
lucrarea Domnului. Atât Ilie, cât şi Elisei, au văzut importanţa acestor şcoli ca o puternică mişcare
înainte a lucrării lui Dumnezeu. Fără bărbaţi care să fie bine pregătiţi pentru lucrarea de reformă,
aceasta avea să fie mereu handicapată şi se putea aştepta de la ea doar puţine progrese. Astfel că
Elisei a făcut prima lui lucrare spre a întări şi încuraja aceste şcoli, pentru ca ele să poată avea un
rol efectiv în marea lucrare de întemeiere a dreptei împărăţii a lui Dumnezeu în inima fiilor
oamenilor de pe pământ.
Şi-au bătut joc de el. Elisei era un profet al păcii, cu o solie de pace. Lucrarea lui era una de a
aduce viaţă şi bucurie poporului Israel. Când el a început această importantă misiune a sa, un
număr de tineri au ieşit din cetatea Betel să-şi bată joc de el şi să ia în râs lucrarea lui de trimis al
lui Dumnezeu.
Suie-te, pleşuvule. Înălţarea lui Ilie fusese unul dintre cele mai solemne evenimente. Dumnezeu a
luat pe servul Său credincios la Sine, fără să-l lase să guste moartea. Tinerii din Betel auziseră de
transferarea lui Ilie şi ei au făcut din această ocazie, subiect de zeflemea şi batjocură. Ilie era
plecat şi acum, ei s-au legat de Elisei, cerându-i în mod batjocoritor să se înalţe şi el şi să plece din
mijlocul lor. Tinerii erau inspiraţi de Satana, care căuta să facă tot ce se poate pentru a contracara
solemnul eveniment care avusese loc şi care nu putea decât să lase o adâncă impresie asupra
poporului ţării. Când Elisei şi-a început lucrarea, Satana a căutat să zădărnicească planurile şi
scopurile lui Dumnezeu. Dacă bătaia de joc a acestor tineri ar fi fost lăsată să treacă neobservată,
lucrarea pe care Dumnezeu avea de gând s-o facă prin Elisei avea să fie mult întârziată, iar victoria
ar fi fost câştigată pentru cauza celui rău. Ocazia cerea o acţiune grabnică şi hotărâtoare.

~ 13 ~
24 El s-a uitat în spate, i-a văzut şi i-a blestemat în Numele DOMNULUI. Atunci au
ieşit din pădure două ursoaice şi au sfâşiat 42 dintre aceşti copii.
I-a blestemat. De la natură, Elisei era un bărbat al amabilităţii. Dar în lucrarea lui Dumnezeu
există limite chiar şi în ce priveşte amabilitatea. Onoarea Numelui lui Dumnezeu trebuie păstrată
şi faptele Sale solemne nu trebuie făcute subiect de glumă şi bătaie de joc de către mulţimea lipsită
de evlavie. Un profet al lui Dumnezeu trebuie respectat şi autoritatea lui trebuie menţinută.
Fermitatea, hotărârea şi acţiunea decisivă sunt semne de conducere la acei pe care Dumnezeu îi
cheamă să poarte răspunderi pentru El. Acesta nu era un timp pentru slăbiciune şi nehotărâre.
Întorcându-se spre mulţimea necioplită şi nelegiuită de tineri, Elisei, sub inspiraţia Cerului, a
pronunţat asupra lor blestemul lui Dumnezeu.
Patruzeci şi doi. Judecata care a urmat venea de la Dumnezeu. Severitatea pedepsei era după
măsura seriozităţii chestiunii în cauză. Era mare nevoie de un exemplu elocvent, spre a împiedica
creşterea lipsei de credinţă şi spre a arăta poporului ce lucru teribil este ca cineva să-şi bată joc de
lucrarea lui Dumnezeu sau să dispreţuiască pe servii aleşi de Cer. Bărbaţii sfinţi ai lui Dumnezeu
trebuie trataţi cu respect şi reverenţă, pentru că ei sunt chemaţi să lucreze şi să vorbească în
numele Domnului. Ei sunt aici ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu şi prin dispreţuirea lor, oamenii Îl
dispreţuiesc pe Dumnezeu. Dumnezeu ţine socoteală de tratamentul pe care ei îl acordă slujitorilor
Săi aleşi. Teribila judecată care s-a abătut asupra tinerilor batjocoritori de la Betel dovedeşte cât de
înspăimântător este să-ţi baţi joc de sfinţenie sau să arăţi lipsă de respect faţă de solii lui
Dumnezeu.

25 De acolo Elisei s-a dus la muntele Carmel, iar după aceea s-a întors în Samaria.
La Muntele Carmel. Începându-şi lucrarea, Elisei se pare că mai întâi a făcut o inspecţie generală
a ţării, căutând cale locuri în care lucrase Ilie şi unde se putea face lucrarea în continuare. Muntele
Carmel păstra amintiri sfinte. Acolo era locul unde a fost câştigată victoria din cariera profetică a
lui Ilie. Adesea glasul lui se înălţase în mustrare netemătoare, condamnând păcătoşenia
împăratului şi a poporului şi chemându-i să se întoarcă de la cele rele şi să umble în căile
Domnului. Acea lucrare n-a fost fără efect. Fără îndoială că Elisei a cugetat la acele zile agitate, în
timp ce vizita scena acestei biruinţe de altădată şi el a fost inspirat din nou să depună toată inima şi
spiritul său în lucrarea de împăcare încredinţată Lui. Mai târziu, în lucrarea lui, se pare că Elisei
şi-a stabilit reşedinţa pe Muntele Carmel (cap. 4:23-25).
În Samaria. Samaria era capitala Regatului de Nord şi, acum, Elisei a pornit spre acest centru
important. Mai târziu, el avea să depună mărturie pentru Cer înaintea conducătorilor ţării. Lumina
care i-a fost dată era pentru împărat, cât şi pentru popor şi el a luat cu îndrăzneală asupra sa,
răspunderile în cel mai important centru al naţiunii.

Comentarii Ellen G. White:1–12Ed 151;1–25PK 225–237;2 Ed 59; PK 225, 226;6–9PK 226;

6–15Ed 59;9 GW 116;9–11PK 227;10, 11 PK 342;11 Ed 151; EW 162; SR 206;12–15PK 228;19–
21PK 230;21 PK 233;22 PK 231;23, 24 EW 248; PK 236; 5T 44.

~ 14 ~
Capitolul 3
Campania lui Ioram împotriva moabiţilor

1 Ioram a(Ebr.: Iehoram, o variantă a lui Ioram; şi în v. 6), fiul lui Ahab, a început
să domnească peste Israel, în Samaria, în al optsprezecelea an al domniei lui
Iehoşafat, regele lui Iuda, şi a domnit timp de 12 ani.

Al optsprezecelea an. Vezi cele despre cap. 1:17. Deoarece Ahazia a urmat tatălui său, Ahab, în
al şaptesprezecelea an lui Iosafat (1Regi 22.51), moartea lui Ahab trebuie să fi avut loc în al 17lea
an al lui Iosafat. Ahab a murit în lupta împotriva Sirienilor (1Regi 22:34-37), o luptă la care
Iosafat a luat parte împreună cu Ahab, viaţa lui însuşi fiind ameninţată (1Regi 22:29-33).

2 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI, totuşi nu cum făcuse tatăl său şi mama
sa, căci a îndepărtat stâlpul sacru al lui Baal b(Probabil imagini din piatră ale zeului
canaanit al fertilităţii), pe care-l făcuse tatăl său.

Nu cum făcuse tatăl său. Ahab, tatăl lui Ioram, a fost unul din cei mai răi împăraţi ai lui Israel.
Cu privire la unele rele pe care le-a făcut el, vezi 1Regi 16:30-33. Ahazia, fratele lui Ioram, a făcut
de asemenea rău şi Domnul a îngăduit să moară din cauza devoţiunii lui de a se închina lui Baal
(2Regi 1:16,17). Totuşi, pe timpul lui Ioram, lucrarea de reformă a lui Ilie şi Elisei era evidentă,
având un efect însemnat, astfel încât atunci când s-a făcut evaluarea domniei lui, departe de a fi
dreaptă, despre el se spune că n-a fost ca a tatălui său.
A îndepărtat. Ahab a făcut un templu în cetatea Samariei, pentru închinarea lui Baal şi în el a
ridicat un altar pentru Baal (1Regi 16:32). Probabil că el a pus în el un chip sau stâlp sacru pentru
Baal, care acum a fost răsturnat de către Ioram.

3 El însă a săvârşit păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a făcut pe Israel
să păcătuiască, şi nu s-a depărtat de ele.

4 Meşa, regele Moabului, avea turme mari şi era nevoit să dea regelui lui Israel
100000 de miei şi 100000 de berbeci cu tot cu lâna lor.

Avea turme mari. Pe acea vreme, Moabul era aşezat drept la est de Iordanul inferior şi Marea
Moartă. Regiunea era fertilă şi bine udată şi, în general, era o mare ţară cu păşuni. Chiar şi astăzi,
ea este renumită pentru turmele şi cirezile ei. Împăratul Moabului din acele vremuri antice poate fi
comparat cu un şeic arab modern, a cărui bogăţie este preţuită după mărimea turmelor sale şi a
numărului de vite.
Era nevoit să dea regelui lui Israel. Acest raport al VT, despre servitutea Moabului faţă de Israel,
pe vremea lui Meşa, este confirmat de Piatra Moabită (vezi vol. I, pag 120, 121). Acest raport
vorbeşte despre asuprirea Moabului, timp de mulţi ani, de către Omri şi Ahab, şi despre revolta
reuşită a lui Meşa. Pentru traducerea inscripţiei care apare pe Piatra Moabită, vezi nota adiţională
de la sfârşitul capitolului.
Plata tributului în natură era obişnuită în Orient, în acele zile. Asirienii primeau adesea tribut de
vite, cai, oi şi alte produse. Iosafat a primit tribut de la arabi, 7700 de berbeci şi 7700 de ţapi
(2Cronici 17:11).

~ 15 ~
5 Însă, după moartea lui Ahab, regele Moabului s-a răsculat împotriva regelui lui
Israel.

Regele Moabului s-a răsculat. Moartea lui Ahab şi boala lui Ahazia aveau să constituie ocazia
pentru revolta Moabului. Cât de reuşită a putut fi revolta, se poate aprecia după raportul de Piatra
Moabită. Nu numai că Moabul şi-a recâştigat suveranitatea, dar au fost luate şi cetăţi israelite şi
mulţi israeliţi au fost omorâţi. Astfel, Meşa vorbeşte despre luarea lui Nebo de la Israel, pe care l-a
luat şi i-a lovit pe toţi, 7000 de bărbaţi, tineri (?) femei, fete şi slujitoare, pentru că i-am consacrat
lui Aştar-Chemoş (vezi pag. 864, 865).

6 Regele Ioram a ieşit atunci din Samaria şi a numărat întregul Israel.

Atunci. Probabil chiar la începutul domniei lui şi la scurt timp după revolta lui Moab.
A numărat. Mai degrabă, a adunat. Ioram era hotărât să readucă pe Moab la supunere.

7 Pe urmă a trimis un mesaj lui Iehoşafat, regele lui Iuda, zicând: – Regele
Moabului s-a răsculat împotriva mea. Vrei să vii cu mine să luptăm împotriva
Moabului? – Vin, a răspuns el. Eu şi cu tine vom fi una, poporul meu ca poporul tău
şi caii mei ca ai tăi.

A trimis un mesaj lui Iehoşafat. Strânsa legătură dintre cele două împărăţii mai există încă.
Probabil că nu trecuse decât un an de când Iosafat însoţise pe Ahab la atacul de la Ramot, din
Galaad. Se pare că Ioram aştepta acelaşi ajutor, în războiul cu Moab, pe care-l primise şi tatăl său,
în războiul cu Siria.
Vin. Când el a consimţit să meargă împreună cu Ahab, împotriva sirienilor, el a fost mustrat de
profetul Iehu, pentru că da ajutor celui rău, iubind pe cei ce urăsc pe Domnul (2Cronici 19:2). Dar
acum el dă din nou consimţământul faţă de o cerere asemănătoare, de data aceasta să meargă
împreună cu Ioram împotriva moabiţilor. Motivul pentru bunăvoinţa lui Iosafat de a însoţi pe
Ioram nu este arătat, dar probabil că el a fost mişcat de faptul că Ioram s-a dovedit a fi mai puţin
înclinat să umble în căile cele rele decât Ahab, tatăl său, şi pentru că răsturnase stâlpii lui Baal.
Probabil că cele două naţiuni mai erau încă legate în condiţiile alianţei lor de mai înainte, pentru
că,chiar după moartea lui Ahab, Iosafat s-a unit cu Ahazia într-o întreprindere cu privire la
construirea de corăbii la Eţion-Eber, spre a se angaja în negoţ extern (2Cronici 35-37). Mai târziu,
Ioram avea ajutorul lui Ahazia, nepotul lui Iosafat, într-un alt război împotriva Siriei.

8 Pe ce drum vom merge? a întrebat el. – Pe drumul prin pustia Edomului, a răspuns
Ioram.

Pe ce drum? Erau două drumuri pe care împăraţii puteau să înainteze pentru atacul împotriva
Moabului. Unul era să traverseze Iordanul şi să atace Moabul dinspre nord. Aceasta ar fi fost calea
cea mai directă. Dar apărarea cea mai puternică era în partea de nord a frontierei care era şi cea
mai deschisă pentru atac. Aşadar, dacă atacul urma să fie dinspre nord, aliaţii s-ar fi expus singuri
atacului deschis de ariergarda sirienilor. O altă cale ar fi fost dinspre sud, pe la extremitatea sudică
a Mării Moarte, prin ţara Edomului. Aceasta avea să fie o cale mai lungă şi grea, dar ei aveau să
lovească Moabul, într-un punct unde el avea să fie mai vulnerabil pentru atac, şi Edomul, asociat
atunci cu Iuda (v. 9) aveau să-l aibă ca aliat mai degrabă, decât un vrăjmaş posibil.
Prin pustia. Se pare că Iosafat a fost cel care a dat răspunsul la întrebarea lui Ioram (în versiunea
engleză). Drumul sugerat cobora prin Iudeea spre extremitatea sudică a mării Moarte, unde aveau
să treacă prin regiunile pustii şi uscate ale Edomului.

~ 16 ~
9 Regele Israelului, regele lui Iuda şi regele Edomului au plecat. Dar după ce au
înaintat, ocolind timp de 7 zile, n-a mai fost apă pentru oştire şi animale.
Şi regele Edomului. Numai cu puţin timp mai înainte de aceasta, în Edom nu era împărat
(1Regi 22:47) şi Iosafat a avut acces prin ţara Edomului, până la Eţion-Gheber, în golful Acaba
(1Regi 22:26). Actualul împărat al Edomului probabil că era un vasal al lui Iuda, numit de Iosafat.
După ce au înaintat, ocolind. Adică au făcut un marş în circuit. Evident, condiţiile au fost de aşa
natură în regiunea pustie şi sălbatică prin care treceau, încât ei n-au putut lua un drum direct spre
destinaţia lor, ci au trebuit să meargă pe un drum ocolit, căutând cele mai favorabile trecători care
se putea oferi la acea dată.
Şapte zile. Nici o informaţie nu este dată în ceea ce priveşte punctul de plecare al acestor 7 zile
de drum. De la sud de Ierusalim la Hebron şi peste cea mai bine udată cale, avea să fie probabil o
distanţă de vreo 160 km până la hotarele Moabului. Dar greutăţile călătoriei erau mari, condiţiile
climaterice fiind probabil împotriva lor, iar marşul evident că era încet. În astfel de întreprinderi,
chiar şi cele mai bune planuri pot să nu se potrivească. Din cauza terenului pe care trebuiau să-l
traverseze, numărul lor era contra lor şi tocmai mărimea armatei le-a agravat suferinţa şi le-a mărit
lipsurile.
N-a mai fost apă. Chiar în cele mai bune condiţii, apa în aceste regiuni sudice ale pustiului era
rară. Fără îndoială că ei au ales un drum care promitea cea mai bună aprovizionare cu apă. Dar
chiar râurile la care, în mod normal te puteai aştepta să curgă puteau fi secate în această regiune
aridă.
Animale. Ei aveau vite atât pentru hrană, cât şi pentru poveri (v. 17). O oştire condusă printr-o
regiune unde te puteai aştepta ca vitele să fie din belşug, cum era cazul în Moab, probabil că nu
avea să fie supraîncărcată luând cu sine un mare număr de vite pentru scopuri alimentare. Dar
animale pentru bagaje aveau să fie necesare.

10 Atunci regele Israelului a zis: – Ah! DOMNUL i-a chemat pe aceşti 3 regi ca să-i
dea în mâinile Moabului?
Domnul i-a chemat. Acum, deoarece oştile au ajuns la necaz, Ioram a fost gata să arunce vina pe
Domnul. Întreprinderea se datora propriului său plan, unul cu care Domnul avea prea puţin a face.
Dar întreprinzând campania şi găsindu-se în cea mai grea strâmtorare, Ioram a încercat mai
degrabă să-L facă pe Domnul responsabil, decât pe el însuşi şi asociaţii lui.
Ca să-i dea. Oştile, după un marş fierbinte şi dificil prin deşert, au ajuns la un loc de cantonament
unde se aşteptau să găsească apă, dar au constatat că provizia cu apă lipsea. Ei erau obosiţi,
însetaţi şi extenuaţi din cauza marşului. Fără apă nu puteau merge mai departe şi nici animalele lor
de povară. Erau o oştire descurajată şi de neconsolat. În faţa lor se aflau oştile Moabului, la acea
dată probabil avertizate, alertate şi proaspete, gata pentru atac. Pentru Ioram situaţia părea
deznădăjduită şi el a fost gata să învinuiască pe Domnul pentru adunarea oştilor acestor 3 naţiuni
spre a le da în mâinile lui Moab. Adevărata credinţă în Dumnezeu niciodată nu duce la disperare.
Necredinţa nu are resurse pentru un ceas al greutăţii ca acesta, nici mângâiere pentru durere şi nici
tărie pentru cei descurajaţi.

11 Dar Iehoşafat a zis: – Nu este aici nici un profet al DOMNULUI prin care să-L
întrebăm pe DOMNUL? Atunci unul dintre slujitorii regelui lui Israel a răspuns: –
Este aici Elisei, fiul lui Şafat, care obişnuia să toarne apă pe mâinile lui Ilie c(Sau:
care era slujitorul lui Ilie).
Iehoşafat a zis. Ioram a privit în jos, dar Iosafat a privit în sus. Împăratul lui Israel a privit la sine
şi la slăbiciunea lui, dar împăratul lui Iuda a privit la Iehova şi la puterea pe care ştia că este la
dispoziţia Lui. Ioram a găsit greşit pe Dumnezeu şi L-a învinuit pentru ceea ce el gândea a fi un
dezastru fără speranţă. Iosafat a privit dincolo de dificultăţile prezentului şi a găsit mângâiere şi
speranţă în Domnul.
~ 17 ~
 Un profet. Iosafat a recunoscut că aici era vorba de o situaţie pentru care resursele umane nu erau
suficiente. Pentru un astfel de timp de pericol extrem era nevoie de glasul unui profet. Numai o
solie divină putea aduce sfatul şi călăuzirea care aveau să arate acum calea de ieşire din această
vale a morţii.
Prin care să-L întrebăm. Fiecărui om îi este dat privilegiul rugăciunii şi al cererii personale de la
Domnul, iar Dumnezeu alege felul în care se va da răspunsul divin. În înţelepciunea şi providenţa
Sa, Dumnezeu a ales să vorbească poporului prin solii Săi, profeţii, ca să aducă solii de lumină,
viaţă şi nădejde. Pentru acela care vrea să asculte de aceste solii se deschide o cale de lumină şi
bucurie. Pentru acel care refuză să asculte, nu există decât întuneric, înfrângere şi disperare.
Unul dintre slujitorii regelui lui Israel. Cât de înaltă sau cât de mică era poziţia acestui slujitor, nu
ştim. Dar ştim că el a fost cel care a spus cu privire la bărbatul care putea fi găsit, de care era atât
de mare nevoie în acest ceas critic. Poziţia are puţină importanţă în astfel de vremuri. Era nevoie
de un profet şi era şi un slujitor care ştia unde putea fi găsit profetul. Cât de des, în lucrarea
Domnului, îi este dat unui individ simplu să facă vreo sugestie care, în cele din urmă, duce la cele
mai mari victorii. Dumnezeu lucrează prin orice om care se supune poruncii divine, fără a se ţine
seama de cât de joasă poate fi poziţia unuia ca acesta.
Este aici Elisei. Se pare că Elisei era pe undeva prin apropiere. Evident că Ioram nu ştia că
profetul se afla undeva pe aproape. Dar slujitorul ştia şi Dumnezeu ştia. Nu există niciodată o criză
pentru Domnul. Dumnezeu a prevăzut această situaţie şi servul Său era disponibil, astfel ca lumina
cerească să poată fi dată chiar la timpul când era atât de disperat necesară.
Obişnuia să toarne apă. Acest amănunt interesant dezvăluie una din lucrările pe care Elisei era
obişnuit să le îndeplinească atunci când însoţea pe vârstnicul profet. Elisei a făcut aşa cum trebuie
umilele sarcini ce i-au fost încredinţate, iar acum, Domnul a pus asupra lui răspunderi de cea mai
mare importanţă.
Obiceiul de a turna apă pe mâinile cuiva, ca semn al slujirii mai este încă foarte răspândit astăzi,
în Orientul Apropiat. Apa este rară în cele mai multe ţări şi nu poate fi risipită. Înainte ca masa să
fie servită într-un cort de beduin sau în satele în care nu există nici un sistem comunitar de
aprovizionare cu apă, un serv va pune un lighean în faţa stăpânului său şi a oaspeţilor. Ei vor lua o
bucată de săpun şi vor ţine mâinile peste lighean. Apoi se toarnă peste mâinile lor un fir subţire de
apă, dintr-un ulcior sau vas de metal care seamănă cu un ceainic. În felul acesta se spală mâinile
înainte de a lua masa – fără a se folosi de linguri sau furculiţe. Cel care toarnă apa este întotdeauna
un serv, iar nu bărbatul onorat.

12 Iehoşafat a zis: – Cuvântul DOMNULUI este cu el! Atunci regele lui Israel,
Iehoşafat şi regele Edomului s-au dus la el.
Cuvântul Domnului. Lucrarea profetică a lui Elisei pare să fi fost mai mult în legătură cu Regatul
de nord al lui Israel decât cu Iuda, dar împăratul lui Iuda ştia că Elisei era profetul lui Dumnezeu şi
că el vorbea în numele Domnului. În lucrarea lui Dumnezeu, barierele naţionale au mică
importanţă. Cuvântul Domnului era prin Elisei spre folosul poporului lui Israel, Iuda, Edom şi al
tuturor celorlalţi care erau dispuşi să asculte.
S-au dus la el. Cei 3 împăraţi s-au dus la Elisei, în loc să cheme pe profet la ei. În această ocazie,
un singur profet era cu mult mai important decât cei 3 regi. Ei s-au dus la el pentru sfatul pe care
ei ştiau că numai un profet adevărat îl putea da.

13 Elisei i-a zis regelui lui Israel: – Ce am eu de-a face cu tine? Du-te la profeţii
tatălui tău şi la profeţii mamei tale! – Nu! a răspuns regele Israelului, căci DOMNUL
a chemat pe aceşti trei regi ca să-i dea în mâinile Moabului.
Elisei i-a zis. Umilinţa exterioară a lui Ioram nu l-a cruţat de mustrarea de care acesta avea
nevoie. Este adevărat că împăratul luase unele măsuri de reformă în Israel, dar el încă a mai făcut
ceea ce este rău înaintea Domnului (v. 2). El tocmai exprimase puţina lui preţuire faţă de Iehova,

~ 18 ~
când s-a străduit să arunce asupra Lui vina pentru situaţia care se datora mai degrabă greşelilor
judecăţilor omeneşti decât unui plan intenţionat din partea lui Dumnezeu (vezi v. 10).
Du-te la profeţii tatălui tău. Adică profeţii lui Baal şi a Astarteei.
Pe vremea lui Ilie erau 450 de profeţi ai lui Baal şi 400 de profeţi ai Astarteei, aceştia din urmă
fiind susţinuţi de împărăteasa Izabela (1Regi 18:19). Când Ahab a început războiul împotriva
sirienilor pentru recucerirea Ramotului din Galaad, el a consultat pe cei 400 de prooroci ai curţii, o
grupă de oameni care au vorbit în numele Domnului (1Regi 22:6,11) şi care totuşi se găseau
departe de a face parte dintre adevăraţii prooroci ai lui Iehova, recunoscuţi de către împăratul lui
Iuda (1Regi 22:7,8). Este adevărat că Ioram a luat anumite măsuri de reformă religioasă prin
îndepărtarea chipurilor sau stâlpilor lui Baal pe care-i făcuse tatăl său (2Regi 3:2), dar el se găsea
încă destul de departe de a accepta deplina închinare faţă de Iehova sau de înţelegerea adevăratei
naturi şi scop al lui Dumnezeu. De aceea, Elisei l-a mustrat în public pe împăratul lui Israel pentru
lipsă de încredere în adevăratul Dumnezeu şi pentru falsa învinuire a Domnului ca motiv de bază
(v. 10).

14 Elisei a zis: – Viu este DOMNUL Oştirilor d(Ebr.: YHWH Ţevaot; termenul ebraic
pentru oştiri se poate referi: (1) la oştirile lui Israel (Ex. 7:4; Ps. 44:9 – v. 10 în
TM); (2) la corpurile cereşti (Geneza 2:1; Deut. 4:19; Isaia 40:26); (3) la îngeri
(Iosua 5:14; 1 Regi 22:19; Ps. 148:2); probabil acest titlu face referire la
suveranitatea lui Dumnezeu peste orice putere din univers; peste tot în carte), al
Cărui slujitor sunt, că, dacă n-aş avea în vedere pe Iehoşafat, regele lui Iuda, pe tine
nici nu te-aş băga în seamă şi nici nu m-aş uita la tine.
Domnul Oştirilor. Un termen aplicat lui Iehova de pe timpul lui Samuel (1 Samuel 1,3.11; 4,4;
15,2 etc.; vezi Vol. I, p. 173). Elisei se numeşte pe sine serv sau ambasador al lui Iehova, care stă
înaintea Lui şi vorbeşte în numele Lui, aşa cum făcuse şi Ilie (1 Regi 17,1; 18,15).
Dacă n-aş avea în vedere pe Iehoşafat. Împăratul lui Iuda era slujitorul lui Dumnezeu, făcând ce
este plăcut înaintea Domnului (1 Regi 22,43). Pentru că Iosafat slujea Domnului şi Domnul l-a
avut în vedere, iar acum faptul acesta a fost recunoscut public de către Elisei, ca profet al
Domnului.
Nu te-aş băga în seamă. Aceasta era o mustrare aspră, dar la timp şi necesară. În joc era onoarea
lui Dumnezeu. Un împărat păcătos al lui Israel s-a străduit să dea vina pe Domnul, pentru
dezastrul care se datora în mod direct nebuniei împăratului. Dacă Iosafat nu ar fi fost acum un
participant la această întreprindere, Elisei ar fi refuzat să mijlocească în folosul împăratului lui
Israel. Cei păcătoşi adesea se bucură de multe binecuvântări datorită prezenţei în mijlocul lor a
servilor credincioşi ai Domnului, dar acest fapt este rareori recunoscut sau admis de ei.

15 Acum aduceţi-mi un cântăreţ cu o harfă. În timp ce cântăreţul cânta, mâna

DOMNULUI a coborât peste Elisei
Un cântăreţ. În decursul veacurilor şi în toate părţile lumii, puterea muzicii a fost şi este preţuită
pentru efectele ei în liniştirea spiritului şi înălţarea sufletului. Sunt puţine mijloace mai eficace
pentru înălţarea sufletului deasupra lucrurilor de pe pământ, în sferele cereşti, decât muzica cea
potrivită. Ea are putere să învioreze cugetarea, să alunge melancolia, să promoveze curajul, să
înfrâneze spiritele iritate şi să creeze o atmosferă de pace, bucurie şi speranţă.
A coborât peste Elisei. Poporul lui Dumnezeu nu înţelege aşa cum trebuie valoarea muzicii care
să-i ajute, să-i întărească în oboseală, să îndepărteze influenţele îngerilor răi sau să înalţe sufletul
deasupra îngrijorării, îndoielii, mâniei, amărăciunii şi fricii. Cu cât se cântă mai multe imnuri
sfinte în cămin, la locul de muncă sau la şcoală, cu atât mai apropiaţi vor fi copii lui Dumnezeu
unul faţă de altul şi mai aproape de Dumnezeu.
Totuşi ar fi o greşeală a trage concluzia că de obicei, profeţii recurgeau la muzică, drept preludiu
la profetizarea lor. Faptul că o ceată de profeţi din zilele lui Saul aveau cu ei diferite instrumente

~ 19 ~
muzicale (1 Samuel 10,5), nu trebuie să însemne mai mult decât că muzica era preţuită în zilele
profeţilor şi că ea era folosită de ei, după cum ar trebui să fie folosită de toţi copiii lui, pentru
inspiraţie şi înălţare a sufletului şi pentru a înălţa cugetarea spre subiecte mai înalte şi mai nobile.
Isus a recunoscut valoarea cântării (DA 73).

16 şi el a zis: „Aşa vorbeşte DOMNUL: «Faceţi în această vale groapă lângă groapă,

Faceţi în această vale groapă lângă groapă. Adesea Dumnezeu alege lucrarea prin unelte
omeneşti, îngăduind oamenilor să facă anumite lucrări pentru ei înşişi. Porunca de a săpa aceste
gropi era o încercare a credinţei şi a ascultării faţă de poruncă, supunere dovedită faţă de voinţa
divină.
Puterea lui Dumnezeu este în stare să facă să izvorască râuri de apă în deşert şi să facă pustia să
înflorească precum trandafirul. În acelaşi fel, când Spiritului lui Dumnezeu Îi este îngăduit să vină
în inimile oamenilor, vieţi, care altădată au fost neproductive, devin fertile cu lucrările iubirii.
Totuşi, omul are partea lui de îndeplinit în pregătirea căii pentru primirea Spiritului lui Dumnezeu.

17 pentru că – aşa vorbeşte DOMNUL – deşi nu veţi vedea vânt sau ploaie, valea se
va umple cu apă şi veţi bea atât voi, cât şi vitele şi animalele voastre.

Nu veţi vedea vânt. Motivul pentru care Dumnezeu aranjează evenimentele într-un anumit fel
deosebit poate să nu fie totdeauna evident. Dumnezeu uşor ar fi putut să aducă o furtună şi o
ploaie, satisfăcând astfel nevoia de apă. Dar El n-a ales să aducă apa în acest fel.Dacă ar fi făcut-o,
moabiţii ar fi putut să conchidă că bălţile erau umplute cu apă, iar nu cu sânge şi victoria asupra
Moabului n-ar fi fost câştigată în acea zi.

18 Însă acesta este doar un lucru mărunt pentru DOMNUL, astfel că El va da şi pe

Moab în mâinile voastre.

Lucru mărunt. Lucruri care sunt cu neputinţă pentru om sunt o nimica pentru Domnul.
Îndestularea cu apă avea să fie privită de Israel ca o minune suficient de mare în sine însăşi. Dar
Dumnezeu avea să meargă mai departe şi face ca apa să îndeplinească două scopuri: să salveze
propriile lor vieţi şi să procure mijloacele pentru înfrângerea inamicului.
În mâinile voastre. Lui Ioram i se părea că Dumnezeu avea să dea pe Israel în mâinile lui Moab şi
el s-a exprimat puternic în sensul acesta (vezi v. 10). Acum avea să se vadă că reversul era
adevărat, că Dumnezeu avea să dea pe Moab în mâinile lui Israel.

19 Voi veţi nimici toate cetăţile întărite şi toate cetăţile alese, veţi tăia fiecare copac
bun, veţi astupa izvoarele de apă şi veţi strica cu pietre fiecare ogor bun.»”

Toate cetăţile alese. Cetăţile întărite ale Moabului nu aveau să aibă nici o apărare împotriva
oştirilor lui Israel, ci urmau să cadă înaintea lor.
Veţi tăia. Uneori se crede că, în desfăşurarea acestei acţiuni, Israel făcea contrar instrucţiunilor
date în Deuteronom 20,19.20. Dar acolo, Moise avea de-a face cu asedierea de cetăţi de pe vremea
cuceririi, şi motivul pentru care s-a opus ca pomii să fie tăiaţi este ca Israel să poată mânca din
rodul lor. Prevederea era mai mult chibzuită în spiritul ei, decât binevoitoare, pentru că Israel
trebuia să ocupe ţara şi dacă ei tăiau pomii fructiferi, n-ar fi făcut altceva decât să-şi facă rău lor
înşile.
Veţi astupa izvoarele. Astuparea izvoarelor era o practică obişnuită în războaiele Orientului antic.
Pe vremea lui Isaac, filistenii au astupat fântânile săpate de Avraam (Geneza 26,15-18).
Cu pietre. Ei trebuiau să arunce atâtea pietre pe ogoare până le vor face nepotrivite pentru culturi.

~ 20 ~
20 În dimineaţa următoare, în timp ce se aducea jertfa, a început să vină dintr-odată
apă de pe drumul dinspre Edom, şi pământul s-a umplut de apă.
În timp ce se aducea jertfa. Probabil că aceasta se referă numai la ceasul din zi când era adusă
jertfa (arsă). Vezi 1 Regi 18,29.36, unde ceasul este marcat printr-o aluzie asemănătoare la
serviciul de la Templu. Jertfa de dimineaţă probabil că era adusă la răsăritul soarelui, în zorii zilei
(vezi Vol. I, pag. 698 şi cele despre Levitic 16,4).
Drumul dinspre Edom. Cum a venit apa din Edom, raportul nu arată, dar el arată clar că apa n-a
izvorât din pământ.

21 Atunci toţi moabiţii, când au auzit că regii vin să lupte împotriva lor, i-au chemat
pe toţi aceia care erau în stare să poarte armele, tineri şi bătrâni, şi au stat la hotar.
Moabiţii, când au auzit.Scriitorul se întoarce înapoi în timp, spunând cum moabiţii s-au
adunat pentru luptă, de îndată ce ştirea despre venirea împăraţilor a ajuns la ei.
Toţi aceia care erau în stare. Adică toată populaţia bărbătească ce era în stare să lupte, de la
cel mai tânăr până la cel mai în vârstă. Aceasta era o înrolare generală a tuturor celor care
erau în stare să poarte sabia.

22 Când s-au trezit dis-de-dimineaţă, soarele strălucea deasupra apelor şi moabiţii

au văzut în faţa lor apele roşii ca sângele.
23 „Acesta este sânge!” au zis ei. „Regii s-au luptat între ei şi s-au omorât unii pe
alţii! Acum, la pradă, Moab!”
Regii s-au luptat între ei. Prietenia la popoarele din Palestina nu era totdeauna puternică şi
alianţele nu durau mult. confederaţii de diferite rase puteau astfel să renunţe la ele şi să se întoarcă
una împotriva celeilalte. Având în vedere geloziile mutuale care existau între Iuda, Israel şi Edom,
lui Moab i s-a părut probabil ca cei 3 împăraţi care au venit la atac asupra Moabului să se fi întors
unul împotriva celuilalt.
La pradă,Moab. Crezând că vrăjmaşii lor au reuşit să se nimicească unul pe altul, moabiţii s-au
avântat înainte, dornici de pradă. Probabil că ei nu mai erau o oştire disciplinată, ci o mulţime
sălbatică, dezordonată, cu un singur gând în minte, anume jefuirea celor morţi.

24 Dar când au intrat în tabăra lui Israel, israeliţii s-au ridicat şi i-au bătut pe moabiţi
până când aceştia au fugit dinaintea lor. Apoi au pătruns în ţară şi i-au ucis pe
moabiţi.
I-au ucis pe moabiţi. Nepregătiţi pentru luptă, moabiţii au căzut uşor pradă în faţa vrăjmaşilor lor.
Cu puţină sau fără nici o rezistenţă, forţele aliate s-au revărsat înainte, cu toată ţara Moabului larg
deschisă în faţa lor.

25 Le-au distrus cetăţile şi toţi bărbaţii au aruncat pietre în toate ogoarele,

umplându-le astfel cu pietre. Au astupat toate izvoarele de apă şi au tăiat toţi copacii
buni. Mai rămăseseră doar zidurile e(Lit.: pietrele) cetăţii Chir-Hareset, însă
prăştiaşii au înconjurat-o şi au cucerit-o.

Le-au distrus cetăţile. În lucrarea de pregătire a pământului pentru cultură, mai întâi era necesar
să se îndepărteze pietrele. Pietrele îndepărtate au fost acum aruncate înapoi, pe ogoare, de către
invadatori, lăsând fiecărui proprietar de ogor greaua sarcină de a curăţa ogorul.
Chir-Hareset. Se crede că este acelaşi cu Chir-Hareş (Isaia 16:11) şi Chir-Heres (Ieremia 48:31,
36), şi probabil şi Chir-Moab (Isaia 15:1). Numele lui modern este el-Kerak. Această cetate era
fortăreaţa principală a Moabului, situată într-o poziţie strategică pe înălţimea imediat la est de
~ 21 ~
partea sudică a Mării Moarte, şi controla calea comerţului spre Marea Roşie. Ea a fost construită
pe vârful unui deal stâncos, înconjurată din toate părţile de o vale adâncă şi îngustă, care la rândul
ei era complet închisă de un cerc de munţi care se ridicau mai înalţi decât cetatea. Fortăreaţa a fost
socotită practic de necucerit. Pe timpul cruciadelor, era un loc de mare importanţă, cruciaţii făcând
eforturi eroice pentru a o lua. Această fortăreaţă este cea mai mare construcţie antică de acest fel,
care încă mai există şi se foloseşte.
Prăştiaşii au înconjurat-o. Evident că prăştiaşii au găsit poziţii pe munţii din jurul cetăţii, de unde
au putut să arunce pietre în ea.

26 Când regele Moabului a văzut că a fost învins în luptă, a luat cu el 700 de oameni
care luptau cu sabia, cu gând să-şi croiască drum până la regele Edomului, dar n-au
putut.
Învins în luptă. Chiar în această fortăreaţă, Meşa a văzut că lupta era împotriva lui.
Să-şi croiască drum. S-a făcut o încercare să iasă din cetate printr-o ieşire unde staţiona împăratul
Edomului, dar fără succes.

27 Atunci a luat pe întâiul său născut, care urma să fie rege în locul lui şi l-a adus ca
ardere de tot pe zidul cetăţii. O mare indignare l-a cuprins pe Israel f(Sau: O mare
mânie s-a aprins împotriva lui Israel.).Drept urmare Israel s-a retras din Moab,
întorcându-se acasă.
L-a adus ca ardere de tot. Moştenitorul, evident că a fost oferit ca jertfă păgână, fără îndoială spre
a îmblânzi pe Chemoş, zeul naţional (vezi cele despre v. 4). Prin această jertfă solemnă spera să-şi
asigure favoarea lui Chemoş şi ajutorul lui împotriva atacatorilor. Jertfele omeneşti erau una din
urâciunile religiei Palestinei.
Pe zidul. Probabil în văzul asediatorilor, în speranţa de a trezi groaza în inimile lor. Evident că
moabiţii au sperat ca prin această jertfă, la care ei simţeau că Chemoş nu putea să reziste, să pună
în mişcare temerile superstiţioase ale atacatorilor.
Indignare. Ebraicul qeşeph qes\eph. În general, deşi nu totdeauna, folosit ca act al lui Dumnezeu
(vezi Numeri 1:53; 18:5; Iosua 9:20; 22:20; 1Cronici 27:24; 2Cronici 19:10; 24:18; etc.), dar cu
greu poate fi înţeles aici astfel pentru că nu este nici o menţiune despre vreo vină specifică din
partea lui Israel. Dar qeşeph qes\eph şi verbul înrudit qaşaph qas\aph sunt de asemenea folosite
pentru a indica mânia omenească (Geneza 40,2; Exod. 16,20; 1 Samuel 29,4; 2 Regi 5,11;
Estera 1,12.18). Natura exactă a acestei mânii împotriva lui Israel nu este descrisă şi amănuntele
felului în care ea a operat împotriva lor nu sunt descoperite. Dacă asediul a fost ridicat din cauza
rezistenţei crescânde din partea apărătorilor, inspiraţi de jertfa supremă din partea împăratului lor,
sau dacă marea indignare s-a făcut simţită în vreun alt fel, nu putem şti cu certitudine. Septuaginta
redă metamelos metamelos, regret.
S-a retras. Asediatorii au renunţat la eforturile lor de a lua cetatea, lăsând-o împăratului şi
apărătorilor ei şi s-au întors în propria lor ţară, fără să-şi fi atins deplin obiectivul, dar, totuşi, cu
răsplata unei considerabile victorii.

Comentarii Ellen G. White: 1–3PK 212 11 Ed 59; PK 222.

NOTĂ ADIŢIONALĂ ASUPRA CAPITOLULUI 3
Unul dintre cele mai importante documente în legătură cu istoria lui Israel este inscripţia
împăratului Meşa pe faimoasa Piatră Moabită, care datează de prin sec. al IX-lea î.Hr. Pentru
ilustraţie şi un scurt raport despre piatră, vezi Vol. I, pag. 120, 121. divizarea pe paragrafe pentru
traducerea care urmează nu există în inscripţia originală, ci este adăugată din motive practice.
Cuvintele din paranteză sunt inserate spre a lămuri înţelesul inscripţiei. Golurile arată ruperi în
inscripţie, unde contextul nu dă nici o cheie cu privire la ce ar fi putut fi. Cuvintele urmate de

~ 22 ~
semnul întrebării din paranteză sunt puse pentru a umple golurile dintre cuvinte, aşa cum sunt
sugerate de context.

PIATRA MOABITĂ
Eu sunt Meşa, fiul lui Chemoş... împărat al Moabului. Tatăl meu a domnit peste Moab, 30 de ani,
iar eu am domnit după tatăl meu. şi eu am făcut această înălţime pentru Chemoş din Qorchab...
pentru că el m-a salvat de toţi împăraţii şi m-a făcut să triumf asupra tuturor vrăjmaşilor mei.
Omri, împărat al lui Israel, a asuprit Moabul mulţi ani, pentru că Chemoş s-a mâniat pe ţara lui.
Şi lui i-a urmat fiul său şi a spus şi el: "Am să asupresc Moabul". Astfel a vorbit el în vremea mea
,dar eu am triumfat asupra lui şi asupra casei lui, iar Israel a dispărut pentru totdeauna. Şi Omri
a ocupat ţinutul lui Medeba şi (Israel) a locuit acolo în zilele lui şi jumătate din zilele fiului lui, 40
de ani, dar Chemoş a locuit acolo în timpul zilelor mele.
"Şi eu am clădit Baal-Meon şi am făcut un bazin în el şi am clădit Qiryathan" [Kiryathaim].
Acum oamenii din Gad au locuit în ţara Aţaroth At\aroth din vechime şi împăratul lui Israel zidise
Aţaroth At\aroth pentru ei, dar eu am luptat împotriva cetăţii, am luat-o şi am lovit pe toţi oamenii
cetăţii ca o beţie pentru Chemoş şi pentru Moab. Şi am adus de acolo înapoi pe Orel, căpetenia
lui, târându-l înaintea lui Chemoş din Cheriot, şi am aşezat acolo oameni din Şaron şi oameni din
Maharat.
Şi Chemoş mi-a spus: "Du-te şi ia Nebo de la Israel", şi eu am mers noaptea şi m-am luptat
împotriva lui, de la revărsatul zorilor până la amiază şi l-am luat şi am lovit pe toţi cei din el,
7000 de bărbaţi, băieţi, femei, fete şi slujnice, pentru că eu îi consacrasem pentru Aşatar-Chemoş.
Şi am luat de acolo vasele lui YHWH (Iehova) şi le-am dus înaintea lui Chemoş. Şi împăratul lui
Israel zidise Yahaş-ul şi a locuit acolo în timp ce se lupta cu mine. Dar Chemoş l-a alungat
dinaintea mea şi eu am luat din Moab 200 de oameni, toţi căpetenii, şi i-am aşezat împotriva lui
Yahaş şi l-am luat pentru ca să-l alătur la Dibon.
Eu am zidit Qorcha, zidul de lemn şi zidul cetăţii, am zidit şi porţile ei şi am clădit templul ei şi
am clădit palatul şi am făcut cele două bazine pentru apă, dinăuntrul cetăţii. Şi înăuntrul cetăţii
Qorcha nu era nici un bazin. Şi eu am tăiat lemn de construcţie pentru Qorcha, cu prizonieri din
Israel.
Eu am zidit Aroerul şi am făcut şoseaua în Arnon. Am zidit Bet-Bamat, pentru că fusese distrus.
Am zidit Beser pentru că zăcea în ruine cu 50 de oameni din Dibon, pentru că tot Dibonul era
supus. Şi eu am stăpânit peste 100 de cetăţi pe care le-am adăugat la ţară. Şi am clădit Medeba şi
Bet-Diblaten şi Bet-baal-meon şi am aşezat acolo ţarcurile pentru oile ţării. Şi cât despre
Hauronen, a locuit în el... Dar Chemoş mi-a spus: "Coboară-te şi luptă împotriva lui Hauronen".
Şi am coborât şi l-am luat şi Chemoş a locuit în el,în zilele mele.

~ 23 ~
Capitolul 4
Înmulţirea untdelemnului văduvei

1 Soţia unuia dintre fiii profeţilor i s-a plâns lui Elisei, zicându-i: – Ucenicul tău,
soţul meu, a murit şi tu ştii că ucenicul tău se temea de DOMNUL. Creditorul vine
acum să-i ia pe cei 2 copii ai mei şi să-i facă sclavii lui.

Soţia unuia dintre. Aceasta este o descoperire importantă cu privire la natura fiilor profeţilor. Ei
nu erau tineri necăsătoriţi, trăindu-şi viaţa în singurătate, în instituţii monahale; ei erau oameni din
popor. Ei erau din popor, trăiau împreună cu poporul şi lucrau pentru popor. În loc să se intereseze
numai de ei înşişi, trăind împreună, în comunităţi ascetice şi căutând ca acolo să ajungă la
sfinţenie, ei trăiau pentru binele poporului, căutând nu propriul lor câştig, ci binele comun pentru
toţi cei din jurul lor.
Se temea de Domnul. Acest bărbat era un credincios închinător al lui Iehova. Influenţa lui Ilie şi
Elisei făcuse mult spre a promova închinarea la adevăratul Dumnezeu, în cuprinsul întregii
împărăţii a lui Israel.
Creditorul vine. Legea lui Moise recunoştea servitutea pentru datorie, nu ca un rob, ci ca un om
tocmit cu ziua şi ca un venetic, şi cerea ca cel vândut astfel să slujească numai până la anul de
veselie (Levitic 25:39-42). În cazul de faţă s-ar părea că creditorul n-a impus dreptul său asupra
fiilor în timpul vieţii debitorului, dar la moartea lui, el a pretins slujirea lor, pentru a putea fi
împlinită obligaţia tatălui.

2 Elisei a întrebat-o: – Ce aş putea face pentru tine? Spune-mi ce ai în casa ta? –

Slujitoarea ta nu mai are nimic în casă, a răspuns ea, decât un vas cu untdelemn.

Ce aş putea face? Întrebarea descoperă spiritul amabil al profetului. Elisei era un bărbat care se
interesa de popor, totdeauna prietenos, totdeauna simpatic şi totdeauna gata să ajute. Când
împăratul i-a făcut o vizită, el a fost gata să împlinească nevoia întregii oştiri, când a fost vizitat de
o biată văduvă neajutorată, el n-a alungat-o.
Ce ai? Dumnezeu foloseşte ce avem. El nu este limitat în resursele sau puterile Sale şi uşor ar fi
putut să împlinească nevoile ei, fără vasul de untdelemn. Dar El a luat ceea ce avea şi l-a
binecuvântat. Tot aşa este şi cu slujitorii lui Dumnezeu de astăzi. Ei poate că n-au multă capacitate
naturală sau resurse materiale, dar dacă ei consacră lui Dumnezeu şi slujirii Sale ceea ce au,
cerând binecuvântarea Lui, puţinul pe care-l au este înmulţit de multe ori. Omul, în eforturile sale
de a ajuta pe cei săraci, ar face bine să cugete în sensul că, ajutându-i pe aceştia, se ajută pe ajută
pe el însuşi. Cei săraci să fie învăţaţi să folosească acele resurse pe care ei înşişi le posedă. Dacă
aceasta nu se face, iubirea poate sărăci şi poate face mai mult rău decât bine.
Decât un vas cu untdelemn. Vasul de untdelemn nu era mult, dar în mâinile lui Dumnezeu şi cu
binecuvântarea Lui, era suficient pentru a acoperi nevoile ei. Talentele noastre pot să nu fie multe
şi bogăţia noastră pământească poate să nu fie mare, dar Dumnezeu poate să folosească şi să
înmulţească orice Îi este consacrat. Vasul de untdelemn era semnul celei mai mari sărăcii a
văduvei, dar el a mai fost şi mijlocul folosit de Domnul pentru acoperirea tuturor nevoilor ei.

3 – Du-te şi cere vase de la toţi vecinii tăi, i-a zis Elisei. Cere vase goale şi să nu fie
puţine.

Să nu fie puţine. Răspunsul văduvei avea să fie măsura credinţei ei şi, de asemenea, şi măsura a
ceea ce urma să primească de la Domnul. Cu puţină credinţă ea avea să primească puţin, cu multă
credinţă avea să primească mult.

~ 24 ~
4 Când te vei întoarce, încuie uşa după tine şi fiii tăi. Apoi toarnă untdelemn în
fiecare din aceste vase şi, când vor fi pline, pune-le deoparte.
5 Atunci a plecat şi a încuiat uşa după ea şi după fiii săi. Ei apropiau vasele şi ea
turna untdelemn în ele.
Turna din untdelemn.Femeia n-a şovăit din cauza necredinţei.Ea a răspuns imediat instrucţiunilor
profetului şi a antrenat şi colaborarea fiilor ei. Dacă fiii urmau să fie scăpaţi de viaţa de robie, ei
trebuiau de asemenea să facă ceva pentru ei înşişi. Credinţa şi ascultarea ei au dat naştere la
credinţă şi ascultare la fiii ei. Credinţa face să se ivească credinţă şi ascultarea din partea unuia
încurajează ascultare din partea altora.

6 Când vasele au fost pline, ea i-a zis fiului său: – Mai adu-mi un vas! – Nu mai este
nici unul, i-a zis el. Atunci untdelemnul a încetat să mai curgă.
Untdelemnul a încetat să mai curgă. Dumnezeu nu mai poate da când omul nu este pregătit să
primească. Miraculoasa provizie de untdelemn n-a încetat să curgă decât după ce ultimul vas
fusese umplut.

7 După aceea s-a dus şi i-a spus omului lui Dumnezeu lucrul acesta. El i-a zis:
„Du-te, vinde untdelemnul şi plăteşte-ţi datoria, iar cu ce va rămâne vei putea trăi tu
şi fiii tăi.”
Plăteşte-ţi datoria. Văduva primise de la Domnul mai mult decât ceruse ea. Cererea ei fusese
numai ca fii ei să fie scăpaţi de viaţa de robie. Dar, în sărăcia ei, ea mai avea multe nevoi. El dă
mereu oamenilor binecuvântări mult mai mari decât cer pentru ei înşişi.

Învierea fiului sunamitei

8 Într-o zi Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată care a stăruit ca el să
mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea pe acolo, Elisei se oprea la ea ca să mănânce.
Sunem. O cetate în valea Izreel, cam la 8 km nord de muntele Ghilboa şi circa 26 km de muntele
Carmel, unde se pare că, pe acea vreme, Elisei şi-a stabilit locuinţa (v. 25). În călătoriile lui
încoace şi-ncolo, prin împărăţie, Elisei trecea adesea prin acest sat. Astăzi este cunoscut ca Solem.
O femeie bogată. [Great, KJV] Adică o femeie bogată (vezi 1Samuel 25:2; 2Samuel 19:32) sau
una de rang mare.
A stăruit ca el. Pentru Elisei, ospitalitatea acestui cămin confortabil a fost extinsă. Oamenii lui
Dumnezeu au aceleaşi nevoi de hrană şi adăpost, ca semenii lor şi ei apreciază binecuvântările
prieteniei şi împreunei-simţiri creştine. Viaţa vreunui serv credincios al lui Dumnezeu adesea este
făcută fericită şi plăcută prin amabilitatea arătată lui de către cei pe care-i slujeşte.

9 Ea i-a zis soţului ei: „Iată, ştiu că omul acesta, care trece adesea pe la noi, este un
om sfânt al lui Dumnezeu.
10 Să facem pe acoperiş o odaie mică cu pereţi şi să punem în ea un pat pentru el, o
masă, un scaun şi un sfeşnic, pentru ca oricând va veni la noi, să poată sta acolo.”
O odaie mică.Adesea bogăţia îl face pe posesor să fie egocentric şi să uite de nevoile şi dorinţele
altora. Dar nu acesta a fost cazul cu această femeie nobilă din Sunem. Ea era o femeie de rang
mare, dar ea n-a pierdut contactul obişnuit. Ea nu trăia numai pentru sine, ci se străduia să facă pe
alţii fericiţi. Având propriile nevoi satisfăcute, ea se îngrijea de nevoile altora. Ea avea grijile şi
răspunderile propriei gospodării, dar n-a îngăduit ca îndatoririle căminului ei să o facă să uite de

~ 25 ~
nevoile şi confortul lui Elisei şi, poate, al multor altora. În călătoriile sale, adesea Elisei privea cu
plăcere plăcutele ceasuri de odihnă şi relaxare din faţa sa, de care urma să aibă parte când ajungea
în localitatea Sunem. Ospitalitatea amabilă ajută să fie adusă printre fiii oamenilor, puţină pace şi
prietenie cerească.

11 Într-o zi, când Elisei s-a întors, a intrat în odaie şi s-a odihnit acolo.

12 Apoi a zis slujitorului său, Ghehazi: „Cheam-o pe şunamita aceasta!” Ghehazi a

chemat-o şi ea a venit.

Cheamă-o pe şunamita aceasta.Sunamita fusese amabilă faţă de Elisei şi el avea să fie amabil faţă
de ea. Dar ce ar putea face el ca să răsplătească favorurile pe care ea i le-a acordat? Ea n-avea
nevoie de lucruri materiale. Dar Elisei a dorit să-i arate un semn al aprecierii lui. O inimă nobilă
nu e mulţumită să primească o favoare, fără să dea ceva în schimb.

13 Elisei i-a zis lui Ghehazi: „Spune-i: «Tu te-ai deranjat făcând toate aceste lucruri
pentru noi. Cu ce-am putea să-ţi răsplătim? Să vorbim pentru tine regelui sau
conducătorului oştirii?»” Ea a răspuns: „Eu locuiesc în mijlocul poporului meu.”
a(Cu referire la clanul şi familia din care făcea parte; adică: Este cine să aibă grijă
de mine.)

Cu ce-am putea să-ţi răsplătim. Întrebarea a fost o întrebare de încercare, pentru că ea avea să
descopere exact ceea ce era în inima femeii. A primit ea pe profet în numele unui profet sau avea o
dorinţă tainică pentru a fi răsplătită cumva?
Să vorbim pentru tine regelui. Elisei a recunoscut faptul că el avea o oarecare influenţă la curte şi
la autorităţile cele mai înalte. Putea să fie vreo chestiune în care Elisei ar fi putut angaja pentru
femeia din Sunem influenţa împăratului?
În mijlocul poporului meu. Răspunsul exprimă ideea că ea era pe deplin mulţumită. Ea trăia în
pace împreună cu poporul ei şi nu avea nici o ceartă cu vecinii ei şi nici vreo altă problemă care să
nu poată fi aranjată cu prietenii. Aceasta era o comunitate paşnică şi fericită şi nici împăratul, nici
slujitorii lui nu puteau face nimic spre a face viaţa mai fericită.

14 – Ce putem face pentru ea? a întrebat Elisei. – Ei bine, ea nu are nici un fiu, a
răspuns Ghehazi, iar soţul ei este bătrân.

Ce putem face pentru ea? A face ceva pentru o persoană care era deja deplin fericită şi care
dispunea de tot ce avea nevoie din bunurile acestei lumi nu era lucru uşor, dar Elisei a stăruit în
încercarea de a descoperi ceva cu care el să o servească.
Ea nu are nici un fiu. Lucrul acesta era privit ca o nenorocire şi ca o ruşine (vezi Geneza 30,23;
Deuteronom 7,13.14; 1 Samuel 1,6.7.11; Psalmul 128,3.4; Luca 1,25).
Soţul ei este bătrân. Mai mult decât ar putea să-şi dorească un copil ea a crezut că nu mai era nici
o speranţă, pentru că soţul ei era bătrân.

15 – Cheam-o! i-a zis Elisei. El a chemat-o, iar ea s-a oprit în prag.

În prag. Poate din modestie şi maniere bune, pentru că nu era potrivit ca ea să intre în odaia lui
Elisei.

~ 26 ~
16 – La anul, pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu, a zis Elisei. – Nu, stăpâne!
a zis ea. Nu o amăgi pe slujitoarea ta, omule al lui Dumnezeu!

Vei ţine în braţe un fiu. Ceea ce este cu neputinţă la oameni, nu este imposibil la Dumnezeu.
Dacă ea dorea un fiu, Dumnezeu putea să facă posibil acest lucru pentru ea. Făgăduinţa lui Elisei
de a avea un fiu la anul era cu mult mai mult decât o speranţă zadarnică pentru ea.
Nu o amăgi. Nu mă amăgi prezentându-mi speranţe care nu pot fi realizate. Compară cu
neîncrederea lui Avraam (Geneza 17,17), a Sarei (Geneza 18,12) şi a lui Zaharia (Luca 1:20) când
le-a fost făgăduit un copil.

17 Femeia a rămas însărcinată şi a născut un fiu chiar pe vremea aceea, în anul

următor, aşa cum i-a zis Elisei.

Pe vremea aceea. Un adevărat profet al lui Dumnezeu nu face preziceri false în numele
Domnului. Cum a făgăduit Elisei, aşa s-a întâmplat.

18 Copilul a crescut. Într-o zi, când se dusese la tatăl său, acolo unde erau
secerătorii,

19 i-a zis tatălui său: „Capul meu! Capul meu!” Atunci tatăl copilului a zis
slujitorului său: „Du-l la mama sa!”

Capul meu. Probabil un caz de insolaţie. Seceratul era o lucrare istovitoare, adusă la îndeplinire
pe cea mai caldă vreme a anului.

20 După ce slujitorul l-a luat şi l-a dus la mama sa, copilul a stat pe genunchii ei
până la amiază şi apoi a murit.

Apoi a murit. Întristare şi bucurie, plâns şi râs, viaţă şi moarte nu sunt prea îndepărtate una de
alta, în trecerea omului muritor prin această lume a păcatului. Fiul sunamitei adusese bucurie în
cămin, dar tot el a fost mijlocul prin care s-a adus chin în inimă. El a fost dat sunamitei de
Domnul, dar acum moartea îl pretindea ca fiind al ei.

21 Ea s-a ridicat şi a aşezat copilul pe patul omului lui Dumnezeu. Apoi a închis uşa
şi a plecat.

22 L-a chemat pe soţul său şi i-a zis: – Trimite-mi, te rog, un slujitor şi o măgăriţă
ca să pot merge repede la omul lui Dumnezeu, după care mă voi întoarce.

Trimite-mi.Era un sezon de producţie, foarte ocupat, şi toţi oamenii şi animalele acelei aşezări se
aflau pe câmp. Dar ea a cerut folosirea imediată a unuia dintre animale şi pe un slujitor.
La omul lui Dumnezeu. Ca soţie conştiincioasă, femeia şi-a informat soţul despre călătoria pe
care şi-a propus s-o facă şi despre faptul că a plănuit să se întoarcă repede, dar n-a explicat motivul
călătoriei ei. Poate că, dacă ea l-ar fi informat despre intenţia ei de a chema profetul să-i învie fiul,
care deja era mort, el putea să considere călătoria ca nefolositoare şi putea să facă o încercare de a
o abate de la scopul ei. Cazul era o chestiune de credinţă şi se părea că ea a păstrat-o între ea şi
Dumnezeu.

~ 27 ~
23 Dar el a întrebat-o: – De ce te duci astăzi la el? Nu este nici lună nouă b(Vezi
Num. 28:11-15), nici Sabat. Ea i-a răspuns: – Fii pe pace!
Nici lună nouă, nici Sabat. Amândouă erau zile sfinte, ocazii pentru jertfe şi adunări solemne
(2 Cronici 2,4; Isaia 1,13; Osea 2,11; Amos 8,5). Evident că, în astfel de zile trebuie să fi fost
obişnuit ca poporul să se adune în scop de închinare sau pentru instruire şi edificare religioasă.
Dacă ar fi fost lună nouă sau Sabat, călătoria femeii la profet n-ar fi fost privită ca ciudată, dar aşa
cum era, soţul n-a putut înţelege scopul ei.
Fii pe pace. În mod literal, pace. Răspunsul a fost un răspuns al credinţei şi al speranţei. Copilul
era mort, dar ea n-a dat curs durerii şi disperării. Dacă prima dată omul lui Dumnezeu a putut să
mijlocească la Dumnezeu să îi dăruiască cu un copil, el putea să aibă şi putere de la Dumnezeu
să-i redea copilul. Oricât de grea ar putea fi problema, când încredinţăm o chestiune în mâinile lui
Dumnezeu, putem avea deplină siguranţă că va fi bine. Poate că răspunsul nu va fi întotdeauna
exact ceea ce dorim, dar putem avea pace şi ne putem pleca cu smerenie şi supunere faţă de voinţa
Sa.

24 Şi după ce a înşeuat măgăriţa, a zis slujitorului ei: „Mână şi pleacă! Nu te opri

pentru mine decât atunci când îţi voi spune!”
Nu te opri. Ea a zorit pe slujitor să meargă cu toată viteza posibilă, oricât de neplăcut ar putea fi
pentru ea. Drumul călare avea să fie de vreo 26 km şi nu avea să fie uşor, dar ea avea un singur
gând şi acesta era să ajungă la profet cât mai repede posibil.

25 Ea a plecat şi a ajuns la omul lui Dumnezeu, pe muntele Carmel. Când a văzut-o

de la depărtare, omul lui Dumnezeu i-a zis slujitorului său, Ghehazi: „Priveşte!
Aceasta-i sunamita!
A văzut-o. Locuinţa profetului probabil că era pe o înălţime de unde se putea vedea o mare parte
a văii de jos. Elisei a văzut văduva în depărtare şi a recunoscut-o.

26 Aleargă dar ca să-i ieşi în întâmpinare şi întreab-o dacă toate sunt bune cu ea, cu
soţului ei şi cu copilului ei.” Ea i-a răspuns: „Toate sunt bune!”
Aleargă dar ca să-i ieşi în întâmpinare. Elisei a ştiut de îndată că s-a întâmplat ceva rău şi, fără să
aştepte să se apropie de el, a trimis pe slujitorul lui să o întâmpine spre a afla, dacă era posibil,
motivul venirii ei.
Toate sunt bune. Din nou, răspunsul ei a fost în mod literal, pace. Povara inimii ei avea să fie
descoperită numai profetului, nu slujitorului lui.

27 După ce a ajuns la omul lui Dumnezeu pe munte, i-a îmbrăţişat picioarele.

Atunci Ghehazi s-a apropiat ca s-o îndepărteze, dar omul lui Dumnezeu i-a zis:
„Las-o, căci sufletul îi este amărât. DOMNUL mi-a ascuns lucrul acesta şi nu mi l-a
făcut cunoscut.”
I-a îmbrăţişat picioarele. Biblia raportează numeroase cazuri de conduită asemănătoare, cu
ocazia cererilor stăruitoare (Matei 18:29; Marcu 7:25; Luca 8:41; Ioan 11:32; etc.).
S-o îndepărteze. Insensibilul slujitor n-a reuşit să înţeleagă situaţia şi a încercat în mod grosolan
s-o dea la o parte.
Căci sufletul îi este amărât. Elisei a văzut de îndată că o durere nestăpânită a umplut inima
femeii şi inima lui a fost cuprinsă de simpatie faţă de ea. Adevăratul copil al lui Dumnezeu, a
cărui inimă este umplută cu iubire şi simpatie, va fi mişcată de compasiune faţă de toţi cei greu
împovăraţi şi, întocmai ca Învăţătorul său, el se va strădui să le dea odihnă. Adevărata iubire este
tandră şi amabilă şi răspunde la apelurile acelora care se află în nevoi.

~ 28 ~
 Mi-a ascuns lucrul acesta. Uneori Domnul a găsit potrivit să descopere slujitorului Lui
împrejurările speciale ale unei persoane, dar nu totdeauna. Nici un profet nu posedă toată
cunoştinţa. Descoperirile sunt făcute numai în acord cu voinţa lui Dumnezeu. Faptul că un profet
nu cunoaşte toate faptele în legătură cu o situaţie specială, nu este o dovadă că nu este profetul
adevărat al Domnului. Profeţii sunt şi ei oameni, şi cunoştinţa şi judecata lor sunt limitate,
întocmai ca în cazul celorlalţi oameni. Numai când Domnul le dă descoperiri speciale şi
înţelepciune, cuvintele lor au autoritate unică. Ideea că în astfel de cazuri, un profet ar trebui să
deţină toate datele este nejustificată.

28 Ea a zis: „Am cerut eu un fiu stăpânului meu? Nu ţi-am spus eu să nu mă

amăgeşti?”
Am cerut eu un fiu? Femeia nu reproşează aşa de mult profetului în timp ce îşi vărsa amărăciunea
durerii sufletului ei. În primul rând, ea n-a cerut acest copil; el era rezultatul făgăduinţei. Dar,
copilul dăruit ei astfel, îi era luat acum de la ea. Ea n-a spus aceasta în cuvinte multe şi nici nu era
nevoie s-o facă, pentru că Elisei înţelegea acum deplina însemnătate a durerii ei. Cuvintele ei
descoperă amărăciunea necazului ei. Ea ştia doar că acest fiu, pe care ea nu l-a cerut, a murit şi că
durerea ei este infinit mai mare decât dacă nu i-ar fi fost îngăduit niciodată să cunoască iubirea lui.

29 Elisei i-a zis lui Ghehazi: „Încinge-te, ia toiagul meu în mână şi fugi. Dacă te vei
întâlni cu cineva să nu-l saluţi şi, dacă te va saluta cineva, să nu-i răspunzi. Să aşezi
toiagul meu pe faţa copilului.”
Încinge-te. Elisei ştia că femeia era sleită de puteri din cauza călătoriei grăbite şi că o călătorie de
întoarcere va fi cu mult mai grea şi mai penibilă. El însuşi nu s-a ferit de călătorie, dar, de îndată
ce el a aflat că fiul era mort, el a trimis pe slujitorul său cu instrucţiuni cu privire la desfăşurarea
acţiunii.
Ia toiagul meu. Toiagul era semnul slujbei profetice a lui Elisei şi,ca şi toiagul lui Moise
(Exod 4,17; 17,5.9; Numeri 20,8.9), era simbolul puterii lui Dumnezeu cu care aveau să se facă
minuni în Numele Domnului.
Să nu-l saluţi. Nu în sensul că slujitorul să fie grosolan sau nepoliticos, ci pentru că el nu trebuia
să piardă timp pe drum. În Orient, salutările sunt lungi şi ceremonioase şi politeţea îţi lua mult
timp.

30 Dar mama copilului a zis: „Viu este DOMNUL şi viu este sufletul tău că nu te voi
părăsi!” El s-a ridicat şi a urmat-o.
Nu te voi părăsi. Femeia avea mai multă credinţă în Elisei decât în slujitorul lui. Ea cunoştea
puterea slujbei şi a rugăciunilor lui Elisei, şi şi-a pus toată încrederea în el. Domnul putea să
restituie copilul numai printr-un cuvânt de cerere rostit de Elisei. El putea să aleagă să privească la
toiagul profetului şi la slujitorul lui şi să readucă astfel la viaţă, pe copil. Dar femeia greu lovită de
durere a privit la Elisei ca la solul prin care Domnul avea să-Şi arate puterea Sa, iar Domnul a
văzut potrivit să onoreze credinţa ei şi să o trateze în acord cu dorinţa sufletului ei.

31 Ghehazi s-a dus înainte, a aşezat toiagul pe faţa băieţelului, dar el n-a scos nici
un sunet şi n-a dat nici un semn de viaţă. Apoi Ghehazi s-a întors să-l întâlnească pe
Elisei şi i-a zis: „Băieţelul nu s-a trezit!”

N-a scos nici un sunet şi n-a dat nici un semn de viaţă. Cuvintele acestea înseamnă că Ghehazi se
aştepta ca Dumnezeu să onoreze punerea toiagului pe faţa copilului. Pentru ce n-a fost readusă
viaţa, nu ni se spune. Poate că, dacă femeia ar fi avut credinţă că Domnul putea să-i răspundă cu
ajutorul toiagului lui Elisei şi a slujitorului lui, Ghehazi, răspunsul ar fi venit pe calea aceea. Sau
poate că erau unele slăbiciuni în viaţa lui Ghehazi care îl împiedicau să fie un mijloc de aducere la

~ 29 ~
îndeplinire a minunatelor fapte ale puterii divine. Nu-i este dat omului să cunoască motivele
pentru care Domnul alege sau nu alege să lucreze într-un anumit fel.
Nu s-a trezit. Aceasta nu înseamnă că era doar adormit copilul, pentru că el decedase la amiază în
poala mamei sale (v. 20), iar în versetul 32 el este declarat mort. În Biblie, moartea este privită ca
un somn (Deuteronom 31,16; 1 Regi 2,20; Daniel 12,2; Ioan 11,11-14; Fapte 13,36).

32 Când a ajuns Elisei în casă, a văzut că băieţelul era aşezat mort în patul lui.

33 A intrat şi a închis uşa după ei amândoi şi s-a rugat DOMNULUI.

S-a rugat. Prin cea mai serioasă rugăciune a credinţei, femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor
înviaţi (Evrei 11,35).

34 Apoi s-a dus şi s-a aşezat pe copil. S-a întins peste el, punându-şi gura lui pe gura
copilului, ochii lui pe ochii copilului şi mâinile lui pe mâinile copilului, şi trupul
copilului s-a încălzit.

S-a aşezat pe copil. Nu este arătat motivul pentru care Elisei a folosit a folosit acea metodă în
readucerea copilului la viaţă. El a putut fi instruit pe cale divină de Domnul să folosească aceste
mijloace, sau el a putut imita procedeul lui Ilie (1 Regi 17,21). Rugăciunea nu exclude folosirea
altor mijloace. Corpul profetului putea, într-adevăr, să transmită căldură corpului mort al copilului,
dar nu aceasta a fost ceea ce a redat copilului viaţă. Hristos, care a dat de prima dată viaţă, a fost
Acela prin care băiatul a fost readus dintre cei morţi. După cum Domnul a redat viaţa acestui copil
mort, tot aşa, la a doua venire, El va învia pe toţi credincioşii Lui, care acum dorm în mormintele
lor (Isaia. 26,19; Ioan 5,28.29: 1 Corinteni. 15,52; 1 Tesaloniceni 4,16; Apocalipsa 1,18).

35 Elisei s-a întors şi s-a plimbat prin casă, apoi a urcat din nou şi s-a întins peste
copil. Băiatul a strănutat de 7 ori, după care şi-a deschis ochii.

36 Elisei l-a chemat pe Ghehazi şi i-a zis: „Cheam-o pe şunamită!” El a chemat-o.

Când a ajuns la el, Elisei i-a zis: „Ia-ţi fiul!”

Ia-ţi fiul. Când copilul fusese readus la viaţă, mama a fost chemată să intre şi să-şi ia fiul .
Când Ilie a înviat pe fiul văduvei, el l-a dus la mama lui (1 Regi 17,23) şi întocmai ca şi Isus,
când El a înviat pe fiul văduvei din Nain, El l-a redat mamei sale (Luca 7,15). Inima lui Isus simte
cu fiecare mamă care plânge pierderea unui copil, şi în ziua fericitei învieri, copiii care dorm acum
în mormintele lor vor fi din nou aduşi la viaţă, spre a fi duşi de îngeri şi puşi în braţele mamelor
lor (GC. 645).

37 Ea a venit şi a căzut la picioarele lui, închinându-i-se până la pământ. După aceea

s-a ridicat şi a ieşit împreună cu fiul său.

Închinându-i-se. Cuvintele mamei nu sunt redate. Mulţumirea ei era prea mare pentru cuvinte. În
adâncă recunoştinţă, ea s-a aruncat la picioarele profetului, revărsându-şi, fără îndoială în lacrimi
de bucurie, mulţumirile inimii unei mame care şi-a reprimit dintre cei morţi pe copilul ei înviat.
Credinţa arătată de ea în Dumnezeu şi în profetul Său, n-a fost fără folos.

~ 30 ~
 Dregerea mâncării otrăvite

38 Elisei s-a întors la Ghilgal. În ţară era foamete. În timp ce fiii profeţilor primeau
învăţătură, el i-a zis slujitorului său: „Pune oala cea mare şi fierbe ciorbă pentru
profeţi!”
La Ghilgal. Vezi cele despre cap. 2,1. Ilie făcuse mult pentru întărirea lucrării Domnului prin
interesul arătat de el faţă de aceste centre importante de instruire, unde tinerii puteau să primească
o pregătire pentru viaţa de slujire a semenilor lor. Elisei a continuat să arate interes faţă de aceste
şcoli. El le vizita spre a da încurajare şi sfat necesar.
Era foamete. Foametea era obişnuită în Palestina antică şi aducea multă suferinţă şi adesea
moartea (vezi cele despre Geneza 12,10).
Primeau învăţătură de la el. Probabil că ocazia aceasta era o oră de instruire spirituală. După cum
Maria şedea la picioarele lui Isus, tot aşa aceşti tineri şedeau înaintea lui Elisei şi aflau de la el
învăţăturile lui Dumnezeu. Acestea erau privite ca ore preţioase şi prezent avea să fie şi Duhul
Sfânt care aducea la cunoştinţă tinerilor învăţăturile credinţei şi încrederii în Dumnezeu. Ei
învăţau să preţuiască lucrurile Duhului mai mult decât hrana lor zilnică.
Pune oala cea mare. Hrana spirituală este importantă, dar şi trupul are nevoie să fie hrănit.
Probabil că Elisei a fost impresionat când a văzut în figurile slabe ale elevilor, efectele foametei
care pustia ţara. Interesat de bunăstarea lor spirituală, el a arătat interes şi faţă de nevoile lor fizice.
S-a dat dispoziţie să fie pusă oala cea mare, ca astfel toţi să poată fi hrăniţi.

39 Unul din ei a ieşit în câmp pentru a aduna ierburi şi a găsit o viţă sălbatică. A
cules din ea dovleci sălbatici, până şi-a umplut poala. Când s-a întors, i-a tăiat şi i-a
pus în oala cu ciorbă, căci nu ştia ce sunt.
Pe câmp. Probabil că şcolile profeţilor erau toate situate în localităţi rurale, unde elevii aveau
ocazia să cultive propria lor hrană şi să primească o instruire în lucrările agricole (vezi PP 593;
PK 230). Din caua lipsei de hrană, elevii din şcolile profeţilor evident că erau obligaţi să iasă la
câmp s-o caute.
Viţă sălbatică. Soiul exact de plantă amintită aici n-a fost identificat exact. Unii socotesc că ea se
referă la un fel de castravete sălbatic sau dovleac, având forma de ou şi cu gust amar. Când este
mâncat, produce durere şi curăţire forţată. Probabil că tinerii au luat aceşti castraveţi sălbatici
drept castraveţi obişnuiţi care erau foarte mult apreciaţi ca hrană (Numeri 11,5). În Palestina, se
mai afla o plată căţărătoare, cunoscută sub numele de colocynt, cu frunze înguste de culoare verde
deschis şi cu fructe asemănătoare cu pepenii, care pot avea efecte fatale. Septuaginta şi Vulgata le
socotesc a fi colocynţi.
Nu ştia ce sunt. Faptul că un om este profet, nu-l face atotcunoscător, nici nu-l scuteşte de la
exercitarea oricărei griji şi precauţii. Acest tânăr, necunoscând natura acestor verdeţuri din faţa lui
a adunat otravă şi a pus în pericol viaţa tuturor care s-au împărtăşit de roadele muncii lui.

40 Apoi au dat oamenilor să le mănânce. Dar când au început să mănânce din

ciorbă, au strigat astfel: – Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală! Şi n-au
putut să mănânce din ea.
Moartea este în oală. Probabil că gustul amar a descoperit de îndată faptul că hrana era
otrăvitoare. Aceasta a putut fi amestecată cu alte verdeţuri care erau pe deplin nutritive, dar
curcubeţii şi-au răspândit otrava lor în oala întreagă. Păcatul este otrava morţii. Influenţa lui se
răspândeşte. În 1000 de forme diferite, el este pus în faţa noastră spre a ne aduce suferinţă şi
durere. Singura cale de siguranţă este în înlăturarea păcatului şi a greşelii de orice fel, oriunde s-ar
afla acesta. Altfel, rezultatul inevitabil va fi moartea.

~ 31 ~
41 -Aduceţi făină! a zis Elisei. El a aruncat făină în oală şi a zis: – Daţi-le acum
oamenilor să mănânce! Şi n-a mai fost nimic otrăvitor în oală.
Aduceţi făină. Nu este descoperit dacă făina era antidotul natural pentru ierburile otrăvitoare. Ea
putea să aibă aceeaşi semnificaţie ca şi sarea care a fost aruncată în apele rele de le Ierihon
(cap. 2,20-22). Făina era nutritivă, o sursă de viaţă şi sănătate pentru cei care o consumau. În mâna
profetului, ea a devenit un simbol al vieţii care a contracarat efectele cele rele ale seminţelor
morţii. Aici se află o învăţătură spirituală. Evanghelia lui Hristos este pâinea vieţii pentru cei ce se
află sub condamnarea morţii. Nu are importanţă cât de îndelungat timp sau cât de mult a luat parte
păcătosul la relele roade ale morţii, în Evanghelie există putere de vindecare şi refacere. Tot răul
făcut de păcat, Duhul Sfânt are putere să-l desfacă. Dumnezeu are antidot pentru orice formă de
rău. Hristos este izvorul vieţii veşnice pentru orice om care vrea să trăiască (Ioan 6,27; 33,35).

Înmulţirea pâinii

42 A venit un om din Baal-Şalişa, aducând omului lui Dumnezeu 20 de pâini de orz,

din cele dintâi roade şi spice proaspete într-un sac. Elisei a zis: – Dă-le oamenilor să
mănânce!
Baal-Şalişa. Nu există date suficiente spre a localiza în mod sigur această cetate. S-ar putea să fie
aceea a districtului Şalişa (vezi c. despre 1 Samuel 9,4). Unii o identifică cu satul modern Kefr
Thilth, cam la 24 km nord de Lyda şi cam la 21 km nord-vest de Ghilgal (2 Regi 2,1), unde se afla
profetul Elisei la data aceasta (PK 241), care vizita şcoala profeţilor.
Din cele dintâi roade. După legea lui Moise, orice întâi rod al secerişului trebuia oferit lui
Dumnezeu, şi trebuiau date profeţilor (Numeri 18,12.13; Deuteronom 18,4). În acest caz, un
oarecare închinător credincios al lui Iehova a adus primele lui roade lui Elisei omul lui Dumnezeu.
Preoţii levitici se retrăseseră cu mult timp înainte de aceasta din regatul de nord (2 Cronici 11:13,
14) şi unii dintre cei evlavioşi din Israel probabil că au recunoscut în profeţi pe reprezentanţii lui
Iehova cărora ei puteau să le aducă darurile cerute de lege, spre a fi date preoţilor.
De orz. Orzul se folosea de obicei în Palestina ca hrană pentru animale, dar uneori se făcea din el
turte sau pâini (Judecători 7,13; Ioan 6,9) şi mâncate de oameni, deşi era socotit ca ale doilea după
grâu.
Spice proaspete. Ebraicul karmel fruct, rod. Grăunţe sau probabil vreun produs de grădină.
Cuvântul ebraic tradus învelitoare şi în marginală sacoşă sau îmbrăcăminte nu se află nicăieri în
altă parte în Scriptură. Sensul lui este nesigur. Unii sugerează ca fiind sac sau pungă.
Dă-le oamenilor. Era un timp de lipsă, chiar şi pentru profet şi pentru cei ce erau împreună cu el.
Oamenii erau flămânzi şi în lipsă de hrană. Elisei s-ar fi putut gândi la sine şi la propriile lui
interese, dar în loc de aceasta, el s-a gândit la acelea ale oamenilor. Tot aşa şi Isus, când cu
ucenicii Lui în locuri pustii a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea (Matei 14,14). Când s-a
făcut seară, ucenicii au dorit să-i lase să plece, pentru ca să-şi poată găsi de-ale mâncării pentru ei
înşişi, dar cuvintele Domnului au fost: N-au nevoie să plece; daţi-le voi să mănânce(Matei 14,16).
Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi copiilor Lui, când ei privesc asupra gloatei obosite şi în lipsă, de
pe pământ. Daţi-le oamenilor ca să aibă ce mânca.

43 Dar slujitorul său a zis: – Cum pot să împart acestea la o sută de oameni? – Dă-le
oamenilor să mănânce, i-a zis Elisei, căci aşa vorbeşte DOMNUL: „Vor mânca şi va
mai şi rămâne!”

