CUPRINS

Capitolul nr.1 .....................................................................................................pg.2

Capitolul nr.2 .....................................................................................................pg.11
Capitolul nr.3 .....................................................................................................pg.19
Capitolul nr.4 .....................................................................................................pg.24
Capitolul nr.5 .....................................................................................................pg.30
Capitolul nr.6 .....................................................................................................pg.34
Capitolul nr.7 .....................................................................................................pg.42
Capitolul nr.8 .....................................................................................................pg.49
Capitolul nr.9 .....................................................................................................pg.64
Capitolul nr.10 ...................................................................................................pg.72
Capitolul nr.11 ...................................................................................................pg.79
Capitolul nr.12 ...................................................................................................pg.87
Capitolul nr.13 ...................................................................................................pg.94
Capitolul nr.14 ...................................................................................................pg.99
Capitolul nr.15 ...................................................................................................pg.105
Capitolul nr.16 ...................................................................................................pg.111
Capitolul nr.17 ...................................................................................................pg.117
Capitolul nr.18 ...................................................................................................pg.122
Capitolul nr.19 ...................................................................................................pg.131
Capitolul nr.20 ...................................................................................................pg.137
Capitolul nr.21 ...................................................................................................pg.145
Capitolul nr.22 ...................................................................................................pg.150

~1~
Capitolul 1
Împrejurările întronării lui Solomon

1 Regele David îmbătrânise şi acum era înaintat în vârstă. L-au acoperit cu pături,
dar nu se putea încălzi.
David îmbătrânise. Relatarea care deschide cartea Împăraţilor aparţine de fapt încheierii cărţii lui
Samuel, fiind urmarea raportului de acolo cu privire la David. Dar ea formează o introducere
potrivită la domnia lui Solomon prin aceea că procură date despre relatarea insurecţiei lui Adonia.
Motivul pentru care Solomon s-a urcat pe tron înaintea morţii lui David se găseşte în efortul lui
Adonia de a lua împărăţia. David era atunci bătrân şi bolnăvicios, după câte se părea, aproape de
sfârşitul vieţii şi cu nici un chip nu era în situaţia de a acţiona în mod hotărât într-o vreme de criză.
De aceea, scriitorul începe cu descrierea situaţiei lui David. David ajunsese la vârsta de 70 de ani
(2Samuel 5:4). Aceasta face ca el, la data morţii, să fie mai bătrân decât oricare alt împărat evreu
despre care s-a păstrat un raport scris. Viaţa lui a fost grea şi plină de încercări. Lipsurile,
suferinţa, primejdiile şi durerea au doborât un organism altă dată robust. Împăratul se vedea lipsit
de tăria lui şi în mare măsură slăbit. Se mai putea de asemenea ca el să fi suferit de vreo boală
grea. Şi acum, pe lângă suferinţele trupeşti, mai era rebeliunea din partea unuia dintre fiii săi.
Descriind incidentele naraţiunii, autorul dovedeşte că este bine informat. El descoperă amănunte
intime cunoscute numai de unul care este la curent cu viaţa de la curte. El nu scrie pentru slava sau
beneficiul împăratului, ci pentru posteritate. Nu este necesar să se sublinieze învăţătura morală,
fiecare amănunt usturător al naraţiunii vorbeşte de la sine. Asprele fapte ale vieţii sunt raportate în
mod exact aşa cum au avut loc, exact aşa cum aveau să aibă loc într-o lume în care monarhi
îngâmfaţi şi victorioşi şi chiar bărbaţi serioşi ai lui Dumnezeu nu sunt absolviţi de a aduna recolta
seminţelor pe care le-au semănat.

2 Slujitorii săi i-au zis: „Să se caute pentru stăpânul nostru, regele, o tânără fecioară,
care să stea înaintea regelui şi care să-i fie servitoare. Ea să se culce la pieptul tău şi
stăpânul nostru, regele, se va încălzi.”
Slujitorii săi. Aceştia erau slujbaşi regali, miniştri ai împăratului care se îngrijeau de nevoile lui
personale şi erau răspunzători faţă de naţiune de starea lui. Iosif Flavius îi numeşte „medici”
(Antiquities VII 14.3). Remediul propus de a căuta o femeie tânără şi sănătoasă pentru a transmite
căldură şi vigoare unui trup amorţit şi slăbit era folosit în vremurile din vechime când cunoştinţele
medicale erau puţine. Prescrieri asemănătoare pot fi citite şi găsite în Europa medievală şi în
Orientul modern.

3 Ei au căutat în tot teritoriul lui Israel o tânără frumoasă şi au găsit-o pe Abişag

şunamita, pe care au adus-o la rege.
Şunamita. Suna, numit acum Sôlem, era în Isahar (Iosua 19,17.18), pe o colină din câmpia
Ezraelonului la vreo 12 km sud-vest de Tabor. Atractiva sunamită era din acelaşi loc cu fata
sulamită din Cântarea lui Solomon (Cântarea cântărilor 6,13), dar nu este nici o dovadă că cele
două erau identice.

4 Tânăra era foarte frumoasă. Ea i-a devenit regelui servitoare şi s-a îngrijit de el,
dar regele n-a cunoscut-o a(Eufemism ebraic cu sensul de a avea relaţii sexuale).

I-a devenit…servitoare. Aleasa fată nu urma doar să ajute aducând vitalitate unui monarh bolnav,
ci şi să lucreze ca soră de caritate şi îngrijitoare, să stea înaintea lui pentru îndeplinirea unor astfel
de îndatoriri care aveau să asigure confortul şi sănătatea împăratului.

~2~
5 Adonia, fiul Haghitei, s-a îngâmfat zicând: „Eu voi deveni rege!” El şi-a pregătit
un car, călăreţi b(Sau: cai) şi 50 de bărbaţi care alergau înaintea lui.

Adonia. Al patrulea fiu al lui David (2Samuel 3,4; 1Cronici 3,2). Fiii mai mari, Amon şi
Absalom erau morţi, se presupune că şi Chileab, pentru că nu se mai aude nimic despre el. În felul
acesta, se părea că Adonia era următorul la tron.
Eu voi devein rege. Fără îndoială că Adonia a susţinut că era îndreptăţit să ceară pentru sine
tronul. Încrezându-se în faptul că era mai vârstnic şi plin de mândrie, el s-a hotărât să facă paşii
necesari pentru a-şi asigura accesul la împărăţie. Cu toate că trebuie să fi ştiut de planurile tatălui
său, el era gata să ocupe tronul prin forţă, dacă era necesar, împotriva a ceea ce era în mod evident
dispoziţia divină (1Cronici 22,5-9). Solomon, fratele mai tânăr, era mai bine calificat să fie
domnitor peste Israel (PP 749), dar Adonia era hotărât să fie el împărat, fără să-i pese de urmările
care puteau veni asupra ţării şi asupra celor care alegeau să-şi lege soarta de a lui. Totdeauna
rezultatele sunt tragice când judecata şi discernământul sunt dispreţuite în favoarea slujirii eului.

6 Tatăl său nu l-a mustrat niciodată, spunând: „De ce ai făcut astfel?” El s-a născut
după Absalom şi era, de asemenea, foarte frumos la chip.

Nu l-a mustrat. Adonia era un copil stricat – stricat de un tată prea îngăduitor. Copil fiind, acestui
aspirant la tron i se îngăduise să umble pe propriile lui căi şi acum era lipsit de control. Multe vieţi
au fost ruinate printr-un exces de iubire paternă.
S-a născut. Ebraicul yaledah, „ea născuse”. „Mama lui” (engl.) a fost adăugat de traducător.
Maaca a fost mama lui Absalom (1Samuel 3,3), în timp ce Haghita era mama lui Adonia
(1Samuel 3,4). O redare mai bună ar fi: „El se născuse după Absalom”.
Frumos. Adonia era frumos şi atrăgător şi, de aceea, fără îndoială drag multora din popor. Dar
frumuseţea personală nu se află printre calificările principale necesare ocupării poziţiei de
conducător. Darurile naturale ale lui Adonia i-au adus vanitate, înfumurare nebunească şi ambiţie
egoistă. Patimile lui tinereşti erau mai puternice decât principiile lui şi pornirile lui călcau în
picioare convingerile lui. El era doar „frumos la chip”. Este mult mai important pentru un bărbat
să aibă o inimă bună.

7 El a vorbit cu Ioab, fiul Ţeruiei, şi cu preotul Abiatar, iar aceştia l-au sprijinit pe
Adonia.

A vorbit cu Ioab. Cu sprijinul căpeteniei oştirii, Ioab, Adonia a sperat să câştige oştirea şi, prin
marele preot Abiatar, să-şi asigure sprijinul preoţiei.
Atât Ioab, cât şi Abiatar fuseseră foarte apropiaţi de David şi aduseseră la îndeplinire servicii
nobile pentru el în vremuri grele şi tulburi. Ioab a fost un om aspru, îndrăzneţ şi uneori fără
scrupule, uneori poruncitor şi chiar neascultător de poruncile împărăteşti. Abiatar era fiul lui
Ahimelec, care murise din cauza lui David. Abiatar fusese unul dintre cei mai hotărâţi prieteni ai
lui David, însoţindu-l în peregrinările sale, când se ascundea de Saul (1Samuel 22,20-23),
slujindu-i când a fost împărat la Hebron (2Samuel 15,35) şi fugind împreună cu el, când s-a
răzvrătit Absalom (2Samuel 15,24.29.35.36; 17,15; 19,11). Motivul acestei dezertări în acea
vreme nu este clar, dar se poate că el n-a văzut purtarea lui Adonia ca o răzvrătire adevărată.
Desemnarea de către David a lui Solomon pentru tron putea fi privită ca izvorând dintrun exces de
afecţiune, iar pretenţia fiului mai mare pentru coroană putea fi privită drept justă şi îndreptăţită. În
ceea ce-l priveşte, Ioab se poate să fi dat sprijin lui Adonia din ură faţă de împărat din cauză că
fusese s scos din slujbă (2Samuel 19,13).

~3~
8 Dar preotul Ţadok, Benaia, fiul lui Iehoiada, profetul Natan, Şimei, Rei c(Sau:
Şimei, prietenii săi) şi vitejii lui David nu au fost de partea lui Adonia.
Ţadok. Mare preot împreună cu Ahimelec (vezi despre 2 Samuel 8,17), iar după moartea lui, cu
Abiatar (2Samuel 20,25). Atât Ţadoc, cât şi Abiatar au rămas credincioşi lui David în răzvrătirea
lui Absalom, fiind trimişi înapoi împreună cu chivotul la Ierusalim, când a fugit David
(2Samuel 15,24-29.35). Legătura exactă dintre cei 2 preoţi nu este clară, dar probabil că, având în
vedere că Ţadoc a slujit la Cortul mărturiei de la Gabaon (1Cronici 16,39), Abiatar a slujit la
sanctuar, care avea chivotul în Sion (vezi 1Cronici 16,1; compară cu 2Samuel 5,2).
Benaia. Căpetenia cheretiţilor şi peletiţilor (2Samuel 8,18; 20,23; 1Cronici 18,17), garda
personală a lui David (2Samuel 23,20-23) care l-a însoţit cu ocazia răzvrătirii lui Absalom
(2Samuel 15,18). Avându-se în vedere numele lor s-a ajuns la concluzia, în general acceptată, că
erau recrutaţi dintre cretani şi filisteni. Aceste trupe nu erau sub comanda lui Ioab şi fără îndoială
că Ioab îl privea cu invidie pe Benaia, considerându-l rival.
Natan. Un profet activ din zilele lui David şi foarte apropiat de împărat. Natan a putut fi socotit
de Solomon printre principalii săi susţinători. El a fost acela care a dat prinţului-copil numele de
Iedidia, „iubitul lui Iehova” (2Samuel 12,25).

9 Adonia a tăiat oi, vite şi viţei îngrăşaţi lângă Piatra lui Zohelet, care se află în
apropiere de En-Roghel. El i-a invitat pe toţi fraţii săi, fiii regelui, şi pe toţi bărbaţii
lui Iuda, slujitorii regelui.
A tăiat oi. Când Saul a fost făcut împărat la Ghilgal, „ei au adus jertfe de mulţumire”
(1Samuel 11,15). Când Samuel a fost chemat să-l ungă pe David ca împărat, el a fost instruit de
Domnul să aducă o jertfă, la care au fost chemaţi şi Işai şi fiii lui (1Samuel 16,1-5). Tot aşa, când
Absalom a pus mâna pe tron, el a adus jertfe (2Samuel 15,12). Jertfa lui Adonia era o jertfă de
mulţumire, ca acelea aduse în ocazii de bucurie sau de mulţumire, o jertfă la care puteau fi mulţi
invitaţi.
En-Roghel. Un izvor adânc, la poalele Ierusalimului,chiar dincolo de contopirea văii Chedronului
cu cea a Hinomului. În conformitate cu Iosif Flavius, acesta era în grădina împăratului
(Antiquities, VII. 14,4), în afara cetăţii. Astăzi este cunoscută sub numele de Bir Ayyub, „Fântâna
lui Iov”.

10 Dar pe profetul Natan, pe Benaia, pe viteji şi pe Solomon, fratele său, nu i-a

invitat.
Nu i-a invitat. Faptul că Solomon nu a fost invitat la jertfă este o dovadă că Adonia îşi dădea bine
seama de dorinţa tatălui său ca împărăţia să fie preluată de Solomon, iar Adonia era hotărât să
împiedice aducerea la îndeplinire a planurilor lui David. Neinvitându-l pe Solomon, Adonia şi-a
trădat planurile şi intenţiile şi a prilejuit insuccesul străduinţelor sale.

11 Natan i-a spus Batşebei, mama lui Solomon: „N-ai auzit că Adonia, fiul Haghitei,
s-a făcut rege? Stăpânul nostru David nu ştie acest lucru!
Natan i-a spus. Fapta lui Natan corespundea cu răspunderile lui ca profet al lui Dumnezeu şi ca
slujbaş credincios al statutului. El a văzut că înfăptuirea complotului avea să fie îndreptată
împotriva împlinirii scopului divin şi cu o hotărâre şi rapiditate caracteristice a trecut la punerea în
acţiune efectivă a unor mişcări destinate să dejoace planurile conspiratorilor. Bat-Şeba ştia prea
bine că uzurparea de către Adonia ar fi fost fireşte pecetluită cu sângele ei şi al fiului ei . Mai mult
ca oricine altcineva, ea era în măsură să se apropie de împărat ca să ia măsurile cerute de situaţie.
Cu mare pricepere şi prudenţă, Natan a propus desfăşurarea unei acţiuni menite să pună capăt
conspiraţiei şi să prevină repetarea experienţei teribile a lui Absalom.

~4~
12 Prin urmare, dă-mi voie să te sfătuiesc cum să-ţi scapi viaţa, tu şi fiul tău
Solomon.
13 Du-te, intră la regele David şi spune-i: «Stăpâne, regele meu, oare nu i-ai jurat tu
însuţi slujitoarei tale că Solomon, fiul meu, va domni după tine şi că el va urma la
tron? Atunci de ce domneşte Adonia?»
14 În timp ce vei vorbi acolo cu regele, eu însumi voi veni după tine şi voi întări
cuvintele tale.”
15 Batşeba s-a dus în odaia regelui. Regele era foarte bătrân, iar Abişag şunamita se
îngrijea de el.
Bat-Şeba s-a dus în odaia. Mama lui Solomon avea permisiunea să se mişte în voie oriunde în
palat, de aceea a mers în mare grabă la împărat, chiar dacă acesta era bolnav.
Privind-o cum se apleacă reverenţios înaintea sa, cu un aer preocupat şi umil, David şi-a dat
seama imediat că ceva neobişnuit de important a provocat vizita şi, de aceea, a cerut amănunte.
Faptul că David nu ştia nimic despre cele ce se petreceau, că el nu fusese consultat de Adonia cu
privire la planurile propuse de el şi că Natan fusese informat despre ele în momentul punerii lor în
aplicare dovedeşte cât de în ascuns fusese condusă operaţiunea. Intriga descoperă că Adonia nu
era condus de o conştiinţă curată. Bat-Şeba a început prin a-i aminti soţului ei făgăduinţa pe care
i-o făcuse că fiul ei, Solomon, va urma la tron şi apoi, pe neaşteptate, l-a informat că, în ciuda
făgăduinţei lui, Adonia era deja împărat. Acesta îndrăznise să ia împărăţia în timp ce David era
încă pe tron. Într-o situaţie ca aceasta, ochii întregului Israel erau asupra lui David ca să vadă care
era poziţia acestuia. Bat-Şeba i-a adus aminte de răspunderea lui faţă de naţiune în acest ceas al
crizei şi de faptul că, în caz că nu va acţiona, va purta vina pentru soarta care îi aştepta pe ea şi pe
fiul ei.

16 Batşeba s-a plecat şi s-a închinat înaintea regelui. – Ce doreşti? a întrebat regele.
17 – Stăpânul meu, a răspuns ea, tu însuţi ai jurat slujitoarei tale pe DOMNUL,
Dumnezeul tău, spunând: „Solomon, fiul tău, va domni după mine şi el va şedea pe
tronul meu!”
18 Totuşi, acum Adonia domneşte, iar stăpânul meu, regele, nu ştie acest lucru.
19 El a tăiat vite, viţei îngrăşaţi şi oi în mare număr şi i-a invitat pe toţi fiii regelui,
pe preotul Abiatar şi pe Ioab, conducătorul oştirii. Dar pe Solomon, slujitorul tău, nu
l-a invitat.
20 Acum, o, rege, stăpânul meu, ochii întregului Israel sunt aţintiţi spre tine ca să le
spui cine va urma să domnească după stăpânul meu, regele.
21 Altfel, se va întâmpla că, atunci când stăpânul meu, regele, se va culca alături de
părinţii săi, eu şi fiul meu Solomon vom fi priviţi ca nişte vinovaţi.
22 În timp ce vorbea ea cu regele, a venit şi profetul Natan.
A venit. În momentul culminant, a intrat Natan şi a întrerupt pe regină cu raportul lui urgent.
Bat-Şeba s-a retras cu înţelepciune (vezi v. 28), dându-i lui Natan ocazia să facă acelaşi anunţ
neliniştitor, că Adonia domnea. Desigur că aceasta nu se putea întâmpla decât la porunca
împăratului! Dar cum putea David să dea astfel de porunci? Cum le-a dat fără să spună nimic
sfetnicului şi prietenului său de încredere?

~5~
 Fiecare întrebare era o mustrare mascată, o lovitură pentru împărat din cauza implicării acestuia
într-o nedreptate care ţintea drept în Solomon, Benaia şi Ţadoc. Cum a putut David să întoarcă
spatele acestor bărbaţi care-i fusese atât de apropiaţi? Întrebările au fost, desigur, numai pentru a
obţine din partea împăratului o dezminţire puternică. Dezminţirea trebuia să implice în mod
necesar o mustrare regală asupra întregului complot injurios, pentru că nimic asemănător nu putea
fi conceput ca având loc fără voia împăratului, afară numai dacă acesta era un complot îndreptat
direct împotriva tronului. Natan, nu făcea decât să asigure succesul misiunii sale, pentru că acum
era rândul împăratului să fie ofensat şi să dea instrucţiuni cu privire la măsurile urgente care
trebuiau luate pentru a nimici complotul conspiratorilor.

23 L-au înştiinţat pe rege că a sosit profetul Natan. Acesta a venit înaintea regelui şi
s-a plecat cu faţa la pământ înaintea lui.
24 Natan a zis: – Stăpâne, regele meu, oare ai spus tu că Adonia va domni după tine
şi că el va şedea pe tronul tău?
25 Căci el a coborât astăzi, a tăiat vite, viţei îngrăşaţi şi oi în mare număr şi i-a
invitat pe toţi fiii regelui, pe conducătorii oştirii şi pe preotul Abiatar. Chiar acum ei
mănâncă şi beau înaintea lui şi strigă: „Trăiască regele Adonia!”
26 Cu toate acestea, pe mine, slujitorul tău, pe preotul Ţadok, pe Benaia, fiul lui
Iehoiada, şi pe Solomon, slujitorul tău, nu ne-a invitat.
27 Oare din porunca stăpânului meu, regele, s-a înfăptuit acest lucru? Să nu-i fi adus
la cunoştinţă slujitorului tău cine va sta pe tronul stăpânului meu, regele, după el?
28 Regele David a zis: – Chemaţi-o pe Batşeba! Ea a intrat şi s-a înfăţişat înaintea
regelui.
Chemaţi-o pe Bat-Şeba. Împărăteasa era gata, aşteptând actul următor în drama care se desfăşura
cu repeziciune. Ea s-a apropiat cu încredere de împărat, pentru că el îşi dăduse cuvântul faţă de ea
şi ştia că promisiunea va fi împlinită. David a asigurat-o din nou, reînnoindu-şi jurământul şi
făgăduindu-i că acesta va fi împlinit chiar în ziua aceea.

29 Regele a jurat zicând: – Viu este DOMNUL Care m-a izbăvit din fiecare necaz
30 că voi face astăzi aşa cum ţi-am jurat pe DOMNUL, Dumnezeul lui Israel,
spunând: „Solomon, fiul tău, va domni după mine; el va şedea pe tron în locul meu.”
31 Batşeba s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea regelui. Apoi a zis:
– Trăiască veşnic stăpânul meu, regele David!
32 Apoi regele David a zis: „Chemaţi-i pe preotul Ţadok, pe profetul Natan şi pe
Benaia, fiul lui Iehoiada!” Ei au venit înaintea regelui,
Chemaţi-i pe preotul Ţadok… . Ţadoc, Natan şi Benaia nu fuseseră chemaţi de Adonia, dar ei au
fost chemaţi acum de împărat. Ei nu sprijiniseră cu nimic pe Adonia în conspiraţia lui împotriva
tronului, dar acum erau personajele principale în sprijinirea tronului. David, deşi „era bătrân şi
înaintat în vârstă”, se simte cuprins de energia caracteristică tinereţii sale. El gândeşte limpede şi
acţionează rapid. Sunt date directive concise privitoare la partea pe care o avea fiecare de făcut.
Neaşteptata sclipire de forţă şi hotărârea în acţiune sunt în contrast clar cu timiditatea şi
descurajarea cu care, mai tânăr fiind, a primit ştirea despre revolta lui Absalom (2Samuel 15,14).

~6~
Pe vremea aceea, David ştia că păcătuise şi că primea o pedeapsă de la Dumnezeu. Acum totul
trecuse şi ştia că Dumnezeu era de partea lui.