Slujitorul. Ebraicul meşaret, un serv, dar în general de un rang mai mare decât înseamnă ebeb,
cuvântul obişnuit pentru serv. Astfel Iosua este numit meşaret de Moise (Exod 24,13), iar îngerii
sunt numiţi meşaretim, slujitori (Psalmul 104,4).

~ 32 ~
 Slujitorul a privit la primele roade cu ochii unui om, dar Elisei a privit asupra aceluiaşi dar de
hrană cu ochiul credinţei şi al lui Dumnezeu. Pentru slujitor, porunca profetului a părut aproape
nebunească şi imposibil de adus la îndeplinire. Cum ar putea cele 20 de turte mici de orz şi câteva
grăunţe să satisfacă foamea a 100 de oameni? Cam de acelaşi fel a fost şi întrebarea lui Andrei,
fratele lui Simon Petru, când Isus urma să hrănească mulţimea cu cinci pâini de orz şi 2 peşti. Ce
sunt aceştia la atâţia? (Ioan 6,9). Astăzi mulţimile sunt flămânde din lipsă de credinţă din partea
acelora care cheamă a fi copii ai lui Dumnezeu.

44 Atunci i-a servit cu pâine, iar ei au mâncat şi le-a mai şi rămas, după Cuvântul
DOMNULUI.

După Cuvântul Domnului. Elisei a vorbit prin inspiraţie. Un profet care vorbeşte în numele
Domnului, vorbeşte totdeauna cuvintele lui Dumnezeu. La Dumnezeu există putere fără margini.
Resursele Sale pot să împlinească nevoile tuturor. Atingerea mâinii Sale poate face să înmulţească
cea mai mică provizie. Puterea lui Dumnezeu a fost aceea care a făcut ca acele câteva pâini să se
înmulţească până ce toţi cei prezenţi au avut din destul spre a satisface nevoile lor. Necunoscutul
gospodar a adus darul lui din primele roade lui Elisei, ca un dar pentru Dumnezeu. Domnul a
acceptat acel dar şi a lăsat binecuvântarea Sa asupra lui. Tot aşa primeşte şi binecuvântează
Dumnezeu şi astăzi darurile noastre. Oriunde este vorba de o lucrare de făcut, copiii lui Dumnezeu
nu trebuie să privească la ei înşişi şi la propriile lor lipsuri, ci la Dumnezeu şi la nemărginitele Lui
provizii pentru toţi. Ceea ce ei deţin pot să pară cu totul nepotrivit spre a satisface nevoile celor
lipsiţi; dar cu binecuvântarea lui Dumnezeu acestea se pot dovedi mai mult decât suficiente.
Cerul este mai aproape de pământ decât cred mulţi. Dumnezeu este întotdeauna interesat de
copiii Lui în nevoie de pe pământ şi El este totdeauna gata să îndestuleze nevoile lor. Nu există
ţară sau popor pe pământ unde puterea lui Dumnezeu să nu fie la lucru, îndeplinind lipsurile celor
în nevoie. Orice produs al grădinii sau al ogorului dă mărturie despre puterea care lucrează
miraculos a lui Dumnezeu şi despre nemărginita Lui iubire. Dumnezeu este totdeauna la lucru,
privind la interesele plăpânzilor lui copii de pe pământ. Manifestările iubirii Sale pot să nu fie
văzute astăzi într-un fel atât de deosebit cum au fost în zilele lui Elisei, dar dacă ochii noştri ar
putea fi deschişi, am recunoaşte mult mai lămurit şi mult mai adesea decât o facem că Dumnezeu
încă mai este de faţă şi că El încă mai lucrează din iubire şi îndurare cu copiii nevoiaşi de pe
pământ. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu pot să mai aducă încă Domnului darurile lor, şi cu
puterea şi binecuvântarea Lui, micile lor provizii pot fi înmulţite de multe ori spre a îndestula
nevoile fizice şi spirituale ale mulţimilor pământului. Lumea are nevoie astăzi este o pătrundere
spirituală şi credinţă mai mare, curaj şi împreună simţire, tărie şi spiritul profetului Elisei.

Comentarii Ellen G. White:

1 – 44 PK 235-243 38 – 41 PK 240
8 – 10, 14 – 17 PK 237 39, 40 Ev 127
18 – 22, 25 – 31 PK 238 42 – 44 PK 241; GT 466
32 – 37 PK 239 43 PK 243

~ 33 ~
Capitolul 5
Vindecarea lui Naaman

1 Naaman era conducătorul oştirii regelui Aramului. El era un om important pentru

stăpânul său şi totodată foarte respectat, pentru că prin el dăduse DOMNUL victorie
lui Aram. Însă omul acesta, care ajunsese un războinic viteaz, era lepros a(Termenul
ebraic poate desemna diverse boli ale pielii, nu neapărat lepra; peste tot în acest
capitol).

Naaman. Siria era adesea în război cu Israel, dar evident că acesta era un timp de pace. Numai cu
puţin timp înainte, Ahab fusese ucis în lupta împotriva lui Ben-Hadad (1 Regi 22,34-37). Numele
împăratului lui Israel nu este dat, dar se crede că evenimentele au avut loc pe timpul domniei lui
Ioram, fiul lui Ahab. Naraţiunea descoperă fericita schimbare a naţiunilor şi redă un tablou
interesant al legăturilor internaţionale şi al obiceiurilor vremii.
Războinic viteaz. Naaman era un personaj de seamă în Siria. El câştigase onoare şi faimă prin
victoriile pe care le-a purtat pentru Siria, dar avea nefericirea să fie lepros. El a păstrat poziţia lui
de căpetenie a oştirii, cu toate că putea fi serios handicapat de teribila boală de care era lovit.

2 Arameii ieşiseră la luptă în cete şi luaseră captivă o tânără din ţara lui Israel. Ea a
ajuns slujitoarea soţiei lui Naaman.

În cete. Erau raiduri de frontieră frecvente conduse de cete de prădători, de obicei întreprinse cu
scopul de a jefui.
Luaseră captivă.Războiul este crud.Fetiţa fusese luată şi dusă din căminul ei şi acum se afla într-o
ţară vrăjmaşă, după câte se părea, părăsită de Dumnezeu fără mângâiere şi speranţă. Se pare că
pentru ea, viaţa îi aduce puţin bine, şi se poate că ea devenise amărâtă şi posomorâtă, dar nu şi-a
îngăduit să-şi concentreze gândurile asupra sa şi asupra nefericitei ei situaţii. Chiar într-o ţară
străină, Dumnezeu avea o lucrare pentru ea.
Slujitoarea soţiei lui Naaman.Fetiţa roabă îşi duce viaţa de roabă, obligată să slujească în căminul
căpeteniei oştirii care înfrânsese pe Israel. Dar, trebuia că ea a fost credincioasă în slujba ei, căci
altfel n-ar fi fost folosită într-un cămin ca acesta.

3 Într-o zi ea a zis stăpânei sale: „Dacă stăpânul meu ar merge la profetul din
Samaria, el l-ar vindeca de lepra lui.”

La profetul. Cu toate că era captivă, fetiţa n-a uitat patria ei şi nici pe Dumnezeu. Nici nu avea
cugete rele despre acei care o luaseră în robie şi a obligat-o la servire involuntară. Plină de iubire
faţă de Dumnezeul ei, inima ei a dovedit iubire faţă de stăpânul ei bolnav şi soţia lui. În loc să
dorească pe Naaman bolnav deoarece din cauza nenorocirii care fusese adusă asupra ei, ea dorea
ca el să fie sănătos şi spera în vindecarea de boala lui teribilă. Aducându-şi aminte de minunatele
lucrări ale lui Elisei din patria ei, ea avea credinţă că proorocul putea să-l vindece pe Naaman de
lepra lui. Ceea ce Dumnezeu a făcut prin servul Său în Israel, ea crede că El poate face şi pentru
unul din altă rasă.
El l-ar vindeca. Lepra era socotită ca o boală incurabilă. Dar fetiţa evreică a fost învăţată de
părinţii ei că la Dumnezeu, nimic nu este cu neputinţă. Părinţii s-au achitat bine de răspunderile
lor, iar rezultatul a fost această minunată mărturie în favoarea Dumnezeului lui Israel într-o ţară
care nu-L cunoştea. Naaman a aflat despre o putere dincolo de puterea oamenilor pentru că un tată
credincios şi o mamă din Israel au crescut pe copilul lor să iubească şi să se încreadă în Domnul.

~ 34 ~
4 Naaman s-a dus la stăpânul său şi i-a făcut de cunoscut tot ce i-a spus tânăra
israelită.
S-a dus. Adică Naaman a intrat la stăpânul său, împăratul Siriei şi i-a spus cuvintele fetiţei
captive. Puţin a înţeles fetiţa importanţa cuvintelor despre credinţa ei în Dumnezeu. Naaman a
crezut pentru că fetiţa a crezut, şi el a dus mărturia înaintea împăratului Siriei. În felul acesta, a
aflat Ben-Hadad că Dumnezeul lui Israel era un Dumnezeu al puterii şi un Dumnezeu al iubirii. El
învinsese oştile lui Israel în luptă, şi putea fi făcut să creadă că zeii Siriei erau mai puternici decât
Iehova. Dar el trebuia să afle că Dumnezeul lui Israel face ceea ce era peste puterea oamenilor şi
peste puterea zeilor Siriei. Cea mai mare mărturie care poate fi adusă în favoarea Dumnezeului
cerurilor este mărturia inimii care are încredere în El.

5 Şi regele Aramului i-a zis: „Du-te, căci voi trimite o scrisoare regelui lui Israel!”
Naaman a plecat luând cu el 10 talanţi b(Un talant măsura aproximativ 30 kg;
aproximativ 30 kg) de argint, 6000 se şecheli c(Sau: sicli, greutate de bază, comună
la toate popoarele semite antice; existau mai multe tipuri de şechel: regal
(2 Samuel 14:26; aproximativ 13 gr),obişnuit (aproximativ 12 gr) şi cel al Lăcaşului
(aproximativ 10 gr); greutatea şechelului a variat în diferite vremuri şi în diferite
zone; aproximativ 70 kg) de aur şi 10 rânduri de haine.
Voi trimite. Mărturia credinţei tinerei fete nu numai că stârnise încrederea căpeteniei oştirilor
siriene, ci într-o anumită măsură, ea a creat credinţă şi în inima împăratului Siriei. Credinţa dă
naştere la credinţă şi iubirea dă naştere la iubire. Credinţa este un cerc care se măreşte mereu ,care
merge de la inimă la inimă şi dintr-o ţară în altă ţară, până ce cuprinde globul. Numai veşnicia
poate măsura rezultatele acelei mărturii ale încrederii în Dumnezeul lui Israel depusă de fetiţa
captivă înaintea stăpânei ei dintr-o ţară străină. Regii lucrează cu regii, şi oferindu-şi serviciile sale
lui Naaman, Ben-Hadad a considerat că ar fi mai bine să ia legătura prin împăratul lui Israel decât
direct cu Elisei. În acele timpuri, scrierea de scrisori era o procedură obişnuită, multe exemplare
din astfel de scrisori ajungând până în zilele noastre.
Zece talanţi de argint. Naaman nu căuta vindecare fără să fie dispus să plătească. Necunoscând
pe proorocul lui Israel şi nici pe Dumnezeul lui Israel, el a luat cu sine suficientă comoară spre a
putea da profetului ca recompensă frumoasă. Puţin a înţeles el că Domnul era gata să-L vindece şi
că nu dorea nici argint, nici aur în schimb. Puţin ştia el că Elisei slujea lui Dumnezeu şi semenilor
săi, nu dintr-un spirit de câştig lumesc, ci pentru binele pe care era în stare să-l facă. În acele
vremuri banii nu erau sub formă de monedă, şi barele (de metal) sau inelele de aur sau argint
aveau valoare în funcţie de greutate. Un talant de argint era echivalentul a cca. 43,68 kilograme.
Exprimat în valori moderne, 10 talanţi de argint ar avea valoarea de circa 6.349 de dolari, dacă s-a
folosit siclul uşor (vezi vol. I p. 168). Nu erau 6000 de bucăţi separate de aur, ci aur având
greutatea de 6000 de sicli, sau 2 talanţi de aur. O astfel de greutate de aur ar avea astăzi valoare de
aproximativ 55.272 de dolari, în cazul siclului uşor. A se nota faptul că aceste calcule arată doar
valoarea de astăzi a acestor metale şi nu prezintă nici o idee despre puterea de cumpărare a acestor
bani în vremurile antice. Faptul că Naaman a luat cu sine o comoară atât de mare era o indicaţie
despre starea serioasă în care se ştia că se află şi despre marea lui dorinţă de a fi vindecat.

6 El i-a înmânat regelui lui Israel scrisoarea care spunea astfel: „Când scrisoarea
aceasta îţi va fi înmânată vei şti că trebuie să-l vindeci pe slujitorul meu, Naaman,
de lepra lui.”

Să-l vindeci. Împăratul Siriei evident că a crezut că proorocul, care era cunoscut că făcea astfel
de minuni, era un membru al ordinului religios sub controlul statului şi la porunca împăratului.

~ 35 ~
7 După ce a citit scrisoarea, regele lui Israel şi-a sfâşiat hainele şi a zis: „Sunt eu
Dumnezeu ca să omor şi să înviez? De ce-mi spune să vindec un om de lepra lui? Să
ştiţi dar şi să înţelegeţi că el caută motiv de ceartă cu mine.”
Sunt eu Dumnezeu? Lepra era privită ca o moarte vie. Împăratul lui Israel a înţeles că aceasta era
o boală pe care numai Dumnezeu putea să o vindece şi aceasta era dincolo de credinţa lui în
Dumnezeu să creadă că omul ar putea fi folosit ca unealtă în mâinile Domnului să refacă pe cineva
care era lovit de o boală ca aceasta.
Caută motiv de ceartă. În loc să vadă în cererea lui Ben-Hadad o ocazie de a descoperi puterea
minunată a lui Dumnezeu, împăratul lui Israel a privit numai la partea întunecată a tabloului.
Desigur, el a crezut că scrisoarea de la împăratul sirian nu putea fi scrisă în termenii bunei
credinţe, ci era numai un pretext de a căuta ceartă cu el.Probabil că el şi-a închipuit că Ben-Hadad
a trimis în mod intenţionat o cerere faţă de care era imposibil a se supune, pentru ca el să poată
folosi ocazia pentru război. Decât să se gândească la Domnul sau la proorocul Elisei, Ioram s-a
gândit mai degrabă numai la sine însuşi şi la completa lui neputinţă de a face faţă situaţiei (vezi
cele d.v.i.).

8 Când a auzit Elisei, omul lui Dumnezeu, că regele lui Israel şi-a sfâşiat hainele, a
trimis să spună regelui: „De ce ţi-ai sfâşiat hainele? Trimite-l la mine şi va şti că
există un profet în Israel!”
Omul lui Dumnezeu. Nu ni se spune cum a ajuns la Elisei ştirea despre sosirea lui Naaman la
curtea lui Ioram. Dar Dumnezeu conducea lucrurile aşa fel ca să răsplătească credinţa căpeteniei
siriene.
De ce? În ceea ce Ioram a văzut o catastrofă, Elisei a văzut o ocazie. Ceea ce împăratul lui Israel
nu putea aduce la îndeplinire, proorocul avea să fie fericit să întreprindă cu ajutorul Domnului. În
timp ce împăratul era cuprins de disperare, profetul a privit în sus cu nădejde. În ceasurile grele şi
de nenorocire se cuvine să ne amintim că există un Dumnezeu în ceruri care priveşte cu iubire şi
îndurare în jos, asupra slabilor copii de pe pământ.
Trimite-l la mine. Ioram s-a temut, dar Elisei a spus: bun-venit vizitei căpeteniei oştirilor Siriei.
Împăratul n-a avut pentru Naaman nici o solie de bucurie şi nici un cuvânt de nădejde. Dar Elisei a
cerut ca el să vină la el, ca să afle vindecarea trupului şi refacerea sufletului. Proorocul era
nerăbdător ca Naaman să ajungă să facă cunoştinţă cu iubirea şi puterea Dumnezeului lui Israel şi,
la întoarcere, să ducă poporului său o solie de mângâiere referitoare la speranţa pe care toţi o pot
avea în El. Căminul fiecărui copil al lui Dumnezeu ar trebui să fie un loc de odihnă pentru toţi acei
care se află în nevoie.

9 Naaman a venit cu alaiul său de cai şi care şi s-a oprit la poarta casei lui Elisei.
Cu alaiul său de cai. Însoţitorii lui Naaman călăreau pe cai, dar Naaman însuşi călătorea într-un
car.
La poarta casei lui Elisei. Fără îndoială o locuinţă umilă. Aceasta nu era palatul unui rege, dar în
acest cămin Naaman avea să afle ceva ce palatul unui împărat nu putea să ofere. Poarta căsuţei
umile era pentru Naaman o uşă spre viaţă şi nădejde.

10 Elisei i-a trimis un mesager, spunându-i: „Du-te şi spală-te în Iordan de 7 ori, iar
carnea ţi se va vindeca şi vei fi curat.”
Spală-te în Iordan. Aceste directive către Naaman amintesc de porunca Domnului Isus către omul
cel orb: Du-te şi spală-te în lacul Siloamului (Ioan 9,7). În ambele cazuri, s-a dat o poruncă ce
probează credinţa destinatarului. Vindecarea avea să fie găsită numai în ascultare fără rezerve.
Apele Iordanului aveau să fie pentru Naaman apele vindecării şi ale vieţii. Există înţelepciune în
ascultarea de poruncile Domnului.

~ 36 ~
11 Dar Naaman s-a mâniat şi a plecat zicând: „Eu credeam că va ieşi la mine, se va
opri înaintea mea şi va chema Numele DOMNULUI, Dumnezeul lui, iar pe urmă îşi
va pune mâna peste rană şi mă va vindeca de lepră.
Eu credeam. Naaman avea propriile lui cugete, dar acestea nu erau gândurile lui Dumnezeu. El
auzise despre un om care putea să-l vindece de lepra lui şi de îndată ,el a ajuns la propriile lui
concluzii referitoare la felul exact cum avea să fie adusă această lucrare la îndeplinire. El şi-a făcut
propriul lui plan, şi apoi s-a aşteptat că Dumnezeu va lucra în conformitate cu acel plan.Dar ideile
preconcepute ale omului in privinţa modului de acţiune al Domnului sunt adesea eronate.
Când schiţăm cu anticipaţie calea Providenţei, ne putem aştepta la decepţii. Dumnezeu a ales să
scoată pe Israel din Egipt, trecându-l prin Marea Roşie, dar aceasta nu era şi ceea ce gândea omul.
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să se nască într-un grajd şi legănat într-o iesle, dar aceasta n-a fost
în acord cu ideile celor mari şi puternici de pe pământ. Dumnezeu a lăsat pe Fiul Său să trăiască
printre oameni ca serv al celor în nevoie, dar aceasta nu era în acord cu părerea iudeilor cu privire
la Mesia, care trebuia să vină. Cel care vrea să fie mântuit şi umblă în căile Domnului trebuie să
înveţe că planurile lui Dumnezeu sunt infinit mai înalte şi mai bune decât căile oamenilor.
(Isaia 55,8.9).

12 Nu sunt oare Abana şi Parpar, râurile Damascului, mai bune decât toate apele
Israelului? Nu puteam să mă spăl în ele şi să fiu curat?” Apoi s-a întors şi a plecat
plin de mânie.
Abana şi Parpar. În ochii omului fără îndoială că aceste râuri erau mai bune decât toate apele din
Israel. Apele Damascului erau plăcute şi făceau ca regiunea să fie înflorită ca un trandafir.
Comparat cu aceste râuri dătătoare de viaţă din propria lui ţară, Iordanul era pentru Naaman un râu
mic care l-a dezamăgit. Totuşi dacă el dorea să fie vindecat de lepra lui, trebuia ca Iordanul să fie
râul, iar nu Abana, în care el trebuia să se scalde. Abana se crede că este identic cu Amana din
Cântarea cântărilor 4:8,râul fiind numit după muntele din care izvora.Acesta era râul cel important
al Damascului. Parpar se crede că a fost un râu la sud de Damasc, care îşi avea izvorul în
înălţimile muntelui Hermon.

13 Dar slujitorii lui s-au apropiat de el şi i-au zis: „Părinte, dacă profetul ţi-ar fi spus
să faci un lucru greu, nu l-ai fi făcut? Cu atât mai mult acum, când ţi-a spus să te
speli ca să fii curat!”
Slujitorii lui. Cât de adesea slujitorii se dovedesc a fi mai înţelepţi decât stăpânii lor, şi supuşii
decât împăraţii. Luând seamă la cuvintele slujitorilor lui Naaman avea să afle viaţa şi refacerea.
Un lucru greu. Naaman era un mare bărbat de la care se aşteptau lucruri mari. El era semeţ şi
arogant, şi a se scălda în apele Iordanului ar fi fost o experienţă umilitoare. Dar el era încercat de
Dumnezeu pentru propriul lui bine. Numai prin completă ascultare de instrucţiunile Domnului,
putea spera să afle favoare înaintea Domnului. Inima lui mândră trebuia supusă şi el trebuia să
câştige biruinţă asupra propriei lui voinţe încăpăţânate şi egoiste. El trebuia să recunoască pe
Dumnezeul lui Israel ca fiind mai puternic decât idolii boschetelor, iar instrucţiunile lui Elisei erau
superioare faţă de propriile lui gânduri şi dorinţe.

14 Atunci s-a coborât şi s-a cufundat de 7 ori în Iordan, aşa cum i-a spus omul lui
Dumnezeu, iar carnea lui a devenit iarăşi ca aceea a unui copilaş şi s-a curăţit.
Cum i-a spus omul lui Dumnezeu. Naaman trebuia să fie adus în situaţia de a recunoaşte pe
Elisei ca om al lui Dumnezeu şi ca purtător de cuvânt al Cerului, mai înainte ca el să poată spera
să-şi asigure binecuvântarea pentru care venise. N-ar fi avut loc nici o vindecare dacă el n-ar fi
văzut lumină în cuvintele proorocului. Dar când el a procedat după instrucţiunile profetului, lepra
lui a fost îndepărtată. Când Dumnezeu vorbeşte printr-un profet, întotdeauna se cade să punem

~ 37 ~
deoparte propria noastră părere şi să acceptăm solia Domnului. Numai aşa putem merge în căile
lui Dumnezeu şi să avem părtăşie de binecuvântările Lui.

15 Apoi Naaman împreună cu toţi însoţitorii lui s-au întors la omul lui Dumnezeu.
Când a ajuns, s-a oprit înaintea lui şi i-a zis: – Acum ştiu că nu este alt Dumnezeu pe
tot pământul decât în Israel. Primeşte, te rog, un dar din partea slujitorului tău.
S-au întors. Naaman şi-a dovedit recunoştinţa sa întorcându-se la Elisei spre a-i oferi o răsplată.
Făcând aşa, probabil că el s-a abătut mult din drumul lui, dar aceasta era o călătorie care n-a fost
făcută în zadar. În toată purtarea sa, Naaman s-a dovedit a fi mai mult în acord cu adevăratul spirit
al unui copil al lui Dumnezeu decât o fac acei care pretind a fi poporul Său. Când Mântuitorul a
fost pe pământ, cu ani mai târziu, El S-a referit la faptul că erau mulţi leproşi în ţara lui Israel pe
vremea lui Elisei, dar nici unul dintre ei n-a fost curăţit, afară de Naaman, Sirianul (Luca 4,27).
Israel nu preţuia prezenţa şi binecuvântările lui Dumnezeu. Căpetenia oştirii unei naţiuni păgâne a
dovedit credinţă şi recunoştinţă care erau străine pentru poporul care mărturisea a fi al lui
Dumnezeu. Domnul este aproape şi binevoitor faţă de acei care apreciază binecuvântările sale.
Acum ştiu. Naaman auzise despre Dumnezeu prin mărturia fetiţei evreice, dar acum el făcuse
cunoştinţă cu El prin propria sa experienţă. Credinţa devenise cunoştinţă. În mărturia lui era acum
un răsunet de siguranţă care niciodată n-ar fi existat ,dacă n-ar fi primit această minunată
binecuvântare de la Dumnezeu. El ştia acum că, în afară de Israel, nicăieri nu existau dumnezei.
Dumnezeii cărora li se aducea închinare în Siria şi pe înălţimile din jur erau numai idoli făcuţi de
mâinile omului. Dar Dumnezeul lui Israel era Creatorul omului şi al pământului, Domnul care a
dat omului viaţă şi speranţă. Dacă fiecare copil al lui Dumnezeu ar fi fost atât de credincios în a da
mărturie pentru El, ca fetiţa captivă, toate popoarele pământului ar fi ajuns să cunoască minunata
iubire şi purtare de grijă a lui Dumnezeu şi mulţi ar fi fost conduşi să dea slavă şi să-I
mulţumească.

16 Dar Elisei i-a răspuns: – Viu este DOMNUL, al Cărui slujitor sunt, că nu voi lua
nimic. Şi cu toate că Naaman a insistat, Elisei a refuzat darul.
Nu voi lua. Un proroc al Domnului nu slujeşte pentru câştig sau răsplată. În noua viaţă care
începea pentru Naaman şi credinţa care a încolţit în inima lui, Elisei îşi avea răsplata sa. Un
muncitor este vrednic de plata lui şi aceia care primesc binecuvântări de la Dumnezeu pot să-I
aducă jertfe de mulţumire dar, în aceste împrejurări, era cel mai bine pentru Elisei, să refuze darul
oferit. Naaman nu trebuia să rămână cu impresia că profeţii adevăratului Dumnezeu lucrează din
motive egoiste sau că binecuvântarea lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani.

17 – Dacă nu vrei, a zis Naaman, dă voie, te rog, slujitorului tău să încarce pământ,
atât cât pot duce 2 catâri, pentru că de-acum înainte slujitorul tău nu va mai aduce
arderi de tot sau jertfe altor dumnezei, ci numai DOMNULUI.
Pământ,atât cât pot duce 2 catâri. Naaman a crezut despre Dumnezeul lui Israel că este o
divinitate căreia trebuie să i se aducă închinare pe pământul lui Israel. În acele zile, fiecare naţiune
îşi aducea propria ei divinitate, şi multe cetăţi îşi aveau proprii lor zei locali. Cu toate că Naaman a
recunoscut faptul că, în afară de Israel nu exista nici un Dumnezeu in nici o altă parte; el nu
renunţase întru totul la părerea că Dumnezeul lui Israel era într-un fel deosebit ataşat de ţara lui
Israel şi în propria lui ţară el a dorit să se închine acestui Dumnezeu pe pământ israelit.
Altor dumnezei. Când Naaman a făcut cunoştinţă cu Dumnezeu, el şi-a predat Lui inima sa şi s-a
hotărât să renunţe la închinarea adusă dumnezeilor Asiriei pe care el îi cunoscuse din tinereţea lui.
În fiecare ţară sunt oameni care sunt tot atât de serioşi şi sinceri ca Naaman şi care doar aşteaptă
după o mărturie credincioasă şi viaţa de sfinţire a poporului lui Dumnezeu pentru a-şi preda Lui
inimile lor.

~ 38 ~
18 Iată totuşi ce-L rog pe DOMNUL să-i ierte slujitorului tău: când stăpânul meu
intră în templul lui Rimon d[Zeul furtunii şi al războiului la aramei, cunoscut şi ca
Hadad (Baal la canaaniţi şi fenicieni)] să se închine acolo, sprijinindu-se de braţul
meu, mă închin şi eu în templul lui Rimon. Să-l ierte deci DOMNUL pe slujitorul tău
când mă voi închina în templul lui Rimon.

Domnul să-l ierte. În timp ce Naaman şi-a propus să servească lui Dumnezeu, el ştia că în propria
lui ţară, care era devotată închinării la idoli, lucrul acesta nu avea să fie uşor. Împăratul Siriei se
mai închina la zeul Rimon, şi, în această slujire, Naaman avea să fie un însoţitor al împăratului.
Naaman nu avea de gând să părăsească slujirea adusă împăratului său pământean, deşi el se
hotărâse că de aici înainte avea să slujească numai Domnului. Dar,în timp ce împăratul se apleca
spre închinare adusă la Rimon, el avea să se sprijine pe braţul lui Naaman (vezi cap. 7,2.17).
Naaman nu dorea a se înţelege că şi el se închina dumnezeului păgân. Predându-şi inima sa lui
Iehova, el nu avea intenţia să compromită credinţa sa prin închinarea şi la Rimon, nici să ajungă la
Elisei ştirea că el făcea aşa. El era un bărbat cu conştiinţă sensibilă şi, înainte de a pleca din Israel
a dorit să lămurească situatia sa.

19 Elisei i-a răspuns: – Du-te în pace. După ce Naaman a plecat de la el şi a

străbătut o anumită distanţă,

Du-te în pace. Cuvintele acestea nu trebuie să fie socotite ca exprimând aprobarea sau
dezaprobarea cererii de plecare a lui Naaman. El trebuia să plece în pace, nu în îndoială sau
nesiguranţă neliniştită. Dumnezeu a fost bun cu el, şi el trebuia să afle fericire şi pace în
cunoaşterea şi închinarea adusă lui Dumnezeu. Naaman era un nou convertit, un bărbat cu
principii ,care avea să crească în tărie şi înţelepciune dacă se ţinea de credinţa găsită de curând.
Dumnezeu conduce pe noii convertiţi pas cu pas şi cunoaşte momentul potrivit în care să cheme la
o reformă, într-o anumită chestiune. Acest principiu trebuie avut totdeauna în vedere de către acei
care lucrează la salvarea sufletelor. Elisei ştia că acesta nu era momentul potrivit spre a insista la o
schimbare drastică în această privinţă de comportament deosebit. El era un bărbat cu vedere
spirituală ageră şi, în tratarea de către el a lui Naaman, el dorea să fie cu tact şi prudent. Astfel că
el l-a trimis să plece, nu cu un cuvânt de mustrare, ci cu o solie de pace asemănătoare cu aceea
cuprinsă în cuvântul de rămas bun al lui Isus către ucenici Săi (Ioan 14,27).

20 Ghehazi, slujitorul lui Elisei, omul lui Dumnezeu, şi-a zis: „Stăpânul meu l-a
refuzat pe Naaman, arameul acesta, şi nu a luat de la el ceea ce i-a adus. Viu este
DOMNUL că voi alerga şi voi lua ceva de la el.”

Ghehazi. Scriitorul biblic tocmai prezentase un frumos tablou al unui important slujbaş sirian
care părăsea Israelul ca un nou convertit la Iehova, cu bucurie şi pace în inima lui, vindecat de
lepră şi pocăit în spirit. Dar scena se schimbă brusc prin cuvintele dar Ghehazi. Când Dumnezeu
dă oamenilor fericire şi pace, Satana încearcă să introducă tulburare. În fiecare simfonie el
încearcă să introducă o notă discordantă. Aici slujitorul profetului se lasă să devină unealtă în
mâna vrăjmaşului numai şi numai spre a strica tabloul lui Ghehazi. El îl socotea pe Naaman nu ca
pe un nou convertit la Dumnezeu, ci ca pe un ostaş dintr-o ţară vrăjmaşă. Sirienii au prădat
Israelul; de ce să-l cruţe acum un israelit, pe unul din ei? Probabil că Ghehazi l-a socotit pe Elisei
ca fiind slab şi lipsit de rafinament când a refuzat să ia de la Naaman darul pe care el voia să-l dea.
Viu este Domnul. Cuvintele acestea sunt un jurământ profan, rostit de un om care încearcă să se
convingă că el face ceva în slujba lui Dumnezeu, în timp ce el ştie foarte bine că face rău. Orbit de
avariţie, Ghehazi voia să fie plătit pentru servicii pe care el nu le-a făcut, de un om de la care
Elisei a crezut că nu trebuie să primească nimic.

~ 39 ~
21 Astfel, Ghehazi s-a dus după Naaman. Când l-a văzut Naaman alergând după el,
a coborât din car pentru a-l întâmpina şi i-a zis: – Totul este bine?
A coborât. Acesta era un semn de respect oriental. La urma urmei, Ghehazi nu era decât slujitorul
lui Elisei, şi Naaman nu era dator să-i arate această nemeritată politeţe. Dar aceasta arată
puternicul simţământ de recunoştinţă care izvora din inima sa. Naaman biruise mândria şi
animozitatea lui naturală şi acum căpetenia oştirii siriene ,care învinsese pe Israel coboară din
carul său pentru ca să poată trata în condiţii de egalitate pe slujitorul unui profet evreu.
Totul este bine? Naaman s-a mirat când a văzut pe Ghehazi alergând şi probabil că a crezut că
profetului i s-a întâmplat ceva rău sau că a avut loc vreo altă nenorocire.

22 – Totul este bine. Stăpânul meu m-a trimis însă să-ţi spun: „2 tineri dintre fiii
profeţilor au venit chiar acum la mine din regiunea muntoasă al lui Efraim. Dă-mi,
te rog, pentru ei un talant e(Aproximativ 30 kg) de argint şi două rânduri de haine.”
Stăpânul meu m-a trimis. Ghehazi a socotit acum necesar să acopere avariţia lui cu o minciună.
Trebuia ca Elisei să fie făcut răspunzător pentru lăcomia slujitorului. Bunul nume al profetului
neegoist trebuia să fie defăimat prin lăcomia nevrednicului lui slujitor. Un păcat rareori rămâne
singur, pentru că acel rău totdeauna îndreaptă calea spre un rău din ce în ce mai mare.
Doi tineri. Ghehazi n-a dorit să fie cunoscuta lăcomia sa. Mai degrabă, el va juca rolul unui
prieten îngrijorat de 2 tineri în nevoie. Nu va fi, oare, Naaman interesat cu privire la ei în aşa
măsură încât să-i ajute cu unul dintre cei 10 talanţi de argint şi două din cele 10 schimburi de
haine?
Din regiunea muntoasă al lui Efraim. În ţinuturile înalte ale lui Efraim erau cel puţin două şcoli
ale profeţilor, la Betel şi Ghilgal (vezi cele despre cap. 2,1).

23 Naaman i-a zis: – Fă-mi, te rog, pe plac şi ia 2 talanţi f(Aproximativ 60 kg).

Naaman a insistat şi i-a pus 2 talanţi de argint în 2 saci, împreună cu două rânduri de
haine. I-a mai dat şi 2 slujitori care să-l ajute cu povara.
Fă-mi pe plac. Sensul este te rog, sau consimte cu plăcere să iei nu un talant, ci 2. Naaman cel
recunoscător avea să-i dea dublu a ceea ce ceruse Ghehazi şi el mai avea să trimită şi pe 2 dintre
slujitorii lui să ducă povara până la casa profetului.

24 Când a ajuns la deal, Ghehazi le-a luat din mâinile lor şi le-a pus în casă. Apoi
le-a dat drumul oamenilor, iar ei au plecat.
Deal (engl. tower). Ebraicul ophel dâmb sau deal; adesea clădirea de pe deal, fie un turn de
veghe, o casă, un fort, sau punct de observaţie. Elisei avea casa lui din Samaria, probabil pe o
ridicătură de pe care se putea vedea în depărtare oamenii care se apropiau (vezi cap. 6,30-32). Dar
de data aceasta, Ghehazi, întorcându-se cu cei 2 talanţi de argint n-a dorit să fie văzut de stăpânul
său. Aşadar, dealul despre care este vorba aici pare să fi fost unul aşezat între casa lui Elisei şi
locul unde Ghehazi l-a luat prin surprindere pe Naaman, ceea ce a întrerupt câmpul vizual. În acest
loc slujitorii lui Naaman au fost lăsaţi să plece şi Ghehazi a primit comoara şi a pus-o în
ascunzătoare.

25 După aceea s-a dus şi s-a înfăţişat înaintea stăpânului său, Elisei. – De unde vii,
Ghehazi? l-a întrebat Elisei. – Slujitorul tău nu s-a dus nicăieri, a răspuns el.

Nu s-a dus nicăieri. Pentru a scăpa de condamnarea stăpânului său, Ghehazi recurge la o altă
minciună. Din nou păcatul duce la păcat şi o minciună la alta. Calea răului n-are sfârşit. Acela care
se angajează pe calea înşelăciunii se va găsi inevitabil angajat în încercarea de a acoperi
înşelăciunea.

~ 40 ~
26 Dar Elisei i-a zis: – Oare n-a fost duhul meu cu tine, când s-a coborât omul acela
din car şi te-a întâmpinat? Este oare acum vremea de luat argint, haine, măslini, vii,
oi, boi, slujitori şi slujitoare?

N-a fost duhul meu? Domnul descoperise lui Elisei exact ceea ce avusese loc, cum Ghehazi a
alergat după Naaman, cum l-a minţit şi cum a reuşit să-şi asigure darul râvnit şi cum acesta a fost
ascuns. Omul poate să mintă pe semenii săi, dar el nu poate minţi pe Dumnezeu. Faptele cele rele
pot fi ascunse de ochii omului, dar ochii Domnului văd totul (vezi Evrei 4,13).
Este oare acum vremea de luat argint? Ce mustrare teribilă au constituit cuvintele lui Elisei
pentru inima slujitorului său! Avusese loc o minune însemnată. Căpetenia oştirii Siriei a fost făcut
să creadă în Dumnezeu şi să se bucure în nou găsita lui credinţă. Dumnezeu fusese îndurător cu
servii Săi şi cerul venise foarte aproape de pământ. Inima lui Ghehazi ar fi trebuit să se înalţe în a
aduce laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru minunatele binecuvântări primite. El ar fi trebuit să
gândească la cât de bine a fost impresionată inima lui Naaman şi cum căpetenia siriană putea să fie
adusă să simtă că religia israeliţilor era singura religie adevărată care-i face pe oameni neegoişti,
cinstiţi şi amabili. Dar, în loc de aceasta, el s-a gândit numai la sine şi la propriile interese.
Cuvintele de mustrare ale lui Elisei n-au fost numai pentru slujitorul său Ghehazi, ci şi pentru
acei din biserica lui Dumnezeu de astăzi, care manifestă acelaşi spirit ca a lui Ghehazi. În zilele
noastre din nou Dumnezeu a fost foarte aproape şi multe minuni ale harului au avut loc în multe
ţări. Peste tot păcătoşi sunt rechemaţi şi cântări de mulţumire şi de biruinţă se înalţă la Dumnezeu.
Dar, încă o dată, în inimile unora a fost îngăduit să predomine spiritul avariţiei şi al lăcomiei. Ei
sunt angajaţi în slujirea eului. Argintul care ar trebui să fie folosit la salvarea oamenilor este strâns
şi ascuns. Încă o dată Dumnezeu priveşte jos din ceruri şi se pune întrebarea: Este oare acum
vremea de luat argint şi haine…?
Măslini. Ghehazi s-a gândit la felul cum va folosi el averea sa, şi probabil că profetul enumeră
cumpărăturile pe care avea de gând să le facă slujitorul său.

27 Lepra lui Naaman se va lipi de tine şi de urmaşii tăi pentru totdeauna! Ghehazi a
plecat dinaintea lui Elisei lepros, alb ca zăpada.

Se va lipi de tine. Ziua care adusese o aşa de mare binecuvântare pentru Naaman sirianul a adus
un teribil blestem pentru evreul slujitor al profetului lui Dumnezeu. Naaman a plecat pe drumul lui
în pace, inima sa bucurându-se în noua lui speranţă. Ghehazi îşi ducea rezultatele păcatului său
spre mormânt. El a rămas lepros până în ziua morţii lui, blestemat de cer, dispreţuit de semenii săi,
o pildă pentru toate vremurile ce vor mai veni despre nebunia lăcomiei şi deşertăciunea unei vieţi
care caută în primul rând bogăţia acestei lumi mai degrabă decât bogăţia Împărăţiei lui Dumnezeu.
În timpul anilor de tovărăşie cu Elisei, Ghehazi avusese ocazia să înveţe lecţii de bucurie şi
satisfacţie a vieţii de consacrare şi iubire neegoistă. Dar el n-a reuşit să-şi înveţe lecţia. Darurile
cerului au fost dispreţuite, în timp ce el năzuia după comoara pământească, care, întocmai ca şi
cancerul, mănâncă sufletul oamenilor. În loc să dezvolte un spirit de lepădare se sine în timp ce era
angajat în slujba lui Dumnezeu, el şi-a îngăduit să devină egoist şi interesat de câştig material. El
se interesa mai degrabă de sicli de argint decât de sufletele oamenilor, de haine de in, decât de
haina îndreptăţirii.
Pentru totdeauna. Nu trebuia să se creadă că, din cauza păcatului lui Ghehazi, Dumnezeu
pronunţase un blestem asupra urmaşilor lui care avea să ţină pentru totdeauna. Domnul este bun şi
îndurător şi niciodată nu aduce suferinţă nedreaptă sau nenecesară asupra cuiva. Din cauza
lăcomiei, Ghehazi a adus asupra sa o judecată teribilă. Din cauza acelei judecăţi, copiii lui erau
obligaţi să sufere. Boala şi efectele ei adesea trec asupra unui urmaş nevinovat. Dar, a spune că din
cauză că Ghehazi a ajuns un lepros, urmaşii lui din toate veacurile aveau să fie tot nişte leproşi,
inseamna a spune ceva ce nu este adevărat.

~ 41 ~
 Expresia ebraică folosită aici le’olam, nu înseamnă în mod necesar, fără încetare, sau pentru toată
veşnicia. Cuvântul ’olam, când este aplicat la Dumnezeu, înseamnă fără sfârşit; când este aplicat la
viaţa omului, acesta se extinde numai până la sfârşitul existenţei omeneşti. În Exod 12,6, un rob
trebuia să slujească pe stăpânul său pentru veci. Pe străinii care locuiau în ţara lor, israeliţii urma
să-i ţină astfel robi pe veci (Levitic 25,46). Cu puţin timp înainte de moartea lui David, Bat-Şeba
s-a plecat înaintea împăratului cu cuvintele: Trăiască pe vecie Domnul meu, împăratul David
(1 Regi 1,31). Tot aşa şi Neemia a spus împăratului Artaxerxe: Trăiască împăratul în veac
(Neemia. 2,3). Fumul pământului în ziua mâniei Domnului este descris că se va înălţa în veci
(Isaia. 34,10). Când Iona a descris coborârea lui în pântecele peştelui, el a spus că zăvoarele
pământului mă încuiau pe vecie (Iona 2,6). Expresia le’odam înseamnă simplu: durata vârstei, şi
lungimea timpului la care se referă trebuie să fie dedusă din ideea particulară, cu care este asociată
expresia (Exod 12,14; 21,6).
Alb ca zăpada. Expresia aceasta este folosită în altă parte în legătură cu atacul brusc de lepră
(Exod 4,6; Numeri 12,10).

Comentarii Ellen G. White:

1 – 27 PK 244-253 2, 3 MH 473 11 – 14 AA 416 16 – 21 PK 250

1, 2 PK 244 3 PK 245 DA 239; 2T309 21 – 27 PK 251
1 – 3 ML 222 5 – 11 PK 246 12 – 15 PK 249 25 – 27 4T 336

~ 42 ~
Capitolul 6
Securea plutitoare

1 Fiii profeţilor i-au zis lui Elisei: – Iată că locul unde ne întâlnim cu tine este prea
strâmt pentru noi.
Fiii profeţilor. Aceştia erau elevi la una dintre şcolile profeţilor, probabil la cea de la Ierihon,
pentru că ei au mers la Iordan să-şi procure bârne (v. 2).
Unde ne întâlnim. În mod literal, locul unde ne aşezăm înainta ta probabil locul unde se adunau
sub supravegherea profetului pentru a auzi învăţăturile lui. Elisei nu-şi avea domiciliul în mod
obişnuit la această şcoală, ci doar o vizita din timp în timp pe parcursul circuitelor lui pe la
diferitele şcoli. Locul la care se face referire, pare să fie sala comună unde se adunau elevii să şadă
la picioarele profetului.
Prea strâmt. Elevii care frecventau această şcoală deveniseră atât de numeroşi, încât nu se mai
simţeau comozi în încăperea pe care o aveau la dispoziţie. Acesta este un semn al interesului care
se dădea pe faţă pentru o educaţie veritabilă aşa cum era făcută atât de Ilie, cât şi de Elisei.

2 Lasă-ne să mergem la Iordan, să luăm fiecare dintre noi câte un buştean şi să

facem acolo un loc unde să putem sta. – Duceţi-vă! le-a răspuns el.
Lasă-ne să mergem. Sugestia n-a venit de la Elisei, ci de la elevi. Aceşti tineri n-aveau teamă de
muncă. Unul dintre scopurile şcolilor profeţilor era să dea elevilor o instruire practică pentru viaţă.
Tineri erau învăţaţi să lucreze ca şi oamenii din jurul lor, pentru că ei nu trebuiau să se ţină la
distanţă de acei pe care ei aveau sarcina să-i slujească. A educa mâna era în perfect acord cu a
educa mintea şi inima.
Duceţi-vă. Faptul că îngăduinţa a fost cerută de la Elisei şi că el a fost acela care a dat
instrucţiuni să se continue proiectul, dovedeşte că profetul era un bărbat cu autoritate, care purta
răspunderea conducerii diferitelor şcoli.

3 Atunci unul din ei a zis: – Fii bun, te rog, şi vino cu slujitorii tăi. – Voi veni! le-a
răspuns el.
Fii bun (engl. be content). Adică ai plăcerea sau fii amabil şi mergi cu noi. Mai întâi ei au cerut
îngăduinţa să meargă să facă ei lucrarea, iar acum ei au extins invitaţia să-i însoţească şi Elisei.
Voi veni. Elisei era un om din popor. Acasă, el era egal cu împăraţii şi generalii şi cu muncitorii
la lucrul lor zilnic. Niciodată nu s-a ţinut la distanţă. Oriunde se ivea ocazia de slujire, oriunde
prezenţa lui era binevenită, el dorea să fie acolo. Cu cât conducătorul era mai mare, cu atât mai
mare este şi bunăvoinţa de a servi.

4 Elisei s-a dus cu ei. Când au ajuns la Iordan au început să taie copacii.
5 Dar s-a întâmplat că, în timp ce unul dintre ei tăia un copac, fierul de la secure a
căzut în apă. Atunci a strigat: – Ah, stăpâne, era împrumutat!
Fierul de la secure. Evreii foloseau fierul la secure din vremuri foarte timpurii. Un fier de la
secure nu era mai sigur în acele zile decât este în zilele de astăzi, pentru că legislaţia lui Moise se
ocupă de cazuri în care un fier de la secure sare din coadă în timp ce un om doboară prin tăiere un
pom (Deuteronom. 19,5).
Era împrumutat. Acesta este un strigăt spontan din partea băiatului care tăia lemnul. Probabil că
nu a fost intenţionat să apeleze la profet pentru ajutor divin spre a-şi redobândi toporul. Acesta a
fost un strigăt din partea unui tânăr conştiincios care a avut nefericirea să piardă ceva ce fusese
împrumutat şi care, foarte probabil, era prea sărac spre a putea înlocui pierderea.

~ 43 ~
6 Atunci omul lui Dumnezeu l-a întrebat: – Unde a căzut? Şi după ce acesta i-a
arătat locul, Elisei a tăiat un băţ, l-a aruncat acolo, iar fierul securii a început să
plutească.

Unde a căzut? Elisei era un profet care, prin puterea lui Dumnezeu, înviase morţii, şi citea în
inima altora. Dar când fierul de la secure a căzut în apă, el n-a ştiut unde căzuse. Dacă nu este dată
o solie divină, profeţii capătă cunoştinţă la fel ca şi semenii lor. Dumnezeu este Acela care
hotărăşte nevoia şi ocazia potrivită pentru iluminare suplimentară. Dumnezeu n-a făcut nici o
minune spre a informa pe Elisei că toporul căzuse sau unde căzuse el. Aceasta era ceva ce nu avea
nevoie de nici o minune, şi în astfel de cazuri, minuni nu se fac.
Băţ. Semnificaţia procedeului nu este descoperită. Dumnezeu nu ne spune întotdeauna de ce sau
cum se fac anumite lucruri, şi nici nu este întotdeauna necesar să înţelegem căile Domnului.
A început să plutească. (engl. did swin) adică plutea. El fusese la fund, unde fiii profeţilor nu
puteau să ajungă, dar, prin intervenţia divină, el a fost ridicat la suprafaţă unde a şi rămas.
Sunt unii care cred că este ceva banal o minune ca aceasta, şi că n-ar fi fost nevoie să fie făcută.
Omul, în îngustimea viziunii lui, se pare că gândeşte că trebuie să căutăm intervenţia divină numai
în lucrurile cele mari. Dar nu există nici o suferinţă sau durere de inimă, la nici unul dintre copiii
lui Dumnezeu de pe pământ, faţă de care să nu se reverse marea simpatie a inimii Tatălui pentru
cel în nevoie. Inima lui Dumnezeu mai răspunde încă la nevoile copiilor oamenilor, şi Cerul încă
mai lucrează în favoarea lor. Nu trece o zi ca Domnul să nu intervină în interesele acelora care Îl
cheamă, împlinind nevoile lor. Ziua minunilor încă n-a trecut. Se poate ca să nu fie de faţă un
Elisei, dar, pe calea Lui proprie, Dumnezeu lucrează în favoarea copiilor care au credinţă în El.

7 Apoi a zis: – Ridică-l! El a întins mâna şi l-a luat.

Ridică-l. Dacă tânărul dorea să-şi recapete toporul, şi el avea o parte de făcut. Dumnezeu ar fi
putut nu numai să facă în aşa fel ca toporul să plutească, ci să se întoarcă la poziţia lui de la copac
de la început, dar, în general, Dumnezeu nu face minuni pentru oameni în lucruri pe care le pot
face ei înşişi pentru ei. Tânărul era întru totul în stare să ajungă la apă şi să-şi recapete toporul care
plutea, ceea ce a şi fost sfătuit să facă. Când Dumnezeu ne cere să luăm darurile Lui, vor fi ale
noastre când întindem mâna să le primim. Neascultarea şi necredinţa ne lipsesc de multe din
marile binecuvântări ale lui Dumnezeu.

Elisei şi arameii

8 Regele Aramului era în război cu Israel. După ce s-a sfătuit cu slujitorii săi, a zis:
„Îmi voi aşeza tabăra în locul cutare.”

Regele Siriei era în război. În vremea aceasta, Israel şi Siria se aflau aproape într-o permanentă
stare de război. Dacă nu era un conflict deschis, aveau loc raiduri de frontieră. Pe timpul când
Ahab se apropia de moartea sa, oştile lui Israel au pornit împotriva Siriei spre a lua înapoi cetatea
Ramot din Galaad,dincolo de Iordan. (1 Regi 22,3.4). După moartea lui Ahab, Siria a fost cea care
apăsa cu mână tare asupra lui Israel, şi acum oştile sale se găseau încă o dată pe pământ israelit.
Ben-Hadad II mai era împărat în Siria (2 Regi 6,24).
Îmi voi aşeza tabăra. Despre ceea ce este vorba aici este mai mult decât o tabără permanentă
pentru că întreaga regiune ar fi aflat curând unde era aşezată şi astfel împăratul putea fi informat
fără profet. La ceea ce se referă aici prin acest obscur cuvânt ebraic, neatestat nicăieri în altă parte,
probabil că este o pândă pentru un raid brusc, unde era vorba de elementul surpriză sau taină.
În locul cutare. Locul special nu are importanţă. O dată putea să fie într-un loc şi apoi,în alt loc.

~ 44 ~
9 Dar omul lui Dumnezeu a trimis să spună regelui lui Israel: „Ai grijă şi nu trece
prin locul acela, pentru că arameii s-au dus acolo.”
Omul lui Dumnezeu a trimis. Planul prudent pe care împăratul Siriei îl făcea în taină cu slujitorii
lui era descoperit lui Elisei care, la rândul lui dădea acea informaţie împăratului lui Israel.
S-au dus acolo. Mai degrabă, coboară sau plănuiesc să coboare. Ceea ce era descoperit lui Elisei
era informaţia cu privire la planuri pe care sirienii le aveau, astfel că, aflând mai dinainte de acele
planuri tactice, împăratul lui Israel era în măsură să trimită suficiente trupe la locul în cauză spre a
se lupta cu sirienii la timpul sosirii lor.

10 Regele lui Israel a trimis nişte oameni să cerceteze acel loc, despre care îl
avertizase omul lui Dumnezeu. Şi a făcut aceasta nu o dată, ci de mai multe ori.
(S-a salvat-numai în textul engl.). Adică, a salvat situaţia, pentru sine şi naţiune. Cunoscând
planurile inamicului, el era ferit de a cădea în capcana vrăjmaşă.

11 Regele Aramului s-a înfuriat din cauza acestor lucruri, i-a chemat pe slujitorii săi
şi le-a zis: – Care dintre voi este de partea regelui lui Israel?
S-a înfuriat. De fiecare dată când planul era făcut în taina cea mai mare, inamicul avea să
cunoască amănuntele. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat numai o dată sau de două ori, s-ar fi putut să
nu pricinuiască vreo îngrijorare, dar când a ajuns să se întâmple în mod regulat, împăratul Siriei
s-a tulburat şi era hotărât să afle cauza.
Care dintre voi? Din punctul de vedere al lui Ben-Hadad, se părea că era o singură cauză – un
trădător în tabără. El era sigur că informaţiile ajungeau afară prin cineva ale cărui simpatii erau de
partea lui Israel mai degrabă decât a Siriei, sau care fusese cumpărat să slujească mai degrabă
vrăjmaşului decât propriei lui naţiuni. N-ar vrea vreunul dintre ei să-l descopere pe trădător?

12 Dar unul din slujitorii lui i-a răspuns: – Nimeni, o, rege, stăpânul meu. Profetul
Elisei însă, cel care este în Israel, face cunoscute regelui lui Israel cuvintele pe care
le rosteşti chiar şi în odaia ta de dormit.
În odaia ta de dormit. Locul cel mai bine păzit şi cel mai inaccesibil dintr-un palat oriental.
Cuvintele spuse acolo erau într-adevăr secrete, fără să fie auzite nici de urechile celor mai
apropiaţi prieteni ai împăratului.

13 Şi regele a zis: – Duceţi-vă şi cercetaţi unde este, apoi voi trimite să-l prindă.
Când s-au întors i-au zis: – Este la Dotan.
Dotan. Un oraş pe obişnuitul drum de caravane între Galaad şi Egipt, aproape de câmpia
Ezdraelonului şi o trecătoare spre ţinutul muntos al Samariei. Se afla la 24 km nord de Sihem şi
18 km nord-est de Samaria. Acesta este locul unde o ceată de ismaeliţi în drumul lor spre Galaad
spre Egipt au cumpărat pe Iosif (Geneza 37,17-28). Această localitate este cunoscută astăzi ca Tell
Dothă.

14 Regele a trimis acolo cai, care şi o oştire puternică. Ei au ajuns noaptea şi au

înconjurat cetatea.

A trimis acolo cai. Aflându-se pe obişnuitul drum al caravanelor, Dotan putea fi accesibil unei
mari grupări de soldaţi echipaţi cu cai şi care.

~ 45 ~
15 Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a trezit dis-de-dimineaţă, s-a ridicat, a ieşit
afară şi a văzut o oaste cu cai şi care ce înconjura cetatea. Slujitorul s-a întors şi i-a
zis: – Ah, stăpâne, ce vom face?

Slujitorul. Ebraicul meshareth (vezi cele despre cap. 4,43). Acest slujitor nu era Ghehazi, care se
afla sub un blestem teribil din cauza crimei lui (cap. 5,27). Poate că era unul dintre elevii profeţi
care l-a însoţit pe Elisei la Dotan. Fiind asociaţi în felul acesta cu profetul în lucrarea sa, tinerii
aceştia aveau să primească experienţe de valoare spre instruirea lor.
Ah,stăpâne. Tânărul nu avea nici credinţa maestrului său, nici tăria şi curajul care vin ca rezultat
al experienţei.

16 – Nu te teme, i-a răspuns acesta, căci cei ce sunt cu noi sunt mai mulţi decât cei
ce sunt cu ei.

Nu te teme. Cât de adesea spune Domnul aceste cuvinte de reasigurare pentru copiii Săi! În
călătoria vieţii, poporul lui Dumnezeu adesea se află în situaţii care îl face să fie nesigur şi cu
teamă, dar Dumnezeu Îşi face cunoscută prezenţa Sa şi spune cuvinte de încurajare şi speranţă
(vezi Geneza 15,1; 46,3; Exod. 14,13; Numeri 14,9; Deuteronom 1,21; Isaia. 43,1; Luca 12,32).
Atâta timp cât poporul lui Dumnezeu se află pe pământ, greutăţile vor apărea şi pericole trebuie
înfruntate. Satana va face tot ce poate spre a determina pe cei credincioşi să apuce pe calea
îndoielii şi a fricii, dar prin negura nesiguranţei şi a îndoielii, glasul Domnului ajunge încă până la
noi lămurit şi liniştitor: Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte (Ioan 14,27).
Cei ce sunt cu noi sunt mai mulţi. Când un om al lui Dumnezeu este înconjurat de vrăjmaşii
Domnului, totdeauna el poate avea asigurarea că puterea care este cu el este infinit mai mare decât
puterea inamicului.
Când oştirea lui Sanherib a înconjurat cetatea Ierusalimului şi a cerut supunere, Ezechia a adus
poporului său o solie de încurajare similară (2 Cronici 32,7.8). Cel mai slab copil al lui Dumnezeu,
în aparenţă singur şi părăsit pe pământ, niciodată nu trebuie să-i fie frică de toate forţele pe care
vrăjmaşul poate să le trimită împotriva lui. Cu Dumnezeu de partea sa, el este mai mult decât
luptător pentru cele mai puternice oşti ale celui rău.

17 Apoi Elisei s-a rugat zicând: „O DOAMNE, deschide-i ochii ca să poată vedea!”
Şi DOMNUL a deschis ochii slujitorului şi el a putut să vadă muntele plin de cai şi de
care de foc în jurul lui Elisei.

Deschide-i ochii. Cele mai mari realităţi nu pot fi văzute cu ochii fizici. Dumnezeu şi îngerii Săi
sunt nevăzuţi de om fără ajutorul Domnului. Cu ochii fizici putem vedea numai lucruri fizice.
Lucrurile duhovniceşti se discern în mod spiritual. Cea mai mare nevoie a noastră este ca ochii
noştri să fie deschişi să putem vedea pe Dumnezeu şi vitala importanţă a lucrurilor împărăţiei Sale.
Dacă Dumnezeu nu deschide ochii noştri, noi putem trece prin viaţă ca orbii, neînţelegând
niciodată lucrurile Domnului, nevăzând niciodată importanţa capitală a dreptăţii sau neapreciind
importanţa sfinţeniei. Când ne rugăm la Dumnezeu, ochii noştri sunt deschişi şi începem să vedem
importanţa celor mai necesare lucruri de pe pământ.
Muntele plin. Îngerii lui Dumnezeu sunt însoţitorii continui ai celor drepţi. Cei care înconjoară pe
cei drepţi sunt trimişi păzitori din cer în ale căror rânduri este imposibil ca îngerii răi să pătrundă,
cu excepţia situaţiei în care cei sfinţi refuză prin propria lor alegere ocrotirea cerului. Un om cu
ajutorul Domnului, este mai mult decât un luptător pentru cele mai mari puteri de pe pământ (vezi
Psalmul. 3,6; 27,1.3; 34,7). Caii şi carele din jurul lui Elisei erau miliarde de îngeri puternici
trimişi de Dumnezeu să vegheze asupra slujitorilor Lui.

~ 46 ~
18 În timp ce arameii veneau, Elisei s-a rugat DOMNULUI, zicând: „Te rog, loveşte-i
pe aceşti oameni cu orbire!” Şi DOMNUL i-a lovit cu orbire aşa cum a cerut Elisei.
Orbire. Ebraicul sanwerim care se află numai aici (de două ori) şi în Geneza 19,11. Derivarea
cuvântului este nesigură.
Unii socotesc că nu se înţelege orbire fizică totală, ci numai o stare de iluzie în care oamenii nu
aveau să fie în stare să vadă lucrurile aşa cum erau în realitate (vezi cele despre Geneza 19,11).
Două probleme ies la iveală: (1) Cum avea să fie Elisei în stare să călăuzească această ceată de
oameni pe distanţa de 18 km de teren muntos până la Samaria? (2) De ce aveau să insiste aceşti
oameni spre a prinde pe Elisei, văzând că o astfel de încercare era zadarnică fără vedere? Dacă
orbirea a fost totală, explicaţia constă în faptul că aceşti oameni au fost loviţi de o dublă orbire
(vezi PP 159). Orbirea sufletului avea să-i ducă la persistare în calea lor cea rea în ciuda loviturilor
lui Dumnezeu. Minunea poate că a fost extinsă dincolo de suferinţa orbirii fizice, ca astfel să se
dea posibilitatea lui Elisei să conducă pe aceşti oameni la Samaria precum şi ca ei să ţină la scopul
lor de a-l aresta.

19 Elisei le-a zis: „Nu acesta este drumul şi nu aceasta este cetatea. Urmaţi-mă şi vă
voi duce la omul pe care îl căutaţi.” Şi el i-a dus în Samaria.
Nu acesta este drumul. Cazuri similare când vrăjmaşii Domnului au fost conduşi să tragă
concluzii greşite care i-au adus la înfrângere, au mai fost de pildă (1) acela al lui Ghedeon care a
făcut ca cei 300 de oameni ai lui să pară madianiţilor ca o forţă zdrobitoare (Judecători 7,19-21);
(2) aparenţa apelor ca sânge în lupta cu moabiţii (2 Regi 3,22.23); (3) vuietul pe care sirienii l-au
interpretat a fi vuietul apropierii oştilor hitiţilor şi ale egiptenilor (2 Regi 7,6). Vezi şi Iosua 8,15.

20 După ce au intrat în Samaria, Elisei a zis: „DOAMNE, deschide ochii acestor

oameni ca ei să poată vedea!” Şi DOMNUL le-a deschis ochii, iar ei au văzut că erau
în mijlocul Samariei.
21 Când regele lui Israel i-a văzut, l-a întrebat pe Elisei: – Să-i ucid, părinte? Să-i
ucid?
Pe Elisei. Împăratul a privit la profet pentru directive, iar nu profetul la împărat. Împăratul purta
coroana împărăţiei, dar profetul vorbea în numele Domnului. Ioram era comandantul oştilor lui
Israel, dar legiunile de îngeri fuseseră puse sub comanda lui Elisei.
Părinte (al meu). Folosirea acestei expresii nu înseamnă nici o legătură filială, ci respectul de
care se bucura Elisei la împărat.
Să-i ucid? Repetarea acestor cuvinte arată nerăbdarea lui Ioram de a ucide pe sirieni pe care
profetul îi adusese înaintea lui. Dar faptul că el nu-i lovise de îndată arată că el avea anumite
incertitudini cu privire la oportunitatea unei astfel de acţiuni.

22 – Nu-i ucide, a răspuns Elisei. I-ai ucide pe cei pe care-i iei captivi cu sabia şi cu
arcul tău? Serveşte-i cu pâine şi cu apă ca să mănânce şi să bea, iar după aceea să se
întoarcă la stăpânul lor.
Nu-i ucide. Lui Ioram i s-a interzis să lovească pe captivi deoarece scopul minunii nu era de a
obţine moartea sirienilor, ci în parte, cel puţin, de a le deschide ochii asupra faptului că era întru
totul zadarnic de a întreprinde ceva împotriva profetului lui Dumnezeu. Prin fetiţa evreică, roabă
din slujba lui Naaman, sirienii avuseseră ocazia să facă cunoştinţă cu îndurarea şi puterea
Domnului. Dumnezeu a dorit să le mai dea şi alte învăţături cu privire la iubirea şi irezistibila Lui
putere. În cazul în care captivii sirieni, o dată întorşi în patria lor, nu le-ar fi spus concetăţenilor lor
ce se întâmplase, ţinta Domnului din această minune nu s-ar fi realizat.

~ 47 ~
 I-ai ucide? Ar fi fost o crimă de neuitat pentru împăratul lui Israel să ucidă cu sânge rece pe
prizonierii pe care îi lua captivi în război. Elisei îi explică lui Ioram că aceşti oameni sunt
prizonieri de război şi au tot dreptul să fie trataţi ca atare. Chiar în împrejurări normale, ar fi fost o
crimă pentru împărat să omoare pe cei făcuţi prizonieri cu propria lui mână. În împrejurările de
faţă, crima ar fi fost şi mai reprobabilă şi ar fi pus pe Israel şi pe Dumnezeul lui într-o lumină cu
totul greşită înaintea poporului Siriei.
Serveşte-i cu pâine şi cu apă. Adică, tratează-i nu ca pe prizonieri, ci ca pe oaspeţi. Sirienilor
trebuia să li se dea o pildă despre puterea religiei israelite care îi face pe oameni îndurători şi
amabili (vezi Proverbe 25,21.22; Matei 5,44).

23 Atunci regele a dat un ospăţ mare. După ce au mâncat şi au băut, le-a dat voie să
plece, iar ei s-au întors la stăpânul lor. Şi trupele Aramului n-au mai continuat să
năvălească în ţara lui Israel.
Ospăţ. Ebraicul kerah, un ospăţ sau banchet. Sirienilor nu li s-a dat hrană obişnuită, ci din aceea
care era pregătită pentru ocazii speciale. După legea nescrisă a deşertului, un om care acceptă
hrană într-un cort devine un prieten şi trebuie să fie protejat.
S-au întors la stăpânul lor. Când s-au întors în ţara lor, sirienii au fost o ceată de oameni cu totul
diferită de ceea ce au fost ei când au pătruns în Israel. Din vrăjmaşi,ei s-au schimbat în prieteni.
Mâncarea pe care au consumat-o a hrănit nu numai trupurile, ci şi sufletele lor, ei învăţaseră o
lecţie pe care nu aveau s-o uite curând.
N-au mai continuat să năvălească. Aceasta a fost efectul natural al tratamentului cavaleresc pe
care l-a acordat Ioram captivilor lui. Pentru un timp, incursiunile siriene în Israel au încetat. Ioram
realizase prin ospăţul lui ceea ce nu putea realiza pe calea forţei armate. Amabilitatea se dovedeşte
a fi o armă mai puternică decât sabia. Când oamenii fac bine vrăjmaşilor lor, ei îşi fac bine lor.
Dumnezeu este iubitor nu numai faţă de cei buni, ci şi faţă de cei răi, făcând ca soarele Său să
răsară peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5,45).
Deci oamenii trebuie să iubească pe vrăjmaşii lor şi să trateze cu amabilitate pe cei care le fac rău.
Numai printr-un astfel de spirit se poate îndrepta amărăciunea şi cearta dintre copiii oamenilor.

Foamete în Samaria asediată

24 După mai mult timp, Ben-Hadad, regele Aramului, şi-a adunat întreaga oştire, a
înaintat şi a asediat Samaria.
După mai mult timp. Cât timp a trecut de când Ioram a pregătit masa lui pentru sirienii care au
invadat Israelul, până când Ben-Hadad a cucerit Samaria, aceasta nu este raportat. Trebuie să fi
fost totuşi câţiva ani, pentru că, între cele două naţiuni izbucnise din nou vechiul spirit de
vrăjmăşie. Nu este descoperit care ar fi putut fi cauza acestui nou război dintre Israel şi Siria.
Ben-Hadad. Adică Ben-Hadad al II-lea. Ben-Hadad I a fost contemporan cu Asa (1 Regi 15,18-
20). Ben-Hadad II este acelaşi împărat pe care Ahab l-a învins de două ori şi faţă de care el a arătat
atâta îngăduinţă neraţionlă, încât primise o mustrare profetică (1 Regi 20,1-42). A fost în luptă cu
acelaşi împărat când, 3 ani mai târziu, Ahab şi-a pierdut viaţa (1 Regi 22,1-37). Ben-Hadad este
amintit de mai multe ori în rapoartele lui Salmanasar III al Asiriei unde el apare în textele
cuneiforme într-un fel care poate fi citit fie Addu’idri sau Bir’idri. Asiriologii preferă ultima
formă. Într-o inscripţie arameică de la Hamat el este numit Bar-Hadad. Poate că asirienii au socotit
că Bar reprezintă pe zeul babilonian Bir, şi au citit greşit cu Hadar, deoarece literele d şi r pot fi
uşor confundate în scrierea arameică. Oricare ar putea fi explicaţia corectă pentru originea
deosebirii dintre cele două nume, nu există nici o îndoială că Ben-Hadad din Biblie, Bar-Hadat din
inscripţia arameică şi Bir’idri din textele asiriene se referă la aceeaşi persoană.Ebraicul Ben-Hadad
înseamnă fiul lui Hadad. Hadad fiind numele binecunoscutului zeu apusean semitic al furtunii.

~ 48 ~
Bir’idri apare în inscripţiile asiriene ca împărat al Siriei cel mai târziu prin al 14-lea an al lui
Salmanasar, când împăratul asirian pretinde că a câştigat o mare victorie asupra lui şi aliaţilor lui.
A asediat Samaria. Aceasta nu a fost o mică incursiune de frontieră, ci un război serios de cea
mai mare intensitate. Probabil că Ben-Hadad a folosit ocazia într-un timp când Salmanasar nu era
angajat în campanii active în regiunea mediteraniană.

25 Din cauză că asediul s-a prelungit, foametea în Samaria a devenit foarte mare,
astfel încât un cap de măgar a ajuns să valoreze 80 de şecheli a(Aproxmativ 1 kg) de
argint, iar un sfert de cab b(Aproximativ 0,3 l) de găinaţ de porumbel c(Sau: ceapă
sălbatică) – 5 şecheli d(Aproximativ 60 gr).
Foametea…a devenit foarte mare. Foametea nu era ceva neobişnuit în Israel. Pe vremea lui Ilie a
fost o secetă care a durat 3 ani şi jumătate (1 Regi 17,1; 18,1; Luca 4,25; Iacov 5,17), şi pe vremea
lui Elisei a fost o foamete de 7 ani (2 regi 8,1). Totuşi foametea de aici era rezultatul asediului.
Optzeci de şecheli de argint. Adică, 80 de sicli sau cca. 373,24 grame de argint, pentru un cap de
măgar. Măgarul era necurat pentru israelit, şi nu avea să fie mâncat decât ca ultimă resursă; iar
capul lui avea să fie partea cea mai rea şi cea mai ieftină. Plutarh raportează că, pe vremea
foametei din timpul domniei lui Artaxerxe Mnemon, capul unui măgar se vindea cu 60 de drahme,
deşi, de obicei, întregul animal putea fi cumpărat pentru jumătate din această sumă. Şi Pliniu
relatează că în timpul asediului lui Casalinum, un şoarece se vindea cu 200 de dinari.
Un sfert de cab. Un cab era egal cu 1,11 litri;5 bucăţi de argint înseamnă 5 sicli sau două uncii şi
jumătate de argint. Este greu a se crede că fiinţe omeneşti ar putea fi aduse într-o astfel de teribilă
strâmtorare încât să mănânce o astfel de hrană imposibilă, dar Iosif (Flavius) aminteşte că în
timpul asedierii Ierusalimului de către Titus, unele persoane au ajuns la o aşa istovire încât să
caute canalele de scurgere şi grămezile de bălegar de vite şi să mănânce bălegarul găsit acolo
(Războaie V. 13.7).O interpretare mai recentă încearcă să găsească în expresia găinaţ de porumbel
o referire la ceva forme foarte ieftine şi nedorite de produse vegetale – cea mai neînsemnată formă
de vegetală care putea fi considerată comestibilă. O astfel de identificare nu poate fi dovedită.

26 Şi în timp ce regele lui Israel trecea pe zid, o femeie a strigat: – Salvează-mă, o,

rege, stăpânul meu!
Pe zid. Zidurile vechilor cetăţi fortificate aveau un spaţiu larg la vârf, protejat de oameni de luptă
pe partea exterioară, unde staţiona mulţimea apărătorilor şi de unde ei rostogoleau pietre sau
trăgeau cu săgeţile asupra inamicului. Se pare că împăratul inspecta pe aceiaşi apărători,
încurajându-şi trupele sale şi făcând cunoştinţă el însuşi cu progresul asediului. O femeie în strada
de jos, sau poate de pe acoperişul unei casei, aproape de zidul cetăţii, a văzut pe împărat şi i-a
cerut ajutor.

27 Dar el i-a zis: – Dacă nu te salvează DOMNUL, cu ce te-aş putea salva eu? Cu
ceea ce este în arie sau în teasc?
Cu ce te-aş putea salva eu? Situaţia era de aşa natură încât depăşea puterea de ajutor a
împăratului. Ioram a admis în mod sincer că nu-i sta nimic în puterea lui să ajute pe femeie în
nenorocirea ei. Dacă n-a ajutat-o Dumnezeu, ce ar fi putut face el în această strâmtorare?
Cu ceea ce este în arie. Ioram în ironia disperării, atrage atenţia femeii la faptul pe care ea îl
cunoştea deja prea bine; că toată hrana, încă de la izvoarele ei, s-a epuizat de mult.

28 Apoi regele a continuat: – Ce problemă ai? Ea a răspuns: – Această femeie mi-a

zis: „Dă-l pe fiul tău ca să-l mâncăm astăzi, iar pe fiul meu îl vom mânca mâine.”

Ce problemă ai? La început, împăratul a presupus că femeia apelează la el pentru hrană. Acum el
şi-a dat seama că, probabil nu aşa stăteau lucrurile, ci ea se putea să aibă o altă cerere. Se poate ca

~ 49 ~
el să fi simţit că, în prezenţa multora din mulţime şi apărători ai cetăţii, ei îi răspunsese prea aspru.
La urma urmei, el mai era încă împărat şi oricare cetăţean avea dreptul să vină la el cu o cerere. El
a fost de acord să o asculte.

29 Noi l-am fiert pe fiul meu şi l-am mâncat e(Vezi Lev. 26:29 şi Deut. 28:53, 57;
vezi şi Plângeri 4:10).Iar în ziua următoare, când i-am zis: „Dă-l pe fiul tău ca să-l
mâncăm”, ea şi-a ascuns fiul.

Noi l-am fiert pe fiul meu. Israel fusese avertizat prin Moise că, dacă ei se vor îndepărta de
Dumnezeu, aveau să fie aduşi exact într-o astfel de strâmtorare, şi că părinţii aveau să mănânce
trupul propriilor lor fii şi fiice (Levitic 26,29; Deuteronom 28,53). Profeţia aceasta şi-a găsit acum
teribila ei împlinire. Dumnezeu a prevăzut în mod exact care aveau să fie teribilele rezultate ale
călcărilor de lege şi El a făcut tot ceea ce a putut face iubirea şi îndurarea divină spre a împiedica
să se întâmple astfel de lucruri. Profeţia lui Moise a mai avut o împlinire când a fost asediat
Ierusalimul de către Nebucadneţar (Plângeri 4,10), şi încă o dată prin asediul final al cetăţii de
către Titus (Iosif Flavius, Războaie, VI, 3, 4).
Ea şi-a ascuns fiul. Un motiv de nemulţumire mai înduioşător şi mai oribil, cu greu poate fi
imaginat. În teribila lor situaţie, cele două mame au intrat într-o legătură înspăimântătoare. Fiul
uneia fusese deja mâncat, a cea de a două mamă n-a putut fi în stare să-şi îndeplinească partea ei
în această afacere. Pentru a salva pe fiul ei, ea l-a ascuns şi acum, prima femeie a căutat s-o forţeze
să facă rost de el prin cererea către împărat. Ce putea să facă împăratul într-un caz ca acesta?

30 Când a auzit regele cuvintele femeii, şi-a sfâşiat hainele în timp ce era încă pe
zid. Atunci oamenii s-au uitat şi au văzut că pe trup avea un sac.

Şi-a sfâşiat hainele. În aceste împrejurări s-a părut a fi singurul răspuns posibil al regelui. El nu
putea ordona femeii să prezinte pe fiul ei ca astfel copilul să poată fi mâncat, nici nu era în măsură
să pună capăt acestei teribile dureri. Hainele sale au fost rupte nu de durere sau pocăinţă aşa cum a
făcut tatăl său (1 Regi 21,27), ci din oroare şi consternare.
Pe trup avea un sac. În loc să poarte sacul de păr pe dinafară, se pare că Ioram a îmbrăcat această
îmbrăcăminte pe sub îmbrăcămintea sa exterioară şi o purta mai puţin la vedere. Printr-un astfel de
procedeu, probabil că el a sperat să potolească mânia lui Iehova. Poporul a văzut în sacul de păr o
expresie de simpatie a regelui pentru ei în nenorocirea lor.

31 El a zis: „Dumnezeu să se poarte cu mine cu toată asprimea, dacă capul lui

Elisei, fiul lui Şafat, îi va rămâne pe umeri astăzi!”

Capul lui Elisei. Elisei chemase poporul să se pocăiască şi fără îndoială că le-a făcut cunoscut
lămurit că, dacă nu se vor îndepărta păcatele lor şi nu se vor întoarce la Domnul cu toată inima lor,
ei puteau să se aştepte la necaz şi nenorocire. Regele era împotriva profetului şi acum căuta să
arunce asupra lui vina pentru continuarea asediului şi foametei. Făcând aşa, el a urmat aceeaşi cale
pe care o urmase şi fratele lui, Ahazia şi Ahab, tatălui lui (vezi cele despre cap. 1,10). Un om care
era pocăit cu adevărat ar fi purtat sacul de păr la vedere mai degrabă decât în taină şi nu s-ar fi
întors asupra profetului lui Dumnezeu. Decapitarea nu era o formă obişnuită de pedeapsă la iudei,
ci era obişnuită în Asiria şi la alte naţiuni vecine. Cu inima lui plină de amărăciune şi mânie,
Ioram l-a ameninţat acum pe Elisei cu această oribilă formă de pedeapsă capitală.

~ 50 ~
32 Elisei şedea în casă, iar cei din sfatul bătrânilor f[Lit.: bătrânii, şefi de familii şi
de clanuri, recunoscuţi ca autoritate la toate popoarele orientale; rol de judecători în
cadrul comunităţii locale (Deut. 19:12; 21:1-9; 18-21; 22:13-21; 25:5-10) sau lideri
militari (Iosua 8:10). Ca instituţie, Sfatul Bătrânilor lui Israel (lit. bătrânii lui
Israel) este atestat în special în perioada monarhiei, cu rol de consiliu (2 Sam. 3:17;
5:3; 17:4; 1 Regi 20:7)] şedeau lângă el. Regele a trimis pe cineva înainte. Dar
înainte de a ajunge mesagerul, Elisei le-a zis celor din sfatul bătrânilor: „Vedeţi că
acest ucigaş trimite pe cineva să-mi ia capul? Ascultaţi! Când va veni mesagerul,
închideţi uşa şi ţineţi-l la uşă. Nu se aude oare zgomotul paşilor stăpânului său în
urma lui?”
Cei din sfatul bătrânilor şedeau. Aceştia probabil că nu erau numai conducătorii cetăţii, ci şi
nobilii şi căpeteniile întregii ţări. Unii ca aceştia, erau cei mai respectaţi şi cei mai de seamă
cetăţeni ai statului. În acest ceas de nenorocire, ei se duseseră la casa lui Elisei evident, pentru
sfatul şi ajutorul lui. Pericolul lor iminent a făcut ca ei să recunoască puterea lui Iehova şi să caute
ajutor la profetul Lui. Mai târziu, când locuitorii Ierusalimului s-au găsit într-o criză asemănătoare,
Ieremia a fost consultat pentru călăuzire şi informare cu privire la voinţa Domnului.
Înainte de a ajunge mesagerul. Ioram a căutat să ia viaţa lui Elisei şi a trimis un om cu porunca să
decapiteze pe profet. Dar, înainte de sosirea lui, Domnul a avertizat pe Elisei despre intenţiile
regelui, astfel că problema să poată fi lămurit prezentată înaintea conducătorilor ţării.
Ucigaş. Ahab, tatăl lui Ioram, era vinovat nu numai de sângele lui Nabot, ci şi de al profeţilor
care au fost ucişi de Izabela cu consimţământul lui total. Chiar Obadia, credinciosul lui slujbaş, s-a
temut că avea să fie condamnat la moarte de către Ahab când i s-a spus să meargă la el cu o solie
privindu-l pe Ilie (1 Regi 18,9). Ioram, fiu de ucigaş, avea aceleaşi trăsături de caracter ca şi tatăl
său.
Trimite. Executorul era deja pe drum, dar Elisei n-a dat pe faţă nici o îngrijorare. El era un profet
al Domnului şi ştia că viaţa lui era în mâinile lui Dumnezeu şi nu la discreţia oamenilor răi.
Ţineţi-l la uşă. În mod literal, Împingeţi-l înapoi cu uşa. Adică închideţi uşa şi ţineţi-o puternic
împotriva lui ca să nu poată intra. Profetul nu făcuse nimic vrednic de moarte şi nu fusese dovedit
vinovat de nici o crimă. Ca un sol al Cerului, el avea întru totul dreptate să dea instrucţiunile pe
care le-a dat, chiar dacă ei anulau ordinele regelui. Cade în sarcina conducătorilor să ocrotească,
nu să persecute pe cetăţenii corecţi şi paşnici. Crima este un lucru tot atât de rău pentru un rege ca
şi pentru oricare individ obişnuit din împărăţie.
În urma lui. Urmând aproape pe urmele aşa zisului călău,venea regele spre a vedea dacă
poruncile lui au fost sau nu aduse la îndeplinire.

33 În timp ce le vorbea el încă, iată că mesagerul a ajuns la el. Şi el a zis: – Acest

dezastru vine de la DOMNUL. De ce să mai nădăjduiesc în DOMNUL?
A zis. Întrebarea care s-a pus era ale cui erau cuvintele acestea, ale solului sau ale regelui. Dacă
în acest moment regele sosise deja sau nu, cuvintele acestea îşi aveau în mod vădit originea la
rege. Solul nu avea dreptul să vorbească astfel în numele lui propriu. Dacă el a spus aceste cuvinte
atunci el a fost trimis să le spună în numele regelui. Se pare însă că regele sosise deja şi că el
însuşi a vorbit. Este adevărat că raportul biblic nu anunţă sosirea lui reală nici aici, nici în versetele
care urmează, dar, deoarece Elisei spusese că regele urma îndeaproape pe sol, sosirea lui nu putea
să fi fost mult amânată. Cuvintele spuse acum reflectă spiritul regelui. El este mânios pe profet şi
pe Dumnezeul pe care-L reprezintă, el declară că acest necaz prin care trece ţara a venit întru totul
de la Dumnezeu şi El trebuie să poarte vina. Nefiind în stare să-şi reverse mânia asupra lui
Dumnezeu, Ioram o va revărsa acum asupra profetului Lui.
De ce să mai nădăjduiesc? Ioram nu întreabă, pentru ce să mai întârzii cu Dumnezeu. El crede că
Domnul a adus în mod arbitrar acest rău asupra Samariei şi că ,de aceea El este răspunzător pentru

~ 51 ~
toate ororile care aveau loc. Această acţiune bruscă împotriva profetului era răspunsul regelui faţă
de femeia care apelase la el (vezi v. 26). Pus la încercare în plin văz al soldaţilor şi al poporului,
regele, în dilema lui, a fost obligat la un fel de acţiune, şi hotărârea lui a fost să se ridice împotriva
lui Dumnezeu şi a lui Elisei. Deoarece Dumnezeu adusese asediul, Dumnezeu nu avea să facă
nimic spre a-i pune capăt, astfel că numai acţiunea lui Ioram – cum a încercat el să se convingă pe
sine însuşi – era să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu şi să ia chestiunea în propriile lui mâini.
Aceasta era pe punctul să facă, dând ordinul de ucidere a lui Elisei.

Comentarii Ellen G. White:

1 – 33 PK 255-261 8 – 17 PK 256 18 – 23 PK 257

1, 2 PK 260 16, 17 DA 240 24 – 33 PK 258
1 – 7 Ed. 217 PK 264
5 – 7 PK 260 17 Ed. 255; GC 208; PK 590

~ 52 ~
Capitolul 7
1 Elisei a zis: – Ascultaţi Cuvântul DOMNULUI! Aşa vorbeşte DOMNUL: „Mâine, pe
vremea aceasta, se va vinde la poarta Samariei o măsură a(Peste 7 l; şi în vs. 16, 18)
de făină cu un şechel b(Aproximativ 12 gr; şi în vs. 16, 18) şi două măsuri
c(Aproximativ 15 l; şi în vs. 16, 18) de orz cu un şechel.”

Cuvântul Domnului.Regele lui Israel îşi exprimase părerea lui, iar acum Elisei urma să descopere
voinţa Domnului. Trebuie să se observe că despărţirea între capitolele 6 şi 7 la acest punct este
artificială. O despărţire potrivită ar fi fost la capitolul 6:24, unde începe naraţiunea prezentă. Elisei
reia provocarea regelui şi face cunoscut ce este Domnul gata să facă. În văzul poporului, Ioram a
aruncat vina pentru criza prezentă, asupra lui Dumnezeu şi întorcându-se împotriva lui Dumnezeu
el a propus acum să ia lucrurile în propriile lui mâini, în speranţa găsirii unor mijloace de uşurare.
Elisei face cunoscut că nu regele, ci Dumnezeu este cel care va aduce uşurare.
Poarta Samariei. În oraşele orientale unde accesul în oraşe se făcea prin porţile din zidurile
oraşului, poarta devine un loc de piaţă ocupată şi înfloritoare. Când exista hrană la îndemână, una
din porţile Samariei avea să fie centru de distribuţie.
Măsură. Ebraicul se’ah. Şase cabi era egali cu o măsură, iar 3 măsuri erau egale cu o efă, măsura
era cam 12,14 l. Într-o zi un sfert de cab de găinaţ de porumbel s-a vândut pentru 5 sicli de argint
(cap. 6,25). Dar în ziua următoare, o cantitate de 24 de ori mai mare de grâu avea să se vândă cu a
cincia parte din preţ. Sau cu alte cuvinte, cum suma de bani cu care în timpul foametei se putea
cumpăra o mică parte din produsul cel mai ieftin şi cel mai josnic cu care se putea întreţine viaţa,
în ziua următoare avea să se cumpere de 120 de ori mai mult din cea mai bună floare de făină.

2 Dar ofiţerul pe braţul căruia se sprijinea regele i-a răspuns omului lui Dumnezeu:
– Nici dacă ar face DOMNUL ferestre în cer nu s-ar putea întâmpla un asemenea
lucru. – Vei vedea cu ochii tăi, i-a răspuns Elisei, dar tu nu vei mânca!

Ofiţerul. Ebraicul haşşaliş, în mod literal al treilea (om) sau probabil că la început cuvântul
însemna al treilea om dintr-un car, ca printre hitiţi. Asirienii repartizau numai 2 oameni pentru
fiecare din carele lor. Mai târziu acesta a devenit un titlu pentru un funcţionar important la curţile
orientale. Când Iehu l-a omorât pe Ioram, a fost şaşiş-ul lui, Bidcar, cel căruia i s-a poruncit să ia
măsuri privind trupul regelui căzut (cap. 9,24.25). Faptul că acest slujbaş este descris ca unul pe
braţul căruia se rezema împăratul arată că el trebuie să fi fost un individ de o oarecare importanţă,
probabil că un slujbaş care era un însoţitor personal al regelui căruia îi era încredinţat în vreme de
răspundere importantă. Acest slujbaş a fost acela care în ziua următoare avea să fie pus în slujbă la
poarta Samariei, unde avea să se ofere hrană de vânzare (cap. 7,16-18). Faptul că acest slujbaş era
prezent în acest timp în casa lui Elisei sugerează că tot aşa era prezent şi regele (vezi despre
cap. 6,33).
A răspuns. Slujbaşul a căutat să arate cât de nebunească şi imposibilă era afirmaţia pe care
tocmai o făcuse Elisei. În felul acesta, el s-a străduit să apere pe rege în atitudinea pe care o luase
de a nu-şi mai pune încrederea în Iehova.
Nu vei mânca. Batjocoritorul avea să fie un martor personal al împlinirii profeţiei lui Elisei, dar
din cauza necredinţei lui nu avea să i se îngăduie să aibă parte de binecuvântările pe care ea le
aducea.

~ 53 ~
 Asediul este ridicat

3 La intrarea porţii erau 4 leproşi d(Vezi nota de la 5:1; şi în v. 8) care au zis unul
către altul: „De ce să stăm aici până vom muri?
La intrarea porţii. Fiind leproşi, acestor oameni nu le era îngăduit să stea în cetate. Legea lui
Moise cerea leproşilor să rămână în afara taberei (Levitic 13,46; Numeri 5,2.3). În felul acesta, ei
erau în afara zidurilor cetăţii, dar aproape de poartă.
De ce să stăm aici? În timpuri mai bune, probabil că oamenii aprovizionau pe leproşi cu hrană.
Dar acum, din caza foametei, nimeni nu mai aducea hrană acestor suferinzi nefericiţi şi ei erau
expuşi să moară de foame.

4 Dacă ar fi să intrăm în cetate vom muri din cauza foametei din cetate. Dacă vom
sta aici, de asemenea, vom muri. Veniţi deci să ne predăm în tabăra arameilor. Dacă
ne vor cruţa vom trăi, iar dacă ne vor ucide vom muri.”
5 Şi astfel, în amurg, ei s-au ridicat şi s-au dus în tabăra arameilor. Dar când au
ajuns la intrarea în tabără, au văzut că nu mai era nimeni acolo,
În amurg. Ei au aşteptat până la căderea nopţii când, în întuneric, puteau să meargă în tabăra
vrăjmaşă neobservaţi de concetăţenii lor de pe ziduri care puteau să considere planul lor ca un act
de dezertare.
La intrarea în tabără. Adică la cea mai apropiată parte de oraş a taberei sirienilor, nu cea mai
depărtată.

6 pentru că DOMNUL făcuse ca arameii să audă zgomot de cai şi care, întocmai ca

vuietul unei mari oştiri, şi s-au gândit că regele lui Israel a plătit pe regii hitiţilor şi
pe monarhii egiptenilor e[Sau: pe regii hitiţilor sau pe cei din Muzur; vezi şi nota
din 1 Regi 10:28 (Muzur sau Musri, era o regiune în Capadocia, Asia Mică); regi ai
unor oraşe-stat care apăruseră în nordul Aramului după dispariţia Imperiului Hitit
(sf. mileniului II î.Cr.)] ca să vină împotriva lor.
Să audă zgomot. Pentru exemple asemănătoare vezi cele despre cap. 6,19.
A plătit. Folosirea trupelor mercenare era obişnuită în antichitate. Fiii lui Amon au tocmit pe
sirieni spre a se opune lui David (2 Samuel 10 şi 1 Cronici 19,6.7). În legăturile politice
schimbătoare din Orientul antic forţa oricărui grup naţional putea la un moment dat să fie aşezat
în linie de bătaie aproape împotriva oricărui alt popor.
Hitiţilor. Vezi la pag 30 orig. Acum mai există doar rămăşiţe ale puternicului regat hitit de
odinioară. Dar micile state hitite din nordul Siriei au păstrat multe din caracteristicile lor
războinice şi forţele lor puteau constitui o ameninţare serioasă pentru oştirea Siriei.
Monarhii egiptenilor. Aceasta era pe vremea a cele de a XXII dinastii a Egiptului (vezi cele
despre 1 Regi 14,25) când capitala era la Bubastis în delta răsăriteană şi Egiptul era stăpânit de o
dinastie a regilor Libiei. Regii egiptenilor fără îndoială că se referă mai degrabă la anumiţi regi
mai mici şi subalterni decât la regele propriu-zis al Egiptului.

7 Astfel, în amurg, ei s-au ridicat şi au fugit părăsindu-şi corturile, caii şi măgarii.

Au lăsat tabăra aşa cum era şi au fugit ca să-şi scape viaţa.

S-au ridicat şi au fugit. Tabloul este acela al unei fugi sălbatice şi grăbite. Crezânduse înconjuraţi
de vrăjmaşi din toată părţile, sirienii au fugit în grabă din tabără, fiecare ins gândinduse numai la
siguranţa lui. Totul a fost lăsat în urmă.

~ 54 ~
8 Când au ajuns la intrarea în tabără, aceşti leproşi au pătruns într-un cort. După ce
au mâncat şi au băut, au luat de acolo argint, aur şi haine. Pe urmă s-au dus şi le-au
ascuns. S-au întors şi au intrat într-un alt cort; au luat din el câteva lucruri, după care
s-au dus şi le-au ascuns.
Au mâncat. Leproşii s-au gândit ca mai întâi să-şi satisfacă foamea lor chinuitoare, apoi au
răspuns la impulsul de a se auto-ajuta cu comoara care aştepta pur şi simplu să fie luată.

9 În cele din urmă şi-au zis unul altuia: „Nu este bine ce facem! Ziua aceasta este o
zi a veştilor bune. Dacă vom tăcea şi vom aştepta până în zori, vom fi pedepsiţi. Să
mergem şi să anunţăm la palat!”
Nu este bine ce facem. Ei nu făceau bine, dar şi-au dat seamă de aceasta după timp îndelungat.
Înăuntrul cetăţii bărbaţi, femei şi copii mureau de foame, dar în tot acest timp leproşii s-au
interesat numai de ei. Lăsând pe concetăţenii lor să piară în timp de belşug, leproşii aveau să aducă
sângele celor ce mureau asupra mâinilor şi a inimilor lor lacome. În cele din urmă, leproşii au
ajuns să vadă că soarta lor cea bună le adusese şi răspunderea şi ocazia.
Vom fi pedepsiţi. O conştiinţă vinovată recunoaşte faptul că făptuitorul de rele are un preţ de
plătit, nimeni nu poate păcătui fără a fi pedepsit. Păcătoşenia totdeauna se întoarce asupra capului
celui vinovat.

10 Au venit deci, au chemat străjerii de la poarta cetăţii şi le-au zis: „Noi am intrat
în tabăra arameilor şi am văzut că nu era nimeni; nu se auzea nici un glas de om, ci
erau doar cai şi măgari legaţi, iar corturile erau la locul lor.”
11 Atunci străjerii au strigat şi au dat de ştire la palat.
Străjerii. Păzitori sau paznicii porţii.

12 Regele s-a trezit în toiul nopţii şi le-a zis slujitorilor săi: – Vă voi spune ce vor să
ne facă arameii. Ştiind că suntem înfometaţi, au ieşit din tabără şi s-au ascuns în
câmpie, zicând: „Când vor ieşi din cetate, îi vom prinde vii şi vom intra în cetate!”
Vă voi spune. Ioram n-a putut crede că ceea ce prezisese profetul lui Dumnezeu urmează să se
întâmple cu adevărat. În necredinţa lui, el se putea gândi numai la rău în ceasul eliberării şi al
binecuvântării. Sirienii plecaseră, dar el nu credea. Acolo era hrană spre a fi luată, dar el nu putea
să accepte acest fapt, Dumnezeu fusese iubitor şi bun şi El Şi-a ţinut cuvântul Lui, dar regele a
refuzat să-l recunoască. Natura lui rea şi bănuitoare l-a împiedicat să înţeleagă că ororile asediului
au trecut şi că daruri nevisate stăteau la dispoziţie pentru toţi acei care aveau să creadă şi să le
accepte.

13 Unul dintre slujitorii lui i-a răspuns: – Dă-ne voie să luăm 5 cai din cei care au
mai rămas în cetate. Dacă vor rămâne aici, li se va întâmpla acelaşi lucru care i se
întâmplă acum întregii mulţimi a lui Israel, adică vor pieri aşa cum piere toată
mulţimea lui Israel. Să trimitem deci şi să vedem ce s-a întâmplat.
Unul dintre slujitorii lui. Slujitorul a arătat o înţelepciune mai mare decât regele. Răspunsul lui a
fost un răspuns al credinţei şi cu un bun înţeles practic. Exista posibilitatea ca raportul leproşilor să
fie, la urma urmei, adevărat. De ce să nu se facă un efort spre a se afla, mai ales că acel efort putea
fi făcut cu un preţ mic. Mai rămăseseră câţiva cai în cetate. De ce să nu rişte cu ei într-o situaţie ca
aceasta?

~ 55 ~
14 Au luat două care cu caii lor şi regele i-a trimis pe urmele oştirii Aramului,
spunându-le: „Duceţi-vă şi vedeţi ce s-a întâmplat.”
Două care cu caii. În mod literal, 2 cai cară. După LXX, oameni mergeau călare.

15 Au mers pe urma lor până la Iordan şi iată că tot drumul era plin cu haine şi cu
lucruri pe care le aruncaseră arameii în goana lor. Mesagerii s-au întors şi l-au
înştiinţat pe rege.
Până la Iordan. Toate evidenţele arătau că sirienii s-au îndreptat spre casă. Atât timp cât era cu
putinţă, ei au urmat drumul care avea să-i ducă la Iordan şi de aici mai departe spre Damasc.
Distanţa cea mai scurtă până la Iordan era de cel puţin 32 km, un drum lung având în vedere
împrejurările, dar solii iudei erau hotărâţi să se convingă de fapte. Totul indica faptul că sirienii
fugiseră în groază deplorabilă, debarasându-se de orice lucru care le-ar îngreuna fuga.

16 Apoi poporul a ieşit şi a jefuit tabăra arameilor. O măsură de făină a ajuns să se

vândă cu un şechel, iar două măsuri de orz – cu un şechel, după Cuvântul
DOMNULUI.
După Cuvântul Domnului. Dar nu după ideile regelui.
În orice împrejurare, trebuie să ai încredere în cuvântul Domnului. Acel cuvânt este totdeauna
adevărat. Ceea ce spune Dumnezeu se va împlini cu siguranţă. Acela care are credinţă în
Dumnezeu poate să meargă pe o cale care este întotdeauna sigură. Necredinţa este în continuu
mustrată de profeţia împlinită. Dacă Ioram s-ar fi întors la Domnul, el ar fi putut da poporului său
o solie de speranţă. Dacă ar fi primit cuvintele lui Elisei, el ar fi putut să se odihnească în pace, şi
să prezinte în faţa poporului său o pildă de curaj şi încredere. Omul pierde întotdeauna când refuză
să creadă cuvântul Domnului. Credinţa în Dumnezeu este calea înţelepciunii şi a vieţii. Ea aduce
omului bucurie şi pace în această lume şi arată spre o cale a păcii veşnice în lumea de dincolo.

17 Regele încredinţase paza porţii ofiţerului pe mâna căruia se sprijinea, dar acesta a
murit călcat în picioare de poporul de la poartă, după cuvântul rostit de omul lui
Dumnezeu când venise regele la el.
Paza porţii. Într-o astfel de vreme, aceasta era o răspundere importantă. La ştirea fugii sirienilor
avea să fie un singur gând în mintea tuturor – să iasă pe poarta cetăţii să găsească hrană. Situaţia
nu era uşor de stăpânit. După toate probabilităţile în acest ceas vital, regele a ales să ia loc la
poarta cetăţii, poate deasupra ei, pe zidul cetăţii de unde avea să aibă un bun câmp de vedere atât a
cetăţii, cât şi a taberei siriene.

18 S-a împlinit întocmai cum a profeţit regelui omul lui Dumnezeu, când a zis:
„Mâine, pe vremea aceasta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de făină cu un
şechel şi două măsuri de orz – cu un şechel.”
Cum a profeţit…omul lui Dumnezeu. În versetul 18 şi în următoarele, servitorul repetă pe larg
ceea ce el spusese deja. Cu o satisfacţie vădită el afirmă din nou prezicerile lui Elisei şi cuvintele
de îndoială ale slujbaşului îşi arată din nou cât de deplin s-au împlinit prezicerile profetului.
Prin experienţe ca aceasta, Domnul atrăgea încet înapoi pe copiii lui Israel iarăşi la credinţă şi
ascultare şi la religia părinţilor lor. Timp de mulţi ani poporul se închinase la idoli. Atât preoţii, cât
şi conducătorii erau răi. Regii au avut parte importantă la apostazie şi nelegiuire, nedreptatea,
imoralitatea, lipsa de temperanţă şi cruzimea puteau fi văzute peste tot. Templul de închinare a
ajuns loc de nelegiuire. Poporul ales al lui Dumnezeu s-a îndepărtat mult de la dreptate şi de la
calea sfinţeniei şi păcii. Ei aveau nevoie să înveţe iarăşi cu privire la Dumnezeu că El era iubitor şi
bun, că El iubeşte pe poporul Său şi că doreşte ca ei să umble pe calea îndurării, a dreptăţii şi

~ 56 ~
adevărului. În actualele împrejurări ale lui Israel, aceste lecţii erau extrem de greu de învăţat.
Măsuri obişnuite nu erau de ajuns, de aceea, oameni ca Ilie şi Elisei au fost trimişi să proclame
solii de mustrare şi de apel şi să facă minuni. Rezultatul a fost că mulţi au fost aduşi iarăşi înapoi
la raţiune şi dreptate, la credinţă şi ascultare de Dumnezeu. Oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au trăit
în faţa semenilor lor viaţa şi iubirea lui Dumnezeu şi ca urmare a revenit în inimile şi viaţa
oamenilor un spirit nou şi o nouă speranţă. O dată în plus, pacea şi dreptatea cerului începea să fie
văzute printre fiii de pe pământ. Lucrarea lui Elisei n-a fot zadarnică.

19 Atunci ofiţerul regelui îi spusese omului lui Dumnezeu: „Nici dacă ar face
DOMNUL ferestre în cer nu s-ar putea întâmpla un asemenea lucru.” Iar omul lui
Dumnezeu îi răspunsese: „Vei vedea cu ochii tăi, dar tu nu vei mânca din ele.”

20 Şi într-adevăr aşa i s-a şi întâmplat! Poporul l-a călcat în picioare la poartă şi el a

murit.

Comentarii Ellen G. White:

1 – 20 PK 258, 259 1 PK 259

3, 9, 16 PK 258

~ 57 ~
Capitolul 8
Femeia sunamită este repusă în drepturi

1 Elisei îi zisese femeii pe al cărei fiu îl înviase: „Scoală-te şi pleacă din ţară
împreună cu familia ta şi locuieşte pe unde vei putea, pentru că DOMNUL a hotărât
să vină o foamete de 7 ani peste ţară şi ea a şi început.”

(Apoi-în engl.). Ebraicul we, o conjuncţie simplă, cel mai des tradusă şi. Aceasta nu trebuie
interpretată ca referindu-se la timp ca şi când evenimentele relatate urmează în mod cronologic
celor din capitolul precedent. Propoziţia de început a capitolului poate fi tradusă corect ca şi Elisei
spusese. Evenimentele relatate în Scriptură nu au loc în mod necesar în acord exact cu secvenţa în
care au fost raportate.
Incidentul acesta a avut loc la câtva timp după cele raportate în cap. 4,8-37, dar, nu se ştie exact
când. Pe timpul refacerii fiului, soţul mai era în viaţă, dar acum există indicaţii că e posibil să fi
devenit văduvă. Cel puţin soţul ei nu este amintit şi instrucţiunile date de a părăsi căminul ei, altă
dată prosper par să fie îndreptate către cineva care era fără ajutorul călăuzitor al unui soţ.
Şi locuieşte. Elisei a arătat un interes amabil faţă de oamenii pe care el era chemat să-i slujească.
El a încercat să fie prietenul tuturor. Oriunde putea să facă ceva spre a face soarta cuiva mai
uşoară şi mai bună, acolo era gata să ajute. În faţă erau timpuri grele, şi femeia a fost sfătuită să
locuiască pentru o vreme în vreun loc unde situaţia ar fi mai uşoară decât în casa ei de la Sumen.
Foamete de 7 ani. Foametea aceasta a avut loc cândva în timpul domniei lui Ioram din Israel, dar
exact când, nu se poate spune.

2 Femeia a făcut îndată aşa cum îi spusese omul lui Dumnezeu. A plecat împreună
cu familia ei şi a locuit în Filistia timp de 7 ani.

A făcut îndată aşa cum îi spusese. Femeia din Sumen a descoperit că, pe calea ascultării sunt
binecuvântări. Instrucţiunea a fost dată la porunca lui Dumnezeu, şi deşi în faţă se aflau dificultăţi
şi greutăţi, rezultatele ar fi fost mult mai rele dacă ar fi refuzat să asculte de acele instrucţiuni.
Filistia. Filistenii erau aşezaţi pe o câmpie fertilă între mare şi înălţimile muntoase ale Palestinei
centrale. Aceasta era o ţară a belşugului în comparaţie cu pantele stâncoase ale movilelor centrale,
când a fost o foamete în ţara Canaanului, Isaac a locuit în ţara filistenilor (Geneza 26,1). În
condiţii similare, Avraam a coborât în Egipt să locuiască acolo (Geneza 12,10). Naomi a locuit în
ţara Moabului cam 10 ani (Rut 1,4). Aşa şi acum, în timpul acestei perioade de 7 ani, femeia din
Lumen a locuit în ţara Filistenilor.

3 La sfârşitul celor 7 ani femeia s-a întors din Filistia şi a venit să facă regelui o
rugăminte pentru casa şi pământul ei.

Pentru casa…ei. Femeia sunamită fusese mai înainte bine înstărită. În casa ei se aranjase o
cameră pentru Elisei (cap. 4,8-11) şi s-a întâmplat pe ogorul ei că fiul ei căzuse bolnav pe vremea
secerişului (cap. 4,18.19). În timpul cât a lipsit fiind în Filistia, casa şi ogoarele ei au fost luate de
către altcineva. Proprietatea poate că a fost preluată de autorităţile locale ca părăsită de
proprietarul ei, sau o oarecare persoană vecină a putut să preia casa ei ca pentru ea. Oricine ar fi
fost cel care deţinea proprietatea, el a refuzat să renunţe la ea după întoarcerea ei. De aceea, ea a
apelat direct la rege. Cereri direct la rege erau obişnuite din partea cetăţenilor particulari în
Orientul antic, şi sunt de repetate, ori amintite în rapoartele biblice (2 Samuel 14,4; 1 Regi 3,16);
2 Regi 6,26).

~ 58 ~
4 Regele tocmai vorbea cu Ghehazi, slujitorul omului lui Dumnezeu, şi-i zicea:
„Istoriseşte-mi, te rog, toate isprăvile făcute de Elisei!”
Vorbea cu Ghehazi. Mai corect, regele stătea de vorbă cu Ghehazi (în engl. a vorbit). Menţiunea
lui Ghehazi indică faptul că incidentul a avut loc încă pe când Ghehazi mai era slujitorul lui Elisei,
înainte de demiterea lui din cauza furtului şi înşelătoriei lui, pe vremea vizitei lui Naaman.
Toate isprăvile. Istoria vieţii lui Ilie şi Elisei este plină de multe întâmplări interesante şi au o
atracţie mişcătoare şi dramatică. Atât regele, cât şi poporul ar fi interesaţi să audă istorisirile
remarcabilelor fapte ale acestor profeţi ai lui Dumnezeu. Fără îndoială, că istorisirile au fost spuse
şi repetate în palat şi colibă, în ţara lui Israel şi în ţările străine.
Consemnate în scris, ele au fost adunate şi aduse în raportul sacru al evreilor pentru încurajarea
noastră şi iluminarea acestei epoci moderne. Ceea ce Dumnezeu a făcut atunci, El este în măsură
şi binevoitor să facă din nou şi astăzi. Istorisirile care au interesat pe oamenii din vechime sunt
istorisirile care ne interesează şi ne inspiră şi pe noi astăzi. Dumnezeul lui Elisei mai face încă
minuni ale harului prin slujitorii Lui aleşi în toate părţile pământului. Nici o istorisire n-a căzut
vreodată în urechile muritorilor cu mai mare interes şi cu mai mare putere mişcătoare de suflet
decât acelea care spun cum lucrează Dumnezeu prin uneltele Lui omeneşti spre a îndeplini
puternicele Lui minuni.

5 Chiar în momentul în care Ghehazi îi istorisea regelui cum a înviat Elisei un mort,
a intrat femeia pe al cărei fiu îl înviase Elisei, ca să facă o rugăminte regelui pentru
casa şi pământul ei. Şi Ghehazi a zis: „O, rege, stăpânul meu, aceasta este femeia
despre care vorbeam şi acesta este fiul ei, care a fost înviat de Elisei!”
Chiar în momentul în care Ghehazi îi istorisea. În momentul dramatic când Ghehazi istorisea
regelui cum fusese readus la viaţă fiul Sunamitei, a intrat chiar femeia însăşi. Incidente ca acesta
n-au loc doar din întâmplare. Dumnezeu trăieşte şi are participare în treburile zilnice ale copiilor
Lui de pe pământ. Îngeri păzitori sunt mereu la lucru spre a ocroti şi a îndrepta paşii celor daţi în
grija lor pe căile succesului şi binecuvântării. Acelaşi Domn care a vorbit prin Elisei a lucrat prin
îngerii Săi trimişi să îndrepte pe femeia din Sumen la palatul regelui exact la momentul potrivit,
când cererea ei avea să se dovedească a fi foarte eficientă.

6 Regele a întrebat-o pe femeie şi ea i-a istorisit totul. Apoi regele i-a dat un slujbaş,
zicându-i: „Să i se înapoieze tot ce a fost al ei, împreună cu tot venitul pământului
ei, din ziua în care a părăsit ţara şi până acum!”
Un slujbaş. Ebraicul saris, în mod literal eunuc. Bărbaţi de felul acesta îngrijeau de obicei de
femeile regilor orientali (Estera 2,3; 14,15; 4,5) [tradus famen]; 2 Regi 9,32). Avea să fie potrivit
pentru un slujbaş ca acesta să însoţească pe femeie ca să vadă dacă interesele ei erau respectate.
Tot venitul. Femeii trebuia redată nu numai proprietatea, ci ea trebuia recompensată cu tot
produsul pământului care i se cuvenea pentru tot timpul celor 7 ani de absenţă a ei şi pentru care,
evident că nu i se dăduse nimic.

Hazael ajunge rege al Aramului

7 Elisei a venit la Damasc. În acest timp Ben-Hadad, regele Aramului, era bolnav.
El a fost înştiinţat că a venit omul lui Dumnezeu.

Elisei a venit la Damasc. Damasc era capitala regelui care, nu cu mult înainte căutase să-i ia viaţa
(2 Regi 6,8-15). Nu era sigur dacă la Damasc va fi tratat amabil sau dacă regele Siriei avea să
caute din nou să-i ia viaţa. Elisei făcuse unele favoruri lui Ben-Hadad, pentru că el vindecase pe
Naaman de lepra lui şi de asemenea, era răspunzător pentru eliberarea forţelor siriene care

~ 59 ~
căzuseră în mâinile lui Ioram (cap. 6,22). Pe de altă parte, Elisei a fost acela care fusese
răspunzător pentru zădărnicirea planurilor lui Ben-Hadad împotriva lui Ioram (cap. 6,9-12) şi tot el
era acela care a prezis plecarea fără glorie a oştilor siriene de la asediul Samariei (cap. 7,1-7). Dar,
indiferent care avea să fie atitudinea regelui Siriei, Elisei s-a dus în capitala Siriei. Interesele
lucrării lui Dumnezeu s-au aflat întotdeauna înaintea siguranţei sau comodităţii lui.
Omul lui Dumnezeu. Fără îndoială că toată Siria cunoştea pe Elisei ca pe acela care-l vindecase
pe Naaman de lepra lui. Când Ben-Hadad a ajuns bolnav şi Elisei s-a întâmplat să fie în oraş, era
numai natural că ştirea despre prezenţa lui avea să fie dusă la împărat ca şi el să poată chema pe
acest om al lui .

8 Regele i-a zis lui Hazael: „Ia cu tine un dar, du-te, întâlneşte-te cu omul lui
Dumnezeu şi întreabă-L pe DOMNUL prin el, zicându-i: «Mă voi vindeca de boala
aceasta?»”
Hazael. Fără îndoială, că era un slujbaş important la curtea siriană. Înalta preţuire de care se
bucura în faţa regelui este arătată prin faptul că Ben-Hadad i-a încredinţat lui importanta sarcină
de a lua legătura cu Elisei cu privire la vindecarea sa.
Ia cu tine un dar. În vremurile acela era obişnuit a se lua un dar când se consulta un profet.
(Numeri 22,7; 1 Samuel 9,7; 1 Regi 14,2.3; 2 Regi 5,5).
Întreabă-L pe Domnul prin el. Aceasta este o poruncă uimitoare care vine din partea regelui
Siriei,şi ea este o remarcabilă mărturie privind succesul misiunii lui Elisei. Elisei a avut privilegiul
să vadă pe conducătorul unei naţiuni pe care Elisei o privea ca păgână să ajungă să-l recunoască pe
el ca pe un om al lui Dumnezeu şi să ceară de la el să întrebe pe Iehova. Dând lui Hazael porunca,
regele Siriei dădea mărturie în faţa poporului său cu privire la interesul lui faţă de Dumnezeul
evreilor. El lăsa ca naţiunea lui să ştie că el nu mai privea pe zeii Siriei ca fiind numai ei supremi.
Acest fel de mărturie ar fi putut veni din partea conducătorilor multor naţiuni ale pământului,
dacă copiii lui Israel ar fi fost credincioşi faţă de misiunea lor. Era scopul iniţial al lui Dumnezeu
acela că evreii trebuiau să fie o lumină aşezată pe un munte, lumină care trebuia să strălucească
până la sfârşitul lumii şi să risipească întunericul şi ignoranţa care cuprinsese inimile oamenilor.
Dacă ar fi fost mai mulţi Elisei, ar fi putut fi şi mai mulţi regi, ca Ben-Hadad, care să
mărturisească despre măreţia lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost mai multă credinţă şi ascultare în
Israel, ar fi fost mai multă credinţă şi speranţă în lume. Greşeala lui Israel a atras greşeala şi ruina
naţiunilor din jurul lor. Salvarea lui Israel ar fi putut pricinui salvarea multora din lume.
Mă voi vindeca? Numai Dumnezeu putea răspunde la întrebarea lui Ben-Hadad. Regele ştia că,
dacă întreba pe preoţii şi profeţii din Siria, el n-ar fi primit un răspuns vrednic de încredere.
Comportamentul regelui Siriei care adresa o astfel de întrebare Dumnezeului lui Israel, trebuia să
fie pus în contrast cu comportarea lui Ahazia cu numai câţiva ani mai înainte, care a întrebat pe
Baalzebub, zeul Ecronmului dacă avea să se vindece de boala lui (cap. 1,2). Pentru această faptă
ruşinoasă, regele lui Israel a fost aspru mustrat de profetul Ilie şi i s-a spus că va muri (cap. 1,4).
Ahazia era un contemporan cu Ben-Hadad şi se poate ca cele ce s-au întâmplat în Israel să fi ajuns
la urechile regelui sirian. Întrebarea lui Ben-Hadad către Elisei, desigur, că a fost mai mult decât o
întrebare; era o invitaţie către profetul lui Israel să facă pentru rege ceea ce a făcut pentru Naaman.

9 Hazael s-a dus, aşadar, să se întâlnească cu Elisei şi a luat cu el, ca dar, 40 de

cămile încărcate cu tot ce era mai bun în Damasc. Când a ajuns la Elisei, s-a
înfăţişat înaintea lui şi a zis: – Fiul tău, Ben-Hadad, regele Aramului, m-a trimis la
tine să te întreb dacă se va vindeca de boala lui.

Hazael s-a dus. Acesta a fost un însemnat act de preţuire şi dovedeşte stima de care se bucura, în
acea vreme Elisei, într-o ţară vrăjmaşă. Profetul îşi avea locuinţa în acea vreme undeva în sau
aproape de Damasc, şi la acel loc a fost trimis Hazael.

~ 60 ~
 Tot ce era mai bun. În acea vreme Damasc era un important centru comercial şi deţinea cele mai
mari comori ale Orientului. Printre produsele sale se puteau enumera frumoase vase de alamă,
argint şi aur, haine de mătase şi satin cu broderie bogată, alimente rare şi delicioase, bijuterii de
mare valoare şi frumuseţe şi articole de mobilă din lemn costisitor şi parfumat.
Patruzeci de cămile încărcate. Orientul era dedat la pompă şi paradă, şi probabil că regele a dorit
să facă tot posibilul spre a arăta măreţia darului oferit profetului. Patruzeci de cămile încărcate cu
valoroasele lor mărfuri şi mărşăluind încet în lungul străzilor aveau să facă puternică impresie
asupra oamenilor şi aveau să descopere o dată în plus cetăţenilor generozitatea şi bogăţia regelui
lor precum şi cinstea de care se bucura profetul.
Fiul tău,Ben-Hadad. Aceasta era o expresie de respect,asemănător cu expresia părinte folosită de
ucenici când se adresau învăţătorilor lor (cap. 2,12) şi de către slujitori stăpânilor lor (cap. 5,13).
Ioram a folosit acest termen faţă de Elisei (cap. 6,21) cu o ocazie când el avea faţă de Elisei
simţământ de înalt respect şi cea mai înaltă consideraţie. Aşa s-a adresat Ioas lui Elisei pe timpul
ultimei boli a profetului (cap. 13,14). Fără îndoială că Ben-Hadad l-a instruit pe Hazael să
folosească un astfel de termen adresându-se profetului cu scopul de a descoperi lui Elisei înalta
consideraţie care i se acorda.

10 Elisei i-a răspuns: – Du-te şi spune-i: „Cu siguranţă te vei vindeca”, deşi
DOMNUL mi-a arătat că sigur va muri.
Cu siguranţă te vei vindeca. Textul ebraic conţine o negaţie. În felul acesta, pasajul poate fi
tradus: Tu nu te vei tămădui în mod definitiv, deşi cu unele dificultăţi ale construcţiei ebraice.
Propoziţia a fost corectată pe marginea Bibliei ebraice pentru a se citi: te vei tămădui cu
siguranţă. Modificarea a putut fi efectuată prin schimbarea negaţiei ebraice lo’ în lo lui. Toate
traducerile vechi şi un număr de manuscrise ebraice sunt de acord cu această afirmaţie şi
prezicerea imediat următoare: că va muri. S-au dat mai multe explicaţii: cea care urmează pare a fi
cele mai rezonabilă: Elisei îi dădea regelui asigurarea că boala lui nu era cauzatoare de moarte.
Boala în sine nu era fatală şi, în măsura în care se face referire la aceasta el avea să trăiască în mod
sigur. Aceasta era solia cu care a fost instruit Hazael s-o ducă înapoi la Ben-Hadad. Întrebarea pe
care o pusese regele a fost dacă se va tămădui de boala aceasta şi în această privinţă răspunsul a
fost lămurit – boala lui nu era de aşa natură ca să-i aducă moartea – el putea trăi.

11 Apoi el şi-a aţintit privirea spre Hazael şi s-a uitat la el până când acesta s-a
jenat. Şi omul lui Dumnezeu a început să plângă.
Până când acesta s-a jenat. Se pare că Elisei l-a privit pe Hazael drept în faţă şi şi-a păstrat
privirea mult timp asupra lui. Dacă Hazael nutrise mai înainte ambiţiile sale tainice de a sta pe
tronul stăpânului său,nu se ştie. Dacă da, poate că el a bănuit că acum Elisei citea cele mai
lăuntrice cugete ale lui.

12 – De ce plângi, stăpâne? a întrebat Hazael. – Pentru că ştiu răul pe care îl vei face
israeliţilor, a răspuns el. Vei da foc cetăţilor lor întărite, îi vei ucide cu sabia pe
tinerii lor, îi vei tăia în bucăţi pe copiii lor şi le vei spinteca pe femeile lor
însărcinate.
Ştiu răul. Domnul ştia mai bine ce avea să facă Hazael în viitor decât ştia însuşi Hazael. Un om
rar plănuieşte mai dinainte tot întunericul, faptele nebune de care se face vinovat la un moment
dat. Un gând rău duce la altul, şi o faptă rea duce la alta încă şi mai rea, până ce acela care
consimte să meargă pe calea cea rea se găseşte afundându-se în adâncurile nedreptăţii, pe care
niciodată nu le-ar fi plănuit pentru sine sau le-ar fi crezut posibile.
Vei tăia în bucăţi pe copiii lor. Viitorul rege al Siriei, în amărăciunea şi ura care avea să se
dezvolte în sufletul lui se va angaja în cele mai nebuneşti crime împotriva poporului lui Israel.
Oamenii în timp de pace nu înţeleg cruzimile şi ororile de care pot fi în stare când se apucă de

~ 61 ~
război. Relele enumerate de Elisei nu erau necunoscute naţiunilor din Orient când aceste naţiuni se
dedau plăcerilor bătăliei (vezi 2 Regi 15,16; Osea 10,14; 13,16; Amos 1,3.13).

13 Hazael i-a zis: – Cum ar putea slujitorul tău, un biet câine, să poată face un lucru
atât de mare? – DOMNUL mi-a arătat că vei fi regele Aramului, i-a răspuns Elisei.
Un biet câine. Însemnând cineva de jos sau demn de dispreţ (vezi 1 Samuel 17,43; 24,14;
2 Samuel 3,8; 9,8; 16,9). Hazael exprimă fie o smerenie excesivă, fie că şi-a însuşit tonul unei
inocenţe ofensate. El apare ca fiind surprins şi extrem de şocat. Poate că el a schiţat deja cursul rău
al viitorului lui, dar în acel timp nu avea să schiţeze tot răul de care, între timp, se va face vinovat.
Când un om apucă pe o cale rea, el ar fi foarte şocat dacă i s-ar spune care va fi rezultatul final al
căii lui.

14 Apoi Hazael a plecat de la Elisei şi s-a întors la stăpânul său, care l-a întrebat:
– Ce ţi-a spus Elisei? – Mi-a spus că sigur te vei vindeca, i-a răspuns el.
Sigur te vei vindeca. După cât se pare, Hazael a repetat solia aşa cum a fost trimisă. El nu a
adăugat că Domnul a descoperit că Ben-Hadad avea să moară cu siguranţă.

15 Dar a doua zi Hazael a luat o pânză netedă şi, după ce a înmuiat-o în apă, a
întins-o pe faţa regelui care a murit. Şi în locul lui a domnit Hazael.
A luat o pânză netedă.Poate pătura care era la capătul patului.El a întins-o pe faţa lui Ben-Hadad,
sufocându-l în felul acesta. Fără îndoială că aceasta s-a făcut în aşa fel încât să apară ca ceva
accidental, sau ca şi când regele murise de moarte naturală.

Domnia lui Iehoram peste Israel

16 În al cincilea an al domniei lui Ioram, fiul lui Ahab, regele lui Israel, în timp ce
Iehoşafat era rege al lui Iuda, a început să domnească Iehoram, fiul lui Iehoşafat,
regele lui Iuda.
În al cincilea an al domniei lui Ioram. Pentru cronologia domniei lui Ioram din Israel, vezi pp. 77,
81, 145, 150.
Iehoram.Pentru domnia lui Ioram din Iuda împreună cu tatăl său Iosafat, vezi cele de la cap. 1,17;
3,1. Istoria regatului lui Iuda este rezumată aici din 1 Regi 22,50 unde a fost menţionată moartea
lui Iosafat.

17 El era în vârstă de 32 de ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim timp de

8 ani.
Opt ani. Pentru această perioadă, precum şi pentru metoda de socotire, vezi pp. 148, 150.

18 El a umblat în calea regilor lui Israel, făcând ce este rău înaintea DOMNULUI, aşa
cum a făcut familia lui Ahab, deoarece soţia sa era chiar o fiică a lui Ahab.

În calea reglilor lui Israel. Sunt multe indicaţii că Iuda era în vremea aceasta strâns unită cu
naţiunea lui Israel şi umbla în căile vecinilor lor din nord. O indicaţie este presupusa adaptare a
metodei de socotire cronologică (vezi cele despre cap. 9,29).
Făcând ce este rău. Acesta este raportul care fusese dat, până acum despre regii lui Israel, dar
acum Iuda mergea de asemenea, pe căile vecinilor din nord. Când Ioram a ajuns pe tron a ucis pe
fraţii lui, cărora tatăl lor le dăduse mari comori de argint şi aur şi cetăţi întărite (2 Cronici 21,3.4)
şi a introdus forme groaznice de idolatrie (2 Cronici 21,11).

~ 62 ~
 Fiică a lui Ahab. Aceasta era Atalia (v. 26). Căsătoria Ataliei, fata lui Ahab şi Izabela, cu Ioram,
fiul lui Iosafat, a slujit să pecetluiască o alianţă între cele două naţiuni (2 Cronici 18,1). Astfel de
căsătorii între casele domnitoare ale naţiunilor care intrau în alianţă una cu alta erau obişnuite în
Orientul antic. Iuda a câştigat pentru sine din această căsătorie şi alianţă decât puţin, dar a avut
mult necaz. Atalia era o femeie de aceeaşi talie ca şi părinţii ei şi avea să aducă lui Iuda mult necaz
înainte de moartea ei. În baza alianţei dintre cele două naţiuni, Iosafat şi-a unit forţele cu Ahab în
războiul lui contra Siriei (1 Regi 22,4.29); el s-a unit cu Ahazia, fiul lui Ahab, să construiască vase
la Eţion-Gheber (2 Cronici. 20,35.36) şi s-a unit cu Ioram în războiul contra Moabului(2 Regi 3,7).

19 Totuşi DOMNUL nu a dorit să nimicească Iuda, de dragul lui David, robul Său,
fiindcă îi promisese că-i va da, pentru totdeauna, o lumină lui şi urmaşilor lui.
De dragul lui David. Vezi cele despre 1 Regi 11,36. Prin urmaşii lui David, lumina pe care
Dumnezeu i-o dăduse lui, trebuia să continue să lumineze prin toate veacurile. Urmaşii răi ca
Ioram, cu toţii, n-au făcut decât să stingă lumina.

20 Pe vremea lui Iehoram, Edom s-a răsculat împotriva stăpânirii lui Iuda şi şi-a ales
propriul său rege.
Edom s-a răsculat. Pe vremea aceasta, Domnul n-a îngăduit ca naţiunea lui Iuda să piară, şi n-a
îngăduit nici ca dinastia lui David să ia sfârşit. Cu toate acestea din cauza apostaziei, lui Iuda i-a
fost îngăduit să aibă parte de suferinţă într-o anumită măsură. Edomiţii care fuseseră supuşi lui
Iuda timp de un secol şi jumătate au făcut o încercare în timpul domniei lui Ioram să-şi asigure
independenţa. Când Dumnezeu a aşezat pe Israel în Palestina, El a plănuit ca, în cele din urmă,
Ierusalimul să devină capitala întregului pământ, care avea să fie o singură naţiune şi popor, o
frăţietate unită şi fericită, una în închinare către Dumnezeul cerurilor (Col 290; DA 577). Dar, în
loc să lase ca lumina adevărului să lumineze şi pe alţii, ei au preluat întunericul naţiunilor din jurul
lor.
Şi-a ales propriul său rege. În mod vădit că ei au conducerea regelui de mai înainte care îşi avea
coroana de la Iuda, şi şi-au ales pentru ei un suveran nou şi independent care a pus capăt plătirii
tributului către Iuda. David a fost cel care a făcut ca Edomul să-i fie tributar (2 Samuel 8,14). Pe
vremea lui Solomon, trebuie că Edomul a continuat să fie într-o stare de vasalitate pentru că
Solomon avea vase la Eţion-Gheber, la hotarul sudic al Edomului (1 Regi 9,26).

21 Atunci Iehoram a(Ebr.: Ioram, o variantă a lui Iehoram; şi în vs. 23, 24) a trecut
în Ţair împreună cu toate carele lui. Edomiţii îl înconjuraseră, pe el şi pe
conducătorii carelor, dar el s-a sculat în toiul nopţii şi a scăpat din încercuire, iar
armata lui s-a retras b(Lit.: iar poporul / armata a fugit la corturile lui).
Iehoram[Ioram-trad. Cornilescu]. Aceasta este o prescurtare a numelui Iehoram, şi se întâlneşte
în această formă aici şi în versetele 23 şi 24. În versetele 16, 25, 28 şi 29 tot aceasta este forma
folosită pentru regele contemporan al lui Israel (v. 8). În cap. 1,17 şi 2 Cronici 22,6 amândoi regii
sunt numiţi Iehoram şi în 2 Cronici 22:5, regele lui Israel este cunoscut atât ca Ioram, cât şi ca
Iehoram (vezi nota de la p. 78).
Ţair. Acest nume apare doar aici în Biblie. Localizarea exactă este necunoscută şi astăzi.
Toate carele. Ar fi dificil să se pătrundă mult în interiorul teritoriului edomit cu o mare forţă de
care. Poate că Ioram a înaintat numai până la hotarul sudic edomit, unde se adunaseră forţele ostile
Edomului.
A scăpat din încercuire. Este o oarecare dificultate în traducerea textului ebraic al acestui verset.
Se pare că înţelesul este că regele şi carele lui i-au bătut pe edomiţi, care i-au înconjurat. Acoperiţi
de întuneric, edomiţii au înaintat împotriva forţelor lui Iuda şi în cele din urmă i-a încercuit.
Aflându-se acest lucru, carele au fost în stare să lupte, spre a-şi face drum printre duşmani pentru
siguranţă.

~ 63 ~
 S-a retras. Adică, ei au fugit acasă. Pentru înţelesul expresiei în corturile lor sau la corturile lor,
vezi 2 Samuel 20,1; 1 Regi 8,66. Aceasta a fost o înfrângere pentru evrei, care au fost puşi pe fugă
de vrăjmaşi şi forţaţi să se întoarcă acasă fără să fi atins obiectivul de a reprima revolta. Edomul,
prin revolta lui a reuşit să-şi câştige independenţa.

22 Răscoala lui Edom împotriva stăpânirii lui Iuda a ţinut până în ziua de azi. Tot în
aceea perioadă s-a răsculat şi Libna.
Până în ziua de azi. Până la vremea când a fost scrisă această propoziţie, Iuda nu reuşise să aducă
din nou Edomul sub controlul ei. Se pare că Edomul a continuat ca stat independent până pe
vremea lui Ioan Hircanus (134-104 î.Hr.) care a redus-o la vasalitate.
Libna. O cetate la 9,5 mile (15,2 km) de Lachiş (Iosua 10,29-31) şi probabil identificată cu
Tell-eş-şapî, sau cu Tell Bornăţ, fiecare la vreo 23,5 mile (37,6 km) sud-vest de Ierusalim.Probabil
că locuitorii Libnei au fost ajutaţi în revolta lor în acel timp prin atacurile filistenilor împotriva lui
Iuda (2 Cronici 21,16.17).

23 Celelalte fapte ale lui Iehoram şi tot ce a făcut el, nu sunt scrise oare în „Cartea
cronicilor regilor lui Iuda”?
24 Iehoram s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat alături de părinţii
săi, în Cetatea lui David. În locul său a început să domnească Ahazia, fiul său.
Iehoram s-a culcat. În legătură cu împrejurările morţii lui, vezi 2 Cronici 21,12-19.
În Cetatea lui David. În 2 Cronici. 21,20 se spune că el a fost înmormântat în cetatea lui David.
Dar nu în mormintele împăraţilor. S-a sugerat că mormintele regale erau sub controlul unui grup
de preoţi credincioşi care au refuzat înhumarea lui Ioram acolo, din cauza căilor lui rele.
Ahazia. Numele înseamnă Iehova a luat sau posesiunea lui Iehova. Printr-o rearanjare a părţilor
lui, numele devine Iehoahaz, cum este numit Ahazia uneori (2 Cronici 21,17). În 2 Cronici 22,6
numele este redat ca Azaria, deşi un număr de manuscrise ebraice reţine,în acest verset, numele de
Ahazia.

Domnia lui Ahazia peste Iuda

25 În al doisprezecelea an al domniei lui Ioram, fiul lui Ahab, regele lui Israel, a
început să domnească Ahazia, fiul lui Iehoram, regele lui Iuda.
În al doisprezecelea an al domniei lui Ioram. În altă parte urcarea pe tron a lui Ahazia se spune că
a avut loc în al 11-lea an al lui Ioram. Amândouă afirmaţiile sunt corecte. Pentru explicarea
aparentei nepotriviri, vezi cele despre cap. 9,29.
Fiul lui Iehoram. Conform cu 2 Cronici 21,17 la 22,1.Ahazia a fost cel mai tânăr fiu al lui Ioram.
Toţi ceilalţi fii ai lui mai în vârstă au fost ucişi într-un atac inamic asupra taberei regelui. El purta
acelaşi nume ca şi unchiul său Ahazia, fiul lui Ahab, pe atunci prinţ de coroană în naţiunea lui
Israel, mama lui fiind Atalia, fiica lui Ahab şi Izabela (2 Regi 8,18.27). Probabil că Ioram avea şi
alte soţii pe lângă Atalia care se putea să fi fost mamele fiilor lui mai în vârstă.

26 Ahazia era în vârstă de 22 de ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim

timp de un an. Numele mamei sale era Atalia, o nepoată a lui Omri, regele lui Israel.

O nepoată a lui Omri. Atalia este numită fiica lui Ahab (v. 18). Ahab a fost fiul lui Omri
(1 Regi 16,28).Deci Atalia era în realitate nepoata lui Omri.Termenul de fiu sau fiică era folosit de
evrei pentru orice descendent, oricât de îndepărtat. Hristos a fost fiul lui David, iar David a fost
fiul lui Avraam ( Matei 1,1). Atalia este numită aici fata lui Omri din cauza importantei poziţii a
lui Omri în istoria israelită. El a fost întemeietorul celei mai însemnate dinastii a regilor israeliţi.
~ 64 ~
Păcătoşi cum erau aceşti regi, au fost conducători energici, şi au luptat mult spre a face din Israel o
naţiune tare şi însemnată în Orient. Asirienii au numit ţara lui Israel ţara lui Omri şi chiar şi Iehu,
care a nimicit dinastia lui Omri, a fost numit de ei fiul lui Omri.
Vezi o hartă a evenimentelor legate de casa lui Omri

27 Şi el a umblat în căile familiei lui Ahab, făcând ce este rău înaintea DOMNULUI,
întocmai ca şi familia lui Ahab, căci era căsătorit cu cineva din familia lui Ahab.
În căile. Conform cu 2 Cronici 22:3, Atalia mama lui, a fost cea care îi dădea sfaturi nelegiuite.
În mod vădit că regele era întru totul sub influenţa puternicei voinţe a mamei lui.

28 El s-a dus cu Ioram, fiul lui Ahab, să lupte împotriva lui Hazael, regele
Aramului, la Ramot-Ghilad. Acolo însă arameii l-au rănit pe Ioram.
S-a dus cu Ioram.Alianţa dintre Israel şi Iuda era în acel timp încă în vigoare şi se aştepta ca el să
însoţească pe unchiul său în această campanie. Ţinând seamă de această alianţă, Iosafat s-a dus cu
Ahab împotriva Siriei (1 Regi 22,29) şi cu Ioram împotriva Moabului (2 Regi 3,7.9).
Împotriva lui Hazael. Războaiele din Israel şi Siria, atât de frecvente în timpul domnie lui
Ben-Hadad, au continuat în timpul domniei lui Hazael. De data aceasta, Israel se găsea în ofensivă
împotriva Siriei. Israel a suferit mult sub mâna lui Ben-Hadad şi fără îndoială că se căuta ocazia de
a se răfui. O schimbare de conducători în ţările Orientului antic era adesea semnalul pentru o serie
de războaie; vrăjmaşii căutau să atace înainte ca noul rege să aibă timp să-şi considere poziţia.
Hazael este amintit într-o inscripţie arameică din Hamat în aceeaşi formă cum este redat numele şi
în Biblie, de asemenea şi pe plăci de fildeş care au servit ca decoruri pentru patul regelui. Plăcile
acestea au fost găsite în timpul săpăturilor din partea nordică a Siriei cunoscută ca Arslan Taş. În
documentele asiriene numele apare sub forma de Haza’ilu.
Hazael a fost implicat într-un război cu Salmanasar III al Asiriei. Conform cu rapoartele asiriene,
Hazael a fost serios înfrânt în această luptă, suferind o pierdere de 16.000 din oamenii lui, 1.131
de cară, 470 de cai de călărie, precum şi tabăra regală Damasc. Teritoriul din afară capitalei a fost
devastat până departe în sud spre Hauran la hotarele nordice ale Ghileadului, după care regele
asirian a plecat spre ţărmul mării şi a primit tribut de la Tir şi Sidon. Salmanasar a pornit acest atac
în anul al 18-lea al domniei lui, 841 î.Hr. Acesta a fost anul în care Ahazia domnea în Iuda, şi anul
când Ioram din Israel a pornit atacul lui asupra lui Ramot-Ghilead (vezi p. 82 orig.). După serioasa
lovitură pe care Hazael o suferise sub mâna lui Salmanasar, momentul a fost potrivit ca pentru
Ioram să readucă Ramot-Ghilead-ul sub stăpânirea israelită. Aceasta a fost în încercarea de a lua
acea fortăreaţă cu câţiva ani mai înainte când Ahab şi-a pierdut viaţa (1 Regi 22,3-37).
L-au rănit pe Ioram.Cu toate acestea,in ciuda rănilor, a reuşit pentru că Ramot-Ghilead a căzut în
mâinile lui Israel (cap. 9,1.4.14.15).

29 Regele Ioram s-a întors la Izreel, ca să se vindece de rănile pe care arameii i le

pricinuiseră la Rama în timpul luptei cu Hazael, regele Aramului. Atunci Ahazia,
fiul lui Iehoram, regele lui Iuda, s-a dus la Izreel ca să-l vadă pe Ioram, fiul lui
Ahab, fiindcă acesta era rănit.
La Izreel. Ahab avea unul dintre palatele lui la Izreel (1 Regi 18,45; 21,1), pe care, după câte se
pare, Ioram a continuat să-l păstreze ca reşedinţă rurală.
Să-l vadă pe Ioram. Probabil să Ahazia a rămas la Ramot-Ghilead pentru o vreme după rănirea
lui Ioram. Mai târziu, posibil după ce fusese luată cetatea, el a plecat la Izreel să viziteze pe
unchiul său rănit. Această vizită a dus la propria lui moarte (2 Regi 9,27).

Comentarii Ellen G. White:7 – 10 PK 255 13 4T 90, 492;24 – 27 PK 214.

~ 65 ~
Capitolul 9
Iehu uns rege peste Israel

1 Profetul Elisei l-a chemat pe unul dintre fiii profeţilor şi i-a zis: „Încinge-te, ia
această sticluţă cu untdelemn şi du-te la Ramot-Ghilad.
Profetul Elisei. Istorisirile cu privire la Elisei au fost întrerupte la cap. 8,16 de raportul despre
domnia lui Ioram în Iuda şi a fiului său Ahazia. Acum raportul se întoarce din nou la Elisei.
Se poate pune întrebarea: După lungul raport despre lucrarea profetului (cap. 2,12 la 8,15),
pentru ce nu continuă naraţiunea până la sfârşitul carierei lui Elisei? Răspunsul este că această
carte a Regilor este ,în principal, un raport al regilor lui Israel şi ai lui Iuda, aranjat în ordine
cronologică. Întâmplările cu Ilie şi Elisei, deşi importante, sunt inserate în raportul Regilor.
Întâmplarea prezentată cu privire la Elisei se potriveşte în zilele de încheiere a vieţilor lui Ahazia
şi Ioram şi această întâmplare este întreţesută în rapoartele domniei acestor regi.
Unul dintre fiii. Elisei şi-a asociat acum un număr de ucenici-profeţi care erau în mod continuu
folosiţi ca asistându-l pe el pentru aducerea la îndeplinire a multelor lui răspunderi. Identitatea
acestui bărbat nu este cunoscută. Raşi, un cărturar iudeu din secolul al 11-lea, spune că acesta a
fost Iona, care este amintit în cap. 14,25 şi care şi-a exercitat slujba lui profetică în timpul domniei
lui Ieroboam al II-lea. Dar aceasta cu greu ar putea fi verosimil, pentru că Ieroboam n-a început
domnia lui decât cu vreo 50 de ani mai târziu. Nu există nici temei pentru presupunerea rabinică şi
anume că Iona a fost solul implicat aici.
Sticluţă. Mai degrabă sticla sau sticluţa (fiolă)( vezi 1 Samuel 10,1). Uleiurile şi alifiile erau duse
în acea vreme în căni de pământ, piatră sau sticlă, multe de felul acesta fiind găsite în Egipt şi
Mesopotamia.
Ramot-Ghilad. Regele lui Israel tocmai fusese rănit la asediul Ramotului din Galaad şi se
reîntorsese la Izreel. Până acum nu fusese amintit în istorisire dacă asediul a reuşit, dar concluzia
logică indică acest lucru.

2 Când vei ajunge acolo, caută-l pe Iehu, fiul lui Iehoşafat, fiul lui Nimşi. Intră, ia-l
dintre prietenii lui şi du-l într-o odaie separată.
Iehu. Raportul biblic nu dă nici un amănunt privitor la strămoşii lui Iehu sau cetatea lui de
origine în afară de această afirmaţie că el a fost fiul lui Iosafat. La el se referă de mai multe ori
rapoartele asiriene. Salmanasar al III-lea, într-un fragment de cronică din al 18-lea an al domniei
lui (în mod general, acceptat a fi 841 î.Hr) – în aceeaşi înregistrare de cronică în care este amintită
înfrângerea lui Hazael – aminteşte de asemenea, primirea de tribut de la Iaua mâr Humri, sau Iehu
fiul lui Omri. Inscripţia aceasta, când este coroborată cu inscripţia din anul al şaselea a lui
Salmanasar, când regele asirian s-a luptat cu Ahab în bătălia de la Quarkar, ne ajută să
sincronizăm cu istoria asiriană nu numai ultimul an al domniei lui Ahab, ci şi anul morţii lui Ioram
în Israel şi urcarea pe tron al lui Iehu.
Prietenii lui. Adică, tovarăşii sau însoţitorii slujbaşii asociaţi cu el (vezi v. 5).
Du-l. În mod literal, fă-l să intre. Solul trebuia să conducă pe Iehu într-o altă cameră, unde putea
să comunice cu el în taină.
Într-o odaie separată. În mod literal o cameră înăuntrul unei camere (vezi 1 Regi 20,30 şi 22,25).
Nu neapărat una secretă, ci o cameră privată, unde solul putea să comunice singur cu el.

~ 66 ~
3 Ia apoi sticluţa cu untdelemn şi toarnă untdelemnul pe capul lui, zicându-i: «Aşa
vorbeşte DOMNUL: ‘Te ung rege peste Israel!’» După aceea deschide uşa şi fugi fără
să te opreşti.”

Să-l torni pe capul lui. Misiunea de a unge pe Iehu ca împărat a fost dată la început lui Ilie, în
acelaşi timp în care a fost însărcinat de a unge pe Elisei ca urmaş al lui (vezi 1 Regi 19,16).
Fugi. Toată treaba trebuia adusă la îndeplinire repede şi în taină. O dată îndeplinită însărcinarea,
tânărul profet trebuia să plece imediat fără să aştepte pentru a fi interogat sau recompensat.

4 Tânărul profet a plecat spre Ramot-Ghilad.

Tânărul. Septuaginta şi siriaca redau această expresie numai o dată.

5 Când a ajuns, căpeteniile oştirii stăteau împreună. El a zis: – Căpetenie, am un

mesaj pentru tine! – Pentru care dintre noi? a întrebat Iehu. – Pentru tine, căpetenie,
a răspuns el.

Stăteau împreună. Probabil în curte, pentru că, în conformitate cu versetul următor, Iehu, după ce
a fost informat că solia era pentru el, a intrat în casă.
A întrebat Iehu. Evident că Iehu avea răspunderea adunării. Acum el era comandantul oştilor lui
Israel. Pe timpul plecării regelui de la Ramot din Galaad probabil că cetatea nu căzuse încă, pentru
că lupta continua. Regele a putut folosi rana lui ca pretext spre a se depărta de oştire şi a evita
rigorile şi pericolele bătăliei. Iehu a continuat să forţeze asediul şi, în cele din urmă, a reuşit să ia
cetatea. El avea să fie privit în tot Israelul ca erou naţional.

6 Iehu s-a sculat şi a intrat în casă. Tânărul i-a turnat untdelemnul pe cap şi i-a zis: –
Aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui Israel: „Te ung rege peste Israel, poporul
DOMNULUI.

Lui Israel. Dumnezeu nu mai recunoştea naţiunea lui Israel ca fiind a Lui şi pe Sine ca Stăpânul
ei de drept, El a ales acum pe noul ei împărat.
Te ung rege. Aceasta era o sarcină hotărâtă de Dumnezeu. Venise timpul pentru un nou împărat,
care avea să pună capăt dinastiei lui Omri. Acesta era un ceas al ocaziei ca şi al responsabilităţii
pentru bărbatul care avea să ia coroana lui Israel.

7 Să nimiceşti familia lui Ahab, stăpânul tău, ca astfel să răzbun sângele slujitorilor
Mei, profeţii, şi sângele tuturor slujitorilor DOMNULUI, vărsat de Izabela.

Casa lui Ahab. Ioram era fiul lui Ahab, după cum era şi Ahazia, care precedase pe Ioram la tron.
Casa lui Ahab trebuia să fie acum înlăturată din cauza nelegiuirilor ei.
Răzbun sângele. Nimănui nu-i este îngăduit să verse sânge nevinovat fără a fi pedepsit. Domnul
veghează asupra celor care sunt ai Lui şi va răzbuna pe alesul Său în felul Lui şi la timpul pe care-l
consideră cel mai bun. Omul, în îngustimea lui, poate crede că Domnul a uitat şi că făcătorilor de
rele le va fi îngăduit să continue căile lor rele fără a fi pedepsiţi.
Slujitorilor. Aceasta arată că, în persecuţia generală condusă de casa lui Ahab împotriva
închinătorilor la adevăratul Dumnezeu, au fost cuprinşi mai mulţi decât profeţii lui Dumnezeu.
De Izabela. Izabela fusese principala instigatoare a persecuţiilor din Israel, dar ea nu lear fi putut
aduce la îndeplinire singură. Dacă Izabela era vinovată înaintea lui Dumnezeu, aceia care au
conlucrat cu ea şi care erau împinşi de acelaşi duh erau de asemenea vinovaţi.

~ 67 ~
8 Va pieri toată familia lui şi voi nimici pe orice bărbat al lui Ahab, fie sclav, fie
liber în Israel.
Toată familia. Judecata asupra casei lui Ahab, prin care a fost exterminată întreaga familie, poate
să apară a fi neobişnuit de severă, dar numai din cauza nereuşitei de a ţine minte anumite fapte
privind umblarea lui Dumnezeu cu Israel. Când Dumnezeu a organizat la Sinai statul teocratic al
lui Israel, El a instituit pedepse civile severe, era necesară o disciplină puternică spre a realiza un
grad rezonabil de comportament moral. O dată cu instituirea monarhiei a apărut o problemă nouă.
Deoarece puterea împăratului era absolută, nu exista nici o autoritate în ţară să aducă în faţa
justiţiei crimele împăratului. În astfel de cazuri, adesea, Dumnezeu devenea executorul pedepsei
civile. Era mai periculos a trece cu vederea faptele rele ale împăratului, decât a trece cu vederea
faptele rele ale unuia dintre supuşi. Din cauza înaltei poziţii deţinute de împărat, influenţa
exemplului lui rău era, în consecinţă, mai mare. De aceea, pedeapsa suferită era adesea severă, ca
şi în cazul lui Ahab şi casa lui, sau în cazul lui David, când, după păcatul lui David care numărase
pe Israel, au murit 70.000 de oameni. Dar severitatea judecăţii a fost dictată de măsurile necesare
spre a opri nelegiuirile neînfrânate.
Voi nimici. Expresia aceasta înseamnă completarea încheierii, se pare că expresia era în uz de pe
vremea lui David (1 Sam. 25,22). Când Ieroboam a umblat pe căi rele, aceasta a fost expresia care
era folosită cu privire la urmaşii lui, care aveau să fie nimiciţi (1 Regi 14,10). Când a pierit casa
lui Baeşa din nou a fost folosită această expresie (1 Regi 16,11). Şi când a fost ucis Nabot, şi via
lui a fost însuşită, Ilie a folosit expresia împotriva descendenţilor lui Ahab, care erau condamnaţi
la nimicire totală (1 Regi 21,21). Acum profetul foloseşte aceleaşi cuvinte spre a arăta că familia
lui Ahab avea să înfrunte aceeaşi soartă.

9 Voi face familiei lui Ahab aşa cum am făcut familiei lui Ieroboam, fiul lui Nebat,
şi aşa cum am făcut familiei lui Başa, fiul lui Ahia.
Aşa cum am făcut familiei lui Ieroboam. Amândouă casele acestea au pierit cu desăvârşire. Când
Baeşa a lovit casa primului împărat al lui Israel n-a lăsat să scape nimeni cu viaţă (1 Regi 15,29) şi
când Zimri a îndepărtat casa lui Baeşa, n-a lăsat să scape nimeni din ai lui, nici rudă, nici prieten
(1 Regi 16,11).

10 Câinii o vor mânca pe Izabela pe ogorul din Izreel şi nu o va înmormânta

nimeni.” Apoi a închis uşa şi a fugit.
Câinii o vor mânca pe Izabela. Ilie a prezis această soartă teribilă de care avea să fie lovită
păcătoasa regină a lui Israel (1 Regi 21,23; 2 Regi 9,36.37). Numele soţiei lui Ahab a devenit
sinonim cu nelegiuirea. Ea a fost aceea care a dus pe poporul lui Dumnezeu la cele mai ruşinoase
forme de idolatrie şi păcătoşenie. Ea avea o vinovăţie teribilă, şi ea avea să aibă parte de o
condamnare teribilă. Pedeapsa dată Izabelei nu trebuia să fie uitată niciodată şi trebuia să
reamintească făcătorului de rele o înţelegere vie a faptului că soarta călcătorului de lege este aspră.
În ţările din Orient mai sunt încă numeroşi câini sălbatici şi pe jumătate morţi de foame care se
hrănesc cu carnea stârvurilor lăsate în aer liber.
Pe ogorul din Izreel. Era potrivit ca Izabela să sufere acolo, pe locul scenei faptelor ei rele, unde
ameninţase pe Ilie cu nimicirea (1 Regi 19,2) şi unde vărsase sângele nevinovat al lui Nabot de
dragul viei lui (1 Regi 21,7-15).

11 Când a ieşit Iehu la slujitorii stăpânului său, aceştia l-au întrebat: – Toate bune?
De ce a venit acest nebun la tine? – Voi îl ştiţi pe omul acesta şi ştiţi ce poate spune,
le-a răspuns Iehu.

Toate bune? În mod literal Este pace? Aceeaşi întrebare apare şi în versetele 17, 18, 19 şi 22.
Apariţia neaşteptată a solului, luarea lui deoparte cu sine pentru un interviu tainic, şi plecarea lui
~ 68 ~
grăbită au ridicat întrebări privind scopul vizitei. Oricine ştia că solul profetic nu venise cu o
însărcinare obişnuită. A adus el o solie bună sau rea? Exista vreo criză neaşteptată în altă parte
care cerea serviciile armatei?
Nebun. Literal om nebun, de la verbul a fi nebun. Termenul era folosit în mod dispreţuitor, ca în
Ieremia 29,26 (comp. Osea 9,7). Voi cunoaşteţi bine pe omul acesta. Cuvintele acestea sugerează
că Iehu putea să fie bănuitor că ofiţerii erau la curent cu întregul plan să-l facă împărat.

12 – Minciuni! i-au zis ei. Povesteşte-ne! Iehu le-a răspuns: – El mi-a vorbit astfel:
„Aşa vorbeşte DOMNUL: «Te ung rege peste Israel!»”
Minciuni. Nu, ei nu ghiciseră deloc scopul profetului, dar erau nerăbdători să-l afle. De ce să se
încerce a-l ţine secret? Iehu putea foarte bine să afle imediat. Raportul biblic descrie în mod
strălucit curiozitatea răscolită a acestor ofiţeri cu privire la solia importantă pe care ei ştiau că
tocmai fusese adusă comandantului general al oştirii lui Israel.

13 Ei s-au grăbit să-şi ia mantiile şi să le pună sub el, pe treptele goale. Apoi au
sunat din trâmbiţă şi au zis: „Iehu este rege!”
Să le pună sub el. Descoperirea soliei profetice a produs o schimbare imediată în raporturile
oamenilor adunaţi la cartierul general al lui Iehu. Înainte de a fi cunoscut conţinutul soliei, ei toţi
au fost camarazi de arme, ofiţeri colegi în slujba împăratului lor. Acum, deodată, unul dintre ei se
afla deoparte de ceilalţi – el împărat, iar ceilalţi erau supuşii lui. Unul urma să primească omagii,
ceilalţi să arate respect împăratului lor. În felul acesta, ofiţerii şi-au scos imediat hainele lor
exterioare şi le-au aruncat pe pământ ca un covor pentru ca Iehu să meargă peste ele – un potrivit
tribut faţă de bărbatul pe care Dumnezeu îl pusese împărat.
Pe treptele goale. În mod literal os sau putere. Adevărata însemnătate a expresiei care aici a fost
tradusă prin în vârful treptelor (engl.) nu este clară, dar ea se poate referi la vreun loc arhitectural,
posibil un loc înălţat sau platformă în vârful treptelor. Din curtea unde erau adunaţi ofiţerii poate
că era o scară care duce sus, la un loc sau platformă care putea fi bine improvizată ca tron pe care
noul împărat putea să se aşeze înaintea supuşilor lui. Probabil că ofiţerii au făcut un covor de
ceremonie din hainele lor exterioare pe trepte în sus şi pe platformă, astfel ca împăratul să poată
avea o înălţime potrivită de unde să primească aplauzele supuşilor lui.
Au sunat din trâmbiţă. Aceasta era o parte recunoscută a ceremoniei de încoronare (vezi
2 Samuel. 15,10; 1 Regi 1,39; 2 Regi 11,14).
Iehu este rege. Se pare că a fost o acceptare imediată şi bucuroasă a generalului ca împărat. În
mod vădit că Iehu era văzut cu mare stimă printre colegii lui ofiţeri. În acelaşi timp, se poate că a
fost şi o nemulţumire generală faţă de Ioram şi casa lui Omri.

Ioram şi Ahazia ucişi de Iehu

14 Astfel a uneltit Iehu, fiul lui Iehoşafat, fiul lui Nimşi, împotriva lui Ioram. (În
acea vreme, oştirea lui Ioram se afla la Ramot-Ghilad pentru a-l apăra împotriva lui
Hazael, regele Aramului.
A uneltit… împotriva lui Ioram. Împăratul precedent mai era în viaţă şi se presupunea că mai
conduce de pe tronul lui. Astfel că, acţiunile la care lua parte şi Iehu, erau în realitate conspiraţie
împotriva lui Ioran şi casa lui Omri şi Ahab.
Oştirea lui Ioram se afla la Ramot-Ghilad pentru a-l apăra. Aceasta este o afirmaţie importantă
pentru că ea dovedeşte că în mod hotărât reuşise şi că cetatea ajunsese în mâinile israelite.
Probabil că Ioram se refera aici nu atât la bărbatul, cât la naţiunea pe care el o stăpânea. Dacă
Ioram a plecat în timpul asediului, probabil că la data aceasta, Iehu a luat cetatea în numele
împăratului şi stătea de pază cu oştirea lui Israel spre a împiedica pe sirieni s-o recucerească.

~ 69 ~
 Împotriva lui Hazael. Pentru că Hazael cu siguranţă că avea să facă tot posibilul să reia cetatea la
cea mai apropiată ocazie, de aceea Israel avea să continue să stea de pază împotriva lui Hazael,
dacă Ramotul din Galaad urma să fie reţinut sub stăpânire israelită.

15 Fiind rănit, regele Ioram a(Ebr.: Iehoram, o variantă a lui Ioram; şi în vs. 17, 21-
24) s-a întors la Izreel pentru a se vindeca de rănile pe care i le făcuseră arameii în
timpul războiului cu Hazael, regele Aramului.) Aşadar, Iehu a continuat: – Dacă
aceasta este şi dorinţa voastră, atunci nu lăsaţi pe nimeni să scape din cetate, ca nu
cumva să se ducă să vestească aceasta în Izreel.
Pentru a se vindeca. Menţionând că Ioram păstra Ramotul din Galaad, scriitorul, spre a împiedica
o înţelegere greşită, repetă ceea ce el afirmase mai înainte (cap. 8,29) despre întoarcerea personală
a lui Ioram la Izreel spre a fi vindecat de rănile pe care le primise la asediu.
Dacă aceasta este şi dorinţa voastră. Iehu dă primele lui ordine. În loc să fie aspru şi arbitrar, el
doreşte ca oamenii lui să ştie că dorinţele lor sunt luate în considerare. Dacă ei cred că este înţelept
şi dacă ei sunt cu el în întreprinderea prezentă, atunci ei pot aduce la îndeplinire propunerea lui.
Nimeni să scape. Dacă ar fi ajuns la Ioram ştirea despre ce se întâmplase la Izreel, lucrurile ar fi
mers greu pentru conspiratori. Ordinul lămureşte din nou că Ramotul din Galaad se afla în mâini
izraelite, deoarece dacă cetatea s-ar fi aflat sub asediu, nu s-ar mai fi dat instrucţiuni ca acestea.

16 Apoi Iehu a încălecat şi s-a dus la Izreel, căci Ioram se odihnea acolo, iar Ahazia,
regele lui Iuda, se dusese să-l vadă.
A încălecat. Nu trebuie să se piardă timpul, astfel că Iehu a făcut tot efortul să ajungă la Izreel
mai înainte ca cineva să fi avut ocazia să spună împăratului ce avusese loc de curând la Ramot din
Galaad. El a plecat cu un car, însoţit de un mic grup de oameni, dar oştirea a fost lăsată de pază la
Galaad împotriva vreunui atac prin surprindere din partea sirienilor.
Ioram se odihnea. Ioram nu se vindecase de rănile lui şi mai zăcea în patul lui la Izreel. Dar
concluzia logică arată că el nu se putea să fi fost prea bolnav, pentru că era destul de bine spre a se
urca în carul lui să iasă să întâmpine pe Iehu (v. 21).
Să-l vadă. Atât împăratul lui Israel, cât şi împăratul lui Iuda au fost la început prezenţi la asediul
Ramotului din Galaad (cap. 8,28). Când Ioram a fost rănit, el a plecat la reşedinţa sa din provincie,
la Izreel şi în curând a fost urmat de Ahazia. Dacă amândoi împăraţii au plecat înainte ca asediul
să se sfârşească, aceasta ar fi avut un efect descurajator asupra oştirii, şi probabil că s-ar fi
interpretat ca nepăsare sau laşitate. Dacă, în timp ce Iehu şi oştirea se aflau sub povara greutăţilor
şi a pericolelor bătăliei, cei doi împăraţi s-ar fi desfătat în palatul de vară, aceasta ar explica
entuziasmul imediat şi nereţinut cu care Iehu a fost salutat ca împărat.

17 Străjerul din turnul din Izreel a văzut trupele lui Iehu apropiindu-se şi a zis: –
Văd nişte trupe venind! – Trimite un călăreţ ca să-i întâmpine şi să întrebe dacă
toate sunt bune, a zis Ioram.
Turnul din Izreel. Cetatea Izreel era la capătul văii Izreel, jos cu faţa spre Iordan. Ea era pe o
câmpie, dar se afla pe sprânceana unei platforme abrupte de vreo 30 de metri şi prezenta un câmp
de vedere asupra ţării pe tot întinsul până la Iordan. Spre apus, era un câmp de vedere peste valea
Ezdraelonului până la Carmel. Poziţia care recomanda această aşezare strategică era admirabilă
pentru o fortăreaţă. Pe pereţii cetăţilor orientale erau adesea porţi înalte sau turnuri care ofereau un
câmp de vedere pentru toată regiunea în orice direcţie. În turnul de la Izreel stătea o santinelă să
vegheze pentru orice pericol care putea să ameninţe. Pe timpul apropierii lui Iehu şi asociaţilor lui,
acest veghetor era la postul lui, îndeplinindu-şi conştiincios datoria.
Văd nişte trupe. Departe, la mare distanţă putea fi văzută o ceată de călăreţi apropiindu-se. La
acea distanţă nu era clar cine ar putea fi, prieteni sau vrăjmaşi, israeliţi sau sirieni. Veghetorul n-a
aşteptat până să poată distinge toate amănuntele. Aceasta putea să facă a fi prea târziu. De îndată
~ 70 ~
ce a văzut ceata apropiindu-se, el a trimis ştire împăratului, astfel ca cetatea să poată fi gata pentru
orice eventualitate. Este de remarcat că Iehu nu călătorea singur; el avea o grupă de oameni
împreună cu el.
Toate sunt bune. Vezi cele despre v. 11. Era timp de război. Ramot din Galad tocmai fusese luat
de la sirieni şi din partea lui Hazael cu siguranţă că se putea aştepta să facă o încercare pentru a-l
lua înapoi. Ba mai mult, oştirea Asiriei nu era prea departe. Aceasta era o vreme când se putea
întâmpla orice. Aşadar, întrebarea Este pace? era mai mult decât o semnificaţie obişnuită, şi
desigur mai mult decât un salut formal.

18 Călăreţul a plecat şi, când l-a întâlnit pe Iehu, i-a zis: – Aşa vorbeşte regele:
„Toate sunt bune?” – Ce-ţi pasă ţie dacă toate sunt bune? i-a răspuns Iehu.
Urmează-mă! Străjerul l-a înştiinţat pe rege, zicându-i: – Mesagerul s-a dus până la
ei, dar nu se mai întoarce!
Urmează-mă. Solul s-a convins foarte bine că misiunea lui Iehu nu era de pace, dar lui nu trebuia
să i se dea ocazia să se întoarcă spre a transmite împăratului. În schimb, lui i s-a ordonat să treacă
la urmă în timp ce oamenii îşi continuau înaintarea.
Nu se mai întoarce. Veghetorul îşi păstra privirea asupra grupei care se apropia, căutând să
descopere dacă intenţiile lor erau prietenoase sau nu. Solul trimis de Ioram era de aşteptat să se
întoarcă cu raportul lui. Când n-a reuşit să facă aşa, acţiunea putea fi privită ca o indicaţie că, ceata
care se apropia nu venea într-o misiune de prietenie. Competenţa veghetorului era să raporteze
ceea ce a văzut, nu să dea ordine, şi el a raportat de îndată împăratului că solul său nu mai vine
înapoi.

19 Atunci a fost trimis un al doilea călăreţ, care s-a dus la ei şi le-a zis: – Aşa
vorbeşte regele: „Toate sunt bune?” – Ce-ţi pasă ţie dacă toate sunt bune? i-a
răspuns Iehu. Urmează-mă!
20 Străjerul l-a înştiinţat pe rege, zicându-i: – Mesagerul s-a dus până la ei, dar nu se
mai întoarce, iar trupele care vin mână cum mână Iehu, fiul lui Nimşi, căci el mână
ca un nebun.
Străjerul… zicându-i. Orice ar fi spus împăratului, santinela a reacţionat cu energie şi prompt. Ea
păstra privirea aţintită pentru orice semn care ar fi putut descoperi intenţiile cetei care avansa.
Întoarcerea nereuşită a celui de-al doilea sol n-a fost un semn bun.
Trupele care vin mână cum mână Iehu. Oamenii sunt cunoscuţi după acţiunile lor. Caracteristica
prin care era recunoscut Iehu sugerează că, în general, el era un om care conducea cu energie, un
om care cugeta şi acţiona repede. Ceea ce a făcut el, probabil, că a făcut în grabă şi cu rapiditate şi
vigoare. Când conduce carul, conducea furios. Ca războinic, probabil că era curajos, viguros şi
hotărât. Se poate ca acest impuls de a conduce l-a ajutat să fie in fruntea oştirii lui Israel. El a fost
identificat dupa felul furios de a conduce mai înainte.