33 iar el le-a poruncit: – Luaţi-i cu voi pe slujitorii stăpânului vostru, puneţi-l pe fiul
meu Solomon să călărească pe catârul meu şi duceţi-l la Ghihon.
Pe catârul meu. Un animal care fără îndoială era bine cunoscut poporului ca fiind rezervat să fie
folosit numai de împărat şi care simboliza prerogativele şi privilegiile împărăţiei. Dacă Solomon
va fi văzut călărind pe acel măgar, poporul va şti că el era împărat.
Ghihon. Locul ales pentru ceremonie a fost Ghihon, faimosul izvor al Ierusalimului din vechime,
pe panta sud-estică a Ofelului. El era aşezat chiar la răsărit de cetatea lui David şi astăzi este
cunoscut sub numele de ’Ain Sitti Maryam, „Izvorul fecioarei Maria”. Acesta a fost izvorul spre
care iebusiţii au construit un tunel ca apa să poată fi procurată fără ca ei să se aventureze în afara
zidurilor cetăţii. Mai târziu Ezechia a construit un tunel de la Ghihon pentru a duce apa în partea
de vest a cetăţii lui David (2Cronici 32,30) în Lacul de sus sau Lacul Siloamului. El a construit în
jurul acestui lac un zid în aşa fel încât să se poată ajunge la apă în caz de asediu (2Cronici 33,14).
Locul în care urma să fie uns Solomon se afla cam la 1 km peste valea En-Roguel, unde se
desfăşurau festivităţile încoronării lui Adonia.

34 Preotul Ţadok şi profetul Natan să-l ungă acolo ca rege peste Israel. Să sunaţi din
trâmbiţă şi să strigaţi: „Trăiască regele Solomon!”
Să-l ungă. Ceremonia ungerii trebuia adusă la îndeplinire de către Ţadoc ca preot şi de către
Natan ca profet, ambii fiind împuterniciţi să îndeplinească ritualul prin prerogativele lor oficiale.
Samuel, care a uns pe David (1Samuel 16,13) era şi profet şi preot. Iehu a fost uns de unul din fiii
profeţilor, trimis de Elisei (2Regi 9,1-3).

35 Apoi mergeţi după el. El să vină şi să se urce pe tronul meu, căci el va domni în
locul meu, întrucât cu privire la el am poruncit să fie conducător peste Israel şi peste
Iuda.
Cu privire la el am poruncit. Evident că David pretindea dreptul de a numi pe succesorul său.
Aceasta corespundea obiceiului recunoscut al Orientului. Alyates l-a numit pe Creosus; Cir l-a
numit pe Cambise şi Darius l-a numit pe Xerses. Herodot declară că era o lege a perşilor ca un
împărat să-l numească pe succesorul său înainte de a pleca într-o expediţie. Un şi mai mare drept
de a numi un succesor era exercitat de anumiţi împăraţi ai Romei şi ocazional de către califi (vezi
cele despre cap. 1,39 şi 2,24).
Peste Israel şi peste Iuda. Aici este de observat o distincţie clară între Israel şi Iuda. Dovezi ale
deosebirii se pot urmări înapoi până pe vremea când ţara a fost împărţită, pentru prima dată, între
seminţii (Iosua 11,21; 18,5). David a domnit întâi peste Iuda la Hebron (2Samuel 2,4) şi apoi l-au
abordat bătrânii lui Israel în scopul de a deveni împăratul lor (2Samuel 5,1-3). Pe vremea revoltei
lui Absalom, separarea dintre Israel şi Iuda s-a observat şi mai pregnant (2Samuel 15,10.13;
18,6.7; 19,41-43; 20,1.2).

36 Benaia, fiul lui Iehoiada, i-a răspuns regelui astfel: – Amin! Aşa să hotărască
DOMNUL, Dumnezeul stăpânului meu, regele.
37 După cum DOMNUL a fost cu stăpânul meu, regele, tot aşa să fie şi cu Solomon şi
să-i înalţe tronul mai presus decât tronul stăpânului meu, regele David.

38 Preotul Ţadok, profetul Natan, Benaia, fiul lui Iehoiada, cheretiţii şi peletiţii
d(Garda personală a regelui) au coborât, l-au pus pe Solomon să călărească pe
catârul regelui David şi l-au adus la Ghihon.

~7~
39 Preotul Ţadok a luat cornul cu untdelemn din Cort şi l-a uns pe Solomon. Apoi
au sunat din trâmbiţă şi tot poporul a strigat: „Trăiască regele Solomon!”
Trăiască regele Solomon. (engl. „God save king Solomon”). Aceasta este o traducere idiomatică
a ebraicului care literal se citeşte „trăiască împăratul Solomon”. Planurile bine aranjate ale lui
David au fost aduse prompt şi efectiv la îndeplinire. Noul împărat a fost uns cu untdelemnul sfânt
din cortul întâlnirii, ungerea arătând că el era împărat prin voia Domnului şi cu binecuvântarea
divină. După ce trâmbiţele au răsunat, strigătul „trăiască împăratul Solomon” anunţa că Solomon
era împărat şi că fusese acceptat de popor. Proclamarea oficială a venit întâi prin vestitor, în acord
cu porunca lui David (v. 34), apoi strigătul a fost preluat de popor (v. 40).

40 Tot poporul s-a dus după el, cântând din fluiere şi bucurându-se nespus de mult,
încât se cutremura pământul de strigătul lor.
41 Adonia împreună cu toţi oaspeţii care erau cu el au auzit strigătul şi s-au oprit din
mâncat. Ioab a auzit sunetul trâmbiţei şi a întrebat: „De ce se aude această zarvă în
cetate?”
Ioab a auzit. Solomon era însoţit de un grup de oameni care saluta încoronarea noului împărat cu
plăcere neţărmurită şi cu strigăte vesele de aclamare. Adonia era înconjurat de o ceată de
conspiratori care tocmai terminaseră festivităţile, umbrite într-o măsură suficientă de un simţământ
tainic de nelinişte şi teamă. Sunetul trâmbiţei, care pentru un grup era semnul triumfului, pentru
cealaltă a fost ca un semnal al sentinţei. Urechea ascuţită a vajnicului războinic Ioab a prins curând
semnificaţia celor ce se petreceau.

42 În timp ce el vorbea, a venit Ionatan, fiul preotului Abiatar. Adonia i-a zis: –
Vino, căci tu eşti un om vrednic şi aduci veşti bune!
Ionatan. Acesta era fiul unuia dintre conspiratori care fusese pus să spioneze mişcările din
Ierusalim şi de la palat. El îşi riscase viaţa ca să aducă informaţii confidenţiale (2Samuel 15,27.36;
17,17-21), si apoi, de asemenea, în slujba lui David.
Veşti bune. Numai bune nu erau veştile aduse conspiratorilor şi Adonia n-avea cum să aştepte
altfel de veşti. El a rostit acele cuvinte pentru încurajarea proprie şi a celorlalţi.

43 – Nicidecum, i-a răspuns Ionatan. Stăpânul nostru, regele David, l-a numit rege
pe Solomon.
Stăpânul nostru,regele. Atâta timp cât David trăia sau cât încă nu fusese numit un succesor,
cuvântul lui David era lege. Dacă Adonia nu era pregătit să sprijine revolta sa prin forţa armelor,
el şi cei ce erau cu el nu puteau decât să recunoască faptul că voinţa bătrânului împărat era încă
voinţa naţiunii şi că hotărârile sale urmau să fie aduse la îndeplinire.

44 Regele i-a trimis cu el pe preotul Ţadok, pe profetul Natan, pe Benaia, fiul lui
Iehoiada, pe cheretiţi şi pe peletiţi, iar ei l-au pus să călărească pe catârul regelui.
45 Preotul Ţadok şi profetul Natan l-au uns rege la Ghihon şi au plecat de acolo
bucuroşi, iar cetatea freamătă. Aceasta era zarva pe care aţi auzit-o.
46 De asemenea, Solomon s-a aşezat pe tronul regal.
Solomon s-a aşezat pe tronul regal. Faptele sunt fapte, oricât de nebinevenite ar fi fost ele pentru
conspiratori. Cel mai important lucru era că, pe scaunul de domnie şedea Solomon şi nu Adonia.
El fusese ales în mod oficial de David ca urmaş al său. Fusese pus să călărească, pe drumul spre
locul încoronării, catârul imperial. Fusese uns în cadrul unei solemnităţi speciale. Garda

~8~
împărătească era cu el. Ţadoc, Natan şi Benaia erau de partea lui. Inima poporul era de partea lui.
Totul fusese făcut cum se cuvine şi în ordine, în acord cu voinţa lui David şi cu aprobarea clară a
lui Dumnezeu. Totul se făcuse în mod public şi singurul lucru pe care conspiratorii îl puteau face
era să-l recunoască pe Solomon ca împărat (vezi cele despre v. 35).

47 Iar slujitorii regelui au venit să-l binecuvânteze pe stăpânul nostru, regele David,
zicând: „Dumnezeul tău să facă numele lui Solomon mai vestit decât numele tău şi
să-i înalţe tronul mai presus decât tronul tău.” Apoi regele s-a închinat în patul său.
Regele s-a închinat. Nici un monarh pământesc nu trăieşte veşnic. Faptul că David ştia că-i
venise sfârşitul şi că sceptrul împărătesc trebuia să ajungă acum în mâinile altuia nu putea trece
fără să aducă o undă de tristeţe. Dar David şi-a acceptat liniştit soarta şi s-a prosternat pe patul său
în semn de recunoaştere smerită a faptului că urmaşul său şedea pe tron. Închinarea lui n-a fost
faţă de noul împărat, ci faţă de Dumnezeu, ca mulţumire pentru toate binecuvântările şi purtarea
Lui de grijă.

48 Regele a mai zis: „Binecuvântat să fie DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, Care mi-a
dat astăzi un urmaş care să şadă pe tronul meu şi pe care să-l văd cu ochii mei!”
49 Toţi oaspeţii care erau cu Adonia au început să tremure, s-au ridicat şi fiecare a
luat-o care încotro.
Au început să tremure. Istorisirea lui Ionatan despre ceea ce avusese loc a umplut pe Adonia şi pe
oaspeţii lui de groază şi consternare. Fără plecăciunile de rigoare, susţinătorii lui Adonia s-au
ridicat şi au fugit. Faptul acesta arată că şi-au recunoscut starea complet deznădăjduită a cauzei în
sprijinul cărora se angajaseră.

50 Adonia s-a temut de Solomon; s-a sculat, s-a dus la Cort şi s-a prins de coarnele
altarului.
Coarnele altarului. Coarnele altarului erau nişte proeminenţe în cele 4 colţuri ale lui (Exod 27,2;
30,2; 38,2), pe care se stropea cu sânge (Exod 29,12; Levitic 4,7; Ezechiel 43,20). Gestul de a
prinde coarnele altarului însemna a cere dreptul sanctuarului. Acest drept era acordat unui ucigaş
cu voia (Exod 21,14), dar lui Ioab nu i-a fost acordat după moartea lui David (1Regi 2,28-31).
Prinzându-se de altar, Adonia a admis că este vinovat de o faptă pentru care putea fi omorât.
Recunoscându-l pe Solomon ca împărat (v. 51) este posibil că el a încercat să facă publică greşeala
lui şi să prezint complotul ca o faptă făcută în pripă şi din neatenţie, pentru care sanctuarul putea
fi, pe drept, solicitat.

51 Lui Solomon i s-a spus că Adonia se teme de el şi că acesta s-a apucat de

coarnele altarului, zicând: „Să-mi jure regele Solomon astăzi că nu-l va omorî pe
slujitorul său cu sabia!”
52 Solomon a răspuns: „Dacă este un om vrednic, nici un fir de păr nu-i va cădea la
pământ, dar, dacă se va găsi răutate în el, va muri!”
53 Regele Solomon şi-a trimis oamenii ca să-l coboare de la altar, iar el a venit şi s-a
închinat înaintea regelui Solomon. Solomon i-a zis: „Du-te acasă!”
Du-te acasă. Uzurparea lui Adonia s-a terminat cu bine, fără vărsare de sânge. David a dat
dovadă de înţelepciune rezolvând problema prin aşezarea pe tron a lui Solomon şi îngăduind ca
evenimentele să ia cursul lor natural, neintervenind cu trupele lui în reprimarea uzurpatorului.
Solomon a ales calea înţelepciunii şi a îndurării arătând iertare, precizând totuşi clar că această
iertare a fost acordată cu condiţia unei purtări ulterioare bune. Dacă Adonia se va purta ca un om

~9~
cumsecade, trăind liniştit ca simplu cetăţean şi supunându-se faţă de noul regim, el nu va avea
probleme. Dar dacă nu, viaţa lui va fi pusă în primejdie. Adonia s-a închinat înaintea împăratului
şi s-a supus infamei lui sorţi.

Comentarii Ellen G. White:

1-53 PP 749.750
1-7 PP 749
32-40 PK 25

~ 10 ~
Capitolul 2
Testamentul politic al lui David

1 Când se apropia vremea să moară, David i-a poruncit fiului său Solomon astfel:
Se apropia. Capitolul acesta continuă relatarea capitolului precedent, cu aceleaşi amănunte vii şi
stil limpede. Aşa cum este redat în Cronici, raportul omite istorisirea despre insurecţia lui Adonia
şi redă în schimb un raport despre marea adunare a tuturor „căpeteniilor din Israel”, împreună cu
„preoţii şi leviţii”, „căpeteniile cetelor din slujba împăratului” şi cu căpeteniile întregii împărăţii
(1Cronici 23,1.2; cap. 28 şi 29) pentru a face „a doua oară împărat pe Solomon” (cap. 29,22). Saul
şi David (1Samuel 11,14.15; 2Samuel 5,1-3) fuseseră puşi deoparte pentru a doua oară ca împăraţi
şi aşa s-a întâmplat şi cu Solomon. Prima lui ungere a fost în urma unei ştiri venite în grabă, o
ocazie improvizată mai mult, care a apărut prin forţa împrejurărilor. Cu acel prilej au putut fi
prezenţi doar puţini din popor, cei din imediata apropiere. Astfel că era numai potrivit să aibă loc o
a doua ceremonie, mai largă, cu participarea reprezentanţilor întregii naţiuni, într-o manifestare
solemnă.

2 „Eu merg pe calea pe care merge toată lumea. Întăreşte-te şi fii om.
Pe calea pe care merge toată lumea. Expresia aceasta ne aduce aminte de cuvintele lui Iosua
(Iosua 23,14) de la final. Moartea nu face deosebire. Cei mai mari eroi de pe pământ îşi ocupă
locul alături de cei mai neînsemnaţi şi toţi merg împreună într-un mormânt comun. Distincţiile
lumeşti sunt numai pentru o clipă şi gloria împăraţilor piere oriunde e stăpână moartea.
Întăreşte-te. Gândurile lui David nu sunt cu privire la sine, ci la fiul său, nu cu privire la trecut, ci
la viitor. El vorbeşte ca un tată iubitor, ca un ostaş, ca un patriot şi mai presus de toate ca un om
care s-a dovedit a fi, în toate amănuntele, un împărat. El îl îndeamnă pe Solomon să fie tare atunci
când va lua asupra-şi răspunderea conducerii, întocmai cum l-a îndemnat Moise pe Iosua
(Deuteronom 31,7) şi cum Domnul Însuşi îl îndemnase pe Iosua (Iosua 1,7).
Şi fii om. În ciuda tinereţii lui, Solomon era acum împărat şi, ca atare, el trebuia să se dovedească
a fi om. El trebuie să fie om deplin stăpân pe sine şi pe poporul său, fără teamă şi mai presus de
corupţie. El trebuia să caute mai întâi nu propriile lui interese, ci pe acelea ale poporului pe care
fusese chemat să-l slujească şi pe Dumnezeu, al cărui reprezentant era.

3 Păzeşte învăţăturile DOMNULUI, Dumnezeul tău, umblând în căile Lui şi

respectând legile, poruncile, hotărârile şi mărturiile Lui, după cum este scris în
Legea lui Moise, ca să propăşeşti în tot ceea ce vei face şi oriunde vei merge
Păzeşte învăţăturile. Îndemnul lui David către Solomon a fost, înainte de toate, de natură
religioasă. În primul rând, Solomon trebuia să fie credincios lui Dumnezeu. Israeliţii erau poporul
lui Dumnezeu, iar Solomon urma să domnească peste ei ca un slujitor al Lui. Ultimele cuvinte ale
lui David către Solomon n-au fost atât de mult ale unui tată către fiul său cât ale unei căpetenii din
Israel, un stat teocratic, către urmaşul său la tron, numit pe cale divină. Întregul discurs trebuie să
fie privit prin prisma aceasta. Ca împărat al lui Israel, Solomon avea să fie pus „pe scaunul de
domnie al împărăţiei Domnului” (1Cronici 28,5). Când a luat împărăţia, el „a şezut pe scaunul de
domnie al Domnului” (1Cronici 29,23). Israel era o naţiune al cărei împărat era Iehova şi al cărei
domnitor omenesc era numai un slujbaş şi un reprezentant al Împăratului ceresc.
Umblând în căile Lui. Împăratul trebuia să cunoască toate căile Domnului şi să umble în ele nu
numai pentru cel mai mare bine al său , ci şi ca o pildă pentru popor. Căile lui Dumnezeu erau căi
ale dreptăţii şi păcii şi aveau să-i aducă fericire şi prosperitate.
Respectând legile(engl. „statutes”). Reglementările sunt prevederi ale legii. Dumnezeu a dat
poporului poruncile Sale, apoi a prescris reguli pentru a arăta în mod precis, în cazuri speciale, ce
însemna ascultarea. Astfel de reglementări, hotărâri şi mărturii se află în legea lui Moise. Sunt

~ 11 ~
orânduiri ceremoniale, reguli civile, legi ale sănătăţii, precum şi instrucţiuni morale.
Ca să propăşeşti. Toate legile lui Dumnezeu au fost date pentru folosul omului. Dumnezeu a pus
pe copiii Săi sub lege, pentru că a dorit să-i vadă fericiţi şi prosperi. Prescripţiile şi poruncile Sale
n-au fost date pentru ca să-Şi arate autoritatea supremă, ci pentru a asigura bunăstarea şi fericirea
copiilor de pe pământ. Umblând în armonie cu legile cerului, omul găseşte bucuria, pacea,
mulţumirea sufletească, sănătatea trupului şi plinătatea vieţii. Neascultarea de aceste legi atrage
necazul, tulburarea, boala, necazul, durerea şi moartea. Aceasta a fost arătat lămurit la începutul
istoriei lui Israel. Aceasta a fost arătat mereu de profeţi chiar până la sfârşit. „De veţi voi şi veţi
asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi
fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 1,19.20; compară cu Ieremia 7,5-7). Când, în cele
din urmă, Israel a fost nimicit, a fost clar arătat că motivul îl constituia nesupunerea faţă de
poruncile lui Dumnezeu (2Regi 17,7-20).

4 şi pentru ca DOMNUL să-Şi ţină promisiunea pe care mi-a făcut-o când a zis:
«Dacă fiii tăi vor veghea asupra căii lor, umblând cu credincioşie înaintea Mea, din
toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş la tronul
lui Israel.»

Pentru ca Domnul să-Şi ţină promisiunea pe care mi-a făcut-o. Făgăduinţa iniţială a lui
Dumnezeu a fost făcută lui David prin profetul Natan (2Samuel 7,11-17), iar mai târziu, se pare că
direct lui David (Psalmul 89,3.4). Făgăduinţa era că împărăţia şi casa lui David aveau să fie
statornicite pentru totdeauna. Împlinirea acestei profeţii faţă de copiii lui David era condiţionată de
continua ascultare de poruncile lui Dumnezeu (Psalmul 132,12). David îi aduce aminte lui
Solomon aceste condiţii,cu scopul de a-l încuraja să fie credincios mereu şi să asculte de poruncile
Domnului.

5 Tu ştii ceea ce mi-a făcut Ioab, fiul Ţeruiei, ce le-a făcut celor 2 conducători ai
oştirilor lui Israel, lui Abner, fiul lui Ner, şi lui Amasa, fiul lui Ieter. I-a omorât! A
vărsat sânge de război în timp de pace şi a pus astfel sângele de război pe teaca de la
brâu şi pe sandalele lui din picioare.

6 Fă-i după înţelepciunea ta, dar nu-i coborî în pace perii albi în Locuinţa Morţilor
a(Ebr.: Şeol; şi în v. 9).

Fă-i după. Ioab omorâse pe Abner (2Samuel 3,27-30). La acea vreme, David a făcut cunoscut în
mod clar faptul că nu avea nici un amestec în această crimă şi a anunţat că, la timpul cuvenit,
Domnul va răsplăti „după răutatea lui celui ce a făcut răul” (2Samuel 3,31-39). Ioab omorâse şi pe
Amasa, pe care David tocmai îl numise în locul lui Ioab (2Samuel 19,13; 20,8-10). Moartea
acestor 2 trebuia răzbunată. Pe vremea când au fost comise aceste crime, David nu era în postura
să-l pedepsească pe Ioab, pentru că acesta cunoştea partea pe care o avusese David la omorârea lui
Urie Hititul (1Samuel 11,14.25). Dar glasul dreptăţii a cerut ca astfel de crime ca acelea comise de
Ioab să nu rămână nepedepsite. David nu vorbea ca un individ care fusese slujit din greu şi
credincios de unul pe care acum îl condamnă, ci ca un împărat teocratic, care poruncea ca Ioab să
fie pedepsit pentru crimele săvârşite de un om ale mâini erau curate şi care nu datora nimic lui
Ioab. Mai trebuie amintit că Ioab era vinovat şi de faptele pe care David nu le menţionează aici în
mod expres, precum uciderea lui Absalom împotriva poruncii clare a împăratului (2Samuel 18:14,
15) şi recenta trădare, prin sprijinul acordat lui Adonia (1Regi 1,7), care fără îndoială că înrăise
deja pe Solomon împotriva lui.

~ 12 ~
7 Arată-le însă bunătate fiilor lui Barzilai ghiladitul. Ei să fie printre cei care
mănâncă la masa ta, căci mi-au fost alături atunci când fugeam de fratele tău
Absalom.

Arată-le însă bunătate. Într-un plăcut contrast este pomenirea de către David a ospitalităţii lui
Barzilai atunci când el fugea de Absalom (2Samuel 19,31-39). A mânca la masa împăratului
însemna a primi ajutor din tezaurul împărătesc (2Samuel 9,7; 1Regi 18,19; Neemia 5,17). Barzilai
avea un fiu numit Ghimham (2Samuel 19,37). Unii cred că referirea lui Ieremia cu privire la
„hanul lui Chimham” (Ieremia 41,27) aflat în apropiere de Betleem arată că David dăduse fiilor lui
Barzilai o moştenire acolo din proprietatea care era a lui.