21 – Înhamă! a poruncit Ioram. După ce au pregătit carul, Ioram, regele lui Israel, şi
Ahazia, regele lui Iuda, au plecat fiecare în carul lui să-l întâlnească pe Iehu; şi l-au
întâlnit în ogorul izreelitului Nabot.
Înhamă. Ioram făcea pregătiri pentru propria moarte. O persoană mai înţeleaptă ar fi înţeles
corect însemnătatea semnelor care au fost date atât de clar şi ar fi pregătit apărarea cetăţii, în loc să
ordone pentru el însuşi un car spre a ieşi să întâmpine vrăjmaşul care se apropia. Este evident că
Ioram nu era aşa de bolnav după cum pare să indice grăbita lui plecare, altfel n-ar fi fost în stare să
iasă să-l întâmpine pe Iehu. Este de asemenea foarte probabil că el n-a bănuit nici un rău pentru el

~ 71 ~
însuşi. El era neliniştit şi îngrijorat, dar aceasta se putea fi fost numai cu privire la situaţia
treburilor din Galaad.
Au plecat. Doi împăraţi au ieşit să întâmpine un altul – doi mergeau spre condamnarea lor şi unul
spre tronul lui. Cei doi împăraţi au ieşit încrezători şi neînarmaţi. În cetate ei ar fi putut avea
situaţia în favoarea lor. Ei ar fi fost ocrotiţi şi probabil că aveau şi suficiente trupe cu ei să facă
faţă crizei. După lunga şi furioasa călătorie de la Ramotul din Galaad caii lui Iehu şi ceata lui erau
epuizaţi şi cu greu ar fi putut fi un partener pentru cavaleria din Izreel.
Să-l întâlnească pe Iehu(În engl. Against Jehu –Împotriva lui Iehu).Mai degrabă, spre a întâlni pe
Iehu. Cuvântul ebraic tradus aici împotriva (engl.) este din rădăcina a chema, a întâlni şi ar trebui
să fie tradus împotriva numai când contextul o cere. Probabil că împăraţii mergeau încrezători, ca
prieteni, aşteptându-se să întâlnească un prieten.
Izreelitului Nabot. În acest timp, Iehu aproape că sosise la cetate şi palat. Ioram a avut timp să
iasă nu mai departe decât ogorul pe care Ahab îl luase de la Nabot. Actul de proprietate pentru
acest ogor fusese semnat cu sânge. Mai întâi a fost sângele lui Nabot care a semnat ogorul pentru
casa lui Ahab, iar acum a fost sângele casei lui Ahab care trebuia să se adauge la semnarea lui
(vezi Exod 20,5). Această judecată asupra lui Ioram era în acord cu strictele cerinţe ale dreptăţii.
Ce putea fi mai potrivit decât ca familia lui Ahab să plătească preţul pentru moartea lui Nabot în
acel ogor al sângelui.

22 Când l-a văzut Ioram pe Iehu, i-a zis: – Toate sunt bune, Iehu? – Cum pot fi toate
bune atâta timp cât desfrânările mamei tale, Izabela, şi vrăjitoriile ei sunt atât de
multe? i-a răspuns el.
Toate sunt bune, Iehu? Întrebarea neliniştitoare a lui Ioram a fost întâmpinată cu răspunsul aspru
al lui Iehu. Viitorul împărat al lui Israel nu era un diplomat, ci un războinic. Cuvintele lui au fost
răstite şi directe. Simpla amintire a păcii de către Ioram a răscolit în sufletul lui Iehu o furtună de
mânie şi a atras asupra nefericitului cap al împăratului un torent de denunţări mai severe decât
daca ar fi ieşit din gura unui profet.
Desfrânările mamei tale. Curvii atât în sens spiritual de idolatrie şi necredincioşie faţă de
Dumnezeu (1 Cronici 5,25; Ieremia 3,3.8; Ezechiel 16,15-43; 23,27-30; Osea 2,2-10), cât şi în
sens literal, deoarece religiile idolatre ale Palestinei erau servicii de cult idolatre ale căror ritualuri
sacre conţineau cele mai flagrante forme de indecenţă şi imoralitate (vezi Numeri 25,1.2;
1 Cronici. 10,7.8).
Vrăjitoriile ei. Vrăjitorii, consultări ale spiritelor rele, folosirea farmecelor şi descântecelor,
supunerea sorţii şi multe feluri de ghiciri erau obişnuite în religiile Orientului antic (vezi
1 Samuel. 28,3.7-9; 2 Regi 1,2; 17,17; 21,3.6; Daniel 2,2; Fapte 16,16). Poporului lui Dumnezeu îi
era interzis să aibă vreo parte la astfel de activităţi (Exod 22,18; Levitic 19,26.31; 20,6.27;
Deuteronom 18,10-12; 1 Cronici 10,13; Is. 8,19).

23 Ioram a întors carul şi a fugit strigându-i lui Ahazia: – Trădare, Ahazia!

Trădare, Ahazia! Expresia ebraică este mai scurtă, constând numai din două cuvinte, vânzare,
Ahazia. Nu mai era timp pentru o explicaţie mai lungă, Ioram a strigat solia de avertizare pentru
nepotul său în timp ce şi-a sucit caii în fugă spre a-şi salva viaţa.

24 Dar Iehu a luat arcul, a tras cu toată puterea şi l-a ţintit pe Ioram între umeri.
Săgeata i-a străpuns inima, iar el s-a prăbuşit în car.

A luat arcul. Iehu era un războinic instruit şi în felul acesta el a folosit adesea arcul său în luptă
personală. Aceasta era o săgeată care nu trebuia să greşească ţinta sau să nu reuşească să-şi atingă
scopul.
Între umeri. Adică, în umerii lui. Ioram fugea şi era cu spatele la Iehu. El a fost lovit în spate cu
aşa forţă, încât săgeata a trecut prin trupul lui ieşind afară prin inimă.

~ 72 ~
 S-a prăbuşit. El putea să moară în luptă, în mod onorabil şi glorios, luptând împotriva
vrăjmaşului ţării sale. Dar el a murit de săgeata unuia care fusese slujbaşul şi prietenul lui în care
se încredea. Cu ani înainte, Ilie spusese: Şi se va întâmpla că, pe cel ce va scăpa de sabia lui
Hazael îl va omorî Iehu (1 Regi 19,17). Nici un om pentru care s-a hotărât o judecată din vechime
nici păcătoşii de atunci, nici lumea de acum nu cred că Dumnezeu ţine seamă de ceea ce a spus,
dar atâta timp cât dreptatea cere ca nedreptatea să-şi primească pedeapsa cea dreaptă, atâta timp
hotărârile lui Dumnezeu împotriva făcătorilor de rele vor fi aduse la îndeplinire (v. 8).

25 Iehu i-a zis ofiţerului său, Bidkar: „Ia-l şi aruncă-l în ogorul izreelitului Nabot,
căci, adu-ţi aminte că, atunci când călăream împreună, în urma tatălui său, Ahab,
DOMNUL a rostit împotriva lui această hotărâre:
Ofiţerului său. Vezi cele de la cap. 7,2.
Ia-l şi aruncă-l. Iehu ia asupra-şi răspunderea răzbunării sângelui nevinovat al lui Nabot. El
cunoaşte păcatele lui Ahab şi crimele Izabelei şi el ştie că acele crime trebuiau să fie răzbunate în
sânge. În ogorul în care lucrase Nabot şi pentru care a fost vărsat sângele lui, acolo a ordonat el să
fie aruncat trupul mort al împăratului.
Călăream împreună, în urma tatălui său, Ahab. Amândoi, Iehu şi Bidkar erau veterani. Ei
fuseseră împreună în oştirea lui Ahab şi au fost martori ai isprăvilor lui în război şi a acţiunilor lui
în timp de pace. Amândoi au putut fi martori auditivi a amarei denunţări de către Ilie a împăratului
când profetul a pronunţat asupra lui sentinţa de condamnare după moartea lui Nabot(1 Regi 21,19-
24). Cel puţin ei aveau cunoştinţă de aceasta. Probabil că pronunţarea a făcut asupra lui Iehu o
impresie de neuitat, pentru că el ştia că sentinţa divină era justă. Acum amândoi bărbaţii erau din
nou împreună când sentinţa Domnului a fost executată prin moartea lui Ioram.
A rostit împotriva lui hotărârea. Adică, a pronunţat acest oracol, sau nenorocire împotriva lui.
Compară folosirea cuvântului sarcină (în engl. n.tr.) din Isaia 13,1; 15,1; 17,1; 19,1; 21,1; 22,1;
23,1; 30,6; Naum 1,1; Habacuc 1,1; Zaharia 9,1; 12,1).

26 «Am văzut ieri sângele lui Nabot şi sângele fiilor lui, zice DOMNUL, şi te voi face
cu siguranţă să plăteşti chiar în acest ogor, zice DOMNUL!»” b(Vezi 1 Regi 21:19)
Ia-l deci şi aruncă-l pe ogor, potrivit Cuvântului DOMNULUI.
Am văzut ieri. Aceasta este o formulă folosită într-o aserţiune accentuată sau un jurământ. Atât
de sigur cât Domnul a văzut sângele lui Nabot, tot atât de sigur va veghea ca acel sânge să fie
răzbunat.
Sângele fiilor lui. Aceasta este prima menţiune despre moartea fiilor lui Nabot împreună cu tatăl
lor. Dar pentru ca Ahab să posede un lămurit act de proprietate asupra viei, era necesar să-i
elimine pe fii din cale. Dacă li s-ar fi îngăduit să trăiască, împăratul niciodată n-ar fi posedat via
netulburat. De aceea, pentru a înţelege cum Izabela, trimiţându-l pe Nabot la moarte, ea avea să
nimicească şi familia lui o dată cu el. Uciderea fiilor nevinovaţi împreună cu moartea a tot atât de
nevinovatului tată, a făcut crima lui Ahab şi a Izabelei şi mai monstruoasă.

27 Când a văzut lucrul acesta, Ahazia, regele lui Iuda, a fugit spre Bet-Hagan. Iehu
l-a urmărit şi a zis: „Omorâţi-l şi pe el!” Şi l-au lovit în car, la înălţimea Gur, care
este lângă Ibleam, dar el a fugit la Meghido şi a murit acolo.
A fugit. Ahazia cu greu avea să stea cu mâinile încrucişate în timp ce Ioram era lovit şi trupul lui
aruncat în via lui Nabot. El se pare că se găsea la o distanţă mai mare faţă de urmăritorii lui decât a
fost Ioram, pentru că el n-a fost lovit de îndată.
La înălţimea Gur. Un urcuş sau un deal aproape de Ibleam. Numele Gur, se află numai aici, şi
localizarea exactă este necunoscută. Ibleam se află la 11 km sud de Izreel pe drumul spre Samaria
şi Ierusalim. Când a fost urmărit, primul obiectiv al lui Ahazia avea să fie să ajungă la Ierusalim şi
acesta era drumul pe care avea să-l ia. Drumul de la Izreel şerpuieşte mai întâi de-a lungul câmpiei

~ 73 ~
Ezraelonului, dar după un timp începe să urce peste ramificaţiile periferice ale dealurilor Samariei.
În timp ce carul lui Ahazia urca pe una din aceste pante, atunci urmăritorii lui s-au apropiat destul
de aproape spre a-l răni. Ibleam este cunoscut azi ca Tell Bel’ Ameh.
A fugit la Meghido. Amănuntele exacte ale naraţiunii nu sunt clare, deoarece conform raportului
din Cronici, Ahazia a fost prins în Samaria, a fost adus înaintea lui Iehu şi ucis (2 Cronici 22,9).
Cele două rapoarte pot fi reconciliate considerând nararea din Regi a fi un rezumat general, iar cea
din Cronici procurând detalii în plus. Succesiunea evenimentelor poate fi înţeleasă astfel. Ahazia,
după ce a fost rănit aproape de Ibleam, şi-a schimbat direcţia fugii lui, alegând în locul terenului
muntos înspre sud, câmpia plană spre Meghido. În timp ce se afla la Meghido, el a încercat o
scăpare spre sud, dar a fost prins în Samaria, şi readus la Meghido la somaţia lui Iehu care sosise
aici. Atunci Ahazia şi-a aflat moartea prin executare, un amănunt omis în raportul mai scurt din
Regi.

28 Slujitorii lui l-au dus într-un car la Ierusalim şi l-au înmormântat în mormântul
lui, alături de părinţii săi, în Cetatea lui David.
La Ierusalim. Iehu a îngăduit ca trupul împăratului lui Iuda să fie dus înapoi în propria capitală a
regelui spre îngropare. N-a fost scopul Domnului ca naţiunea lui Iuda să fie asociată cu vecinul lui
din nord în strânsă alianţă. Iosafat a fost mustrat de profet pentru că a dat ajutor lui Ahab
împotriva lui Ben-Hadad (2 Cronici. 19,2). Conduita lui Ahazia de a-l ajuta pe Ioram în războiul
contra lui Hazael a fost şi ea condamnabilă în faţa lui Dumnezeu (2 Cronici. 22,4.5). Pentru astfel
de ajutor, Ahazia a plătit cu viaţa.
Alături de părinţii săi. În împrejurări obişnuite, răul rege Ahazia probabil că nu ar fi ajuns să fie
îngropat în mormintele regilor din cetatea lui David. Cinstea aceasta i-a fost acordată, în ciuda
legăturii lui cu casa lui Ahab, din cauza descendenţei lui din bunul rege Iosafat, căci ziceau: ’este
fiul lui Iosafat, care căuta pe Domnul din toată inima lui’ (2 Cronici. 22,9).

29 Ahazia ajunsese rege al lui Iuda în al unusprezecelea an al domniei lui Ioram, fiul
lui Ahab.
În al unusprezecelea an al domniei lui Ioram. Versetul acesta este un post scriptum la raportul
domniei lui Ahazia, subiectul final despre care este raportat în versetul de mai înainte. Prezentând
raportul despre un rege, primul amănunt care se dă este anul în care el s-a urcat la tron, în raport
cu anul domniei regelui în funcţie al naţiunii vecine şi acesta este redat în capitolul 8,25. Acolo
însă, începutul domniei lui Ahazia este redat ca fiind al 12-lea an al domniei lui Ioram din Israel,
iar aici el este al 11-lea an. Diferenţa acestor două cifre este explicată prin presupunerea că, în
acea perioadă, Iuda, în politica lui de cooperare cu regatul din nord, a adoptat sistemul de socotire
cronologică al lui Israel, care diferea de cel al lui Iuda cu un an. Raportul din cap. 8,25 este clar că
este dat conform cu noul sistem, prin care anul în care un rege se urca la tron era numit primul lui
an de domnie. Al 12-lea an al lui Ioram avea să fie al 11-lea an conform cu sistemul în uzanţă mai
înainte, prin care întâiul an al unui rege era primul an calendaristic plin, acela care urma pe cel
care se urca la tron. (vezi PP 138, 139; comp. p. 148).

Izabela ucisă de Iehu

30 Apoi Iehu a venit la Izreel. Când a auzit Izabela, şi-a vopsit ochii, şi-a împodobit
capul şi s-a aşezat la fereastră.
Când a auzit Izabela. Pentru Izabela sosise ceasul condamnării finale şi ea ştia lucrul acesta.
Aflând despre moartea celor doi regi, fiul şi nepotul ei, ea ştia foarte bine că acum îi venea rândul
ei. Ea trebuia să se pregătească pentru ultima clipă a ei pe pământ. Şi ce pregătire a făcut această
femeie rea!

~ 74 ~
 Şi-a vopsit ochii. În mod literal, şi-a tratat ochii cu antimoniu. Din cele mai vechi timpuri,
femeile orientale au folosit cosmetice spre a unge sprâncenele şi pleoapele lor (vezi Ieremia 4,30
şi Ezechiel 23,40).
Şi-a împodobit capul. Ea şi-a împodobit capul cu găteli sau coafură (vezi Isaia. 3,18), în mod
literal, ea şi-a făcut capul frumos. Ea a fost sfidătoare şi nepocăită până la sfârşit. Ea s-a
împodobit cu toate podoabele ei şi s-a îmbrăcat cu cea mai fastuoasă îmbrăcăminte. Dar podoaba
ei exterioară nu avea să-i folosească la nimic nici înaintea lui Iehu şi nici înaintea barei de judecată
a lui Dumnezeu. Înaintea acelui tribunal toţi se află descoperiţi aşa cum sunt în realitate. Pudra şi
machiajul nu acoperă stricăciunea lăuntrică a inimii, şi nici mătasea şi satinul nu ascund urâtele
pete ale păcatului de pe suflet. Izabela era stricată lăuntric în ciuda tuturor eforturilor ei în ceea ce
priveşte înfrumuseţarea exterioară. Dumnezeu priveşte la inimă şi cere împodobirea lăuntrică mai
degrabă decât cea exterioară (1 Petru 3,3.4). Având în vedere întunecatul ei raport păcătos, Izabela
ar fi putut să se îmbrace mai bine în sac şi să stea în cenuşă. Dar spiritul ei mândru a refuzat să fie
smerit şi inima ei de piatră nu voia să fie mişcată.
S-a aşezat la fereastră. Probabil că fereastra din camerele ei particulare se deschide spre curtea
interioară. Atitudinea ei pare să fost dispreţuitoare şi arogantă când a luat poziţie la fereastră spre a
privi cu amarnică sfidare la rebelul care tocmai intra pe poarta platului.

31 În timp ce Iehu intra pe poartă, ea a zis: – Toate sunt bune, Zimri, ucigaşul
stăpânului său?
Toate sunt bune, Zimri, ucigaşul stăpânului său?Literal este pace, Zimri, ucigaşul stăpânului său?
Zimri a fost nimicitorul casei lui Baeşa (1 Regi 16,8-13), dar el a domnit numai 7 zile. La finele
acestei perioade el a pierit în lupta cu urmaşul său. Pentru el nu a fost pace. Textul, aşa cum se
află, face ca Izabela să se refere la această nenorocită încercare a lui Zimri, ca avertizare pentru
Iehu. Traducerea literală însă presupune o idee diferită. Ea face ca Izabela să se adreseze lui Iehu
ca fiind Zimri ca şi când ea ar spune dispreţuitor pace ţie Zimri, ucigaş al stăpânului tău!

32 El s-a uitat spre fereastră şi a strigat: – Cine este de partea mea? Cine? Atunci 2
sau 3 eunuci s-au uitat în jos înspre el.
Cine este de partea mea? Cine? Textul ebraic este mult mai scurt şi mult mai la subiect, mi’itti
mi – Cine-i cu mine, cine? Expresia, în scurtimea şi impetuozitatea ei, apare caracteristică lui Iehu.
El pătrunsese în forţă în curte, a auzit salutarea arogantă şi dispreţuitoare a Izabelei şi dorea să
încheie toată treaba cu grăbire – mai repede decât i-ar fi trebuit să intre în clădire şi să prindă pe
răutăcioasa femeie din faţa lui.
Eunuci.Se pare că Izabela a fost acel tip de femeie care era urâtă chiar de cei mai apropiaţi
asociaţi ai ei. Dregătorii erau obişnuiţi, până în această clipă, să se plece cu teamă servilă înaintea
ei, gata să împlinească orice dorinţă a ei. Dar, vădit că ei nu aveau nici cel mai mic respect faţă de
ea şi nici iubire. Probabil că ei o dispreţuiau şi erau credincioşi faţă de ea numai atâta timp cât ei
slujeau propriilor lor interese. Când s-a ivit ocazia, ei au fost gata să se ridice împotriva tiranului
lor. Probabil că ei socoteau binevenită o schimbare de administraţie. Cel puţin ei sperau ca, în felul
acesta, să-şi asigure favoarea noului lor stăpân.

33 – Aruncaţi-o jos! le-a zis el. Ei au aruncat-o jos, iar sângele ei a ţâşnit pe zid şi pe
cai, aceştia călcând-o în picioare.
Aruncaţi-o jos! Îngâmfata, despotica şi tirana femeie avea să piară pentru crimele ei. Aşa cerea
dreptatea şi aşa era hotărârea lui Dumnezeu. Acesta era un sfârşit potrivit cu neruşinarea şi
aroganţa ei. Tronuri care au la bază aroganţa şi corupţia nu vor dura mult.
Călcând-o în picioare. Spre a-i arăta tot dispreţul lui, în timp ce ea se găsea în agonie de moarte.
Trupul ei împodobit şi sulemenit care fusese aruncat pe fereastră în mod atât de ruşinos îşi trăia
ultima lui scânteie de viaţă zdrobită de cai şi roţile carului furiosului răzbunător, cu sângele ei

~ 75 ~
regal dar stricat ţâşnind spre zidul palatului şi mânjind picioarele cailor. Izabela n-a murit de
moartea unei regine, ci de moartea unei fiinţe ticăloase cum s-a dovedit a fi ea. Ea a urât dreptatea,
iar acum o ura naţiunea ei. Ea a dispreţuit pe Dumnezeu, iar astăzi lumea priveşte la ea cu oroare
şi dispreţ.
Condamnarea de către noi a Izabelei nu trebuie să ne facă să aprobăm, nici chiar prin tăcerea
noastră, barbara cale urmată de Iehu în tratamentul aplicat ei. Singura scuză pentru metoda lui de a
executa judecata asupra ei este că el a trăit într-o perioadă a violenţei.

34 Apoi Iehu a intrat în palat. După ce a mâncat şi a băut, el a poruncit: „Îngrijiţi-vă

de blestemata aceasta şi îngropaţi-o, căci a fost fiică de rege.”
După ce a mâncat şi a băut. Palatul care aparţinuse odată lui Ahab, nu mai era al urmaşilor lui,
pentru că acum era Iehu rege. Părăsind trupul mutilat al reginei în curtea de afară, Iehu a intrat în
sala banchetului.
Blestemata aceea. Iehu reamintea că femeia aceasta fusese blestemată de Dumnezeu
(1 Regi 21,23).
A fost fiică de rege. Cât era el de dur ca războinic, Iehu a simţit în inima lui simpatie şi respect
faţă de slujba regală. Ea se născuse ca fiică a unui rege, al lui Etbaal, preot şi rege al Sidonului
(1 Regi 16,31), dar a murit ca fiinţă dezgustătoare. Iehu dorea acum ca ea să beneficieze de cel
puţin de o înmormântare onorabilă cum s-ar fi potrivit unei prinţese cum fusese ea odată.

35 Dar când au ajuns la ea, ca s-o îngroape, n-au mai găsit din ea decât craniul,
picioarele şi palmele mâinilor.
Craniul. Câinii din Izreel făcuse din Izabela un mormânt viu. Trupul reginei ajunsese hrană
pentru câinii pe jumătate sălbatici ai cetăţii. Profeţia lui Ilie se împlinise (1 Regi 21,23) dreptatea
fusese satisfăcută, şi Nabot fusese răzbunat pentru crima Izabelei faţă de el.

36 Ei s-au întors şi l-au înştiinţat pe Iehu, care a zis: „Acesta este Cuvântul
DOMNULUI, pe care El îl spusese prin robul Său Ilie tişbitul: «Câinii vor mânca în
ogorul din Izreel carnea Izabelei c(Vezi 1 Regi 21:23),
El îl spusese.Aceasta pare să fie profeţia întreagă care în 1 Regi 21,23 nu este decât o prescurtare.

37 iar trupul Izabelei va fi, în ogorul lui Izreel, ca bălegarul de pe întinderea

ogoarelor, aşa că nimeni nu va mai putea zice vreodată: ‘Aceasta este Izabela!’»”
Nimeni nu va mai putea zice vreodată. Aceasta poate să însemneze că identitatea rămăşiţelor ei
aveau să fie anulată prin mutilarea trupului ei, sau că Izabela nu avea să lase în urmă nici un
mormânt. Dacă ultimul înţeles rămâne, rămăşiţele ei trebuiau să dispară cu desăvârşire de pe faţa
pământului şi oamenii generaţiilor viitoare nu vor mai fi în măsură să arate mormântul ei şi să zică
că acolo a fost îngropată aceea care, odată, fusese o regină îngâmfată. Când a murit, nu avea să
mai rămână decât amintirea răutăţii ei.
Teribilul sfârşit al Izabelei ar trebui să ne înveţe vremelnicia şi nimicnicia puterii şi gloriei
omeneşti. Astfel de lucruri sunt toate din ţărână şi în ţărână se vor întoarce. Soarta ei cheamă pe
toţi făptuitorii de nedreptate să asculte solia lui Dumnezeu: Vai de cel ce îşi zideşte casa cu
nedreptate (Ieremia 22,13).
Izabela ajuns un simbol al nedreptăţii josnice pe care copiii, care mărturiseau a fi ai lui
Dumnezeu, aveau să îngăduie să intre în rândurile lor pentru a degrada şi a pângări, şi au fost
avertizări solemne date despre ce fel de judecăţi aveau să rezulte.

Comentarii Ellen G. White:1 – 3, 6 – 8 PK 214;20 TM 333;30 – 34 PK 255.

~ 76 ~
Capitolul 10
Familia lui Ahab ucisă de Iehu

1 În Samaria erau 70 dintre urmaşii lui Ahab. Iehu a scris scrisori şi le-a trimis în
Samaria, conducătorilor lui Izreel a(TM; Câteva mss LXX, VUL: cetăţii), celor din
sfatul bătrânilor şi îngrijitorilor urmaşilor lui Ahab, zicându-le:

Şaptezeci dintre urmaşii. Deşi acest număr este mare, el n-ar fi imposibil într-o ţară unde era
practicată poligamia. Dar cuvântul fii este folosit aici în obişnuitul sens ebraic al termenului
urmaşi. Ahab murise de 12 ani şi a lăsat un mare număr de urmaşi.
Iehu a scris scrisori. Iehu n-a fost numai curajos, ci şi ingenios. În situaţia în care se afla, el
trebuia să folosească nu numai forţa, ci şi viclenia. În momentul în care avea cu el la Izreel numai
o mică forţă de bărbaţi, partea principală a oştirii fiind lăsată la Ramot-Galaad. Nu este spus care
ar fi rezultatul dacă Iehu însuşi ar fi pogorât la Samaria, capitala unde locuia majoritatea urmaşilor
lui Ahab. Oamenii aceştia, singuri, împreună cu susţinătorii lor ar fi fost numai îndeajuns să
învingă pe noul rege cu garda lui prezentă. Astfel că Iehu dorea mai întâi să afle înclinaţiile
bărbaţilor conducători din capitală, scriindu-le scrisori mai înainte de a face o vizită personală.
Lui Izreel.LXX-a redă Samaria. Se pare că sensul textului cere această citire. Iehu era deja în
Izreel, şi se pare nu avea nici un rost trimiterea de scrisori către conducătorii acelei cetăţi. Desigur
că există şi posibilitatea ca prinţii din Izreel să fie în Samaria cu vreo misiune şi de aceea erau
cuprinşi în adresare. Deoarece Izreel era o cetate regală, prinţii ei aveau să fie cuvenit socotiţi
printre cei chemaţi să înscăuneze pe noul rege.
Pentru comentarea problemelor etice cuprinse în multe din faptele celor chemaţi de Dumnezeu să
stârpească apostazia, vezi la p. 199 – nota adiţională asupra cap. 6 din Iosua.
Îngrijitorilor. Ebraicul ha’omenim, părinţi vitregi. Cuvântul se întâlneşte în Numeri 11,12 şi
Isaia 49,23 unde este tradus ca doică. Ei erau din nobilii lui Israel care acţionau ca paznici
(îngrijitori) asupra membrilor familiei regale şi căutau ca ei să primească o educaţie potrivită şi
care aveau să dea socoteală pentru comportarea paznicilor lor.

2 „De îndată ce va ajunge scrisoarea aceasta la voi – pentru că urmaşii stăpânului

vostru sunt la voi şi aveţi care şi cai, o cetate fortificată şi arme –

Care şi cai. Iehu prezenta o provocare celor din Samaria de la care se putea aştepta să-şi lege
soarta lor de copiii lui Ioram şi casa lui Ahab. Deoarece erau bine echipaţi cu arme şi ocrotiţi de
fortificaţii puternice şi deoarece era numai de aşteptat că ei vor lupta spre a susţine casa lui Ahab,
atunci, să primească provocarea. Iehu era bine cunoscut de ei ca unul dintre cei mai bravi şi mai
capabili generali şi el avea sub comanda lui pe cei mai buni oameni ai naţiunii. Dacă ei doreau să
se lupte cu el, s-o facă.

3 alegeţi-l pe cel mai bun şi mai vrednic dintre urmaşii stăpânului vostru, puneţi-l pe
tronul tatălui său şi luptaţi pentru casa stăpânului vostru.”

Alegeţi-l pe cel mai bun. Aceasta este exact ceea ce aceşti oameni era de aşteptat să facă.
Deoarece Ioram fusese ucis, nobilii care erau îngrijitorii prinţilor aveau să aleagă în mod natural
un urmaş la tron. Iehu exprimă impresia că exact aceasta este ceea ce aşteaptă ca ei să facă şi că
aceasta este situaţia pe care el este pregătit s-o întâmpine.

~ 77 ~
4 Ei însă s-au temut foarte tare şi au zis: „Dacă 2 regi n-au putut să-i stea împotrivă,
cum vom putea să-i stăm noi împotrivă?”
S-au temut foarte tare. Acesta este efectul pe care Iehu căuta să-l producă şi de aceea a scris
scrisoarea pe care a scris-o. El nu dorea război şi nici nu-i îndemna să opună rezistenţă. Mai
degrabă, el încerca să strecoare teroare în inimile lor şi să-i aducă de partea lui fără a folosi forţa.
Cum vom putea să-i stăm noi împotrivă? Era o întrebare bună – dacă împăraţii lui Israel şi Iuda
căzuseră înaintea puterii lui Iehu, cum ar putea rezista nobilii? Iehu, cunoscând temperamentul
acestor oameni, a raţionat că ei nu vor avea curajul să lupte. Poate că luxul şi lăcomia lor (vezi
Isaia 28,1-7; Osea 7,1-6; Amos 6,4-6; Mica 2,2; 7,2-6) i-a făcut să-şi piardă curajul pentru luptă.
Soldatul îndrăzneţ şi capabil folosea discernământul lui tot aşa de bine ca şi sabia lui.

5 Administratorul palatului împreună cu mai marele cetăţii, cei din sfatul bătrânilor
şi îngrijitorii i-au trimis lui Iehu următorul mesaj: „Noi suntem slujitorii tăi şi vom
face tot ce ne vei spune. Nu vom pune pe nimeni rege. Prin urmare, fă ce crezi de
cuviinţă.”
6 Iehu le-a scris o a doua scrisoare, spunându-le: „Dacă sunteţi de partea mea şi
dacă vreţi să mă ascultaţi, luaţi capetele urmaşilor stăpânului vostru şi veniţi la mine
în Izreel mâine, pe vremea aceasta.” Cei 70 de urmaşi ai regelui erau în grija mai
marilor cetăţii, care-i crescuseră.
Dacă sunteţi de partea mea. Dacă aceşti oameni erau cu Iehu, li se cere să o dovedească nu numai
prin cuvinte, ci cu fapte.
Mâine,pe vremea aceasta. Iehu era un om care făcea treaba cu repeziciune. Ei aveau 24 de ore în
care că execute ordinele lui. Izreel se afla cam la 35 km de Samaria. De aceea era tocmai suficient
timp să se ducă soliile încoace şi încolo spre a omorî pe tineri şi a aduce capetele lor la Izreel.
Urmaşi ai regelui. Unii dintre urmaşii casei regale erau fiii lui Ioram, alţii erau nepoţi – vreunul
din ei care ar fi putut avea pretenţie la tron.

7 Când a ajuns scrisoarea la ei, i-au luat pe cei 70 de urmaşi ai regelui, i-au
înjunghiat, le-au pus capetele în coşuri şi i le-au trimis lui Iehu, la Izreel.
Le-au pus capetele. Decapitarea este obişnuită în Orient. Capetele prinţilor puteau fi uşor
recunoscute şi uşor transportate. În felul acesta, ei aveau să prezinte lui Iehu dovada pozitivă că
poruncile lui au fost îndeplinite şi că nu era nici o încercare de trădare.

8 Mesagerul a venit şi l-a înştiinţat pe Iehu, spunându-i: – Au adus capetele fiilor

regelui. – Faceţi cu ele două grămezi la intrarea porţii şi lăsaţi-le acolo până
dimineaţă, le-a zis Iehu.
La intrarea porţii. Capetele celor executaţi adesea sunt expuse public chiar şi azi în ţările
orientale. Sculpturile asiriene adesea arată grămezi de capete la porţile cetăţilor. Obiectivul unor
astfel de practici era, desigur, să provoace spaimă în inimile oricui care ar putea gândi să reziste.

9 Dimineaţa, el a ieşit, a stat înaintea întregului popor şi a zis: „Voi sunteţi fără
vină! Iată că eu am uneltit împotriva stăpânului meu şi l-am ucis, dar pe toţi aceştia
cine i-a omorât?
Voi sunteţi fără vină. Bărbaţii din Izreel erau nevinovaţi de uciderea vreunui urmaş al lui Ahab,
şi Iehu i-a declarat public ca atare. El a mărturisit sincer că el a fost cel care a conspirat împotriva
stăpânului său, regele, şi că el l-a ucis. Dar el a ţinut să precizeze că el nu era singur în ceea ce se
întâmpla – tot ceea ce el făcuse trebuia să fie punctul de plecare a ceva la care acum mulţi luau
~ 78 ~
parte. În timp ce Iehu se afla la Izreel, bărbaţii conducători din Samaria condamnaseră la moarte
pe toţi urmaşii regali; de aici înainte ei erau acum participanţi împreună cu el în acţiunea de a
curăţa ţara de toată familia lui Ahab.

10 Să ştiţi acum că nimic din Cuvântul DOMNULUI, pe care DOMNUL l-a rostit
împotriva familiei lui Ahab, nu va rămâne neîmplinit. DOMNUL a făcut ce a spus
prin robul Său Ilie.”

Cuvântul Domnului. Prin proorocul Ilie, Domnul a prezis completa cădere a lui Ahab şi a casei
lui (1 Regi 21,19.21.29). Iehu se prezenta pe sine ca executor al hotărârilor lui Dumnezeu. Şi
într-adevăr că el şi era. Dar raportul descoperă că el era şi egoist, impetuos, nemilos şi crud. Faptul
că Iehu a fost folosit de cer pentru o misiune specială nu atrage nici o sancţiune asupra tuturor
faptelor vieţii lui. Pentru fapta lui de a executa judecata asupra casei lui Ahab el a primit poruncă
divină (2 Regi 10,30).

11 Iehu a ucis tot ce a rămas din familia lui Ahab în Izreel, pe toţi demnitarii lui, pe
prietenii şi pe preoţii lui, astfel încât n-a mai rămas nici un supravieţuitor.

A ucis tot ce a rămas. Referinţa nu este la trecut, ci la o nouă campanie de măcel. Simţindu-se în
siguranţă în poziţia lui, Iehu a continuat acum să nimicească pe toţi acei care avuseseră vreo
legătură cu casa lui Ahab, fie apropiată sau îndepărtată.
Pe toţi demnitarii lui. Toţi înalţii funcţionari de la curte şi toţi cei mai puternici şi influenţi
partizani ai coroanei de pe tot cuprinsul ţării.
Pe prietenii. (în engl. Kinsfolks – rude n.tr.).Mai de grabă pe prietenii sau cunoştinţele de familie.

12 Apoi s-a ridicat, a ieşit şi a plecat spre Samaria. Pe drum, când a ajuns la
Bet-Ekedul Păstorilor,

Bet-Ekedul Păstorilor. Ebraicul beth’eqed horo’im,casa de legătură a ciobanilor. Probabil că

beth’eqed ar trebui să fie redat ca un nume propriu, Beth’eked, şi ultimul cuvânt tradus a
ciobanilor (vezi RVS). Locul probabil că trebuie să fie identificat cu Beth-Ahad al Eusebiu şi
Ieronim şi cu modernul Beit Qad, la aproximativ 3 mile (4,8 km) de la est spre nord de en-Gannim
(Jenîn). Acesta probabil că a fost un obişnuit loc de întâlnire al ciobanilor de prin împrejurimi.

13 Iehu a întâlnit nişte rude ale lui Ahazia, regele lui Iuda. El a întrebat: – Cine
sunteţi voi? – Noi suntem rudele lui Ahazia şi ne ducem să-i salutăm pe urmaşii
regelui şi pe urmaşii reginei, i-au răspuns ei.

Rude ale lui Ahazia. Nu adevăraţii fraţi ai regelui, pentru că aceştia fuseseră omorâţi de arabi
înainte ca Ahazia să se urce pe tron (2 Cronici 21,17; 22,1), ci fiii fraţilor lui, aşa cum se arată
lămurit în 2 Cronici 22,8.
Ne ducem să-i salutăm. Sinceritatea răspunsului dat de aceşti oameni arată că ei încă nu auziseră
nimic despre evenimentele care avuseseră loc la Izreel sau Samaria. Aceasta dovedeşte
repeziciunea cu care Iehu a dus la îndeplinire măsurile sale împotriva tronului. Se pare că au fost,
pe acea vreme, strânse legături între familiile regale din Iuda şi Israel pentru a fi făcute astfel de
vizite reciproce. Probabil că ei au auzit că Ioram se vindecase de rănile lui şi că o vizită
prietenească era cuvenită din partea rudelor lui din casa regală a lui Iuda.

~ 79 ~
14 – Prindeţi-i vii! a poruncit Iehu. Ei i-au prins vii şi i-au înjunghiat lângă fântâna
Bet-Ekedului. Erau în număr de 42 şi n-a cruţat pe nici unul.
Prindeţi-i vii. Pentru ce a fost dat ordinul ca mai întâi să fie prinşi de vii înainte de a fi ucişi nu
este lămurit. Se poate că atunci când au auzit de revoluţie şi de măcelul lui Iehu asupra familiei
regale din Israel, ei au făcut vreun efort de rezistenţă şi apoi au fost condamnaţi la moarte. Prin
Atalia, mama lui Ahazia, şi fiică a lui Ahab şi Izabela, aceşti prinţi din Iuda erau înrudiţi cu casa
regală din Israel, astfel că au fost incluşi în urmaşii lui Ahab, despre care Ilie profetizase că aveau
să piară (1 Regi 21,21).

15 După ce a plecat de acolo, s-a întâlnit cu Iehonadab, fiul lui Recab, care venea
să-l întâlnească. Iehu l-a binecuvântat şi i-a zis: – Inima ta este tot atât de sinceră
cum este şi inima mea faţă de tine? – Este! i-a răspuns Iehonadab. – Dacă este aşa, a
zis Iehu, dă-mi mâna. Iehonadab i-a dat mâna şi Iehu l-a suit în car.
Ionadab. Când Iehu şi-a făcut plecare de la Beth-eked, el s-a întâlnit cu Ionadab, care, după câte
se pare, se afla în drum să-l vadă pe el. Ionadab este fiul lui Recab amintit în Ieremia 35,6-10 care
a poruncit urmaşilor lui să trăiască o viaţă abstinentă, nebând vin, nezidind case, nesădind vii sau
neînsămânţând ogoare.
Ei trebuiau să locuiască în corturi. Recab aparţinea tribului cheniţilor (2 Cron. 2,55), unul dintre
cele mai vechi popoare ale Palestinei (Geneza 15,19). Socrul lui Moise din Madian era un chenit
(Judecători 1,16), şi tot aşa era şi Heber de pe vremea judecătorilor, care locuia în Galileea
(Judecători 4,11.17). Când Israel a intrat în Palestina, cheniţii s-au aşezat în pustia lui Iuda
(Judecători 1,16). Pe timpul lui Saul se aflau cheniţi care locuiau printre amaleciţi, dar ei au fost
cruţaţi de Saul,datorită amabilităţii lor dovedite faţă de Israel pe vremea Exodului (1 Samuel 15,6).
Recabiţii au rămas nomazi permanenţi, având obiceiuri mai mult asemănătoare cu ale arabilor. Se
pare că Ionadab, conducătorul lor, a simpatizat mult cu Iehu şi a dorit să dea sprijinul lui noului
regim.
Inima ta este… sinceră? Ceea ce voia Iehu să spună, era: este inima ta faţă de mine tot aşa cum
este a mea faţă de tine? evident că Iehu era bine intenţionat faţă de Ionadab şi dorea prietenia şi
sprijinul lui. Acest conducător riguros era probabil foarte nemulţumit de căile cele păcătoase ale
curţii israelite şi bucuros a acorda sprijinul lui noului regim.
Dă-mi mâna. Cât priveşte semnificaţia dării mâinii, ca act al credincioşiei vezi la Ezechiel 17,18.
În 1 Cronici 29:24, expresia ebraică şi-a dat mâna care poate fi tradusă aşa în mod literal este
redată s-au supus pe ei înşişi.
În car. Ca semn al favorii şi stimei deosebite, Iehu ar fi fost foarte fericit să aibă sprijinul acestui
influent ascet care trebuie să fi fost un bărbat de un oarecare renume în împărăţie, în acea vreme.

16 În timp ce îl urca în carul lui, Iehu i-a zis: – Vino cu mine şi vei vedea râvna mea
pentru DOMNUL.
Vei vedea râvna mea. Un om a cărui inimă este consacrată cu adevărat Domnului nu este nevoie
să facă atâta caz de zelul lui exterior. Zelul manifestat de Iehu poate să fi fost sporit cu dorinţa de
avansare a propriilor lui interese.

17 Când a ajuns Iehu în Samaria, i-a ucis pe toţi aceia care îi rămăseseră lui Ahab în
Samaria, nimicindu-i după cuvântul pe care-l profeţise DOMNUL prin Ilie.

După cuvântul. Ceea ce a făcut Iehu era ceea ce prezisese Domnul (1 Regi 21,21.22). Dar în mod
vădit că el a mers mai departe de ceea ce ceruse Domnul, în străduinţa lui de a elimina orice
opoziţie posibilă, pentru că mai târziu, Domnul a declarat că El plănuia să pedepsească casa lui
Iehu, pentru sângele vărsat la Izreel (Osea 1,4).

~ 80 ~
 Slujitorii lui Baal ucişi de Iehu

18 Apoi Iehu a strâns tot poporul şi le-a zis: „Ahab i-a slujit puţin lui Baal b(Zeul
canaanit al fertilităţii; peste tot în carte). Iehu însă îi va sluji mult!

Tot poporul. Acesta este un indiciu că, în ciuda reformelor lui Ilie şi Elisei, închinarea la Baal
avea încă o mare influenţă asupra naţiunii pentru că poporul a fost adunat după câte se pare, cu
scopul unei mari sărbători în cinstea lui Baal.

19 Chemaţi-i la mine pe toţi profeţii lui Baal, pe toţi cei ce-l slujesc şi pe toţi preoţii
lui. Aveţi grijă să nu lipsească nici unul, pentru că doresc să aduc o mare jertfă lui
Baal. Toţi cei ce vor lipsi vor muri.” Însă Iehu lucra cu viclenie, cu scopul de a-i
ucide pe toţi slujitorii lui Baal.

Toţi profeţii lui Baal. Aceasta este o nouă dovadă că, închinarea lui Baal era departe de a fi
stârpită din ţara lui Israel. Baal mai avea încă mulţi urmaşi devotaţi, prooroci şi preoţi, cât şi
închinători în popor.
Să aduc o mare jertfă. Dacă viclenia şi înşelătoria puteau să realizeze scopul lui, el a folosit astfel
de planuri fără scrupule. Antipatia lui faţă de Baal se putea să nu fi izvorât în aşa măsură din
consacrarea faţă de Dumnezeu. Cei devotaţi religiilor false adesea sunt amarnic încleştaţi unii
împotriva altora. În timpul vieţii lui Ahab şi Izabela şi în timpul cât Iehu a slujit lui Ioram, nu
există nici un raport despre convingerile adânci pe care le-a avut Iehu în materie de religie, nici în
favoarea lui Iehova şi nici împotriva lui Baal. Nu mai devreme de nimicirea casei lui Ahab şi când
nu mai era nici un pericol în sfidarea lui Baal, numai atunci a luat Iehu poziţie împotriva religiei
Izabelei.
Cu viclenie. Aceasta a fost o înşelătorie ingenioasă spre atingerea ţintei lui. Datorită acestui
şiretlic, cu dibăcie plănuit mai dinainte, Iehu a socotit ca, printr-o singură acţiune îndrăzneaţă şi
dramatică să nimicească religia lui Baal din Israel. Din nefericire, aceasta era mult mai adânc
înrădăcinată decât credea el.

20 „Aşadar, vestiţi o adunare în cinstea lui Baal!” a continuat Iehu. Şi ei au vestit-o.

Vestiţi o adunare. În mod literal sfinţiţi o adunare solemnă compară cu expresia vestiţi un post
(Ioel 1,14). Iehu a folosit un limbaj asemănător cu cel folosit pentru chemarea la cele mai solemne
sărbători pentru Iehova (vezi Levitic 23,36; Numeri 29,35; Deuteronom 16,8).

21 Iehu a trimis veste prin tot Israelul şi au venit toţi slujitorii lui Baal, aşa încât n-a
rămas nici unul care să nu fi venit. Au intrat în templul lui Baal, până când templul
lui Baal s-a umplut de la un capăt la celălalt.

De la un capăt la celălalt. Aceasta avea să cuprindă nu numai clădirea propriu-zisă, ci şi curtea

dimprejur. Vastele curţi ale templelor Orientului antic puteau cuprinde un mare număr de oameni.

22 Apoi Iehu i-a zis celui ce păzea veşmintele: „Adu veşminte pentru toţi slujitorii
lui Baal!” Şi el a adus veşminte tuturor.

Veşminte. Acestea erau haine şi căciuli de in alb. Probabil că erau diferite feluri de veşminte
pentru diferitele clase de închinători. Purtarea acestor îmbrăcăminte sacre aveau să deosebească pe
indivizi ca aderenţi ai lui Baal.
~ 81 ~
23 Iehu şi Iehonadab, fiul lui Recab, au intrat în templul lui Baal. Ei au spus
slujitorilor lui Baal: „Uitaţi-vă împrejur şi vedeţi ca nu cumva să fie printre voi
vreun slujitor al DOMNULUI, ci doar slujitorii lui Baal.”
Iehonadab. Vezi cele despre v. 15. Probabil că Ionadab era cunoscut pentru ura sa faţă de Baal şi
recunoscut pentru zelul lui în favoarea curatei şi simplei închinări aduse lui Iehova.
Slujitori ai Domnului. Aceasta nu avea să ducă la suspiciune cu privire la intenţiile lui Iehu,
deoarece prezenţa persoanelor aparţinând altor culte religioase avea să fie privită de închinătorii
lui Baal ca o profanare a riturilor lor.

24 Aşadar, ei au intrat în templu ca să aducă jertfe şi arderi de tot. Însă Iehu pusese
afară 80 de oameni cărora le spusese: „Cine va lăsa să scape pe vreunul dintre aceia
pe care îi dau în mâinile voastre, va plăti cu propria viaţă pentru viaţa omului
aceluia.”
Să aducă jertfe. Fiecare pregătire fusese făcută spre aducerea la îndeplinire a riturilor sacre ale lui
Baal într-un fel somptuos.
Propria viaţă. Viaţa omenească era ieftină pentru un astfel de om ca Iehu. El dorea ca ordinele lui
să fie ascultate. Dacă în aducerea la îndeplinire a poruncilor lui avea să fie vreo neglijenţă, proprii
lui soldaţi aveau să-şi piardă viaţa.

25 De îndată ce a isprăvit de adus arderile de tot, Iehu a poruncit gărzilor c(Lit.:

alergătorilor) şi ofiţerilor: „Intraţi şi ucideţi-i fără să lăsaţi să vă scape vreunul!”
După ce i-au omorât cu sabia, gărzile şi ofiţerii i-au aruncat afară din templu.” Apoi
s-au dus până în sanctuarul templului lui Baal,
De adus arderile de tot. Nu este clar dacă această jertfă a fost adusă personal de Iehu sau dacă ea
a fost adusă în numele lui, de către unul dintre preoţii lui Baal. Biblia vorbeşte adesea de indivizi
care aduc jertfele lor în sensul că ei procură victimele şi altcineva le aducea în numele lor
(Levitic 3:7,12; 1 Regi 8,63). Adevăraţii jertfitori probabil că au fost preoţii lui Baal.
Ofiţerilor. Corpul de gardă al regelui. Până în acest moment el staţionase afară, la poartă prezenţa
lui nu avea să dea naştere la suspiciune, deoarece totdeauna aceşti soldaţi însoţeau pe rege.
Până în sanctuarul. (în engl. the city of the House n.tr). Adevăratul înţeles al expresiei nu este
clar. Una din traducerile greceşti redă odaia dinăuntru pentru city. Versetul următor arată că
soldaţii au intrat până la altarul din spatele casei lui Baal. Când au intrat în curte, normal că ei
aveau să omoare mai întâi pe închinătorii cei mai aproape de ei, şi după ce vor fi ucis pe toţi cei
din curte aveau să intre în clădire şi în cele din urmă, în încăperea centrală spre a completa
sângeroasa lor lucrare.

26 au scos afară stâlpul sacru din templul lui Baal şi l-au ars.
Stâlpul sacru. Ebraicul masseboth, stâlpi. În aceste timpuri, stâlpi sacri erau obişnuiţi în
Palestina. Ei sunt socotiţi că au fost simboluri masculine ale fertilităţii, evreilor li s-a poruncit să
nimicească astfel de stâlpi (Ex. 23,24; 34,13) şi era interzis să se planteze vreun boschet (simbol
feminin) sau să se aşeze vreun stâlp aproape de un altar al Domnului (Deuteronom. 16,21.22).

27 Au dărâmat atât stâlpul lui Baal, cât şi templul lui Baal, folosindu-l apoi ca
latrină până în ziua de azi.
Au dărâmat. S-ar părea că stâlpul principal de aici, acela al lui Baal, era de piatră, pentru că el a
fost sfărâmat, în timp ce, ceilalţi stâlpi trebuie că au fost de lemn, pentru că ei au fost arşi (v. 26).
Latrină. Un closet (vezi Ezra 6,11; Daniel 2,5; 3,29). Aceasta spre a se arăta un dispreţ total
pentru locul folosit mai înainte ca loc sfânt.

~ 82 ~
28 Astfel a nimicit Iehu închinarea la Baal din Israel.

A nimicit…închinarea la Baal. În timp ce Iehu a nimicit manifestările închinării la Baal din

naţiunea lui Israel, în mod sigur că el n-a nimicit spiritul falsei religii. Ceea ce Iehu a făcut,a fost
simpla venire în contact cu unele manifestări exterioare a vieţii religioase a poporului. În fond,
israeliţii erau păcătoşi, necinstiţi, corupţi şi imorali ca mai înainte.

29 Dar Iehu nu a renunţat la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a făcut
pe Israel să păcătuiască, şi anume la închinarea înaintea viţeilor de aur din Betel şi
Dan.

Iehu nu a renunţat. Iehu a combătut răul, dar el a folosit răul spre a-l face. Niciodată păcatul nu
poate fi biruit prin păcat. Păcătoşenia de un fel, niciodată nu va dezrădăcina alte feluri de
păcătoşenii. Închinarea la Baal trebuia înlăturată din Israel. Dar era puţin bine realizat pe termen
lung , dacă Baal n-a fost înlocuit prin închinarea la Dumnezeu. Iehu a greşit în aceea că el n-a
făcut nimic spre a schimba inimile poporului său. Un om care el însuşi nu s-a depărtat de păcatele
lui Ieroboam care a dus răul asupra lui Israel, cu greu putea să spere să elibereze naţiunea de
tristele efecte ale unei astfel de nelegiuiri.
Viţeilor de aur. Aceştia au fost cele mai de seamă obiecte de cult ale naţiunii şi se aflau printre
izvoarele principale ale răului naţiunii. Pe vremea aceea, Betel şi Dan fără îndoială că erau priviţi
ca altare naţionale şi ocupau acelaşi loc în ochii poporului lui Israel ca şi templu din Ierusalim în
Iuda. Dacă ţinta principală a lui Iehu a fost dreptatea şi întoarcerea la Iehova, el şi-ar fi îndreptat
zelul lui împotriva viţeilor de aur de la Betel şi Dan ca şi a casei lui Baal.

30 DOMNUL i-a zis lui Iehu: „Pentru că ai făcut bine, îndeplinind ce este drept
înaintea Mea, şi ai făcut familiei lui Ahab tot ce era după voia Mea, urmaşii tăi vor
domni peste Israel până la a patra generaţie.”

Pentru că ai făcut bine,îndeplinind. Închinarea la Baal era un blestem pentru ţara lui Israel şi casa
lui Ahab era vinovată pentru promovarea acestui fals sistem de religie. Era timpul sosit spre a se
face ceva spre a se pune capăt relei influenţe a casei lui Ahab. De asemenea, era timpul ca
sistemul idolatriei, al închinării la Baal să fie dezrădăcinat din ţară. Iehu a făcut mult spre a opri
influenţa răului şi spre a înlătura sursele stricăciunii. În privinţa aceasta, el a adus un mare serviciu
naţiunii lui şi cauzei dreptăţii şi acest lucru a fost recunoscut de Domnul.
Până la a patra generaţie.Lucrarea lui Iehu a fost un amestec de rău şi bine.Într-o anumită măsură,
el a făcut lucrarea Domnului, dar au fost şi rele serioase în metodele lui care n-au avut aprobarea
cerului. Urmaşii lui care au stăpânit pe tronul lui Israel au fost Ioahaz, Ioas,Ieroboam II, şi
Zaharia. Şalum a pus capăt dinastiei lui Iehu, ucigând pe Zaharia (2 Regi 15,10.12). Casa lui Iehu
a stăpânit peste Israel cam un secol – mai îndelungat decât oricare altă dinastie. Casa lui Ieroboam
a stăpânit 22 de ani, iar aceea a lui Omri 44 (24 şi 48 inclusiv; vezi la pag. 145; vezi şi p. 136, 138
din orig.).

31 Totuşi Iehu nu a vegheat să păzească Legea DOMNULUI, Dumnezeul lui Israel,

din toată inima lui. El nu a renunţat la păcatele lui Ieroboam, care l-a făcut pe Israel
să păcătuiască.

Nu a vegheat. Iehu a fost lege pentru el; a acordat puţină atenţie orânduielilor de dreptate stabilite
de Dumnezeu.

~ 83 ~
32 În acele zile DOMNUL a început să reducă teritoriul Israelului. Hazael i-a învins
pe israeliţi prin toate teritoriile din ţară:

Să reducă teritoriul Israelului. Sensul este că Domnul a început să micşoreze sau să taie părţi din
teritoriul lui Israel. Vrăjmaşilor lui Israel le-a fost îngăduit să-i necăjească la hotare, o prevestire a
judecăţii care avea să vină asupra întregii naţiuni dacă locuitorii nu se vor întoarce la dreptate şi la
Dumnezeu.
Hazael i-a învins. Spre îndeplinirea profeţiei lui Elisei (cap. 8,12) Salmanasar III pretinde că în
al 18-lea an al lui, el a primit tribut de la Iehu. Evident că acesta era anul în care Iehu s-a urcat pe
tron (vezi cele despre cap. 9,2). Deoarece atât Salmanasar cât şi Iehu erau atunci vrăjmaşi ai Siriei,
probabil că Iehu a crezut de bine, ca, de îndată ce a ajuns rege al lui Israel să facă pace cu el,
trimiţându-i un dar. După plecarea lui Salmanasar în ţara lui, se putea aştepta ca Hazael să-şi
reverse mânia asupra lui Iehu. Împăraţii Asiriei se pare că nu s-au mai reîntors spre ţările coastei
mediteraneene până prin 805 a.Hr., sub Adad-Mirari. În felul acesta, Siria avea mână liberă
împotriva lui Israel.

33 de la Iordan, spre răsărit, toată ţara Ghiladului, şi anume teritoriul lui Gad, al lui
Ruben şi al lui Manase; apoi de la Aroer, care este lângă uedul d(Vale din ţinuturile
aride care acumulează apele de pe versanţi în timpul sezonului ploios, creând un
pârâu temporar) Arnon, până la Ghilad şi Başan.

Ghilad şi Başan. Acestea erau ţinuturi de partea estică a Iordanului, în imediata apropiere a Siriei,
uşor accesibile acestor vrăjmaşi înverşunaţi ai lui Israel.

34 Celelalte fapte ale lui Iehu, tot ce a făcut el şi toate isprăvile lui, nu sunt scrise
oare în „Cartea cronicilor regilor lui Israel”?

35 Iehu s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat în Samaria, iar în locul
său a domnit fiul său, Iehoahaz.

36 Iehu a domnit peste Israel, în Samaria, timp de 28 de ani.

Comentarii Ellen G. White:

PK 215, 254
16 TM 55; 2T 147; 4T 535; 5T 343
19, 28 PK 215

~ 84 ~
Capitolul 11
Domnia Ataliei peste Iuda

1 Când Atalia, mama lui Ahazia, a văzut că fiul ei a murit, a uneltit să-i omoare pe
toţi urmaşii familiei regale.

Atalia. Moartea lui Ahazia, prin mâna lui Iehu, a avut loc la scurt timp moartea lui Ioram din
Izreel (cap. 9,24.27). Cu toate acestea, domnia lui Iehu a început înainte de domnia lui Atalia deşi
numai cu puţin timp, posibil numai cu câteva zile sau săptămâni. Dacă are vreo semnificaţie
deosebită faptul că raportul despre urcarea pe tron al lui Iehu (cap. 9,12.13) precede pe acela al
Ataliei (cap. 11,1-3) nu poate fi determinat (vezi p. 145 în orig. n. tr). Având în vedere faptul că
Iehu este prezentat ca luând iniţiativă în evenimentele care au adus la înscăunarea lui (cap. 9, 111),
ar fi numai normal de aşteptat ca scriitorul cărţii 2 Regi să păstreze continuitatea narativă,
raportând, mai întâi, proclamarea lui Iehu ca împărat (vezi cele despre Geneza 25,19; 27,1; 35,29;
Exod 16,33.35; 18,25). A prezenta mai întâi pe Atalia, ar fi întrerupt continuitatea raportului.
Pe toţi urmaşii familiei regale. Se pare că Atalia a moştenit spiritul furtunos şi însetat de sânge al
mamei ei, Izabela, ca soţie a lui Ioram, şi mamă a lui Ahazia, ea poate fi socotită ca dominând
politica din Iuda în timpul acestor două domnii. Influenţa lui Israel a lăsat o puternică impresie
asupra lui Iuda în timpul acestei perioade (cap. 8,18.27). Acum Atalia a căutat să continue în
propriul ei nume. Uciderea tuturor rudelor ei din Israel a fost o lovitură severă pentru ea. Înainte
de a se fi putut făuri vreun plan împotriva ei în Iuda, ea a lovit prima. Ea a crezut că a nimicit cu
desăvârşire pe urmaşii lui David.

2 Dar Iehoşeba, fiica regelui Iehoram a(Ebr.: Ioram, o variantă a lui Iehoram) şi
sora lui Ahazia, l-a luat pe ascuns pe Ioaş, fiul lui Ahazia, din mijlocul fiilor regelui,
înainte ca ei să fi fost ucişi şi l-a pus împreună cu doica lui într-un dormitor b(Lit.:
în odaia paturilor; expresia ebraică se poate referi la odaia unde erau ţinute
lenjeriile de pat, nu neapărat la un dormitor). Astfel ea l-a ascuns de Atalia şi el n-a
fost omorât.

Iehoşeba. Probabil o soră vitregă a lui Ahazia – fiica lui Ioram, nu de la Atalia, ci de la altă soţie.
Ea era soţia lui Iehoiada, marele preot (2 Cronici 22,11).
Înainte ca ei să fi fost ucişi[Când i-a omorât-trad. Cornilescu]. Ioas n-a fost luat dintre trupurile
celor deja ucişi, ci dintre prinţii care erau condamnaţi la moarte.
Într-un dormitor. Nu în palat, ci în cartierul Templului pentru preoţi. Cu greu ar fi putut Ioşeba să
fie în măsură să ţină copilul ascuns în palat, unde orice, avea să fie sub ochiul veghetor al reginei.
Dar în cartierul Templului ea putea să se aştepte să exercite controlul în mare măsură.

3 Vreme de 6 ani, Ioaş a rămas ascuns împreună cu doica lui în Casa DOMNULUI,
timp în care Atalia a domnit peste ţară.

Atalia a domnit. Raportul despre domnia lui Atalia este scurt. Ea a fost în aşa măsură dispreţuită
încât cronicarii evrei n-au lăsat amănunte cu privire la natura domniei ei. Totuşi, dintr-o
comparaţie a lui 2 Regi 12,5-11 cu 2 Regi 11,18 şi 2 Cronici 24,7 este lămurit că Atalia s-a
străduit să pună capăt închinării la Iehova şi să statornicească exclusiva închinare la Baal.
Serviciile de la Templu par să fi fost discontinui, şi Templul însuşi a fost lăsat să cadă într-o stare
de degradare. Vasele sacre ale Templului care mai înainte au fost folosite la închinarea adusă lui
Iehova, fără îndoială că au fost trecute la preoţii lui Baal.

~ 85 ~
4 În cel de-al şaptelea an, Iehoiada a trimis după căpeteniile peste sute, după cariţi
c(Mercenari din Caria (SV Asiei Mici), gărzi personale ale regelui; peste tot în
capitol) şi după gărzi d(Lit.: alergători; peste tot în acest capitol). După ce i-a adus
la el, în Casa DOMNULUI, regele a încheiat un legământ cu ei, punându-i să jure în
Casa DOMNULUI. Apoi le-a arătat pe fiul regelui şi

Al şaptelea an. Evident că al domniei Ataliei. Menţionarea revoltei care a pus capăt stăpânirii ei
ca având loc în anul al şaptelea şi afirmaţia că succesorul ei, Ioas, a început să domnească în al
şaptelea an al lui Iehu (cap. 12,1) lămureşte acest lucru.
Iehoiada. Marele preot din acest timp trebuie să fi fost un bărbat venerabil, în vârstă cam de 100
de ani. La data morţii lui, el era în vârstă de 130 de ani. El a murit înainte de sfârşitul timpului de
domnie a lui Ioas (2 Cronici 24,15.17), care a domnit 40 de ani (2 Regi 12,1). Ţinând seamă de
lungimea timpului de domnie al regilor de mai înainte, s-ar părea că Iehoiada nu se putea naşte
mai târziu decât în prima parte a domniei lui Roboam, posibil în timpul domniei lui Solomon. În
felul acesta, el a trăit pe parcursul multor ani ai împestriţatei istorii a ţării sale.
Căpeteniile peste sute. Textul se citeşte literal stăpânitori peste Carian şi păzitori. Cinci din
aceşti bărbaţi sunt amintiţi pe nume în 2 Cronici 23,1. Carianii probabil că erau mercenari străini
folosiţi pentru paza regală ca şi cheretiţii (vezi 1 Samuel 30,14; 2 Samuel 8,18; 15,18; 20,7.23;
1 Regi 1,38.44; 1 Cronici 18,17). Folosirea mercenarilor străini era obişnuită în Orientul antic.
Sutaşii invitaţi de Iehoiada la o conferinţă secretă pare în felul acesta că au fost comandanţii pazei
regale. Pentru o astfel de lovitură îndrăzneaţă, Iehoiada a luat măsuri să fie sigur de succesul
misiunii sale, pentru că avea de partea sa pe comandanţii a căror datorie era să apere pe împărat.
Fiul regelui. Comandanţilor gărzii li s-a prezentat acum pe fiul lui Ahazia, tânărul care era regele
de drept al lui Iuda şi pe acela faţă de care datoria acestor comandanţi era să-l păzească.

5 le-a poruncit astfel: „Iată care este lucrul pe care trebuie să-l faceţi: o treime din
voi – adică cei ce intraţi în slujbă în ziua de Sabat şi care păziţi palatul regelui –

Le-a poruncit. Iehoiada a dat aceste porunci ale lui pazei palatului în calitatea sa de păzitor al
împăratului.
În ziua de Sabat. S-a sugerat că Sabatul a fost ales pentru inaugurarea noului regim. Pe de altă
parte, referirea la Sabat poate însemna doar că sistemul de împărţire a muncii în Sabat a constituit
un model potrivit pentru distribuirea prezentă a însărcinărilor.
Palatul regelui. O grupă trebuia să stea de pază chiar la palat.

6 împreună cu o altă treime din voi – adică cei ce sunteţi la Poarta Sur – şi cu încă o
treime din voi, – adică cei ce sunteţi la poartă, înapoia gărzilor, şi care păziţi Casa cu
schimbul, –

La Poarta Sur. Numită şi poarta Iesod (2 Cronici 23,5). Poarta aceasta n-a fost identificată; poate
că a fost poarta care ducea la Templu.
La poartă, înapoia gărzilor. Tot aşa, nici această poartă nu a fost identificată; ea poate că a fost
poarta din spatele palatului. În cazul acesta, scopul trebuie că a fost de a avea palatul sub control
complet. Aranjamentul pare să fi fost că oamenii care erau normal în serviciu,să fie reţinuţi pe
poziţiile lor acolo. Prezenţa lor nu avea să dea naştere la suspiciuni.
[Să nu lăsaţi pe nimeni să intre-trad. Cornilescu]. (în engl. booken doen). Ebraicul massach.
Acest cuvânt se întâlneşte numai aici, şi sensul lui este obscur. LXX-a nu traduce cuvântul. Mulţi
comentatori evrei îl redau prin fără distrugerea minţii (fără lipsă de atenţie n.tr.).

~ 86 ~
7 precum şi cele două cete ale voastre – adică toţi cei care ieşiţi de la slujbă în ziua
de Sabat – veţi păzi Casa DOMNULUI, unde este regele.

Cei care ieşiţi. Oamenii care probabil că ieşeau din slujbă, în mod normal, în ziua Sabatului.
Unde este regele. Veghetorii care în mod normal nu erau de serviciu în Sabat trebuiau să fie la
Templu spre a păzi pe tânărul împărat.

8 Va trebui să staţi împrejurul regelui, fiecare om cu arma în mână. Oricine se va

apropia de şirurile voastre trebuie ucis. Staţi aproape de rege când va ieşi şi când va
intra!”

Trebuie ucis. Oricine ar fi încercat să se apropie de şirurile paznicilor din jurul împăratului
trebuia să fie imediat ucis. În manevra care era gata să aibă loc,factorul cel mai important era
salvarea vieţii tânărului împărat, pentru că, cu siguranţă, partizanii Ataliei aveau să facă tot efortul
spre a-l ucide.

9 Căpeteniile peste sute au făcut întocmai cum le-a poruncit preotul Iehoiada. Şi-au
luat fiecare oamenii, atât pe cei care intrau în slujbă în ziua de Sabat, cât şi pe cei
care ieşeau de la slujbă în ziua de Sabat, şi au venit la preotul Iehoiada.

10 Apoi preotul le-a dat căpeteniilor peste sute suliţele şi scuturile care aparţinuseră
regelui David şi care erau în Casa DOMNULUI.

Suliţele şi scuturile care aparţinuseră lui David. Vechile suliţe şi scuturi ale lui David, probabil că
pe vremea aceasta erau privite ca relicve şi nu mai erau folosite de gardă. Se dă de înţeles că
membrii gărzii, care trebuiau să fie la templu în acea zi spre a păzi pe regele cel nou, veniseră la
templu neînarmaţi. Aceasta era spre a micşora suspiciunea. Dacă revoluţia a fost plănuită pentru
Sabat (vezi cele de la v. 5), s-ar putea ca oamenilor să li se fi spus de către ofiţerii lor să fie
prezenţi la templu în acel Sabat în vederea unui scop deosebit de închinare; şi dacă ei erau păzitori
ai Sabatului aceasta nu avea să dea naştere la nici o suspiciune. Dacă, totuşi li s-ar fi spus să vină
la templu cu armele lor, în ziua lor liberă secretul ar fi fost de îndată dat la iveală şi complotul ar fi
eşuat.

11 Gărzile, fiecare cu arma în mână, s-au aşezat de jur împrejurul regelui, din partea
dreaptă a Casei până în partea stângă a Casei, aproape de altar şi de Casă.

Cu arma în mână. Oamenii aceştia erau gata pentru acţiune imediată. Armele acelea vechi ale lui
David văzuseră multe acţiuni vitejeşti dar rareori au avut ele răspunderea pe care o aveau în
această zi. Protejarea vieţii acestui băieţel a luat proporţii dramatice în lumina făgăduinţei lui
Dumnezeu faţă de David (vezi 1 Regi 2,4; 8,25). El era tot ceea ce a mai rămas din cei eligibili
pentru tron.
Partea dreaptă. Din poziţie cu faţa spre răsărit. Latura dreaptă a Templului era la sud şi cea stângă
era la nord.
Aproape de altar. Altarul arderilor de tot se afla direct în faţa porticului templului. Regele trebuia
să stea în porticul templului în plin văz al închinătorilor din curte. Soldaţii au fost regrupaţi pe mai
multe rânduri în adâncime de-a curmezişul întregului front al templului spre a împiedica pe oricine
să intre acolo. Au fost date ordine exprese ca nimeni să nu intre în Casa Domnului afară de preoţi
şi leviţii de slujbă (2 Cronici 23,6).

~ 87 ~
12 Atunci Iehoiada l-a adus pe fiul regelui, i-a pus coroana pe cap şi i-a înmânat
Mărturia e(Copia Legii). L-au numit rege şi l-au uns bătând din palme şi strigând:
„Trăiască regele!”
Fiul regelui. Tânărul prinţ fusese ascuns în templu, şi după ce garda a ocupat poziţia ei, el a fost
adus în faţă pentru ceremoniile încoronării, lângă unul dintre stâlpii porticului templului
(2 Cronici 23,13). Aceasta n-a fost ocazie obişnuită şi fiecare pregătire posibilă fusese făcută în
armonie cu importanţa ei. Leviţii au fost adunaţi din toată ţara şi, de asemenea, şi pe capii de
familii din Israel (2 Cronici 23,2).
Mărturia. Ebraicul ha’ eduth,termenul folosit de obicei pentru Cele 10 Porunci.Mărturia se poate
să fi fost cartea legii. Dacă e aşa, folosirea acestei legi în ceremonia încoronării avea să însemne
consacrarea regelui faţă de legea Domnului, în conformitate cu care el avea să-şi organizeze viaţa
şi să conducă poporul lui. Acest text al Scripturii este baza obiceiului de a pune un exemplar al
Bibliei în mâinile monarhilor britanici în timpul slujbei de încoronare.
Trăiască regele. Acestea au fost cuvintele folosite la încoronarea lui Saul (1 Samuel 10,24), al lui
Absalom (2 Samuel 12,12; Adonia (1 Regi 1,25) şi Solomon (1 Regi 1,39). Cu ocazia aceasta,
cuvintele au fost mai mult decât o expresie formală. De ocrotirea vieţii acestui copil depindea
soarta dinastiei lui David. Tânărul rege avea să aibă mulţi vrăjmaşi. Dacă el avea să fie ucis,
aceasta ar fi fost sfârşitul liniei directe a casei lui David. Strigătul, trăiască împăratul s-a înălţat la
cer împreună cu multe rugăciuni serioase şi îngrijorătoare precum şi cu o notă de mare bucurie. În
general, se crede că Atalia a reuşit să nimicească toată sămânţa regală(2 Regi 11,1).Când acum s-a
aflat că unul din prinţi fusese cruţat şi acum era rege, un strigăt de triumf trebuie că a răsunat prin
cetate.

13 Când a auzit Atalia vuietul gărzilor şi al poporului, a venit spre mulţimea de la

Casa DOMNULUI.
Gărzilor. Naţiunea îşi avea acum regele legal şi garda adevăratul ei stăpân. După ani de proastă
guvernare printr-un vlăstar al casei lui Ahab, garda trebuie că a acceptat pe noul lor rege şi noua
lor răspundere cu puternice strigăte de bucurie. Aceste strigăte s-au amestecat cu jubilarea
poporului şi au ajuns la urechile reginei pe care o urmau şi au inspăimântat-o.
A venit spre mulţimea. Centrul strigătelor şi al festivităţilor era vădit la templu, şi regina s-a
îndreptat înspre acolo. Indicaţia este că ea a mers singură. Dacă ea şi-a chemat garda ei personală
staţionată în jurul palatului, aceasta nu a mai ascultat de ordinele ei, ci a stat acolo unde era,
ascultând de ordinele lui Iehoiada (v. 5, 6).

14 S-a uitat şi iată că regele stătea lângă stâlp, aşa cum era obiceiul. Căpeteniile şi
trâmbiţaşii erau lângă rege şi tot poporul ţării se bucura şi suna din trâmbiţe. Atunci
Atalia şi-a sfâşiat hainele şi a strigat: „Trădare! Trădare!”
Lângă stâlp[Pe scaunul împărătesc-trad. Cornilescu]. În engl. lângă un stâlp. În pridvorul
templului, alături de unul din marii stâlpi de bronz (vezi 1 Regi 7,15.21).
Căpeteniile. Aceştia erau comandaţii gărzii regale care au luat poziţie lângă rege.
Tot poporul. Cu această ocazie, curtea templului a fost umplută de o mare mulţime. Erau de
faţă reprezentanţi din toată ţara (2 Cronici 23,2). Dacă era Sabat, un mare număr avea să fie acolo
din Ierusalim şi din provincie. Probabil că Iehoiada a anunţat pregătiri pentru un oarecare fel de
festivitate, ceea ce a adus la templu un neobişnuit număr de oameni.
Şi-a sfâşiat hainele. O singură privire a descoperit că totul era pierdut. Propria ei gardă era acolo
spre a ocroti pe noul rege şi luând parte la festivităţile de bucurie. Atalia se afla singură, părăsită
de toţi. Ea nu mai putea spera nimic, şi nici nu mai aştepta la nimic. Acesta a fost sfârşitul pentru
ea. Ce deosebire faţă de scena întunecatelor zile ale lui Pavel dintr-o închisoare romană când,
părăsit de oameni, el avea încă asigurarea că Domnul se afla cu el şi-l întărea (2 Timotei 4,17).

~ 88 ~
15 Preotul Iehoiada le-a poruncit căpeteniilor peste sute, cei care conduceau oştirea,
astfel: „Scoateţi-o afară dintre rânduri şi oricine o va urma să fie omorât cu sabia!”
Căci preotul zisese: „Să nu fie omorâtă în Casa DOMNULUI!”
Afară dintre rânduri. Sau între rânduri, adică sub escortă armată. Probabil că regina trebuia să
fie condusă afară din incinta templului spre a întâmpina moartea cu rânduri de soldaţi de fiecare
parte a ei.

16 Au pus mâna pe ea în momentul în care trecea prin locul pe unde intră caii în
incinta palatului regelui şi au omorât-o acolo.
Prin locul. Ce sfârşit pentru mândra şi trufaşa de altădată fiică a Izabelei! Dar aceasta era o
moarte care i se potrivea. Ea a murit ca şi mama ei, părăsită, dispreţuită şi urâtă de toţi. Izabela a
fost călcată de picioarele cailor în curtea propriului ei palat, fiica ei a mers cu ultimii ei paşi pe
care intrau caii, drum care ducea la palat şi a acolo a fost ucisă dezonorant.

Domnia lui Ioaş peste Iuda

17 Iehoiada a încheiat un legământ între DOMNUL, pe de o parte, şi rege şi popor, pe

de altă parte, potrivit căruia ei vor fi poporul DOMNULUI. De asemenea, a încheiat
un legământ între rege şi popor.
Un legământ între Domnul,pe de o parte,şi rege şi popor,pe de altă parte. Acesta era o reînnoire a
vechilor legăminte, prin care poporul a acceptat pe Iehova ca Domn al lor şi au făgăduit că va
asculta de legile sale. Ei nu vor mai recunoaşte pe Baal, pe care Atalia s-a străduit să-l substituie
ca domn al ţării în locul lui Iehova.
Între rege. Un astfel de legământ era neapărat necesar. Sub ultimele domnii drepturile poporului
au fost dureros încălcate. Stăpânitorii nu aveau scrupule şi făceau ce doreau, fără a ţine seamă de
drepturile poporului. Acum, deoarece începea să domnească un nou rege, a fost făcut un acord
solemn cu condiţii prin care regele era ţinut să guverneze în conformitate cu legile de dreptate şi
căile Domnului, iar poporul trebuia să acorde credincioşia lor faţă de casa lui David şi Iehova ca
Rege al lor.

18 Tot poporul ţării s-a dus la templul lui Baal şi l-a dărâmat. Ei au sfărâmat altarele
şi chipurile, iar pe Matan, preotul lui Baal, l-au omorât în faţa altarelor. Apoi preotul
a pus supraveghetori la Casa DOMNULUI.
Templul lui Baal. Fiica Izabelei mersese până acolo încât, sub stăpânirea ei fusese construit un
adevărat templu pentru Baal în, sau aproape de Ierusalim. Scopul era desigur, ca acesta să ia locul
templului lui Dumnezeu. Acest templu păgân a fost acum complet demolat.
Chipurile. Ebraicul şalmin. Nu acelaşi cuvânt tradus icoane în cap. 10,26. şalmin – ele erau
icoane făcute după asemănarea zeilor înşişi.
A pus supraveghetori. Casa lui Dumnezeu , evident că a fost rău neglijată, ba chiar s-a abuzat de
ea în timpul domniei Ataliei şi poate şi a predecesorilor ei.
Unii au sugerat că Atalia poate că a ridicat casa lui Baal chiar în incinta casei lui Dumnezeu,
posibil în curtea dinafară. Unele părţi ale templului şi clădirile alăturate e posibil să fi fost
demolate pentru a procura materiale pentru clădirea templului lui Baal. Au existat cel puţin
stricăciuni care necesitau reparaţii mari (cap. 12,5-12). O clădire aşa de bine construită ca templul,
nu avea să se fărâmiţeze în bucăţi aşa repede numai ca rezultat al procesului natural de deteriorare.
În conformitate cu 2 Cronici 24,7 nelegiuita aceea de Atalia şi fiii ei au pustiit Casa lui
Dumnezeu, şi au întrebuinţat în slujba Baalilor toate lucrurile închinate Casei Domnului. După
nimicirea casei lui Baal au fost puşi străjeri a căror sarcină, probabil că era de a supraveghea

~ 89 ~
restabilirea slujbelor Domnului la templu, şi spre a vedea ca în el să nu mai aibă loc nici o
profanare în viitor a incintelor templului din partea simpatizanţilor cu vechiul regim (vezi
2 Cronici 23,19).

19 După aceea, Iehoiada a luat cu el pe căpeteniile peste sute, pe cariţi, gărzile şi tot
poporul ţării. Aceştia l-au coborât împreună pe rege de la Casa DOMNULUI şi au
venit la palatul regelui pe drumul care duce prin poarta gărzilor. Regele s-a aşezat pe
tronul regal.

Poarta gărzilor. Probabil că aceasta a fost poarta principală a palatului. Aşezarea ei exactă este
necunoscută.

20 Şi tot poporul ţării s-a bucurat, iar cetatea s-a liniştit pentru că Atalia fusese
omorâtă cu sabia la palatul regelui.

Atalia fusese omorâtă. Moartea Ataliei a fost deja amintită (v. 16). Dar aceasta este concluzia
raportului domniei ei, astfel că amintirea morţii ei este în ordine. Raportul despre domnia Ataliei
nici nu începuse şi nici nu se sfârşise conform cu formula obişnuită.

21 Ioaş f(Ebr.: Iehoaş, o variantă a lui Ioaş) era în vârstă de 7 ani când a devenit
rege.

Era în vârstă de 7 ani. Deoarece acest subiect este în legătură cu raportul despre domnia lui Ioas,
ar fi mai potrivit ca versetul întreg să aparţină primului verset al cap. 12.

Comentarii Ellen G. White: 12 PK 215 14 – 16, 18 PK 216.

~ 90 ~
Capitolul 12
Ioaş repară Casa DOMNULUI

1 Ioaş a(Ebr.: Iehoaş, o variantă a lui Ioaş; şi în vs. 2, 4, 6, 7, 18) a devenit rege în al
şaptelea an al domniei lui Iehu şi a domnit la Ierusalim timp de 40 de ani. Mama lui
se numea Ţibia şi era din Beer-Şeba.

Al şaptelea an al domniei lui Iehu.Raportul domniei lui Ioas începe din nou cu formula obişnuită.

2 Ioaş a făcut ce este drept înaintea DOMNULUI, în tot timpul în care a fost îndrumat
de preotul Iehoiada.

Îndrumat. Vezi 2 Cronici 24,2.

3 Numai că înălţimile nu au fost îndepărtate şi poporul încă mai aducea jertfe şi

tămâie pe înălţimi.

Nu au fost îndepărtate. Situaţia aceasta a continuat în timpul domniei lui Asa (1 Regi 15,14) şi
Iosafat (1 Regi 22,43) şi cu siguranţă în timpul domniilor urmaşilor lor Ioram, Ahazia şi Atalia.
Aceeaşi situaţie a continuat în timpul domniilor lui Amaţia (2 Regi 14,4), Azaria (cap. 15), Iotam
(cap. 15,35) şi Ahaz (cap. 16,4). Nu a fost decât pe timpul lui Ezechia că înălţimile au fost în cele
din urmă înlăturate (cap. 18,4). Dar după moartea lui, ele au fost restabilite din nou de către
Manase (cap. 21,3). Astfel, în ciuda domniilor atâtor regi ai lui Iuda, închinarea pe înălţimi pare să
fi continuat practic în decursul istoriei regatului de sud. Aceste înălţimi nu erau, în mod necesar,
altare idolatre. Înainte de construirea templului de către Solomon, poporul obişnuia să aducă jertfe
pe astfel de înălţime (1 Regi 3,2). Când Iosia a distrus aceste înălţimi, preoţilor care slujiseră mai
înainte acolo nu li s-a îngăduit să se suie la altarul Domnului în Ierusalim, ci mâncau azime în
mijlocul fraţilor lor (2 Regi 23,9). Pe timpul lui Manase, poporul jertfea tot pe înălţimi, dar numai
Domnului Dumnezeului său (2 Cronici 33,17). Totuşi, multe din înălţimi trebuie că erau centre de
corupţie şi închinare idolatră (vezi Levitic 26,30; Numeri 22,41; 33,52; 1 Regi 13,33;2 Regi 17,29;
2 Cronici 14,3; 34,3.4).

4 Ioaş le-a zis preoţilor: „Strângeţi tot argintul care a fost adus ca dar sfânt la Casa
DOMNULUI, argintul strâns la numărătoarea poporului b(Vezi Ex. 30:11-16; 38:25-
26), argintul pentru răscumpărarea lucrurilor închinate c(Vezi Lev. 27:1-25) şi tot
argintul pe care cineva îl aduce de bunăvoie la Casa DOMNULUI.

Ioas le-a zis. Mişcarea de a restaura templul pare că a fost inaugurată nu de preotul Iehoiada, ci
de împăratul Ioas. Pe acea vreme, Iehoiada era foarte bătrân (vezi cele despre cap. 11,4). Evident
că vârstnicul nu mai poseda vigoarea de a provoca multe probleme care erau într-adevăr de mare
importanţă, astfel că s-a lăsat ca împăratul să ia iniţiativa în restaurarea templului.
Tot argintul. Aici se face referire la 3 feluri de daruri: 1. Lucruri închinate. Bani de la persoane
care făcuseră juruinţe Domnului sau care I-au consacrat anumite animale sau obiecte (vezi
Levitic 27,2-28); 2. Argintul ieşit la numărătoare. Adică, banii cu care era impus fiecare individ.
Aceştia erau jumătate de siclu, fie că era sărac sau bogat (Exod 30, 13-15). 3. Argintul pe care-i
spune cuiva inima. Acesta consta din daruri benevole.

~ 91 ~
5 Fiecare preot să-l ia de la vistiernici şi să-l folosească la restaurarea Casei, oriunde
va descoperi ceva de restaurat.”
De la vistiernici. Adică, pentru ei înşişi. Ceea ce vrea să spună este că fiecare preot trebuia să ia
banii de la cei pe care îi cunoştea. Evident că aceasta trebuia făcut nu numai în Ierusalim, ci pe tot
cuprinsul ţării.
La restaurarea. Adică, preoţii trebuiau să supravegheze lucrarea.

6 Dar în al douăzeci şi treilea an al regelui Ioaş, preoţii încă nu restauraseră Casa,

Preoţii încă nu restauraseră. Poate că unele eforturi de reparare fuseseră făcute înainte ca Ioas să
fi fost pe tron 23 de ani, dar, dacă era aşa, lucrarea a continuat numai cu jumătate de inimă şi puţin
fusese adus la îndeplinire.

7 aşa că regele Ioaş i-a chemat pe preotul Iehoiada şi pe ceilalţi preoţi şi le-a zis:
„De ce n-aţi restaurat încă Templul? Acum, să nu mai luaţi argint de la vistiernicii
voştri, ci să-l daţi pentru restaurarea Templului.”
De ce n-aţi restaurat? O mustrare a preoţilor pentru neglijarea datoriei nereuşind să completeze
reparaţiile templului.
Să nu mai luaţi argint. Ceea ce s-a întâmplat evident, era că preoţii primeau banii şi-i foloseau
pentru ei înşişi. Acum împăratul a poruncit ca aceasta să se oprească, şi ca banii să fie predaţi
pentru scopul pentru care au fost destinaţi – repararea templului.

8 Preoţii au fost de acord să nu mai ia argint de la popor şi să nu se mai ocupe ei de

restaurarea Templului.
Preoţii au fost de acord. Treaba a fost luată integral din mâinile preoţilor necredincioşi. Ei şi-au
dat consimţământul să nu mai încerce să adune fonduri pentru scopul acesta şi să lase lucrarea de
reparat să fie condusă de alţii.

9 Prin urmare, preotul Iehoiada a luat un cufăr, i-a făcut o gaură în capac şi l-a pus
alături de altar, pe partea dreaptă cum se intră în Casa DOMNULUI. Preoţii care
păzeau poarta puneau în el tot argintul care se aducea la Casa DOMNULUI.
A luat un cufăr. Aceasta s-a făcut la directiva împăratului (2 Cronici 24,8).
Alături de altar. Altarul arderilor de tot din curte. Conform cu 2 Cronici 24:8, aceasta a fost pusă
afară la poarta Casei Domnului. Fie că acestea sunt două descrieri diferite ale aceluiaşi loc, sau
lada a fost mutată în timpul parcursului colectelor.

10 Şi când vedeau că era prea mult argint în cufăr, venea scribul regelui împreună
cu marele preot, numărau tot argintul care era adus la Casa DOMNULUI şi îl puneau
în săculeţi.
Scribul regelui. Acesta era un funcţionar important al curţii, care nu numai că avea grijă de
corespondenţa împăratului (în engl. scrib, n.tr), ci probabil că administra şi vistieria împărătească.
Sculpturile asiriene îi arată pe scribi făcând un raport despre prada adusă din cuceririle străine,
deoarece scribul era direct răspunzător faţă de împărat.
Marele preot. Acesta este pentru prima dată când este folosit acest titlu de pe timpul Exodului şi
cuceririi (Levitic 21,10; Numeri 35,25; Iosua 20,6). Colaborarea marelui preot cu scribul
împăratului la supravegherea fondurilor asigura un dublu control împotriva oricărei folosiri
greşite.
Numărau. Ebraicul manah, în mod literal a socoti, a număra sau a stabili.

~ 92 ~
11 Apoi dădeau argintul cântărit celor ce supravegheau lucrarea la Casa DOMNULUI.
Acest argint era folosit pentru plata tâmplarilor şi a constructorilor care lucrau la
Casa DOMNULUI,
Cântărit. Ebraicul takan a estima, a măsura, aici probabil în sensul de a adeveri. Pe acea vreme,
încă nu fuseseră introduse monedele şi metalele preţioase erau folosite în funcţie de greutate.

12 a zidarilor şi a cioplitorilor în piatră, pentru cumpărarea lemnelor şi a pietrelor

cioplite necesare restaurării Casei DOMNULUI şi pentru orice altă cheltuială care se
făcea pentru restaurarea Casei.
13 Argintul care era adus la Casa DOMNULUI n-a fost folosit pentru întocmirea
lighenelor de argint, a mucarniţelor, a cupelor, a trâmbiţelor şi nici pentru
achiziţionarea vreunui vas de aur sau de argint pentru Casa DOMNULUI,
Vreunui vas. În timpul lucrării de reparaţie a clădirii templului nici un ban nu a fost folosit pentru
nici un alt scop, nici chiar pentru înlocuirea vaselor pentru slujbele templului. Când lucrarea a fost
îndeplinită, surplusul a fost adus înaintea împăratului şi a marelui preot, care au dat instrucţiuni ca
el să fie folosit pentru vasele de la Casa Domnului (2 Cronici 24,14). Nevoia de a procura lighene
noi etc., a apărut din cauză că Atalia a folosit obiectele consacrate Casei Domnului pentru Baali.
(2 Cronici 24,7).

14 ci cu el au fost plătiţi cei ce lucrau la restaurarea Casei DOMNULUI.

15 Nu se cerea nici o socoteală oamenilor cărora li se încredinţa argintul pentru a
plăti lucrătorii, fiindcă erau cinstiţi.
Fiindcă erau cinstiţi.Aceasta este o splendidă mărturie pentru caracterul celor aleşi pentru această
importantă răspundere. Aceeaşi laudă este adusă şi acelora care au îndeplinit o lucrare de renovare
asemănătoare, pe timpul lui Iosia (cap. 22,7). Acesta este un comentariu trist despre caracterul
preoţilor care, prin lipsa lor de credincioşie, făcuseră acest pas necesar (vezi cap. 12,4-8).

16 Argintul de la jertfele pentru vină şi argintul de la jertfele pentru păcat nu era

adus la Casa DOMNULUI, ci era pentru preoţi.
Argintul de la jertfele pentru vină. (Vezi Levitic 5,15-18; Numeri 5,6-8). Conform cu legea lui
Moise, fondurile acestea aparţineau de drept preoţilor şi au fost date lor. Când fonduri speciale au
intrat pentru reparaţiile templului, preoţii nu au fost lipsiţi de darurile lor regulate, dar când alte
fonduri erau aduse pentru alte scopuri, era întru totul nedrept a folosi incorect acele fonduri pentru
propriile lor scopuri egoiste şi a împiedica astfel aducerea la îndeplinire a proiectelor vitale.
Aceasta realizează reuşita cea mai mare care menţine cel mai mare grad de integritate, făcând
posibilă încrederea şi dărnicia. Un astfel de curs procură suficiente mijloace spre a aduce la
îndeplinire orice sarcină necesară.

17 În vremea aceea, Hazael, regele Aramului, a pornit asaltul asupra Gatului şi l-a
capturat. Apoi a înaintat împotriva Ierusalimului.
În vremea aceea,Hazael. Evenimentele amintite aici au avut loc nu mult după repararea
templului care a început în al 23-lea an al domniei lui Ioas (v. 6), acelaşi an în care a a venit la
tron Ioahaz în Israel (cap. 13,1). După moartea lui Iehoiada, Ioas a căzut în păcat, şi a adus
asupra lui, năvălirea lui Hazael (2 Cronici 24,15-25).
Gatului. O cetate filisteană, probabil, poate fi identificată cu modernul Araq el-Menshyeh, cam
la 8 km nord-vest de Lachiş şi la vreo 25 km de Ascalon şi Marea Mediterană. Spre a ajunge la

~ 93 ~
Gat, probabil că Hazael a venit pe drumul Bet-Şamului aproape de Iordan, la capătul de est al
văii Izreel, prin vale, şi apoi spre câmpia de coastă pe drumul Dotanului şi apoi spre sud. Pentru
a face un astfel de marş era necesar ca mai întâi să stăpânească asupra lui Israel. Aceasta s-a
îndeplinit (cap. 13,3). Evident că Hazael n-a rămas mult timp stăpân la Gat, atât de departe de
Siria, şi probabil că în curând s-a întors spre posesiunile filistene. Când Ozia a ajuns împărat în
Iuda el a dărâmat zidul Gatului (2 Cronici 26,6).
Împotriva Ierusalimului. Când Hazael a ocupat Gatul, el se afla la numai 45 km de Ierusalim, şi
cetatea se afla pe drumul unei potrivite căi de întoarcere spre Damasc. Probabil că aceasta a fost
ocazia când oastea Siriei a venit în Iuda şi la Ierusalim şi au omorât din popor pe toate
căpeteniile poporului (2 Cronici 24,23).
După moartea lui Iehoiada, împăratul lui Iuda şi căpeteniile lui au părăsit Casa Domnului,
Dumnezeului părinţilor lor şi au slujit Astarteelor şi idolilor (2 Cronici 24,18). Când Zaharia,
fiul lui Iehoiada, a protestat împotriva acestei nelegiuiri, ei l-au ucis cu pietre, din porunca
împăratului, în curtea Casei Domnului (2 Cronici 24,21), în acest timp Hazael a venit împotriva
Ierusalimului unde a fost întâmpinat de o oaste foarte însemnată, dar a câştigat victoria cu un
mic număr de oameni, pentru că poporul părăsiseră pe Domnul (2 Cronici 24,24).
18 Dar Ioaş, regele lui Iuda, a luat toate lucrurile sfinte care au fost închinate
DOMNULUI de către înaintaşii lui, regii lui Iuda, şi anume Iehoşafat, Iehoram şi
Ahazia, şi tot aurul care se afla în vistieria Casei DOMNULUI şi în palatul regelui şi
le-a trimis lui Hazael, regele Aramului, care nu a mai înaintat împotriva
Ierusalimului.
19 Celelalte fapte ale lui Ioaş şi tot ce a făcut el, nu sunt scrise oare în „Cartea
cronicilor regilor lui Iuda”?
20 Slujitorii lui s-au răsculat şi au uneltit împotriva lui la Bet-Milo, pe drumul care
coboară spre Sila d(Probabil un drum pietruit, care cobora din Cetatea lui David).
[Au lovit pe Ioas-trad. Cornilescu]. Când sirienii au plecat, ei îl lăsaseră pe Ioas în mari suferinţe
(2 Cronici 24,25), evident grav rănit. În timp ce Ioas era obligat să stea în pat, conspiratorii l-au
ucis. Conspiraţia a fost în mod vădit în legătură cu apostazia împăratului şi josnica ucidere a lui
Zaharia, fiul lui Iehoiada. Ioas datora viaţa şi tronul lui, credinciosului mare preot. A fost o faptă
de josnică ingratitudine să ucidă pe fiul vindecătorului lui. Sentimentul contra lui Ioas a fost aşa de
mare încât nu l-au îngropat în mormintele împăraţilor (2 Cronici 24,25).
Bet-Milo. Acesta poate că a fost un loc fortificat într-o porţiune a vechii cetăţi iebusite cucerită
de David. David a făcut o mare lucrare spre a întări această porţiune (2 Samuel. 5,9;
1 Cronici 11,8) şi principala fortificaţie a fost completată de Solomon (1 Regi 11,27). Probabil că
Ioas zăcea în pat în această casă din Milo mai ales din motive de securitate.
Sila. Locul acesta n-a fost identificat.
21 Iozabad, fiul lui Şimat, şi Iehozabad, fiul lui Şomer, slujitorii săi, l-au lovit şi el a
murit. Apoi l-au înmormântat alături de părinţii săi, în Cetatea lui David. Şi în locul
lui a domnit fiul său Amaţia.
Iozabad. Numit Zabad, fiul unei amonite (2 Cronici 24,26). Iozacar înseamnă: Iehova Şi-a adus
aminte.
Iehozabad. Numit fiul Şimritei, o femeie moabită (2 Cronici 24,26). Iozabad înseamnă Dumnezeu
a dat. Există o coincidenţă interesantă între numele acestor 2 conspiratori şi ultimele cuvinte ale
lui Zaharia, fiul lui Iehoiada, pronunţate când a fost ucis cu pietre la porunca lui Ioas, Domnul să
vadă şi să judece! (2 Cronici 24,22), ceea ce înseamnă Fie ca Domnul să vadă şi să dea
răzbunare. Împăratul Ioas n-a reuşit să-şi aducă aminte de bunătatea preotului Iehoiada faţă de el,
dar Dumnezeu Şi-a adus aminte şi a adus răzbunarea.

~ 94 ~
Capitolul 13
Domnia lui Iehoahaz peste Israel

1 Iehoahaz, fiul lui Iehu, a început să domnească peste Israel, în Samaria, în al

douăzeci şi treilea an al domniei lui Ioaş, fiul lui Ahazia, şi a domnit timp de 17 ani.

Iehoahaz. Raportul despre moartea lui Iehu şi ridicarea pe tron a lui Ioahaz se află în cap. 10:35
dar raportul despre domnia lui Ioahaz nu apare decât în acest loc din cauza faptului că domniile
sunt aranjate, în general, în cărţile Regilor pentru a corespunde cu ordinea suirii domnitorilor pe
tron.
Se pare că la numai câteva zile după ce Iehu a început să domnească în Israel, Atalia a luat tronul
lui Iuda. Apoi, în al şaptelea an al lui Iehu, copilul Ioas a început lunga lui domnie de 40 de ani în
Iuda. Aceasta este evident pentru că aceste trei domnii apar în Regi în ordinea de mai sus: Iehu,
Atalia, Ioas. Apoi Ioahaz din Israel, şi Ioas, urmaşul lui care au venit ambii la tron în timpul vieţii
lui Ioas din Iuda, vine raportul următor. După aceasta, istorisirea se întoarce la Iuda spre a raporta
domnia lui Amaţia care a urmat lui Ioas.

2 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI, trăind în păcatele lui Ieroboam, fiul lui
Nebat, cel care l-a făcut pe Israel să păcătuiască, şi nu s-a depărtat de la ele.

3 Mânia DOMNULUI s-a aprins împotriva lui Israel, şi El l-a dat pe mâna lui Hazael,
regele Aramului, şi pe mâna lui Ben-Hadad, fiul său, în tot timpul cât au trăit
aceştia.

Mânia Domnului s-a aprins. Mânia omenească este iraţională, crudă şi răzbunătoare. Mânia lui
Dumnezeu este o emoţie mult diferită.
În descrierea caracterului Său oamenilor, Dumnezeu este limitat la limbajul omenesc. Din
necesitate, El trebuie să îngăduie scriitorilor Bibliei să folosească expresii care se apropie cel mai
mult ideii divine chiar dacă aceste expresii pot foarte sărăcăcios să conţină acea idee. Mânie este
folosită aici pentru a descrie răspunsul lui Dumnezeu faţă de păcat.A înţelege cuvântul mânie când
este aplicat la Dumnezeu, spre a încorpora toate elementele răspunsului omenesc la provocare,
este a contraveni limbajului biblic. Prin cercetare, noi nu putem descoperi pe Dumnezeu(Iov 11,7).
În parte, din cauza nepotrivirii limbajului omenesc, Dumnezeu, la timpul oportun (Galateni 4,4), a
făcut auzit şi vizibil gândul Său în viaţa lui Isus. Omul nu avea decât o concepţie obscură despre
cum arată Dumnezeu. În Hristos, Dumnezeu a prezentat lumii o demonstraţie despre caracterul
Lui. Isus a declarat: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan 14,9). Pentru a obţine o mai
desăvârşită înţelegere despre natura mâniei lui Dumnezeu, este necesar a se studia reacţiile lui Isus
faţă de situaţiile care ar fi putut pe drept să dea naştere la o astfel de emoţie. Observă
comportamentul Lui la curăţirea templului (Ioan 2,13-17), o prezentare a indignării, autorităţii şi a
puterii. Priveşte-L cum mustră pe farisei (Matei 23), cu lacrimi în glasul Lui (ST 13). Ia seama la
plânsul Lui dureros pentru iudei recalcitranţi (Luca 19,41; DA 575, 587). Apoi aminteşte-ţi că El a
fost Acela care a condus destinele lui Israel în zilele lui Ioahaz. Nenorocirile din partea Siriei au
fost îngăduite din iubire şi în speranţa că disciplinarea lor ar putea readuce pe israeliţii cei
îndărătnici la raţiune şi la Dumnezeu.
Pe mâna lui Hazael. Mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu a fost retrasă de la Israel, şi lui Hazael i
s-a îngăduit să aibă succes în războaiele lui contra lui Ioahaz. Această situaţie a continuat nu
numai în timpul zilelor lui Hazael, ci şi în parte din domnia fiului său, Ben-Hadad al III-lea.

~ 95 ~
4 Iehoahaz a căutat faţa DOMNULUI şi DOMNUL l-a ascultat pentru că a văzut felul
în care Israel era asuprit, căci regele Aramului îi asuprea pe israeliţi.
L-a ascultat. Domnul este un Dumnezeu al îndurării şi al bunătăţii. El este întotdeauna binevoitor
să ierte când păcătoşii se pocăiesc şi se întorc la El. Când Ioahaz s-a întors la Dumnezeu, Domnul
în bunătatea Lui a condus în aşa fel evenimentele spre a dărui lui Israel eliberarea.

5 Prin urmare, DOMNUL i-a dat lui Israel un eliberator şi poporul a scăpat din mâna
arameilor. Israeliţii au locuit în corturile lor a(Expresie ebraică cu sensul de au
locuit în siguranţă în propriile lor case) ca mai înainte.
Un eliberator. Probabil că referirea este la Adad-nirari III, care a stăpânit Asiria în conformitate
cu Canonul Eponym Asirian, sau lista limmu (vezi p. 55 şi 155), cam din 810-782 a.Hr. În al
cincilea an al domniei lui(806),Adad-nirari III, spune despre o mare campanie la Mediterană în
cursul căreia regele Siriei a devenit vasalul lui şi a fost obligat să plătească un tribut greu.
Zdrobirea Siriei sub călcâiul asirian avea să pună capăt năvălirilor siriene contra lui Israel.
Corturile lor. Casele sau căminele lor (vezi 1 regi 8,66).

6 Dar cu toate acestea ei nu s-au depărtat de păcatele familiei lui Ieroboam, care l-a
făcut pe Israel să păcătuiască, ci au umblat în ele. De asemenea, stâlpul Aşerei
b[Simbol din lemn al zeiţelor canaanite Aşera sau Aştoret (gr.: Astarte)] a continuat
să rămână în picioare în Samaria.
Stâlpul Aşerei (engl. grove). Ebraicul ’asherah. Evident Iehu îngăduise să rămână acest simbol
păgân în Samaria. ’Asherah-ul era un pom sacru, simbolul principiului productivităţii în natură, o
proeminentă caracteristică în cultele fertilităţii orientale (vezi despre Ex. 34,13).

7 Din toată oştirea lui Iehoahaz, n-au mai rămas decât 50 de călăreţi, 10 care şi
10.000 de pedestraşi, căci regele Aramului îi distrusese şi îi făcuse ca pulberea pe
care o calci în picioare.
Decât 50 de călăreţi. După raportul asirian, Ahab avea 2000 de care şi 10.000 de pedestraşi în
timpul luptei de la Qarqar. Ca rezultat al unei serii de încleştări dezastruoase cu Siria, Israel a
pierdut practic, toate carele şi cavaleria lor. Aceasta era practic egal cu completa dezamăgire şi l-a
făcut pe Israel fără apărare aproape în întregime.
Ca pulberea. O figură de stil, ceea ce înseamnă extrema cruzime a Siriei.Pentru cruzimea aceasta,
de a treiera Galaadul cu treierătoarea de fier (Amos 1,3), profetul Amos a profetizat ceva mai
târziu judecata lui Dumnezeu asupra Damascului (Amos 1,4.5).

8 Celelalte fapte ale lui Iehoahaz, tot ce a făcut el şi isprăvile lui, nu sunt scrise oare
în „Cartea cronicilor regilor lui Israel”?
9 Iehoahaz s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat în Samaria, iar în
locul lui a domnit fiul său Iehoaş c(Ebr.: Ioaş, o variantă a lui Iehoaş; şi în vs. 12-14,
25).
Iehooaş. Acest Ioas din Israel, uneori este numit (în engl. KJV n.n.) Ioahaz (v. 10, 25; cap. 14,8-
17). Faptul că el s-a născut în timpul domniei lui Ioas din Iuda, sugerează că el se poate să fi fost
numit cu numele acestui domn, şi dacă este aşa, aceasta ar indica o perioadă de strânsă prietenie
între cele două naţiuni.

~ 96 ~
 Domnia lui Iehoaş peste Israel

10 În al treizeci şi şaptelea an al domniei lui Ioaş, regele lui Iuda, Iehoaş, fiul lui
Iehoahaz, a început să domnească peste Israel,în Samaria,şi a domnit timp de 16 ani.

Al treizeci şi şaptelea an. Pentru socotirea domniei lui Ioahaz, vezi p. 148.
Iehoaş… Iehoahaz. Deosebirea aceasta nu se observă în pronunţare, de aceea trebuie avut grijă
aspre a se evita confundarea celor 2 împărati cu acelaşi nume.

11 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI şi nu s-a depărtat de nici unul din
păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a făcut pe Israel să păcătuiască.

12 Celelalte fapte ale lui Iehoaş, tot ce a făcut el şi isprăvile lui din războiul
împotriva lui Amaţia, regele lui Iuda, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor
regilor lui Israel”?

Celelalte fapte. Formula obişnuită de încheiere a raportului despre domnia unui împărat se află în
versetele 12 şi 13. Un raport formal despre Ioas din Israel se află în versetele 10 şi 13. Acest Ioas
este amintit din nou în v. 25 (ca Jehoash în engl.), dar într-o secţiune care se ocupă în primul rând
cu asupririle Siriei în timpul domniei atât a lui Ioahaz, cât şi a lui Ioas din Israel (v. 22-25),
precum şi în cap. 14,8-14 într-o secţiune care se ocupă cu domnia lui Amaţia din Iuda. Cu toate
acestea, secţiunea aceasta de la urmă este urmată de o altă formulă de încheiere a domniei
aceluiaşi Ioas (cap. 14,15.16), practic aceleaşi cuvinte ca în cap. 13,12.13.

13 Iehoaş s-a culcat alături de părinţii săi şi în locul lui a domnit Ieroboam. Iehoaş a
fost înmormântat în Samaria, alături de regii lui Israel.

A domnit. Această declaraţie diferă de formula stereotipă, în locul lui a domnit fiul său Ieroboam
(cap. 14,16). Talmudul (Seder Olam) şi învăţatul iudeu Kimchi sugerează implicaţia că Ioas a
asociat pe fiul său Ieroboam la domnia lui pe tron.

14 Elisei s-a îmbolnăvit de o boală de care a murit. Iehoaş, regele lui Israel, venise
la el ca să-l vadă şi plânsese înaintea lui, bocind astfel: – Părintele meu! Părintele
meu! Carul lui Israel şi călăreţii lui!

Bocind. Se pare că moartea lui Elisei a avut loc încă pe când Ioas din Israel era în viaţă. Evident
că Ioas a recunoscut în bătrânul profet un ajutor şi sfetnic de valoare, şi a înţeles că moartea
omului lui Dumnezeu era o pierdere tragică pentru Israel.
Părintele meu. Un titlu de respect. În acelaşi timp, vârstnicul profet a fost într-adevăr un părinte
amabil, înţelept şi înţelegător. Ori de câte ori regele se afla în dificultate, el putea merge la profet
pentru călăuzire şi întărire. Ioas era departe de a fi drept, cu toate acestea el era atras spre Elisei şi
a recunoscut în el pe adevăratul slujitor al lui Dumnezeu.
Carul lui Israel. Declaraţia aceasta sugerează că Ioas dimpotrivă, a fost adus să recunoască faptul
că profetul şi Dumnezeul lui însemnau mai mult pentru Israel decât orice număr de cai şi care. Pe
vremea aceea, Israel era lipsit de cea mai mare parte a cailor şi carelor lui (v. 7). Prezenţa lui Elisei
a simbolizat pentru Israel prezenţa Domnului. Prin slujba lui, profetul se străduia să-l facă pe rege
şi pe popor să înţeleagă că naţiunea avea să găsească numai în Iehova adevărata ei apărare şi tărie.

~ 97 ~
15 – Ia un arc şi nişte săgeţi! i-a zis Elisei. Şi el a luat un arc şi nişte săgeţi.
Ia un arc şi nişte săgeţi. Acţiuni simbolice imprimă adevărul mai puternic decât declaraţiile
abstracte. Valoarea ajutoarelor vizuale ca învăţătură este de mult recunoscută. Astfel de procedee
au fost folosite de Dumnezeu din vremurile primare. Acţiunea prezentă aduce cu sine un element
adiţional de valoroasă instrucţiune. Însuşi regele lua parte la ea. Participarea lui a imprimat de
îndată prezicerea asupra minţii lui şi a adus în inima lui învăţătura că, succesul lui în viitor
depindea de gradul în care el va lucra în armonie cu directivele divine.

16 – Acum încordează arcul cu mâna ta! i-a zis el regelui lui Israel. După ce a
încordat arcul cu mâna lui, Elisei şi-a pus mâinile pe mâinile regelui.
Şi-a pus mâinile pe mâinile regelui. Probabil pentru a-i imprima împăratului ideea că,dacă el va
face cum l-a instruit Domnul, Dumnezeu avea să fie cu el spre a-l călăuzi şi întări şi spre a-i da
succes.

17 – Deschide fereastra dinspre răsărit! i-a zis Elisei. Şi el a deschis-o. – Trage! i-a
zis Elisei. Şi el a tras. – Aceasta este săgeata biruinţei DOMNULUI, o săgeată a
biruinţei împotriva lui Aram, i-a zis Elisei, căci tu îi vei lovi pe aramei la Afek până
îi vei nimici.
Dinspre răsărit. Spre răsărit era Galaadul, atunci deţinut de Siria. Regele trebuia să-şi îndrepte
eforturile lui spre răsărit, spre a aduce eliberare cetăţilor de dincolo de Iordan care se găseau atunci
sub stăpânirea siriană.
Biruinţei Domnului. Când împăratul a tras cu săgeata spre răsărit ca răspuns la porunca solului
lui Dumnezeu, Elisei, sub inspiraţie divină, a prezis viitoarea biruinţă a lui Israel asupra forţelor
Damascului.
Afek. Mai multe oraşe mult depărtate unul de altul au purtat acest nume (vezi cele despre
1 Samuel 4,1). Acesta despre care este vorba aici probabil că este oraşul aşezat cam la 5 km.
răsărit de Marea Galileii, pe drumul care leagă valea Iordanului cu Damasc. Acesta se pare să fi
fost Afec-ul unde sirienii au suferit o înfrângere dezastruoasă prin mâna lui Ahab (1 Regi 20,26-
34), şi unde Ahab le-a arătat o blândeţe iraţională. Această aşezare este numită acum Fiq.

18 Apoi i-a zis: – Ia săgeţile! Şi el le-a luat. – Loveşte pământul cu ele! i-a zis el
regelui lui Israel. El a lovit pământul de 3 ori, după care s-a oprit.
Loveşte pământul. Încă un act simbolic spre a indica faptul că victoria asupra Siriei nu avea să fie
uşoară. Eliberarea completă nu avea să vină decât ca rezultat al unui efort îndelungat şi susţinut.
Regele era pus la încercare.
S-a oprit. Ioas s-a oprit prea repede. Lui i se spusese să lovească pământul dar el trebuia să
hotărască de câte ori îl va lovi. Aceasta avea să hotărască rezultatele atinse. Dacă era agresiv şi
hotărât, stăruind în sarcina lui până ce fiecare obiectiv avea să fie atins, el putea să câştige o
victorie asupra vrăjmaşului lui atât de completă, încât Siria niciodată n-ar mai fi fost o ameninţare
pentru Israel.

19 Omul lui Dumnezeu s-a mâniat pe el şi i-a zis: – Ar fi trebuit să loveşti de 5 sau
de 6 ori şi atunci i-ai fi lovit pe aramei până i-ai fi nimicit. Acum însă îi vei învinge
doar de 3 ori.

De 5 sau 6 ori. Victoria totală avea să solicite un efort mult mai mare decât până ce naţiunea ar fi
fost ea însăşi sleită şi n-ar mai fi fost în situaţia de a se ridica din nou ca ameninţare pentru Israel
şi vecinii ei. Lecţia pentru Ioas este o lecţie pentru toţi. Rezultatele în lucrarea Domnului sunt
direct proporţionale cu efortul depus. Domnul cheamă pentru un efort serios, stăruitor şi continuu.

~ 98 ~
Lucrarea rămâne în urmă pentru că lucrătorii din via Domnului obosesc prea repede. Dacă fiecare
lucrător şi-ar face toată datoria care-i revine în câştigarea de suflete, rezultatele ar fi de 10 ori mai
mari decât sunt astăzi. Dumnezeu poate atinge biruinţe ale harului prin servii Săi, numai dacă ei se
predau Lui în deplină consacrare şi lucrează cu un zel şi energie neprecupeţite.

20 Aşadar, Elisei a murit şi a fost înmormântat. În anul următor nişte cete de moabiţi
au invadat ţara.
Elisei a murit. Elisei n-a avut prilejul de a călători la cer cu un car de foc. Soarta lui a fost de a
suferi de o boală care ii pricinuia dureri şi, în cele din urmă, să moară.
Mulţi dintre copiii consacraţi ai lui Dumnezeu au fost chemaţi să treacă prin lungi ceasuri de
boală şi suferinţă. Motivul poate să nu fie întotdeauna lămurit, dar în aceste momente de încercare
se poate afla mângâiere în cunoştinţa că Dumnezeu lucrează toate lucrurile spre bine, chiar şi
suferinţele din partea vrăjmaşilor (Romani 8,28). Lui Satana trebuie să i se îngăduie să necăjească,
pentru a nu putea aduce învinuirea că lui nu i s-a ocazia potrivită cu fiecare suflet. Principiul
acesta este lămurit ilustrat în experienţa lui Iov (cap. 1 şi 2). El este verificat în continuare în
vieţile bărbaţilor evlavioşi, care, în ciuda evlaviei lor, au suferit mult rău şi durere. Cel care se află
în suferinţă face bine dacă în momente de încercare cântăreşte experienţele acestor bărbaţi demni:
(1) Să mediteze la evlaviosul Elisei care a fost unealta de vindecare a altora în bolile lor,
readucând la viaţă din moarte, alungând o boală mortală. (2) Să privească la Ioan Botezătorul
lâncezind în închisoare şi decapitat fără ruşine din cauza nechibzuinţei unui rege desfrânat. (3) Să
asculte la rugăciunea lui Pavel pentru îndepărtarea ţepuşului din trupul lui, solul Satanei şi la
răspunsul negativ (2 Corinteni 12,7-10). (4) Să ia în considerare soarta ucenicilor care toţi au avut
parte de moarte violentă, afară de Ioan, dar chiar şi el a îndurat tortură şi exil. (5) Să privească la
Isus, Exemplul suprem, care, cu toate că era Fiul lui Dumnezeu, a suferit cum nici un fiu al
neamului omenesc nu avea să sufere şi care a declarat: Slujitorul nu este mai mare decât stăpânul
lui (Ioan 15,20).
În boala lui finală, Elisei nu s-a plâns şi nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. El ştia că prezenţa
Domnului era întotdeauna aproape şi că îngerii se aflau continuu alături de el. După cum a trăit,
aşa a şi murit, cu încredere, speranţă şi credinţă până la sfârşit.
În anul următor. Evident anul care începea primăvara (vezi pag. 109 orig.) cu luna lui Nisan,
aproximativ cu aprilie al nostru. Acesta era anotimpul natural pentru campanii militare, pentru că
sezonul ploilor era trecut şi recoltele din Palestina era coapte. În felul acesta, oştile invadatoare
puteau să părăsească ţara şi să care cu ele noi stocuri de cereale.
Moabiţi. Moab se afla la est de Iordanul inferior şi Marea Moartă (vezi despre cap. 3,4). Ioram şi
Iosafat câştigaseră într-o măsură biruinţă asupra moabiţilor (cap. 3,24) dar vrăjmaşul recâştigase
acum şi făcea expediţii de prădare în teritoriile lui Israel.

21 Când au văzut una dintre aceste cete, nişte israeliţi care îngropau un mort s-au
grăbit şi au aruncat trupul mortului în mormântul lui Elisei d(Fiind săpat în piatră,
mormântul trebuia să se pregătească din timp. Datorită invaziei moabite însă, trupul
a fost pus într-un mormânt deja ocupat; practica era folosită în acea vreme, însă
înainte de a aşeza un alt trup în mormânt oasele celui ce fusese înmormântat acolo
erau scoase şi păstrate într-un osuar (nişte cufere din lemn sau din piatră), lucru care
n-a mai fost posibil în situaţia aceea). Când trupul mortului a atins oasele lui Elisei,
omul a înviat şi s-a ridicat în picioare.
A înviat. Întâmplarea aceasta probabil că a avut un efect puternic asupra acelora care au fost
martiri la această minune şi asupra celor cărora le-a fost povestită mai târziu. Acesta era un timp
de necaz şi nenorocire. Moabiţii făceau incursiuni în ţară şi răpeau recoltele cele noi. Era un timp
când oamenii puteau să se întrebe. Unde este Dumnezeul lui Elisei? Unde sunt minunile din
trecut? Învierea cadavrului făcea dovada că Dumnezeul lui Israel nu era mort. El era gata să facă

~ 99 ~
minuni chiar şi acum. Dacă oamenii ar fi luat aminte la soliile profetului plecat, Dumnezeu ar fi
dat încă o dată biruinţă asupra invadatorului şi ar fi restabilit siguranţa ţării.

22 Hazael, regele Aramului, l-a asuprit pe Israel în tot timpul vieţii lui Iehoahaz.

23 Totuşi DOMNUL a fost îndurător faţă de israeliţi şi a avut milă de ei,întorcându-Şi

faţa spre ei datorită legământului Său cu Avraam, Isaac şi Iacov. Nici până acum n-a
dorit să-i distrugă sau să-i izgonească din prezenţa Lui.

A fost îndurător faţă de israeliţi. Dumnezeu păstrează un raport precis al tuturor naţiunilor spre a
vedea dacă ele vor aduce la îndeplinire destinul divin planificat pentru ele. Lor le este acordată o
perioadă de încercare la sfârşitul căreia, dacă ele n-au ajuns la înălţimea privilegiilor dăruite lor,
ele sunt îndepărtate. Israel încă nu ajunsese la sfârşitul timpului lor de punere la probă. Încă nu era
prea târziu spre a îndrepta greşelile trecutului şi să împlinească scopul original, pe care Dumnezeu
l-a intenţionat când El a chemat pe Aaron, Isaac şi Iacov.
Şi indivizii sunt puşi la probă spre a se vedea dacă vor aduce la îndeplinire scopul divin pentru
care au fost creaţi. Fiecărui om Dumnezeu i-a prevăzut un loc specific în planul Lui. Omul are
succes într-adevăr numai dacă el aduce la îndeplinire cu credincioşie acest scop fixat de Cer. Mulţi
s-au îndepărtat mult de tiparul original, şi ca şi Israel din vechime, s-au îndreptat spre nenorocire.
Îndurarea lui Dumnezeu încă este prelungită, dar zilele sunt cruciale. Într-o bună zi, şi încă în
curând, focul va încerca lucrarea fiecărui om, spre a se vedea ce fel este (1 Corinteni 3,13).
Atunci, fiecare om va fi răsplătit după faptele lui (2 Corinteni 5,10; Apocalips 22,12).
Până acum. Israel a rezistat, până aici, oricărui efort al Domnului de a-i aduce la pocăinţă. Dar
Dumnezeu a continuat să fie îndurător şi le-a dat orice ocazie să se întoarcă de la nelegiuirea lor
pentru ca naţiunea să nu piară.

24 Hazael, regele Aramului, a murit, iar în locul lui a domnit fiul său Ben-Hadad.

Ben-Hadad. Primul rege cu acest nume a fost un contemporan a lui Asa (1 Regi 15,18), iar al
doilea, un contemporan al lui Ahab şi Iosafat (1 Regi 20,1.34). în inscripţia regelui asirian
Adad-nirari III, Ben-Hadad apare sub numele de Mari, un titlu arameic care înseamnă domnul
meu.

25 Atunci Iehoaş, fiul lui Iehoahaz, a luat înapoi de sub stăpânirea lui Ben-Hadad,
fiul lui Hazael, cetăţile pe care le cucerise Hazael de la Iehoahaz, tatăl său.Iehoaş l-a
învins de 3 ori şi astfel a luat înapoi cetăţile lui Israel.

A luat înapoi. Elisei prezisese această victorie a lui Ioas (v. 17). Dacă regele lui Israel s-ar fi
încrezut în Dumnezeu şi şi-ar fi extins victoriile sale, el ar fi dat Siriei o lovitură zdrobitoare şi
poate chiar mortală (v. 19).

Comentarii Ellen G. White: 14, 15 – 17 PK 261 18, 19 PK 262 22 PK 254.

~ 100 ~
Capitolul 14
Domnia lui Amaţia peste Iuda

1 În al doilea an al domniei lui Iehoaş, fiul lui Iehoahaz, regele lui Israel, a început
să domnească Amaţia, fiul lui Ioaş, regele lui Iuda.
În al doilea an al domniei lui Iehoaş. Acum este rezumată istoria lui Iuda, pentru că Amaţia din
Iuda, a fost următorul împărat care şi-a început domnia lui după ce Ioas din Israel s-a urcat pe tron
(vezi cele despre cap. 13,10). Despre metoda socotirii domniei lui Amaţia vezi pag. 148 orig.

2 El era în vârstă de 25 de ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim timp de

29 de ani. Mama lui se numea Iehoadin şi era din Ierusalim.
3 El a făcut ce este bine înaintea DOMNULUI, dar totuşi nu cum făcuse strămoşul său
David, ci, în toate lucrurile, a făcut la fel cum făcuse tatăl său, Ioaş.
Nu cum făcuse strămoşul său David. Cu inimă care nu era în totul dată Lui (2 Cronici 25,2). Cel
mai de seamă păcat al lui Amaţia a fost închinarea lui la idolii Edomului după ce înfrânse pe
edomiţi în luptă şi ameninţarea vieţii profetului care l-a mustrat din cauza îndepărtării lui de la
Dumnezeu (2 Cronici. 25,14-16).

4 El nu a îndepărtat înălţimile, astfel încât poporul încă mai aducea jertfe şi tămâie
pe înălţimi.
Nu a îndepărtat înălţimile. Iuda a continuat să se închine pe înălţimi până ce aceste altare au fost
îndepărtate de Ezechia (cap. 18,4).

5 După ce şi-a întărit domnia, el i-a omorât pe slujitorii care-l uciseseră pe tatăl său,
regele.
După ce şi-a întărit. Evident că a fost o perioadă de nelinişte şi confuzie după uciderea lui Ioas
din Iuda (cap. 12,20.21), timp în care noul împărat a avut parte de dificultăţi pentru susţinerea şi
păstrarea drepturilor lui. Când aceste necazuri au trecut şi când autoritatea împăratului a fost
restabilită în cuprinsul naţiunii, el a fost în situaţia de a lua măsuri împotriva ucigaşilor tatălui său.

6 Totuşi pe fiii ucigaşilor el nu i-a omorât din pricina a ceea ce este scris în Cartea
Legii lui Moise, unde DOMNUL porunceşte: „Să nu-i omori pe părinţi pentru copii şi
nici pe copii pentru părinţi, ci fiecare om să fie omorât pentru păcatul lui.” a(Vezi
Deut. 24:16)
Fiii ucigaşilor. Menţionarea acestei chestiuni denotă că, în acel timp, era obiceiul de a omorî pe
copii împreună cu părinţii lor pentru astfel de crime.
Legii lui Moise. Vezi Deuteronom 24,16.

7 El a omorât 10000 de edomiţi în Valea Sării şi a cucerit Sela prin luptă, numind-o
apoi Iokteel, nume pe care şi l-a păstrat până în ziua aceasta.

A omorât 10.000 de edomiţi. Aceasta este o menţiune scurtă despre războiul lui Amaţia cu
Edomul, care este tratat mai pe larg în 2 Cronici 25,5-13. În conformitate cu acel raport, Amaţia
nu numai că a ucis 10.000 de edomiţi în luptă, dar pe alţi 10.000 i-a luat captivi, care mai târziu au
fost ucişi fiind aruncaţi de pe vârful unei stânci.

~ 101 ~
 Valea Sării. Localizarea acestei văi este nesigură. S-au sugerat două aşezări: (1) O regiune la
capătul de sud al Mării Moarte şi (2) Wadi el-Milh (sare) la est de Beer-Şeba.
Sela. Literal stâncă. Probabil că aceasta este faimoasa regiune a lui Petra, cam la 90 km sud de
Marea Moartă. Petra este numele grecesc pentru stâncă. Se pare că în acest timp, capitala
Edomului să fi fost în acea regiune.

8 După aceea, Amaţia a trimis nişte soli la Iehoaş, fiul lui Iehoahaz, fiul lui Iehu,
regele lui Israel, zicându-i: – Vino să ne confruntăm!

A trimis nişte soli. Raportul din Cronici face o dare de seamă mai completă despre cauzele care
stăteau la baza războiului iminent. Ca adaos la marea lui oştire, a mai tocmit cu plată din Israel
100.000 de viteji cu 100 de talanţi de argint (2 Cronici 25,6). Totuşi, împăratul, fiind avertizat de
un profet că Domnul nu avea să fie cu el, dacă aceste forţe din Israel îl însoţesc, a dat drumul la
oameni. Nemulţumiţi de acest tratament, soldaţii, pe drumul lor de întoarcere, au atacat şi prădat
un număr de cetăţi din Iuda (2 Cronici 25,7-10.13). Amaţia, ameţit de succesul lui contra
Edomului şi mâniat din cauza prădării cetăţilor lui Iuda la întoarcerea israeliţilor, a hotărât să
poarte război cu Israel.
Să ne confruntăm.O provocare la război.Limbajul sugerează o invitaţie la luptă personală.

9 Dar Iehoaş, regele lui Israel, i-a răspuns lui Amaţia, regele lui Iuda, astfel: –
Spinul din Liban a trimis un sol să-i spună cedrului din Liban: „Dă-o pe fiica ta de
soţie fiului meu!” Imediat însă animalele sălbatice au trecut pe acolo şi au călcat
spinul în picioare.

Spinul. Împăratul lui Israel a răspuns trimiţându-i o solie care exprima dispreţul lui faţă de
împăratul lui Iuda. A avut Amaţia succes împotriva Edomului? Ioas avusese de asemenea succes
împotriva mult mai puternicei împărăţii a Siriei. Replica lui a fost aceea a unui domn care a
considerat drept insultă să primească o provocare de la un vrăjmaş nedemn. Cedrul era cel mai
mare, cel mai puternic şi cel mai maiestuos copac al Palestinei. Spinul era cea mai de jos tufă,
nefolositoare, vrednică de dispreţ pe care oricine îl poate zdrobi sub picioare.
Dă-o pe fiica ta. Iosafat în legătură de alianţă cu Ahab. Aranjamentul a fost sigilat prin căsătoria
fiicei lui Ahab, Atalia, cu Ioram, fiul lui Iosafat (1 Regi 22,44; 2 Cronici 8,18.26; 18,1). Familiile
regale au arătat în continuare prietenia lor prin aceea că au dat copiilor lor acelaşi nume. Ioram şi
Ahazia în Iuda, şi Ahazia şi Ioram în Israel. Împăratul lui Israel pe care Amaţia îl provoca acum la
luptă, purta acelaşi nume ca tatăl lui Amalia, Ioas, ceea ce sugera o continuă perioadă de prietenie
între cele două naţiuni. Este întru totul posibil ca Amaţia să fi făcut propuneri lui Ioas cu privire la
o alianţă formală care urma să fie pecetluită prin căsătoria fiicei lui Ioas cu fiica lui Amaţia. Dacă
este aşa, Ioas îşi bătea joc acum de propunerea lui Amaţia.

10 Tu ai învins într-adevăr Edomul şi de aceea ţi s-a înălţat inima! Bucură-te de

slava ta şi rămâi acasă. De ce să stârneşti o nenorocire care ar putea duce la căderea
ta şi a lui Iuda?

Ţi s-a înălţat inima.Ioas atrăgea aici atenţia la faptele reale în discuţie. Victoria lui Amaţia asupra
Edomului i se urcase la cap. Având succes în războiul împotriva Edomului, fără ajutorul forţelor
lui Israel, Amaţia credea că ar putea uşor să-l umilească pe Ioas.
De ce să stârneşti o nenorocire? Necazurile oamenilor sunt adesea provocate de ei înşişi. Acum
nu exista nici un motiv să se angajeze în război cu Israel. Ioas a făcut bine să nu accepte
provocarea şi să avertizeze pe Amaţia că el căuta cu lumânarea necazul pentru sine şi pentru
naţiunea lui.

~ 102 ~
11 Amaţia însă nu a ascultat. Prin urmare, Iehoaş, regele lui Israel, a pornit la atac.
El şi Amaţia, regele lui Iuda, s-au confruntat la Bet-Şemeş, în Iuda.
Nu a ascultat. Simţămintele lui Amaţia fuseseră tulburate şi, ca rezultat, raţiunea fugise. El
acţiona acum ca un copil răsfăţat, şi a refuzat să asculte de sfatul sănătos care îi fusese dat de
bărbatul pe care el căuta să-l angajeze în luptă.
Bet-Şemeş. O localitate la vreo 25 km vest de Ierusalim. Ioas n-a aşteptat ca Amaţia să atace, ci a
trimis forţele sale la sud, vădit că intenţiona să se apropie de Ierusalim dinspre vest pe vechiul
drum principal care trecea prin valea Sorec. Acesta este drumul folosit acum de calea ferată de la
Iaja la Ierusalim. Aşezarea Bet Şemeş acum Tell er-Rumeileh, a fost excavată de o expediţie
americană (1928-1933).

12 Iuda a fost învins de Israel şi fiecare om a fugit acasă.

A fost învins. Rezultatele au fost precum prezisese. Amaţia şi-a provocat el însuşi răul şi acum
Iuda a trebuit să plătească pentru nebunia împăratului lui.

13 Iehoaş, regele lui Israel, l-a prins pe Amaţia, regele lui Iuda, fiul lui Ioaş, fiul lui
Ahazia, la Bet-Şemeş. Apoi a venit la Ierusalim şi a spart zidul Ierusalimului de la
Poarta Efraim până la Poarta Colţului, pe o lungime de 400 de coţi b(Aproximativ
200 m).
L-a prins pe Amaţia. În vremurile de demult, războaiele erau purtate cu mare forţă şi regii şi
comandaţii se aflau adesea în fruntea liniilor de bătaie împreună cu trupele lor. Ahab din Israel şi
Iosia din Iuda şi-au pierdut viaţa în luptă (1 Regi 22,34-37; 2 Regi 23,29) şi viaţa lui Iosafat a fost
serios ameninţată (1 Regi 22,32.33).
Poarta Efraim. Aceasta era o mare secţiune fie a zidului nordic la capătul de vest sau zidul vestic
la capătul nordic. Obiectivul acestei nimiciri evident, era să lase capitala lui Iuda la bunul plac al
lui Israel. Pierderea acestei părţi a zidului era o mare umilire pentru poporul lui Iuda.
Patru sute de coţi. Cam la 208 m.

14 A luat tot aurul şi argintul împreună cu toate obiectele pe care le-a găsit în Casa
DOMNULUI şi în vistieriile palatului regelui. A luat şi prizonieri, după care s-a întors
în Samaria.
Aurul şi argintul. Acest incident a avut loc numai la puţini ani după ce Ioas trimisese tezaurul
templului lui Hazael pentru a asigura retragerea împăratului sirian de la Ierusalim (cap. 12,18).
Acum tezaurul care fusese adunat de atunci încoace a căzut de asemenea în mâinile vrăjmaşului.
Prizonieri. Luarea de ostateci era o practică obişnuită în timpurile antice. Aceşti prizonieri erau
aleşi dintre cetăţenii de frunte ai ţării. Biruitorii sperau prin acest plan, să asigure buna purtare
viitoare a învinşilor; nu numai că mândria lui Amaţia a fost umilită, ci întreaga naţiune a lui Iuda a
trebuit să sufere aspru din cauza grăbitei provocări faţă de Ioas.

15 Celelalte fapte ale lui Iehoaş, ce a făcut el şi isprăvile lui din războiul împotriva
lui Amaţia, regele lui Iuda, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor regilor lui
Israel”?
Celelalte fapte. Versetele 15 şi 16 întrerup raportul domniei Amaţia care este continuat în v. 18.
Ele conţin formula de încheiere a domniei lui Ioas, care, totuşi a fost dată în capitolele 13, 12, 13.
Repetarea acestei formule este socotită de unii ca o indicaţie despre coregenţa lui Ieroboam II
alături de tatăl său, Ioas (vezi pag. 82 orig.).

~ 103 ~
16 Iehoaş s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat în Samaria, alături
de regii lui Israel. Şi în locul lui a domnit fiul său Ieroboam.
17 Amaţia, fiul lui Ioaş, regele lui Iuda, a mai trăit încă 15 ani după moartea lui
Iehoaş, fiul lui Iehoahaz, regele lui Israel.
Încă 15 ani. Acesta este singurul loc din rapoartele regilor unde se întâlneşte un astfel de subiect.

18 Celelalte fapte ale lui Amaţia, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor regilor lui
Iuda”?
19 Slujitorii lui Amaţia au pus la cale un complot împotriva lui la Ierusalim. El a
fugit la Lachiş, dar ei au trimis după el oameni care l-au omorât acolo.
Complot. Amaţia a fost departe de a fi popular în Iuda. Nesăbuita provocare adresată lui Ioas,
înfrângerea lui dezastruoasă, umilirea legată de dărâmarea unei mari părţi a zidului Ierusalimului,
luarea de ostatici şi pierderea tezaurului templului şi a palatului, probabil că toate au contribuit să-l
întoarcă pe popor împotriva stăpânului lor.
Lachiş. O cetate identificată în general cu Tell ed-Duweir, la aproximativ 27 mile (43,2 km)
sud-vest de Ierusalim.

20 L-au adus pe cai şi a fost înmormântat la Ierusalim, alături de părinţii săi, în

Cetatea lui David.
Pe cai. Lachiş era legat de Ierusalim printr-un drum de cară care trecea pe la est de podişurile
centrale şi apoi înspre nord, spre capitală. Mica aminteşte carele în aluzia lui profetică la cetate
(Mica 1,13).

21 Şi tot poporul lui Iuda l-a luat pe Azaria c(Numit şi Uzia; peste tot în capitol),
care era în vârstă de 16 ani şi l-a numit rege în locul tatălui său, Amaţia.
Tot poporul. Această declaraţie sugerează o mişcare populară în care era cuprinsă naţiunea
întreagă. Când moare un rege, şi fiul său urmează la tron, în mod normal nu este nevoie să se
amintească faptul că tot poporul era implicat. Despre o coregenţă probabilă a lui Azaria alături de
tatăl său, de pe timpul prinderii lui Amaţia (v. 13), vezi 2 Cronici 25,27; 26,1.22.

22 După ce regele Amaţia a murit, Azaria a rezidit Elatul şi l-a adus din nou sub
stăpânirea lui Iuda.
Elatul. O cetate la golful Acaba, aproape de Eţion Eber (Deuteronom. 2,8), în ţara Edomului
( 1 Regi 9,26). Probabil că ea a căzut lui Israel când David a cucerit Edomul (2 Samuel. 8,14).
Solomon a folosit instalaţiile lui portuare (1 Regi 9,26; 2 Cronici 8,17.18). Probabil că Iuda l-a
pierdut când Edomul s-a răsculat sub Ioram (2 Regi 8,20-22).

Domnia lui Ieroboam II peste Israel

23 Ieroboam, fiul lui Iehoaş, regele lui Israel, a început să domnească la Samaria în
al cincisprezecelea an al domniei lui Amaţia, fiul lui Ioaş, regele lui Iuda. El a
domnit timp de 41 de ani.

Ieroboam. Acelaşi nume ca acela al primului împărat al lui Israel (1 Regi 12,20). Uneori el este
numit Ieroboam II de către învăţaţii de azi, spre a-l deosebi de primul Ieroboam. Se poate ca
Ieroboam II să fi fost numit după întemeietorul regatului lui Israel, şi dându-i fiului lui acest nume,

~ 104 ~
tatăl se poate să fi sperat că urmaşul lui avea să fie al doilea întemeietor şi avea să aducă naţiunea
într-o eră nouă de putere şi prosperitate.

24 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI şi nu s-a depărtat de nici unul din
păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a făcut pe Israel să păcătuiască.
Rău. Aceasta este condamnarea obişnuită a domnitorilor regatului de nord. În lunga linie a
regilor lui Israel, n-a fost nici unul despre care să se fi putut spune că a făcut ceea ce era drept
înaintea Domnului. Ieroboam era din dinastia lui Iehu, dar el a urmat căile rele a dinastiei lui Omri
şi Ahab pe care Iehu l-a răsturnat.

25 El a luat înapoi hotarele lui Israel, de la Lebo-Hamat d(Sau: de la intrarea în

Hamat) până la Marea Arabei e(Marea Moartă), după Cuvântul DOMNULUI,
Dumnezeul lui Israel, rostit prin robul Său Iona, fiul lui Amitai, profetul din
Gat-Hefer –
Hotarele. Literal hotarele. Ieroboam a restaurat naţiunea în hotarele ei originale.
Lebo-Hamat. Expresia aceasta este folosită spre a arăta limita nordică a naţiunii (vezi despre
Numeri 34,8; vezi şi Iosua 13,5; Judecători 3,3; 2 Regi 8,65; Amos 6,14). Ezechiel fixează la fel
Hamatul ca limita nordică a statului (Ezechiel. 47,16; 48,1). Sub domnia lui Solomon naţiunea a
atins această regiune ca hotar al ei (2 Cronici 8,3.4).
Marea Arabei. Marea Moartă (vezi Numeri 34,12; Deuteronom 3,17; 4,49; Iosua 3,16). Teritoriul
de la răsărit de Iordan fusese pierdut de Israel în timpul domniei lui Iehu (2 Regi 10,32.33) şi a lui
Ioahaz (2 Regi 13,3.25) şi a fost parţial reluat de Ioas (2 Regi 13,25).
Iona. Acesta este proorocul care a fost trimis la Ninive (Iona 1,1.2).Iona avea o slujbă mai întinsă
decât raportează cartea lui Iona. Observaţia făcută aici, că slujba lui Iona a avut loc în timpul
domniei lui Ieroboam II, ne face în stare să fixăm data aproximativă a întâmplărilor raportate în
cartea lui Iona.
În conformitate cu încercarea cronologică folosită în acest comentariu, regii care au domnit
asupra Siriei în timpul domniei lui Ieroboam II au fost Adad-Nirari III, 810-782; Salmanasar IV
782-772; Asur-Dan III 772-754; Asur Nirari V, 754-746 (vezi p. 77 orig.).
Gat-Hefer. O localitate la hotarele lui Zabulon (Iosua 19,13) cam la 7 km nord-est de Nazaret. Un
presupus mormânt al lui Iona mai este prezentat acolo. Localitatea poartă acum numele de
Kirbetez-Zurâ din modernul arabic.

26 căci DOMNUL văzuse că necazul fiecărui israelit, sclav sau liber, era nespus de
mare şi nu era nici un ajutor pentru Israel.
Văzuze că necazul. Dumnezeu nu îngăduie ca focul necazului să ardă mai aprig decât este
necesar spre a arde zgura. Dacă copiii Lui răspund la pedepse blânde, judecăţi mai aspre devin
nenecesare. Pe de altă parte, un refuz stăruitor de a se pocăi sub încercări mai uşoare, cere ca
fiecare pedeapsă următoare să vină cu intensitate crescândă. Acesta a fost cazul lui Israel.
Nenorocirile minore fuseseră insuficiente spre a aduce la îndeplinire vreo reformă de durată şi
naţiunea, prin continua ei răzvrătire, se apropia rapid de ultima condamnare completă a nimicirii
naţionale. Se pare că, sub Ieroboam, temporara uşurare era destinată să prezinte o demonstraţie
despre ce era Dumnezeu binevoitor să facă, chiar în acest ceas târziu, pentru naţiunea răzvrătită.
Încă nu era prea târziu, dar limitele răbdării divine fuseseră aproape atinse; sfârşitul se apropia cu
paşi repezi.
Era o perioadă de intensă activitate profetică. În timpul de criză şi nevoie, Dumnezeu pune la
dispoziţie instrucţiuni divine speciale. Ca adaos la declaraţiile profetice ale lui Iona, profeţiile lui
Osea şi Amos au căzut în această perioadă. Soliile acestor cărţi aruncă o lumină în plus asupra
situaţiilor acestor timpuri.

~ 105 ~
 Sclav sau liber. (în engl. any shut up, nor any left). Exacta însemnătate a acestei expresii nu este
clară. Se pare că înseamnă că mult răspândita nenorocire avea să fie peste toate clasele (vezi
Deuteronom 32,36; 1 Regi 14,10; 2 Regi 9,8). Cele două idei pot fi în antiteză una cu cealaltă,
însemnând celui ce este închis şi celui ce este slobod, sau celui ce este legat şi celui ce este liber.

27 DOMNUL nu hotărâse că va şterge numele lui Israel de sub ceruri, astfel că El i-a
izbăvit prin Ieroboam, fiul lui Iehoaş.
Nu hotărâse. Dumnezeu nu dăduse încă nici o poruncă de nimicire a lui Israel. Dimpotrivă, El a
intenţionat ca vremelnica prosperitate să fie un puternic îndemn pentru Israel să se întoarcă la El.
Refacerea frontierelor trebuia să fie o pregustare a viitoarelor binecuvântări, cu condiţia ascultării.
Scriitorul se pare că avea în minte Deuteronom 32,36-43. Încă nu sosise timpul pentru ca Domnul
să şteargă numele lor de sub ceruri (Deuteronom. 29,20).
I-a izbăvit.Prosperitatea aceasta a venit în ciuda răutăţii lui Ieroboam(vezi v. 24).Cei răi niciodată
nu cunosc cât de mult datorează binecuvântările lor, braţului binecuvântat al lui Dumnezeu.
Victoriile nu au fost o indicaţie că Dumnezeu a aprobat umblarea atât a împăratului, cât şi a
poporului. În schimb, victoriile au fost o invitaţie reînnoită pentru poporul Său să se întoarcă la
scopul original al chemării lor.

28 Celelalte fapte ale lui Ieroboam, tot ce a făcut el şi isprăvile lui din războiul în
care a luat înapoi pentru Israel, Damascul şi Hamatul, care aparţinuseră lui Iuda, nu
sunt scrise oare în „Cartea cronicilor regilor lui Israel”?
Tot ce a făcut el. Ieroboam a făcut mult spre a întări naţiunea, dar raportul domniei lui este scurt.
Succesul naţional a fost urmat de mândrie naţională,condamnată puternic de profeţii contemporani
(Osea 5,5; 7,10; Amos 6,13).
A luat înapoi pentru Israel, Damascul şi Hamatul. Afirmaţia aceasta indică spre întinderea
nordică a regatului lui Iuda din acea vreme. Damascul a fost adus sub stăpânirea lui Israel de către
David (2 Samuel 2,6) şi a continuat să fie parte din imperiul lui Solomon (1 Regi 11,23.24).
Regatul lui Solomon a inclus şi Hamatul (2 Cronici 8,4). Nu este clar dacă este vorba de oraşul,
sau de districtul Hamatului (vezi despre v. 25). Cetatea Hamatului se afla cam la 190 km nord de
Damasc (vezi harta de la p. 769 orig.). Tiglat-Pileser III al Asiriei (746-727 î.Hr.) a susţinut că el a
adus sub puterea lui 19 districte ale Hamatului, împreună cu cetăţile împrejurimilor lor… care au
trecut la Azriau. Acest Azriau probabil că era Azaria, sau Ozia din Iuda, cu toate că au fost unele
dispute între învăţaţi, în privinţa identificării (vezi 2 Regi 16,5).
Dacă această afirmaţie se referă la Azaria din Iuda, aceasta atribuie lui Iuda stăpânirea teritoriului
Hamatului pe timpul campaniei lui Tiglat-Pileser. Se pare că Israel şi Iuda rivalizau pentru
stăpânirea acestei regiuni nordice, având succes, cel puţin o dată, prin Ieroboam care smulge
stăpânirea de la rivalul său din sud. Mai târziu, Iuda a recâştigat stăpânirea deoarece campania lui
Tiglat-Pileser împotriva teritoriului a venit în 747 î.Hr.,10 ani după moartea lui Ieroboam, conform
cu cronologia folosită în acest comentariu. S-a sugerat că interesul lui Iuda în aceste regiuni
nordice, a putut avea legătură cu activităţile asiriene de acolo. Se pare că Azaria din Iuda a jucat
un rol conducător într-o coaliţie vestică împotriva regiunii asiriene, şi că statele mai mici din Siria
nordică l-au recunoscut ca stăpân sau ,cel puţin, Azaria pretindea acest grad – în schimbul
ajutorului lui de a întâmpina agresiunea asiriană. Probabil că Israel s-a simţit ofensat de interesul
lui Iuda în statele care se aflau la nord de hotarele şi odată, în timpul domniei lui Ieroboam, el a
reuşit stăpânirea.

29 Ieroboam s-a culcat alături de părinţii săi, regii lui Israel. Şi în locul lui a domnit
fiul său Zaharia.

Comentarii Ellen G. White: 21, 22 PK, P. 303.

~ 106 ~
Capitolul 15
Domnia lui Azaria peste Iuda

1 Azaria a(Numit şi Uzia; peste tot în capitol), fiul lui Amaţia, regele lui Iuda, a
început să domnească în al douăzeci şi şaptelea an al domniei lui Ieroboam, regele
lui Israel.
Azaria. Numele mai este redat şi ca Ozia (v. 13, 30, 32, 34). Această formă mai scurtă este
folosită în Cronici (cu excepţia genealogiei lui David, 1 Cronici 3,12) şi în Isaia, Osea, Amos şi
Zaharia. Acesta este unul dintre multele exemple de forme variate ale numelor.

2 Azaria era în vârstă de 16 ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim timp de
52 de ani. Mama lui se numea Iecolia şi era din Ierusalim.
3 El a făcut ce este drept înaintea DOMNULUI, tot aşa cum făcuse tatăl său, Amaţia.
Ce este drept. Numai într-o perioadă din domnia lui (vezi despre v. 5) Şi în timpul cât a căutat pe
Domnul, Dumnezeu l-a făcut să propăşească (2 Cronici 26,5).

4 Totuşi, înălţimile nu le-a îndepărtat şi poporul încă mai aducea jertfe şi tămâie pe
înălţimi.
Nu le-a îndepărtat. Nu toate înălţimile erau în mod necesar altare idolatre. Totuşi ele erau locuri
neautorizate de închinare unde poporul aducea jertfele lui mai degrabă decât templul din
Ierusalim.

5 DOMNUL l-a lovit pe rege cu lepră b(Vezi nota de la 5:1) şi a rămas lepros până la
moarte. El a locuit într-o casă izolată c(Sau: într-o locuinţă, eliberat de orice
responsabilitate). Cel care supraveghea palatul şi judeca poporul ţării era Iotam, fiul
regelui.
L-a lovit pe rege. Pentru un raport mai complet al acestui incident vezi 2 Cronici 26,16-21. Este
vădit că Azaria s-a înălţat de îngâmfare din cauza succesului lui în război. În timp ce încerca să
aducă tămâie în templu, el a fost lovit cu lepră.
Casă izolată. Adică, o casă separată. Legea iudaică cerea ca leproşii să locuiască singuri în afara
taberei (Levitic 13,46).
Judeca poporul. Împăratul era judecătorul suprem al ţării. Acum, Iotam a preluat toate
răspunderile regatului în locul tatălui său, cu toate că ultimul a continuat să fie socotit ca domnind.

6 Celelalte fapte ale lui Azaria, tot ce a făcut el, nu sunt scrise oare în „Cartea
cronicilor regilor lui Iuda”?
Celelalte fapte. Printre acestea sunt succesele lui Azaria în războiul împotriva filistenilor,
arabilor, mehuniţilor, extinderea puterii lui asupra lui Amon, întărirea fortificaţiilor Ierusalimului,
interesul lui în creşterea animalelor şi în agricultură, construirea de cetăţi de ocrotire în regiunile
de deşert, reorganizarea şi echiparea oştirii sale, construirea de maşini ca mijloace de împuşcare,
încercarea lui de a aduce tămâie în templu, care a rezultat în lovirea lui cu lepră şi detaliile
îngropării lui (2 Cronici 26,1-23).

~ 107 ~
7 Azaria s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat alături de părinţii săi,
în Cetatea lui David. Şi în locul lui a domnit fiul său Iotam.

Azaria s-a culcat. Isaia a primit vedenia de la Dumnezeu în anul morţii lui Azaria (vezi cele
despre v. 1; comp. cu Isaia 6,1.8).
Cu câţiva ani în urmă a fost găsit la Ierusalim o lespede de piatră bine gravată care conţine
inscripţia: Aici au fost aduse oasele lui Ozia (Azaria), regele lui Iuda. Să nu fie deschisă!
Deoarece inscripţia este scrisă în arameică, scriere pătrată în uz pe timpul lui Hristos, trebuie că
lespedea a fost pregătită în acel timp. Probabil că ea a marcat locul la care au fost aduse oasele lui
Ozia după ce mormântul lui original fusese prădat şi oricum căzuse în ruină.

Domnia lui Zaharia peste Israel

8 Zaharia, fiul lui Ieroboam, a început să domnească peste Israel, în Samaria, în al

treizeci şi optulea an al domniei lui Azaria, regele lui Iuda, şi a domnit timp de 6
luni.

Şase luni. Israel intra acum în ultima perioadă întunecoasă a istoriei. Împărat urma după împărat
în repede succesiune, cu asasinate care erau practica obişnuită a vremii.

9 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI, la fel cum au făcut strămoşii săi. El nu
s-a depărtat de păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a făcut pe Israel să
păcătuiască.

Ce este rău. Aceasta este tot ce s-a raportat despre ultimul împărat al casei lui Iehu. Nedreptatea
era cuvântul de ordine al zilei, şi în curând naţiunea avea să fie adusă la ruină.

10 Şalum, fiul lui Iabeş, a uneltit împotriva lui, l-a lovit înaintea poporului d(TM;
câteva mss LXX: în Ibleam) şi l-a omorât, după care a domnit în locul lui.

Şalum. Nu se cunoaşte nimic despre strămoşii lui Şalum. Numele tatălui nu oferă nici o
dezlegare.
Înaintea poporului. Ebraicul qabal-am. Această expresie ebraică nu este tradusă în unele
manuscrise greceşti, care, totuşi adaugă numele keblaam după Iabeş. O versiune mai târzie redă en
Ieblaam în Ibleam (vezi cap. 9,27). Textul ebraic sugerează că asasinarea a avut loc în public.
Procedeul este o indicaţie despre teribila stricăciune şi nesiguranţă a vremii. Viaţa omenească era
ieftină şi sângele curgea cu îmbelşugare. În moartea lui Zaharia s-a împlinit prezicerea că Domnul
avea să pedepsească casa lui Iehu, pentru sângele vărsat la Izreel (Osea 1,4); de asemenea, şi
prezicerea că Dumnezeu avea să se ridice împotriva casei lui Ieroboam cu sabia (Amos 7,9).

11 Celelalte fapte ale lui Zaharia sunt scrise în „Cartea cronicilor regilor lui Israel”.

12 Aşa s-a împlinit Cuvântul DOMNULUI cu privire la Iehu, care zicea astfel:
„Urmaşii tăi vor domni peste Israel până la a patra generaţie e(Vezi 2 Regi 10:30).”

Cuvântul Domnului…care zicea. Vezi 2 Regi 10,30.Urmaşii lui Iehu care au domnit peste Israel
au fost Ioahaz, Ioas Ieroboam şi Zaharia.

~ 108 ~
 Domnia lui Şalum peste Israel

13 Şalum, fiul lui Iabeş, a început să domnească în al treizeci şi nouălea an al

domniei lui Uzia, regele lui Iuda. El a domnit la Samaria timp de o lună.
O lună. Literal o lună de zile. Şalum a fost un ucigaş şi de un ucigaş a fost vărsat sângele lui după
numai o lună de domnie. Când oamenii leapădă legea Domnului, viaţa nu este sigură, sau fericită
pentru rege sau popor. Oamenii îşi dădeau seama de relele timpului, dar ei încercau să îndrepte
răul prin rău. Drept rezultat situaţia mergea din rău în mai rău până ce întreaga naţiune a fost
aruncată în ruină.

14 Atunci Menahem, fiul lui Gadi, a plecat din Tirţa şi a venit în Samaria. El l-a ucis
pe Şalum, fiul lui Iabeş, în Samaria, după care a domnit în locul lui.
Tirţa. Fosta capitală a lui Israel de la Ieroboam la Omri (1 Regi 14,17; 16,8.9.15.17.23).
Localizarea exactă este necunoscută,dar probabil că locul trebuie să fie identificat cu Tell el-Fărâh,
o mare movilă la vreo 12 km nord-est de Sihem unde francezii fac săpături începând din 1946.
L-a ucis. Iosif (Flavius) susţine că Menahem a fost generalul oştirii (Antichităţi IX, 11,1). În
acele vremuri oamenii erau dornici după putere şi nu se dădeau înapoi de la nimic spre a-şi asigura
ţinta lor. Aceasta era o vreme când judecăţile lui Dumnezeu erau pretutindeni în ţară. Poruncile
Domnului fuseseră lepădate, şi acum poruncile oamenilor erau puţin preţuite (vezi GC 584).

15 Celelalte fapte ale lui Şalum şi uneltirea pe care el a făcut-o sunt scrise în „Cartea
cronicilor regilor lui Israel”.
16 În acea perioadă, Menahem a pustiit Tifsa f(TM; O variantă a LXX: Tapuah, cel
mai probabil) cu tot ce era în ea, precum şi ţinuturile ei dinspre Tirţa, fiindcă cei de
acolo nu au vrut să-şi deschidă porţile. El a pustiit Tifsa şi a spintecat pântecele
tuturor femeilor însărcinate.
Tifsa. Aceasta, cu greu poate fi considerată cetatea cu acelaşi nume amintită de Solomon în
1 Regi 4:24, pentru că acea cetate, binecuvântatul Papsacus, era pe râul Eufrat. Menahem cu greu
ar fi avut ocazia să-şi facă drum spre un loc atât de depărtat pe acel timp. Menţionarea în legătură
cu Tirţa a dus la părerea că acele două cetăţi erau aproape una de alta. Unii identifică pe Tifsah cu
Kirbet Ţafsa, un sat la 7,25 mile (11,6 km) sud-vest de Sihem. Alţii urmează textul revizuit al lui
Lucian care redă Taphoe şi îl identifică cu Tappuah, acum Seik Abu Zarad, cam la 7 7/8 mile
(12,6 km) sud-vest de Sihem.
Nu au vrut să-şi deschidă. Menahem a dat o pildă a cetăţii care a refuzat să fie loială faţă de el.
A spintecat. O astfel de cruzime sălbatică era tipică obiceiurilor barbare ale vremii (2 Regi 8,12;
Osea 13,16; Amos 1,13).

Domnia lui Menahem peste Israel

17 Menahem, fiul lui Gadi, a început să domnească peste Israel în al treizeci şi

nouălea an al lui Azaria, regele lui Iuda şi a domnit la Samaria timp de 10 ani.
18 Toată viaţa el a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI şi nu s-a depărtat de
păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a făcut pe Israel să păcătuiască.

Nu s-a depărtat. Schimbarea de la o dinastie la alta n-a adus nici o îmbunătăţire. Naţiunea nu
avea nevoie de o schimbare de regi, ci de o schimbare a inimii.

~ 109 ~
19 Când Pul g[Tiglat-Pileser III (745-727 î.Cr.)], împăratul Asiriei, a invadat ţara,
Menahem i-a dat lui Pul 1000 de talanţi h(Aproximativ 30 t) de argint pentru ca
acesta să-l ajute să-şi întărească stăpânirea.
Pul. Dintr-o comparare a documentelor asiriene şi babiloniene, cei mai mulţi savanţi moderni
conchid că Pul era pur şi simplu un alt nume pentru Tiglat-Pileser III (vezi pp. 61, 156-159 şi
1 Cronici 5,26).
O mie de talanţi. O astfel de greutate de argint, calculată pe temeiul siclului uşor, ar avea astăzi
valoarea de mai bine de jumătate de milion de dolari (1954 n.n.).Inscripţiile asiriene spun despre
biruinţa lui Tiglat-Pileser asupra lui Merihimme din Samaria sau Menahem din Samaria şi
punerea asupra lui a tributului de aur, argint şi îmbrăcăminte de pânză (vezi pp. 84, 159 orig.).
Chiar înainte de aceasta Adad-Nirari II obţinuse de la regele Damascului 2300 de talanţi de
argint şi 20 talanţi de aur.

20 Menahem a cerut argintul acesta de la toţi oamenii înstăriţi din Israel, fiecare
dându-i împăratului Asiriei câte 50 de şecheli i(Aproximativ 0,6 kg) de argint. Aşa
că împăratul Asiriei s-a întors şi nu a mai zăbovit în ţară.
De la toţi. Un talant de argint era egal cu 3000 de sicli. Această taxă specială asupra oamenilor
bogaţi ar fi cuprins 60.000 de persoane. Lăcomia de câştig, împreună cu viaţa de lux şi apăsarea
celor săraci a fost unul dintre relele cele mai mari ale vremii şi a fost în mod constant denunţat de
către profeţi (vezi Amos 2,6; 3,15; 5,11.12; 6,4; 8,6).

21 Celelalte fapte ale lui Menahem şi tot ce a făcut el, nu sunt scrise oare în „Cartea
cronicilor regilor lui Israel”?
22 Menahem s-a culcat alături de părinţii săi şi în locul lui a domnit fiul său,
Pekahia.
Pekahia. Din ultimii 5 împăraţi ai lui Israel, Pecahia a fost singurul care a urmat tatălui său la
tron. Toţi ceilalţi au obţinut împărăţia prin asasinarea înaintaşilor lor.

Domnia lui Pekahia peste Israel

23 Pekahia, fiul lui Menahem, a început să domnească peste Israel, în Samaria, în al

cincizecilea an al domniei lui Azaria, regele lui Iuda. El a domnit timp de 2 ani.
24 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI şi nu s-a depărtat de păcatele lui
Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a făcut pe Israel să păcătuiască.
Ce este rău. Această scurtă afirmaţie constituie extinderea raportului domniei acestui împărat al
lui Israel. Aceasta a fost o epocă în care oamenii s-au predat întru totul nelegiuirii. Chemările
Domnului la pocăinţă au căzut în urechi surde.

25 Unul dintre ofiţerii lui Pekahia, şi anume Pekah, fiul lui Remalia, a uneltit
împotriva lui şi, împreună cu 50 de ghiladiţi, l-a omorât pe rege, precum şi pe Argob
şi pe Arieh, în Samaria, în fortăreaţa palatului regelui. Aşadar, Pekah l-a ucis pe
Pekahia şi a domnit în locul lui.

Ofiţerii. Ebraicul shalish. În mod literal al treilea. Poate un ofiţer de o oarecare importanţă (vezi
Ex. 14,7). În cazul lui Ioram şaliş-ul evident că era ajutorul împăratului, numit că era călăreţul

~ 110 ~
(domnul în engl.) pe braţul căruia se rezema împăratul (2 Regi 7,2). Când Iehu l-a ucis pe Ioram,
lui Bidcar i s-a ordonat să se ocupe de trupul împăratului căzut (cap. 9,24.25).
Cincizeci de ghiladiţi. Probabil membri ai gărzii regale care au uneltit împreună cu Pecah
împotriva vieţii lui Pecahia.
Argob şi Arieh. Înţelesul acestor cuvinte nu este lămurit. Numele pot fi ori de bărbaţi ori de
locuri.

26 Celelalte fapte ale lui Pekahia şi tot ce a făcut el sunt scrise în „Cartea cronicilor
regilor lui Israel”.

Celelalte fapte. Din fericire, rapoartele vieţii acestor regi răi sunt scurte. Faptele lor erau rele şi ar
fi fost de puţin folos posterităţii amintirea multelor nelegiuiri ale lor.

Domnia lui Pekah peste Israel

27 Pekah, fiul lui Remalia, a început să domnească peste Israel, în Samaria, în al

cincizeci şi doilea an al domniei lui Azaria, regele lui Iuda, şi a domnit timp de 20
de ani.

Pekah. Pentru sincronizarea urcării pe tron a lui Pecah şi perioada acoperită de domnia lui vezi
p. 85, 150 orig.

28 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI şi nu s-a depărtat de păcatele lui

Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a făcut pe Israel să păcătuiască.

29 În timpul domniei lui Pekah, regele lui Israel, Tiglat-Pileser j[Tiglat-Pileser III
(745-727 î.Cr.)], împăratul Asiriei, a capturat cetăţile: Iyon, Abel-Bet-Maaca,
Ianoah, Kedeş, Haţor, Ghilad şi Galileea, precum şi toată ţara lui Neftali şi i-a dus
pe locuitorii lor în captivitate în Asiria.

Tiglat-Pileser. Probabil că aceasta era spre sfârşitul domniei lui Pecah, pentru că Tiglat-Pileser
declară că poporul lui Israel au răsturnat pe împăratul lor Pecah şi cere ca el să pună pe Osea
peste ei, ca împărat.
Iyonul,Abel-Bet-Maaca. Cetăţi lângă hotarul lui Neftali, în partea de nord. Ele sunt printre cele
lovite de Ben Hadad în timpul domniei lui Baeşa (1 Regi 15,20) Prima cetate poate fi localitatea
Tell ed Dibbîn, iar a doua, Tell Abu Sifri. (Vezi despre 1 Regi 15,20).
Ianoah. În partea cea mai de nord a lui Israel, neidentificată.
Kedeş. O cetate cam la peste 4 mile (6,4 km) nord-vest de lacul Hule. Ea a fost cucerită de Iosua
(Iosua 12,22) şi atribuită seminţiei lui Neftali (Iosua 19,37). De obicei este numită Chedeş-Neftali
(vezi Judecători 4,6) spre a se deosebi de alte cetăţi cu acelaşi nume. Aşezarea Chedeş este acum
cunoscută ca Tell Quades.
Haţor. Tell el-Waqqâş, 3,8 mile (6,1 km) sud-vest de cel dintâi Lac Hule.
Ţara lui Neftali.Necazul la care se referă în Isaia 9:1, pe care Domnul l-a adus asupra lui Zabulon
şi Neftali probabil că este incursiunea lui Tiglat Pileser amintită aici.
I-a dus…în captivitate. Asirienii obişnuiau să transporte pe captivi din teritoriile cucerite în
străduinţa de a descuraja revoltele. Captivitatea amintită aici este prima dintr-o serie care s-a
terminat numai atunci când, atât Israel, cât şi Iuda au fost nimicite complet. Judecăţile au împlinit
prezicerile lui Moise (Deuteronom 28,64.65). Rubeniţii şi gadiţii şi jumătate din seminţia lui
Manase au fost de asemenea deportate de Tiglat-Pileser (1 Cronici 5,26).

~ 111 ~
30 Apoi Osea, fiul lui Ela, a uneltit împotriva lui Pekah, fiul lui Remalia, şi l-a
omorât. Osea a început să domnească în locul lui, în al douăzecilea an al domniei lui
Iotam, fiul lui Uzia.