8 Îl ai cu tine pe Şimei, fiul lui Ghera, beniamitul din Bahurim. El a rostit blesteme
aspre împotriva mea în ziua în care mergeam la Mahanayim, dar, când mi-a ieşit în
întâmpinare la Iordan, i-am jurat pe DOMNUL că nu-l voi omorî cu sabia.

Şimei. Omul acesta, care acţionase ca un trădător faţă de David, putea să se dovedească o sursă
de pericol pentru Solomon în acele vremuri tulburi (vezi v. 34-46).

9 Tu însă să nu-l laşi nepedepsit, căci eşti un om înţelept şi vei şti ce să-i faci. Cu
sânge să-i cobori perii albi în Locuinţa Morţilor!”

10 Apoi David s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat în Cetatea lui
David.

David s-a culcat. Raportul despre moartea lui David este foarte scurt. Raportul Cronicilor adaugă
numai: „a murit la o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă” (1Cronici 29,28).
A fost înmormântat. Evident pe muntele Sion, pe pământ împărătesc, aproape de palatul său
(2Samuel 5,9). „Mormintele lui David”, criptele urmaşilor lui David, sunt amintite de Neemia
(Neemia 3,16) şi probabil că se aflau la sud de Templu (Ezechiel 43,7-9). Fără îndoială că ele au
fost săpate în stânca de la poalele Ierusalimului. Iosif Flavius raportează că mormântul a fost jefuit
pentru comorile lui de către Hyrcanus, iar mai târziu de către Irod (Antiquities VII 15.3; XV 7.1).
El a existat în vremurile Noului Testament (Fapte 2,29), dar locul exact este acum necunoscut.
Aşa numitele morminte ale împăraţilor, despre care se credea odată că reprezintă mausoleul
împăraţilor lui Iuda datează de fapt din secolul I d.Hr.

11 El domnise peste Israel timp de 40 de ani: la Hebron a domnit 7 ani, iar la

Ierusalim a domnit 33 de ani.

Şapte ani. Mai exact „7 ani şi 6 luni” (2Samuel 5,5; 1Cronici 3,4).

12 Astfel, Solomon i-a urmat la tron tatălui său, David, şi domnia lui s-a întărit
foarte mult.

S-a întărit foarte mult. Compară cu v. 46 care, după ce aminteşte de moartea lui Adonia, Ioab,
Şimei şi de umilirea lui Abiatar, declară că „împărăţia s-a întărit în mâinile lui Solomon”. Apare
clar faptul că în timpul primei părţi a domniei lui Solomon au existat elemente de nemulţumire şi
răzvrătire care ameninţau stabilitatea tronului tânărului împărat. Solomon a acţionat rapid şi
hotărât faţă de aceste forţe de agitaţie şi revoltă şi, ca urmare, împărăţia s-a întărit sub domnia lui.

~ 13 ~
 Consolidarea autorităţii politice a lui Solomon

13 Adonia, fiul Haghitei, a venit la Batşeba, mama lui Solomon. Ea l-a întrebat: –
Vii cu pace? – Cu pace! a răspuns el.
Vii cu pace? Însăşi apariţia pe scenă a lui Adonia a dat naştere unei întrebări cu privire la
intenţiile sale. S-a împăcat el cu soarta sa şi era gata să sprijine pe Solomon sau mai spera să-şi
asigure împărăţia prin tot felul mijloace?

14 Apoi a adăugat: – Am ceva să-ţi spun. – Spune, i-a zis ea.

15 – Ştii că domnia era a mea, i-a spus el, şi că tot Israelul se aşteptase ca eu să
domnesc. Dar domnia i-a revenit fratelui meu, căci DOMNUL i-a dat-o.
Domnia era a mea. Referirea lui Adonia la nereuşita lui încercare de a-şi asigura tronul este
dovada că problema era încă foarte vie în inima lui.
Domnul i-a dat-o. În aparenţă o pioasă acceptare a voinţei divine, dar în realitate o străduinţă
ascunsă pentru a-şi asigura, prin viclenie împărăţia pe care n-a putut să o obţină prin forţă.

16 Acum, am să-ţi fac o rugăminte. Nu mă refuza! – Spune, i-a zis ea.

17 – Te rog, cere-i regelui Solomon ca Abişag şunamita să-mi fie dată de soţie, a zis
el, fiindcă nu te va refuza.
Abişag şunamita să-mi fie dată de soţie. Putea foarte bine să ceară împărăţia. Adevărata povară a
inimii lui nu era, probabil, dorinţa romantică pentru frumoasa Abişag, ci împărăţia pe care el spera
s-o dobândească prin ea. În Orientul antic, soţiile unui împărat erau preluate de succesorul lui. Tot
aşa şi David, când a succedat lui Saul, a preluat soţiile lui (2Samuel 12,8). Absalom, în urma
sfatului lui Ahitofel, a intrat la ţiitoarele tatălui său, în văzul întregului popor, făcând în felul
acesta un anunţ public că şi-a asumat prerogativele tronului tatălui său (2Samuel 16,20-22). Fără
îndoială că Abişag a fost considerată ultima soţie sau cel puţin ultima ţiitoare a lui David. Faptul
că Adonia cerea acum pe Abişag putea fi interpretat ca o pretenţie asupra tronului. Totuşi, în faţa
lui Bat-Şeba, el a jucat rolul unui tânăr devotat şi pocăit, împăcat cu soarta lui, având nevoie
numai de tânăra şi frumoasa fată pentru a-i mângâia inima îndurerată.

18 – Bine, a răspuns Batşeba, am să mijlocesc la rege pentru tine.

Am să mijlocesc... pentru tine. De ce a fost Bat-Şeba dispusă să vorbească împăratului pentru
Adonia? L-a crezut ea sincer sau a văzut vicleniile lui, dar a consimţit la cererea lui, în speranţa ca
inima lui să se poată linişti şi în felul acesta împărăţia să fie şi mai întărită pentru fiul ei?

19 Batşeba s-a dus la regele Solomon ca să vorbească pentru Adonia. Regele s-a
ridicat s-o întâmpine, s-a plecat înaintea ei şi apoi s-a aşezat pe tron. El a poruncit să
se aducă un tron şi pentru mama lui, iar ea s-a aşezat la dreapta lui.
S-a plecat înaintea ei. Cinstea arătată de Solomon mamei sale a prilejuit un exemplu potrivit
pentru poporul zilelor lui, întocmai cum este şi pentru zilele noastre. La curţile din vechime,
regina mamă era adesea foarte onorată.

20 Apoi ea a zis: – Am să-ţi fac o mică rugăminte. Nu mă refuza! – Spune, mamă,

căci nu te voi refuza, i-a răspuns regele.

21 – Abişag şunamita să-i fie dată de soţie fratelui tău Adonia, i-a cerut ea.

~ 14 ~
22 Regele Solomon i-a răspuns mamei sale: – De ce o ceri doar pe Abişag din
Şunem pentru Adonia? Cere şi domnia pentru el b[Posesiunea asupra haremului
regal era văzută ca o pretenţie la tron (vezi 2 Sam. 3:7; 12:8; 16:21)], căci este
fratele meu mai mare; cere-o pentru el, pentru preotul Abiatar şi pentru Ioab, fiul
Ţeruiei!

Cere şi domnia. Poate că Bat-Şeba n-a văzut nimic periculos în cererea lui Adonia, dar Solomon
a văzut imediat. Un eventual răspuns favorabil la cererea lui Adonia ar fi prilejuit o puternică
încurajare a pretenţiilor lui. Cei care erau adepţii lui ar fi avut o bază puternică pe care să aşeze
pretenţiile fratelui mai mare.
Pentru preotul Abiatar. Cuvintele nu sunt clare, dar sensul este clar. Solomon îşi arată dezgustul
la vederea mamei lui, pentru că şi-a îngăduit să fie atrasă într-o situaţie ca aceasta. Lucrurile erau
deja destul de grave şi fără ca ea să mai vină în sprijinul eforturilor lui Adonia de a-şi asigura
tronul. La urma urmei, Adonia era fratele mai mare, mulţi ar fi socotit că avea o pretenţie
îndreptăţită la tron. Şi de partea lui erau 2 dintre cei mai influenţi bărbaţi ai ţării, Abiatar, marele
preot, şi Ioab, căpetenia oştirii, care-l ajutau şi-l instigau pe orice cale posibilă. Acum, mama
împăratului şi-a îngăduit să fie atrasă în aşa măsură încât să ceară, de fapt, nici mai mult, nici mai
puţin decât împărăţia pentru fiul mai mare. De fapt, Solomon a spus: „De ce ceri numai pe Abişag,
de ce nu ceri şi împărăţia? El este fratele meu mai mare şi nu-i aparţine lui de drept? Şi ca dovadă
a pretenţiilor lui, nu are de partea lui pe preotul Abiatar şi pe Ioab ca sprijin al cauzei lui şi ca
dovadă pentru toţi că el are într-adevăr drepturi?” Este clar că Bat-Şeba a înţeles mustrarea
necesară.

23 Atunci regele Solomon a jurat pe DOMNUL, zicând: „Dumnezeu să se poarte cu

mine cu toată asprimea c[Formulă tipică de jurământ (Lit.: Aşa să-mi facă
Dumnezeu şi chiar mai mult)], dacă cuvintele acestea nu-l vor costa viaţa pe Adonia.

Dacă…nu-l vor costa viaţa. Cererea lui Adonia a fost echivalentă cu o trădare şi ca atare vrednică
de pedepsit cu moartea. Tânărul era un personaj periculos şi nu trebuia să i se îngăduie ca, prin
comploturi, să pună în pericol securitatea statului. Aşa a raţionat Solomon.

24 Viu este DOMNUL Care m-a întărit şi m-a aşezat pe tronul tatălui meu, David, şi
Care mi-a făcut o casă după cum a promis, că Adonia va muri astăzi!”

Care m-a întărit. Planul lui Adonia era îndreptat nu numai împotriva omului, ci şi împotriva lui
Dumnezeu. Domnul a fost cel care a aşezat pe Solomon pe tron ca urmaş al tatălui său, David, dar
acum, după toate aparenţele, Adonia făcea planuri să întemeieze o dinastie prin unirea cu Abişag.
Aceasta nu trebuia îngăduit. Conspiraţia anterioară fusese iertată, dar această nouă încercare de
rebeliune împotriva lui Dumnezeu nu mai putea fi trecută cu vederea. Solomon era împărat prin
alegerea lui de către Dumnezeu, şezând pe tronul lui David care avea să fie statornicit pentru
totdeauna. Ştiind că ceea ce făcea era în acord cu voinţa Cerului, Solomon a hotărât printr-un
jurământ solemn ca Adonia să fie omorât în acea zi.

25 Regele Solomon l-a trimis pe Benaia, fiul lui Iehoiada, să-l omoare pe Adonia; şi
astfel Adonia a murit.

~ 15 ~
26 După aceea, regele i-a zis preotului Abiatar: „Du-te la proprietăţile tale de la
Anatot, căci meriţi să mori, dar nu te voi omorî astăzi, pentru că ai purtat Chivotul
DOMNULUI, Stăpânul, înaintea tatălui meu, David, şi pentru că ai luat parte la tot ce
a suferit tatăl meu.”
Preotului Abiatar. Solomon nu era mulţumit cu jumătăţi de măsură. Probabil că el a bănuit în
mod corect că în această nouă încercare de a-şi asigura coroana Adonia avea complici, printre care
şi Abiatar.
De la Anatot. Abiatar a căpătat îndurare din cauza îndelungatei sale prietenii cu David în anii de
încercare. În locul pierderii vieţii sale, el avea să fie scos din slujba sa şi trimis acasă. Anatot era o
cetate preoţească în ţinutul lui Beniamin (Iosua 21,17-19; 1Cronici 6,60). Cetatea se afla la 5 km
nord-est de Ierusalim. Ea este cunoscută ca locul de naştere al lui Ieremia (Ieremia 1,1; 32,7).

27 Astfel, Solomon l-a îndepărtat pe Abiatar din slujba de preot al DOMNULUI,

împlinind cuvântul pe care DOMNUL îl rostise la Şilo despre Casa lui Eli.
Împlinind cuvântul. Profeţia împlinită era aceea din 1 Samuel 2,30-35; 3,1—14. Abiatar era un
descendent al casei lui Eli şi singurul supravieţuitor al măcelului fiilor lui Ahimelec înfăptuit de
către Doeg (1Samuel 22,9-23; 23,6). Prin demiterea lui Abiatar, slujba de mare preot a trecut de la
casa lui Itamar la casa lui Eleazar, fiul cel mare al lui Aaron, de care făcea parte Ţadoc
(Numeri 25,11-13; 1Cronici 24,1-6). Până aici, atât Abiatar, cât şi Ţadoc au slujit ca preoţi, cu
oarecare măsuri de coordonare între cei 2, timp în care cortul era la Gabaon în sarcina lui Ţadoc,
iar chivotul pe muntele Sionului în sarcina lui Abiatar. După căderea în dizgraţie a lui Abiatar,
demnitatea slujbei de mare preot a trecut asupra lui Ţadoc.
Nu trebuie să se creadă că intenţia lui Solomon de a umili pe Abiatar a fost numai cu scopul de a
împlini profeţia. Actul său a fost sugerat numai de meritele celui în cauză. Dumnezeu hotărăşte,
pentru că El vede mai dinainte.

28 Când a primit vestea, Ioab, care trecuse de partea lui Adonia, deşi nu trecuse de
partea lui Absalom, a fugit la Cortul DOMNULUI şi s-a prins de coarnele altarului.
29 Regelui Solomon i s-a spus că Ioab a fugit la Cortul DOMNULUI şi că era la altar.
Atunci Solomon l-a trimis pe Benaia, fiul lui Iehoiada, poruncindu-i: „Du-te şi
omoară-l!”
Omoară-l. După primirea ştirii despre moartea lui Adonia, Ioab a fugit în sanctuar. Dacă el s-ar fi
simţit întru totul nevinovat de complicitate în recenta conspiraţie, n-ar fi avut de ce să-i fie frică.
Cuvintele lui Solomon, prin care pronunţă sentinţa asupra lui, nu fac referire la nimic altceva decât
la crimele amintite pe patul de moarte de către David. Fără îndoială că unul din motive a fost că
sanctuarul era refuzat în cazuri de crimă cu voia (Exod 21,14). Legile împotriva vărsării de sânge
erau atât de stricte, încât este îndoielnic dacă un ucigaş putea fi iertat după lege (Numeri 35,16-34;
Deuteronom 19,11-13). Dacă sentinţa împotriva unui ucigaş cu voia nu era adusă la îndeplinire,
ţara urma să poarte vinovăţia sângelui (Numeri 35,33). Altarul oferea adăpost numai pentru cei
care ucideau fără voie, dar nu acesta era cazul lui Ioab. Cunoscând bine legea, el ştia care-i era
soarta. Cât era el de aspru şi de îndrăzneţ soldat, „prea îndrăzneţ” chiar şi pentru serverul războinic
David, bătrânul căpitan şi-a întâmpinat sentinţa fără nici un cuvânt de protest sau opoziţie. El era
vinovat de crime pentru care ştia că nu putea să prezinte nici o apărare.

30 Benaia s-a dus la Cortul DOMNULUI şi i-a zis lui Ioab: – Regele a poruncit să ieşi
afară! – Nu! a răspuns el. Vreau să mor aici! Benaia s-a întors la rege şi i-a spus
cuvintele lui Ioab.

~ 16 ~
31 Regele i-a poruncit: „Fă-i după cum a cerut. Omoară-l, îngroapă-l şi îndepărtează
astfel de peste mine şi de peste familia tatălui meu sângele nevinovat, pe care l-a
vărsat Ioab.

32 DOMNUL îl va pedepsi pentru sângele vărsat, pentru că i-a lovit pe cei 2 bărbaţi
care erau mai drepţi şi mai buni decât el şi i-a omorât cu sabia pe Abner, fiul lui
Ner, conducătorul oştirii lui Israel, şi pe Amasa, fiul lui Ieter, conducătorul oştirii lui
Iuda, fără ca tatăl meu, David, să ştie acest lucru.

33 Sângele lor să cadă asupra capului lui Ioab şi a urmaşilor lui pentru totdeauna,
dar asupra lui David, a seminţei d(Termenul ebraic pentru sămânţă este un singular
care se poate referi atât la un singur urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia
genealogică a unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în cele mai multe
cazuri termenul să exprime o ambiguitate intenţionată. În traducerea de faţă a fost
redat fie literal, fie cu urmaş sau urmaşi, în funcţie de contextul literal şi de cel
teologic) lui, a casei lui şi a tronului său să fie pace de la DOMNUL pe vecie.”

34 Atunci Benaia, fiul lui Iehoiada, s-a dus, l-a lovit pe Ioab şi l-a omorât. Acesta a
fost îngropat apoi în proprietatea e(Sau: în mormântul său) lui din pustie.

35 Regele l-a numit pe Benaia, fiul lui Iehoiada, conducător al oştirii în locul lui
Ioab, iar pe preotul Ţadok l-a pus în locul lui Abiatar.

36 Apoi regele l-a chemat pe Şimei şi i-a zis: – Zideşte-ţi o casă în Ierusalim şi
locuieşte acolo, dar să nu pleci în altă parte.

Să nu pleci. Situaţia din interiorul împărăţiei era de aşa natură încât Solomon a socotit necesar să
ţină sub supraveghere toate persoanele suspecte. Agitat, Şimei era printre cei de la care te puteai
aştepta să arunce sorţii lor împotriva împăratului oricând s-ar fi ivit ocazia. El era cunoscut ca
susţinător al casei lui Saul şi un aprig vrăjmaş al casei lui David. Era o măsură de precauţie
rezonabilă împotriva trădării aceea a domiciliului forţat al lui Şimei în Ierusalim.

37 Fii sigur că, în ziua în care vei pleca şi vei trece uedul f(Vale din ţinuturile aride
care acumulează apele de pe versanţi în timpul sezonului ploios, creând un pârâu
temporar) Chidron, vei muri. Atunci sângele tău va cădea asupra capului tău!

Chedron. Valea care se întinde spre nord şi sud, chiar dincolo de zidul de răsărit al Ierusalimului.
Dincolo de ea se afla ceea ce mai târziu a fost cunoscut sub numele de muntele Măslinilor. În
prezent, nu mai curge nici un pârâu prin această vale, cu excepţia anotimpului ploios.
Referirea cu privire la restricţia de a trece Chedronul arată că aceasta s-a făcut cu scopul de a-l
împiedica să se reîntoarcă la locul lui de baştină, Bahurim (2Samuel 16,5), unde ar fi avut cea mai
mare influenţă şi cea mai bună ocazie de a aţâţa la tulburare. Bahurim era în apropiere de muntele
Măslinilor, pe drumul care coboară spre Iordan.

38 – Bine, i-a răspuns Şimei, slujitorul tău va face aşa cum a zis stăpânul meu,
regele!

~ 17 ~
39 3 ani mai târziu însă 2 dintre slujitorii lui Şimei au fugit la Achiş, fiul lui Maaca,
regele Gatului. Lui Şimei i s-a spus: „Iată că slujitorii tăi sunt la Gat!”
Gatului. O cetate ocupată iniţial de filisteni, dar cucerită apoi de David (1Cronici 18,1). Aici se
spune că avea un împărat, dar probabil că împăratul era sub stăpânirea monarhiei evreieşti.

40 Atunci Şimei şi-a înşeuat măgarul şi s-a dus la Achiş, la Gat, ca să-şi caute
slujitorii. Şimei a plecat şi şi-a adus slujitorii înapoi de la Gat.
Şimei […s-a sculat-trad. Cornilescu]. Relatarea nu lasă să se înţeleagă că plecarea lui Şimei la
Gat, în scopul de a aduce înapoi pe slujitorii săi, n-a fost făcută cu bună credinţă. Dar fapt cert este
că el nu a ascultat porunca împăratului şi a călcat propriul său jurământ solemn. Pe acest lucru se
pune accentul. Dacă Şimei ar fi dorit să rămână credincios jurământului său, ar fi trebuit să-l
înştiinţeze pe împărat despre situaţie, să ceară permisiunea să aducă înapoi pe slujitorii săi şi să
aştepte porunca împăratului. Dar, luând chestiunea în propriile lui mâini şi aventurându-se într-un
ţinut străin, care adesea fusese în război cu tatăl lui Solomon, Şimei a atras singur asupra lui
suspiciunea.

41 Solomon a aflat că Şimei a plecat din Ierusalim la Gat şi că s-a întors.

42 Atunci regele l-a chemat pe Şimei şi i-a zis: „Nu te-am pus eu să juri pe DOMNUL
şi nu te-am avertizat că vei muri negreşit în ziua în care vei ieşi din Ierusalim ca să
pleci în altă parte? Şi nu mi-ai răspuns tu: «Bine! Voi asculta!»
L-a chemat pe Şimei. Solomon n-a pronunţat sentinţa asupra lui Şimei fără cercetarea cuvenită a
cazului şi fără a înfăţişa toate faptele clar, înaintea celui acuzat. Prin întrebări cercetătoare,
Solomon a arătat clar că Şimei era fără scuză. El făcuse un jurământ solemn că va rămâne
credincios poruncii împăratului. Pentru ce nu şi-a ţinut jurământul? Răspunsul tăcerii s-a
transformat în sentinţă de moarte.

43 De ce nu ţi-ai ţinut jurământul făcut DOMNULUI şi nu ai ascultat porunca pe care

ţi-am dat-o?”
44 Regele i-a mai zis lui Şimei: „Tu ştii în inima ta tot răul pe care i l-ai făcut tatălui
meu, David. Acum DOMNUL a întors răutatea ta asupra capului tău!
În inima. Nici un om nu cunoaşte atât de bine toate relele ascunse ale inimii, ca păcătosul însuşi.
Aflat intr-o situaţie limită, Şimei ştia că propria lui inimă rea era cea care mărturisea cel mai mult
împotriva lui însuşi.
Asupra capului tău. Dumnezeu nu este un executor arbitrar al sentinţei împotriva păcătosului.
Păcătoşii adună la judecată ceea ce au semănat. Ceea ce l-a condamnat la moarte pe Şimei a fost
propria lui nelegiuire, nu numai judecata unui împărat pământesc.

45 Dar regele Solomon va fi binecuvântat, iar tronul lui David va fi păzit înaintea
DOMNULUI pe vecie.”
46 Şi regele i-a poruncit lui Benaia, fiul lui Iehoiada, să-l omoare; el a ieşit, l-a lovit
pe Şimei şi l-a omorât. Şi astfel domnia s-a întărit în mâinile lui Solomon.

Domnia s-a întărit. Vezi cele despre v. 12.

Comentarii Ellen G. White:1-4 PK 26; PP 753;2 MH 174;2.3 5T 509.