A uneltit. Tiglat Pileser III pretinde că el a fost cel care a pus pe Osea pe tronul lui Israel (vezi
v. 29). Probabil că Osea a fost obligat să recunoască suveranitatea împăratului asirian mai înainte
de a i se permite să se urce pe tronul lui Israel.
Al douăzecilea an al domniei lui Iotam. Vezi cele despre v. 33.

31 Celelalte fapte ale lui Pekah şi tot ce a făcut el sunt scrise în „Cartea cronicilor
regilor lui Israel”.

Domnia lui Iotam peste Iuda

32 Iotam, fiul lui Uzia, a început să domnească peste Iuda în al doilea an al domniei
lui Pekah, fiul lui Remalia, regele lui Israel.

Să domnească. Iotam a început să poarte sarcinile statului când Ozia a fost lovit de lepră şi a fost
obligat să locuiască într-o casă, singur (v. 5).
Al doilea an. După raportul domniei lui Azaria, raportul biblic continuă cu domniile a 5 împăraţi
ai lui Israel, care toţi au venit la tron în timpul domniei lui Azaria. Ultimul din aceştia, Pecah, a
început să domnească în al 52-lea an al lui Azaria (v. 27), anul morţii lui Azaria (v. 2). Începând
de aici raportul se întoarce la Iuda şi domnia lui Iotam, care a urmat tatălui său, Azaria.

33 El era în vârstă de 25 de ani când a început să domnească şi a domnit la Ierusalim

timp de 16 ani. Mama lui se numea Ieruşa şi era fiica lui Ţadok.

Timp de 16 ani. Pentru o comparaţie a acestei afirmaţii cu raportul urcării pe tron a lui Osea în al
20-lea an al lui Iotam (v. 30) vezi p. 150 orig).

34 El a făcut ce este drept înaintea DOMNULUI, tot aşa cum făcuse şi tatăl său, Uzia.

Ce este drept. În timpul anilor când Israel a fost stăpânit de împăraţi care veneau la tron prin
crimă şi au umplut domnia lor cu rele, Iuda a fost în mare măsură binecuvântat prin urmaşi ai
liniei lui David care s-au temut de Dumnezeu şi au fost credincioşi faţă de El.

35 Totuşi înălţimile nu le-a îndepărtat şi poporul încă mai aducea jertfe şi tămâie pe
înălţimi. El a zidit Poarta de Sus a Casei DOMNULUI.

Poarta de Sus. Probabil că aceeaşi cu poarta de sus a lui Beniamin (Ieremia 20,2). Cei 6 oameni
ai lui Ezechiel au venit pe drumul porţii de sus dinspre miazănoapte (Ezechiel 9,2).

36 Celelalte fapte ale lui Iotam, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor regilor lui
Iuda”?

Celelalte fapte. Unele din acestea sunt raportate în 2 Cronici 27,3-6.

~ 112 ~
37 În acele zile DOMNUL a început să trimită împotriva lui Iuda pe Reţin, regele
Aramului, şi pe Pekah, fiul lui Remalia.

Reţin, regele Aramului. Alianţa Reţin-Pecah a început în timpul domniei lui Iotam, a continuat şi
a ajuns la culme sub Ahaz (cap. 16,7-9; Israel. 7,1). Se crede că evenimentele care au loc acum în
Iuda şi Israel şi naţiunile din jur au fost strâns legate de activităţile asiriene din regiunea
mediteraneană. Tiglat-Pileser era agresiv şi probabil că a hotărât să aducă toate teritoriile ţării de
vest sub jugul asirian. Reţin este amintit în inscripţiile lui Tiglat-Pileser ca Rahianu din Damasc.

38 Iotam s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat alături de părinţii săi,
în cetatea strămoşului său David. Şi în locul lui a domnit fiul său Ahaz.

Comentarii Ellen G. White: 1 – 4 PK 304; 5 PK 304; 18 – 30 PK 287; 34, 35 PK 305.

~ 113 ~
Capitolul 16
Domnia lui Ahaz peste Iuda

1 Ahaz, fiul lui Iotam, regele lui Iuda, a devenit rege în al şaptesprezecelea an al
domniei lui Pekah, fiul lui Remalia.
2 Ahaz era în vârstă de 20 de ani când a început să domnească şi a domnit la
Ierusalim timp de 16 ani. El nu a făcut ce este drept înaintea DOMNULUI,
Dumnezeul lui, cum făcuse strămoşul său David,
Nu a făcut ce este drept.Majoritatea domnitorilor lui Iuda fuseseră regi relativ buni;de aici înainte
mulţi au fost răi. Domnia lui Ahaz a marcat începutul declinului final al naţiunii. Au fost făcute
eforturi de către Ezechia şi Iosia să oprească curentul nelegiuirii, dar efectele nu au fost decât de
scurtă durată. O naţiune nu poate dăinui timp îndelungat fără dreptate şi fără o conducere bună.
Oamenii răi aduc în mod automat asupra lor, ruina proprie.

3 ci a umblat în căile regilor lui Israel. El l-a trecut chiar şi pe fiul său prin foc
a(Sau: l-a sacrificat în foc; peste tot în carte), potrivit obiceiurilor idolatre ale
popoarelor pe care le izgonise DOMNUL dinaintea israeliţilor.
Regilor lui Israel. Ahaz a făcut chipuri pentru Baal (2 Cronici. 28,2), imitând în felul acesta
practicile lui Ahab şi Izabela din Israel.
L-a trecut chiar şi pe fiul său prin foc. A trecut pe fiii săi prin foc (2 Cronici. 28,3). Astfel de
fapte abominabile erau obişnuite printre naţiunile Palestinei (Deuteronom. 12,31; 2 Regi 3,27).
Manase a fost vinovat de o astfel de nelegiuire (2 Regi 21,6). Practica era continuată şi pe vremea
lui Ieremia (Ieremia 7,31). Aceste ritualuri teribile erau interzise israeliţilor sub pedeapsa cu
moartea (Levitic 18,21; 20,2).

4 De asemenea, el a adus jertfe şi tămâie pe înălţimi, pe dealuri şi sub orice copac

verde.
5 Atunci Reţin, regele Aramului, şi Pekah, fiul lui Remalia, regele lui Israel, au
pornit război împotriva Ierusalimului. L-au asediat pe Ahaz, dar nu l-au putut
învinge.
Au pornit. Vezi 2 Regi 15,37; Isaia 7,1. Obiectul acestei invazii îndrăzneţe a fost să instaleze o
nouă dinastie la Ierusalim şi să pună capăt dinastiei lui David (Isaia 7,6). Izvoarele asiriene arată
că Azaria a luat o puternică poziţie contra Asiriei, dacă Azriau din Iuda este să fie identificat cu
Azaria din Iuda (vezi despre 2 Regi 14,28). Probabil că această politică de rezistenţă a fost
continuată sub Iotam. Pe timpul lui Ahaz, totuşi se pare că a fost adoptată o politică pro asiriană.
Israel şi Siria au putut să atace pe Ahaz din cauza acestor tendinţe pro asiriene. Prin profetul Isaia,
Domnul a trimis solii de încurajare pentru Ahaz, informându-l că, până la urmă Israel şi Siria nu
vor reuşi în atacul lor împotriva regatului lui Iuda (Isaia 7,4-7; 8,4).
Nu l-au putut învinge. Totuşi, Israel şi Siria au reuşit să ia mulţi captivi (2Cronici 28,5-8). Ca
adaos la acest necaz dinspre nord, edomiţii în sud şi filistenii în vest au pustiit Iuda
(2 Cronici 28,17.18). Unii sugerează că statele de pe ţărmul mediteranean intraseră într-o
confederaţie împotriva Asiriei şi că au luat măsuri concertate împotriva lui Ahaz, din cauza
refuzului său de a se uni cu ele spre a rezista năvălirilor acestei puteri care se ridica.

~ 114 ~
6 În vremea aceea, Reţin, regele Aramului, a readus Elatul sub stăpânirea Aramului,
izgonindu-i pe iudei. Astfel edomiţii b(LXX, Tg, VUL (vezi şi 2 Cronici 28:17);
TM: arameii) s-au întors la Elat şi au locuit acolo până în ziua de azi.
A readus Elatul. Vezi cele despre cap. 14,22.
Iudei. Ebraicul Yehudim, de la Yehudah (Juda) unul din cei 12 fii ai lui Iacov. Acesta este primul
loc unde se află cuvântul în Scripturi. Termenul este aplicat mai întâi numai la cetăţenii regatului
sudic al lui Iuda. După captivitate, el este folosit spre a desemna pe toţi cei care s-au întors în
Palestina fără a ţine seamă de apartenenţa la seminţie (Ezra 4,12; Neemia 1,2). Pe timpul erei
creştine numele cuprinde pe oricare descendent al lui Iacov (Matei 2,2).

7 Ahaz a trimis nişte soli la Tiglat-Pileser, împăratul Asiriei, ca să-i spună: „Eu sunt
slujitorul şi fiul tău! Vino şi salvează-mă de regele Aramului şi de regele lui Israel,
care s-au ridicat împotriva mea.”
A trimis soli. Ahaz a făcut acest pas împotriva sfatului profetului Isaia care l-a încurajat să-şi
pună încrederea în Dumnezeu şi nu în om (Isaia 7,7-13; 8,13).
Salvează-mă. Un astfel de strigăt ar fi trebuit să fie adresat numai lui Dumnezeu din cer.
Îndreptarea cererii către Tiglat-Pileser a fost o tristă reflectare a lipsei de credinţă a lui Ahaz în
Dumnezeu. În repetate rânduri, Domnul a făgăduit să izbăvească pe poporul Său în vreme de
suferinţă. Isaia l-a îndemnat pe împărat să-şi pună încrederea în Dumnezeu, iar nu în om, dar Ahaz
a refuzat să audă sfatul profetului.

8 Ahaz a luat argintul şi aurul care se aflau în Casa DOMNULUI şi în vistieriile

palatului regelui şi le-a trimis ca dar împăratului Asiriei.
Argintul şi aurul. Ahaz a golit templul de tezaurul lui şi a acordat comoara consacrată unui
împărat păgân. El era dispus să se lege printr-o alianţă cu un domnitor păgân şi să se desfacă de
Stăpânul cerului.

9 Împăratul Asiriei l-a ascultat. Şi astfel împăratul Asiriei a înaintat împotriva

Damascului şi l-a capturat. Apoi i-a dus pe locuitori în captivitate la Chir şi l-a ucis
pe Reţin.
L-a ascultat. Poate că primul beneficiu care a rezultat din această alianţă a fost un atac asirian
asupra Filistiei, care, conform cu Canonul Eponimic Asirian, sau cu lista limmu (vezi p. 55, 155,
orig.) a avut loc în anul 732.
Împotriva Damascului. În conformitate cu Canonul Asirian Eponym campania a ţinut 2 ani: 733
şi 732. După izvoarele asiriene Damascul a fost luat în 732.
Chir. Aşezarea exactă a acestei cetăţi este necunoscută. După Isaia 22:6, ea era în, sau aproape de
teritoriul Elamului. Elam era o regiune la est de Babilon mărginindu-se la nord cu Asiria. Asirienii
în mod obişnuit au transportat captivi peste toată întinderea imperiului lor. Amos a prezis că
sirienii erau să meargă robi la Chir (Amos 1,5).

10 Regele Ahaz a plecat la Damasc pentru a-l întâlni pe Tiglat-Pileser, împăratul

Asiriei. Când a văzut altarul care era în Damasc, regele Ahaz a trimis preotului Urie
copia şi modelul altarului împreună cu toate măsurile lui.
La Damasc. Ocazia probabil că a fost celebrarea triumfului lui Tiglat-Pileser asupra Damascului
după ce el a capturat cetatea. Poate că toţi regii Asiei de apus au fost adunaţi aici spre a-şi aduce
omagiul lor şi spre a plăti tribut domnitorului asirian.
Altarul. Dacă era un altar sirian sau asirian scriitorul nu arată, dar având în vedere recentele
victorii ale lui Tiglat-Pileser, probabil că acesta a fost unul asirian (vezi cele despre v. 12). Altarul

~ 115 ~
păgân consacrat vreunui zeu păgân a captivat imaginaţia împăratului lui Iuda. Cei mai mulţi
învăţaţi sunt de acord că Tiglat-Pileser a poruncit lui Ahaz să ridice un altar asirian şi să aducă
jertfe pe el ca semn al supunerii faţă de zeii Asiriei. Aceasta era o cerere obişnuită făcută
împăraţilor vasali.
Urie. Aceasta poate să fi fost Urie care şi-a pus semnătura lui pe tabla mare a lui Isaia (Isaia 8:1,
2).

11 Preotul Urie a zidit un altar întocmai după modelul trimis din Damasc de regele
Ahaz; şi preotul Urie l-a terminat înainte de întoarcerea regelui din Damasc.

A zidit un altar. Acesta a fost un lucru înspăimântător pentru un preot al lui Dumnezeu. Preoţia a
fost dedicată pentru a sluji lui Dumnezeu, nu pentru slujba idolilor şi totuşi acest preot al
Domnului a construit un altar păgân care urma să ia locul altarului sfinţit al lui Dumnezeu din
templu.

12 Când s-a întors regele din Damasc şi a văzut altarul, s-a apropiat de el şi a adus
jertfe pe el c(Sau: s-a suit la el).

A adus jertfe pe el(în Romani s-a suit pe el). O faptă de neruşinată obrăznicie faţă de Dumnezeu.
După 2 Cronici. 28:23, Ahaz adusese anterior jertfe zeilor Damascului care-l bătuseră şi a zis:
Fiindcă dumnezeii împăraţilor Siriei le vin în ajutor, le voi aduce şi eu jertfe, ca să-mi ajute.
Acum, pentru că zeii sirieni n-au reuşit să salveze Siria din mâinile lui Tiglat-Pileser, evident că
Ahaz a socotit că zeii asirieni sunt mai puternici şi de aceea era gata să le aducă omagiu.
O cugetare atât de încâlcită din partea împăratului lui Iuda ilustrează cât de departe se mersese,
contrar planului lui Dumnezeu pentru Israel. Planul lui Dumnezeu a fost ca prin naţiunea lui Israel
să prezinte o demonstraţie de absolută superioritate a Dumnezeului lui Israel care ar fi dus în cele
din urmă pe toate popoarele să caute pe Dumnezeul evreilor. Din cauza necredincioşiei împăraţilor
lui Israel, a rezultat efectul opus. Naţiunile din jur au fost aduse să privească cu dispreţ pe
Dumnezeu care, după interpretarea lor, Se arătase de repetare ori inferior zeilor care au învins pe
Israel (vezi Exod 32,12; Numeri 14,13; Deuteronom 9,28; Psalmi 79,10).

13 A adus pe altar arderile de tot şi darurile de mâncare, a turnat darurile de băutură

şi a vărsat sângele jertfelor pentru pace d(Adesea tradus prin jertfă de comuniune
sau jertfă de mulţumire, deoarece poartă şi aceste sensuri).

A adus. Însuşi Ahaz a oficiat ca preot. Numai cu puţin timp mai înainte, preoţii s-au opus lui
Azaria (Osia) când a încercat să ardă tămâie în templu, şi împăratul a fost lovit de lepră pentru
încercarea lui de a-şi însuşi prerogativele preoţeşti (2 Cronici 26,16-19). Acum, preotul a făcut un
altar păgân, ca răspuns la porunca împăratului şi a îngăduit împăratului să oficieze ca preot aşa
după cum era obiceiul în ţările păgâne. Naţiunea a decăzut repede.

14 A îndepărtat dinaintea Casei altarul de bronz care era înaintea DOMNULUI, pentru
a nu fi între noul altar şi Casa DOMNULUI şi l-a aşezat la nord de noul altar.

Altarul de bronz. Altarul de aramă ocupase mai înainte locul de cinste direct în faţa porticului
templului. După câte se pare, noul altar a fost aşezat între altarul de aramă şi poarta de răsărit.
Aceasta ar fi făcut ca altarul de aramă să împiedice vederea spre templu. Probabil că din acest
motiv el a fost îndepărtat din vechea poziţie şi aşezat la nord de altarul cel nou,între acesta şi zidul
de nord al curţii templului.

~ 116 ~
15 Regele Ahaz i-a dat următoarea poruncă preotului Urie: „Să aduci pe altarul cel
mare arderea de tot de dimineaţă şi darul de mâncare de seară, arderea de tot a
regelui şi darul lui de mâncare, arderea de tot a întregului popor din ţară, darul lor de
mâncare şi darurile lor de băutură; să torni pe el tot sângele arderilor de tot şi tot
sângele jertfelor. Iar altarul de bronz îl voi folosi pentru a căuta călăuzire!”
Altarul cel mare. Altarul cel nou a luat locul altarului de aramă a lui Solomon. El este numit
mare probabil că nu din cauza dimensiunilor, pentru că el putea să fie mult mai mic decât altarul
lui Solomon de mari dimensiuni (2 Cronici 4,1), ci din punct de vedere al funcţiilor lui. Noul altar
trebuia să înlocuiască pe cel vechi în multe din principalele jertfe prescrise de legea mozaică (vezi
ex. 29,38-42; Numeri 28,3-31; 29,2-39).
Altarul de bronz. Indicaţia de aramă poate să însemne că altarul cel nou era din material diferit,
probabil din piatră.
Îl voi folosi pentru a căuta călăuzire[Nu-mi pasă de el-trad. Cornilescu;engl. enquire]. Ebraicul
baqar, a cerceta, a căuta. Textul poate să fie înţeles în două feluri. El poate să însemne că Ahaz
avea de gând să se ocupe de problemă spre a vedea ce trebuia să se facă cu altarul de aramă; sau el
poate fi aplicat în mod specific la folosirea altarului pentru ghicire. Unii au sugerat că Ahaz a
adoptat obiceiul babilonian de ghicire prin mijloacele sacrificiilor prevestitoare în care voinţa
zeilor era constatată prin examinarea măruntaielor animalelor de jertfă (vezi Ezechiel 21,21-23).

16 Şi preotul Urie a făcut totul aşa cum i-a poruncit regele Ahaz.
17 Regele Ahaz a sfărâmat panelele piedestalelor şi a îndepărtat bazinele de pe ele.
A dat jos şi „marea” de pe boii de bronz care erau sub ea şi a aşezat-o pe o
pardoseală de piatră.
A sfărâmat. Probabil că Ahaz a avut nevoie de aramă ca dar pentru împăratul Asiriei (v. 18). Este
evident că el a fost puternic constrâns să procure metal de oriunde putea.
Panelele piedestalelor.Aceste temelii erau suporturi pentru cele 10 lighene de aramă construite de
Solomon (2 Regi 7,27-39).Tăbliile probabil că erau lambriuri ornamentale.Temeliile propriu-zis
n-au fost sfărâmate pentru că atunci când a fost luat Ierusalimul de către Nebucadneţar acestea
erau printre obiectele luate la Babilon (2 Regi 25,13.16; Ieremia 52,17.20).
Marea. Vezi 1 Regi 7,23-26. Marele lighean de aramă n-a fost sfărâmat, ci a fost numai mutat de
pe boii de aramă pe care se sprijinea. Când Ierusalimul a căzut, acest spălător a fost spart şi luat la
Babilon (Ieremia 52,17), ca parte a prăzii de război.

18 La dorinţa împăratului Asiriei a îndepărtat din Casa DOMNULUI atât arcada

Sabatului e(Sensul expresiei în ebraică este nesigur; LXX: platforma tronului), care
fusese construită în interiorul Casei f(Sau: palatului), cât şi intrarea de afară a
regelui g(Fiind acum vasal al împăratului Asiriei, regele lui Iuda este obligat să
renunţe la simbolurile suveranităţii sale: arcada Sabatului (vezi nota precedentă) şi
intrarea de afară a regelui; este posibil ca Ahaz să fi făcut aceste modificări pentru
a trimite din materiale ca tribut împăratului Asiriei).
Arcada Sabatului. Care este însemnătatea exactă a acestei expresii nu este lămurit. Poate că
acesta era vreun hol acoperit sau o platformă folosită în Sabat pentru oaspeţi de cinste – poate
împăratul şi membrii curţii împărăteşti. Aceasta este singura dată când este amintită această
construcţie, undeva în Biblie.
Intrarea de afară a regelui.Înţelesul acestei expresii nu este clar. Unii au crezut că referirea este la
panta pe care urca împăratul la intrarea în casa Domnului (1 Regi 10,5 în engl). În ebraică versetul
întreg este obscur. Septuaginta îl redă astfel: Şi el a făcut temelia pentru tronul din casa Domnului

~ 117 ~
şi a schimbat intrarea dinafară a casei Domnului, din cauza împăratului asirienilor. Unii cred că
Ahaz a anticipat o vizită la Ierusalim a lui Tiglat-Pilser şi a făcut pregătiri spre a-l primi.

19 Celelalte fapte pe care le-a făcut Ahaz, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor
regilor lui Iuda”?

Celelalte fapte. Printre celelalte fapte ale lui Ahaz au fost ridicarea de altare pe acoperişul
palatului (cap. 23,12), după câte se pare destinate pentru închinare la oştirea cerurilor; ruperea în
bucăţi a vaselor sfinte ale templului; închiderea templului însuşi şi terminarea cu serviciile acestea
(2 Cronici. 28,24; 29,7).

20 Ahaz s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat alături de părinţii săi,
în Cetatea lui David. Şi în locul lui a domnit fiul său Ezechia.

A fost înmormântat. Nu în mormintele împăraţilor după raportul paralel (2 Cronici 28,27).

Comentarii Ellen G. White: 1 – 20 PK 322-330; 1 PK 322; 3 PK 324 5 PK 328; 7, 8 PK 329.

~ 118 ~
Capitolul 17
Domnia lui Osea peste Israel. Căderea Samariei

1 Osea, fiul lui Ela, a început să domnească peste Israel, la Samaria, în al

doisprezecelea an al domniei lui Ahaz, regele lui Iuda, şi a domnit timp de 9 ani.
Osea…a început. Pentru cronologia domniei lui Osea vezi pag. 150 orig. Tiglat-Pileser III a
pretins că el a aşezat pe Osea pe tron după ce Pecahia fusese răsturnat de poporul lui Israel, şi că a
primit de la el 10 talanţi de aur şi 1000 de argint,ca tribut. Evident aceasta înseamnă că Osea, după
ce l-a răsturnat pe Pecahia, a făcut pace cu împăratul asirian, şi i-a recunoscut autoritatea.
Tiglat-Pileser era angajat atunci într-o serie de războaie în vest – în 734 împotriva Filistiei şi în
733 şi in 732 împotriva Damascului. Ahaz din Iuda trimisese de curând o delegaţie la
Tiglat-Pileser să cumpere ajutorul lui împotriva lui Pecahia şi Reţin (cap. 16,7-9) şi Osea avea de
asemenea să fie obligat să recunoască stăpânirea Asiriei înainte de a lua tronul în Israel. Revolta
lui contra lui Pecahia a putut fi făcută cu înţelegerea şi ajutorul împăratului asirian.

2 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI, însă nu ca regii lui Israel de dinaintea
lui.
Nu ca regii. Osea nu s-a remarcat prin răutate,cum au făcut alţi împăraţi dinaintea lui.Dacă el s-ar
fi angajat în măsuri de reformă, naţiunea ar fi putut fi salvată chiar în acel ceas târziu. Dumnezeu
este îndurător şi îndelung răbdător, dar, când nelegiuirea a ajuns la o anumită limită şi avertizările
divine au fost de repetate ori respinse cu dispreţ, judecăţile au căzut. După câte se pare, Osea nu a
făcut nimic spre a opri venirea judecăţii.

3 Salmanasar, împăratul Asiriei, s-a ridicat împotriva lui şi astfel Osea a devenit
vasalul lui şi i-a plătit tribut.
Salmanasar. Salmanasar V a început să domnească în 727 î.Hr. Puţin se cunoaşte despre domnia
lui, din cauza stării deteriorate a rapoartelor.
A devenit vasalul lui. Osea recunoscuse pe Tiglat-Pileser ca stăpân şi i-a plătit tribut. El a
continuat acest curs când Salmanasar a venit la tron.

4 Împăratul Asiriei a descoperit însă o uneltire a lui Osea, care îi trimisese soli lui
So, monarhul Egiptului a(Cel mai probabil: la So, la monarhul Egiptului, So (Sais)
fiind capitala Dinastiei XXIV în Egipt), şi nu-i mai aducea tributul anual împăratului
Asiriei. Prin urmare, împăratul Asiriei l-a prins şi l-a aruncat în temniţă.
A descoperit însă o uneltire. Profetul contemporan Osea ia în derâdere nestatornicia lui Israel în
politica lui externă din acel timp, înclinându-se când spre Asiria când spre Egipt (Osea 5,13;
7,8.11.16; 8,9; 11,5.12; 14,3).
So, monarhul Egiptului. Acesta a fost în timpul dinastiei a 23-a a Egiptului, o perioadă când
naţiunea era slabă şi când a domnit simultan un număr de monarhi în diferitele părţi ale ţării.
Domnitorul egiptean So poate fi un oarecare Sib’u la care se referă Sargon ca tartan al Egiptului.
Un obiect egiptean (ushebti) din muzeul din Berlin conţine un cartuş regal cu numele Sb’u care
descoperă că probabil că a fost acolo un împărat temporar cu acest nume, în Egipt (vezi pag. 52
orig.).
Şi nu-i mai aducea. Se pare că Osea a judecat greşit curentul politicii internaţionale. Pe acea
vreme, Asiria era marea putere a lumii şi era sortită să devină şi mai puternică. Egiptul era ceva
mai mult decât un nume şi se afla în perioada declinului lui final. Oprind plata tributului lui faţă de
Asiria, Osea a provocat cea mai grea pedeapsă care avea să urmeze.

~ 119 ~
5 Împăratul Asiriei a străbătut toată ţara şi a mărşăluit împotriva Samariei, pe care a
asediat-o timp de 3 ani.
A asediat-o. Salmanasar a început un asediu de 3 ani (vezi cap. 18,9.10).

6 În al nouălea an al domniei lui Osea, împăratul Asiriei a cucerit Samaria şi i-a dus
pe israeliţi în captivitate în Asiria. El i-a pus să locuiască în Halah şi în Gozan, pe
râul Habor şi în cetăţile mezilor.
A cucerit Samaria. Biblia aminteşte pe Salmanasar ca începând asediul, dar nu numeşte pe
împăratul care a luat cetatea. Cronica babiloniană afirmă că cetatea Şamarain (probabil Samaria) a
căzut în timpul domniei lui Salmanasar, dar Sargon II, urmaşul său, pretinde în documente scrise
spre sfârşitul domniei lui, că el însuşi a capturat cetatea Samariei, la începutul domniei lui. Dacă
această pretenţie este adevărată, atunci,în calitate de comandant general al oştirilor asiriene, şi nu
ca împărat a luat efectiv cetatea. Istoriile diferă dar se pare ca sunt suficiente dovezi pentru
căderea ei, în partea de la urmă a domniei lui Salmanasar (vezi pp. 62, 85 orig.).
Habor. Regiunea râului Khabur, marele afluent al Eufratului cam la 208 km vest de Ninive. Atât
Habor, cât şi Halah sunt amintite în 2 Cronici 5,26 ca localităţi unde Tiglat-Pileser a aşezat pe
robii luaţi de el. Gozan este identificat cu Guzanu, o aşezare în partea nordică a Khabur-ului.
Aşezarea aceasta, numită acum Tell Halaf, a fost dezgropată de germani şi a dat multe obiecte de
mare importanţă. Aşezarea Halah este necunoscută.
Mezilor. Media se află la nord-est de Asiria. Înainte de aceasta, Asiria fusese angajată câtva timp
în conflicte cu mezii. Campania din anul 737 a fost împotriva Mediei.

Cauzele desfiinţării regatului lui Israel

7 Acestea s-au întâmplat din cauză că poporul Israel a păcătuit împotriva

DOMNULUI, Dumnezeul lor, Care i-a scos din ţara Egiptului, de sub stăpânirea lui
Faraon, monarhul Egiptului. Ei s-au închinat înaintea altor dumnezei
Acestea s-au întâmplat. Literal şi aceasta a fost pentru că sau s-a întâmplat pentru că. Scriitorul
continuă să prezinte diferitele motive pentru care Dumnezeu a îngăduit ca Israel să fie bătut de
vrăjmaşii lui şi să fie dus în robie.
Israel a păcătuit. Acesta a fost primul motiv pentru căderea lui Israel. Păcatul a fost răspunzător
pentru alungarea primilor noştri părinţi din Eden, şi el este motivul pentru toate nenorocirile care
s-au abătut de atunci asupra neamului omenesc. Omul nu are un vrăjmaş mai mare decât păcatul.
El nimiceşte tot ce atinge, fie om, naţiune sau o lume întreagă.
Care i-a scos. Politeţea obişnuită ar cere ca israeliţii să arate respect pentru Acela care a arătat o
amabilitate atât de mare faţă de ei. Ei cu greu ar fi putut arăta o ingratitudine mai josnică decât să
uite îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu. Idolatria presupunea o infinit mai mare vinovăţie între
evrei, decât între alte popoare, pentru că păgânii aveau doar un grad limitat de lumină şi nu aveau
experienţa minunatelor binecuvântări pe care Dumnezeu le-a dăruit poporului Său ales. Israeliţii
cunoşteau din experienţa lor personală că Dumnezeu era iubitor şi binefăcător şi totuşi, în ciuda
tuturor acestora ei s-au întors de la El la închinarea zeilor falşi.
Vezi o hartă cureririi Regatului Israel de către Asiria

8 şi au urmat atât obiceiurile neamurilor pe care DOMNUL le-a izgonit dinaintea

israeliţilor, cât şi obiceiurile rânduite de regii lui Israel.

Domnul le-a izgonit. Popoarele băştinaşe din Canaan au fost izgonite dinaintea lui Israel din
cauza obiceiurilor lor monstruoase şi a imoralităţii lor. Cu greu ar fi putut israeliţii să arate o mai

~ 120 ~
mare lipsă de înţelepciune decât să urmeze aceleaşi practici. Aşa după cum au fost condamnaţi
locuitorii băştinaşi ai Palestinei din cauza căilor lor rele, tot aşa a fost şi Israel.
Rânduite de regii lui Israel. Stăpânii lui Israel au fost răspunzători că au condus la păcat pe
poporul lor. Ei au introdus şi au încurajat închinarea la dumnezei falşi, precum Baal şi au
îndepărtat pe popor de la închinarea faţă de Iehova prin cea mai coruptă formă de închinare. Cu
toate acestea, poporul nu a fost prin aceasta fără scuză. Oamenii sunt răspunzători în mod
individual pentru faptele lor. Faptele rele ale conducătorilor nu constituie nici o scuză pentru cei
care îi urmează să adopte acelaşi drum păcătos.
Totuşi israeliţii erau dependenţi în mare măsură de instruire orală. Exemplare ale Legii erau rare
şi puţine, dacă erau unii privilegiaţi care să aibă scrieri sfinte în căminul lor. Oamenii primeau
cunoştinţă despre voia lui Dumnezeu prin preoţi şi alţi conducători religioşi. Dacă aceşti
instructori spirituali învăţau şi practicau ei înşişi răul, rezultatul natural avea să fie pentru cei ce
erau în răspunderea lor să urmeze aceeaşi cale. Majoritatea israeliţilor nu aveau o experienţă
religioasă personală. Religia maselor consta în mare măsură în a urma un sistem de închinare
impus de autoritatea superioară.
Astăzi situaţia este cu totul schimbată. Exemplare ale Bibliei sunt la dispoziţie peste tot. Oamenii
nu mai sunt dependenţi, ca în trecut, de instruirea din partea altora spre a se convinge despre
voinţa lui Dumnezeu. Ei sunt acum îndemnaţi să studieze adevărul pentru ei înşişi şi sfătuiţi să nu
accepte orice învăţătură afară de cazul că ei înşişi au verificat-o, prin propria lor cercetare şi au
găsit-o susţinută de inspiraţie. În ciuda noii situaţii, mulţi îşi hotărăsc calea conduitei lor prin
credinţa şi practicile superiorilor lor religioşi. Un astfel de curs este plin de grave pericole. Acei
care urmează un criteriu omenesc, fac aşa pe propriul lor risc. Dacă ei sunt pierduţi, ei nu vor avea
nici o scuză.
Pe de altă parte, cei care sunt răspunzători pentru că i-a condus greşit sunt, de asemenea, vinovaţi
înaintea lui Dumnezeu. Este răspunderea lor, având în vedere tendinţa altora de a-i imita să
prezinte viaţa lor ca pildă în orice privinţă, şi în acelaşi timp să îndemne pe toţi să caute o
experienţă pentru ei înşişi şi să urmeze numai unicul model desăvârşit, pe Isus Hristos.

9 Israeliţii au făcut pe ascuns împotriva DOMNULUI, Dumnezeul lor, fapte care nu

erau drepte. Ei şi-au zidit înălţimi în toate cetăţile lor, de la turnurile străjerilor până
la cetăţile fortificate.
Pe ascuns. Israeliţii au fost perfizi şi înşelători în a-şi aduce la îndeplinire nelegiuirile lor. Adesea
era o prezentare exterioară a religiei şi respectabilităţii, care acoperea josnicele lor practici imorale
prin disimulare. Pretinzând a sluji lui Iehova, ei erau angajaţi în realitate în practici care erau
direct contrare principiilor împărăţiei Sale.
Înălţimi. La aceste centre, forme de imoralitate josnică însoţeau adesea închinarea idolatră (vezi
Deuteronom 12,2.3; Israel. 57,5-7; Ieremia 2,20; 3,2). Cultul fertilităţii îi antrena pe închinători în
cele mai ruşinoase practici.
De la turnurile. Expresia prezentată astfel înseamnă extinderea de la un capăt al ţării până la
celălalt (vezi cap. 18,8). Erau turnuri pentru supraveghetori în cele mai îndepărtate sectoare, afară
în câmp, pentru scopuri de corotire; şi erau şi mari cetăţi cu ziduri. Înţelesul este că înălţimile erau
întemeiate peste tot, atât în îndepărtate regiuni rurale, cât şi în marile centre populate.

10 Şi-au ridicat stâlpi sacri şi aşere b[Ebr.: aşerim, simboluri din lemn ale zeiţelor
canaanite Aşera sau Aştoret (gr.: Astarte), împlântate pe o înălţime, sub un copac
umbros, alături de un altar; stâlpi sacri, crânguri sacre)] pe orice deal înalt şi sub
orice copac verde.
Stâlpi sacri. Ebraicul masseboth (vezi despre Deuteronom 16,22).
[Crângul] (engl. groves). Ebraicul asherim (vezi despre Ex. 34,13; Deuteronom 16,21;
Judecători 3,7). Că crânguri este o traducere care induce în eroare se vede din faptul că aceste

~ 121 ~
crânguri era aşezate sub fiecare copac verde (vezi Deuteronom 12,2.3; 1 Regi 14,23;
Ieremia 2,20; 3,6).

11 Au ars tămâie pe toate înălţimile, la fel ca neamurile pe care le-a izgonit

DOMNUL dinaintea lor şi au făcut lucruri rele, mâniindu-L pe DOMNUL.
Mâniindu-L pe Domnul.Dumnezeu nu se mânie precum se mânie omul (vezi cap. 13,3). El urăşte
păcatul, dar iubeşte pe păcătos (SC 59). Judecăţile teribile cum au fost au avut un scop înţelept şi
îndurător. (PK 292).

12 Ei au slujit idolilor deşi DOMNUL le spusese: „Să nu faceţi lucrul acesta!” c(Vezi
Ex. 20:4,5)
Idolilor. Ebraicul gillulim buşteni, blocuri, lucruri diforme. Există 12 cuvinte ebraice traduse idol
în VT. Fiecare priveşte pe falsul dumnezeu dintr-un aspect diferit, astfel ca fiind un lucru de
vanitate, sau nimic, o pricină de tremur sau durere, etc. Gillulim descrie idolii cu privire la forma
lor (vezi Deuteronom 29,17; 1 Regi 15,12; 21,26; 2 Regi 23,24; Ezechiel 6,9; 16,36).

13 DOMNUL a avertizat pe Israel şi pe Iuda prin toţi profeţii Săi şi prin toţi văzătorii,
zicându-le: „Întoarceţi-vă de la căile voastre rele şi păziţi poruncile şi hotărârile
Mele, potrivit cu toată Legea pe care am poruncit-o strămoşilor voştri şi pe care
v-am trimis-o prin robii Mei, profeţii!”
Avertizat. Ebraicul ’ud. Cuvântul acesta mai poate fi tradus a sfătui solemn, a repeta, a
însărcina. Avertizările au fost adesea severe, dar scopul lor a fost să ajute pe oameni să-şi dea
seama de pericolul umbletelor lor rele şi să se întoarcă de la nelegiuirile lor. Dacă ei nu se
întorceau, cel puţin nu aveau să fie în măsură să învinuiască pe drept pe Dumnezeu pentru soarta
lor. Nici unul dintre robi nu putea spune, numai dacă aş fi ştiut că acesta va fi rezultatul umblării
mele păcătoase, eu m-aş fi îndreptat. În felul acesta, dreptatea lui Dumnezeu avea să fie apărată, o
parte componentă importantă a umblării lui Dumnezeu cu oamenii. Mărturii din partea cerului
îndeplinesc funcţie asemănătoare şi astăzi. Niciodată Dumnezeu nu a instruit mai serios pe
poporul Lui şi nu l-a avertizat mai solemn (vezi Apocalipsa 3,14-22). Acei care nu ţin seama, vor
fi fără scuză.
Întoarceţi-vă. Acesta era ceva ce Dumnezeu nu poate face pentru poporul Lui. Dumnezeu invită,
pledează, prezintă îndemnuri şi insistă, dar El niciodată nu constrânge. Dacă oamenii nu-şi predau
voinţa, nu există nimic ce Dumnezeu să poată face pentru ei, spre a lucra salvarea lor. Dumnezeu a
făcut tot ce a putut pentru Israel Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? (Isaia 5,4).
Pasul următor trebuie făcut de oameni.

14 Dar ei nu L-au ascultat, ci au fost încăpăţânaţi asemenea strămoşilor lor care nu

crezuseră în DOMNUL, Dumnezeul lor.
Au fost încăpăţânaţi. Aceasta era o obişnuită expresie ebraică însemnând o încăpăţânare rigidă şi
o voinţă egoistă îndărătnică (Deuteronom. 10,16; 2 Cronici. 30,8; 36,13; Neemia. 9,16.17.29;
Proverbe 29,1; Ieremia 7,26; 17,23; 19,15). Adesea, israeliţii au fost numiţi popor încăpăţânat
(Ex. 32,9; 33,3.5; 34,9; Deuteronom 9,6.13). Această perversitate şi încăpăţânare s-a dovedit a fi
ruina lor.
Nu crezuseră. Aceasta este o afirmaţie interesantă în mijlocul unei discuţii care pare să pună un
aşa de mare accent pe comportament. Mulţi susţin că nu se cerea credinţă în religia VT. Este
adevărat că acest har era aproape complet absent în experienţa majorităţii, dar aceasta nu era
pentru că Dumnezeu a intenţionat să fie aşa. Credinţa era tot aşa de esenţială pentru o adevărată
experienţă religioasă în vremurile precreştine ca şi acum. Mulţi nu reuşesc să înţeleagă adevărata
legătură dintre credinţă şi fapte. Este imposibil a despărţi credinţa de fapte.

~ 122 ~
 Scopul planului lui Dumnezeu este de a reface pe deplin caracterele oamenilor ca desăvârşirea
originală a lui Adam din Eden. Aceasta poate fi adusă la îndeplinire numai printr-o combinaţie a
credinţei cu faptele. Orice religie care pune accentul pe credinţă cu excluderea faptelor, prin
aceasta neagă obiectivul credinţei şi oferă oamenilor un surogat de experienţă. Faptele nu pot
mântui, dar omul mântuit va face fapte bune.
Se cere timp spre a dezvolta o credinţă matură. Dacă Israel ar fi fost dispus, Dumnezeu i-ar fi
putut conduce până pe înălţimile credinţei aflate în timpurile NT. Poporul n-a reuşit pentru că ei
nu au crezut. Cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic pentru că n-a găsit
credinţă la cei ce l-au auzit (Evrei 4,2).

15 Ei I-au respins hotărârile, legământul încheiat cu strămoşii lor şi mărturiile pe

care li le-a dat El, umblând după lucruri de nimic d(Cu referire la idoli) şi devenind
ei înşişi de nimic. Ei s-au luat după neamurile care erau în jurul lor, cu toate că
DOMNUL le-a poruncit să nu se asemene cu ele.

După lucruri de nimic. Când un om leapădă legea şi mustrarea Domnului, el se dovedeşte a nu fi

înţelept, ci nebun, pentru că el schimbă comoara cea mai mare pentru lucruri de nimic. Puţin şi-au
dat israeliţii seama de adâncimea nebuniei lor, lepădând pe Dumnezeu şi orânduielile Lui şi
umblând pe căile cele rele. Ei au dat la o parte împărăţia lor şi toată perspectiva lor de fericire şi
pace pentru o simplă goană după vânt. Căutând lucruri de nimic, ei au ajuns de nimic.

16 Ei au renunţat la toate poruncile DOMNULUI, Dumnezeul lor, şi şi-au turnat ca

idoli 2 viţei şi un stâlp al Aşerei e(Vezi nota de la 13:6). S-au închinat întregii oştiri
a cerurilor şi i-au slujit lui Baal.

Toate poruncile. Păcatul creşte ca un cancer. Când o persoană începe să nu asculte de una din
poruncile Domnului, în curând se va afla aventurându-se mai departe pe căile neascultării. Când
israeliţii s-au abătut de la Dumnezeu, şi au început să slujească idolilor, în curând s-au aflat
călcând toate poruncile Domnului. Un profet contemporan a condamnat necredinţa lor. Nu este
adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură strâmb şi minte,
ucide, fură şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri (Osea 4,1.2).
Şi-au turnat…viţei. Versetul acesta enumeră diferitele feluri de idolatrie faţă de care Israel a
căzut ca pradă. Existau atunci puţini cărora li se aducea închinare în Palestina care să nu fi avut
închinători şi printre poporul lui Israel. Despre viţeii de aur ai lui Ieroboam de la Dan şi Betel vezi
1 Regi 12,28-30; despre boschet, ebraicul ’ascherah, făcut de Ahab vezi 1 Regi 16,33).

17 Au trecut prin foc f(Sau: Au sacrificat în foc) pe fiii şi pe fiicele lor, s-au
îndeletnicit cu ghicirea g(Sau: cu divinaţia, cercetarea, prin tot felul de semne, a
lucrurilor ascunse şi a viitorului) şi cu vrăjitoria şi s-au vândut ca să facă ce este rău
înaintea DOMNULUI, mâniindu-L.

Au trecut prin foc. Acestea erau jertfe în care copiii erau consumaţi de flăcări (vezi
Deuteronom 18,10; 32,17; 2 Regi 16,3). Incriminarea lui Iuda era similară (Ieremia 19,5).
Ghicirea. Aceasta consta din felurite tipuri de necromanţie şi vrăjitorie.
S-au vândut. Acei care s-au angajat în aceste practici păcătoase au devenit robi ai puterilor
demonice, înapoi la ritualurile oculte şi misterioase. În loc să fie servi ai lui Dumnezeu, ei erau de
aici înainte, robi ai lui Satana. Ei au descoperit pe cel rău a nu fi nimic altceva decât un fel de
stăpân (1 Regi 21,20).

~ 123 ~
18 De aceea DOMNUL s-a mâniat foarte tare pe Israel şi l-a îndepărtat din prezenţa
Lui, astfel încât n-a mai rămas decât seminţia lui Iuda.
S-a mâniat foarte tare. Vezi cele despre cap. 13,9.

19 Însă nici Iuda nu a păzit legământul DOMNULUI, Dumnezeul lui, ci s-a luat după
obiceiurile rânduite de Israel.
Însă nici Iuda. Soarta lui Israel ar fi trebuit să slujească drept avertizare pentru Iuda. Deşi acum
cruţat, păcatul naţional al regatului de sud, dacă nu era părăsit, avea să aibă drept rezultat aceeaşi
ruină naţională care se abătuse asupra lui Israel.
Rânduite. Obiceiurile introduse de israeliţi şi care au fost urmate de Iuda (vezi 16,3).

20 DOMNUL i-a lepădat atunci pe toţi urmaşii lui Israel, i-a smerit h(Sau: i-a
chinuit), i-a dat pe mâna jefuitorilor şi, în cele din urmă, i-a izgonit din prezenţa Lui.
Toţi urmaşii. Acesta până la urmă a inclus atât pe Iuda, cât şi pe Israel.
I-a dat pe mâna. Aceasta era o judecată naţională şi nu trebuie să fie confundată cu o sentinţă care
să pecetluiască destinele acelora care au alcătuit naţiunea lui Israel, pentru timpul ducerii în robie.
Legătura personală a fiecărui cetăţean cu Dumnezeu a rămas aşa cum fusese înainte de venirea
judecăţii. Dumnezeu lucrează cu indivizi şi naţiuni în două sfere de raporturi, fiecare în mare
măsură, independente una de alta. Judecata lui Israel a fost pierderea statului lui ca naţiune. Este
adevărat că mulţi au suferit personal din cauza catastrofei naţionale, dar evlavia adesea se dezvoltă
în condiţii de adversitate, astfel încât la sfârşit,nenorocirea până la urmă, lucrează spre binele
individului. Despre stăpânirea lui Dumnezeu privind soarta naţiunilor, vezi Educ. 173-179;
Isaia 10,5-12; Habacuc 1,6-11).

21 Căci atunci când El îl despărţise pe Israel de Casa lui David, ei îl puseseră rege
pe Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a înstrăinat pe Israel de DOMNUL şi l-a făcut
să săvârşească un mare păcat.
L-a înstrăinat pe Israel. Conducătorii aveau o puternică influenţă asupra supuşilor lor. Răutăţile
lui Israel au început cu răutăţile primului lor împărat, Ieroboam.Din 2 Cronici 11,13-16 se înţelege
că a avut loc persecuţie religioasă publică.

22 Israeliţii au continuat să săvârşească toate păcatele pe care le-a făcut Ieroboam şi

nu s-au depărtat de ele,
Păcatele pe care le-a făcut Ieroboam. Ieroboam a deschis porţile potopului de nelegiuire.
Inundaţia a cuprins în cele din urmă naţiunea în ruină totală. Dacă oamenii ar fi avut o puternică
experienţă proprie, ei ar fi putut să se opună periculoasei influenţe a împăratului lor (vezi despre
v. 8).

23 până ce DOMNUL l-a îndepărtat pe Israel din prezenţa Sa, aşa cum vestise prin
toţi robii Săi, profeţii. Şi astfel Israel a fost luat de pe teritoriul său şi dus în
captivitate în Asiria, unde a rămas până în ziua de astăzi.
L-a îndepărtat pe Israel. Pentru împlinirea scopului Lui, Domnul a folosit ca unealtă Asiria
(Isaia 10,5-12).
Prin toţi robii Săi. Vezi Osea 1,6; 9,16; Amos 3,11.12; 5,27; Isaia 28,1-4).
A fost…dus. A rămas o mică rămăşiţă (vezi 2 Cronici 34,9). Aceasta a încheiat căsătorii mixte cu
păgânii, au adoptat umbletele lor şi atât de mult au uitat obiceiurile părinţilor lor, încât poporul lui
Iuda a refuzat să-i considere fraţi. După câţiva ani, ei au construit un templu al lor, pe muntele
Garizim, unde s-au închinat şi au îndeplinit ritualul lor ca rival celui din templul din Ierusalim.
~ 124 ~
Poporul care a fost dus departe nu s-a mai întors niciodată. Unii din urmaşii lor s-au unit cu
rămăşiţa lui Iuda care s-a întors după decretul lui Cir (Ezra 1,1-11). Alţii au încheiat căsătorii
mixte cu popoarele unde locuiau, au acceptat religia lor şi umbletele lor şi şi-au pierdut identitatea.
Fără îndoială, că unii au rămas credincioşi convingerilor lor religioase, lăsând ca lumina lor să
lumineze în ţările unde au fost duşi şi au influenţat acolo pe unii să accepte închinarea numai faţă
de adevăratul Dumnezeu.

Colonizarea Samariei

24 Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din
Sefarvayim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei, în locul israeliţilor. Ei au luat în
stăpânire Samaria şi au locuit în cetăţile ei.

Din Babilon. Politica asiriană de deportare nu s-a aplicat numai faţă de Israel, ci faţă de toate
popoarele supuse. Pe acea vreme, Babilonul era sub stăpânire asiriană, dar naţiunea era într-o stare
de nelinişte. Pentru a preveni răscoalele, mulţi babilonieni au fost mutaţi în ţara lui Israel. Sargon
raportează suprimarea unei răscoale în Babilon, la începutul domniei lui şi strămutarea a numeroşi
din poporul lor în ţara Hatti (Siria şi Palestina). Împăratul Asiriei, la care se face referire aici,
probabil că este Sargon, care s-a urcat pe tronul Asiriei în 722 î.Hr.
Cuta. Cetatea aceasta a fost identificată ca Tell Ibrâhîm, la nord de Babilon.
Ava. Identificat într-un fel sau altul cu Tell Kafr `Aya, pe râul Orontes, sud-vest de Homs; dar
alte locuri au fost sugerate, lăsând locaţia nesigură.
Hamat. O cetate pe Orontes cam la 118 mile (189 km) nord de Damasc şi cam la 28 mile (45 km)
nord de modernul Homs. Sargon raportează cucerirea sa (vezi cap. 18,34; 19,13). Hamatul este
cunoscut acum ca Hama.
Sefarvayim. În trecut era identificat cu Sippar pe Eufrat, dar acum este considerat de unii a fi
cetatea siriană Sibraim între hotarul Damascului şi hotarul Hamatului (Ezechiel 47,16). Cu toate
acestea, aşezarea nu poate fi în mod sigur identificată.

25 Când au început ei să locuiască acolo, nu se temeau de DOMNUL şi, prin urmare,

DOMNUL a trimis împotriva lor nişte lei care au ucis pe câţiva dintre ei.

Lei. Aceste animale erau obişnuite în vremurile antice în Palestina (Judecători 14,5;
1 Samuel 17,34; 2 Samuel. 23,20; Proverbe 22,13; 26,13).Probabil că s-au rărit în timpul perioadei
regatelor, deşi uneori sunt amintiţi (1 Regi 13,24; 20,36). În timpul vremurilor dezorganizate de
după căderea Samariei, fără îndoială că numărul şi îndrăzneala lor au crescut. Leii se mai aflau
încă în Palestina şi Siria în timpul evului mediu.

26 Atunci i-au zis împăratului Asiriei: „Popoarele pe care le-ai adus pentru a locui
în cetăţile Samariei, nu cunosc Legea Dumnezeului acestei ţări. El a trimis
împotriva lor nişte lei şi au fost ucise de ei pentru că nu cunosc Legea Dumnezeului
acestei ţări!”

Legea Dumnezeului acestei ţări. Zeii Orientului erau, în cea mai mare parte,zei locali, fiecare din
ei posedând particularităţile lui (vezi 1 Regi 20,23). Oamenii transportaţi în Israel au crezut că ei
probabil au ofensat într-un fel pe zeii locali şi că, din această cauză au fost trimişi leii asupra lor,
ca o calamitate.

~ 125 ~
27 Atunci împăratul Asiriei a poruncit zicând: „Trimiteţi pe unul din preoţii care au
fost luaţi captivi din Samaria să meargă şi să locuiască acolo, ca să-i înveţe Legea
Dumnezeului acelei ţări.”
Unul din preoţi. Preotul reîntors probabil că a fost unul de la altarul din Dan sau Betel.

28 Unul din preoţii care fusese luat captiv din Samaria s-a întors, a locuit la Betel şi
i-a învăţat cum să se teamă de DOMNUL.
A locuit la Betel. Acesta a fost unde era aşezat unul din sanctuarele naţionale şi a fost probabil
unul din preoţii care oficiaseră anterior acolo, cel care s-a întors acum. El a învăţat poporul cu
privire la Iehova; cu toate acestea, idolatria a continuat.

29 Dar fiecare popor şi-a făcut proprii lui zei în cetăţile în care locuiau şi i-au pus în
temple, pe înălţimile zidite de samariteni.
Samariteni. Acesta este singurul loc în VT unde acestui popor îi este dat acest nume.

30 Oamenii din Babilon l-au făcut pe Sucot-Benot, oamenii din Cuta l-au făcut pe
Nergal, oamenii din Hamat l-au făcut pe Aşima,
Sucot-Benot. Unii cred că acesta poate să fi fost Şarpanitu, consoarta zeului babilonian Marduc.
Probabil că acesta a fost titlul lui Marduc însuşi. NerGalateni Renumitul zeu babilonian al
războiului şi zeul stăpân al Cut-ului.
Aşima. O zeiţă din Siria. Tartac şi Asima reprezintă o binecunoscută pereche de zeiţe din
mitologia siriană. Aşim pare să fi fost unul dintre zeii la care s-au închinat iudeii din Elefantina în
secolul V î.Hr.

31 iar cei din Ava i-au făcut pe Nibhaz şi Tartak. Cei din Sefarvayim îşi ardeau fiii
în foc, ca jertfă pentru Adra-Melek şi Ana-Melek, zeii din Sefarvayim.
Nibhaz. Probabil că acesta este un idol la care se închinau aviţii, dar identitatea lui nu este
cunoscută sigur. El a fost identificat de către unii, cu divinitatea elamită Ibna-Haza, de către alţii
cu Nabaz, domnul întunericului.
Tartak. O binecunoscută zeiţă sisiană. În afară de Siria, ei i se aducea închinarea la Aşehelon,
unde ea avea un altar renumit.
Îşi ardeau fiii în foc. Asemenea cu închinarea locală la Moloh.
Adra-Melek. Un zeu căruia i se aducea închinare în Mesopotamia de nord-vest, sub numele de
Adad-milchi, Hadad este rege, o formă a zeului sirian Hadad.
Ana-Melek. În mod literal, Anu este rege. Anu era renumitul zeu al cerului din Mesopotamia
antică.

32 Ei se închinau DOMNULUI I(Lit.: ei erau temători de DOMNUL), dar totodată

şi-au numit pentru ei înşişi tot felul de preoţi ai înălţimilor, care aduceau pentru ei
jertfe în templele de pe înălţimi.
Se închinau Domnului. Mai înainte (v. 25), ei nu se temeau de Domnul. Influenţa preotului din
Betel n-a făcut din aceşti oameni adevăraţi închinători ai Dumnezeului cerurilor. Ideea este că
oamenii alături de închinarea adusă zeilor lor, acordau o oarecare recunoaştere şi Dumnezeului
naţional al lui Israel.
Tot felul. Ei şi-au făcut preoţi din toate clasele poporului, dând puţină atenţie calităţilor care
trebuiau să caracterizeze pe bărbaţii consacraţi serviciului religios.

~ 126 ~
33 Astfel ei se închinau DOMNULUI, dar slujeau şi zeilor lor după obiceiul
popoarelor din care au fost aduşi.

34 Până în ziua de astăzi ei au aceleaşi obiceiuri vechi. Ei nu se închină DOMNULUI;

nu păzesc nici hotărârile şi rânduielile lor şi nici legile şi poruncile pe care le-a dat
DOMNUL urmaşilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel.

Nu se închină Domnului. Această afirmaţie nu contrazice afirmaţia din v. 33. Versetul acela
afirmă că închinarea lui Iehova era amestecată cu închinarea multor altor zei şi zeiţe. Versetul
acesta accentuează că aceasta nu era în nici un caz o recunoaştere adevărată a Domnului. Dacă ar
fi fost, ar fi avut loc o cercetare a legilor Lui şi un efort de a se conforma lor. Nici un om nu poate
sluji şi lui Dumnezeu şi idolilor. Nu există decât un singur Dumnezeu adevărat, şi acei care într-un
fel recunosc şi alte zeităţi nu se tem cu adevărat de Domnul.
Nici hotărârile şi rânduielile lor.Noua închinare amestecată din Samaria nu putea şi nici n-a
recunoscut rânduielile date de Domnul poporului Său. Legea Domnului şi rânduielile legii
mozaice erau în mare măsură neglijate. Israeliţii care rămăseseră în ţară s-au amestecat cu noii
colonişti şi s-au unit cu ei în închinarea lor (vezi 2 Regi 23,19; 2 Cron. 34,3-7.33; Ioan 4,22).

35 DOMNUL încheiase cu ei un legământ şi le poruncise astfel: „Să nu vă temeţi de

alţi dumnezei, să nu vă închinaţi lor, să nu le slujiţi şi să nu le aduceţi jertfe,

Legământ. Vezi Exod 19,5.6.

Să nu vă temeţi de alţi dumnezei. Temelia legământului pe care El l-a făcut cu poporul Său a fost
Legea Celor 10 Porunci a lui Dumnezeu (Exod 20,1-17; 34,27.28): primele două porunci ale legii
au oprit recunoaşterea altor zei şi închinarea la idoli (Exod 20,3-5).

36 ci să vă temeţi de DOMNUL, Care v-a scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu
braţ întins! Lui să vă închinaţi şi Lui să-I aduceţi jertfe!

V-a scos. Compară cu preambulul legii celor 10 porunci date la Sinai (Exod 20,2).

37 Vegheaţi întotdeauna să păziţi învăţăturile, rânduielile, legile şi poruncile pe care

le-a scris pentru voi şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei.

Pe care le-a scris.Scrise aşa fel,încât cerinţele divine să nu poată fi greşit înţelese(vezi Exod 24:3,
4).

38 Să nu uitaţi legământul pe care Eu l-am încheiat cu voi şi să nu vă temeţi de alţi

dumnezei,

39 ci să vă temeţi de DOMNUL, Dumnezeul vostru, şi El vă va izbăvi din mâna

tuturor duşmanilor voştri.”

40 Ei însă n-au ascultat, ci au urmat vechile lor obiceiuri.

Vechile lor obiceiuri. Aproape imediat după ce Dumnezeu făcuse legământul Său cu Israel şi
poporul promisese să fie ascultător (Exod. 24,3.7), ei au dat pe faţă tendinţa lor capricioasă prin
închinarea la viţelul de aur (Exod. 32,8).
~ 127 ~
41 Aşadar, aceste popoare se temeau de DOMNUL, dar slujeau şi idolilor lor. Până în
ziua de azi copiii lor şi copiii copiilor lor fac ceea ce au făcut şi părinţii lor.

Până în ziua de azi. Din aceste cuvinte reiese ,în mod evident că scriitorul acestor cuvinte n-a fost
un contemporan al evenimentelor pe care le descrie, dar că el a trăit la câtva timp după, probabil
după nimicirea regatului lui Iuda (vezi 716 orig.). Papirusul de pe Elefantina (vezi vol. 1,pag. 108)
mărturiseşte despre faptul că, în zilele lui Ezra şi Neemia, iudeii precum i-au numit scriitorii
acestor papirusuri, aveau o religie în care se închinau unui număr de zeităţi alături de Iehova.
Iudeii aceştia s-au aşezat în Egipt, dar ţineau legătura cu marele preot de la Ierusalim şi fiii lui
Sanbalat, guvernatorul Samariei.
Astfel se încheie istoria lui Israel – un popor care ar fi trebuit să fie o comoară deosebită pentru
Domnul dintre toate popoarele (Exod. 19,5). Niciodată nu a pornit un popor cu o făgăduinţă mai
mare, niciodată nu a existat un popor de o mai mare ticăloşie. Israel a descoperit prin experienţa sa
tristă că dreptatea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor (Proverbe 14,34).
Puţin se cunoaşte despre seminţiile nordice după ducerea lor în robie. Probabil că mulţi s-au
amestecat cu popoarele în mijlocul cărora au locuit şi şi-au pierdut identitatea. Alţii au continuat
să se închine lui Iehova şi s-au unit cu iudeii din robia babiloniană (vezi Ieremia 4,20.33).Unii s-au
întors cu exilaţii din Iuda sub Zorobabel şi Ezra (Ezra 8,35; 1 Cronici. 9,3). În timpul NT, iudeii şi
prozeliţii lor se aflau în Media, Parţia, Elam, Capodochia, Frigia, Egipt, Libia, Cirene, Creta,
Arabia, şi peste tot în Orient (Fapte 2,9-11). Câţi din aceştia au fost urmaşii israeliţilor luaţi captivi
de Asiria, nu este cunoscut.

Comentarii Ellen G. White: 1 PK, p. 287 7, 11, 14 – 16 PK , p.291; 20, 23 PK, p. 292.

~ 128 ~
Capitolul 18
Domnia lui Ezechia peste Iuda

1 Ezechia, fiul lui Ahaz, regele lui Iuda, a început să domnească în al treilea an al
domniei lui Osea, fiul lui Ela, regele lui Israel.
Ezechia. De aici înainte, regii ale căror rapoarte vor apărea, sunt regii lui Iuda. Când a venit la
tron Ezechia – probabil coregent cu tatăl său Ahaz, (vezi pp. 86, 150 orig.) – Israel era aproape de
încheierea tragicii lui istorii. Iuda a continuat încă aproape timp de un secol şi jumătate. Umblând
pe căile naţiunilor din jurul lor poporul a căzut pradă pentru acele naţiuni. Ahaz, înaintaşul lui
Ezechia, a mers departe spre a coborî pe Iuda la acelaşi nivel ca pe Israel. Închinarea la zeii păgâni
era încurajată, templul Domnului era consacrat închinării la idoli şi Asiriei i se plătea bir. Ezechia
a făcut o schimbare completă în regimul politic şi religios al tatălui său. Templul a fost curăţat,
închinarea la dumnezeii falşi nimicită, supunerea faţă de Asiria după un timp abandonată şi
naţiunea a fost adusă mai aproape de dreptatea lui Dumnezeu.

2 El era în vârstă de 25 de ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim timp de

29 de ani. Mama lui se numea Abia şi era fiica lui Zaharia.
Douăzeci şi nouă de ani. Despre cronologia lui Ezechia vezi pp. 86, 150, 160 în original.

3 El a făcut ce este drept înaintea DOMNULUI, tot aşa cum făcuse strămoşul său
David.
Ce este drept. Trei din capitolele care mai rămân din cartea Regilor sunt consacrate domniei lui
Ezechia. Ezechia a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, chiar dacă, spre a face aceasta a fost
nevoie de curaj. El a trebuit să meargă contra curentului vremii, şi a întâmpinat opoziţie înăuntrul
ţării sale şi în afara ei. Dar, încurajat de profetul Isaia, el a stat fără frică pentru principii şi a
introdus o reformă religioasă care a contribuit mult ca poporul lui Iuda să se întoarcă la căile
părinţilor lor şi să le dea stabilitate şi putere în mijlocul naţiunilor.

4 A îndepărtat înălţimile şi a zdrobit stâlpii sacri, a tăiat stâlpul Aşerei a(Vezi nota
de la 13:6) şi a zdrobit în bucăţi şarpele de bronz pe care îl făcuse Moise, deoarece
israeliţii obişnuiau să ardă tămâie înaintea lui şi îl numeau Nehuştan b(Nehuştan
sună asemănător cu termenii ebraici pentru bronz, şarpe şi lucru pângărit).
A îndepărtat înălţimile. Până în acest timp înălţimile n-au fost întru totul îndepărtate de când Iuda
a luat fiinţă ca naţiune. Ezechia a văzut ce a adus neascultarea pentru Israel, şi era hotărât ca
naţiunea lui să nu sufere o soartă asemănătoare. El iubea pe Dumnezeu şi era hotărât să facă tot
ce-i sta în putere spre a curăţi ţara de orice formă de idolatrie. Înălţimile, cu toate că erau oprite de
lege, au fost folosite de mulţi din popor ca centre favorite de închinare (1 Regi 3,2; 14,23; 22,43;
2 Regi 12,3; 14,4; 15,4.35). Până pe vremea lui Ezechia ele au fost tolerate de împăraţii lui Iuda şi
fără îndoială că, pe timpul acesta, ele au fost acceptate ca o parte înrădăcinată a religiei naţionale.
A zdrobit stâlpii idolatri. Măsurile acestea au fost luate după curăţirea templului şi păzirea
Paştelor în primul an al domniei lui Ezechia (2 Cronici 29,3.17; 30m1.15; 31,1).
Şarpele de bronz. Vezi Numeri 21,6-9. Acesta este prima referire la acest şarpe,după vremea lui
Moise. Unii cred că acesta a fost păstrat în cortul întâlnirii atâta timp cât acesta a existat şi a fost
transferat la templu pe timpul lui Solomon, dar despre aceasta nu există nici o dovadă. Pe vremea
aceasta, totuşi el era privit ca o relicvă sacră şi se credea că el posedă virtute în el însuşi. Arzând
tămâie înaintea lui, poporul dădea acestui şarpe de aramă veneraţia care trebuia să fie acordată
numai lui Dumnezeu.

~ 129 ~
 Îl numeau. Una din ediţiile LXX-ei, precum Siriaca Targumurile redau: ei l-au numit.
Nehuştan. Probabil dumnezeu de bronz, de la aceeaşi rădăcină ca şi ebraicul nechasheth, bronz.
Alţii derivă pe Nehustan din nachas, şarpe.

5 Ezechia a crezut în DOMNUL, Dumnezeul lui Israel. Nici unul dintre regii lui Iuda
dinaintea lui sau care au urmat după el nu a fost ca el.
În Domnul. Nu în puterea militară ca naţiunile din jur.
Nu a fost ca el. Afirmaţia aceasta, probabil că a fost făcută după încheierea istoriei lui Iuda.
Aceasta nu contrazice ceea ce este spus despre Iosia în cap. 23,25 unde credincioşia lui faţă de
Legea lui Moise este lăudată în mod deosebit. Caracteristica principală a lui Ezechia a fost
încrederea lui în Dumnezeu.

6 El s-a alipit de DOMNUL, nu s-a depărtat de El şi a păzit poruncile pe care

DOMNUL i le-a dat lui Moise.
Nu s-a depărtat. Mulţi regi care au pornit bine, s-au îndepărtat de Dumnezeu în timpul domniei
lor, de exemplu Solomon (1 Regi 1,1-11), Ioas (2 Cronici 24,17-25) şi Amaţia (2 Cronici 25,14-
16). Şi Ezechia a căzut în greşeală (cap. 20,12-19). Dar el niciodată nu a părăsit pe Domnul, şi a
făcut tot ce a putut spre a se îndrepta.

7 DOMNUL a fost cu Ezechia şi oriunde mergea avea izbândă. El s-a răsculat

împotriva împăratului Asiriei şi nu i-a mai fost supus.
Avea izbândă. Această prosperitate materială este prezentată în 2 Cronici 32,23.27-30.
S-a răsculat. Ahaz acceptase suveranitatea Asiriei şi a plătit tribut, pe care acum Ezechia a
refuzat să-l mai plătească.

8 Ezechia i-a învins pe filisteni până la Gaza şi le-a distrus teritoriile, de la turnurile
de pază până la cetăţile fortificate.
I-a învins pe filisteni. Aceasta a constituit revoltă împotriva Asiriei, pentru că Sargon bătuse
Filistia până la hotarele Egiptului şi capturase pe Hanunu, regele din Gaza. În felul acesta, Filistia
era sub stăpânirea asiriană. Sargon a pretins că, în cel de al 11-lea an al lui, el a detronat pe Azuru
din Aşdod şi el menţionează despre încasare de tribut de la Filistia, Iuda, Edom şi Moab.

9 În al patrulea an al domniei lui Ezechia, care era şi al şaptelea an al domniei lui

Osea, fiul lui Ela, regele lui Israel, Salmanasar, împăratul Asiriei, a mărşăluit
împotriva Samariei şi a asediat-o,
Salmanasar. Al cincilea domnitor asirian cu acest nume. El a domnit de la 727-722 î.Hr.
Împotriva Samariei. Versetele 9-12 constituie o repetare a raportului despre căderea Samariei dat
deja în cap. 17,5-23. Căderea Samariei este datată aici, atât în anii lui Ezechia, cât şi în a lui Osea,
şi istorisirea este repetată pentru a face legătura ei cu Ezechia.

10 iar după 3 ani de asediu asirienii au cucerit-o. Aşadar, Samaria a fost cucerită în
al şaselea an al domniei lui Ezechia, care era şi al nouălea an al domniei lui Osea,
regele lui Israel.
Trei ani. Acesta este o bună demonstrare a obişnuitului obicei antic de calculare inclusivă. De la
anii 4 la 6 a lui Ezechia, astăzi noi calculăm un interval de 2 ani, dar cei din vechime au calculat
anii 4, 5 şi 6 ca 3 ani (vezi pag. 36 orig.).
A fost cucerită (ei au luat-o, în engl.). Pluralul ei prezintă interes. El se poate referi la asirieni, în
general, dar aceasta este puţin probabil, pentru că versetul anterior vorbeşte despre Salmanasar ca

~ 130 ~
venind împotriva Samariei şi a împresurat-o. S-a sugerat că ei de aici probabil că se referă la
Salmanasar şi la cineva asociat cu el. Acesta se poate că a fost Sargon, generalul şi succesorul la
tron al lui Salmanasar (vezi cele despre cap. 17,6).

11 Împăratul Asiriei i-a dus pe israeliţi în captivitate în Asiria şi i-a pus să locuiască
în Halah, în Gozan, de-a lungul râului Habor, şi în cetăţile mezilor,
În Halah. Această afirmaţie este tot o repetare luată din cap. 17,6 din raportul de mai înainte
despre căderea Samariei.

12 din cauză că n-au ascultat de glasul DOMNULUI, Dumnezeul lor, ci au încălcat

legământul Lui şi pentru că n-au ascultat şi nici n-au împlinit tot ce le-a poruncit
Moise, robul DOMNULUI.
N-au ascultat. Un scurt rezumat al raportului mai extins despre neascultarea la Israel se află în
cap. cap. 17,7-23.

13 În al patrusprezecelea an al domniei regelui Ezechia, Sanherib c[Împărat al

Asiriei (705-681 î.Cr.)], împăratul Asiriei, a înaintat împotriva tuturor cetăţilor
fortificate ale lui Iuda şi le-a cucerit.
Al patrusprezecelea an. Aceasta este prima din renumitele campanii ale lui Sanherib împotriva
lui Ezechia. Naraţiunea decurge de la capitolele 18,13 la 19,37. Acelaşi raport practic în limbaj
identic, se află în capitolele al 36-lea şi 37-lea din Isaia. Aceasta ar sugera că autorul acestei părţi
din 2 Regi a fost Isaia. Istorisirea oarecum prescurtată din 2 Cronici. 32,1-22 dă amănunte despre
pregătirile de război ale lui Ezechia.
Comentatorii sunt în dezacord dacă istorisirea descrie una sau două campanii. Majoritatea
comentatorilor moderni susţin că raportul descrie o campanie şi că toate evenimentele aparţin
anului al 14-lea al lui Ezechia, 701 î.e.n. Alţii susţin că darea de seamă amestecă rapoartele a două
campanii asiriene, prima în la 14-lea an al domniei lui Ezechia, în care au fost luate cetăţile întărite
ale lui Iuda, iar a doua, târziu în timpul domniei lui Ezechia când o mare parte a oştirii asiriene a
fost nimicită (cap. 19,35). În favoarea primei păreri se află faptul că se pare că nu există o
interpretare naturală a naraţiunii biblice. Ba mai mult, izvoarele asiriene descriu o campanie a lui
Sanherib în general datată în anul 701 î.e.n., dar nu fac nici o menţiune pozitivă despre o campanie
de mai târziu, împotriva lui Iuda, deşi rapoartele pot fi incomplete, sau poate că acestea au omis în
mod intenţionat din analele lui Sanherib un raport despre înfrângerea lui. Cât priveşte campania
din 701, Sanherib pretinde că el a închis pe Ezechia ca pe o pasăre în colivie, o descriere care se
potriveşte în mod egal unei campanii care invadează cetăţi întărite din Iuda, cât şi uneia mai
hotărâte care ameninţa Ierusalimul.
Pregătirile extensive ale lui Ezechia (vezi 2 Cronici 32,2-6) sugerează un interval considerabil
între cele două campanii; precum şi faptul că istorisirea biblică pare să arate că moartea lui
Sanherib a avut loc la scurt timp după întoarcerea lui de la încercarea nereuşită împotriva
Ierusalimului. Dacă a fost numai acea campanie din 701 î.e.n., asasinarea lui ar veni cam la 20 de
ani după întoarcerea lui. Ba mai mult, recent au fost descoperite inscripţii în care Tirhaca
(cap. 19,9) îşi dă vârsta de 20 de ani pe vremea când el a devenit coregent cu fratele său, în 690
î.e.n. Aceasta ar face imposibil ca el să fi luat parte la evenimentele descrise dacă ele au avut loc
în 701 î.e.n. Mai înainte s-a susţinut că deşi el n-a devenit rege al Egiptului până cam la 690 î.Hr.,
se putea fi fost un general al oştirii. Dacă afirmaţiile lui Tirhaca cu privire la vârsta lui sunt
corecte, singura cale de a sincroniza afirmaţia din cap. 19,9 cu contextul acesteia este a presupune
o a doua campanie spre sfârşitul domniei lui Ezechia (vezi PK 339). Evident că cetăţile întărite a
fost luate şi tribut plătit în prima campanie, iar Ierusalimul salvat prin intervenţie divină în cea de
a doua.

~ 131 ~
 Este fără importanţă că părerile diferă în ceea ce priveşte unde vine despărţirea în naraţiune, care
a fost scrisă spre a arăta atotputernica purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru acei care Îl caută,
mai degrabă decât a procura o schiţă cronologică.
Cetăţilor fortificate. Sanherib pretinde capturarea a 46 de cetăţi din ziduri din Iuda.
Vezi o hartă a invaziei lui Sanherib

14 După aceea, Ezechia, regele lui Iuda, a trimis următorul mesaj împăratului
Asiriei, care se afla în Lachiş: „Am greşit! Depărtează-te de mine şi îţi voi da orice
îmi vei cere!” Împăratul Asiriei a cerut de la Ezechia, regele lui Iuda, 300 de talanţi
d(Aproximativ 10 t) de argint şi 30 de talanţi e(Aproximativ 1 t) de aur.
Lachiş. În raportul despre a treia campanie a lui, împotriva ţării hitite, Sanherib aminteşte ca
venind mai întâi împotriva Sidonului şi apoi împotriva cetăţilor Filistiei. Apoi s-a întors înăuntru
ţării, spre Lachiş. Lachiş se afla la vrei 19,25 mile (30,8 km) sud-est de Aschelon şi la vreo
27 mile (43,2 km) sud-vest de Ierusalim. Acest asediu asupra Lachişului este descris pe un relief
asirian (vezi placa de la p. 64 orig.).
Am greşit. În această fază, Ezechia, cuprins de groază, a capitulat dar n-a predat Ierusalimul. El
s-a gândit să-l cumpere pe Sanherib, plătindu-i o răscumpărare valoroasă.
Trei sute de talanţi. Sanherib a pretins plata a 30 de talanţi de aur şi 300 de talanţi de argint
împreună cu o mare comoară de pietre preţioase, canapele de fildeş, lemne de valoare şi tot felul
de comori valoroase.

15 Ezechia i-a dat tot argintul care se afla în Casa DOMNULUI şi în vistieriile
palatului regelui.
În Casa Domnului.Prin capitularea lui Ezechia faţă de Sanherib,din nefericire templul a trebuit să
sufere.

16 Cu acest prilej Ezechia a desprins aurul cu care tot el, Ezechia, regele lui Iuda,
acoperise uşile şi stâlpii Templului f[Ebr.: hehal, termen ebraic diferit de cel care a
fost tradus cu Casă (bait)] DOMNULUI şi l-a dat împăratului Asiriei.
A desprins aurul. Numai cu puţin timp mai înainte, Ahaz a jefuit templul de comorile lui când a
cumpărat ocrotirea lui Tiglat Pileser (cap. 16,8). De aceea, Ezechia a fost obligat să recurgă la
măsuri extreme spre a aduna suma cerută de Sanherib.

Ierusalimul ameninţat de către Sanherib

17 Împăratul Asiriei i-a trimis din Lachiş pe Tartan, pe Rab-Saris şi pe Rab-Şache

g(Sau: comandantul suprem, comandantul expediţiei şi reprezentantul personal, 3
funcţii militare şi administrative), însoţiţi de o oştire puternică, la regele Ezechia, la
Ierusalim. Ei au pornit spre Ierusalim şi când au ajuns, s-au oprit la canalul de apă al
Iazului de Sus, pe drumul către Ogorul Spălătorului.
Tartan. Acesta este titlul generalului-şef al oştirilor asiriene. Sargon a trimis pe tartarul lui cu
oştirile asiriene să lupte împotriva Aşdodului (vezi Isaia 20,1). În asiriană, cuvântul redat aici ca
Tartan este turtânn sau tartânu.
Rab-Saris. Acesta era titlul unui slujbaş superior de la curtea asiriană, probabil, eunucul-şef.
Rabsarisul lui Nebucadneţar era prezent la Ierusalim când cetatea a căzut în mâinile babilonienilor
(Ieremia 39,3.13): titlul a fost găsit într-o veche inscripţie arameică.

~ 132 ~
 Rab-Şache. Rabşache era un alt slujbaş de seamă asirian, paharnicul-şef. În acest caz, el a fost
purtătorul de cuvânt pentru trimişii asirieni (vezi versetele 19, 26-28). Numai el este amintit ca
întorcându-se la Sanherib (cap. 19,8). În textele asiriene acest titlu oficial apare ca rab’şaqu.
Iazului de Sus. Există o oarecare nesiguranţă cât priveşte poziţia acestui iaz. Unii cred că el era la
sud de oraş, aproape de valea Ghedron, iar alţii cred că el era la nord. Cu câţiva ani mai înainte,
Isaia şi fiul lui, Şear-Iaşub, s-au întâlnit cu Ahaz la acest iaz (Isaia 7,3) care se pare că a existat
înainte de vremea lui Ezechia şi apeductul pe care l-a construit el (vezi p. 87 orig.).

18 Apoi l-au chemat pe rege. Eliachim, fiul lui Hilchia, cel ce răspundea de palat,
scribul Şebna şi cronicarul Ioah, fiul lui Asaf, s-au dus la ei.

Eliachim. Eliachim fusese înălţat la această poziţie importantă după degradarea lui Şebna, ca
împlinire a prezicerii lui Isaia (Isaia 22,20-24). Totuşi unii socotesc că Şebna din Isaia 22 nu a fost
persoana numită aici aşa.
Şebna. Vezi Isaia 22,15-19.
Ioah. Despre acest bărbat nu mai există nici un alt raport. Scribul, sau arhivarul,era unul din
înalţii slujbaşi ai regatului, care redacta edictele regelui, purta grija corespondenţei lui şi probabil
că avea sarcina pungii regale (vezi cap. 12,10).

19 Rab-Şache le-a zis: – Spuneţi-i lui Ezechia: „Aşa vorbeşte marele împărat,
împăratul Asiriei: «Pe ce se bazează această încredere a ta?

Rab-Şache le-a zis. De ce a ţinut Rabşache cuvântarea nu este descoperit. Se poate ca el să fi fost
reprezentantul personal al regelui, ca paharnic-şef, el poate că a fost un fel de maestru de
ceremonii la curtea Asiriei, unul care putea vorbi curgător în alte limbi pe lângă cea asiriană.
Marele împărat. Acesta este un titlul favorit al regilor asirieni. Sanherib se numeşte pe sine:
Sanherib, marele împărat, puternicul împărat, împăratul universului, împăratul Asiriei.
Pe ce se bazează această încredere? Ezechia şi-a pus încrederea în Dumnezeu (2 Cronici. 32,7.8)
şi aceasta era încrederea la care s-au referit acum trimişii asirieni (2 Cronici. 32,10.11).

20 Tu spui că ai strategie şi putere pentru război, dar acestea sunt doar nişte vorbe
goale. În cine te încrezi tu acum de te-ai răsculat împotriva mea?

Strategie şi putere pentru război. Ezechia a făcut mari pregătiri împotriva atacului asirian,
întemeind o oştire, întărind zidurile Ierusalimului, pregătind arme defensive şi ofensive, şi făcând
tot ce a stat în puterea lui spre a fi gata când vor veni asirienii (2 Cronici 32,2-6).

21 Iată că acum te încrezi în Egipt, în acel toiag de trestie frântă, care străpunge şi
răneşte mâna oricui se sprijină pe ea. Aşa este Faraon, monarhul Egiptului, pentru
toţi cei ce se încred în el.

Trestie frântă. O descriere sugestivă a Egiptului. Trestia care creşte la Nil simboliza potrivit ţara
în care creştea ea. Aparent puternică şi sigură, ea era întru totul nevrednică de încredere. Dacă un
om a încercat să se sprijine pe ea, aceasta ar fi rănit mâna celui care a apucat-o. Osea s-a întors
spre Egipt după ajutor şi drept rezultat şi-a pierdut regatul (cap. 4 – 6). Criza prezentă din Iuda a
venit în timpul celei de a 25-a dinastie din Egipt, când Egiptul era răscolit de disensiune internă şi
sortit să cadă ca pradă pentru Asiria. Cu toate acestea, sub o linie de regi etiopieni, Egiptul încerca
încă să se menţină împotriva puterii asiriene.