~ 18 ~
Capitolul 3
1 Solomon s-a înrudit cu Faraon, monarhul Egiptului. El a luat-o de soţie pe fiica
acestuia şi a adus-o în Cetatea lui David până când a terminat de zidit palatul, Casa
DOMNULUI şi zidul din jurul Ierusalimului.
S-a înrudit cu Faraon. Versetul acesta este în strânsă legătură cu cel de mai înainte. Primul
obiectiv al lui Solomon, după ce s-a urcat pe tron, a fost întărirea securităţii interne. Acest scop
fiind atins, era acum în situaţia de a îndrepta atenţia sa asupra intereselor externe. Primul lucru
amintit este căsătoria cu fiica lui Faraon. În cazul domniei lui David asupra lui Iuda, prima
menţiune este de asemenea aceea a măsurilor luate pentru asigurarea securităţii interne
(2Samuel 2:1-32; 3:1), urmată de menţiunea fiilor şi nevestelor lui David (2Samuel 3:2-5); iar
după ungerea lui ca împărat al lui Israel (2Samuel 5:1-3), primul lucru raportat este întărirea
puterii lui Israel (2Samuel 5:6-12), urmată încă o dată, de amintirea soţiilor şi ţiitoarelor lui
(2Samuel 3:13-16).
Faraonul care este menţionat că s-a încuscrit cu Solomon se crede că este unul din dinastia a
douăzeci şi una, a cărei capitală era la Tanis, în Egiptul de jos. Acesta ar fi trebuit să fi fost un
predecesor al lui Şişac (Şeşonc), întemeietorul dinastiei a douăzeci şi una, care a invadat Iuda în al
cincilea an al lui Roboam (1Regi. 14:25). Faraonul cu care s-a încuscrit Solomon, se crede de către
mulţi învăţaţi că ar fi fost Psousennes.
Pe vremea când Solomon a făcut alianţă cu Egiptul, a fost o perioadă când Egiptul era slab şi
divizat. Aceasta era o perioadă de slăbiciune pentru Asiria şi Babilon, iar puternicii hitiţi de
odinioară nu mai existau ca naţiune. O astfel de perioadă de slăbiciune generală în Orientul
Apropiat a oferit ocazia fără egal lui David şi Solomon să statornicească o puternică naţiune
pentru poporul lui Dumnezeu, în ţara pe care El le-a pus-o deoparte.
A luat-o de soţie pe fiica acestuia. Alianţele politice erau adesea pecetluite cu căsătorii între
familiile regale. Nici o mustrare nu este făcută de către istoricul sacru pentru căsătoria lui
Solomon cu această prinţesă idolatră. El raportează pur şi simplu întâmplarea. Iar lipsa
dezaprobării lui nu pune nici o pecete pe act. Căsătoria era o directă încălcare a poruncii lui
Dumnezeu. Deşi fiica lui Faraon a părăsit religia Egiptului natal şi şi-a legat soarta de aceea a
evreilor între care venise să trăiască (PK 53), acest rezultat salutar n-a îndreptăţit căsătoria cu o
străină. Faraon a luat de la canaaniţi, cetatea Ghezer şi i-a dăruit-o ca zestre, fiicei lui şi naţiunii lui
Israel (1Regi. 9:16).
Cetatea lui David. Aici se face o descriere între cetatea lui David şi Ierusalim. Vechea cetatea a
Sionului, fortăreaţa iebusiţilor (2Samuel 5:7-9) era aşezată la capătul sudic al colinei estice, la vest
de izvorul Ghihon din Valea Chedron şi la sud de locul unde, mai târziu, a fost clădit Templul.
Palatul. Reşedinţa fiicei lui Faraon, în cetatea lui David, a fost numai temporară, până când
Solomon a clădit propriul lui palat. Palatul acesta trebuie că a fost la nord de cetatea lui David, în
perimetrul Templului. Mai târziu urma să fie clădită o casă separată pentru soţia lui egipteană
(1Regi. 7:8).

Vedenia de la Ghivon: Solomon primeşte înţelepciune

2 Poporul încă mai aducea jertfe pe înălţimi, căci încă nu fusese zidită o Casă pentru
Numele DOMNULUI.
Aducea jertfe pe înălţimi. După legea lui Moise, jertfele trebuiau aduse la cortul întâlnirii şi nu
trebuiau aduse în câmp deschis (Levitic 17:3-5). Dumnezeu făgăduise să arate un loc special unde
trebuia să se aducă jertfele (Deuteronom 12:10,11). Înainte de alegerea acestui loc central, au fost
aduse totuşi jertfe în diferite locuri de pe întinsul ţării (Judecători 6:25, 26; 13:16; 1Samuel 7:10;
13:9; 14:35; 1Cronici. 21:26), după cât s-ar părea, fără o conştiinţă a vinovăţiei din partea
închinătorilor. Pentru interzicerea jertfirilor pe înălţimi, pot să fie date două motive principale: (1)

~ 19 ~
pentru a reţine pe israeliţi de la locurile unde avea loc corupătoarea închinare idolatră a ţării; (2)
pentru a împiedica ivirea de sanctuare neautorizate de Domnul, unde se puteau desfăşura practici
idolatre.

3 Solomon Îl iubea pe DOMNUL, împlinind hotărârile tatălui său, David, însă aducea
jertfe şi ardea tămâie pe înălţimi.
Însă aducea jertfe. Aceasta nu trebuie interpretată ca dovadă de închinare idolatră în viaţa lui
Solomon din acea vreme. Raportul tocmai declarase că el „iubea pe Domnul şi se ţinea de
obiceiurile tatălui său, David.” Dar el n-a respectat directivele mozaice care opreau aducerea de
jertfe în afara altarului central. Deşi această directivă fusese ignorată în timpul perioadei
judecătorilor şi chiar sub Samuel şi David (v. 2), Israel ajunsese acum la o nouă etapă a
experienţei lui religioase. Se începea a se recunoaşte că Dumnezeu nu avea să mai treacă cu
vederea o situaţie de care El, mai înainte, nu a ţinut „seama” (Fapte 17:30).

4 Regele s-a dus la Ghivon ca să aducă jertfe, pentru că acolo se afla cea mai
însemnată înălţime. El a adus pe altarul de acolo 1000 de arderi de tot.
S-a dus la Ghivon. Gabaon era aşezat cam la 8 km nord-vest de Ierusalim. După succesul
măsurilor mulate pentru întărirea împărăţiei, Solomon a ţinut o mare sărbătoare la Gabaon, pentru
întreaga naţiune (2Cronici. 1:1-3), ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binecuvântările
acordate. Cortul întâlnirii care fusese construit în pustie, a fost aşezat aici (2Cronici 1:3). Se va
reaminti că, mai demult, cu mult timp înainte, gabaoniţii îl înşelaseră pe Iosua şi, drept urmare, se
hotărâse ca ei să „taie lemne şi să scoată apă pentru casa Dumnezeului meu” (Iosua 9:33).

5 La Ghivon, DOMNUL i S-a arătat lui Solomon noaptea într-un vis şi Dumnezeu i-a
zis: – Cere-Mi orice vrei să-ţi dau!
Într-un vis. În zilele lui David, tatăl lui Solomon, voia Domnului fusese descoperită oamenilor,
prin profeţii Natan şi Gad (2Samuel 7:2–17; 12:1–14; 24:11–14) şi prin slujbe speciale făcute de
preoţi (1Samuel 23:9–12; 30:7, 8). În plus, David însuşi a vorbit adesea prin inspiraţie, ca de pildă,
când a scris psalmii (vezi 2Samuel 23:2). Solomon a primit comunicarea pentru el, printr-un vis.
Adesea Dumnezeu alege visele ca metodă de a se descoperi pe Sine, slujitorilor Lui, de pildă, lui
Avraam (Geneza 15,12), Iacob (Geneza 28,12-16), Iosif (Geneza 37,5-10) şi Daniel (Daniel 2,19).
El a mai vorbit prin vise şi celor din afara rândurilor lui Israel, de pildă lui Abimelec(Geneza 20,3-
7), Laban (Geneza 31,24), Faraon şi slujitorii lui (Geneza 40,5; 41,1-8), Madianitul
(Judecători 7,13) şi Nebucadneţar (Daniel 2,1; 4,10-48).
Cere. Dumnezeu ştia bine de ceea ce avea Solomon nevoie, dar i-a spus să ceară. Întâmplarea
trebuia să fie o punere la probă a tânărului împărat. Prin natura cererii lui Solomon avea să se
descopere natura inimii lui.

6 – Tu ai arătat o mare îndurare a(Ebr.: hesed, termen care apare frecvent (de peste
250 ori) în VT, având o varietate de sensuri (îndurare, bunătate, bunăvoinţă, milă,
credincioşie, dragoste statornică). Se referă atât la relaţiile dintre oameni, cât şi,
într-un mod cu totul special, la relaţia dintre YHWH şi Israel. Cel mai frecvent, se
referă la loialitatea părţilor implicate în legământ (în special loialitatea lui YHWH,
care este certă). Termenul, aşa cum o dovedeşte varietatea de sensuri, cuprinde toate
implicaţiile loialităţii lui YHWH faţă de promisiunile legământului; peste tot în
carte) faţă de robul Tău David, tatăl meu, a răspuns Solomon, căci a umblat înaintea
Ta în credincioşie, în dreptate şi în curăţie de inimă. Tu ai arătat această mare
îndurare faţă de el şi i-ai dat un fiu care stă astăzi pe tronul său.

~ 20 ~
7 DOAMNE, Dumnezeul meu, Tu l-ai numit rege pe slujitorul Tău în locul tatălui
meu, David. Însă eu sunt tânăr şi nu ştiu să-mi îndeplinesc bine îndatoririle.
Tânăr (în engl. „a little child”). Solomon nu exprimă aici gândul că el este mic de vîrstă ci că el
se socoteşte ca un copil în experienţă. Cuvintele sunt cuvinte de umilinţă. Cu grelele răspunderi
ale naţiunii care-l apăsau, el nu se simţea la înălţimea sarcinii şi avea nevoie de ajutor divin. Pe
vremea urcării lui pe tron, el era deja căsătorit şi probabil şi tată. Aceasta este sugerat de faptul că
avea un fiu în vârstă de 41 de ani (2Cronici. 12:19), pe vremea morţii lui, după o domnie de 40 de
ani (1Regi. 11:42).

8 Slujitorul Tău se află în mijlocul poporului pe care l-ai ales, un popor atât de
numeros, încât nu poate fi socotit sau numărat.
9 Dă-i slujitorului Tău o minte cu discernământ ca să pot judeca b(Cu sensul de a
conduce, a cârmui) poporul Tău şi să pot deosebi între bine şi rău, căci cine este în
stare să judece acest popor numeros al Tău?
O minte cu discernământ. Cea dintâi şi cea mai mare nevoie a omului este o inimă pricepută, o
inimă care poate să înţeleagă propriile ei probleme şi nevoi, cât şi voinţa lui Dumnezeu. Cu cât un
om este chemat să poarte răspunderi mai mari, cu atât mai mare este nevoia lui după o inimă
pricepută. Unul care e aşezat într-o poziţie de autoritate, trebuie să înţeleagă problemele altora şi
cum să le rezolve. În administrarea dreptăţii şi în conducerea afacerilor de stat, el are nevoie de
multă înţelepciune practică, spirit de pătrundere şi claritate în judecată. Una din funcţiile majore
ale lui Solomon avea să fie ascultarea cazurilor dificile care urmau să-i fie transmise de judecătorii
mai mici ai ţării. Stând în fruntea poporului lui Dumnezeu, el simţea marea lui nevoie de
înţelepciune de la Dumnezeu. Nicăieri nu s-a găsit nici o înţelegere mai bună a naturii de bază a
înţelepciunii decât în cuvintele scrise de el: „Temerea de Dumnezeu este începutul înţelepciunii:
dobândeşte înţelepciunea şi cu tot ce ai, dobândeşte priceperea.” (Proverbe 4,7).

10 DOMNULUI I-a plăcut cererea lui Solomon.

Domnului I-a plăcut. Dumnezeu are plăcere când omul cere de la El ceea ce este înţelept şi bun.
Aceasta aduce bucurie în inima lui Dumnezeu ca omul să se lege în mod înţelept de problemele
vieţii.

11 Şi Dumnezeu i-a zis: – Pentru că ai cerut acest lucru şi nu ai cerut pentru tine nici
viaţa lungă, nici bogăţii şi nici moartea duşmanilor tăi, ci ai cerut înţelepciune
pentru a face dreptate,
12 voi face după cum ai cerut. Îţi voi da o minte înţeleaptă şi pricepută cum nu a
avut nimeni înaintea ta şi nici nu se va mai ridica după tine nimeni asemenea ţie.
O minte înţeleaptă şi pricepută. Se pare că înţelepciunea lui Solomon a fost atât morală, cât şi
intelectuală. Aceasta era o înţelepciune de natură practică, cu privire la toate compartimentele
vieţii, cu privire la lucrurile şi inimile oamenilor şi lucrările şi gândurile Creatorului.

13 Mai mult, îţi voi da şi ceea ce nu ai cerut, bogăţii şi faimă, aşa încât nu va fi nici
un alt rege ca tine în tot timpul vieţii tale.
Ce nu ai cerut. Aici este confirmarea lui Dumnezeu despre înţelepciunea cererii lui Solomon. El a
cerut cu modestie, înţelepciune, care urma să aducă după sine toate celelalte binecuvântări ale
vieţii. „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea şi de omul care capătă pricepere.”
(Proverbe 3,13). „Căile ei sunt nişte căi plăcute şi toate cărările ei sunt nişte cărări paşnice. Ea este
un pom de viaţă pentru cei ce o apucă şi cei ce o au, sunt fericiţi.” (Proverbe 3,17,18). „Cel ce mă

~ 21 ~
găseşte, găseşte viaţa şi capătă bunăvoinţa Domnului. Dar cel ce păcătuieşte împotriva mea, îşi
vatămă sufletul său.” (Proverbe 35,36). Aceasta este legea cea mare care se află la temelia
stăpânirii divine, cu privire la care Isus a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6,33).

14 Şi, dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, aşa cum a făcut
tatăl tău, David, îţi voi lungi zilele.

15 Solomon s-a trezit şi şi-a dat seama că a fost un vis. El s-a întors la Ierusalim, s-a
înfăţişat înaintea Chivotului Legământului cu DOMNUL şi a adus arderi de tot şi
jertfe de pace c(Adesea tradus prin jertfă de comuniune sau jertfă de mulţumire,
deoarece poartă şi aceste sensuri). Apoi a dat un ospăţ pentru toţi slujitorii săi.

Vis. Nu un vis simplu, ci un vis de la Dumnezeu. Solomon avea siguranţa că visul era de
inspiraţie divină şi că el venise în atingere cu Dumnezeu. El era atât de sigur că acesta era cazul,
încât imediat după întoarcerea lui în capitală, a mers înaintea chivotului şi a adus jertfe lui
Dumnezeu. Cele ce au urmat dovedesc fără îndoială, că el avea dreptate şi că primise o solie de la
Domnul.
Înaintea Chivotului. Solomon şi-a început domnia, cu o solemnă ceremonie religioasă, la fiecare
din cele două locuri sfinte, pe atunci, în ţară. Unul era la Gabaon, unde se afla cortul întâlnirii, iar
celălalt la Ierusalim, înaintea chivotului, care a fost adus în cetatea lui David, cu câţiva ani mai
înainte (2Samuel 6:12,16).
Jertfe de pace. Ca adaos la ceremonia religioasă a aducerii arderilor de tot, aduse Domnului ca un
miros plăcut (Levitic 1:9,13,17), spre a semnifica un act de consacrare lui Dumnezeu, aceasta era
o mare jertfă de mulţumire, o sărbătoare de veselie, o participare comună la care poporul era
invitat să ia parte ca semn de bucurie şi mulţumire faţă de Dumnezeu, pentru binecuvântările
primite (vezi Levitic 7:12, 13, 15; 2Samuel 6:18, 19; 1Cronici. 16:2, 3).

Înţelepciunea lui Solomon

16 Atunci au venit înaintea regelui două prostituate.

Două […femei-trad. Cornilescu]. Cazul nu era unul de dificultate obişnuită, altfel n-ar fi fost
adus la împărat. Înţelepciunea lui Solomon urma să fie pusă aici la cea mai supremă încercare.
Amândouă părţile erau de un caracter îndoielnic. Nu era vrednic de încredere cuvântul nici uneia
dintre ele. Mărturiile lor erau oarecum contrabalansate, afirmaţia hotărâtă a uneia, fiind
întâmpinată de egala negare hotărâtă a celeilalte. Părea imposibil a se ajunge la vreo decizie sigură
sau dreaptă. Întreaga curte era într-o atmosferă de amânare. Avea împăratul să admită chestiunea
ca fiind prea dificilă pentru el ca s-o trateze? Concluzie, calcul, deducţie, ipoteză – ce puteau fi
acestea decât greutăţi stânjenitoare spre a întârzia roţile dreptăţii într-un caz ca acesta? Dar
Solomon trece peste stânjenitoarea maşinărie legală a curţii şi a dat un verdict rapid şi sigur, a
cărui dreptate era în afară de orice discuţie. Copilul a fost restituit mamei lui, dreptatea îşi găsise
calea şi faima lui Solomon despre înţelepciune şi judecată a fost asigurată pentru tot timpul ce
avea să vină.
O pictură murală din Pompei, acum în Muzeul Naţional din Neapole, zugrăveşte ceea ce se crede
a fi scena judecăţii lui Solomon, făcută celor două prostituate.

17 Cea dintâi a zis: – Stăpânul meu, eu locuiesc împreună cu această femeie în

aceeaşi casă. Eu am născut un copil, în timp ce eram cu ea în casă,

~ 22 ~
18 iar după 3 zile de la naşterea fiului meu, a născut şi această femeie. Eram doar
noi singure; nu mai era nici un alt străin în casă, ci doar noi două.

19 În timpul nopţii, fiul ei a murit pentru că se culcase peste el.

20 Ea s-a sculat pe la miezul nopţii, mi-a luat fiul de lângă mine, în timp ce
dormeam şi l-a aşezat la sânul ei, iar pe fiul ei, care murise, l-a aşezat la sânul meu.

21 M-am sculat dimineaţa ca să-mi alăptez fiul, dar el era mort. Când m-am uitat la
el cu băgare de seamă la lumina zilei, am văzut că nu era fiul pe care-l născusem.

22 – Ba nu! a zis cealaltă femeie. Fiul meu este cel viu, iar cel mort este al tău! Dar
cea dintâi a răspuns: – Nu, nu! Fiul tău este cel mort, iar fiul meu este cel viu! Aşa
se certau ele înaintea regelui.

23 Atunci regele a zis: – Una zice: „Fiul meu este cel viu, iar fiul tău este cel mort!”,
iar cealaltă zice: „Ba nu, ci fiul tău este cel mort, iar fiul meu este cel viu!”

24 Apoi regele a poruncit: „Aduceţi-mi o sabie!” Şi i-au adus o sabie.

25 Iar el a zis: „Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi-i o jumătate uneia şi o jumătate
celeilalte!”

26 Atunci femeia al cărei fiu era viu s-a umplut de durere pentru fiul ei şi a zis: – Te
rog, stăpânul meu, dă-i ei copilul, dar nu-l omorî! Cealaltă însă zicea: – Să nu fie
nici al meu, nici al tău! Tăiaţi-l în două!

27 Regele a răspuns: – Daţi-i copilul cel viu primei femei şi nu-l omorâţi! Ea este
mama lui.

28 Când a auzit verdictul dat de rege, tot Israelul s-a temut de el, pentru că şi-a dat
seama că înţelepciunea lui Dumnezeu era în el, ca să facă dreptate.

Comentarii Ellen G. White:

PK 53; FE 498
3–15Ed 48
4 PP 27
5 PK 75; 9T 281
5–11PK 28
7 PK 30, 47; 3T 449
7–159T 281
12 FE 414; ML 236; 3T 449
12–14PK 29
16–28PK 57
28 PK 32

~ 23 ~
Capitolul 4
Funcţionarii şi administratorii lui Solomon

1 Aşadar, regele Solomon domnea peste tot Israelul.

Domnea peste tot Israelul. Accentuarea aici a cuvântului „tot” sugerează că scriitorul a compilat
materialul lui după dezbinarea împărăţiei.

2 Aceştia erau dregătorii pe care-i avea în slujba lui: Azaria, fiul preotului Ţadok;
Dregătorii. Lista este aceea a cabinetului împărătesc, marii sfetnici slujbaşi de stat. Ei nu erau
„prinţi” în sensul de a fi membri ai familiei împărăteşti, ci erau slujbaşi de prim rang, poziţia lor
provenind de la Solomon şi putînd fi păstrată atâta timp cât dorea acesta.
Azaria. Este semnificativ că, în timp ce în listele slujbaşilor lui David, căpetenia oştirii era primul
(2Samuel 8:16–18; 2Samuel 20:23–26), în lista lui Solomon, acest slujbaş este precedat de către
acei care deţineau slujbele paşnice de preot, scribi şi logofeţi. Titlul „preot”, ebraicul kohen kohen,
se crede că uneori se referă la slujbaş civil. În 2Samuel 8:18, titlul acesta este dat fiilor lui David
(tradus „mari dregători”), în timp ce textul paralel din 1Cronici 18:17, conţine explicaţia că aceşti
fii erau „cei dintâi pe lângă împărat”. În 1Cronici 6:8-13, sunt enumeraţi 3 Azaria, în linie
descendentă: Ahitub, Ţadoc, Şalum, Hilchia, Azaria. Primul Ţadoc, fiul lui Ahitub, a fost mare
preot pe vremea lui David (2Samuel 8:17). După Cronici, Azaria era astfel nepotul, mai degrabă,
decât fiul lui Ţadoc. Azaria, enumerat primul printre „căpetenii”, se poate să fi fost unul din
sfetnicii particulari ai lui Solomon, iar mai târziu, mare preot (vezi cele despre 1Cronici 6:8-13).

3 Elihoref şi Ahia, fiii lui Şişa, erau scribi; Iehoşafat, fiul lui Ahilud, era cronicar;
Fiii lui Şişa,erau scribi. În 2Samuel 20:25, „Şeva”, şi în 1Cronici 18:16, „Şavşa”, este amintit ca
logofăt al lui David. Probabil că numele acestea sunt variaţii ale lui „Şişa” şi logofeţii lui Solomon
poate că au moştenit slujba lor de la tatăl lor. „Logofătul” era unul din înalţii slujbaşi ai împărăţiei,
alcătuind edictele împăratului, purtând de grijă corespondenţelor sale şi, probabil, administra şi
visteria împărătească (2Regi 12:10).
Cronicar. Sub David, slujba aceasta a îndeplinit-o Iosafat (1Cronici 18:15). Scriitorul era
cronicarul curţii, un slujbaş a cărui sarcină era să scrie cronica evenimentelor, aşa cum s-au
întâmplat şi a cărui lucrare constituie o parte a arhivelor oficiale ale împărăţiei. Evident că el era
un slujbaş important al statului (vezi 2Regi. 18,18.37; 2Cronici 34,8).

4 Benaia, fiul lui Iehoiada, era conducătorul oştirii; Ţadok şi Abiatar erau preoţi;
Ţadok şi Abiatar. Vezi cele despre 2Samuel 8:17.

5 Azaria, fiul lui Natan, răspundea de administratorii ţinuturilor; Zabud, fiul lui
Natan, era preot şi prieten al regelui;
Prieten al împăratului. (engl. „prieten” - friend.) Se pare că aceasta a fost o slujbă recunoscută pe
vremea lui Solomon (vezi 2Samuel 15:37; 16:16; 1Cronici 27:33). În Egipt, a fi „prietenul” sau
confidentul împăratului, îl aşeza pe un om în poziţia vrednică de invidiat de a fi sfetnic împărătesc.

6 Ahişar răspundea de palat, iar Adoniram, fiul lui Abda, era mai mare peste
oamenii de corvoadă.
Palat. Director al gospodăriei sau ispravnic. Pe vremea lui Ezechia se pare că slujba aceasta a fost
una dintre cele mai de seamă, deasupra celei de logofăt, pentru că, atunci când Şebna a trebuit să
fie retrogradat, implicaţia este aceea că el a fost coborât de la poziţia sa de „peste casă”, la aceea

~ 24 ~
de logofăt (Isaia 22:15-25; 2Regi. 18:18).
Oamenii de corvoadă. (engl. „tributuri”) Redarea marginală de „impozit” este de preferat.
Referirea este la muncitorii folosiţi de Solomon, pentru marile lucrări publice (vezi cap. 5,13.14 ).
La enumerarea slujbaşilor lui David, din prima parte a domniei lui, nu se află nici un slujbaş de
acest fel (2Samuel 8:16-18); dar se află în lista din ultima parte a domniei lui (2Samuel 20:24).
Deţinătorul acestei nepopulare slujbe a fost ucis cu pietre, în insurecţia împotriva lui Roboam
(1Regi. 12,18). Săpăturile de la Eţion-Gheber furnizează dovezi lămurite despre folosirea muncii
forţate.

7 Solomon avea în tot Israelul 12 administratori de ţinuturi, care se îngrijeau de

hrana regelui şi a familiei sale, fiecare timp de o lună pe an.
Îngrijeau de hrana. Aceasta denotă colectarea de venit fie în bani, fie în natură,pentru întreţinerea
curţii şi a gospodăriei împărăteşti. Slujba trebuie că a fost o slujbă de seamă, pentru că în două
cazuri (v. 11,15), deţinătorii erau căsătoriţi în casa împărătească. Ţinuturile peste care slujbaşii
aveau jurisdicţie, nu corespundeau cu cele douăsprezece seminţii, fără îndoială din cauza faptului
că pe acea vreme, multe din primele împărţiri pe seminţii ale ţării ieşiseră din uz. Numărul lor de
douăsprezece nu avea nici o legătură cu cele douăsprezece seminţii, ci cu cele douăsprezece luni
ale anului, în care fiecare din slujbaşi era răspunzător de aprovizionare cu cota lui pentru ceea ce
se cuvenea palatului.

8 Acestea sunt numele lor: Ben-Hur – în regiunea muntoasă a lui Efraim;

Regiunea muntoasă a lui Efraim. Partea mai înaltă a teritoriului lui Efraim, una din cele mai
fertile părţi ale Palestinei, care înconjura cetatea Sihem.

9 Ben-Deker – în Makaţ, în Şaalbim, în Bet-Şemeş şi în Elon Bet-Hanan;

Makaţ. Cetăţile amintite aici situează teritoriul fiului lui Decher, la nord-vest de Iuda, în teritoriul
atribuit la început, lui Dan (Iosua 19:40-43), dar în prima parte a istoriei lui Israel, deţinut în mare
parte de filisteni.

10 Ben-Hesed – în Arubot; (Soco şi toată ţara Hefer erau ale lui);

Soco. Diviziunea aceasta se află tot în ţara Filistenilor şi este o parte a teritoriului dat lui Iuda
(Iosua 15:20,35; 1Samuel 17:1,2).
Hefer. District din Iuda, necunoscut.

11 Ben-Abinadab avea toate înălţimile Dorului a(Sau: Nafot-Dor); (Tafat, fiica lui
Solomon, era soţia lui);
Înălţimile Dorului. Acest district se afla de-a lungul coastei, la poalele muntelui Carmel, în
teritoriul dat lui Manase. Împăratul Dorului este amintit în Iosua 11:2, ca fiind unit cu Iabin, în
confederaţia nordului şi, ulterior, învins (Iosua 12:23), iar ţara lui, dată lui Manase (Iosua 17:11).
Abinadab al cărui fiu era însărcinat cu acest ţinut, se poate să fi fost fratele mai mare al lui David
(1Samuel 16:8; 17:13).

12 Baana, fiul lui Ahilud – în Taanah, în Meghido şi în tot Bet-Şanul care este lângă
Ţortan, sub Izreel; apoi de la Bet-Şan până la Abel-Mehola, până dincolo de
Iokmeam;
În Taanah. Acesta era un district important, care cuprindea cea mai mare parte din câmpia
Esdraelonului. Aceasta era una din cele mai fertile părţi ale Palestinei. Din cauza aşezării ei,
străbătută de drumuri, de la nord spre sud şi est la vest, ea era ocrotită cu fortificaţii. Taanac,
Meghido şi Bet-Şan erau printre cele mai importante fortăreţe din toată Palestina, şi au fost date

~ 25 ~
lui Manase. Ele n-au fost cucerite, ci, când Israel a fost puternic, ele plăteau tribut (Iosua 17:11-
13; Judecători 1:2,28). Deşi cetăţile au fost repartizate lui Manase, se aflau în teritoriul lui Isahar
(Iosua 17:11). Meghido este aşezarea morţii lui Ahazia (2Regi 9:27) şi a lui Iosia (2Regi 23:24),
Bet-Şan este fortăreaţa care stăpânea drumurile de acces estice ale văii şi este cetatea unde a fost
expus în triumf, trupul lui Saul (1Samuel 31:8-10).

13 Ben-Gheber – în Ramot-Ghilad; el avea aşezările lui Iair, fiul lui Manase, care
sunt în Ghilad, precum şi ţinutul Argob, care este în Başan – 60 de cetăţi mari cu
ziduri şi zăvoare de bronz;
Aşezările lui Iair. Aceasta era o mare împărţire în Transiordania şi cuprindea mult din teritoriul
lui Manase şi Gad. Ramot-Ghilead era în teritoriul lui Gad şi era una din cetăţile de scăpare
(Deuteronom 14:43; Iosua 20:28; 21:38).
Ţinutul Argob. Un teritoriu care a aparţinut odată împărăţiei lui Og, dar luat de Iair
(Deuteronom 3:4,13,14).
Cetăţi mari cu ziduri. Descrierea aceasta este asemănătoare cu aceea din Deuteronom 3:4, 53.

14 Ahinadab, fiul lui Ido – în Mahanayim;

Mahanayim. Această împărţire era tot în Transiordania, în teritoriul lui Gad (Iosua 13:26; 21:38).
Acesta a fost locul întâlnirii lui Iacob cu îngerii, când se întorcea în Canaan (Geneza 32,2). Mai
târziu, el a devenit un centru important, pentru că a fost locul scaunului domnesc al lui Iş-Boşet
(2 Samuel 2,8.12.29), şi locul unde s-a stabilit în fuga lui de Absalom (2 Samuel 17,24.27).

15 Ahimaaţ – în Neftali; el o luase de soţie pe Bosmat, fiica lui Solomon;

Neftali. Acesta era un district nordic, în Galileea, la sud de muntele Hermon, incluzând ţărmul de
nord-vest al Mării Galileei (Iosua 19:32-39). În el era Cadeş-Neftali, una din cetăţile de scăpare
(Iosua 19,37; 20,7; Judecători 4,6).

16 Baana, fiul lui Huşai – în Aşer şi în Bealot;

În Aşer şi în Bealot.Împărţirea aceasta era la nord, de-a lungul coastei mediteraneene(Isaia 19,24-
31). Aşeriţii n-au fost în stare să alunge pe canaaniţi din teritoriul lor, ci s-au aşezat între ei.

17 Iehoşafat, fiul lui Paruah – în Isahar;

Isahar. Teritoriul lui Isahar era la sud de Neftali şi la nord de Manase, şi cuprindea partea nordică
a Câmpiei Esdraelonului (Iosua 19,17-23). Districtul acesta se pare că a fost la nord de districtul
amintit în 1 Regi 4,12.

18 Şimei, fiul lui Ela – în Beniamin;

Beniamin. Teritoriul lui Beniamin a fost mic, dar important. El cuprindea Ierihonul, Ghibea,
Gabaonul, Rama şi la început, chiar Ierusalimul (Iosua 18,11-28).

19 Gheber, fiul lui Uri – în ţinutul Ghiladului, ţara lui Sihon, regele amoriţilor, şi a
lui Og, regele Başanului; era singurul administrator în acest ţinut.
Ghiladului. Un district la est de Iordan, cuprinzând părţi din teritoriul lui Ruben, Manase şi Gad
(vezi cele despre v. 13,14).
Singurul administrator. Sensul acestor cuvinte nu este clar, deoarece fiecare district nu avea mai
mult decât un singur slujbaş. Septuaginta redă aici „un slujbaş în ţara lui Iuda.” Aceasta poate să
fie redarea corectă, pentru că se va observa că de altfel, teritoriul lui Iuda este omis de pe lista
districtelor care plăteau tribut pentru curtea împărătească. Ca o favoare specială pentru Iuda se
poate să fi fost un slujbaş peste acel district care era peste toţi ceilalţi 12 slujbaşi. Deoarece Iuda

~ 26 ~
era provincia reşedinţă, nu era sub altă guvernare decât aceea a slujbaşilor împăratului de la
Ierusalim; dar este puţin probabil că Iuda a fost exclus de la sistemul general de impozite.

Bogăţia şi înţelepciunea lui Solomon

20 Oamenii din Iuda şi din Israel erau foarte numeroşi, ca nisipul de pe ţărmul mării.
Ei mâncau, beau şi se înveseleau.

Foarte numeroşi. Descrierea situaţiei poporului de aici şi din v. 25, ca înmulţindu-se şi trăind în
condiţii de prosperitate şi pace, este făcută cu scopul de a arăta spre faptul că Israel ajunsese acum
la poziţia în care el era tare şi sigur, ne mai fiind la cheremul vecinilor tulburători şi în stare să
profite de ţara care li s-a dat.

21 Solomon mai domnea şi peste toate regatele de la râu b(Eufrat; şi în v. 24), până
în ţara filistenilor şi până la hotarul Egiptului; acestea îi plăteau tribut şi i-au fost
supuse lui Solomon toată viaţa lui.

Toate regatele. Imperiul lui Solomon consta în parte, din o grupă de mici state vasale,
semiindependente, care erau stăpânite de proprii lor împăraţi, dar care au recunoscut suzeranitatea
împăratului evreu şi care îi plăteau tribut anual. Faptul că acum vecinii lui Israel erau nimiciţi sau
reduşi la servitute este subliniat mai departe în cap. 9,20.21.
Râu. Eufratul (Geneza 15,18; Iosua 1,4). Scriitorul atrage atenţia asupra faptului că împărăţia lui
Solomon a ajuns la o întindere conform cu făgăduinţele făcute lui Avraam, Moise şi Iosua. Vezi
harta din faţa pag. 769.
Toată viaţa lui. Acest imperiu a durat numai în timpul vieţii lui Solomon. State ca acelea peste
care a domnit Solomon, alcătuite în parte dintr-un număr de regate slab unite împreună, adesea
apăreau rapid şi tot atât de rapid se şi prăbuşeau.

22 Hrana de fiecare zi a lui Solomon era următoarea: 30 de cori c(Aproximativ 6,6

kilolitri) de făină fină şi 60 de cori d(Aproximativ 13,2 kilolitri) de făină integrală,

Hrana de fiecare zi a lui Solomon. Cantitatea exactă de cereale a unei „măsuri”, ebraicul kor, nu
este cunoscută, dar a fost estimată la 190 de litri. Curtea lui Solomon a fost estimată având între
10.000 şi 15.000 de oameni.

23 10 boi îngrăşaţi în grajd, 20 de boi îngrăşaţi la păşune şi 100 de oi, în afară de

cerbi, gazele, căpriori şi păsări îngrăşate.

24 El stăpânea peste toată regiunea de dincoace de râu, de la Tifsah până la Gaza,

peste toţi regii de dincoace de râu şi avea pace din toate părţile.

Tifsah. În general este luată drept o localitate de pe Eufrat, numită Thapsacus de greci.
Gaza. La extrema de sud a câmpiei filistene.
Şi avea pace. Cel puţin pentru acel timp. Totul părea sub control, linişte înăuntru şi nici un atac
din afară. Dar o pace durabilă trebuie să se întemeieze pe o temelie mai tare decât aceea produsă
de domnia lui Solomon, evenimentele care au urmat după aceea,aveau să dovedească lucrul
acesta.

~ 27 ~
25 Iuda şi Israel, de la Dan până la Beer-Şeba e(Sau: de la un capăt la celălalt, Dan
marcând extremitatea nordică a Israelului iar Beer-Şeba pe cea sudică), au locuit în
siguranţă, fiecare sub via şi sub smochinul lui, în tot timpul domniei lui Solomon.
De la Dan până la Beer-Şeba. Expresia aceasta a intrat în uz pe timpul judecătorilor şi a fost
folosită începând de atunci, pe vremea lui Samuel, Saul, David şi Solomon (vezi Judecători 20,1;
1 Samuel 3,20; 2 Samuel 3,10; 17,11; 24,2.15; 1 Cronici 21,2), spre a indica o naţiune unită care
se întindea de la limita nordică a lui Dan, până la Beer-Şeba, în extremitatea sudică. După domnia
lui Solomon, termenul nu este folosit până ce Ezechia a dat decretul său prin care poporul „de la
Beer-Şeba până la Dan să vină la Ierusalim să prăznuiască Paştele” (2 Cronici 30,5).
Sub via lui. Expresia aceasta era obişnuită la evrei (Mica 4,4; Zaharia 3,10) şi mai era folosită şi
de asirieni (2 Regi 18,31). Ea descrie o perioadă ideală de pace şi prosperitate.

26 Solomon avea 4000 f(Câteva mss LXX (vezi şi 2 Cron. 9:25); TM: 40.000) de
iesle pentru caii de la carele sale şi 12.000 de cai g(Sau: călăreţi).
Patru mii de iesle. În 2 Cronici 9:25, numărul dat este de „4000”. Diferenţa poate fi explicată prin
greşeala unui copist, cuvintele ebraice pentru „4” şi „40” fiind asemănătoare. Înmulţirea cailor şi a
călăreţilor – oprite viitorului împărat, în Deuteronom 17:16, dar prezise de Samuel, la inaugurarea
lui Saul (1 Samuel 8,11.12) – este un indiciu despre creşterea imperiului prin folosirea forţei
militare. Pe vremea cuceririi de către Iosua, caii şi carele capturate de la inamic, erau distruse
(Iosua 11,9).

27 Administratorii ţinuturilor se îngrijeau, fiecare în luna lui, de hrana regelui şi a

tuturor celor ce veneau la masa regelui Solomon, urmărind ca nimic să nu lipsească.
Administratorii ţinuturilor. Îngrijitorii amintiţi în versetele 7-19. Unii traducători greci aşează
aceste versete, după versetul 19.

28 Ei aduceau şi orz şi paie pentru cai şi pentru armăsari, fiecare potrivit sarcinii
care i se ceruse.
Orz. Pe atunci, ca şi acum, orzul era hrana obişnuită pentru cai, în Orient. Uneori el era făcut
plăcinte sau pâini (Judecători 7:13; Ioan 6:9). Grâul era cereala obişnuită pentru consumul uman.

29 Dumnezeu i-a dat lui Solomon înţelepciune, o foarte mare pricepere şi o

înţelegere nemăsurată, ca nisipul de pe ţărmul mării.
Înţelepciune. În cel mai deplin sens al ei, mai ales aşa cum este folosită în cărţile Proverbe şi
Eclesiastul, înţelepciunea este propriu-zis, un atribut al lui Dumnezeu şi este împărtăşită de El,
omului (Iacob 1,5). Astfel are de-a face cu caracterul, precum şi cu intelectul. Cuvântul este folosit
într-un sens restrâns în versetele 30 şi 31.

30 Înţelepciunea lui Solomon era mai mare decât înţelepciunea tuturor fiilor
Răsăritului şi decât toată înţelepciunea Egiptului.
Fiilor Răsăritului. Poporul care locuia între Palestina şi Mesopotamia (vezi Geneza 29,1;
Judecători 6,3; 7,12; 8,10). Despre ei se spune că locuiau în corturi (Ieremia 49,28.29).Iov era unul
dintre ei (Iov 1,3).
Înţelepciunea Egiptului. Înţelepciunea Egiptului era renumită în tot Orientului. Ea cuprinde
domenii ca astronomia, medicina, arhitectura, matematica, muzica, pictura, îmbălsămarea şi
filosofia mistică. O bogăţie de aşa-numita literatură a înţelepciunii Egiptului a supravieţuit.

~ 28 ~
31 El era mai înţelept decât oricare alt om, mai înţelept decât ezrahitul Etan, decât
Heman, Calcol şi Darda, fiii lui Mahol. Faima lui s-a răspândit printre toate
neamurile din jur.

Mai înţelept decât oricare alt om. Unii din rivalii în înţelepciune ai lui Solomon sunt cunoscuţi
numai din acest text. Heman şi Etan pot să fie muzicienii tabernaculului, numiţi de David
(1 Cronici 6,33.44), care mai pot fi şi ezrahiţii din titlurile Psalmilor 88 şi 89. Un „Heman” este
arătat ca fiind „văzătorul împăratului, ca să descopere cuvintele lui Dumnezeu” (1 Cronici 25,5).
Totuşi identitatea acestor nume nu poate fi stabilită.

32 El a alcătuit 3000 de proverbe şi a compus 1005 cântări.

Trei mii de proverbe. Cuvintele lui despre înţelepciune morală şi practică, sfaturi sănătoase,
observaţii înţelepte, îndemnuri la virtute, principii de sfinţire a vieţii şi precepte care conduc la
evlavie, fericire şi prosperitate. Din proverbele lui, numai puţine s-au păstrat.
Cântări. Că Solomon a fost un scriitor de cântări este cunoscut din faptul că unele dintre ele s-au
păstrat, inclusiv Cântarea Cântărilor şi posibil şi Psalmul 72 şi 127.

33 A vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe
ziduri, despre animale, despre păsări, despre reptile şi despre peşti.

A vorbit despre copaci. Scrierile lui Solomon descoperă despre el că avusese o profundă
apreciere a frumuseţilor naturii. El era un observator pătrunzător şi fără îndoială că şi-a făcut un
obicei din a înregistra multe din observaţiile sale, pentru folosul celor din jurul lui. Nici unul din
aceste tratate foarte vechi ale lui Solomon, din domeniul istoriei naturale, nu s-a păstrat.

34 Oameni din toate neamurile, trimişi de toţi regii pământului, care auziseră despre
înţelepciunea lui Solomon, veneau ca să asculte înţelepciunea sa.

Veneau. Este numai natural ca reputaţia lui Solomon să fie dusă mai departe şi că mulţi aveau să
vină la el, dintre naţiunile îndepărtate, spre a se împărtăşi de înţelepciunea lui.
Toţi regii. Nu toţi împăraţii în persoană, pentru că mulţi aveau să trimită soli; totuşi unii
domnitori, ca împărăteasa din Seba, aveau să aleagă să vină în persoană.

Comentarii Ellen G. White: 21, 24, 25 PK 51 29–31PK 32; 2T 305;32, 33 PK 33.

~ 29 ~
Capitolul 5
Pregătirile pentru construirea Casei DOMNULUI

1 Hiram, regele Tirului, şi-a trimis slujitorii la Solomon, întrucât auzise că a fost uns
ca rege în locul tatălui său, iar el îl iubise pe David a(Sau: a fost în relaţii bune cu
David) toată viaţa lui.
Hiram, regele Tirului. În 2 Samuel 5,11 şi 1 Cronici 14:1, Hiram este amintit ca trimiţând lui
David, lucrători şi materiale pentru construirea casei sale. Iosif Flavius citează pe Menander din
Efes, care a scris în greceşte, o istorie a Tirului, cam pe la 300 î.Hr., din care rezultă că Hiram a
fost fiul lui Abidaal şi că a domnit 34 de ani, a murit la vârsta de 53 de ani, fiind urmat de fiul său,
Baleazar (Împotriva lui Apion 1. 18). După Iosif Flavius, Templul a fost clădit în al 11-lea
(Antichităţi VIII. 3. 1) sau în al 12-lea (Împotriva lui Apion 1. 18) an al lui Hiram. Deoarece
punerea temeliilorTemplului a avut loc în al patrulea an al lui Solomon (1 Regi 6,37), domnia lui
Hiram trebuia să se fi întins peste cea a lui David, cu vreo 7 sau 8 ani.

2 Apoi Solomon i-a trimis un mesaj lui Hiram, spunându-i:

3 „Tu ştii că tatăl meu, David, n-a putut zidi o Casă pentru Numele DOMNULUI,
Dumnezeul său, datorită războaielor cu care duşmanii lui l-au înconjurat din toate
părţile, până ce DOMNUL i-a pus sub picioarele lui.
O Casă. După ce a făcut o descriere generală a stăpânirii lui Solomon, raportul continuă cu o dare
de seamă despre marea întreprindere a domniei lui, zidirea Templului. O dare de seamă paralelă a
acestei importante întreprinderi se află în 2 Cronici 2-4.
Datorită războaielor. Nu din cauză că David a fost atât de ocupat cu războaiele din timpul
domniei lui, încât nu s-a găsit timp, nici ocazie să zidească Templul, ci pentru că Domnul nu i-a
îngăduit să facă lucrul acesta, din cauză că prea mult a fost un om al războiului (1Cronici 22:8).