~ 133 ~
22 Dacă îmi veţi spune: ‘Noi ne încredem în DOMNUL, Dumnezeul nostru!’, oare nu
este El Acela ale Cărui înălţimi şi altare le-a îndepărtat Ezechia, zicând lui Iuda şi
Ierusalimului: ‘Să vă închinaţi înaintea acestui altar din Ierusalim!»’?
În Domnul. Vezi 2 Cronici 32,11.
Le-a îndepărtat. Fără îndoială, Sanherib a auzit despre reformele lui Ezechia, cum au fost
îndepărtate înălţimile şi altarele locale nimicite (cap. 18,4). Mulţi din popor sacrificau pentru
Iehova la aceste locuri neautorizate de închinare şi probabil că au fost ofensaţi de amestecul lui
Ezechia în practicile lor. Acum Rabşache încerca să apeleze la popor împotriva regelui şi se poate
ca el să fi considerat că Ezechia a dovedit în realitate neplăcere pentru Dumnezeu în eforturile lui
de a nimici altarele locale populare.

23 Vino acum şi fă o înţelegere cu stăpânul meu, împăratul Asiriei: eu îţi voi da

2000 de cai, dacă tu vei putea găsi călăreţi pentru ei.
Două mii de cai. Trimisul asirian încerca să-şi bată joc de lipsa de putere militară a lui Iuda.
Asirienii veniseră cu o mare forţă militară de cavalerie şi 2000 de cai aveau să însemne nimic
pentru ei. Ei i-ar fi dat lui Iuda, dacă Iuda putea să facă rost de acel număr de călăreţi instruiţi.

24 Şi cum vei putea îndepărta măcar o singură căpetenie dintre cei mai neînsemnaţi
slujitori ai stăpânului meu, când tu te bazezi pe Egipt pentru care şi călăreţi?
O singură căpetenie. Din nou asirianul înjosea pur şi simplu Iuda pentru slăbiciunea lui militară.
El şi-a bătut joc de popor, care nu avea puterea să respingă pe o singură căpetenie a oştirii asiriene,
pe una dintre cele mai slabe din multele campanii pe care le aveau asirienii pe câmpul de luptă.
Pe Egipt. Rabşache a dispreţuit slăbiciunea lui Iuda şi nebunia de a-şi pune încrederea în atât de
slaba putere a Egiptului.

25 Mai mult, am înaintat eu oare fără DOMNUL împotriva acestui loc, ca să-l
distrug? DOMNUL Însuşi mi-a zis: «Înaintează împotriva acestei ţări şi distruge-o!»”
Domnul Însuşi mi-a zis. Aceasta este o declaraţie remarcabilă din partea unui asirian. A auzit el,
oare, de soliile lui Isaia prin care el a profetizat că Domnul avea să folosească Asiria spre a aduce
judecăţi asupra lui Israel şi Iuda (vezi Isaia 7,17-24; 10,5-12)? În orice caz, el a dorit să lase
impresia că rezistenţa împotriva Asiriei era zadarnică, că lui i s-a dat o sarcină divină să aducă
nimicirea asupra lui Iuda iar condamnarea regatului de sud era inevitabilă.

26 Atunci Eliachim, fiul lui Hilchia, Şebna şi Ioah i-au răspuns lui Rab-Şache: –
Vorbeşte, te rugăm, slujitorilor tăi în limba aramaică h(Limba de circulaţie
internaţională folosită în mod special în diplomaţie şi comerţ. Era cunoscută la
început doar de elite, ajungând ceva mai târziu să fie folosită la scară largă în
Canaan), pentru că o înţelegem, şi nu ne vorbi în limba iudaică i(Sau: ebraică; şi în
v. 28), în auzul poporului care este pe zid!
În limba aramaică. Această declaraţie dovedeşte că limba siriană, sau arameica era deja în uz, cel
puţin într-o oarecare măsură, atât în Asiria, cât şi printre evrei. Materiale contemporane arată că
arameica începea acum să fie limba diplomatică şi comercială pe tot cuprinsul Asiei de vest.
Printre evrei însă,ea nu era încă obişnuită,pentru că oamenii de rând nu erau în stare să o înţeleagă.
După exilul babilonian, limba arameică a luat, în mod gradat, locul limbi evreieşti printre evrei.
În limba iudaică. În afară de această naraţiune cu paralele ei din 2 Cronici. 32 şi Isaia 36,
expresia se mai întâlneşte numai în Neemia 13,24. Cuvântul iudeu apare mai întâi în 2 Regi 16:6,
dar în cărţile biblice de mai târziu numele devine obişnuit, în conformitate cu folosirea

~ 134 ~
contemporană asiriană, poporul din regatul de sud al lui Iuda era deja cunoscut ca Yehudim sau
Iudei şi limba lor ca iudaică.
Care este pe zid. Negocierea avea loc în auzul soldaţilor şi poate al altora de pe zid, şi cuvintele
trimişilor asirieni puteau fi duse în tot cuprinsul oraşului.

27 Dar Rab-Şache le-a zis: – Oare stăpânului vostru şi vouă, m-a trimis stăpânul
meu să spun aceste cuvinte? Oare nu m-a trimis la oamenii aceştia, care stau pe zid
şi care, asemenea vouă, vor trebui să-şi mănânce propriile murdării şi să-şi bea
propriul ud?
Oamenii aceştia,care stau pe zid. Cuvintele erau adresate poporului Ierusalimului, nu numai
regelui. Rabşache încerca să bage groază în inimile poporului şi să aducă o astfel de presiune a
sentimentului popular, împotriva lui Ezechia, încât să fie forţat să renunţe la politica lui de
rezistenţă.
Să-şi mănânce. Prin aceste cuvinte, Rabşache a ameninţat pe iudei cu îngrozitoarele urmări ale
rezistenţei. Dacă asediul continua, poporul avea să fie adus în aşa strâmtorări, încât aveau să fie
forţaţi să-şi potolească foamea şi setea lor cu cea mai nenaturală hrană (vezi 2 Regi 6,26-29;
2 Cronici. 32,10).

28 Atunci Rab-Şache s-a ridicat şi a strigat tare în limba iudaică, astfel: – Ascultaţi
cuvântul marelui împărat, împăratul Asiriei!
În limba iudaică. Cerând lui Rabşache să nu vorbească într-o limbă pe care avea s-o înţeleagă
poporul, trimişii iudei au descoperit una din slăbiciunile lor şi asirianul a profitat de aceasta cât a
putut. Acum cuvintele lui erau pentru popor, nu pentru rege.

29 Aşa vorbeşte împăratul: „Nu-l lăsaţi pe Ezechia să vă amăgească, pentru că el nu

va putea să vă izbăvească din mâna mea!
Nu-l lăsaţi pe Ezechia să vă amăgească. Rabşache se prezenta acum pe sine ca prieten al
poporului din Iuda, încercând să transmită impresia că Ezechia avea în inimă propriile lui interese,
nu acela ale poporului, şi că, prin politica lui de înşelăciune el avea să aducă asupra lor o soartă
groaznică.
Din mâna mea. Un număr de manuscrise ebraice şi multe din traduceri redau, mâna mea. Pasajul
corespunzător din Isaia 36,14 omite această expresie.

30 Nu-l lăsaţi pe Ezechia să vă convingă să vă încredeţi în DOMNUL, zicându-vă:

«Cu siguranţă DOMNUL ne va izbăvi şi cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile
împăratului Asiriei!»
Nu-l lăsaţi pe Ezechia să vă convingă. Se pare că asirienii cunoşteau hotărârea fermă în Domnul
a lui Ezechia precum şi încercările lui de a face ca poporul să-şi pună încrederea în Dumnezeu. De
la început, Ezechia a încurajat pe poporul lui să fie tare (vezi 2 Cronici. 32,7.8).

31 Nu-l ascultaţi pe Ezechia căci aşa vorbeşte împăratul Asiriei: «Faceţi pace cu
mine şi veniţi afară la mine. Atunci fiecare dintre voi va mânca din via lui şi din
smochinul lui şi va bea apă din fântâna lui,

Nu-l ascultaţi. Aceasta era în realitate o invitaţie către poporul lui Iuda de a repudia pe regele lor
şi de a lua situaţia în propriile lor mâini.
Faceţi pace. Invitaţia era pentru poporul lui Iuda de a face pacea cu Sanherib şi să-l primească pe
el ca rege şi prieten al lor.

~ 135 ~
 Via lui. Expresia comunică ideea de pace şi prosperitate, asemenea aceleia de care poporul s-a
bucurat sub Solomon (2 Regi 4,24.25) şi că va fi tot aşa, dacă aveau să accepte condiţiile
legământului (vezi 4,3.4; Zaharia 3,10).

32 până voi veni şi vă voi lua într-o ţară ca a voastră, o ţară cu belşug de grâne şi de
vin, de pâine şi de vii, de măsline şi de miere. Astfel veţi trăi şi nu veţi muri. Nu-l
ascultaţi pe Ezechia fiindcă el vă îndrumă greşit când pretinde că DOMNUL vă va
salva.

Ca a voastră. Cruda politică de deportare a Asiriei a fost prezentată aici, înaintea poporului lui
Iuda, într-o lumină cât se poate de favorabilă. Ei aveau să fie deportaţi, dar într-o ţară unde viaţa
avea să fie tot aşa de fericită şi prosperă ca şi în patria lor. Într-o anumită măsură această afirmaţie
era adevărată, pentru că mulţi dintre cei exilaţi care au fost duşi în ţări străine s-au simţit aşa de
mulţumiţi în noul lor mediu, încât nu au mai fost gata să se întoarcă, atunci când ocazia le-a fost
oferită.

33 Şi-a izbăvit vreodată vreunul dintre zeii neamurilor ţara din mâna împăratului
Asiriei?

Zeii neamurilor. Asirienii aveau un bun motiv să se fălească astfel. Ei s-au dus peste tot după câte
se pare, cu un succes neîntrecut. Se părea că nici un fel de dumnezei nu au fost în stare să
elibereze ţările lor din puterea asiriană. Se părea că Aşur era cel mai puternic dumnezeu dintre toţi.
Nici chiar Dumnezeul evreilor nu părea să fie mai puternic pentru Aşur, pentru că Samara şi-a
primit soarta şi Iuda s-a aflat timp de ani de zile sub puterea asiriană. Puţin au înţeles asirienii că
neascultarea faţă de Iehova a fost aceea care a înjosit pe Israel, şi că succesele asiriene fuseseră
îngăduite chiar de către acel Dumnezeu împotriva căruia ei se mândreau acum.

34 Unde sunt zeii Hamatului şi ai Arpadului? Unde sunt zeii Sefarvayimului, ai

Henei şi ai Ivei? Au putut ei salva Samaria din mâna mea?

Hamatului. Oraşele enumerate aici sunt toate localităţi care căzuseră de curând în faţa puterii
asiriene. Hamatul era pe Orontes, cam la 200 km nord de Damasc. Sargon aminteşte des cetatea ca
fiind supusă lui şi vorbeşte despre deportările poporului lui. Colonişti din Hamat au fost plasaţi în
Samaria (2 Regi 17,24) şi exilaţii evrei se pare că au fost plasaţi în Hamat (Isaia 11,11).
Arpadului. Un oraş important în Siria nordică, la vreo 20 km nord de Alepa. În 754, 742, 741 şi
740 campania asiriană a anului era împotriva Arpadului. În 743 oraşul pare să fi fost cartierul
general al lui Tiglat Pileser, pentru că în acel an oştile asiriene erau în Arpad. În 720 Arpadul a
fost lovit din nou de Sargon. Acum Arpadul este cunoscut ca Teel Erfâd.
Sefarvayimului. Unul dintre oraşele ai cărui locuitori au fost plasaţi de Sargon în Samaria (vezi
cap. 17,24).
Henei. Aşezarea acestui oraş nu este cunoscută în mod sigur. Unii l-au identificat cu Anah de pe
Eufrat, dar alţii cred a fi în nordul Siriei, după cum sunt celelalte oraşe amintite în acest text.
Ivei. Probabil spre a fi identificat cu Tell Kefr’Ayă de pe Orontes, sud-vest de Homs (vezi
cap. 17,24).
Au putut ei salva Samaria? Acesta pare să fi fost argumentul suprem pentru că oamenii din
Samaria erau tot evrei, şi pretindeau, cel puţin într-o oarecare măsură, să se închine la acelaşi
Dumnezeu.

~ 136 ~
35 Care dintre toţi zeii acestor ţări şi-au izbăvit ţara din mâna mea? Prin urmare,
cum ar putea DOMNUL să izbăvească Ierusalimul din mâna mea?»”

Dintre toţi zeii. Localităţile numite mai înainte erau printre vecinii nordici ai Iudeii. Dar
cuceririle asiriene s-au extins de-a lungul ţărilor Asirei vestice. Sanherib a pretins că puterea lui şi
a dumnezeului lui este mai mare decât a tuturor dumnezeilor lumii întregi, neexcluzând nici pe
Dumnezeul lui Iuda.

36 Poporul a tăcut şi nu i-a răspuns nici un cuvânt pentru că regele le poruncise să

nu-i răspundă.

Poporul a tăcut. Sunt vremuri când tăcerea este de aur. Nimic din orice ar fi putut spune în acest
timp poporul lui Iuda, n-ar fi făcut nici o impresie asupra trimişilor asirieni. Dumnezeu Însuşi avea
să se îngrijească de răspunsul de care era nevoie.
Regele le poruncise. Rabşache a sperat să audă vreun cuvânt de revoltă spre a fi urmat de o
răscoală populară, dar în loc de aceasta, poporul din Iuda a dat ascultare regelui lor.

37 Atunci Eliachim, fiul lui Hilchia, cel ce răspundea de palat, scribul Şebna şi
cronicarul Ioah, fiul lui Asaf, au venit la Ezechia cu hainele sfâşiate şi i-au spus
cuvintele lui Rab-Şache.

Cu hainele sfâşiate. Evreii îşi rupeau hainele în timp de jelire (Iov 1,20), precum şi la mare
lovitură sau tristeţe (Geneza 37,29; 1 Samuel. 14,12; 2 Samuel. 13,19; 15,32; 2 Cronici. 34,27;
Ezra 9,3; Ieremia 36,24).

Comentarii Ellen G. White:

1 – 5 PK 288, 331 6, 7 PK 677; 3T 573 12 PK 292 17 – 37 PK 349-354

5 – 7 PK 339 9 – 11 PK291, 305, 351 13 – 16 PK 305, 339 19, 20 PK 352

~ 137 ~
Capitolul 19
Ezechia îl consultă pe Isaia

1 Când regele Ezechia a auzit lucrul acesta, şi-a sfâşiat hainele, s-a acoperit cu un
sac şi s-a dus la Casa DOMNULUI.
Şi-a sfâşiat hainele. Aşa şi-a exprimat Ezechia suferinţa la perspectivele unui asediu teribil care
înfrunta Ierusalimul.În orice clipă, Ierusalimul se putea aştepta să suporte atacul asirian. Cuvintele
trimişilor lui Sanherib nu erau ameninţări fără rost. Reliefuri din palatele de la Ninive şi
Chorsabad, descoperă cruzimile teribile ale Asiriei împotriva aşezărilor luate prin asediu. Orori de
nedescris se aflau în faţă dacă asediul Ierusalimului urma să înceapă serios. În durerea lui adâncă,
regele s-a îmbrăcat în sac şi s-a dus la templu spre a prezenta cauza înaintea Domnului.

2 I-a trimis la profetul Isaia, fiul lui Amoţ, pe Eliachim, administratorul palatului, pe
scribul Şebna şi pe cei bătrâni dintre preoţi, acoperiţi toţi cu saci.
Preoţi. Ezechia a trimis pe emisarii lui îmbrăcaţi în veşminte de jale, la Isaia astfel ca şi profetul
să se poată uni cu el în mijlocire serioasă înaintea Domnului.
După 2 Cronici 32:20,atât regele,cât şi profetul s-au rugat cu toată seriozitatea înaintea lui
Dumnezeu. Aceasta este prima referire din (cartea n.n.) Regi la profetul Isaia, a cărui vedenie de la
Dumnezeu a venit în anul în care a murit regele Ozia (Isaia 6,1). Lucrarea acestui puternic profet a
fost continuată de-a lungul domniilor lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia (Isaia 1,1). Aşa că Isaia
avusese o lungă perioadă de slujire înainte de a fi prezentat în raportul regilor. Rapoartele istorice
păstrate în Regi sunt de obicei scurte şi multe subiecte sunt omise. Cărţi ca Isaia, Ieremia şi
Ezechiel descoperă multe amănunte de mare interes şi importanţă, care nu se află în cartea
Regilor.

3 Ei i-au zis: – Aşa vorbeşte Ezechia: „Aceasta este o zi de necaz, de pedeapsă şi de

ruşine, căci copiii sunt gata să se nască, dar nu mai este nici o putere pentru a le da
naştere.
Zi de necaz. De mulţi ani, Isaia prezisese un timp ca acesta. Aceasta a fost una din cele mai mari
crize pe care Iuda să le fi înfruntat vreodată şi, fără intervenţie divină, situaţia putea foarte bine să
aducă naţiunea la nimicirea ei finală.
Nu mai este nici o putere pentru a le da naştere. O remarcabilă figură de vorbire care accentuează
teribila strâmtorare. Mare parte din Iuda căzuse deja înaintea puterii asiriene, şi acum invadatorii
ameninţau capitala.

4 Poate că DOMNUL, Dumnezeul tău, a auzit toate cuvintele lui Rab-Şache, care a
fost trimis de stăpânul său, împăratul Asiriei, pentru a-L batjocori pe Dumnezeul cel
Viu şi poate că DOMNUL, Dumnezeul tău, îl va mustra pentru cuvintele pe care le-a
auzit. De aceea înalţă o rugăciune pentru cei care au mai rămas!”
Dumnezeul tău,a auzit. Trimisul asirian a reproşat şi înjosit pe marele Dumnezeu al cerului,
punându-L pe aceeaşi treaptă cu dumnezeii neamurilor din jur. Era vorba de onoarea lui
Dumnezeu şi, de dragul Numelui Lui, era de aşteptat să intervină în favoarea lui Iuda.
Dumnezeul cel Viu. Pentru alte exemple ale acestui titlu, vezi de pildă Deuteronom 5,26;
Iosua 3,10; 1 Samuel. 17,26; Psalmul. 42,2; 84,2; Ieremia 10,10; 23,36; Daniel 6,26; Osea 1,10.
Expresia arată pe Iehova ca Unul în care viaţa este originală, neîmprumutată şi nederivată.
Care au mai rămas. Israel pierise, cea mai mare parte din Iuda pierise. Ultima rămăşiţă din
Ierusalim se afla în pericol de a fi repede curăţată.

~ 138 ~
5 Când slujitorii regelui Ezechia au venit la Isaia,

6 acesta le-a zis: – Să-i spuneţi stăpânului vostru că aşa vorbeşte DOMNUL: „Nu te
speria de cuvintele pe care le-ai auzit şi cu care slujitorii împăratului Asiriei M-au
blasfemiat.

Nu te speria. Numai cu puţin timp mai înainte, Ezechia a sfătuit pe poporul lui chiar cu aceleaşi
cuvinte (2 Cronici 32,7). Acum acelaşi sfat vine la el de la Dumnezeu. Tendinţa omenească este a
se teme în timp de criză, dar Domnul, în îndurarea Lui, trimite solii de încurajare (vezi
Numeri 14,9; Iosua 1,6.7.9.18; Isaia 43,1.5; Luca 12,32).

7 Iată, voi pune în el un duh şi astfel, la auzirea unui zvon, se va întoarce în ţara lui;
şi voi face să cadă ucis de sabie chiar în ţara lui.”

Voi pune în el un duh(Trimite un suflu-în engl.). În mod literal, voi pune în el un duh. Sensul
acestui pasaj nu este clar. Poate că vrea să transmită ideea că Dumnezeu va pune în Sanherib un
duh de teamă şi de frică, un impuls care avea să-l abată de la gândurile lui de cucerire, şi-l va
trimite acasă în totală teroare şi groază. Poate că prezicerea este intenţionat vagă, Domnul se poate
că nu a dorit ca, de data aceasta, să descopere amănunte.
Să cadă ucis de sabie. Vezi cele de la v. 37.

8 Când Rab-Şache a auzit că împăratul Asiriei plecase din Lachiş, s-a întors şi l-a
găsit pe acesta luptând împotriva Libnei.

Libnei. Probabil că este identificată cu Tell-eş-Şâfi, o aşezare la vreo 15 km nord de Lachiş şi la

36 km sud-vest de Ierusalim.

9 După aceea, când împăratul Asiriei a auzit că Tirhaka, regele din Cuş a[De fapt,
un faraon din Cuş (Etiopia şi teritoriile învecinate), deoarece în vremea aceea
Egiptul era condus de o dinastie cuşită (etiopiană)], a pornit la luptă împotriva lui, a
trimis din nou soli la Ezechia, zicând:

Tirhaka,regele din Cuş. Tirhaca, ortografiat uneori Taharca, a ajuns rege al Egiptului cam prin
anul 690 î.e.n. El era un etiopian (nubian) care a ocupat tronul cu fratele său Şabataca, care a
stăpânit Egiptul cam de la 700 la 684. După moartea lui Şabataca, Tirhaca a domnit singur până în
664. El a aparţinut dinastiei a 25-a, când Egiptul a fost stăpânit de o serie de regi etiopieni. Cu
privire la sincronismul lui Tirhaca cu campania împotriva Ierusalimului, vezi cele despre
cap. 18,19.
A trimis din nou soli. Sanherib a sperat să realizeze capitularea lui Ezechia înainte ca egiptenii să
atace.

10 „Aşa să-i vorbiţi lui Ezechia, regele lui Iuda: «Nu-l lăsa pe Dumnezeul tău, în
care te încrezi, să te amăgească zicându-ţi că Ierusalimul nu va fi dat în mâna
împăratului Asiriei.

Nu-l lăsa…să te amăgească. Solia precedentă a fost pentru popor, ca Ezechia să nu-i înşele
(cap. 18,29). Dar poporul nu a răspuns. Acum solia era către rege a cărui încredere în Dumnezeu,
Sanherib încerca să o submineze.

~ 139 ~
11 Cu siguranţă ai auzit ce au făcut împăraţii Asiriei tuturor ţărilor cucerite,
distrugându-le în întregime! Şi tu să fii oare salvat?

Tuturor ţărilor. Asiria se afla la culmea cariei ei militare. Tiglat Pileser, cucerise Babilonul şi s-a
făcut pe sine rege al acelei ţări, Salmanasar a nimicit naţiunea lui Salmanasar, Sargon devastase
ţări în toate părţile, iar acum Sanherib mergea pe urmele lui Sargon.
Distrugându-le. Sanherib încerca să umple de groază inima lui Ezechia prezentând înaintea lui
teribila pedeapsă de care s-au împărtăşit acei care au îndrăznit să se opună armelor asiriene.
Supunându-se acum, el putea cel puţin să spere pentru o măsură de clemenţă.

12 Şi-au salvat, oare, zeii neamurile pe care părinţii mei le-au distrus: pe Gozan, pe
Haran, pe Reţef şi pe fiii lui Eden, care erau în Tel-Asar?

Părinţii mei. Pentru o lungă perioadă în trecut, strămoşii lui Sanherib au avut peste tot succes
deplin în război; dumnezeii naţiunilor fiind neputincioşi să le reziste. Locurile amintite în acest
verset sunt toate în vecinătatea anticului Haran, căminul lui Avraam din nordul Mesopotamiei,
care căzuseră de mult timp sub stăpânirea asiriană.
Gozan. Acesta era un oraş pe Kabur-ul nordic, cam la 100 km la răsărit de Haran. În Gozan au
fost aşezaţi exilaţi din Samaria (cap. 17,6). În anul 808, campania anului a fost împotriva acestui
oraş. Aşezarea Gozan este cunoscută acum ca Teel Halaf.
Haran. Vechiul cămin al lui Avraam, după ce a părăsit Ur-ul (vezi cele despre Geneza 11,31).
Este menţionat ca ajungând sub stăpânire asiriană timpuriu, sub domnia lui Adadnirari I
1305-1273.
Reţef. Asirianul Raşappa. Probabil că modernul Ruşâfe, nord-est de Palmyra. Este amintit în
inscripţiile lui Adadrirari III 810-782.
Eden. Această aşezare este menţionată cu Haran în Ezech. 27,23 şi la casa lui Eden se referă
Amos 1,5. Unii au identificat Eden-ul cu ţara din cotitura Eufratului sud-vest de Haran şi sud-est
de Carchemiş. La el se referă adesea inscripţiile asiriene sub numele de Bit-Adini.
Tel-Asar. Probabil Til-aşurri, sau muntele lui Asur, în Siria nordică, în cotitura Eufratului, onorat
prin numele zeului asirian.

13 Unde este regele Hamatului, regele Arpadului şi regele cetăţii Sefarvayim, al

cetăţii Hena sau al cetăţii Iva?»”

Hamatului. Pentru identificarea localităţilor,la care se face referire în acest verset vezi cele despre
cap. 18,34. În acea referire se scoate în evidenţă neputinţa zeilor acelor oraşe. Acum, adresându-se
lui Ezechia, accentul este pus asupra faptului că regii acelor oraşe nu mai există.

Rugăciunea lui Ezechia

14 Ezechia a luat scrisoarea din mâna solilor şi a citit-o. Apoi s-a dus la Casa
DOMNULUI şi a întins-o înaintea DOMNULUI.

A luat scrisoarea. Probabil că solii asirieni au prezentat mesajul lor atât verbal, cât şi în scris –
verbal trimişilor lui Ezechia, deoarece probabil că Ezechia însuşi nu avea să iasă să-i vadă, şi în
scris aşa fel încât scrisoarea însăşi să poată fi predată regelui.
A întins-o. Ca şi cum mesajul era adresat atât Dumnezeului lui Israel, cât şi regelui.

~ 140 ~
15 Ezechia s-a rugat DOMNULUI şi a zis: „O DOAMNE, Dumnezeul lui Israel, Tu,
Care tronezi deasupra heruvimilor! Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor regatelor
pământului! Tu ai făcut cerurile şi pământul!

Deasupra heruvimilor. Aceasta se referă la sfânta Şekina, miraculoasa slavă care a simbolizat
prezenţa lui Dumnezeu şi care apărea deasupra capacului milei între cei 2 heruvimi (vezi
Exod 25,22; 29,43; Levitic 16,2; 1 Samuel 4,4).
Tu eşti singurul. În rugăciunea lui, Ezechia a recunoscut pe Dumnezeu ca singurul Dumnezeu,
Domnul cerurilor şi al pământului, pe care Sanherib L-a dispreţuit cu îndrăzneală. Acesta a fost un
protest împotriva scrisorii lui Sanherib, în care el a tratat pe Iehova ca pe unul dintre mulţii
neînsemnaţi zei din Asia de vest, care s-au dovedit neputincioşi înaintea asirienilor.

16 DOAMNE, pleacă-Ţi urechea şi ascultă! DOAMNE, deschide-Ţi ochii şi priveşte!

Auzi cuvintele pe care Sanherib le-a trimis ca să-L batjocorească pe Dumnezeul cel
Viu!

Ascultă… şi priveşte. Ezechia era gelos pentru onoarea Dumnezeului său şi socotea că, în
dreptatea faţă de El Însuşi nu putea decât să se răzbune asupra arogantului rege păgân.

17 DOAMNE, este adevărat că împăraţii Asiriei au pustiit aceste neamuri şi ţările lor

18 şi că le-au aruncat zeii în foc, însă ei i-au distrus pentru că nu erau Dumnezeu, ci
lucrări făcute de mâna omului; erau doar lemn şi piatră.

Nu erau Dumnezeu. Faptul că atât naţiunile, cât şi zeii lor au fost nimiciţi de puterea asiriană, nu
era ceva ciudat, pentru că aceşti zei nu erau dumnezei, ci numai chipuri făcute de mâinile
oamenilor, contrastul între Iehova şi dumnezeii cei falşi alcătuieşte o importantă parte a învăţăturii
celei de a doua jumătăţi a cărţii lui Isaia (vezi Isaia 41,24; 44,8-10).

19 Acum, DOAMNE, Dumnezeul nostru, Te rugăm, scapă-ne din mâna lui, ca să ştie
toate regatele pământului că Tu, DOAMNE, eşti singurul Dumnezeu!”

Tu, Doamne, eşti singurul Dumnezeu. În mod literal, Tu singur, Iehova, eşti Dumnezeu. Prezenta
împrejurare critică a oferit o remarcabilă ocazie pentru Dumnezeu să-Şi manifeste prezenţa şi
puterea înaintea naţiunilor pământului. Faima puterii Asiriei se răspândise peste tot pământul.
Salvând Ierusalimul de Sanherib, Asiria avea să fie umilită şi naţiunile aveau să ştie că Iehova era
suveran.

Profeţia lui Isaia împotriva lui Sanherib

20 Atunci Isaia, fiul lui Amoţ, a trimis la Ezechia să i se spună: „Aşa vorbeşte
DOMNUL, Dumnezeul lui Israel: «Ţi-am auzit rugăciunea pe care Mi-ai făcut-o cu
privire la Sanherib, împăratul Asiriei.

Ţi-am auzit. Ezechia n-a fost lăsat în îndoială cu privire la răspunsul la rugăciunea lui. Profetul
Isaia i-a transmis imediat mesajul că Dumnezeu a auzit cererea lui şi că asupra asirienilor va fi
trimisă judecata.

~ 141 ~
21 Iată care este cuvântul pe care l-a rostit DOMNUL împotriva acestuia: Fecioara,
fiica Sionului, te dispreţuieşte şi îşi bate joc de tine! Fiica Ierusalimului dă din cap
în timp ce fugi b(Lit.: după tine)!

Fecioara. Ierusalimul a rezistat la orice efort al asirienilor împotriva lui şi nu a îngăduit să ajungă
pângărit. Această personificare a Ierusalimului ca femeie este o figură obişnuită (vezi Isaia 23,12;
52,2; Plângeri 2,13; Mica 4,10).
Dă din cap. Un gest de dispreţ printre evrei (vezi Psalmul. 22,7; 109,25; Matei 27,39).

22 Ştii pe Cine ai batjocorit şi ai blasfemiat tu? Ştii împotriva Cui ţi-ai ridicat
glasul? Ştii împotriva Cui ţi-ai înălţat mândru privirea? Împotriva Sfântului lui
Israel!

Sfântului lui Israel. Aceasta este o expresie favorită a lui Isaia. El o foloseşte de 27 de ori în
cartea lui. În restul Bibliei, ea apare numai de 5 ori (Psalmul. 71,22; 78,41; 89,18; Ieremia 50,29;
51,5).

23 Prin solii tăi L-ai batjocorit pe DOMNUL şi ai zis: ‘Cu mulţimea carelor mele am
urcat înălţimile munţilor până la cele mai înalte piscuri ale Libanului! I-am tăiat cei
mai înalţi cedri şi cei mai aleşi chiparoşi. Am ajuns la cele mai îndepărtate locuri şi
la pădurea cea mai deasă.

Ai zis. Isaia exprimă aici gândurile care erau în inima lui Sanherib. Regele asirian era extrem de
încrezător în sine, gândind că, prin mulţimea carelor lui, avea să fie în stare să cucerească oricare
regiune pe care o alegea şi că oştile lui puteau să zdrobească toată opoziţia şi să învingă toate
obstacolele care-i puteau sta în cale.
Cei mai înalţi cedri. Expresia aceasta poate avea atât o aplicaţie literală, cât şi figurată. Asirienii
au plănuit să taie cedrii cei frumoşi ai Libanului pentru propriul lor uz. La figurat, expresia
înseamnă completă devastare a ţării întregi cu ruinarea palatelor statale ale naţiunii şi a mândrilor
locuitori (vezi Isaia 2,12-17; 10,33,34).

24 Am săpat fântâni şi am băut ape străine şi cu tălpile picioarelor mele am secat

toate pâraiele Egiptului.’

Am săpat…şi am băut. Sensul pare a fi acela că Sanherib a considerat că este în stare să facă faţă
oricărei dificultăţi. Munţii nu-l opresc, el se caţără pe ei. Deşertul nu-l opreşte, el îl traversează,
săpându-şi fântânile lui de apă. Râurile nu-l întârzie, ele se usucă sub picioarele lui.

25 N-ai auzit? Eu le-am întocmit cu mult timp în urmă, din zile străvechi, le-am
plănuit; acum însă le-am îngăduit să se împlinească, anume ca tu să prefaci cetăţile
fortificate în mormane de dărâmături.

Eu le-am întocmit. Domnul dă acum răspunsul Lui regelui asirian. După toată lăudăroşenia lui
Sanherib cu privire la ce avea el să facă, Domnul îl întreabă dacă nu a auzit că Iehova are soarta
naţiunilor sub stăpânirea Lui şi că fiecare naţiune îşi ocupă locul numai aşa cum este îngăduit de
El s-o facă (vezi PK 535, 536). În acel timp asirienii au fost unealta pentru aducerea la îndeplinire
a scopurilor Lui (vezi Isaia 10,5-15).

~ 142 ~
26 Locuitorii lor sunt neputincioşi, sunt uluiţi şi făcuţi de ruşine. Au ajuns ca iarba
de pe câmp şi ca verdeaţa fragedă, ca iarba de pe acoperişuri, care se usucă înainte
să crească.
Neputincioşi. Succesul oştirilor asiriene era prin îngăduinţă divină. Asiria putea să devină o
puternică influenţă spre bine în lume dacă naţiunea ar fi urmat reforma care a rezultat din predica
lui Iona (Iona 3,5-10). Când ninivenii s-au întors de la pocăinţa lor temporară spre idolatria lor de
mai înainte şi spre cucerirea lumii, ei au asigurat condamnarea Asiriei ca naţiune.

27 Dar Eu ştiu unde stai, când ieşi şi când intri şi cât eşti de furios pe Mine.
28 Pentru că te-ai mâniat pe Mine şi pentru că trufia ta a ajuns la urechile Mele, voi
pune veriga Mea în nasul tău şi zăbala Mea în gura ta şi te voi întoarce pe drumul pe
care ai venit!
Veriga… în nasul tău. Sculpturile mesopotamiene arată că uneori asirienii au folosit cel mai
barbar tratament pentru prizonierii lor. Un relief din Esarhadon zugrăveşte pe Taharca al Egiptului
şi pe Baalu al Tirului cu inele în nasul lor şi cu funii care duceau la mâna învingătorului. Se poate
ca Manase să fi fost dus în Asiria într-un fel ca acesta. (2 Cronici. 33,11).

29 Acesta va fi semnul pentru tine, Ezechia: anul acesta veţi mânca ce va creşte de
la sine, iar în al doilea an – ce va răsări din ce a rămas. Dar în al treilea an veţi
semăna şi veţi secera, veţi planta vii şi le veţi mânca roadele.
Semnul. Domnul a dat multe semne prin profetul Isaia (2 Regi 20,9-11; Isaia 7,11.14; 8,18;
20,2.3). În timpul restului anului, poporul avea să fie în măsură să găsească suficientă mâncare din
ceea ce creşte de la sine pe câmp. Anul următor (probabil sabatic), ei de asemenea puteau obţine
hrană din ce va răsări, iar în anul care urma ei aveau să reia semănatul şi recoltatul. Lucrările
agricole normale au fost întrerupte de prezenţa oştilor asiriene în ţară.

30 Supravieţuitorii casei lui Iuda, cei rămaşi, vor prinde iarăşi rădăcini dedesubt şi
vor da rod deasupra.
Supravieţuitorii. Expresia aceasta arată întinderea devastării efectuată ca rezultat al invaziei
asiriene în Iuda.

31 Căci din Ierusalim va ieşi o rămăşiţă şi din muntele Sion o ceată de

supravieţuitori. Râvna DOMNULUI Oştirilor va face lucrul acesta.»”
Va ieşi. Mare parte din Iuda fusese complet devastată de oştile asiriene. Probabil că o mare
mulţime s-a adunat la Ierusalim pentru a scăpa de masacrul lui Sanherib. Acum, din acest oraş, o
rămăşiţă va urma să plece să repopuleze şi să refacă ţara. Isaia, Ieremia şi Mica folosesc adesea
termenul de rămăşiţă (vezi Isaia 10,21; 11,11; 14,22; 46,3; Ieremia 23,3; 31,7; 40,11.15; 42,2;
43,5; 44,14; Mica 2,12; 4,7; 5,7,8).

32 „De aceea aşa vorbeşte DOMNUL cu privire la împăratul Asiriei: «Nu va intra în
cetatea aceasta şi nu va trage nici o săgeată acolo; nu va veni în faţa ei cu vreun scut
şi nu va ridica împotriva ei nici o rampă de asalt.

Cu vreun scut. Scuturile asiriene sunt vizibile în sculpturile antice. Soldaţii angajaţi în lupta de
asediere erau ocrotiţi de scuturi enorme, fiind astfel în stare să se apropie cât mai mult de zidurile
cetăţii în timpul atacului (vezi planşa de la p. 64 orig.)

~ 143 ~
 Ridica…rampă de asalt. În reliefurile asiriene sunt reprezentări frecvente a unor astfel de
întărituri sau rampe. Ele erau ridicate contra zidurilor spre a înlesni berbecilor asediatori să se
apropie de părţile superioare şi mai slabe ale apărătorilor.

33 Pe drumul pe care a venit, pe acela se va întoarce şi nu va intra în cetatea aceasta,

zice DOMNUL.
34 Eu voi ocroti cetatea aceasta pentru a o izbăvi, de dragul Meu şi de dragul
robului Meu David.»”
Ocroti cetatea aceasta. Vezi Isaia 31,5; 37,35; 38,6.
De dragul Meu. În joc era onoarea lui Dumnezeu, deoarece Sanherib L-a dispreţuit în public.

35 În acea noapte, îngerul c(Sau: Îngerul; Vezi Gen. 16:7-13) DOMNULUI a ieşit în
tabăra asirienilor şi a ucis 185.000 de oameni. Când ceilalţi s-au trezit
dis-de-dimineaţă, au văzut că toţi erau nişte trupuri moarte.
În acea noapte. Adică noaptea care a urmat după ziua în care Isaia a făcut profeţia lui.
A ucis. În tabăra împăratului Asiriei pe toţi vitejii, domnitorii şi căpeteniile (2 Cron. 32,21).
Poate că cea mai mare parte a oştirii care fusese trimisă să ia Ierusalimul, a fost ucisă.
Când ceilalţi s-au trezit. Aparenta nepotrivire a ultime părţi a acestui verset dispare când se
observă că subiectul propoziţiei este nedefinit şi general, ca şi când propoziţia s-ar citi când
oamenii s-au sculat. Adică, atunci când acei care au mai rămas din oştire s-au sculat a doua zi
dimineaţa toţi camarazii lor (cei 185.000 pe care i-au ucis îngerul) deveniseră cadavre.

36 Atunci Sanherib, împăratul Asiriei, şi-a ridicat tabăra şi a plecat. El s-a întors la
Ninive şi a locuit acolo.
A plecat. Sanherib era împreună cu oştirea păzind apropierile dinspre Egipt când a avut loc
judecata (vezi PK 361). Cu groază şi ruşine, el a plecat întorcându-se în Asiria şi lăsând pe
Ezechia în pace să-şi refacă ţara.

37 În timp ce se închina în templul zeului său, Nisrok d(Numele acesta nu este

atestat de către inscripţiile asiriene; posibil o corupţie a lui Nusku, zeu al luminii şi
al focului în mitologia orientală), fiii săi, Adra-Melek şi Sareţer, l-au ucis cu sabia şi
au fugit în ţara Ararat. Şi în locul lui a domnit fiul său Esar-Hadon e[Împărat al
Asiriei şi peste Babilon (681-669 î.Cr.)].
Fiii săi…l-au ucis. Rapoartele asiriene şi babiloniene confirmă asasinarea lui Sanherib prin mâna
fiilor lui.
Ţara Ararat. Textele asiriene sprijină amănuntul că ucigaşii lui Sanherib şi o mare parte a
fracţiunii rebele au fugit spre Ararat, în regiunea Armeniei spre nord.
În locul lui a domnit. După rapoartele asiriene, Esarhadon a venit la tron în 681 şi a domnit până
la 669.
Sub domnia lui Esarhadon, Asiria a ajuns la cea mai mare întindere şi putere. După o campanie
nereuşită, el a cucerit Egiptul. În ciuda faptului că nici o fiinţă omenească nu deţinuse vreodată
puterea care era acum a lui, l-au tulburat semne ale pericolului iminent. Încercând să divizeze pe
vrăjmaşii lui potenţiali, el a încheiat un tratat cu sciţii împotriva cimerienilor, da, în cele din urmă
a murit în drumul lui spre sud, să înăbuşe o răscoală în Egipt.

Comentarii Ellen G. White: 1-37 PK 354-366 10-19 PK 355 23-30 PK 360 35 GC 512;1,3-7
PK 354 20-22 PK 359 31-35 PK 361 37 PK 361.

~ 144 ~
Capitolul 20
Boala şi însănătoşirea lui Ezechia

1 În acele zile Ezechia s-a îmbolnăvit şi era aproape de moarte. Profetul Isaia, fiul
lui Amoţ, a venit la el şi i-a zis: „Aşa vorbeşte DOMNUL: «Pune-ţi casa în rânduială
căci vei muri! Nu te vei mai face bine!»”
În acele zile. Aceasta era cam pe vremea primei invazii a lui Sanherib, în al 14-lea an al lui
Ezechia. În legătură cu făgăduinţa vindecării lui Ezechia, Domnul a spus că El va elibera
Ierusalimul din mâna împăratului Asiriei şi că El îi va adăuga 15 ani domniei lui Ezechia
(cap. 20,6). Aceasta se potriveşte cu detaliile primei campanii a lui Sanherib împotriva lui Iuda, în
cel de-al 14-lea an al lui Ezechia (vezi cele despre cap. 18,13) şi faptul că Ezechia a domnit 29 de
ani (cap. 18,2). Rapoarte paralele despre boala şi vindecarea lui Ezechia se află în Isaia 38,39 şi în
2 Cronici. 32,24-31.
Pune-ţi casa în rânduială.Această poruncă descoperă motivul pentru care a fost dat mesajul lui
Ezechia. Erau anumite lucruri care trebuiau să fie puse în ordine cu ocazia schimbării conducerii
regatului, poate că trebuiau făcute anumite pregătiri ale sufletului.
Căci vei muri.Cursul normal al bolii avea să aducă cu siguranţă moarte.Profeţia a fost o prezicere
a rezultatelor care aveau să urmeze împrejurărilor care existau în acel timp. Cu o schimbare a
împrejurărilor prezicerea a fost schimbată (vezi v. 5). Unele preziceri nu sunt în mod necesar
absolute, pot fi condiţionate, precum a fost cazul cu solia lui Iona către Ninive (Iona 3,4-10).

2 Atunci Ezechia s-a întors cu faţa spre perete şi s-a rugat DOMNULUI astfel:
S-a rugat. Ezechia nu a conchis că era zadarnic a se ruga, întrucât solia profetică a făcut moartea
inevitabilă. Dumnezeu poate să facă pentru noi ceea ce nu ar putea face dacă nu ne rugăm.
Cererile de vindecare, însă, trebuie făcute în spiritul supunerii. Numai Dumnezeu cunoaşte dacă
răspunsul la o cerere va fi spre binele celor în cauză şi dacă va servi la slava Lui. Rugându-se
pentru bolnavi, unii au făcut greşeala cerând chiar ca suferinzilor să le fie dată viaţa. În multe
cazuri viaţa acelora care a fost cruţată în felul acesta, nu a adus slavă lui Dumnezeu. Ar fi fost mai
bine pentru aceste suflete să treacă la odihnă când speranţa mântuirii era speranţa lor(vezi 2 T 148,
149). Prelungirea vieţii lui Ezechia a dus la acea mare greşeală din viaţa regelui (v. 12-19). Dacă
el ar fi adăugat la rugăciunea lui totuşi nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu (Matei 26,39) el ar fi
putut muri cu raportul vieţii nepătat.

3 „DOAMNE, Te rog, adu-Ţi aminte că am umblat înaintea Ta cu credincioşie şi din

toată inima şi am făcut ce este bine înaintea Ta.” Şi Ezechia a plâns cu amar.
Din toată inima. Declaraţia lui Ezechia trebuie să fi judecată în lumina vremii. În actuala noastră
epocă de iluminare spirituală, în general nu se socoteşte potrivit pentru om de a prezenta propria
lui bunătate ca temei al favorii lui Dumnezeu. Încercările omului sunt atât de neputincioase să facă
faţă standardului divin, încât cel care se roagă este îndemnat să-şi pună încrederea în meritele cu
totul externe lui. Cu toate acestea, este potrivit să se facă tot ce stă în puterea noastră spre a ne
supune condiţiilor pentru a prezenta făgăduinţele lui Dumnezeu ca temei al încrederii noastre.

4 Isaia încă nu părăsise curtea din mijloc şi Cuvântul DOMNULUI a venit la el,
spunându-i:

Curtea din mijloc. Răspunsul lui Ezechia a venit repede. Mai înainte ca Isaia să fi părăsit incinta
palatului, i s-a poruncit să se întoarcă. Dumnezeu totdeauna aude pe omul care îşi varsă sufletul în
rugăciune serioasă. Răspunsul poate să nu fie cel aşteptat, sau imediat ori direct,cum a fost cazul

~ 145 ~
lui Ezechia, dar totuşi Domnul aude şi lucrează toate lucrurile spre binele celor care Îl iubesc
(Romani 8,28).

5 „Întoarce-te şi spune-i lui Ezechia, conducătorul poporului Meu, că aşa vorbeşte

DOMNUL, Dumnezeul strămoşului său David: «Ţi-am auzit rugăciunea şi ţi-am
văzut lacrimile. Iată că te voi vindeca. În a treia zi te vei duce la Casa DOMNULUI.
Conducătorul. În mod literal conducătorul, prinţ, un titlu de cinste pentru cel pus deoparte să
stăpânească peste poporul lui Dumnezeu (vezi 1 Samuel. 9,16; 10,1; 13,14; 2 Samuel 5,2;
1 Regi 1,35).
Te voi vindeca. Dumnezeu putea să-l vindece instantaneu pe Ezechia, dar El n-a ales să facă aşa.
A treia zi. Adică poimâine Ezechia avea să fie destul de bine spre a se duce la templu să dea
laudă lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că primul fapt al lui Ezechia după vindecarea lui avea să
fie să prezinte mulţumiri lui Dumnezeu în templul Lui.

6 Voi adăuga vieţii tale încă 15 ani şi te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta din
mâna împăratului Asiriei. Voi apăra această cetate de dragul Meu şi de dragul
robului Meu David.»”
Încă 15 ani. Vezi cele despre versetul 1.

7 Apoi Isaia a zis: „Aduceţi o turtă de smochine!” Ei au adus-o şi după ce au pus-o

pe bubă, Ezechia s-a vindecat.
Aduceţi o turtă de smochine. Regele ar fi putut protesta la instrucţiuni atât de simple ca acestea.
El suferea de o boală fatală. Probabil că infecţia din abcesul lui se răspândise şi ameninţa ca, în
curând să i se ia viaţa. În cazul lui Ezechia boala ajunsese totuşi la o astfel de stare, în care nici un
leac obişnuit nu ar fi fost de vreun un folos. Regele putea să se aştepte ca Domnul să facă ceva
extraordinar spre a-i salva viaţa. Dar când instrucţiunile date spre a folosi un mijloc simplu ca
remediu, au fost urmate, regele a fost vindecat. Omul poate să nu cunoască motivele căilor
Domnului, dar totdeauna este o parte a înţelepciunii de a pleca urechea la poruncile Lui.
Aici mai este încă o învăţătură. Prezentarea cazului pentru vindecare divină nu exclude folosirea
leacurilor naturale. Folosirea unor astfel de mijloace nu dă pe faţă lipsă de credinţă. Este datoria
noastră după ce a fost prezentată o cerere de vindecare, să se facă tot ce stă în puterea noastră spre
a aduce uşurare în suferinţă şi oprirea bolii (vezi CH 381, 382) prin mijloace naturale.

8 Ezechia îl întrebase pe Isaia: – Care va fi semnul prin care voi şti că DOMNUL mă
va vindeca şi că mă voi duce la Casa DOMNULUI a treia zi?
Semnul. Vezi cele despre cap. 19,29. Ezechia a dorit un semn imediat că Domnul avea să facă
ceea ce El spusese că va face (vezi despre Iosua 7,14; Judecători 6,36).

9 Isaia îi răspunsese: – Acesta este semnul din partea DOMNULUI pentru tine, prin
care vei cunoaşte că DOMNUL va împlini cuvântul pe care l-a rostit: „Să treacă
umbra 10 trepte înainte sau înapoi?”
10 – E ceva neînsemnat ca umbra să treacă 10 trepte înainte, a răspuns Ezechia. Mai
bine să treacă 10 trepte înapoi.

Să treacă…înapoi. În cursul obişnuit al evenimentelor umbra pe un cadran solar avea să înainteze

gradat, o dată cu mişcarea spre înainte a soarelui, dar pentru ca aceasta să se dea înapoi brusc avea
să fie o întâmplare remarcabilă şi, din acest motiv a ales Ezechia acest semn.

~ 146 ~
11 Profetul Isaia L-a chemat pe DOMNUL şi El a făcut ca umbra să treacă înapoi 10
trepte pe cadranul lui Ahaz.

Să treacă înapoi 10 trepte. Nu este nici un câştig de obţinut din specularea modului în care îşi
îndeplineşte Dumnezeu minunile sale. Semnul a venit ca o intervenţie directă a lui Dumnezeu.
Cadranul lui Ahaz. Discuri solare de diferite tipuri au fost folosite în antica Babilonie, Asiria,
Egipt şi Roma. Ahaz şi-a putut asigura unul din Asiria, prin legăturile lui cu Tiglat-Pileser. În
raportul paralel al lui Isaia, rugăciunii şi mulţumirii lui Ezechia îi urmează cântarea pentru
vindecarea lui (vezi Isaia 38,9-20).

Solia babiloniană la Ierusalim

12 În acea perioadă, Merodak-Baladan a(Mai multe mss ebraice, LXX, Tg, Siriacă,
VUL (vezi şi Is. 39:1); TM: Berodak-Baladan), fiul lui Baladan, rege al Babilonului
b(Rege al Babilonului (721-710 î.Cr.; 703-702 î.Cr.); în 705 î.Cr. profită de moartea
lui Sargon II (721-705 î.Cr.), şi caută să încheie alianţe militare prin care să-şi
recâştige tronul), i-a trimis lui Ezechia scrisori şi un dar, fiindcă auzise că Ezechia
fusese bolnav.

Merodak-Baladan. Acesta ar trebuie să fie scris Merodac-Baladan, ca în Isaia 39,1. Regele acesta
a fost identificat cu războinicul Marduc-apal-iddna, care a fost rege al Babilonului de la 721 la
709, după Canonul lui Ptolomeu. El a deţinut din nou Babilonul pentru scurt timp, în 703. El a fost
un ghimpe dureros în trupul asirienilor, prezentând o provocare constantă faţă de stăpânirea
Babiloniei. Pe vremea campaniei lui Sanherib, din al 14-lea an al lui Ezechia şi boala acestuia de
pe urmă, Merodac-Baladan, în conformitate cu cronologia regilor folosită de acest comentariu, era
un rege în exil, care căuta aliaţi care erau şi ei potrivnici faţă de Asiria şi care îi puteau fi de ajutor
împotriva Asiriei. Chiar dacă era destituit, el putea fi numit rege al Babilonului de către acei care
îl priveau ca stăpân legitim dar izgonit. Este vădit că Ezechia aşa îl recunoaşte.
Fiul lui Baladan. Inscripţiile asiriene îl numesc fiul lui Yakin, un rege din secolul al 9-lea, fiecare
din urmaşii lui referindu-se la sine ca fiu al lui Yakin. Probabil că fiu este pentru urmaş, ca în
inscripţiile asiriene, care numesc pe Iehu fiul lui Omri. Între strămoşii lui Merodac-Balaban
probabil că era atât un Balaban, cât şi un Yakin.
I-a trimis scrisori. Astronomii babilonieni au observat că acest nemaipomenit miracol pe cadranul
solar avusese loc (vezi 2 Cronici 32,31). Când Merodac-Balaban a auzit ce se întâmplase, el a
trimis soli la Ierusalim să-l felicite pe Ezechia şi să afle mai multe despre acel Dumnezeu care a
putut să facă astfel de minuni (vezi PK 344). Aceşti ambasadori au putut de asemenea să aibă
ocazia de a-l felicita pe Ezechia pentru rezistenţa lui curajoasă împotriva Asiriei.Merodac-Baladan
poate să fi căutat în acelaşi timp, o alianţă formală cu Ezechia, împotriva vrăjmaşului comun.

13 Ezechia i-a primit pe soli şi le-a arătat tot ce era în vistieria sa: argintul, aurul,
mirodeniile şi untdelemnul de preţ, armamentul lui şi tot ce se afla în magaziile lui.
Nu a rămas nimic în palatul sau în regatul său, pe care Ezechia să nu li-l fi arătat.

Palatul său. Fără îndoială, că Ezechia s-a simţit măgulit faţă de atenţia dată lui de regele
Babilonului. Arătând comorile lui acestor trimişi din Babilonia şi descoperind resursele lui, el a
oferit pur şi simplu o momeală acestor străini rapace care aveau să se întoarcă spre a pune
stăpânire pe aceste comori şi a le lua la Babilon, peste mai puţin de un secol.

~ 147 ~
14 Atunci profetul Isaia a venit la regele Ezechia şi l-a întrebat: – Ce au zis oamenii
aceia şi de unde au venit? Ezechia i-a răspuns: – Au venit dintr-o ţară îndepărtată,
din Babilon.
Isaia a venit. Ezechia făcuse o greşeală serioasă, care punea în pericol siguranţa naţiunii sale şi
profetul a fost trimis să supună acest lucru atenţiei lui.
Dintr-o ţară îndepărtată. Dacă Ezechia intrase în vreun acord formal cu Merodac-Baladan,
probabil că, prin această declaraţie, el încerca să minimalizeze efectele unui astfel de pact. Iosua a
considerat potrivit să intre în legământ cu gabaoniţii pe considerentul că ei erau dintr-o ţară foarte
îndepărtată (Iosua 9,9-15). Ezechia poate că a socotit că distanţa de la Babilon la Iuda avea să
scuze intrarea lui în relaţii de prietenie cu Merodac-Baladan. Prin Isaia, Domnul poruncise
poporului Său să nu se asocieze cu puteri străine, ci să-şi pună încrederea lor în Dumnezeu
(Isaia 8,9-13; 30,1-7; 31,1-5).
Babilon. Adică, ţara Babiloniei. Biblia foloseşte acelaşi cuvânt atât pentru ţară cât şi pentru
capitală. Merodac-Baladan, un haldeu din sudul Babiloniei, nu deţinea în vremea aceasta oraşul
Babilon, pentru că asirienii au pus acolo un alt rege vasal; el era în exil, probabil în Elan, cu toate
că e posibil ca el să fi mai avut mulţi susţinători în Babilonia. În timpul acesta, Babilonul, supus
Asiriei, era privit ca o naţiune slabă, neînsemnată, aşa de îndepărtată şi niciodată nu avea să fie o
ameninţare. Dar deja el devenise subiect al atenţiei profetice (Isaia 13,14; 14,1-23; 43,14; 46,1.2;
47,1-15; Mica 4,10). În curând Babilonul şi nu Asiria avea să fie marele inamic şi puterea care, în
cele din urmă avea să determine căderea lui Iuda.

15 – Ce au văzut în palatul tău? l-a mai întrebat profetul. – Au văzut tot ceea ce este
în palatul meu, a răspuns Ezechia, şi nu a rămas nimic în magaziile mele pe care să
nu li-l fi arătat.
Ce au văzut? Ei au văzut ceea ce Ezechia a ales să le arate. Ce mare a fost ocazia lui de a da
mărturie despre Dumnezeu! Dumnezeu îl vindecase de o boală mortală. Uimitorul miracol al
cadranului solar a trezit un mare interes. Ezechia putea aducă mărturie despre minunata îndurare şi
putere a lui Dumnezeu, şi să-i trimită în patria lor pe solii lui Merodac-Baladan cu cunoştinţa
despre ce a putut şi ce poate face Dumnezeu pentru copiii Lui de pe pământ. Dar el a greşit cu
desăvârşire. Aceeaşi întrebare care a fost pusă lui Ezechia ne este pusă şi nouă astăzi. Domnul ne
întreabă ce este ceea ce văd oamenii în căminul şi în viaţa noastră.
În magaziile mele. Ezechia a fost prea mult preocupat cu bogăţiile lui pământeşti. Mult mai bine
ar fi fost dacă el ar fi preţuit cum se cuvine Comoara cerească şi dacă ar fi dat acestor soli
babilonieni o privire despre Perla de mare preţ.

16 Atunci Isaia i-a zis lui Ezechia: – Ascultă Cuvântul DOMNULUI:

17 „Iată, vin zile când tot ce este în palatul tău şi tot ce au agonisit strămoşii tăi până
în ziua aceasta, va fi dus la Babilon; nu va mai fi lăsat nimic, zice DOMNUL.
Va fi dus în Babilon. Cam în timp de un secol această prezicere a fost împlinită. Oştile lui
Nebucadneţar au dus în Babilon comorile Iudeii (cap. 24,25).

18 Unii dintre propriii tăi fii, care ţi s-au născut, îţi vor fi luaţi şi vor fi făcuţi eunuci
în palatul împăratului Babilonului.”

Proprii tăi fii.Fii în ebraică, se foloseşte adesea pentru posteritate. Manase, fiul lui Ezechia, a fost
luat la Babilon de asirieni (2 Cronici 33,11). Pe timpul lui Nebucadneţar mulţi din familia regală
au fost duşi în robia babiloniană (2 Regi 24,12; 25,6.7). Aceasta a fost adusă la îndeplinire în cazul
lui Daniel şi al celor 3 prieteni ai lui (vezi Daniel 1,3-7).

~ 148 ~
19 Ezechia i-a zis lui Isaia: – Cuvântul DOMNULUI pe care l-ai rostit este bun. „De
ce nu, se gândea el, atâta vreme cât în timpul vieţii mele va fi pace şi siguranţă?”

Cuvântul Domnului. Ezechia a recunoscut că cuvintele lui Isaia erau cuvintele Domnului şi el nu
putea decât să recunoască faptul că aceste cuvinte erau bune. El ştia că merită această mustrare.
Pace şi siguranţă(Pace şi adevăr-engl.)Mai degrabă pace şi stabilitate. Cuvântul ebraic tradus aici
prin adevăr derivă din rădăcina aman (adoptat în engleză ca amen), care înseamnă a confirma, a
sprijini. Ezechia a fost în mod deosebit satisfăcut de faptul că judecata ameninţătoare nu avea să se
abată în vremea lui, ci că va fi o continuare a prosperităţii şi a păcii în timpul domniei lui. Aceasta
a fost o reacţie naturală, dar egoistă.Ezechia ar fi trebuit să fie îngrijorat cu privire la necazurile pe
care acţiunea lui nechibzuită avea să le aducă asupra urmaşilor lui.

20 Celelalte fapte ale lui Ezechia, toate isprăvile lui, cum a făcut iazul şi canalul prin
care a adus apă în cetate, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor regilor lui Iuda”?

Iazul. Iazul se crede a fi iazul Siloamului dinăuntru, la sud-vest de vechea cetate a lui David şi
canalul, faimosul tunel Siloam. Apa era adusă din Ghihon din valea Chedron. Ghihon era un curs
de apă alimentat de izvoare pe care Ezechia l-a îndiguit aşa încât apa să poată fi adusă mai departe
în cetate (vezi 2 Cronici 32,3.4.30). Tunelul a fost numit Şiloah, sau Siloam, care înseamnă trimis
sau condus, iar rezervorul era iazul Siloam. (Ioan 9,7). Tunelul era lung de 600 m.
În 1880 pe pereţii acestui tunel a fost descoperită o inscripţie interesantă, scrisă în ebraică, şi
considerată că aparţine vremii lui Ezechia. Ea spune cum lucrătorii, începând de la ambele capete
şi excavând unii spre ceilalţi, în cele din urmă, s-au întâlnit în centru. Realizarea inginerilor lui
Ezechia a fost un plan uimitor prin care era asigurată aprovizionarea cu apă a locuitorilor pe timp
de asediu. Tunele asemănătoare s-au găsit la Ghezer şi Meghido. Pentru traducerea inscripţiei
Siloamului vezi p. 87.

21 Ezechia s-a culcat alături de părinţii săi, iar în locul lui a domnit fiul său Manase.

Ezechia s-a culcat. Înmormântarea lui Ezechia a fost însoţită de onoruri neobişnuite, îngroparea
lui având loc în cel mai bun loc al mormintelor fiilor lui David dându-i cinste tot Iuda şi locuitorii
Ierusalimului (2 Cronici 32,33).

Comentarii Ellen G. White: 1-19 PK 340-348 1-7 CH 381;1-3 PK 340 4-6 PK 341 7-11 PK
340-342 12-19 PK 344-347.

~ 149 ~
Capitolul 21
Domnia lui Manase peste Iuda

1 Manase era în vârstă de 12 ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim timp de
55 de ani. Mama sa se numea Hefţi-Ba a(Nume care înseamnă: Plăcerea mea este în
ea).
Manase. Despre urcarea şi domnia lui Manase vezi pag. 88 orig.
Hefţi-Ba. În mod literal, plăcerea mea este în ea. După tradiţia iudaică, Heftiba a fost fiica
profetului Isaia. Nu trebuie acordată vreo credibilitate acestei tradiţii. Mai târziu numele este
aplicat la Sionul restaurat (Isaia 2,4).

2 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI, luându-se după practicile scârboase ale
neamurilor pe care DOMNUL le izgonise dinaintea israeliţilor.
Ce este rău. Manase a avut un tată bun, dar el n-a mers pe urmele tatălui său. Seminţele cele rele
semănate de Ahab au produs rodul păcatului în mulţi din locuitorii ţării, şi acum, când Ezechia nu
mai era, răul a ajuns încă o dată la ascendenţă dominantă.

3 A rezidit înălţimile pe care le distrusese tatăl său, Ezechia, a ridicat altare lui Baal,
a făcut un stâlp al Aşerei b(Vezi nota de la 13:6; şi în v. 7), cum făcuse Ahab, regele
lui Israel, şi s-a închinat înaintea întregii oştiri a cerurilor şi i-a slujit.
A rezidit. Manase a făcut mult spre a contracara binele făcut de tatăl său. Ritualurile idolatre,
desfrânate, crude şi superstiţioase în uzanţă la naţiunile din jur, care au fost interzise de Ezechia,
au fost reintroduse. Păgânismul a reînviat, idolilor li s-a adus închinare şi Iuda a mers mult pe
calea care avea să umple măsura de fărădelege a naţiunii.
Altare lui Baal. Închinarea la Baal, care înflorise sub Atalia (cap. 11,18) şi Ahaz (2 Cronici 28,2)
şi care era atât de obişnuită în Israel, a fost reintrodusă acum în Iuda.
Oştiri a cerurilor. Soarele, luna şi stelele. Închinarea la soare, reprezentată prin carele şi caii
soarelui au fost aşezate la intrarea templului (cap. 23,11).

4 A zidit altare în Casa DOMNULUI, despre care DOMNUL spusese: „În Ierusalim Îmi
voi pune Numele.”
5 A zidit altare întregii oştiri a cerurilor, în cele două curţi ale Casei DOMNULUI.
6 Şi-a trecut fiul prin foc c(Sau: Şi-a sacrificat fiul în foc), s-a îndeletnicit cu
descântatul şi cu ghicitul d(Vezi nota de la 17:17), a apelat la cei ce cheamă
duhurile morţilor şi la descântători. El a făcut mult rău în ochii DOMNULUI,
mâniindu-L.
Trecut... prin foc. Îngrozitorul ritual al jertfei omeneşti poate să fi avut o fascinaţie specială
pentru oamenii păcătoşi. Ahaz a ars pe fiul său în foc (cap. 16,3; 2 Cronici. 28), şi în ultimele zile
ale lui Iuda această monstruozitate crudă a fost amintită ca una dintre cele mai de seamă crime
(Ieremia 7,31.32; 19,2-6; 32,35; Ezechiel 16,20; 20,26; 23,37).
Cei ce cheamă duhurile. Astfel de practici erau interzise evreilor sub pedeapsa cu moartea
(Levitic 20,27).

~ 150 ~
7 A luat idolul Aşerei, pe care îl făcuse şi l-a pus în Casa DOMNULUI, despre care
DOMNUL îi spusese lui David şi lui Solomon, fiul acestuia: „În Casa aceasta şi în
Ierusalim, pe care l-am ales dintre toate cetăţile seminţiilor lui Israel, Îmi voi pune
Numele pe vecie.
În Casa. Manase a mers cu crimele lui mai departe decât oricare din împăraţii lui Iuda dinaintea
lui. Această urâciune pe care Manase a pus-o în templu, Iosia mai târziu a scos-o afară şi a ars-o la
pârâul Chedron (cap. 23,6).

8 Nu voi mai face ca picioarele lui Israel să rătăcească afară din ţara pe care le-am
dat-o strămoşilor lor, dacă vor avea grijă să împlinească tot ce le-am poruncit,
potrivit cu toată Legea pe care le-a dat-o robul Meu Moise.”
9 Dar ei n-au ascultat şi Manase i-a dus în rătăcire, astfel că ei au făcut mai mult rău
decât toate neamurile pe care le nimicise DOMNUL dinaintea israeliţilor.
Au făcut mai mult rău decât toate neamurile. Locuitorii păgâni ai Palestinei au fost nimiciţi
pentru practicile lor josnice, dar acum poporul numit al lui Dumnezeu a decăzut atât de mult, încât
a întrecut pe păgâni în închinarea lor coruptă şi abominabilă. Imoralitatea, cruzimea şi apăsarea au
mers mână în mână cu degradarea religiei. Teribilul păcat al lui Iuda consta în faptul că ei au
lepădat forma lor de religie curată şi pe Dumnezeul cel adevărat, pentru cele mai corupte forme de
închinare şi cele mai josnice feluri de idolatrie.

10 Atunci DOMNUL a vorbit prin robii Săi, profeţii, astfel:

Profeţii. Nici unul dintre profeţii contemporani cu Manase nu este cunoscut în mod sigur. Isaia a
fost unul dintre primii care au căzut în persecuţia religioasă (vezi PK 382).

11 „Manase, regele lui Iuda, a săvârşit aceste urâciuni, a făcut mai mult rău decât tot
ce făcuseră amoriţii înainte de el şi l-a făcut şi pe Iuda să păcătuiască prin idolii lui.
Amoriţii. Amoniţii apar aici ca reprezentanţi ai vechilor naţiuni canaanite (vezi Geneza 15,16;
1 Regi 21,26; Ezechiel 16,3; Amos 2,9.10).

12 De aceea aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui Israel: «Voi aduce o nenorocire
peste Ierusalim şi peste Iuda, care va asurzi urechile oricui va auzi de ea.»
Va asurzi urechile. Vezi aceeaşi expresie din 1 Samuel 3,11 şi Ieremia 19,3.

13 Voi întinde peste Ierusalim funia folosită împotriva Samariei şi firul de plumb
folosit împotriva familiei lui Ahab. Voi curăţi Ierusalimul cum curăţă cineva o
farfurie, ştergând-o şi întorcând-o cu faţa în jos.
Funia…Samariei. Dumnezeu va măsura Ierusalimul cu aceeaşi măsură cu care el a măsurat
Samaria (vezi Amos 7,7-9 şi Plângeri 2,8). Nu va arăta nici o părtinire. Deoarece Iuda avea în faţa
lui exemplul surorii ei, Israel, şi nu s-a folosit de acest exemplu, el va fi socotit şi mai răspunzător.
Cum curăţă cineva o farfurie. Ierusalimul va fi o simplă farfurie în mâna Domnului, spre a fi
curăţită cu desăvârşire de El. Cuvântul om nu se află în ebraică (în engl. da, n.n.) şi verbul trebuie
să fie tradus cu un subiect general ca cineva care curăţă o farfurie.

~ 151 ~
14 Voi părăsi rămăşiţa moştenirii Mele şi o voi da în mâinile duşmanilor ei; va
ajunge de jaful şi prada duşmanilor ei

Duşmanilor ei. Vezi Deuteronom 28,36.37; Israel. 42,22.24; Ieremia 30,15.16.

15 pentru că a făcut ce este rău înaintea Mea şi M-a mâniat, din ziua în care
strămoşii ei au ieşit din Egipt şi până în ziua aceasta.”

Din ziua. Domnul a avut multă răbdare cu poporul Său. El i-a tratat mai bine decât au meritat,
cruţându-i iar şi iar când păcatele lor meritau nimicirea.

16 De asemenea, Manase a umplut Ierusalimul de la un capăt la celălalt cu sângele

nevinovat pe care l-a vărsat, în afară de păcatul de a-l fi făcut pe Iuda să păcătuiască
şi să săvârşească ce este rău înaintea DOMNULUI.

A umplut... cu sângele nevinovat. Manase n-a fost mulţumit să încurajeze răul, el a depus eforturi
energice să descurajeze binele. Au fost mulţi oameni care se străduiau să rămână credincioşi faţă
de Dumnezeu care acum deveniseră obiectul urii lui amarnice. Pe tot cuprinsul ţării, cei drepţi erau
persecutaţi. Isaia, care a fost un martor puternic pentru adevăr şi dreptate, a suferit martirajul din
partea acelora care erau hotărâţi să se opună reformelor politice pentru care a lucrat el (vezi
PK 382).

17 Celelalte fapte ale lui Manase, tot ce a făcut el şi păcatele pe care le-a săvârşit, nu
sunt scrise oare în „Cartea cronicilor regilor lui Iuda”?

Celelalte fapte. Cele mai importante subiecte cu privire la Manase pe care le omite scriitorul
cărţii Regilor sunt capturarea lui de către căpeteniile regelui Asiriei, ducerea lui la Babilon,
pocăinţa lui de acolo, restabilirea lui la împărăţie şi reformele lui religioase după întoarcerea sa
(2 Cronici 33,11-19). Esarhadon include pe Manase în lista celor 22 de regi ai Asiei apusene, de la
care el cerea cherestea, spre a fi trimisă la Ninive. Asurbanipal, care i-a urmat lui Esarhadon,
include pe Manase în lista celor 22 de regi care i-au plătit tribut.
Păcatele. Raportul despre Manase redă numai câteva amănunte cu privire la nelegiuirile domniei
lui. Nu numai că el a dat pe propriul lui fiu ca jertfă omenească, ci a încurajat astfel de crime în
valea lui Hinom (2 Cronici. 33,6; comp. cu 2 Regi 23,10). Era evident că el a permis înfiinţarea
caselor pentru sodomiţi alături de templu (2 Regi 23,7) şi care poate să fi îndepărtat chivotul
legământului din templu (2 Cronici 35,3).

18 Manase s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat în grădina palatului
său, în Grădina lui Uza e(Probabil o formă prescurtată de la Uzia (vezi nota de la
15:1); şi în v. 26). În locul lui a domnit fiul său Amon.

În grădina palatului. Nu există nici un raport despre vreunul din regii lui Iuda, începând cu Ahaz,
să fi fost înmormântat în mormintele regilor lui Iuda.
Grădina lui Uza. Atât Manase, cât şi fiul său, Amon (v. 26) au fost înmormântaţi aici. Nu există
nici o altă informaţie disponibilă cu privire la acest loc. Probabil că aceasta a fost mai înainte
proprietatea unui om numit Uza care a fost în vecinătatea grădinilor palatului şi a fost cumpărată
pentru a fi folosită ca loc de îngropăciune.

~ 152 ~
 Domnia lui Amon peste Iuda

19 Amon era în vârstă de 22 de ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim timp
de 2 ani. Mama sa se numea Meşulemet şi era fiica lui Haruţ din Iotba.
Amon. Numele acesta este identic cu acela al lui Amon, zeul-soare egiptean. S-ar părea că
Manase a ales acest nume pentru fiul său pentru a arăta respectul său pentru acea zeitate egipteană.

20 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI, la fel cum făcuse tatăl său Manase.
Ce este rău. Apostazia lui Manase lăsase o pecete a răului asupra lui Amon care şi-a format
irevocabil viaţa lui. În timpul ultimei părţi a domniei lui Manase partida idolatră fusese ţinută sub
control (2 Cronici 33,16), dar acum ea a recâştigat controlul şi ţara întreagă era cuprinsă în lung şi
în lat de un curent de nelegiuire. Ca de obicei, stricăciunea morală şi religioasă au mers mână în
mână. Profetul Ţefania, care a scris în timpul lui Iosia, a făcut o descriere grafică a nenorocitei
situaţii (vezi Ţefania 1,8.9; 3,1-4).

21 A umblat în toate căile în care umblase şi tatăl său, slujind şi închinându-se

idolilor cărora le slujise şi Manase.
22 L-a părăsit pe DOMNUL, Dumnezeul strămoşilor săi, şi nu a umblat pe Calea
DOMNULUI.
L-a părăsit pe Domnul, Dumnezeu. Amon se pare că a renunţat la orice pretenţie de a fi un
închinător al lui Iehova. El a refuzat să se umilească înaintea Domnului precum a făcut şi tatăl său
şi s-a făcut din ce în ce mai vinovat (2 Cronici 33,23).

23 Slujitorii lui Amon au uneltit împotriva lui şi l-au ucis pe rege în palat,
Au uneltit împotriva lui. Nu este arătat nici un motiv pentru uneltire. S-ar putea să fi fost vreo
ranchiună personală împotriva regelui din partea slujitorilor palatului, sau asasinarea se poate să fi
fost rezultatul unei reacţii împotriva unei idolatrii extreme a regelui. Oricare ar fi fost cauza,
conspiraţia dovedeşte nemulţumirea faţă de politica regală.

24 dar poporul ţării i-a omorât pe toţi aceia care uneltiseră împotriva regelui Amon.
Apoi, în locul lui Amon, poporul ţării l-a făcut rege pe fiul acestuia Iosia.
Pe toţi aceia care uneltiseră. O încurajare este de găsit în faptul că asasinarea a fost privită ca o
crimă şi că uneltitorii au fost pedepsiţi la cererea populară. Care au fost intenţiile conspiratorilor
nu s-a descoperit. Unii au spus că scopul lor a fost să pună capăt casei lui David şi să pună pe tron
o nouă dinastie. Totuşi, dacă aceasta ar fi fost intenţia, cu greu i s-ar fi îngăduit lui Iosia să
trăiască. El era în puterea conspiratorilor.

25 Celelalte fapte pe care le-a făcut Amon, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor
regilor lui Iuda”?
26 El a fost înmormântat în mormântul său, în Grădina lui Uza, iar în locul lui a
domnit fiul său Iosia.

Comentarii Ellen G. White: 1 – 26 PK 381-383 11, 14, 16 PK 382 21 – 24 PK 383.

~ 153 ~
Capitolul 22
Domnia lui Iosia peste Iuda. Cartea Legii este găsită în Casa
DOMNULUI

1 Iosia era în vârstă de 8 ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim timp de 31
de ani. Mama sa se numea Iedida şi era fiica lui Adaia din Boţkat.
Era în vârstă de 8 ani. Deoarece Amon avea numai 24 de ani la moartea lui, şi Iosia era atunci
deja de 8 ani, Amon trebuie să se fi căsătorit încă la vârsta de 15 ani şi a avut un fiu de 16 ani.
Astfel că este foarte improbabil ca să fi avut un fiu mai în vârstă decât Iosia.
Treizeci şi unu de ani. Vezi pag. 77 orig.

2 El a făcut ce este drept înaintea DOMNULUI şi a umblat în toate căile strămoşului

său David, fără a se abate la dreapta sau la stânga.
Ce este drept. Tânărul rege era de la natură adânc religios, şi, în ciuda apostaziei existente, a
rezistat împotriva oricărei ispite puse înaintea lui de a merge pe urmele tatălui lui. Încă în al
optulea an al domniei lui, el a început să caute pe Domnul (2 Cronici 34,3).
La dreapta sau la stânga. O expresie obişnuită pe timpul lui Moise şi Iosua (Deuteronom 5,32;
17:11.20; 28,14; Iosua 1,7; 23,6), dar rar folosită în Scripturile de mai târziu.

3 În al optsprezecelea an al domniei sale, regele Iosia l-a trimis pe scribul său,

Şafan, fiul lui Aţalia, fiul lui Meşulam, la Casa DOMNULUI, zicându-i:
Al optsprezecelea an. Iosia a început lucrarea de reformă în al doisprezecea an al domniei lui,
curăţind Iuda de înălţimile, dumbrăvile şi icoanele lui (2 Cronici 34,3). Ieremia a început slujirea
lui profetică în al 13-lea an al lui Iosia (Ieremia 1,2). Cinci ani mai târziu, Iosia a început lucrarea
de reparare a templului.
Şafan. Şafan este adesea amintit în cartea lui Ieremia.
Ahicam, fiul lui, a fost un prieten influent al lui Ieremia (Ieremia 26,24). Un alt fiu, Elasa, a fost
trimis de Zedechia ca sol la Nebucadneţar (Ieremia 29,3). Şi încă un fiu, Ghemaria, este amintit ca
unul dintre prinţii care au încercat să-l convingă pe Ioiachim să nu ardă sulul lui Ieremia
(Ieremia 36,12.25). Iaazania încă un alt fiu, este amintit printre cei şaptezeci de bărbaţi din
bătrânii casei lui Israel (Ezechiel. 8,11). Ghedalia, care a fost făcut guvernator al Iudeii de către
Nebucadneţar după nimicirea Ierusalimului, era nepotul lui (2 Regi 25,22; Ieremia 39,14; 40,5).
Mica, un alt nepot, a auzit pe Baruc citind sulul lui Ieremia şi a raportat prinţilor cuprinsul lui
(Ieremia 36,10-13).

4 „Du-te la marele preot Hilchia şi spune-i să strângă argintul care a fost adus la
Casa DOMNULUI, cel care fusese adunat de la oameni de către paznicii porţii.
Marele preot Hilchia. Hilchia era fiul lui Şalum (1 Cornici 6,13) sau Meşulam (1 Cronici 9,11) şi
fiul sau nepotul lui (veziNeemia 11,11; 1 Cronici 6,13.14; vezi despre 1 Regi 19,16; 1 Cronici 2,7)
era Seraia, mare preot când a căzut Ierusalimul (1 Cronici 6,14.15; 2 Regi 25,18.21;Ieremia 52;24,
27). Iosua, marele preot de pe vremea întoarcerii din robie pe timpul lui Cir, era fiul lui Iehoşadac
(Ezra 3,2.8; 5,2; 10,18; Neemia 12,26). Şi Ezra a fost un descendent al lui Hilchia (Ezra 7,1).
Fusese adunat. Este vădit că, pentru un timp, a fost în curs o colectă pentru repararea templului.
În timpul lui Ioas, a fost strânsă o colectă similară (2 Regi 12,9.10). Banii au fost adunaţi de la
Efraim şi Manase precum şi de la Iuda şi Beniamin (2 Cronici 34,9).

~ 154 ~
5 Să se dea acest argint celor ce supraveghează lucrarea la Casa DOMNULUI, iar
aceştia să-l dea lucrătorilor care sunt la Casa DOMNULUI, adică celor ce fac
restaurarea Casei:
6 tâmplarilor, constructorilor şi zidarilor. Să li se mai dea şi pentru cumpărarea
lemnelor şi a pietrelor cioplite necesare pentru restaurarea Casei,
7 dar să nu se ceară nici o socoteală oamenilor cărora li se încredinţează argintul,
căci ei lucrează cinstit.”
Lucrează cinstit. Compară cu 2 Regi 12,15. Numele multora dintre aceşti supraveghetori sunt
date în 2 Cronici 34,12.

8 Atunci marele preot Hilchia i-a zis scribului Şafan: „Am găsit Cartea Legii în
Casa DOMNULUI!” Hilchia i-a dat Cartea lui Şafan, iar acesta a citit-o.
Cartea Legii. Vezi comentariul de la 2 Cronici 34:12.

9 Scribul Şafan s-a dus la rege şi i-a adus regelui următorul mesaj: „Slujitorii tăi au
strâns argintul care se afla în Casă şi l-au dat celor ce supraveghează lucrarea la
Casa DOMNULUI.”
Au strâns. În mod literal au vărsat. Adică din vistieria în care au fost puşi banii (2 Regi 12,1.11).

10 Apoi scribul Şafan l-a înştiinţat pe rege, zicându-i: „Preotul Hilchia mi-a dat o
Carte.” Şi Şafan a citit din ea înaintea regelui.
11 Când a auzit regele cuvintele din Cartea Legii şi-a sfâşiat hainele.
Şi-a sfâşiat hainele. Iosia a fost adânc tulburat când Şafan i-a citit soliile Domnului din vechiul
volum sacru. El a înţeles că drumul neascultării avea să aducă un blestem teribil asupra naţiunii,
dar că ascultarea avea să aducă binecuvântări, viaţă şi prosperitate.

12 Şi regele le-a poruncit preotului Hilchia, lui Ahikam, fiul lui Şafan, lui Acbor,
fiul lui Micaia, scribului Şafan şi lui Asaia, slujitorul regelui, astfel:
Ahikam. Prietenul şi ocrotitorul lui Ieremia (Ieremia 26,24), tatăl lui Ghedalia, guvernatorul
Iudeii, după luarea Ierusalimului de către Nebucadneţar (2 Regi 25,22).

13 „Duceţi-vă şi întrebaţi-L pe DOMNUL pentru mine, pentru popor şi pentru întreg

Iuda, în legătură cu ceea ce este scris în această Carte, care a fost găsită. Căci mare
este mânia DOMNULUI, care s-a aprins împotriva noastră pentru că strămoşii noştri
nu au ascultat cuvintele acestei Cărţi şi nu au împlinit tot ce este scris în ea cu
privire la noi.”