4 Acum DOMNUL, Dumnezeul meu, mi-a dat odihnă din toate părţile; nu mai am
nici un duşman, nici o nenorocire.
Odihnă. N-a fost intenţia lui Dumnezeu ca Israel să fie în război continuu împotriva vecinilor lui.
În timpul domniei lui David, războiul a fost necesar pentru stabilitatea tronului. Dar Dumnezeu i-a
făgăduit lui David, un fiu care avea să fie „un om al odihnei” şi care va „aduce peste Israel, pacea
şi liniştea în timpul vieţii lui” (1 Cronici 22,9). Numele lui Solomon înseamnă „paşnic”. Solomon
a recunoscut faptul că odihna de care se bucura, o primise ca binecuvântare de la Dumnezeu.

5 Prin urmare, am de gând să zidesc o Casă pentru Numele DOMNULUI, Dumnezeul

meu, după cuvântul pe care DOMNUL i-l rostise tatălui meu, David, când a zis: «Fiul
tău, pe care-l voi pune pe tronul tău, în locul tău, va zidi o Casă pentru Numele
Meu.»
Am de gând să zidesc. David a avut de gând să zidească o casă lui Dumnezeu, dar, deoarece nu-i
îngăduise să aducă la îndeplinire această nobilă ţintă, el l-a însărcinat pe fiul său cu această
răspundere (1Cronici 22,6-16). Solomon a luat asupra sa această răspundere nu numai ca o sarcină
din partea tatălui său, ci şi ca un mandat sacru de la Dumnezeu. Ţinta lui David a devenit ţinta lui
şi voinţa lui Dumnezeu, voinţa lui. Întâia lui mare lucrare din viaţă a devenit aceea a zidirii
Templului Domnului.
După cuvântul pe care Domnul i-l rostise. Când David şi-a propus prima dată să zidească o casă
pentru Domnul, Dumnezeu i-a trimis o solie prin Natan, profetul, lămurindu-l pe David că lucrarea

~ 30 ~
aceasta nu va fi întreprinsă de el, ci de fiul său (2 Samuel 7,2-17; 1 Cronici 17,1-15). Dumnezeu
vorbeşte oamenilor pe diferite căi, dar adesea este ales un profet drept mijloc de comunicare.

6 Porunceşte deci să se taie cedrii din Liban pentru mine. Slujitorii mei vor lucra
împreună cu slujitorii tăi, iar eu îţi voi plăti pentru munca slujitorilor tăi ceea ce-mi
vei cere, căci ştii că nimeni dintre noi nu se pricepe să taie lemne ca sidonienii.”
Porunceşte. Aici este redată într-o formă prescurtată, o parte din solia lui Solomon către Hiram,
care este redată mult mai complet în 2 Cronici 2,3-10. Cererea nu era numai pentru lemn de cedru,
ci şi lemn de chiparos şi de santal (1 Regi 5,8.10; 2 Cronici 2,8), precum şi pentru „un om iscusit
în lucrarea aurului, argintului, aramei şi fierului” (2 Cronici 2,7). În schimbul lemnului de
construcţie, Solomon s-a angajat să-l aprovizioneze pe Hiram cu provizii de grâu, orz, vin şi
untdelemn (2 Cronici 2,10; compară cu 1 Regi 5,11). Scopul specific al zidirii Templului este
prezentat în amănunte mai complete, în 2 Cronici 2,4-6.
Cedrii. Faimosul cedru din Liban era foarte preţuit în antichitate. Tirienii l-au folosit pentru
laturile corăbiilor lor (Ezechiel 27,5).Împăraţii Asiriei şi ai Babilonului l-au folosit pentru templele
şi palatele lor. În Egipt, cedrul din Liban s-a folosit pe scară întinsă. Pădurile Libanului erau
proverbiale pentru frumuseţea şi mireasma lor (Psalmul 92,12; Cântarea cântărilor 4,11, 5,15;
Isaia 35,2; Ezechiel 31,3-9; Osea 14,6.7), udate de pâraie continuu curgătoare din înălţimile
înzăpezite (Cântarea cântărilor 4,15; Ieremia 18,14; Ezechiel 31,4.5.7), în timp ce restul Palestinei
putea să fie arid şi uscat. Cedrul modern din Liban este de obicei înalt de 15 până la 25 m şi are
forma unui dom. Frunzele cresc în formă de mănunchi, iar ramurile sunt lungi, întinse şi răsucite.
Faimoşii cedri au dispărut în mare măsură din munţii Libanului. Copacii, totuşi, se dezvoltă în
Munţii Taurus.
Nu se pricepe. Fenicienii, în general, şi sidonienii, în special, sunt adesea amintiţi în literatura
antică, pentru priceperea lor mecanică şi artistică. În mod special erau renumiţi pentru lucrarea de
tăiere a buştenilor şi transportarea lemnului de construcţie.

7 Când Hiram a auzit cuvintele lui Solomon, s-a bucurat foarte mult şi a zis:
„Binecuvântat să fie astăzi DOMNUL pentru că i-a dat lui David un fiu înţelept, care
să domnească peste acest popor numeros!”
S-a bucurat foarte mult. Se pare că a fost o prietenie adevărată între Hiram şi Solomon, care, fără
îndoială că se întindea înapoi, spre sincera prietenie dintre Hiram şi David. Răspunsul lui Hiram la
cererea lui Solomon este redat mult mai complet în 2 Cronici 2,11-16.
Binecuvântat să fie astăzi Domnul. Acesta este un răspuns neobişnuit din partea unui împărat al
Tirului. Prin contactele lui cu David şi Solomon, Hiram a auzit de Dumnezeul evreilor. Numele lui
Iehova, pe acea vreme, a ajuns să fie onorat de mulţi vecini ai lui Israel, iar principiile Legii Sale
şi ale stăpânirii Sale au ajuns să fie înţelese mai bine. Barierele au fost doborâte şi au avut loc
convertiri. Totuşi nu există nici o dovadă că Hiram însuşi a devenit un închinător al lui Iehova sau
că răspunsul acesta al lui dădea dovadă de o schimbare de bază în credinţa lui religioasă. Cuvintele
par mai degrabă să fie acelea de respect faţă de Dumnezeul lui Israel, pe care Hiram Îl recunoaşte
acum a fi Cel „care a făcut cerurile şi pământul” (2Cronici 2:12):

8 Hiram i-a trimis vorbă lui Solomon, spunându-i: „Am primit mesajul pe care mi
l-ai trimis. Voi face tot ceea ce doreşti cu lemnele de cedru şi de chiparos.
Tot ceea ce doreşti.Un răspuns mai amabil nu putea fi aşteptat de la nimeni. Hiram şi-a însuşit pe
deplin planurile lui Solomon şi a fost de acord să facă tot ceea ce i se cerea. Ceea ce el a făcut, a
fost făcut într-un spirit binevoitor şi cu dragă inimă. Lucrările de pe pământ ar fi mult mai uşoare
dacă s-ar găsi mai des acelaşi spirit în inimile acelora care au ocazia să răspundă la aprobările
cerute.

~ 31 ~
9 Slujitorii mei le vor aduce din Liban la mare şi le voi trimite pe plute pe mare,
până la locul pe care mi-l vei arăta. Le voi descărca acolo, iar tu le vei putea duce
mai departe. Cer în schimb să trimiţi hrană familiei mele.”
Din Liban. Buştenii probabil erau aduşi la vale, plutind sau lăsaţi să alunece la vale. De acolo
erau transportaţi la mare şi îmbinaţi în plute sau pontoane şi transportaţi la Iope (2Cronici 2:16),
cam la 64 km de Ierusalim. La clădirea celui de-al doilea Templu, a fost urmată aceeaşi cale
(Ezra 3:7).

10 Astfel, Hiram i-a dat lui Solomon câte lemne de cedru şi de chiparos a dorit el,
Hiram i-a dat lui Solomon. Se pare că a fost un acord formal scris între Solomon şi Hiram
(2Cronici 2:11). Solomon a precizat condiţiile contractului şi ele au fost de îndată acceptate de
Hiram. Hiram a căzut de acord să dea lemnul de construcţie dorit de Solomon, în armonie cu
stipulaţiile asupra cărora s-a căzut de acord. Flavius afirmă că unele copii ale scrisorilor dintre
Solomon şi Hiram mai existau încă, pe vremea lui Menander (cam pe la anul 300 î.Hr.) şi puteau fi
văzute în arhivele Tirului (Antichităţi, VIII. 5. 3).

11 iar Solomon i-a dat lui Hiram 20.000 de cori b(Aproximativ 4400 kilolitri) de
grâu ca hrană pentru familia lui şi 20.000 c(LXX (vezi şi 2 Cron. 2:10); TM: 20;
440 kilolitri) de cori de untdelemn din măsline presate. Atât îi dădea Solomon lui
Hiram în fiecare an.
Solomon i-a dat lui Hiram. Acordul intervenit între Solomon şi Hiram era reciproc avantajos.
Solomon avea nevoie de lemne de construcţie din care avea puţin, iar Hiram avea mult. Hiram
avea nevoie de alimente, din care Fenicia producea puţin şi din care Israel putea să aibă surplus.
Ambii dădeau din ceea ce aveau şi primeau ceea ce aveau nevoie. Ambii erau fericiţi de acest
aranjament care promova atât prosperitate, cât şi pace.
În fiecare an. Activitatea de construire a lui Solomon a continuat pe o perioadă de mai mulţi ani
şi aranjamente au fost făcute, prin care o cantitate specificată de grâu şi untdelemn a fost dată în
schimb lui Hiram, în fiecare an pentru aprovizionările continue şi serviciile lucrătorilor tirieni.

12 DOMNUL îi dăduse înţelepciune lui Solomon, aşa cum promisese. Între Hiram şi
Solomon a fost pace, iar ei au încheiat împreună un legământ.
Înţelepciune. Înţelepciunea necesară în toate problemele vieţii, în religie ca şi în afaceri, în
guvernare ca şi în agricultură, în cămin ca şi la şcoală. Înţelepciunea promovează mulţumire şi
prosperitate, fericire şi evlavie. Adevărata înţelepciune vine de la Dumnezeu şi conduce la
Dumnezeu.

13 Regele Solomon a luat din tot Israelul 30.000 de oameni de corvoadă.

A luat…oameni de corvoadă. Se pare că aceasta a fost prima dată când israeliţii au fost chemaţi
să îndeplinească muncă forţată. Samuel a prezis că odată cu venirea împărăţiei, aşa vor sta
lucrurile(1Samuel 8:16). David obligase la muncă forţată „pe străinii din ţara lui Israel”
(1Cronici 22:2), dar până atunci, israeliţii scăpaseră de astfel de munci. În legătură cu clădirea
Templului, au fost recrutaţi 30.000 de muncitori. Presupunând o populaţie de 1.300.000 de israeliţi
maturi (2Samuel 24:9), aceasta ar fi 1 la 43.

14 I-a trimis în Liban cu schimbul, câte 10.000 pe lună: o lună erau în Liban, două
luni erau acasă. Adoniram era mai mare peste oamenii de corvoadă.
O lună. Acest aranjament de numai o lună de serviciu din 3, trebuie că a făcut acest sistem de
muncă forţată mai puţin greu decât ar fi fost cazul, altfel. Acest fel de muncă nu era privit ca

~ 32 ~
slujire de rob, de felul acela la care erau înrolaţi străinii, pentru că „Solomon n-a întrebuinţat ca
robi de corvoadă pe copiii lui Israel” (1Regi. 9:22). Cu toate acestea, aceasta era foarte neplăcută
şi a fost una din cauzele principale de nemulţumire de la sfârşitul domniei lui Solomon
(1Regi 12:4).
Adoniram. Unul dintre principalii slujbaşi ai statului (vezi cele despre cap. 4:6).

15 Solomon mai avea 70.000 de cărăuşi şi 80.000 de cioplitori în regiunea

muntoasă,

Cărăuşi. Lucrătorii aceştia nu erau israeliţi, ci străini (2Cronici 2:17,18), din aceia care au fost
numiţi de David să pregătească pietre cioplite (1Cronici 22:2). Ei erau robi adevăraţi sau sclavi şi
slujeau în mod continuu în astfel de domenii cu muncă grea, ca purtarea de poveri sau cioplirea de
pietre.

16 pe lângă 3300 d[TM; câteva mss LXX (vezi şi 2 Cron. 2:2): 3600] de
conducători ai lui Solomon care supravegheau lucrarea şi poporul care muncea.

Conducători. Aici numărul este dat ca fiind de 3.300, dar un text paralel dă 3.600
(2Cronici 2:18). În 1Regi 9:23, se dă „numărul căpeteniilor puse de Solomon peste lucrări” ca
fiind „550”, în timp ce 2Cronici 8,10 dă numărul „căpeteniilor lui Solomon de 250”. Se va nota că
totalul numărului de căpetenii de toate clasele este în fiecare caz, de 3.850. Se pare că scriitorii
cărţii Regilor şi Cronicilor au clasificat în mod diferit căpeteniile. Este chiar posibil să fi fost o
reorganizare în care unii au fost promovaţi, şi că un scriitor dă clasificarea aşa cum era înainte, iar
celălalt, aşa cum a fost după reorganizare.

17 După porunca regelui, ei au adus pietre mari şi costisitoare, pietre cioplite pentru
temelia Casei.

Pietre mari. Pietrele acestea erau mari şi cioplite cu grijă. S-a cheltuit multă muncă cu pregătirea
şi transportarea lor de la carieră până pe locul Templului din Ierusalim. Se poate că ele au fost
folosite nu atât de mult pentru temelia Templului însuşi, cât pentru temelia ariei Templului, de
formă pătrată, pe vârful neregulat al Muntelui Moria. În această temelie întinsă se mai pot vedea
pietre care până nu demult s-a crezut că datează din epoca lui Solomon, dar cum se ştie că nu sunt
mai vechi decât timpul lui Irod. Unele dintre aceste pietre au o lungime de 9,15 m şi o înălţime de
2,25 m.

18 Constructorii lui Solomon, cei ai lui Hiram şi oamenii din Ghebal e(Biblos) au
cioplit şi au pregătit lemnele şi pietrele pentru zidirea Casei.

Oamenii din Ghebal. (În engleză, stonesquarers.) Redarea corectă este „ghibliţi”, ca în nota
marginală. Ei erau locuitorii Ghebalului sau Biblos (vezi Ezra 27:9), o cetate de coastă a Feniciei.
Se pare că erau lucrători pricepuţi în piatră şi au fost folosiţi în acelaşi fel cum erau folosiţi oricare
alţi experţi, pentru aducerea la îndeplinire a sarcinilor care cereau pricepere specială.

~ 33 ~
Capitolul 6
Solomon construieşte Casa DOMNULUI

1 Regele Solomon a început zidirea Casei DOMNULUI în al patrulea an al domniei

lui peste Israel, în luna a doua, adică luna Ziv a(Probabil numele canaanit al lunii a
doua (aprilie-mai); şi în v. 37), după 480 b(TM; LXX: 440) de ani de la ieşirea
israeliţilor din ţara Egiptului.
Luna Ziv. Acesta este numele primar ebraic pentru luna a doua. După exil, ea a fost numită de
obicei, Iyvar. Numele rare şi arhaice ale lunilor ebraice de aici şi din v. 38 sunt o dovadă pentru o
dată veche a cărţii.
A început zidirea. Hotărârea lui Solomon de a zidi Templul nu era arbitrară, act născocit de el,
nici nu a fost insuflată numai de dorinţa şi voinţa tatălui său, David. Motivul care l-a îndemnat pe
Solomon n-a fost ambiţia personală, iubirea de glorie sau pompă, ci aducerea la îndeplinire a
scopului Cerului. Sosise în mod lămurit ceasul pentru a fi zidită Casa Domnului, şi Solomon s-a
consacrat cu toată inima pentru această sarcină. Perioada era un timp de odihnă şi pace, atât
înăuntrul naţiunii lui Israel, cât şi între naţiunile înconjurătoare. Mai era şi un timp de prosperitate,
făcându-l pe Solomon în stare să asigure materialele necesare. Poporul era în stare şi binevoitor să
clădească.
Raportul zidirii Templului lui Solomon se mai află şi în 2Cronici 3 şi 4, dar raportul din cartea
Regilor este cel mai vechi şi mai complet. Raportul paralel din Cronici este de acord cu el în toate
amănuntele principale. Deşi acest raport este semnificativ mai scurt decât acela al Împăraţilor, el
conţine unele detalii suplimentare.
Ca adaos la rapoartele biblice mai avem descrierea Templului lui Solomon de Iosif Flavius
(Antichităţi viii. 3.1-9). Acest raport, deşi amănunţit, nu este întru totul vrednic de încredere.
Literatura creştină nu are nimic însemnat de adăugat cu privire la detaliile Templului, şi din cauza
completei şi repetatei distrugeri prin care a trecut Ierusalimul, începând cu vremea lui Solomon,
nici cercetările arheologice n-au adus contribuţii însemnate.
După 480 de ani. Versetul acesta sincronizează al 480-lea an de la Exod, cu anul al 4-lea al
domniei lui Solomon. Informaţia aceasta este de primă importanţă pentru că, pe ea se poate
întemeia socotirea cronologică de la Solomon înapoi până la Moise şi mai timpuriu. De acurateţea
datei î.Hr. atribuite anului al 4-lea al lui Solomon depinde acurateţea tuturor celorlalte date
întemeiate pe ea, ca de pildă, Exodul (vezi Vol. I, pag. 191, 192). Nu există nici o dovadă spre a
presupune că, cei 480 de ani să fie un număr rotund sau 12 generaţii. De aceea, al 480-lea an este
fie al 480-lea al naţiunii lui Israel, fără să se ţină seama de perioadele de stăpânire străină (vezi
pag. 127-131), fie al 480-lea al întregului interval de la Exod. Socoteala ultimă a fost adoptată
pentru acest comentariu.
Moartea lui Solomon şi dezbinarea monarhiei a avut loc în anul 931/30 î.Hr., după scurta
cronologie, aşa cum este rezumată la pag. 134, 140-142. Deoarece Solomon a domnit 40 de ani
(1Regi. 11:42; 2Cronici 9:30), domnia lui a început în 971/70 î.Hr., iar primul lui an a fost 970/69
(vezi pag. 134, 138). Deoarece temelia Templului a fost pusă în al 4-lea an al domniei lui
Solomon, în luna a doua, data punerii temeliei Templului, întemeiată pe această socoteală, este
966, cam prin luna mai. Dacă se cunoaşte data punctului terminus al perioadei de 480 de ani, va fi
posibil să se stabilească data pentru Exod şi, în felul acesta, să se integreze acel important
eveniment în evenimentele istoriei contemporane. Datele adoptate în acest comentariu sunt
întemeiate pe scurta cronologie a împăraţilor şi pe cei 480 de ani, ca interval complet dintre Exod
şi al 4-lea an al lui Solomon, inclusiv, şi pe 966, pentru sfârşitul acestei perioade (vezi pag. 127-
131, 140).
Trebuie notat că acest detaliu cronologic „în al patru sute optzecilea an” este dat în mod formal şi
categoric, fără nici o ezitare sau rezervă şi cu o precizie neobişnuită. Nu este dat numai anul lui
Solomon şi al perioadei Exoddului, ci şi luna. Este evident că aceasta înseamnă a fi un sincronism

~ 34 ~
exact, la fel ca 2Regi. 18:9,10; Ieremia 25:1, etc.
În LXX, numărul este dat ca 440 în loc de 480, iar în Flavius, el este dat variat ca 592 sau 612
(Antichităţi viii. 3. 1; xx. 10 1); atât LXX, cât şi Flavius au numeroase variaţii de numere din
cartea ebraică a Regilor. Dar studiul îngrijit al numerelor lui Flavius, le arată a fi târzii şi eronate,
iar cifrele textului ebraic, ca fiind cele mai timpurii şi foarte sigure. Iosif Flavius este bine
cunoscut pentru calculele lui greşite şi nepotrivite şi cifrele lui nu pot fi luate ca bază pentru
stabilirea unei cronologii sănătoase.

2 Casa pe care regele Solomon a zidit-o pentru DOMNUL avea 60 de coţi lungime,
20 de coţi lăţime şi 30 de coţi înălţime c(Aproximativ 30 m lungime, 10 m lăţime şi
15 m înălţime).
Lungime. O comparaţie a detaliilor Templului cu acelea ale cortului întâlnirii arată că
dimensiunile Templului erau proporţionale cu acelea ale tabernacolului, dar având fiecare
dimensiune mai mare de două ori. Astfel, lungimea Templului era de 60 de coţi, de două ori
lungimea tabernacolului (Exod. 26:16,18). Dacă lungimea unui cot este de 52,3 cm, clădirea avea
să fie de 31,5 m lungime, largă de 10,5 m şi înaltă de 15,75 m.
Cortul întâlnirii din pustie a fost făcut în strict acord cu modelul arătat lui Moise, „pe munte”
(Exod. 25:9,40). Templul, fiind făcut după forma vechii construcţii, avea să se conformeze
modelului original. Ca adaos, David a predat lui Solomon, directive amănunţite pentru zidirea
Templului, aşa cum îi fuseseră descoperite lui, prin inspiraţie divină (PP 751).

3 Porticul din faţa odăii principale d(Locul Sfânt; peste tot în capitol) a Casei se
întindea pe toată lăţimea Casei, adică pe 20 de coţi e(Aproximativ 10 m), iar
începând din faţa Casei, avea o lungime de 10 coţi f(Aproximativ 5 m).
Porticul. În faţa Templului era pridvorul, lat de 10,5 m,aceeaşi lăţime cu clădirea şi cu adâncimea
de 5,2 m. Înălţimea nu este dată în Cartea Regilor, dar în 2Cronici 3:4, ea este de 120 de coţi sau
63 m. Această înălţime nu concordă cu nici o altă construcţie antică şi ar face clădirea de proporţii
foarte neobişnuite şi de o înfăţişare rară. Unele din manuscrisele LXX şi Siriacă redau „20 coţi”.
Textul ebraic repetă în general cuvântul pentru „coţi” la fiecare dimensiune. Se va nota că în
2Cronici 3:4, cuvântul este omis. Există în ebraică o asemănare între cuvântul pentru
„cot”,’ammah, şi cuvântul pentru „sută”,me’ah, şi este posibil că unul a fost scris pentru celălalt.

4 Solomon a făcut Casei ferestre cu deschidere îngustă.

Ferestre cu deschidere îngustă. (În engleză, windows of narrow lights.) Învăţaţii evrei nu sunt
lămuriţi cu privire la înţelesul exact al acestui text. Mulţi cred că este vorba de ferestre cu zăbrele
fixe. Alţii cred că este corectă redarea marginală „ferestre largi înăuntru şi strâmte în afară”.
Ferestre de felul acesta ar fi la exterior simple crăpături în zid, dar în interior s-ar fi deschis larg,
întocmai ca ferestrele vechilor castele. Ferestrele erau aşezate în partea de sus a zidurilor, imediat
sub tavan, şi deasupra camerelor descrise în versetele 5-8.

5 De jur împrejurul zidului Casei, atât al odăii principale, cât şi al sanctuarului

interior g(Locul Preasfânt; aici apare sub numele de devir, cum mai este cunoscut în
literatura biblică de după exilul babilonian (vezi profeţia lui Ezechiel); peste tot în
capitol), el a zidit mai multe rânduri de odăi.
Cât şi al Sanctuarului interior. Odăile marginale se întindeau pe toată lungimea clădirii,
mărginindu-se atât cu „Templul”, având Locul Sfânt în partea de dinainte a clădirii, cât şi cu
„Sfântul Locaş”, Locul prea sfânt, la partea din urmă a clădirii.
A zidit... odăi. În afara Templului, au fost zidite o serie de camere de serviciu, pe 3 din laturile
lui, nord, vest şi sud. În acestea se intra din partea de din afara Templului propriu-zis, şi erau în
aşa fel aranjate, încât să nu fie considerate ca fiind o parte de bază a clădirii Templului. În toată
~ 35 ~
descrierea acestor „camere de jur împrejur”, scriitorul pare să dea pe faţă o deosebită grijă pentru a
indica faptul că aceste odăi nu făceau parte structural din clădirea principală, ci erau în afară de ea.
Cel puţin unele dintre aceste odăi, fără îndoială că au slujit ca apartamente pentru preoţi şi alţi
slujbaşi ai Templului.

6 Rândul de jos era lat de 5 coţi h(Aproximativ 2,5 m), cel de la mijloc – de 6 coţi
i(Aproximativ 3 m), iar al treilea – de 7 coţi j(Aproximativ 3,5 m), pentru că în
partea exterioară, de jur împrejurul Casei, a făcut nişte borduri, astfel încât grinzile
care sprijineau odăile să nu fie fixate în zidurile Casei.
De la mijloc. La înălţimea de 2,6 m era o adâncitură de un cot, în partea din afară a zidului
Templului. Deasupra acestei trepte se rezemau grinzile podelei catului al doilea. Rezultatul era că
odăile catului al doilea erau mai adânci cu un cot decât cele ale primului cat.
Al treilea. La înălţimea tavanului celui de-al doilea cat era o altă adâncitură de un cot în zidul
Templului, făcând ca odăile celui de-al treilea şi cel mai de sus cat să aibă o adâncime de 7 coţi
sau aproximativ 3,6 m.
Borduri. Odăile erau pe 3 etaje. În scopul de a păstra sfinţenia Templului şi în acelaşi timp, spre a
permite ataşarea odăilor exterioare, partea din afară a zidului principal al Templului, era construită
într-o serie de trepte pe care se sprijineau grinzile care formau acoperişul odăilor şi duşumeaua
etajelor superioare. Erau 3 astfel de trepte, fiecare de un cot adâncime. În felul acesta, zidul
Templului era, la bază, cu 3 coţi mai gros decât era la vârf. Zidul din afară al odăilor de serviciu
era perpendicular, neavând nici o treaptă sau arcadă. Acest aranjament a avut drept rezultat că
odăile cele mai de jos erau cele mai strâmte, de numai 5 coţi sau aproximativ 2,6 m. Aceasta era şi
înălţimea lor (v. 10).
Să nu fie fixate. Cu aranjamentul de ziduri adânci descris mai sus, nu mai era necesar ca pentru
grinzile care sprijineau podelele odăilor exterioare, să se găurească zidurile Templului, ci pur şi
simplu să se aşeze pe treptele sau arcadele puse la îndemână de acest fel de construcţie. În felul
acesta nu avea să fie nici o unire de bază a acestor camere exterioare laice cu Templul sacru însuşi.

7 La zidirea Casei s-au folosit pietre cioplite la carieră, aşa încât nici ciocan, nici
topor, nici o altă unealtă de fier nu s-a auzit în Casă în timpul zidirii.
Pietre cioplite la carieră. Pentru ca lucrarea de zidire să poată fi realizată pe cât posibil fără
gălăgie, toate pietrele au fost tăiate după dimensiune, la carieră, fiind necesar ca la Templu să fie
aşezate la locul lor potrivit. Această prevedere remarcabilă, implicând multă muncă şi grijă şi
cerând nu puţină îndemânare, s-a luat, fără îndoială, din considerente de respect. În felul acesta,
chiar în lucrarea de construire a Templului, trebuia avută cuvenita consideraţie faţă de scopul
căruia acesta se intenţiona să slujească.

8 Intrarea în odăile de jos k(LXX; TM: de la nivelul din mijloc) era prin partea
dreaptă a Casei, iar o scară urca până la nivelul din mijloc şi de acolo până la nivelul
al treilea.
[Catul-trad. Cornilescu]. (În engleză, middle chamber.). Înţeles de către unii ca însemnând odaia
părţii de mijloc a catului de jos. LXX şi targumurile redau „odaia de jos”. Aceasta pare să arate că
întreg catul de jos avea numai o singură uşă, care era aşezată pe latura de sud a Templului. Dacă
aceasta era la mijloc sau la apartamentul cel mai din faţă, aproape de pridvor, nu este clar, dar
ultima părere pare să fie mai probabilă. Nu exista acces direct în templu din odăile exterioare.
Scara urca. Aceasta era un fel de scară neobişnuită, dar cercetările arheologice au scos la iveală
un număr de exemplare de astfel de construcţii, în Orientul antic. Se pare că scara era în partea
dinăuntru a construcţiei, poate ocupând spaţiul care altfel, ar fi fost luat de una din odăi.

~ 36 ~
9 După ce a terminat de zidit Casa, a acoperit-o cu grinzi şi cu scânduri de cedru.
A terminat. Expresia aceasta se repetă în v. 14 şi o afirmaţie similară este făcută în v. 38. Fără
îndoială că v. 9 se referă la partea principală a construcţiei, la Templul însuşi, fără odăile din afară,
iar isprăvirea despre care se vorbeşte este completarea învelitorii cu acoperiş. Montările interioare
au urmat după aceea (v. 15-22).
A acoperit-o. Adică i-a pus acoperiş. Scânduri de cedru au fost puse pe grinzi de cedru. Nu ni se
spune dacă acesta a fost acoperiş orizontal sau în pantă. Cei mai mulţi comentatori sunt de părere
că acesta putea fi numai un acoperiş orizontal, cum se obişnuieşte în Orientul antic, dar sunt unii
care susţin că el trebuie să fi fost un acoperiş înclinat.

10 Fiecare dintre rândurile de odăi zidite de jur împrejurul Casei era de 5 coţi
înălţime l(Aproximativ 2,5 m); ele erau legate de Casă prin căpriori de cedru.
Fiecare dintre rândurile de odăi zidite. Partea principală a construcţiei Templului se pare că a fost
terminată în primul rând, urmată de odăile zidite lângă clădire.
De 5 coţi. Deoarece erau 3 caturi, fiecare înalt de 5 coţi, înălţimea totală a clădirii camerelor
exterioare era de 15 coţi. Având în vedere că înălţimea Templului propriu-zis era de 20 de coţi, era
un spaţiu de 5 coţi deasupra camerelor pentru ferestre (v. 4). Aceste ferestre procurau lumină şi
ventilaţie pentru Templu.

11 După aceea, cuvântul DOMNULUI a venit la Solomon şi i-a zis:

Domnul a venit. În mijlocul descrierii arhitecturale este inserată o scurtă notiţă a făgăduinţei lui
Dumnezeu cu privire la Templu. Este vădit că solia aceasta a venit la Solomon în timp ce lucrarea
de zidire progresa. Cum a venit, nu ni se spune. La Gabaon, Domnul a apărut în vis, lui Solomon
(cap. 3:5). După ce a fost terminat Templul, Domnul s-a arătat iarăşi lui Solomon, în acelaşi chip,
cu o solie de avertizare şi de binecuvântare (cap. 9:2-9). Solia aceasta probabil că a venit la
Solomon, tot printr-un vis, deşi unealta se poate că a fost un profet.
Unul dintre motivele pentru care Domnul a trimis cuvântul Său, în momentul acesta, a fost faptul
că Solomon avea nevoie să îşi amintească permanent solemnele lui răspunderi faţă de Cer. Chiar
când un om este angajat în lucrul Domnului şi acţionează după porunca Lui şi îndeplineşte planul
Lui, este posibil să se uite nevoia de continuă dedicare a scopului. Pericolul este mereu prezent ca
el să întreprindă paşi prin care să se piardă binecuvântarea divină. Domnul trimite iar şi iar
poporului Său, solii destinate să le aducă aminte de importanţa vitală de a păzi principiile de bază,
numai aşa putându-se asigura continua prosperitate, pace şi binecuvântare.

12 „În ce priveşte această Casă pe care o zideşti, dacă vei umbla în legile Mele, dacă
vei împlini hotărârile Mele şi vei păzi toate poruncile Mele, atunci voi împlini prin
tine promisiunea pe care am făcut-o tatălui tău, David.
Dacă vei umbla. Făgăduinţele sau avertizările cu privire la ceea ce El vrea să facă copiilor Săi,
sunt condiţionate (Ieremia 18:7-10; 26:13). Cu greu ar putea să fie altfel, din moment ce legea de
bază a cauzei şi efectului este în acţiune constantă în legătură cu toate lucrările omului, fie bune,
fie rele. Este în propriul avantaj al omului să asculte de legile lui Dumnezeu, deoarece acele legi
sunt stabilite pentru folosul omului şi al lumii în care trăieşte. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt
niciodată decrete arbitrare. Ele întotdeauna arată calea dreptăţii şi a binecuvântării. Neascultarea
de aceste porunci aduce în mod inevitabil, nenorocire şi necaz.
La temelia păcii, binecuvântării şi prosperităţii este dreptatea (Proverbe 11:5, 19; 12:28;
Isaia 32:17, 18). Este un fapt simplu, dar inevitabil, că „plata păcatului este moartea”
(Romani 6:23) şi că „păcatul odată săvârşit, aduce moartea” (Iacov 1:15). Din cauza aceasta,
profeţii prezintă iar şi iar principiul că ascultarea de poruncile Domnului aduce viaţă şi
binecuvântare, şi că neascultarea aduce dezamăgire şi moarte (Exod. 15:26; Levitic 26:2–33;
Deuteronom 28:1–68; Isaia 1:19, 20; Ieremia 7:3–7; Daniel 9:10–14). Fiecare generaţie şi fiecare

~ 37 ~
naţiune are nevoie să ajungă la o clară înţelegere a faptului că a te bucura de pace şi binecuvântare
este condiţionat de ascultarea de legile fundamentale de dreptate. Astfel sunt legile lui Dumnezeu,
legi ale vieţii.

13 Voi locui în mijlocul israeliţilor şi nu-l voi părăsi pe poporul Meu, Israel.”
Voi locui în mijlocul. Dumnezeu a arătat de repetate ori că El doreşte să fie aproape de ai Lui
(Exod. 29:45; Levitic 26:12; Isaia 41:10, 13). În exercitarea unei astfel de părtaşii, poporul lui
Dumnezeu găseşte cea mai mare pace şi cea mai sublimă bucurie a lui (Isaia 12:3–6; Ţefania 3:14,
15; Zaharia 2:10). Omul este fundamental o fiinţă spirituală care a fost în aşa fel creată, încât
sufletul lui are nevoie şi doreşte după prezenţa lui Dumnezeu (Psalmul 42:1, 2, 5; 63:1, 8). Omul a
fost adus la fiinţă pentru părtăşie cu Dumnezeu şi numai într-o astfel de părtăşie, el va ajunge la
cea mai deplină dezvoltare a lui şi va descoperi cea mai sublimă bucurie a lui. Nimic altceva nu va
fi îndeajuns spre a linişti dorinţele lăuntrice ale inimii lui şi spre a satisface foamea sufletului său.

14 Astfel, Solomon a zidit Casa şi a terminat-o.

15 El a acoperit zidurile din partea interioară a Casei cu cedru, de la pardoseală până
la tavan, iar pardoseala a acoperit-o cu scânduri de chiparos.
Cedru. Cedrul şi chiparosul sunt adesea amintiţi în analele naţiunilor Orientului antic, ca aromaţi
şi durabili, şi ca fiind folosiţi în construirea templelor şi palatelor lor.

16 A acoperit cu scânduri de cedru o suprafaţă de 20 de coţi m(Aproximativ 10 m)

în partea din spate a Casei, de la pardoseală până la tavan, făcând un sanctuar
interior, numit „Locul Preasfânt”.
Locul Preasfânt. (În engleză, the oracle.) Adică Locul prea sfânt sau Sfânta Sfintelor, încăperea
cea mai dinăuntru a Templului. Înţelesul probabil este că, la o distanţă de 20 de coţi în faţa
perdelei din fund, Solomon a construit o despărţitură făcută din scânduri de cedru, care ajungea de
la duşumea până la tavan.

17 Odaia principală din faţă, aflată în interiorul Casei, era de 40 de coţi

n(Aproximativ 20 m).
Odaia principală din faţă. Acesta este Locul Sfânt, importanta încăpere a Templului, unde slujeau
preoţii zilnic. Încăperea aceasta era lungă de 40 de coţi.

18 Pe lemnul de cedru din interiorul Casei erau sculptate tărtăcuţe şi flori cu petale
deschise. Totul era acoperit cu cedru, astfel încât nu se vedea nici o piatră.
Sculptate. Ornamentele arhitecturale probabil că au fost modelate după forma unor specii de
curcubete. O altă formă a aceluiaşi cuvânt este tradusă „curcubete” (2Regi. 4:39).

19 El a pregătit sanctuarul interior înăuntrul Casei, ca să aşeze acolo Chivotul

Legământului cu DOMNUL.

Chivotul. Obiectul cel mai important din Templu era chivotul care conţinea tablele legii
legământului (Exod. 34:1, 4, 10, 27, 28). În conformitate cu instrucţiunile lui Moise, el a fost
aşezat „în dosul perdelei”, în Locul prea sfânt a vechiului tabernacol (Exod. 26:33). El a fost
aşezat la locul corespunzător din Templul lui Solomon.

~ 38 ~
20 Sanctuarul interior avea 20 de coţi lungime, 20 de coţi lăţime şi 20 de coţi
înălţime o(Aproximativ 10 m lungime, lăţime şi înălţime). El l-a placat cu aur curat.
De asemenea, a poleit cu aur altarul din lemn de cedru.
Douăzeci de coţi. Locul prea sfânt era un cub perfect, de 20 de coţi lung, lat şi înalt, şi interiorul
lui era acoperit în întregime cu cel mai curat aur.
A poleit cu aur alatarul. LXX, în partea finală a propoziţiei acestui verset, redă: „şi el a făcut un
altar înaintea Locului prea sfânt şi l-a acoperit cu aur”. Această traducere ţine seama de faptul că
altarul tămâierii era în Locul Sfânt, înaintea perdelei care îl despărţea de Locul prea sfânt
(Exod 30:6; 40:26).

21 Solomon a placat partea dinăuntru a Casei cu aur curat şi a întins lănţişoare de

aur înaintea sanctuarului interior, pe care l-a placat, de asemenea, cu aur curat.
22 Astfel, el a placat toată Casa cu aur curat, iar altarul care se afla în sanctuarul
interior l-a poleit cu aur.
A placat. El a căptuşit cu aur nu numai interiorul Locului Sfânt şi al Sfintei Sfintelor, ci şi
interiorul pridvorului din faţa casei (2Cronici 3,4). Camerele de pe părţi nu erau incluse, deoarece
ele nu făceau parte din „Casă” sau Templul propriu-zis.

23 În sanctuarul interior a aşezat 2 heruvimi făcuţi din lemn de măslin, înalţi de 10

coţi p(Aproximativ 5 m).
Doi heruvimi. Cu privire la heruvimi, din nou a fost urmat modelul tabernacolului (Exod. 37:6-
9), dar cu unele modificări. Heruvimii originali erau în întregime din aur. Dar cei din Templul lui
Solomon erau mult mai mari, astfel că au fost făcuţi din lemn şi apoi, acoperiţi cu aur. Aripile lor
erau întinse de tot, astfel că cele 4 aripi, fiecare de 5 coţi lungime (v. 24), ajungeau peste întreaga
lărgime a Templului (v. 27).

24 Lungimea fiecăreia dintre aripile primului heruvim era de 5 coţi, aşa încât de la
capătul uneia până la capătul celeilalte era o lungime de 10 coţi.
25 Al doilea heruvim avea o lungime de 10 coţi; măsura şi forma erau aceleaşi
pentru ambii heruvimi.
26 Înălţimea fiecăruia dintre cei 2 heruvimi era de 10 coţi.
27 Solomon a aşezat heruvimii în mijlocul sanctuarului interior, cu aripile întinse.
Aripa unuia atingea un zid, aripa celui de-al doilea atingea celălalt zid, iar celelalte
aripi ale lor se atingeau una de alta la mijlocul odăii.
28 El a poleit cu aur cei 2 heruvimi.
29 Pe toate zidurile Casei, de jur împrejur, atât în sanctuarul interior, cât şi în odaia
principală, a sculptat heruvimi, palmieri şi flori cu petale deschise.

30 De asemenea, el a placat cu aur şi pardoseala celor două odăi, din interiorul şi din
faţa Casei.

~ 39 ~
31 Pentru intrarea în sanctuarul interior a făcut uşi din lemn de măslin, cu uşorii în 5
muchii.
Uşi. Uşile acestea asigurau accesul din Sfânta în Sfânta Sfintelor.
În 5 muchii.Sensul pare să fie că pragul de sus era o cincime din lărgimea zidului, şi fiecare uşior
era o cincime din înălţimea zidului. Aceasta avea să facă din întreaga deschidere un pătrat de 4
coţi sau cam de 2 m. De aceea, fiecare uşă avea să fie de 2 m pe 1 m.

32 Pe cele două uşi din lemn de măslin a sculptat heruvimi, palmieri şi flori cu
petale deschise, pe care le-a poleit cu aur. A poleit cu aur şi heruvimii şi palmierii.
A poleit cu aur. La o dată mai târzie, Ezechia „a luat ... şi a dat împăratului Asiriei, aurul cu care
acoperise uşile şi uşiorii Templului Domnului” (2Regi. 18:16). Din cele mai timpurii zile şi până
la cele mai de pe urmă din istoria Asiriei, rapoartele vorbesc despre porţi şi uşi de cedru, acoperite
în cea mai mare parte cu bronz, dar şi cu aur şi argint, şi aşezate în temple sau palate. Faimoasele
porţi de bronz din Balawat, de pe vremea lui Salmanasar III, sunt printre cele mai alese comori ale
Muzeului Britanic.

33 Aşa a făcut şi pentru intrarea în odaia principală: a făcut uşori din lemn de
măslin, în patru muchii,
Intrarea în odaia principală. Aceasta este uşa aşezată afară, care dădea din pridvor în Sfânta.

34 precum şi două uşi din lemn de chiparos; fiecare uşă avea două canaturi şi se
putea întoarce pe ţâţânii ei.
Canaturi. Fiecare uşă pare să fi fost făcută din două părţi care se strângeau spre înapoi, una câte
una.

35 A gravat pe ele heruvimi, palmieri şi flori cu petale deschise şi le-a poleit cu aur.
36 Apoi a făcut zidul curţii interioare din 3 rânduri de pietre cioplite şi un rând de
grinzi de cedru.
Zidul curţii interioare. Probabil că aceasta era „curtea de sus” din Ieremia 36:10. Curtea vechiului
tabernacol era de 50/100 coţi (Exod. 27:9-13,18). Deoarece toate dimensiunile au fost dublate,
probabil curtea Templului lui Solomon a fost de 100/200 de coţi sau aproximativ 52/104 m. Nici o
informaţie nu este dată cu privire la o curte exterioară, dar menţionarea unei curţi „dinăuntru”
presupune o curte exterioară. În 2Regi. 21:5 şi 23:12 se face menţiune despre „două curţi”. Aceste
două curţi sunt descrise ca fiind „curtea preoţilor” şi „curtea cea mare” (2Cronici 4:9).
Trei rânduri. Unii cred că sensul de aici este că pardoseala curţii a fost făcută din 3 rânduri de
pietre, acoperite cu scânduri de cedru, luând astfel naştere o platformă. Alţii cred că referirea este
la un zid împrejmuitor pentru curte, făcut din 3 rânduri de pietre şi o creastă de cedru. Ultima parte
este mai probabilă, pentru că un pavaj de lemn pentru pardoseala unei curţi atât de mult folosită ca
aceea a Templului, cu greu ar fi potrivită.

37 Temelia Casei DOMNULUI a fost pusă în al patrulea an, în luna Ziv,

38 iar Casa a fost terminată în toate detaliile şi după toate indicaţiile în al
unusprezecelea an, în luna Bul q[Probabil numele canaanit al lunii a opta
(octombrie-noiembrie)], adică luna a opta. Solomon l-a zidit în 7 ani.
Luna Bul. Acesta este vechiul nume ebraic pentru luna a opta care începea cam pe la mijlocul lui
octombrie. Bul înseamnă ploaie şi probabil că de aceea, ea înseamnă luna ploii. După exil, ea a
fost numită Marheşvan, prescurtată mai târziu la Heşvan. Astfel de amănunte ca luna şi anul
~ 40 ~
domniei lui Solomon, când a început şi s-a terminat lucrarea la Templu, şi folosirea de astfel de
cuvinte arhaice, ca vechile nume ale lunilor ebraice, constituie o dovadă a autenticităţii acestui
document.

Comentarii Ellen G. White:

1, 2GC 412
7 PK 35; 4T 258; 9T 180
17 GC 208
38 PK 35

~ 41 ~
Capitolul 7
Solomon îşi construieşte palatul

1 Solomon a mai zidit şi un palat pentru el şi a durat 13 ani până când l-a terminat.

Un palat pentru el. Această secţiune redă o scurtă descriere a activităţii de construcţie a lui
Solomon, în legătură cu propriul palat. Cuvântul „casă”, aşa cum este folosit aici, fără îndoială că
nu înseamnă o singură construcţie, ci un complex de clădiri, legate de palat. Din acestea erau
multe a căror natură exactă sau al căror scop sunt, în mare măsură, o chestiune de ipoteză. Fără
îndoială că ele includeau cele mai multe din construcţiile de obicei legate de palatul regal, precum
săli pentru ceremonii, săli de judecată, reşedinţa pentru regină, depozit de arme, etc. Acestea
trebuie să fi constituit un mare grup de clădiri cuprinse într-o mare curte.
Toate construcţiile de pe vremea lui Solomon au fost clădite pe cele două dealuri dintre văile
Chedron şi Tyropoeon – Muntele Moria şi Muntele Sion - de fapt nu existau clădiri la vest de
Valea Tyropoeon, înainte de vremea elenistică.
Treisprezece ani. Cei 13 ani trebuie socotiţi de la finele celor 7 ani când a fost terminat Templul,
în al 11-lea an al domniei lui Solomon (cap. 6:38). Întreaga lui perioadă de construcţie a ocupat
astfel, 20 de ani (1Regi 9:10; 2Cronici 8:1), din al patrulea an al domniei lui până în al 24lea an.
Clădirea Templului n-a luat decât 7 ani, pentru că a fost o singură construcţie, şi adevărata lucrare
de zidire a fost precedată de o lungă perioadă de pregătire (1Cronici 22:2-4). Dar complexul
palatului a constat dintr-un număr de clădiri pentru care nici un fel de pregătiri anterioare n-au
putut fi făcute.