Întrebaţi-L pe Domnul. Trimişii au alcătuit un număr din slujitorii cei mai de încredere ai lui
Iosia. Regele şi-a dat seama de seriozitatea subiectului în cauză. Cunoscând cât de mult s-a
îndepărtat poporul de la căile dreptăţii şi în ce măsură au părăsit ei pe Domnul, el cunoştea
pericolele cele mari care confruntau naţiunea. El era hotărât să facă tot ce îi sta în putere spre a-şi
salva poporul.

~ 155 ~
14 Preotul Hilchia, Ahikam, Acbor, Şafan şi Asaia s-au dus la profetesa Hulda, soţia
lui Şalum, fiul lui Tikva, fiul lui Hasra, păzitorul veşmintelor, care locuia în
Ierusalim, în cartierul cel nou a(Sau: al doilea cartier, posibil o zonă a oraşului unde
locuiau cei mai înstăriţi). Ei au vorbit cu ea

Profetesa Hulda.În timpul domniei lui Iosia acţionau un număr de profeţi,Ieremia era deja angajat
în importanta lui lucrare (Ieremia 1,2). Habacuc şi Ţefania au profetizat şi ei în timpul domniei lui
Iosia (Ţefania 1,1; PK 284, 385, 389). Nu este arătat nici un motiv pentru ce tocmai Hulda a fost
aleasă pentru acest interviu. Printre profetesele amintite în Biblie sunt Maria (Exod 15,20), Debora
(Judecători 4,4), Noadia (Neemia 6,14), Ana (Luca 2,36) şi 4 fiice ale lui Filip (Fapte 21,8.9).
Păzitorul veşmintelor. Şalum, soţul lui Hulda, păzea fie veşmintele preoţilor din templu, fie
veşmintele regale. Oricare din slujbe, făcea din el un personaj de o oarecare importanţă.
Cartierul cel nou. (College în engl.). Ebraicul mişneh. În mod literal, al doilea, adică partea a
doua sau sectorul al doilea.Probabil că referirea este la a doua suburbie – extinderea Ierusalimului
spre nordul cetăţii celei vechi, care a fost cuprinsă de zidul lui Manase (2 Cronici 33,14; comp. cu
Ţefania 1,10, unde mişneh este tradus al doilea). După Neemia 3,9.12 erau două jumătăţi de părţi
ale Ierusalimului. Traducerea cu college este redarea din Targumuri, care socoteşte pe mişneh în
sensul lui Mişna de mai târziu, instrucţiune, de la ideea a repeta, de unde a preda şi a învăţa.

15 şi ea le-a răspuns: „Aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui Israel; să spuneţi

omului care v-a trimis la mine,

16 că aşa vorbeşte DOMNUL: «Iată că voi aduce nenorocirea asupra acestui loc şi
asupra locuitorilor lui, potrivit cu tot ce este scris în Cartea pe care a citit-o regele
lui Iuda.

Voi aduce nenorocirea. Naţiunea era condamnată din cauza nelegiuirii ei. Poporul a umblat timp
atât de îndelungat pe calea nelegiuirii, încât au devenit împietriţi în păcatele lor. Simţurile lor erau
atât de amorţite, încât nedreptatea părea dreaptă şi răul era preferat binelui. În astfel de condiţii,
ruina naţiunii nu putea fi înlăturată printr-o reformă temporară.
Tot ce este scris. Adică, nenorocirea prezisă în Levitic 26,16-39 şi Deuteronom 28,15-68).

17 Pentru că M-au părăsit şi au adus tămâie altor dumnezei, mâniindu-Mă prin toate
faptele lor b(Sau: prin toţi idolii pe care i-au făcut), mânia Mea se va aprinde
împotriva acestui loc şi nu se va stinge.»

Mânia Mea se va aprinde. Vezi Deuteronom 29,25-28. După cum mânia lui Dumnezeu a căzut
asupra poporului ales şi a rezultat nimicirea naţiunii, tot aşa judecăţile vor cădea cu egală putere
asupra celor nepocăiţi la sfârşitul lumii (Apocalips 14,18.19; 15,7.8; 16,1-21; Pk 398).
Şi nu se va stinge. Mânia lui Dumnezeu a fost aprinsă ca un foc care nu trebuia să fie stins. O
dată aprins acel foc trebuia să ardă până ce naţiunea a fost mistuită (vezi 2 Regi 23,26.27;
Ieremia 4,4; 15,1-9; Ezechiel 15,2-8). Judecata pronunţată asupra lui Manase (2 Regi 21,12-15) a
fost repetată lui Iosia, deoarece, după cât se pare, nici un efort spre reformă nu mai avea să salveze
acum naţiunea. Acesta a fost adevărul teribil pe care l-a descoperit Hulda, şi acesta în curând a
devenit principala sarcină a lui Ieremia. Sentinţa de condamnare fusese dată.

18 Totodată spuneţi-i regelui lui Iuda, care v-a trimis să-L întrebaţi pe DOMNUL,
următoarele: «Aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, cu privire la cuvintele
pe care le-ai auzit:
~ 156 ~
19 ‘Pentru că ţi s-a mişcat inima şi te-ai smerit înaintea DOMNULUI, când ai auzit ce
am rostit împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, – că vor ajunge de
spaimă şi de blestem, – pentru că ţi-ai sfâşiat hainele şi ai plâns înaintea Mea, iată că
şi Eu am auzit, zice DOMNUL!

Mişcat. Umilinţa şi mişcarea inimii se află printre remarcabilele haruri creştine. Inima mişcată a
lui Iosia l-a făcut să răspundă influenţelor Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi să fie adânc mişcat de
păcatele poporului, care aduceau atât de multă nenorocire şi suferinţă.

20 De aceea te voi adăuga la strămoşii tăi şi vei fi aşezat în pace în mormântul tău,
astfel că nu vei vedea toată nenorocirea pe care o voi aduce asupra acestui loc şi
asupra locuitorilor lui.’»” Ei i-au adus regelui răspunsul acesta.

În pace. Este un timp când chiar moartea este o binecuvântare. În îndurarea Sa, Dumnezeu avea
să îngăduie lui Iosia să meargă în mormântul lui înainte ca Iuda să aibă parte de ruina finală. Iosia
însuşi a fost ucis în luptă (cap. 23,29), dar moartea lui l-a cruţat să fie martor la teribila calamitate,
câţiva ani mai târziu.

Comentarii Ellen G. White:

1- 20 PK 384-400 3 – 8 P 392 13, 14 PK 398
1, 2 PK 384 8 – 10 PK 393 15 – 20 PK 399

~ 157 ~
Capitolul 23
Reforma religioasă din timpul lui Iosia

1 Atunci regele Iosia i-a strâns la el pe toţi cei din sfatul bătrânilor a(Vezi nota de la
6:32) lui Iuda şi ai Ierusalimului.
Toţi cei din sfatul bătrânilor. Conducătorii înţelepţi se consultă cu conducători. Iosia i-a adunat
împreună pe toţi bărbaţii de conducere ai naţiunii spre a vedea dacă s-ar putea face ceva pentru a
împiedica ameninţătoarea calamitate sau a face ca judecata ce avea să vină să fie amestecată cu
îndurare. Anunţând nenorocirea, Dumnezeu n-a exclus pocăinţa şi reforma. Nimic nu avea să se
piardă punând în faţa poporului soarta teribilă care ameninţa, dacă ei persistau în nelegiuirea lor.
Ceea ce era necesar era o întoarcere la Dumnezeu şi la dreptate, şi Iosia a hotărât ca orice efort
posibil să fie făcut spre a produce o redeşteptare naţională.

2 Apoi s-a dus la Casa DOMNULUI împreună cu toţi bărbaţii lui Iuda, cu toţi
locuitorii Ierusalimului, cu preoţii şi cu profeţii, cu întreg poporul, de la mic la mare,
şi a citit în auzul lor toate cuvintele Cărţii Legământului, care a fost găsită în Casa
DOMNULUI.
Toţi bărbaţii lui Iuda. În măsura posibilului, toţi bărbaţii naţiunii trebuiau să fie adunaţi la
Ierusalim, să aducă mesajul lui Dumnezeu. Consiliul solemn urma să cuprindă bărbaţi din toate
clasele şi ocupaţiile, în mod deosebit preoţi şi profeţi – conducătorii religioşi ai poporului care
puteau fi cei mai influenţi spre a duce la îndeplinire reforma dorită.

3 Regele a stat în picioare lângă stâlpul său şi a încheiat un legământ înaintea

DOMNULUI, hotărându-se să-L urmeze pe DOMNUL şi să păzească poruncile,
mărturiile şi hotărârile Lui din toată inima şi din tot sufletul lui, împlinind astfel
cuvintele acestui legământ, scrise în cartea aceasta. Şi tot poporul a intrat în
legământ.
Stâlpul(Stâlp-în engl). Probabil unul dintre marii stâlpi de aramă (vezi 1 Regi 15,21). Conform cu
ritualul lui Ezechiel pentru închinarea regală în regatul restaurat, prinţul trebuia să stea lângă
uşorii porţii (Ezechiel 46,2).
A încheiat un legământ. Acesta a fost o reînnoire a legământului pe care l-a făcut Domnul cu
Israel, la Sinai, prin care poporul a fost de acord să asculte de Domnul şi să umble în căile Lui
(Exod 19,5-8; 24, 3-8). Naţiunea călcase legământul şi astfel au pierdut făgăduinţele făcute de
Domnul. O reînnoire a binecuvântării putea să vină numai dintr-o reînnoire a legământului şi astfel
s-a făcut că Iosia şi-a dat acest acord solemn înaintea lui Dumnezeu de a păzi poruncile Lui şi de a
rămâne la legământul făcut între Dumnezeu şi poporul Său la Sinai.
A intrat în legământ. Poporul a luat poziţie pentru Dumnezeu care însemna acceptarea condiţiilor
legământului şi făgăduinţă solemnă de credincioşie faţă de Dumnezeu.

4 Regele a poruncit marelui preot Hilchia, preoţilor de rangul al doilea şi paznicilor

porţii să scoată din Templul DOMNULUI toate obiectele care fuseseră făcute pentru
Baal, pentru Aşera şi pentru toată oştirea cerurilor. Şi el le-a ars în afara
Ierusalimului, în valea Chidron, iar cenuşa le-a dus-o la Betel.

Rangul al doilea. Se pare că reforma din cel de al 12-lea an al domniei lui Iosia (2 Cronici 34,3),
a fost o lucrare parţială. Prezenţa vaselor făcute pentru slujirea lui Baal şi Astarteei şi pentru
oştirea cerurilor, în templu sacru, arată extinderea idolatriei care a pus stăpânire pe poporul lui

~ 158 ~
Iuda. Naţiunea s-a înstrăinat aproape complet de Dumnezeu şi s-a întors la căile păgânilor pe care
ei i-au izgonit. Iosia a fost hotărât să extermine ultimele vestigii de idolatrie din ţară.
Toate obiectele. Acestea aveau să cuprindă nu numai vasele în sensul strict al termenului, ci toate
uneltele de închinare inclusiv scalele, chipurile, altarele etc.
Le-a ars. Aceasta era conform cu Deuteronom 7,25; 12,3 (vezi 1 Cronici 14,11.12).
Chidron. Chedronul era valea care mergea spre nord şi sud înspre est de Ierusalim între oraş şi
Muntele Măslinilor. Ogoarele Chedronului probabil că erau în partea nordică a acestei văi unde
vâlceaua se întinde în mod considerabil (Ieremia 31,40) Asa a ars idolul lui Maaca la pârâul
Chedron (1 Regi 15,13).
La Betel. La un loc privit deja ca blestemat şi necurat aşa încât însăşi pământul lui Iuda nu mai
putea fi pângărit.

5 A îndepărtat preoţii păgâni care au fost puşi de regii lui Iuda să ardă tămâie pe
înălţimi, în cetăţile lui Iuda şi împrejurul Ierusalimului. De asemenea, a izgonit pe
cei ce ardeau tămâie lui Baal, soarelui, lunii, stelelor şi întregii oştiri a cerurilor.

Puşi. Ieroboam a pus preoţi luaţi din tot poporul care nu făceau parte din fiii lui Levi
(1 Regi 12,31). Practica lui Manase, şi a lui Amon probabil că a fost aceeaşi.
Împrejurul Ierusalimului.Vezi versetul 13.
Lui Baal. Enumerarea acestor zei diferiţi prezintă o indicaţie a extinderii până la care poporul lui
Iuda a părăsit pe Domnul. Probabil că zeii sunt enumeraţi după gradele de veneraţie care le era
păstrată. Baal era marele zeu al furtunii (vezi cele despre 1 Regi 16,31).

6 A scos stâlpul Aşerei b(Vezi nota de la 13:6; şi în v. 15) din Casa DOMNULUI şi
l-a dus la uedul c(Vezi nota de la 10:33) Chidron, în afara Ierusalimului; l-a ars
lângă uedul Chidron, prefăcându-l în cenuşă şi i-a împrăştiat cenuşa pe mormintele
fiilor poporului.

Stâlpul. Acesta era chipul cioplit al Astarteei pe care l-a făcut Manase (cap. 21,3.7).
L-a ars. Probabil că Astarteea era făcută din lemn care avea să ardă poleiala de metal (vezi
Deuteronom 7,25).
Cenuşa. Aceasta este asemănător cu tratamentul aplicat viţelului de aur din pustie (Exod 32,20).
Fiilor poporului. Adică, oamenii de rând. Aceeaşi expresie se află în Ieremia 26:23, unde este
tradusă astfel. Oamenii de rând nu erau înmormântaţi în morminte tăiate în stâncă, ci în morminte
obişnuite. De aceea mormintele erau considerate necurate, locul de înmormântare din valea
Chedron era considerat ca loc potrivit pentru cenuşa idolilor nimiciţi.

7 A dărâmat locuinţele bărbaţilor care se prostituau d(Bărbaţi care practicau

prostituţia în temple), care erau în Casa DOMNULUI şi unde femeile împleteau
corturi pentru Aşera.

Bărbaţilor care se prostituau. Faptul că astfel de indivizi depravaţi, atât bărbaţi, cât şi femei,
consacraţi prostituţiei religioase, locuiau într-o casă de lângă templu, este o tristă prezentare
despre decăderea morală care avea loc în mijlocul pretinsului popor al lui Dumnezeu. Practicile
josnice şi imorale care se îndeplineau aici făceau parte din ceremonialul idolatru al vremii.
Ezechiel a denunţat urâciunile cele rele, care aveau loc în regiunea templului din vremea lui
(Ezechiel 8,5-17). Natura închinării canaanite celei mai infame a pătruns în sfântul templu al lui
Dumnezeu. Cu greu ar mai fi putut Iuda să cadă mai adânc.

~ 159 ~
8 Iosia i-a izgonit pe toţi preoţii din cetăţile lui Iuda şi a distrus înălţimile unde
preoţii ardeau tămâie, de la Gheva până la Beer-Şeba. A dărâmat, de asemenea,
înălţimile e(Sau: altarele) de la porţi, cele care erau la intrarea porţii lui Iosua,
conducătorul cetăţii, în partea stângă a porţii cetăţii.

De la Gheva până la Beer-Şeba. Adică, de la extremitatea nordică până la sudică a lui Iuda (vezi
1 Regi 15,22; Zaharia 14,10).

9 Deşi preoţii înălţimilor nu slujeau la altarul DOMNULUI din Ierusalim, ei totuşi

mâncau azime printre rudeniile lor.

Nu slujeau. Preoţilor care au slujit la altarele idolatre şi care fuseseră adunaţi la Ierusalim nu li
s-a îngăduit să slujească în responsabilităţile sfinte ale slujbei de la templu. În descrierea lui
Ezechiel despre statul restaurat, preoţilor levitici care s-au înstrăinat, de aici înainte nu le mai era
îngăduit să participe la serviciile sfinte ale templului, deşi lor le era îngăduit să îndeplinească
anumite servicii mai de jos (Ezechiel 44,10-14).
Azime. Deşi nu le era îngăduit să ia parte la slujbele sfinte ale templului, acestor preoţi nu li s-a
tăiat orice sprijin. Ei erau trataţi în acelaşi fel ca acei preoţi care aveau un cusur în trupul lor (vezi
Levitic 21,17-23).

10 Regele a pângărit, de asemenea, Tofetul, care este în Valea Hinomiţilor, pentru

ca nimeni să nu-şi mai treacă fiul sau fiica prin foc f(Sau: să nu-şi mai sacrifice fiul
sau fiica în foc) pentru Moleh.

A pângărit,de asemenea,Tofetul. Acesta era un loc în valea Hinom unde se practica cultul barbar
al arderii de fiinţe omeneşti ca jertfă pentru Moloh (vezi 2 Cronici 28,3; Is. 30,33; Ieremia 7,31;
19,5.6; 32,35). Probabil că aici a fost locul unde a sacrificat Manase pe fiul său (2 Regi 21,6;
2 Cronici 33,6).
Hinomiţilor. O vale la sud de Ierusalim. Valea aceasta a ajuns, până la urmă să fie privită ca un
loc al nimicirii şi urâciunii. Aceasta, din cauza ororilor focurilor ei unde erau arse fiinţe omeneşti
ca jertfă a pângării lui Iosia şi faptului că ea a devenit mai târziu locul unde erau aruncate
gunoaiele şi resturile Ierusalimului. În vremurile NT, valea Hinom, în ebraică Ge Hinnom, era
folosită ca simbol al locului de nimicire a celor păcătoşi. În referinţele următoare cuvântul iad este
în fiecare caz o traducere a grecescului Geena, o transliterare a ebraicului Ge Hinnom: Matei 5:22,
29,30; 10,28; 18,8.9; 23,15.3; Marcu 9,43-48; Luca 12,5; Iacov 3,6.

11 El a îndepărtat de la intrarea Casei DOMNULUI caii pe care regii lui Iuda îi

închinaseră soarelui. Ei erau lângă odaia din curte a unui demnitar pe nume
Natan-Melek. Apoi Iosia a ars carele închinate soarelui.

Caii. În vremurile antice soarele era adesea zugrăvit ca un vizitiu care îşi conduce zilnic caii de-a
lungul cerului.
Carele închinate soarelui. Care ale soarelui erau cunoscute în Persia antică şi erau obişnuite
grecilor şi romanilor. Este interesant să avem acest indiciu timpuriu despre un astfel de obicei
printre evrei. Manase şi Amon trebuie că au mers la distanţe mari, adoptând formele de închinare
păgână pe care le-au găsit în uz în ţările din jurul lor.

~ 160 ~
12 Regele a dărâmat altarele pe care le făcuseră regii lui Iuda pe acoperişul odăii de
sus a lui Ahaz, precum şi altarele pe care le făcuse Manase în cele două curţi ale
Casei DOMNULUI. Le-a luat de acolo şi le-a aruncat molozul în uedul Chidron.

Odăii de sus. Probabil că aceasta se referă la o odaie de sus construită de Ahaz deasupra vreunei
construcţii din curtea templului, deoarece scriitorul se ocupă aici cu pângărirea templului. Altarele
se poate că au fost pentru închinarea la stele care se îndeplinea mai ales de pe acoperişurile caselor
(vezi Ieremia 19,13; 32,29; Ţefania 1,5).

13 Regele a pângărit înălţimile care erau în faţa Ierusalimului, în partea dreaptă a

Muntelui Depravării g(Probabil Muntele Măslinilor), pe care le construise Solomon,
regele lui Israel, pentru Aştoret h(Gr.: Astarte, zeiţa feniciană a fertilităţii, soţia lui
Baal),urâciunea sidonienilor, pentru Chemoş, urâciunea Moabului, şi pentru Milcom
i(Sau: Moleh),urâciunea amoniţilor.

Împăratul a pângărit. Raportul nu spune că aceste înălţimi au fost sfărâmate, ci numai că ele au
pângărit. Unele din ele, probabil că au constat în mare parte din pietre naturale sau suprafeţe
netede de stâncă cu găuri scobite în ele pentru primirea libaţiilor etc. Astfel de locuri sunt bine
cunoscute în Palestina. Este greu de conceput anumite construcţii ridicate de Solomon pentru
închinare la Astarteea, Chemoş şi Milcom li s-ar fi îngăduit să rămână în urma mişcărilor de
reformă a lui Asa, Iosafat şi Ezechia. Ezechia a îndepărtat înălţimile, nimicindu-le pe toate cu
desăvârşire (2 Regi 18,4; 2 Cronici 31,1).
În faţa Ierusalimului. Adică, spre răsărit de cetate. Direcţiile erau stabilite din punct de vedere al
feţei spre răsărit. La stânga avea să fie atunci nordul, la dreapta avea să fie sudul şi în spate avea să
fie apusul. Vezi 1 Regi 11,5-8 pentru raportul despre înălţimile pe care le-a construit Solomon
pentru zeii străini. Regii cei buni, precum Asa, Iosafat şi Ezechia, fără îndoială că n-au îngăduit să
se închine la zeii străini pe aceste înălţimi, dar probabil că au îngăduit să se închine lui Iehova
acolo.
Muntelui Depravării. După cum se pare, panta sudică a muntelui Măslinilor numită aşa, evident,
datorită dispreţului spre a arăta aversiunea adâncă pentru abominabila închinare a idolului care se
îndeplinea la răsărit de templu.

14 A zdrobit stâlpii sacri, a dărâmat aşerele j(Vezi nota de la 17:10) şi a umplut

locurile lor cu oase de oameni.

Oase de oameni. Cadavrele şi oasele omeneşti erau privite de Elisei ca necurate şi au fost date
instrucţiuni cu privire la tratarea lor (Numeri 19,11.6). Pentru că oase ale oamenilor morţi să fie
aduse în contact cu aceste înălţimi, aveau să fie privite ca fiind pângărite pentru totdeauna şi
făcându-le de aici încolo în mod permanent ca nepotrivite pentru locuri de închinare.

15 El a dărâmat chiar şi altarul care era la Betel, precum şi înălţimea pe care o

făcuse Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a făcut pe Israel să păcătuiască – a
dărâmat deci atât altarul, cât şi înălţimea. El a dat foc atât înălţimii, prefăcând-o în
cenuşă, cât şi stâlpului Aşerei.

A dărâmat. Înălţimea de la Betel a fost fără îndoială, o construcţie ca un tabernacol sau templu,
pentru că ea a fost dărâmată şi arsă. A trecut câtva timp de când regatul lui Israel se sfârşise, dar
evident că închinarea a continuat la altarul pe care Ieroboam îl zidise la Betel.

~ 161 ~
16 Când Iosia a privit în jur şi a văzut mormintele care erau acolo, pe deal, a trimis
să ia oasele din morminte. A ars oasele pe altar, pângărindu-l după Cuvântul
DOMNULUI, rostit prin omul lui Dumnezeu, care k(TM; LXX: omul lui Dumnezeu,
atunci când Ieroboam stătea lângă altar, la sărbătoare. El s-a întors şi s-a uitat
spre mormântul omului lui Dumnezeu care) vestise aceste lucruri. l(TM; LXX: Vezi
1 Regi 13:1-3)
A ars. Arderea osemintelor omeneşti pe altar avea să fie deosebit de ofensator. Iosia a recurs la o
astfel de faptă spre a-şi arăta totalul lui dispreţ pentru teribila formă de închinare pe care o
instituise Ieroboam în locul închinării lui Iehova şi spre a se asigura că acest altar nu va mai fi
niciodată folosit pentru scopuri religioase. Oasele arse au fost acelea ale acelor preoţi care au slujit
la aceste altare (vezi 2 Cronici 34,5).
Omul lui Dumnezeu. Vezi 1 Regi 13,1.2.

17 La un moment dat el a întrebat: – Al cui este mormântul aceasta din piatră, pe

care îl văd? Oamenii cetăţii i-au răspuns: – Acesta este mormântul omului lui
Dumnezeu, care a venit din Iuda şi a profeţit împotriva altarului din Betel aceste
lucruri pe care le-ai făcut.
Mormântul (title eng.).Ebriacul şiyyun – stâlp, monument. Iosia a văzut o piatră memorială
deasupra unui mormânt şi a întrebat cu privire la identitatea ei. Era un vechi obicei ebraic să fie
ridicate la locul de înmormântare pietre comemorative (Geneza 35,20).
Omului lui Dumnezeu. Vezi 1 Regi 13,23-30.

18 – Lăsaţi-l şi nimeni să nu-i mişte oasele! a zis el. Ei au lăsat oasele lui împreună
cu ale profetului care venise din Samaria.
Din Samaria. Aceasta identifică simplu pe bătrânul profet care a înşelat pe profetul din Iudeea.

19 De asemenea, Iosia a mai îndepărtat toate templele care erau pe înălţimile din
cetăţile Samariei, pe care le zidiseră regii lui Israel ca să-L mânie pe DOMNUL. A
făcut cu ele întocmai cum făcuse la Betel.
Cetăţile Samariei. Iosia a mers până departe în Neftali (2 Cronici 34,6). Samaria se afla atunci
sub stăpânirea Asiriei. Pe acea vreme, Asiria era slabă şi probabil că nu a făcut nici o încercare să
se amestece în aceste excursii ale lui Iosia în teritoriile de sub stăpânirea ei (vezi pp. 66, 67).

20 Iosia i-a înjunghiat pe altare pe toţi preoţii înălţimilor care erau acolo şi a ars pe
ele oase de oameni. Apoi s-a întors la Ierusalim.
I-a înjunghiat... pe toţi preoţii. În îndeplinirea lui 1 Regi 13:2, Iosia a făcut tot ce i-a stat în
putinţă spre a eradica idolatria. El a făcut exemple din acei care au fost conducătorii poporului în
apostazie.

21 Regele a poruncit întregului popor următoarele: „Sărbătoriţi Paştele DOMNULUI,

Dumnezeul vostru, aşa cum este scris în această Carte a Legământului!”

Sărbătoriţi Paştele. O reîntoarcere la păzirea vechilor ritualuri mozaice.

Această Carte a Legământului. Cartea legii mozaice pe care o găsise Hilchia în templu
(2 Regi 22,8; comp. Cu Exod 12,3-20; Levitic 23,5; Numeri 9,2.3; Deuteronom 16,2-6).

~ 162 ~
22 Paşte ca acesta nu se mai sărbătorise din perioada judecătorilor care judecau pe
Israel şi nici chiar în toată perioada regilor lui Israel şi a regilor lui Iuda.
Paşte ca acesta. Amănunte despre serviciul acestui Paşte sunt date în 2 Cronici 35,1-18.

23 Abia în al optsprezecelea an al domniei regelui Iosia, acest Paşte a fost sărbătorit

în cinstea DOMNULUI la Ierusalim.
Al optsprezecelea an. Repararea templului a început de asemenea în acest an (2 Regi 22,3-6).
Deoarece Paştele se ţinea în a 14-a zi a lui Nisan, prima lună a anului religios (Exod 12,2.6.18;
2 Cronici 35,1), este vădit că Iosia a început anul lui de domnie cu Tişri mai degrabă decât cu
Nisan, îngăduind în felul acesta cam 5 luni spre a fi făcute reparaţiile templului, înainte de a
celebra Paştele în acelaşi an.

24 Iosia a mai îndepărtat pe cei care cheamă duhurile morţilor şi pe cei care se
ocupă cu descântece, terafimii m(Idoli ai casei, aşa cum erau penaţii în mitologia
etruscă şi romană), idolii şi toate celelalte urâciuni care se puteau vedea pe teritoriul
lui Iuda şi la Ierusalim, împlinind astfel cuvintele Legii scrise în Cartea pe care o
găsise preotul Hilchia în Casa DOMNULUI.
Cheamă duhurile. Demonologia pusese o puternică stăpânire pe israeliţi. Poporul slujea
conducătorului întunericului în locul Domnului cerurilor. Nu îngeri, ci demoni erau tovarăşii lor
zilnic. Ei dădeau ascultare spiritelor rele mai degrabă decât Duhului Sfânt. Iosia s-a străduit să
cureţe ţara de tot ceea ce avea de a face cu demonismul şi monstruoasele urâciuni pe care diavolii
le-au lăsat în urma lor.
Terafimii. Ebraicul teraphim. Aceştia erau zei de gospodărie (Geneza 31,19). Închinarea lor avea
o atracţie specială pentru evrei, care să agăţau de aceşti idoli cu străşnicie. Rahela a furat terafimii
tatălui ei, Laban, (Geneza 31,19). Mica Efraimitul, avea terafimi în gospodăria lui(Judecători 17,5;
18,14-20). Mical, soţia lui David, avea unul din aceşti terafimi (1 Samuel 19,13).
Cuvintele Legii. Scopul lui Iosia a fost să aducă Legea în acţiune deplină în fiecare fază a vieţii
naţionale. În felul acesta, a sperat Iosia ca cel puţin să reducă ruina cu care era ameninţată
naţiunea.

25 Nici unul dintre înaintaşii lui Iosia nu a fost ca el, adică să se întoarcă la
DOMNUL din toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea lui, aşa cum zice toată
Legea lui Moise. Şi nici după aceea nu s-a ridicat nimeni ca el.
Ca el. Cuvinte similare au fost folosite cu privire la Ezechia cu puţin timp înainte (vezi cele
despre cap. 18,5). Se pare că nici un alt rege din istoria lui Iuda nu s-a apucat atât de viguros să
aplice Legea mozaică.
Din toată inima. Un ecou al lui Deuteronom 6,5. Iosia nu a fost interesat numai într-o supunere
formală faţă de poruncile Legii lui Moise, ci în ascultare de spiritul şi intenţia legii – dreptate,
îndurare şi îndreptăţire (Ieremia 22,15.16).

26 Totuşi DOMNUL nu S-a întors din înverşunarea mâniei Lui celei mari, mânie care
era aprinsă împotriva lui Iuda din cauza tuturor faptelor prin care Îl mâniase
Manase.
Nu s-a întors. Nelegiuirea era aşa de neruşinată încât, a îngădui să treacă fără pedeapsă, n-ar fi
acţionat spre binele viitor al naţiunii. Chiar dacă generaţia prezentă era aparent pocăită şi încerca
să facă reforme drastice, generaţiile viitoare care ar fi aflat că nelegiuirea flagrantă şi idolatria
generaţiei de mai înainte a fost îngăduită fără pedeapsă i-ar fi îmbărbătat la nelegiuire. Din
nefericire, de asemenea, reformele pe care le-a inaugurat bunul rege Iosia, au afectat majoritatea

~ 163 ~
numai superficial. Un studiu atent al profeţiilor lui Ieremia descoperă că starea religioasă a
poporului a fost departe de ideal (vezi Ieremia 2,12.13; 3,6-11 etc.).
Faptelor prin care Îl mâniase Manase. Vezi cap. 21,1-9.

27 Şi DOMNUL a zis: „Voi îndepărta pe Iuda din prezenţa Mea, cum am îndepărtat
pe Israel şi voi lepăda atât această cetate, Ierusalimul, pe care l-am ales, cât şi Casa
despre care ziceam că acolo va fi Numele Meu n(Vezi 1 Regi 8:29).”
Voi îndepărta pe Iuda. Aceasta a fost de asemenea, şi repetata avertizare a lui Ieremia
(Ieremia 4,5-20; 6,1-4; 7,12-16.2032-34; 11,17.22.23; 16,9-13). Şi Ţefania a pronunţat iminenta
nenorocire a naţiunii (Ţefania 1,2-18; 3,1-8). Chemări la reformă au mai fost lansate şi făgăduinţe
de iertare şi acceptarea personală au fost făcute pe temeiul adevăratei pocăinţe (Ieremia 7,3-7;
Ţefania 2,1-3). Dar la acea dată devenise clar că nu era în perspectivă nici o pocăinţă adevărată şi
că ruina naţională era inevitabilă (Ieremia 7,8.34).
Voi lepăda atât această cetate. N-a fost uşor pentru Domnul să lepede Ierusalimul. Acea cetate a
fost aleasă de El ca cetate a Lui. Ea trebuie să fie capitala nu numai a lui Iuda, ci a lumii. Domnul
a intenţionat aducerea la îndeplinire a planului original. Acum scopul lui Dumnezeu va fi adus la
îndeplinire prin crearea noului pământ, cu Noul Ierusalim drept capitală, iar mulţimile mântuiţilor
alcătuind naţiunea cea nouă.

28 Celelalte fapte ale lui Iosia şi tot ce a făcut el, nu sunt scrise oare în „Cartea
cronicilor regilor lui Iuda”?
Celelalte fapte. Reforma lui Iosia a avut loc în al 18-lea an al lui. Regele a domnit un total de 31
de ani. Despre ultimii 13 ani ai domniei lui nu mai este raportat nimic.

29 Pe vremea sa, faraonul Neco o(Neco sau Nekau II (610-595 î.Cr.), al doilea
faraon al Dinastiei XXVI), monarhul Egiptului, a înaintat la râul Eufrat, la împăratul
Asiriei p(Sau: împotriva împăratului Asiriei; este posibil ca scopul lui Neco să fi
fost acela de a face joncţiunea cu trupele asiriene împotriva trupelor babiloniene şi
mede, însă TM, LXX, precum şi informaţiile istorice extrabiblice permit ipoteza ca
Neco, profitând de slăbirea puterii asiriene, să fi înaintat împotriva Asiriei, cu scopul
de a-şi consolida puterea în Canaan, Siria, până la Eufrat). Regele Iosia i-a ieşit
împotrivă. Neco l-a înfruntat la Meghido şi l-a ucis.
Faraonul Neco. Binecunoscutul Neco al II-lea din a douăzeci şi şasea dinastie a Egiptului, care a
domnit de la 609 la 594 î.e.n.
A înaintat. Asiria şi Egiptul erau în acel timp în alianţă împotriva Babilonului, sub Nabopolasar
(626-605), Babilonul a luat locul Asiriei ca cea mai mare putere militară a lumii. Ninive a căzut în
612 şi o mică rămăşiţă de asirieni au mai durat câţiva ani în Haran. Ei aveau ajutorul Egiptului
împotriva puterii care se ivea a Babilonului care a cucerit rapid toată lumea dinaintea lui.
Eufrat. Neco se afla în drumul lui spre a angaja pe babilonieni în prima luptă de la Carchemiş
(2 Cronici 35,20), care poate fi datată aproximativ în 608. În această luptă probabil că babilonienii
au fost învingători, o victorie care a deschis pentru ei calea pentru cucerirea Palestinei.
La împăratul Asiriei. În realitate, Neco a mărşăluit spre nord pentru a da ajutor asirienilor
împotriva Babilonului (vezi 2 Cronici 35,20). Fie că (1) ebraicul al, împotrivă trebuia să fie citit
’al spre sau de dragul, aşa cum este adesea redat în sulurile de la Marea Moartă sau (2) termenul
Asiria este folosit spre a desemna Babilonul ca putere stăpânitoare acum în cea mai mare parte a
fostului teritoriu care aparţinuse Imperiului Asirian. Scriitorii clasici folosesc adesea Asiria în
acest sens (vezi Herodot i. 178).
Iosia i-a ieşit împotrivă. Neco nu era în ceartă, la data aceasta, cu Iosia (2 Cron. 35,21), ci a dorit
simplu să ajungă la Eufrat să angajeze forţele Babilonului.

~ 164 ~
 Meghido. Importanta fortăreaţă din partea sudică a câmpiei Esdraelon, pe drumul caravanei din
Egipt spre Siria de nord. Se presupune că Iosia a ocupat poziţie la punctul unde drumul intra în
câmpie, pentru ca să lovească oştile Egiptului la ieşirea lor din trecătoare în câmp deschis.

30 Slujitorii lui l-au luat mort din Meghido, l-au adus într-un car la Ierusalim şi l-au
înmormântat în mormântul său. Apoi poporul ţării l-a luat pe Iehoahaz, fiul lui Iosia,
şi l-a uns făcându-l rege în locul tatălui său.
Într-un car. Iosia a fost doar rănit la Meghido. El a intrat în luptă travestit (2 Cronici 35,22), cum
a făcut şi Ahab în lupta împotriva sirienilor în care el şi-a pierdut viaţa (1 Regi 22,30). Când a fost
lovit de o suliţă el a simţit natura serioasă a rănii lui şi a fost luat într-un alt car la Ierusalim,
murind fie acolo sau pe drum (2 Cronici 35,23.24).
L-au înmormântat. Autorul Cronicilor adaugă: Tot Iuda şi Ierusalimul au plâns pe Iosia. Ieremia
a făcut un cântec de jale pentru Iosia (2 Cronici 35,24.25). În contrast cu marea jale de la moartea
lui Iosia, soarta fiilor lui păcătoşi nu a fost regretată (Ieremia 22,10.18).
Iehoahaz. Ioahaz mai avea şi numele de Şalum (1 Cronici 3,15; Ieremia 22,11). Ioiachim şi nu
Ioahaz era fiul mai mare a lui Iosia şi normal ar fi trebuit să ajungă rege (v. 31 comp. cu v. 36).
Dar, dintr-un anumit motiv poporul a intervenit şi l-a făcut rege pe Ioahaz. Unii cred că atunci
existau două partide în ţară, unul pentru şi altul contra Egiptului. Se pare probabil că Ioiachim să fi
aparţinut la primul şi Ioahaz la altul. Partidul anti-egiptean a reuşit şi a pus pe tron pe Ioahaz. În
acest timp, evident că Neco era în nord, în campania lui împotriva babilonienilor pe Eufrat.

Domnia lui Iehoahaz peste Iuda

31 Iehoahaz era în vârstă de 23 de ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim

timp de 3 luni. Mama sa se numea Hamutal şi era fiica lui Ieremia din Libna.
32 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI, tot aşa cum făcuseră şi strămoşii săi.
A făcut ce este rău. Despre domnia lui Ioahaz s-a păstrat numai un raport scurt. Nici chiar fiii lui
Iosia nu s-au ţinut de reformele instituite de el. Încă o dată naţiunea era pe calea ei de pierzare.

33 Faraonul Neco l-a pus în lanţuri la Ribla, în ţara Hamat, ca să nu mai domnească
în Ierusalim. Apoi a pus peste ţară un tribut de 100 de talanţi q(Aproximativ 3 t) de
argint şi un talant r(Aproximativ 30 kg) de aur.
Ribla. O aşezare pe râul Orontes, cam la 16 km sud de Cadeş, şi cam la 290 km nord de ţara lui
Iuda. Mai târziu, Nebucadneţar a făcut din Ribla cartierul său general în timpul campaniilor din
Palestina (2 Regi 25,6.21; Ieremia 39,5-7; 52,9-11.27). La întoarcerea lui din Carchemiş, Neco a
cerut lui Ioahaz să se prezinte înaintea lui, la Ribla, şi stabilind situaţia în care el a ajuns rege, l-a
pus în lanţuri. Acum Ribla este Ribleh.
Un tribut. Neco a plănuit în acel timp să facă pe Iuda un vasal al Egiptului, şi din acest motiv l-a
demis pe Ioahaz.

34 Faraonul Neco l-a pus rege pe Eliachim, fiul lui Iosia, în locul tatălui său şi i-a
schimbat numele în Iehoiachim. Iar pe Iehoahaz l-a luat şi l-a dus în Egipt, unde a şi
murit.
Eliachim. Probabil un membru al fracţiunii pro-egiptean. De aceea Neco avea să-l favorizeze pe
el (vezi despre v.30).
I-a schimbat numele. Numele cel nou avea să însemne că el era acum un individ nou, datorând
suveranitatea lui, Egiptului. Nebucadneţar a urmat aceeaşi practică atunci când a făcut rege pe
Matania în locul nepotului său, numindu-l Zedechia (cap. 24,17).

~ 165 ~
 Unde a şi murit. Aceasta era în acord cu profeţia făcută de Ieremia la scurt timp după începerea
exilului (Ieremia 22,10-12).

35 Iehoiachim i-a dat faraonului aurul şi argintul, însă el a împovărat ţara pentru a
putea da argintul cerut de faraon. A hotărât fiecărui om o anumită parte, dând astfel
faraonului Neco argintul şi aurul luat de la poporul ţării.

I-a dat…argintul. Vezi versetul 33.

Fiecărui om o anumită parte. Banii ceruţi de Faraon nu veneau de la rege, ci de la popor. Când
Asiria a cerut 1000 de talanţi de argint de la Menahem suma a fost asigurată printr-o taxă de la toţi
oamenii bogaţi (cap. 15,19.20). Totuşi, în acest caz, se pare că a fost o taxă generală asupra
fiecăruia, sărac şi bogat.

Domnia lui Iehoiachim peste Iuda

36 Iehoiachim era în vârstă de 25 de ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim

timp de 11 ani. Mama sa se numea Zebida şi era fiica lui Pedaia din Ruma.

Douăzeci şi cinci de ani. Dacă la data aceasta Ioahaz avea numai 23 de ani (v. 31), Ioiachim era
cel mai în vârstă. Iosia era în vârstă de 8 ani când a venit la tron şi a domnit 31 de ani (cap. 22,1).
Aşa fiind, la data morţii lui, el era în vârstă de 39 de ani, când Ioiachim era de 25 de ani. Iosia era
aşadar, numai de 14 sau 15 ani când s-a născut Ioiachim. Regii evrei se căsătoreau la o vârstă
timpurie, urmând după obiceiul ţărilor orientale atunci şi acum.

37 El a făcut ce este rău în ochii DOMNULUI, tot aşa cum făcuseră şi strămoşii săi.

A făcut ce este rău. Faptele cele rele ale domniei lui Ioiachim nu sunt enumerate aici în mod
specific. După Ieremia, el era extravagant, lacom, asupritor, nedrept, neevlavios şi setos de sânge
(Ieremia 22,13-17; 26,20-23; 36,23).

Comentarii Ellen G. White:

1-30 PK 400-406 15-18 PK 402 22, 25, 26 PK 405
2, 3 DA 216; PK 400 20, 24 PK 401 31-37 PK 412

~ 166 ~
Capitolul 24
1 În timpul domniei lui Iehoiachim, Nebucadneţar a[Nebucadneţar
(Nabucodonosor, cf. LXX, VUL) (604-561 î.Cr.)], împăratul Babilonului, a pornit
la război împotriva lui şi Iehoiachim i-a fost supus timp de 3 ani. Dar apoi s-a
răzgândit şi s-a răsculat împotriva lui.
Nebucadneţar. Conform cu Daniel 1:1, Nebucadneţar a venit împotriva Ierusalimului în al 30-lea
an al lui Ioiachim, care era anul urcării pe tron a lui Nebucadneţar, sau 605, dacă este ca al 4-lea
an al lui Ioiachim să fie egal cu primul an al lui Nebucadneţar (Ieremia 25,1; vezi p. 161 şi nota 7
orig.). Iosif Flavius a păstrat un raport al lui Berosus (Antichităţi X 11,1; contra lui Apion 1 19) cu
conţinutul că guvernatorul pe care îl pusese Nabopolasar peste Egipt, Fenicia şi Siria, s-a revoltat
după care Nabopolasar a trimis pe fiul său, Nebucadneţar să reprime revolta. El a reuşit să facă
aceasta, luând captivi dintre iudei şi alţii la Babilon şi împodobind templele babiloniene cu pradă.
Iosif Flavius spune că moartea lui Nabopolasar a avut loc în timp ce Nebucadneţar era în
Palestina. Aceasta datează campania în acelaşi an ca cel din Daniel 1.

2 DOMNUL a trimis împotriva lui Iehoiachim cete de caldeeni b(babilonieni), de

aramei, de moabiţi şi de amoniţi. El le-a trimis împotriva lui Iuda, pentru a o
distruge, după Cuvântul DOMNULUI pe care-l rostise prin robii Săi, profeţii.
După Cuvântul. Vezi Ieremia 4,20-29; 5,15-17; Habacuc 1,6-10.

3 Lucrul acesta s-a întâmplat numai după porunca DOMNULUI şi pentru a îndepărta
pe Iuda din prezenţa Lui, din cauza tuturor păcatelor săvârşite de Manase
După porunca. Dumnezeu a folosit naţiunile pământului pentru a aduce la îndeplinire judecata
divină asupra lui Iuda (vezi PK 385).
Din cauza tuturor păcatelor săvârşite de Manase. De repetate ori sunt amintite faptele cele rele
ale lui Manase drept cauză primară pentru căderea naţiunii lui Iuda (vezi 2 Regi 21,11.12; 23,26;
Ieremia 15,4).

4 şi din cauza sângelui nevinovat pe care-l vărsase. El a umplut Ierusalimul de sânge

nevinovat şi de aceea DOMNUL n-a vrut să-l ierte.
Sângelui nevinovat. Inclusiv acela al lui Isaia (PK 382). Cu siguranţă că Isaia nu avea să
privească în linişte şi satisfacţie la urâciunile lui Manase, ci avea să-şi ridice glasul în mustrare
aspră împotriva faptelor rele ale regelui. Astfel de glasuri, regele căuta să le reducă la tăcere.
N-a vrut să-l ierte. Enormităţile lui Manase au fost punctul culminant din îndelungatul curent al
răutăţii lui Iuda. Paharul nelegiuirii a fost plin şi judecata era gata să cadă. Domnia cea bună a lui
Iosia a adus o suspendare a condamnării. Se ajunsese în punctul la care Dumnezeu a refuzat să
ierte vina naţională. Cu toate acestea, vina naţională trebuia deosebită de cea personală (vezi
despre cap. 17,20). Vezi o hartă a celor 3 campanii ale lui Nebucadneţar contra Ierusalimului

5 Celelalte fapte ale lui Iehoiachim şi tot ce a făcut el, nu sunt scrise oare în „Cartea
cronicilor regilor lui Iuda”?
Celelalte fapte. Unele din amănuntele domniei lui Ioiachim sunt acoperite în obscuritate. Ştim că
Nebucadneţar l-a luat cu lanţuri ca să-l ducă la Babilon (2 Cronici 36,6). Şi iarăşi, Ioiachim avea
să fie înmormântat ca un măgar şi că această judecată avea să vină asupra lui afară din porţile
Ierusalimului (Ieremia 22,19). Cu această prezicere, este de acord pronunţarea că trupul lui mort
va fi lăsat la căldură ziua şi la frig noaptea (Ieremia 36,30). Cele două declaraţii pot fi armonizate
fără dificultate presupunând că planul de a fi luat Ioiachim pe tot drumul la Babilon a fost

~ 167 ~
abandonat, sau că el a murit curând după capturarea lui ca rezultat al tratamentului crud al
haldeilor. Unii au presupus că el a fost luat acolo şi mai târziu eliberat, cum a fost cazul cu Manase
în timpul domniei lui Esarhadon (2 Cronici 33,11-13; comp. cu Ezechiel 19,5-9). Înainte ca el să
moară.

6 Iehoiachim s-a culcat alături de părinţii săi, iar în locul lui a domnit fiul său
Iehoiachin.
Iehoiachim. Cu excepţia unui caz (Ieremia 52,31), Ieremia numeşte pe acest rege fie Conia
(Ieremia 22,24.28; 37,1 engl.), fie Ieconia (Ieremia 22,24.28; 37,1; 27,20; 28,4; 29,2). Scriitorul
Cronicilor îl numeşte atât Ieconia (1 Cronici 3,16.17), cât şi Ioiachim (2 Cronici 36,9). În
Estera 2:6, el este cunoscut ca Ieconia. Deosebirea dintre Ieconia şi Ioiachim este că cele două
elemente ale numelui sunt transliterate. Sensul ambelor nume este Iehova va întemeia. În Conia
sensul este Iehova întemeiază, sensul timpului viitor fiind exclus.

7 Monarhul Egiptului n-a mai ieşit din ţara lui, căci împăratul Babilonului luase tot
ce aparţinea monarhului Egiptului, de la Râul Egiptuluic până la râul Eufrat. d(În
urma bătăliei decisive de la Carchemiş (605 î.Cr.), armatele asiriene şi egiptene au
fost înfrânte definitiv, egiptenii fiind obligaţi să se retragă în Egipt)
N-a mai ieşit. În bătălia de la Carchemiş şi lângă Hamat, egiptenii au fost bătuţi în 605 î.Hr. de
către Nebucadneţar, care a intrat apoi în posesia Palestinei. Egiptenii au pricinuit pierderi grele
armatelor lui Nebucadneţar în 601 î.Hr., dar după aceea, ei se pare că au fost incapabili să-şi
extindă în mod serios controlul aspra Palestinei.
De la Râul Egiptului. Încă de vreme pe timpul lui Tutmose I (vezi vol. 1, p. 145 orig.) Egiptul
cucerise Palestina şi Siria până la râul Eufrat. El nu a stăpânit totdeauna nedisputat acea regiune,
dar, în timpul domniei lui Neco (609-594), el din nou a început să aducă acel teritoriu sub control.
Pârâul Egiptului probabil că este Wadi el-Ariş (vezi despre 2 Regi 8,65).

Domnia lui Iehoiachin peste Iuda

8 Iehoiachin era în vârstă de 18 ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim timp
de 3 luni. Mama sa se numea Nehuşta şi era fiica lui Elnatan din Ierusalim.
Optsprezece ani. Textul paralel din 2 Cronici 36,9 redă 8 ani. Totuşi în această raportare
traducerea siriacă şi unele traduceri ale LXX-ei redau 18. Că Ioiachim nu era un simplu băieţaş de
8 ani când a ajuns rege şi a fost dus la Babilon, este evident din faptul că el era deja căsătorit şi
avea copii (Ieremia 22,28). Documente cuneiforme babiloniene din anul 592 amintesc de
asemenea pe Ioiachim şi 5 copiii ai lui.
Trei luni. Mai exact, 3 luni şi 10 zile (2 Cron. 36,9).
Elnatan. Unul dintre agenţii trimişi de Ioiachim în Egipt să aducă înapoi pe profetul Urie
(Ieremia 26,22). El a fost de asemenea, unul dintre prinţii care au stăruit de Ioiachim să nu ardă
cartea lui Ieremia (Ieremia 36,12.25).

9 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI, tot aşa cum făcuse şi tatăl său.
10 În vremea aceea, slujitorii lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, au înaintat
împotriva Ierusalimului şi au asediat cetatea.

În vremea aceea. Primăvara anului (vezi despre 2 Cronici 36,10; vezi şi p. 109 orig.). Aceasta era
în anul al optulea al lui Nebucadneţar (2 Regi 24,12).

~ 168 ~
 Slujitorii. Adică, generalii lui. Ocazia a fost cel de al doilea atac al lui Nebucadneţar asupra
Ierusalimului. Primul a fost în 605, al treilea an al lui Ioiachim (Daniel 1,1), când a fost luat
Daniel şi alţii.

11 Nebucadneţar însuşi, împăratul Babilonului, a venit înaintea cetăţii în timp ce

slujitorii lui o asediau.
12 Iehoiachin, regele lui Iuda, s-a predat împăratului Babilonului împreună cu mama
sa, slujitorii săi, conducătorii săi şi demnitarii săi. Împăratul Babilonului l-a luat
prizonier în al optulea an al domniei lui.
S-a predat. Pierzându-şi nădejdea într-o apărare cu succes, Ioiachim s-a dus la Nebucadneţar,
încredinţându-se îndurării lui.
Al optulea an. Acesta este al optulea an al lui Nebucadneţar 597 î.e.n..Ioiachim a domnit numai 3
luni (v. 8).

13 Nebucadneţar a luat de acolo toate comorile Templului DOMNULUI şi toate

comorile palatului regelui; a sfărâmat toate obiectele de aur, pe care le făcuse
Solomon, regele lui Israel, în Casa DOMNULUI, întocmai cum a spus DOMNUL.
Toate comorile. Unele din vasele templului fuseseră deja luate la Babilon în 605, la primul atac
al lui Nebucadneţar asupra Ierusalimului (Daniel 1,2; 2 Cronici 36,1). Fără îndoială că cele mai de
valoare vase care au rămas după prădarea iniţială acum au fost luate. Unele vase au fost îngăduite
să rămână (2 Regi 25,13-16; Ieremia 27,18-20). Cu privire la numărul vaselor luate la Babilon,
vezi Ezra 1,7-11.
Cum a spus Domnul. Isaia a făcut o astfel de prezicere pe vremea vizitei la Ezechia a trimişilor
babilonieni (2 Regi 20,17; Isaia 39,6).

14 I-a dus în captivitate pe toţi locuitorii Ierusalimului: pe toţi conducătorii şi pe toţi

războinicii viteji, în număr de 10000 de prizonieri, pe toţi tâmplarii şi pe toţi fierarii,
lăsând în ţară doar poporul sărac.
Toţi locuitorii Ierusalimului. Adică, clasele de sus. Prin smochinele foarte bune (Ieremia 24,1-7)
Ieremia simbolizează pe acei care au fost luaţi în acest timp. Profetul Ezechiel se afla printre cei
duşi în Babilon. Anii cărţii lui se socotesc a fi de pe vremea robiei lui Ioiachim (Ezechiel. 1,1-3),
597 î.e.n.. Luarea din Ierusalim a lucrătorilor lui iscusiţi avea să lipsească cetatea cucerită de acea
clasă de cetăţeni care avea să fie de cea mai mare slujire în război şi care avea să aprovizioneze pe
învingător cu ajutoare necesare pentru propriile lui întreprinderi de construire extensivă.

15 L-a dus pe Iehoiachin în captivitate la Babilon şi a mai dus în captivitate, din

Ierusalim la Babilon, pe mama regelui, soţiile regelui, pe demnitarii săi, pe nobilii
ţării
L-a dus…în captivitate. În împlinirea profeţiei lui Isaia (2 Regi 20,18; Isaia 39,7) şi Ieremia
(Ieremia 22,24-30).
Mama regelui. Faptul că este amintită prima după rege, chiar înaintea soţiilor lui, indică înaltul ei
rang.
Soţiile regelui. Evident că regele trebuie să fi avut vârsta mai mare de 8 ani (vezi v. 8).
Demnitarii. Principalii şefi civili şi ecleziastici – prinţii, eunucii, nobilii, curtenii, bătrânii, preoţii,
profeţii şi leviţii (vezi Ieremia 29,1.2).

~ 169 ~
16 precum şi 7000 de oamenii viteji, toţi numai oameni puternici şi potriviţi pentru
război, şi 1000 de tâmplari şi fierari. Împăratul Babilonului i-a dus în captivitate la
Babilon.
Oamenii viteji. Oamenii viteji (v. 14) oameni conducători ai ţării care erau instruiţi pentru război
şi care, ca şi cavalerii Europei medievale, conduceau poporul la luptă.
O mie. Meseriaşii şi făuritorii cu cei 7000 de oameni viteji ar face 8000, rămânând 2000 care
aparţineau clasei de funcţionari civili şi eclesiastici.

17 În locul lui Iehoiachin, împăratul Babilonului l-a pus rege pe Matania, unchiul
acestuia, şi i-a schimbat numele în Zedechia.
Matania. Fratele lui Ioiachim, şi fiul lui Iosia. El a fost astfel al treilea fiu al lui Iosia spre a
stăpâni pe tronul lui Iuda (vezi 1 Cronici 3,15).
Zedechia. Literal dreptatea lui Iehova sau Iehova este dreptate. Poate că evreii au avut ceva de
spus despre numele pe care ei le dădeau suveranilor lor, pentru că Nebucadneţar ar fi ales cu greu
acest nume.

Domnia lui Zedechia peste Iuda

18 Zedechia era în vârstă de 21 de ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim

timp de 11 ani. Mama sa se numea Hamutal şi era fiica lui Ieremia din Libna.
Unusprezece ani. De la 597 la 586 î.e.n.
Hamutal. În felul acesta, Zedechia era frate bun cu Ioahaz (23,31) dar numai fratele vitreg cu
Ioiachim (v.36). 19.

19 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI, tot aşa cum făcuse şi Iehoiachim.
A făcut ce este rău. Zedechia era un slăbănog moral (vezi 2 Cronici 36,12-16; Ieremia 37,1.2;
38,5; 52,2; Ezechiel 17,13-19; 21,25). Există indicaţii că uneori el încerca să facă ce estre drept
dar îi lipsea curajul să rămână la convingerile sale (Ieremia 34,8-16; 37,2-21; 38,4-28).

20 Din pricina mâniei DOMNULUI s-au întâmplat aceste lucruri în Ierusalim şi în

Iuda, pe care, în cele din urmă, le-a izgonit din prezenţa Sa. Zedechia s-a răsculat
împotriva împăratului Babilonului.
Zedechia s-a răsculat. Clauza aceasta introduce evenimentele capitolului al 25-lea şi ar apare mai
potrivit la începutul acelui capitol. Capitolul al 24-lea potrivit se încheie cu cuvântul dinaintea
Lui. Răscoala lui Zedechia împotriva Babilonului a făcut ca Nebucadneţar să vină împotriva lui
Iuda cu o campanie aducând astfel ruina acelei naţiuni. La începutul domniei lui Zedechia exista o
aşteptare generală întreţinută de profeţi falşi că va avea loc o reîntoarcere timpurie a exilaţilor din
Babilon şi un sfârşit al jugului babilonian (Ieremia 27,16; 28,1-4.10.11). Poate că a fost în legătură
cu această aşteptare faptul că Zedechia a trimis o ambasadă la Babilon (Ieremia 29,3) şi în al
patrulea an al domniei lui a mers el însuşi la Babilon (Ieremia 51,59). Ieremia a căutat în mod
constant să corecteze impresia aceasta şi a sfătuit continuu la supunere mai degrabă decât la
revoltă (Ieremia 27,5-22; 28,5-17; 29,1-32). Cu toate acestea, Zedechia a continuat activităţile lui
de a arunca jugul babilonian, căutând în acest scop ajutor de la Egipt (Ezechiel 17,15; comp. cu
Ieremia 37,5; 44,30). Popoarele învecinate ale Edomului, Moabului, amoniţilor, Tirul şi Sidonul
erau şi ele dornice să arunce jugul Babilonului şi mai înainte au trimis ambasadori la Iuda
propunând o revoltă generală (Ieremia 27,3-11).
Comentarii Ellen G. White: 1, 2 PK, p. 438 13-16 PK, p. 438 17 PK, p. 439;1-7 PK, p. 422 18-
20 4T, p. 181.

~ 170 ~
Capitolul 25
Căderea Ierusalimului, distrugerea Casei DOMNULUI şi
exilul poporului

1 În al nouălea an al domniei lui Zedechia, în a zecea zi a lunii a zecea,

Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a înaintat împotriva Ierusalimului cu toată
oştirea sa. Ei şi-au aşezat tabăra înaintea cetăţii şi au zidit întărituri de jur împrejurul
ei.
Al nouălea an. Vezi Ieremia 39,1; 52,4: Al nouălea an al lui Zedechia, după socoteala iudaică din
toamnă în toamnă, era 589/588 î.e.n. Luna a zecea a anului iudaic corespunde cam cu ianuarie a
noastră. În ziua în care a început asediul Ierusalimului, Domnul a descoperit acest fapt lui Ezechiel
în Babilonia (Ezechiel 24,1-14).
A zecea zi a lunii a zecea.Din 588 î.e.n. poate fi datată cu acurateţe rezonabilă la 15 ianuarie prin
calendarul babilonian, deşi socotirea iudaică a acestei luni ar putea să difere (vezi p. 98 şi p. 120 şi
ultimul articol de la pag. 123.
Împotriva Ierusalimului. Nu a fost asediat numai Ierusalimul, ci părţi din oştire au fost trimise
împotriva tuturor celorlalte cetăţi ale lui Iuda (Ieremia 34,7).
Întărituri. Lucrări de asediu, care cuprindeau metereze de pământ înclinate de pe care berbecii
puteau să atace porţiunile superioare şi mai slabe ale zidurilor şi turnuri mobile, spre a duce pe
atacatori la nivelul apărătorilor de pe zidurile cetăţii.

2 Cetatea a fost în stare de asediu până în cel de-al unusprezecelea an al domniei

regelui Zedechia.
În stare de asediu. Pentru amănuntele teribilului asediu, vezi Ieremia 37,38.39.

3 În ziua a noua a lunii a patra a(Vezi Ieremia 52:6), foametea din cetate a devenit
atât de mare, încât poporul ţării nu mai avea nimic de mâncare.
Lunii a patra. Numărul lunii lipseşte în ebraică, dar el este corect completat în Ieremia 52,6. Luna
a patra este aproximativ iulie a noastră. În anul al 11-lea a lui Zedechia, a noua zi a lumii a patra
era, probabil, 19 iulie 586 (vezi despre v. 1).
Foametea…a devenit atât de mare. Pe vremea aceasta, foametea a ajuns aşa de grozavă, încât
apărarea nu mai era posibilă. Mamele îşi mâncau copiii în situaţie extremă şi pielea celor care
sufereau devenea neagră şi uscată ((Plângeri 2,11.12.19.20; 4,3-10; 5,10). Domnul a avertizat pe
poporul Său că rezultatul fărădelegii avea să fie astfel de situaţii teribile (Levitic 26,29;
Deuteronom 28,53-57; Ieremia 14,12-16; 15,2; 27,8.13; Ezechiel 4,16.17; 5,10,12).

4 Atunci s-a pătruns în cetate, astfel că toţi ostaşii au fugit noaptea pe poarta dintre
cele două ziduri, de lângă grădina regelui, în timp ce caldeenii b(babilonienii; peste
tot în capitol) înconjurau cetatea. Ei au luat-o pe drumul spre Araba c(Denumirea, în
Vechiul Testament, a riftului care se întinde de la Marea Galileii până la Marea
Roşie; de obicei se referă la Valea Iordanului),
S-a pătruns. A putut fi câştigată o intrare printr-o breşă în zidul cetăţii, făcută prin loviturile de
berbeci.
Ostaşii au fugit. Verbul au fugit de aici lipseşte în ebraică, dar este în textul paralel din
Ieremia 39,4: 52,7.
Dintre cele două ziduri. Probabil că fuga a fost efectuată în josul văii Tyropoeon, pe lângă lacul
Siloamului, care era lângă grădina împăratului (Neemia 3,15) aproape de joncţiunea văilor Siloam

~ 171 ~
şi Chedron. Un al doilea zid fusese construit la sud şi sud-vest de vechiul zid pentru protecţia
lacului Siloam (vezi 2 Cronici 32,4.5; Isaia 22,9-11) şi probabil că fuga a avut loc între zidul
acesta şi vechiul zid al Siloamului. Aceasta avea să ducă la valea Chedron şi de aici spre Araba şi
Iordan (vezi harta de la pag. 625.).

5 însă oştirea caldeenilor l-a urmărit pe rege şi l-a ajuns în câmpiile Ierihonului.
Toată oştirea lui se împrăştiase de lângă el.
L-au ajuns. Prinderea lui Zecheia de către babilonieni a fost precisă(Ieremia 38,23;Ezech. 12,13).

6 Ei l-au capturat pe rege şi l-au dus la împăratul Babilonului, la Ribla, unde a fost
rostită o sentinţă împotriva lui.
La Ribla. În vremea aceasta Nebucadneţar făcea pregătiri pentru asediul Tirului care avea să
dureze 13 ani. Ribla, la 16 km sud de Cades în câmpia Coele-Siria, reprezenta un cartier general
convenabil, de unde să conducă ambele operaţiuni. Şi Neco a făcut din Ribla cartierul lui general
pe vremea campaniei lui prin Siria spre Carchemiş (cap. 23,33).
A fost rostiă o sentinţă. El a dat o hotărâre (Ieremia 39,5; 52,9), ceea ce arată că Nebucadneţar a
fost cel care a acţionat ca judecător şi a dat sentinţa. În cazul acesta, învinuirea era revolta –
călcarea jurământului solemn pe care-l făcuse Zedechia (2 Regi 24,20). Nebucadneţar care
ajunsese să cunoască pe Dumnezeul evreilor, a cerut lui Zedechia să jure supunere printr-un
jurământ în Numele lui Dumnezeu (2 Cronici 36,13).

7 Ei i-au înjunghiat pe fiii lui Zedechia înaintea ochilor lui. Apoi lui Zedechia i-au
scos ochii, l-au legat cu lanţuri de bronz şi l-au dus în Babilon.
I-au înjunghiat pe fiii. În străduinţa lui Ieremia de a întoarce pe Zedechia de pe calea revoltei,
profetul a avertizat pe rege că, dacă nu va face pace cu babilonienii, soţiile şi copiii lui vor cădea
în mâinile inamicului (Ieremia 38,23).
I-au scos ochii. Compară pedeapsa aplicată de filisteni lui Samson care a fost orbit şi legat cu
lanţuri de aramă (Judecători 16,21). Ieremia a avertizat în repetate rânduri pe Zedechia că, dacă va
stărui în rebeliune, avea să fie luat la Babilon (Ieremia 32,4.5; 34,3; 38,23). Ezechia a prezis că,
deşi va fi dus la Babilon, el nu avea să-l vadă (Ezechiel 12,13).

8 În ziua a şaptea a lunii a cincea, în al nouăsprezecelea an d(August 586 î.Cr.) al

domniei împăratului Nebucadneţar, împăratul Babilonului, Nebuzaradan, căpetenia
gărzilor, un slujitor al împăratului Babilonului, a pătruns în Ierusalim.
Al nouăsprezecelea an. Sincronizarea aceasta fixează în mod definitiv data pentru sfârşitul
istoriei lui Iuda, deoarece anii lui Nebucadneţar sunt astronomic stabiliţi (vezi p. 152 orig.).
Sincronizarea celui de-al 11-lea an al lui Zedechia şi ultimul an (v. 2) cu anul al 19-lea al lui
Nebucadneţar concordă cu Ieremia 32:1, unde anul al 10-lea al lui Zedechia este sincronizat cu
al 18-lea al lui Nebucadneţar.

9 El a dat foc Casei DOMNULUI, palatului regelui şi tuturor caselor din Ierusalim. El
a dat foc tuturor caselor mari.
A dat foc Casei. Actul acesta a pus capăt templului lui Solomon. La templu s-a mai adăugat
palatul şi uimitoarea prezentare din Ierusalim cărora li s-a pus foc. Cetatea a ajuns un loc al ruinei
şi al pustiirii – o uimitoare prezentare a nimicirii pe care o lasă păcatul în urma lui. Conflagraţia
n-a venit fără avertizare (Ieremia 21,10; 32,29; 34,2; 8,10; 38,18.23).

~ 172 ~
10 Toată oştirea caldeenilor care era împreună cu căpetenia gărzilor, a dărâmat
zidurile din jurul Ierusalimului.

A dărâmat. Zidurile erau parţial încă în ruină, un secol şi jumătate mai târziu (Neemia 1,1-3).
Aceasta era la mai mult de 70 de ani după întoarcerea din robia babiloniană în primul an al lui Cir
(2 Cron. 36,22.23; Ezra 1,1-11).

11 Nebuzaradan, căpetenia gărzilor, a dus în captivitate poporul care mai rămăsese

în cetate, dezertorii care fugiseră la împăratul Babilonului şi restul mulţimii.

Dezertorii. Aceştia erau oamenii care dezertaseră mai înainte la babilonieni, în timpul asediului.
Ieremia a îndemnat la supunere de repetate ori (Ieremia 27,12; 38,2-4.17-23) şi el însuşi a fost
acuzat pe nedrept de plecare la babilonieni (Ieremia 37,13.14).
Restul mulţimii. În acest verset se disting 3 clase de oameni: (1) cei rămaşi în Ierusalim; (2) cei
care au dezertat la babilonieni şi (3) mulţimea care era în ţară, afară din Ierusalim. Conform cu
textul următor, totuşi nu toţi din ultima clasă au fost luaţi la Babilon.

12 Totuşi căpetenia gărzilor a lăsat în ţară câţiva oamenii săraci ca să lucreze viile şi
câmpurile.

Săraci. Vezi 2 Regi 24,14; Ieremia 39,10; 40,7; 52,16. Numai o rămăşiţă a celor săraci a fost
lăsată în ţară şi li s-au dat ogoare pentru cultivat. S-a sperat că ei se puteau dovedi a fi un nucleu
de iudei loiali Babilonului.

13 Caldeenii au sfărâmat stâlpii de bronz care erau în Casa DOMNULUI, precum şi

piedestalele şi „marea” din bronz care erau în Casa DOMNULUI şi au dus bronzul la
Babilon.

Stâlpii de bronz. Cele mai valoroase comori ale templului fuseseră luate mai înainte la Babilon
(Daniel 1,2; 2 Cronici 36,7; 2 Regi 24,13; 2 Cronici 36,10; Ieremia 28,3), dar au mai rămas unele
lucrări masive de aramă făcute de Hiram pentru templul lui Solomon, precum cei 2 stâlpi aşezaţi la
intrarea templului (1 Regi 7,15-21) marea de bronz (1 Regi 7,23-26) şi temeliile de aramă
(1 Regi 7,27.28).

14 Au luat vasele, lopeţile, mucarniţele, farfuriile şi toate uneltele de bronz cu care

se făcea slujba.

Farfuriile. Vezi 1 Regi 7:45.

15 Căpetenia gărzilor a mai luat cădelniţele şi cupele – tot ce era de aur sau de
argint.

De aur. Atacurile lui Nebucadneţar asupra Ierusalimului în timpul domniilor lui Ioiachim şi
Ioiachin lăsaseră un număr de obiecte de valoare atât în templu, cât şi în palat (Ieremia 27,18-22)
dar acum acestea au fost luate.

16 Cei 2 stâlpi, „marea” şi piedestalele, toate aceste unelte de bronz pe care le

făcuse Solomon pentru Casa DOMNULUI, aveau o greutate care nu se putea cântări.
~ 173 ~
17 Fiecare stâlp era înalt de 18 coţi e(Aproximativ 9 m) şi avea deasupra un capitel
de bronz. Înălţimea capitelului era de 3 coţi f(Aproximativ 1,5 m), capitelul având
de jur împrejur o reţea şi rodii, toate din bronz. Al doilea stâlp, cu reţeaua lui, era la
fel.

Înalt. Un raport complet despre aceşti stâlpi este dat în 1 Regi 7,15-21; 2 Cronici 3,15-17;
Ieremia 52,21-23.

18 Căpetenia gărzilor i-a luat prizonieri pe Seraia, preotul conducător, pe Ţefania,

următorul preot în rang şi pe cei 3 paznici ai porţii.

Căpetenia. Nabuzaradan (v. 8, 11, 20). El pare că a fost un om de caracter şi judecată sănătoasă
(Ieremia 40,2-5). Căpetenia a ales un număr de indivizi pentru pedepsire exemplară.
Seraia. Tatăl lui Iehoţadac (1 Cronici 6,14.15) care a fost dus în robie, şi un strămoş al lui Ezra
(Ezra 7,1).
Ţefania. Un preot de rang înalt, probabil reprezentantul marelui preot (vezi Ieremia 21,1;
29,25.29; 37,3).

19 Din cetate a luat un ofiţer care avea în subordine ostaşi şi încă 5 oameni dintre
sfetnicii regelui, care, de asemenea, fuseseră găsiţi în cetate; l-a mai luat pe scribul
conducătorului oştirii, care recruta bărbaţi din poporul ţării şi pe încă 60 de bărbaţi
din poporul ţării, care fuseseră găsiţi tot în cetate.

Un ofiţer. Probabil ofiţerul regal care comanda garda.

Într-un almanah babilonian de la curte din anul 570 care numeşte pe slujbaşii principali ai
împărăţiei, Nebuzaradan apare ca Nabu-zeri-iddinam. Titlul lui arhaic puilar-şef este echivalent cu
termenul ebraic măcelar-şef, ceea ce îl distinge ca lord cancelar.
Cinci oameni. Evident sfetnici regali şi ca atare, în mare măsură răspunzători pentru politica
ce a adus naţiunea în starea actuală.
Scribul conducătorului. Un slujbaş important în conducerea generală.
Şasezeci de bărbaţi. Probabil bărbaţi care s-au distins ca instigatori ai rebeliunii.

20 Nebuzaradan, căpetenia gărzilor, i-a luat şi i-a dus la împăratul Babilonului, la

Ribla.

21 Acolo, la Ribla, în ţara Hamat, împăratul Babilonului a pus să fie omorâţi. Astfel
a fost dus Iuda în captivitate, departe de ţara lui.

A fost dus. Ducerea în Babilon nu a avut loc într-un singur an. Încă din 605, al treilea an al lui
Ioiachim, au fost luaţi robi un număr de evrei (Daniel 1,1-7). Alte captivităţi au avut loc în 598, al
şaptelea an al lui Nebucadneţar (Ieremia 52,28); în 597 al optulea an al lui Nebucadneţar
(2 Regi 24,12-16); în 587, al 18-lea an al lui Nebucadneţar (Ieremia 52,29); în 586 al 19-lea an al
lui Nebucadneţar, robia cea mare (2 Regi 25,8-11; Ieremia 52,12.15); şi iarăşi în 582, al 23-lea an
al lui Nebucadneţar (Ieremia 52,30).

~ 174 ~
 Guvernarea lui Ghedalia peste Iuda

22 Nebucadneţar, împăratul Babilonului, l-a pus conducător peste poporul ţării care
mai rămăsese pe Ghedalia, fiul lui Ahikam, fiul lui Şafan, pe care el îl lăsase în
teritoriul lui Iuda.
Poporul. Vezi Ieremia 40 la 44 pentru un raport complet. Ca administrator înţelept, Nebucadneţar
a dat o consideraţie atentă poporului care a rămas, făcând aranjamente potrivite pentru ei.
Ghedalia. Nebucadneţar a numit diplomat un iudeu, să fie guvernator al ţării sub administraţie
babiloniană. Ghedalia se trăgea dintr-o familie de rang înalt. Ahicam, tatăl său, fusese un slujbaş
de încredere sub Iosia (cap. 22,12) şi avea influenţă suficientă la Ioiachim, spre a obţine cruţarea
de la moarte a lui Ieremia (Ieremia 26,24). Evident că Ghedalia susţinea aceeaşi politică de
moderaţie ca Ieremia. La Lachiş, a fost descoperită o imprimare care spunea: Aparţinând lui
Ghedaliahu, care este peste casă (Ieremia 40,9).

23 Când toţi conducătorii oştirii şi oamenii lor au auzit că împăratul Babilonului l-a
pus pe Ghedalia să conducă, au venit împreună cu oamenii lor la Ghedalia, în Miţpa.
Aceştia erau: Ismael, fiul lui Netania, Iohanan, fiul lui Kareah, Seraia, fiul
netofatitului Tanhumet şi Iaazania, fiul unui maacatit.
Toţi conducătorii. Mulţi din aceşti bărbaţi fugiseră cu regele şi s-au împrăştiat prin ţară (v. 4, 5).
Acum au ieşit din ascunzătoare şi au pornit spre Ghedalia (Ieremia 40,7,8).
Miţpa. O cetate a lui Beniamin aproape de Rama (Iosua 18,25.26; 1 Regi 15,22).
Locul exact nu este cunoscut, unii localizând-o cam la 5 mile (8 km) nord de Ierusalim (ca şi pe
harta colorată Westminster din faţă, pag. 385 orig.), alţii la 7,5 mile (12 km) nord. Ultima
identificare este folosită în acest comentariu la Tell-en Naşbeh ca şi în hărţile desenate pentru el.
Aşezarea aceasta este atribuită lui Atarat, pe harta colorată a Palestinei centrale (F5) din vol. 1 faţă
cu pag. 961. Aici au fost adunate seminţiile, uneori pentru sfătuiri în ultima parte a Judecătorilor
(Judecători 20,1-3; 21,1.5.8). Aici a adunat Samuel seminţiile şi aici a judecat el pe Israel
(1 Samuel 7,5-17). Tot aici a fost ales rege Saul (1 Samuel 10,17-25). Aşa a fortificat aşezarea ca
apărare împotriva seminţiilor nordice (1 Regi 15,22; 2 Cronici 16,6). Cu un astfel de fundal, şi aşa
aproape de Ierusalim, Miţpa avea să fie o aşezare potrivită pentru cartierul general al noii
administraţii.
Ismael. Nepotul lui Elişama (v. 25) secretar regal (Ieremia 36,12.20) şi de sânge regal
(2 Regi 25,25; Ieremia 36,12; 41,1). Naşterea lui regală aplică probabil atitudinea lui faţă de
Ghedalia.
Iohanan. Vezi Ieremia 40,8. Mai târziu Iohanan a avertizat pe Ghedalia de trădarea intenţionată a
lui Ismael şi s-a oferit să-l ucidă pe Ismael, dar nu i s-a îngăduit să facă aşa de către Ghedalia
(Ieremia 40,13-16). Mai târziu, Iohanan s-a întors împotriva lui Ismael şi a devenit conducătorul
unui grup de iudei care au fugit în Egipt, obligându-l pe Ieremia să-i însoţească (Ieremia 41,14.15;
42,1.2; 43,2-7).
Iaazania. La Tell-en Naşbeh a fost găsită o pecete pe care scrie Aparţinând lui Iaazaniahu,
slujitor al regelui.

24 Ghedalia le-a jurat lor şi oamenilor lor astfel: „Nu vă temeţi de slujitorii
caldeenilor! Rămâneţi în ţară, slujiţi împăratului Babilonului şi vă va fi bine!”
Slujiţi împăratului. Fugarii s-au refugiat în ţările învecinate ale lui Moab, Amon şi Edom (vezi
Ieremia 40,11) şi fără îndoială că ei continuau să fie neîncrezători faţă de Babilon. Acum Ghedalia
le promite solemn imunitate, dacă aveau să-i accepte pe haldei ca stăpâni ai lor. El i-a invitat să se
întoarcă şi să se stabilească, spre a avea parte de roadele ţării (Ieremia 40,9-12).

~ 175 ~
25 Dar în luna a şaptea, Ismael, fiul lui Netania, fiul lui Elişama, care era din familia
regală, a venit împreună cu 10 oameni şi l-a ucis pe Ghedalia. Ei i-au ucis, de
asemenea, şi pe iudeii şi pe caldeenii care erau cu el la Miţpa.
În luna a şaptea. Poate la două luni după nimicirea Ierusalimului (v. 8-12) posibil un an mai
târziu (PK 460).
L-au ucis pe Ghedalia. Ismael a fost angajat de Baalis, regele Amon-ului să-l ucidă pe Ghedalia.
(Ieremia 40,14). Asasinarea putea fi înlăturată dacă Ghedalia ar fi fost mai vigilent şi dacă ar fi
ţinut seamă de avertizarea ce i-a fost adusă de Iohanan (Ieremia 40,13-16). Ghedalia a fost ucis
prin trădare după ce el a ospătat pe Ismael şi oamenii lui la o masă prietenească (Ieremia 41,1-3).

26 Atunci tot poporul, de la mic la mare, şi conducătorii oştirii au fugit în Egipt,

pentru că se temeau de caldeeni.
Au fugit în Egipt. Pentru amănunte mai multe, vezi Ieremia 41 la 43. Ieremia a sfătuit puternic
contra fugii în Egipt, dar în zadar. Iohanan s-a întors, pe cât se pare împotriva lui Ismael,forţându-l
să fugă la Amon (Ieremia 41,15) şi împreună cu Iaazania şi-au asumat conducerea unui grup de
evrei care au fugit în Egipt, obligând pe Ieremia să-i însoţească.

Eliberarea lui Iehoiachin din temniţă

27 În al treizeci şi şaptelea an de captivitate a lui Iehoiachin, regele lui Iuda, în a

douăzeci şi şaptea zi a lunii a douăsprezecea, Evil-Merodak g[Cunoscut şi ca
Amel-Marduk (562-560 î.Cr.)], împăratul Babilonului, în cel dintâi an al domniei
lui, l-a eliberat din temniţă pe Iehoiachin, regele lui Iuda.
Al treizeci şi şaptelea an. Vezi pag. 161 orig.
Lunii a douăsprezecea. La sfârşitul anului babilonian, în primăvară, exact înainte de festivităţile
anului nou, avea să fie un timp potrivit pentru eliberarea prizonierilor politici.
Evil-Merodak. Numit Amel-Marduc în istoria laică. El a fost fiul şi urmaşul lui Nebucadneţar, şi
a venit la tron timpuriu, în octombrie 562 î.Hr. şi a domnit până în august 560 î.Hr.
În cel dintâi an al domniei lui. Literal în anul când el a fost (sau a devenit) rege. Despre
interpretarea acestei propoziţii, vezi pag. 161.
L-a eliberat din temniţă.Ccomp. cu Geneza 40,13.20.

28 I-a vorbit cu bunătate şi i-a dat un loc de cinste mai presus decât cel al regilor
care erau cu el în Babilon.
Mai presus decât. El i-a dat întâietate peste alţi regi robi, care se aflau în Babilon.

29 Iehoiachin şi-a schimbat hainele de întemniţat şi pentru tot restul vieţii sale a
mâncat la masa împăratului.
A mâncat. Adică, el a primit întreţinere din punga regală, cum a fost cazul celor 450 de profeţi ai
lui Baal şi a celor 400 de profeţi ai Astarteei, care mâncau la masa Izabelei (1 Regi 18,19).

30 Împăratul s-a îngrijit necurmat de hrana zilnică a lui Iehoiachin, în toate zilele
vieţii lui.
Îngrijit necurmat. Mai multe tăbliţe cuneiforme din anul 592, cu înregistrarea plăţilor raţiilor de
ulei, orz etc., robilor şi meşteşugarilor din interiorul şi din jurul Babilonului, cuprind numele de
Yaukin (Ioiachim), rege al lui Iuda, şi a 5 din copiii lui. Aceasta arată că el mai era în libertate în
592. Mai târziu, el a fost întemniţat din motive necunoscute, unde a rămas până ce l-a eliberat

~ 176 ~
Merodac-Baladan. Începând din acel timp şi până la moartea lui, Ioiachim a obţinut încă o dată
întreţinerea sa din punga regală, trăind în pace şi confort în ţara captivităţii lui. Scriitorul cărţii
Regilor îşi încheie cartea sa cu un tablou al unui fost rege al lui Iuda, care, după o lungă şi
plictisitoare captivitate, îşi încheie viaţa în confort şi cinste relativă. Sub regim de suferinţă
extremă, sămânţa lui David, cel puţin, nu a fost întru totul lepădată.

Comentarii Ellen G. White:

1-26 PK, p. 452-463 4, 5 PK, p. 458 7, 18-20 PK, p. 459

1 PK, p. 452 22, 25, 26 PK, p. 460

~ 177 ~