2 A zidit Palatul Pădurii Libanului de 100 de coţi lungime, 50 de coţi lăţime şi 30 de

coţi înălţime a(Aproximativ 50 m lungime, 25 m lăţime şi 15 m înălţime). El se
sprijinea pe 4 rânduri de stâlpi de cedru, pe care se aflau grinzi de cedru

Palatul Pădurii Libanului. Deoarece ne stau la dispoziţie numai slabe informaţii, multe din cele
ce au fost spuse de comentatori, cu privire la casa aceasta şi la celelalte amintite în acest capitol,
sunt în mare măsură presupuneri. Unii presupun că palatul lui Solomon (v. 1), casa din pădurea
Libanului (v. 2) şi casa fiicei lui Faraon (v. 8) au fost 3 clădiri cu totul distincte şi separate, iar alţii
le privesc ca simple părţi ale unei singure construcţii. Nici măcar aşezarea nu este hotărât
cunoscută. Ar fi rezonabil a conchide că erau 3 clădiri separate, aşezate aproape una de alta şi
strâns legate şi împreună constituind ceea ce, în altă parte e numit „casa împăratului” (1Regi 9:10).
Unii cred că acea „casă din pădurea Libanului” a fost în munţii Libanului. Dar numele dat acestei
clădiri pare să indice mai degrabă natura, decât aşezarea ei. Aşa cum era construită cu patru
rânduri de stâlpi de cedru, ea avea să aibă înfăţişarea unei păduri de cedru şi, probabil că de la
această asemănare îşi trage numele. Din cauza afirmaţiei din 1Regi. 10:16,17, unii conchid că
aceasta clădire a servit în principal, dacă nu întru totul, ca depozit de arme, pentru că Solomon a
pus în ea „două sute de scuturi mari de aur bătut”, de 600 de sicli de aur fiecare, împreună cu „trei
sute de scuturi mici de aur bătut”, întrebuinţând pentru fiecare din ele, trei mine de aur. Dar astfel
de „scuturi mari” şi „scuturi mici” desigur că e greu de crezut că ar fi fost pentru război. Ar fi
neobişnuit să ai soldaţi care să se aventureze în luptă purtând scuturi de aur. Ba mai mult, de
obicei armele nu sunt depozitate în astfel de săli, ca acestea. Clădirea pare să fi fost o mare sală
festivă, de felul celor atât de des întâlnite la palatele mesopotamiene. Sala era mare de 52/26 m,
totuşi n-a fost aşa de mare ca unele săli ale palatelor asiriene, dezgropate de săpăturile moderne.
Totuşi, părţi din casă se poate să fi fost folosite pentru depozitarea armelor, pentru că Isaia 22:8
vorbeşte despre „armăturile din casa pădurii”.
Din cele 4 rânduri de stâlpi de cedru, probabil că primul şi al patrulea au fost puşi ca pilaştri
pentru zid, dând astfel naştere la trei pasaje mari în lungul clădirii.

~ 42 ~
3 şi era acoperit cu cedru deasupra odăilor care se sprijineau pe 45 de stâlpi, câte 15
pe un rând.

4 Erau 3 rânduri de ferestre aşezate faţă în faţă, pe 3 nivele.

Erau 3 rânduri. (În engleză, windows in three rows.) Poate că la capătul fiecăruia dintre cele 3
pasaje (vezi v. 3). Dacă acestea erau amplasate sus, în ziduri, aproape de tavan, un efect uimitor
putea fi realizat prin razele de lumină care veneau printre stâlpi, întocmai ca lumina soarelui, într-o
pădure de cedri.

5 Toate uşile şi toţi uşorii erau în patru muchii, iar ferestrele erau aşezate faţă în
faţă, pe 3 nivele b(Sensul versetului în ebraică este nesigur).

6 Solomon a făcut o colonadă de 50 de coţi lungime şi 30 de coţi lăţime

c(Aproximativ 25 m lungime şi 15 m lăţime). În faţa ei se afla un portic cu stâlpi, iar
înaintea acestuia – o cornişă.

Colonadă. Fără îndoială că acesta a format un vestibul de intrare în sala festivă principală.
Lărgimea lui era de 50 de coţi, exact lărgimea sălii principale, iar adâncimea lui de 30 de coţi.
Înălţimea nu este dată, dar probabil că era aceeaşi ca şi cea a sălii principale, de 30 de coţi.

7 El a făcut, de asemenea, porticul tronului unde judeca, numit „Porticul de

judecată”, şi l-a acoperit cu cedru, de la pardoseală până la tavan d(VUL, Siriacă;
TM: de la pardoseală până la pardoseală).

Porticul de judecată. Nu este clar dacă acesta era o clădire separată, cum susţin unii, sau dacă era
o cameră în cuprinsul casei pădurii Libanului. Dacă era cea din urmă, ea se poate să fi fost la
capătul opus al pridvorului din faţă, clienţii judecăţii regale trecând prin impunătoarea intrare şi
prin marea sală a camerei de cedru, unde, la loc potrivit, era amplasat tronul judecătorului regal.

8 Palatul în care urma să locuiască era aşezat într-o altă curte din spatele porticului
şi era zidit în acelaşi fel. De asemenea, Solomon a zidit pentru fiica lui Faraon, pe
care o luase de soţie, un alt palat asemenea acestui portic.

Palatul în care urma să locuiască. Palatul lui Solomon este amintit numai pe scurt. Se poate ca el
să fi fost în spatele sălii de judecată, dinăuntrul curţii lui. Nu este dat nici un amănunt în afară de
faptul că a fost lucrat în acelaşi fel cu clădirile deja descrise.

9 Toate aceste clădiri au fost făcute din pietre costisitoare, tăiate cu ferăstrăul după
măsurile de tăiat, atât pe faţa din interior, cât şi pe faţa din exterior a zidului, de la
temelie până la creastă şi din exterior până la curtea cea mare.

10 Temeliile erau din pietre mari şi costisitoare, unele de 10 coţi e(Aproximativ 5 m;

şi în v. 23), iar altele de 8 coţi f(Aproximativ 4 m).

11 Deasupra se aflau pietre costisitoare, tăiate după măsurile de tăiat şi grinzi de

cedru.

~ 43 ~
12 Curtea cea mare era împrejmuită cu un zid de 3 rânduri de pietre cioplite şi un
rând de grinzi de cedru, ca şi curtea interioară a Casei DOMNULUI şi ca porticul
acesteia.
Curtea cea mare. Întregul complex al palatului se pare că a fost cuprins înăuntrul unei curţi mari,
probabil cu curţi mai mici pentru diferitele clădiri publice sau particulare. Zidurile erau din 3
rânduri de pietre, cu o creastă de cedru, asemenea zidurilor curţii Templului (cap. 6:36).

Lucrările din bronz ale lui Hiram şi uneltele Casei

DOMNULUI

13 Regele Solomon a trimis la Tir pe cineva care l-a adus pe Hiram g(Variantă a lui
Huram (vezi 2 Cron. 2:13; 4:11); şi în vs. 40, 45),
Hiram. Conform raportului din 2Cronici 2:7-14, Solomon a cerut împăratului Hiram să-i trimită
un artificier iscusit în meseria metalelor, la care Hiram a răspuns trimiţându-i un meşter muncitor
care avea acelaşi nume ca el.

14 fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl său fusese tirian, un lucrător în
bronz. Hiram era plin de înţelepciune, de pricepere şi de cunoaştere în întocmirea
oricărei lucrări din bronz. El a venit la regele Solomon şi i-a făcut toată lucrarea.
Neftali. În 2 Cronici 2:14 se spune că Hiram a fost fiul unei femei din Daniel.Aceasta este corect
pentru că el a fost un descendent, pe linia mamei, al lui Oholiab din seminţia lui Dan, căruia, cu
sute de ani în urmă, Dumnezeu îi dăduse înţelepciune specială (PK 63). Nu este în mod necesar o
contradicţie, pentru că se poate să fi fost o căsătorie mai timpurie a femeii, în seminţia lui Neftali.

15 El a turnat 2 stâlpi de bronz. Un stâlp avea o înălţime de 18 coţi, iar grosimea lui
se putea măsura cu un fir de 12 coţi h(Aproximativ 9 m înălţime şi 6 m
circumferinţă); cel de-al doilea stâlp era la fel.
Doi stâlpi. Specificări cu privire la diferitele părţi ale stâlpilor sunt date în numeroase cazuri, dar
nu în suficientă amănunţime pentru a face descrierea complet lămurită. Partea principală
propriu-zisă trebuie să fi fost de 18 coţi (1Regi. 7:15; 2Regi. 25:17; Ieremia 52:21), cu capiteluri
constând din mai multe membre de diferite dimensiuni, unele de 3 coţi (2Regi. 25:17), de 4 coţi
(1Regi 7:19) şi 5 coţi (1Regi. 7:16, 2; 2Cronici 3:15; Ieremia 52:22). În 2Cronici. 3:15 este dată
înălţimea de 35 de coţi, referindu-se la înălţimea totală, care cuprinde diferitele membre ale
capitelurilor şi poate că şi a soclului. Alţii o iau drept lungimea celor 2 stâlpi. Aceasta are un
oarecare temei în faptul că, în 2Cronici. 3:15 este folosit ebraicul ‘orek, „lungime”, în timp ce aici
este folosit qomah qomah, „înălţime”. Circumferinţa acestor stâlpi este redată ca fiind de 12 coţi
care înseamnă un diametru mai mare de 1,8 m. În Ieremia 52:21 se spune că ei erau goi şi că
grosimea aramei era de „4 degete”.
Nu este lămurit dacă stâlpii au fost la început cu scop practic sau ca ornament. Unii cred că ei au
servit ca sprijin pentru acoperişul pridvorului Templului. Alţii socotesc că ei erau de sine stătători,
sub, sau în faţa pridvorului. Este puţin probabil că scopul a fost sprijinirea acoperişului, pentru că
stâlpii de aramă n-au fost folosiţi ca sprijin în clădirile de piatră şi dimensiunile nu concordă cu
acelea ale pridvorului Templului. Pe monezile feniciene, adesea templele sunt zugrăvite cu câte un
stâlp înalt, independent, de ambele părţi. Mai multe tipare de lut ale templelor dezgropate în Siria
prezintă această caracteristică aşa cum o face un templu real, descoperit la Tell Tainat Tell Tainat,
în nordul Siriei. Toate indicaţiile arată că stâlpii lui Solomon au fost intenţionaţi ca lucrări de artă,
iar nu ca suporturi pentru acoperiş.
Numele de Iachin, „El să stabilească” şi de Boaz, însemnând probabil „În El este putere” (v. 21)
fără îndoială că intenţionau să prezinte înţelegerea faptului că puterea lui Israel şi a tuturor
~ 44 ~
instituţiilor lui ,vine de la Dumnezeu (Psalmul 28,7.8; 46,1.2; 62,7.8; 140,7; Isaia 45,24; 49,5;
Ieremia 16,19), şi că El este Cel care a întemeiat împărăţia şi pe poporul Său, în dreptate şi
îndurare (Deuteronom 28,9; 29,13; 2 Samuel 7,12.13; 1 Regi. 9,5; Psalmul 89,4; 90,17;
Proverbe 16,12; 16,5; 54,14). Este semnificativ că, atunci când Israel a părăsit pe Dumnezeu şi
dreptatea, naţiunea s-a distrus (Osea 13,9; 14,1). Când Nabucodonosor a luat Ierusalimul, faimoşii
stâlpi ai lui Solomon au fost duşi în Babilon (2 Regi. 25,13; Ieremia 52,17).

16 El a turnat şi două capiteluri de bronz, ca să le pună pe vârfurile stâlpilor, fiecare

capitel având o înălţime de 5 coţi i(Aproximativ 2,5 m şi în v. 23).
17 Apoi a făcut nişte reţele de lanţuri împletite pentru capitelurile care se aflau pe
vârful stâlpilor, câte 7 pentru fiecare capitel.
18 A făcut stâlpii şi două şiruri de rodii j(Două mss TM, LXX; cele mai multe mss
TM: A făcut stâlpii şi două şiruri, care), care înconjurau fiecare reţea, pentru a
împodobi capitelurile de pe vârful stâlpilor k(Multe mss TM, Siriacă; cele mai multe
mss TM: rodiilor). A făcut acelaşi lucru pentru fiecare capitel.
19 Capitelurile care se aflau pe vârful stâlpilor, în portic, erau în formă de crini şi
aveau 4 coţi l(Aproximativ 2 m; şi în v. 38).
20 Pe capitelurile de pe cei 2 stâlpi, deasupra părţii în formă de cupă de lângă reţea,
se aflau 200 de rodii aşezate în şiruri de jur împrejur.
21 A ridicat stâlpii în faţa porticului odăii principale m(Locul Sfânt; şi în v. 50). L-a
aşezat pe cel din dreapta şi l-a numit Iachin n(Iachin înseamnă, probabil, El
stabileşte, consolidează), apoi l-a aşezat pe cel din stânga şi l-a numit Boaz o(Boaz
înseamnă, probabil, În El este tăria).
22 Capitelurile de pe vârful stâlpilor erau în formă de crin. Şi astfel, lucrarea
stâlpilor s-a încheiat.
23 Apoi a făcut „marea” turnată. Aceasta era rotundă, avea 10 coţi de la o margine
la cealaltă, era înaltă de 5 coţi, iar de jur împrejur se putea măsura cu un fir de 30 de
coţi p(Aproximativ 15 m).
“Marea” turnată. Aceasta era un spălător gigant pentru diferite spălări ale preoţilor,
corespunzător cu ligheanul de aramă de la tabernacol (Exod. 30,18–21; 38,8). Ea era cam de 5 m
în diametru şi de 2,5 m în înălţime, având o capacitate de 2000 de vedre (v. 26) sau cam 44.000
litri (vezi Vol. I, pag. 166, 167). Aceasta se poate referi la cantitatea de apă pe care o conţine de
obicei, iar afirmaţia din 2 Cronici 4:5, care redă capacitatea ca fiind de 3000 de baţi sau 55.765
litri se poate referi la limita extremă pe care o putea conţine spălătorul. Încercările de a determina
volumul unui „bat”, pe baza măsurătorilor „mării turnate”, au fost fără succes.
„Mările” sunt obiecte obişnuite în templele antice şi cu timpul au fost înlocuite cu apă
curgătoare. În cazul Templului lui Solomon, probabil că apa a fost obţinută din fântâni subterane.
Scopul mării era „pentru spălarea preoţilor” (2Cronici 4:6). Pe reliefurile asiriene sunt reprezentate
ceşti de dimensiuni considerabile, dar nici una nu suportă comparaţie cu „marea” lui Solomon.
Cea mai mare cupă din antichitate, care se cunoaşte, este mult inferioară acestui mare spălător din
Templul lui Solomon. Fără îndoială că acesta a fost o capodoperă unică, ce avea să stârnească
admiraţia tuturor.

~ 45 ~
24 Sub marginea ei, de jur împrejur,se aflau ornamente în formă de tărtăcuţă,câte 10
la fiecare cot q(Un cot măsura între 45-52 cm (50 cm); şi în v. 31), de jur împrejurul
„mării”. Ornamentele erau aşezate în două şiruri, fiind turnate dintr-o singură piesă
cu „marea”.
25 „Marea” era aşezată pe 12 boi, 3 orientaţi spre nord, 3 orientaţi spre apus, 3
orientaţi spre sud şi 3 orientaţi spre răsărit. „Marea” era aşezată deasupra lor, astfel
încât toată partea din spate a trupurilor lor era înspre interior.
Doisprezece boi. Boii probabil că au fost reprezentaţi numai în parte, cu „părţile dinapoi”
ascunse sub curba spălătorului, vizibile fiind numai părţile din faţă ale acestora. Cupe cu
reprezentări artistice sunt binecunoscute în Orient.
Spălătorul era amplasat în partea sud-estică a Templului (v. 39), aproape de altarul cel mare. Din
apropiere de poziţia aceasta ieşea apă, în reprezentarea lui Ezechiel cu privire la Templu
(Ezechiel 47,1). Când Nabucodonosor a luat Ierusalimul, marea de aramă a fost ruptă în bucăţi şi
dusă în Babilon (2 Regi 25,13; Ieremia 52,17).

26 Grosimea ei era de un lat de palmă r(Aproximativ 8 cm), iar marginea ei era

prelucrată ca marginea unui potir, precum cupa unei flori de crin. Ea putea cuprinde
2000 de baţi s(Aproximativ 44 kilolitri;LXX nu conţine această propoziţie)de lichid.
27 El a făcut şi 10 piedestale de bronz, fiecare piedestal având 4 coţi lungime, 4 coţi
lăţime şi 3 coţi înălţime t(Aproximativ 2 m lungime şi lăţime şi 1,5 m înălţime).
Zece piedestale. Acestea erau nişte suporturi mobile, fiecare având 4 roţi de aramă. Pe ele erau
aşezate lighene în formă de lăzi de aramă, late şi lungi de 4 coţi. Este redată o descriere îngrijită a
decoraţiilor şi accesoriilor. În Cipru şi alte locuri au fost găsite suporturi antice, asemănătoare
acestora, echipate cu roţi.

28 Piedestalele au fost făcute în felul următor: ele aveau panele fixate în rame.
29 Pe aceste panele fixate în rame, cât şi pe rame, erau sculptaţi lei, boi şi heruvimi.
Deasupra şi dedesubtul leilor şi boilor se aflau ghirlande suspendate.
30 Fiecare piedestal avea câte 4 roţi de bronz, cu osii de bronz, iar la cele 4 colţuri
ale sale se aflau suporţi decoraţi cu ghirlande de fiecare parte, pe care era fixat un
bazin.
31 Deschizătura lui din interiorul centurii pe care se aflau gravuri ieşea în afară un
cot şi era rotundă, măsurând împreună cu baza ei un cot şi jumătate u(Aproximativ
0,7 m; şi în v. 32); dar ramele piedestalelor erau pătrate, nu rotunde.
32 Cele 4 roţi erau fixate sub panele, iar osiile lor erau prinse de piedestal.
Diametrul fiecărei roţi era de un cot şi jumătate.
33 Roţile erau lucrate ca roţile unui car: osiile, obezile, spiţele şi butucii lor erau toţi
turnaţi.
34 La cele 4 colţuri ale fiecărui piedestal se aflau 4 suporţi care erau dintr-o singură
piesă cu piedestalul.

~ 46 ~
35 În partea de sus a piedestalului se afla o centură rotundă, de o jumătate de cot
v(Aproximativ 0,2 m) înălţime, iar suporţii şi ramele din partea de sus a
piedestalului erau dintr-o singură piesă cu acesta.
36 Pe suprafeţele ramelor şi a suporţilor, au fost sculptaţi heruvimi, lei şi palmieri şi
ghirlande de jur împrejur.
37 Aşa a făcut el cele 10 piedestale. Toate au fost turnate după acelaşi tipar, având
aceeaşi măsură şi aceeaşi formă.
38 Apoi el a construit 10 bazine de bronz, fiecare putând cuprinde 40 de baţi
w(Aproximativ 880 l) şi măsurând 4 coţi. Fiecare bazin era aşezat pe câte unul
dintre cele 10 piedestale.
39 A pus 5 dintre piedestale în partea dreaptă şi 5 în partea stângă a Casei, iar
„marea” a aşezat-o în partea dreaptă, în colţul de sud-est al clădirii.
40 Hiram a mai făcut şi oalele, lopeţile şi cupele. Şi astfel, Hiram a încheiat toată
lucrarea pe care a făcut-o pentru regele Solomon la Casa DOMNULUI:
Lopeţile. „Lopeţile „ şi „cenuşarele” erau folosite în legătură cu serviciile de la altar (Exod 27:3).
Aici nu se dă nici un raport cu privire la altarul de aramă, cu toate că, în darea de seamă a
Cronicilor, el este amintit printre celelalte lucruri făcute de Hiram (2Cronici 4:1).
Cupele. Unele manuscrise ebraice, Septuaginta şi Vulgata, redau aici „oale” ca în v. 45. Oalele
erau vase folosite la fiertul jertfelor de mulţumire (1Samuel 2:13,14). Fiecare lighean era de 40 de
baţi, care, după cele mai recente estimări, era de aproximativ 877 litri. Scriitorii mai timpurii redau
estimări de până la 1450 litri, ceea ce ar fi o greutate de aproximativ 1 1/2 tone. Mobilitatea
vagoanelor antice ducând o astfel de încărcătură este greu de înţeles;5 staţionau la nord de Templu
şi 5, la sud, probabil aproape de altar, pentru că slujeau lucrurilor care erau „aduse ca arderi de tot”
(2Cronici 4:6).

41 cei 2 stâlpi, cele două cupe ale capitelurilor care se aflau pe vârfurile stâlpilor,
cele două seturi de reţele care împodobeau cele două cupe ale capitelurilor de pe
vârfurile stâlpilor,
42 cele 400 de rodii pentru cele două seturi de reţele, cele două şiruri de rodii pentru
fiecare reţea în parte, reţele care acopereau cele două cupe ale capitelurilor de pe
vârfurile stâlpilor,
43 cele 10 piedestale şi cele 10 bazine de pe piedestale,
44 „marea” cu cei 12 boi de sub ea,
45 oalele, lopeţile şi cupele. Toate aceste obiecte pe care Hiram i le-a făcut regelui
Solomon pentru Casa DOMNULUI erau din bronz lustruit.
46 Regele le-a turnat într-un pământ argilos din Câmpia Iordanului, undeva între
Sucot şi Ţortan.
Sucot. Această aşezare era pe partea de răsărit a Iordanului, în teritoriul lui Gad (Geneza 33,17;
Iosua 13,27; Judecători 8,5).

~ 47 ~
47 Solomon a lăsat toate aceste obiecte necântărite, pentru că erau foarte multe; de
aceea greutatea bronzului nu s-a putut cântări.
Necântărite.Cantitatea de bronz folosită la construirea vaselor a fost atât de mare,încât ea n-a fost
cântărită. Arama aceasta fusese luată de David din cetăţile Tibhath şi Chun, cetăţi ale lui
Hadarezer, împăratul Şobei, din Siria (1Cronici 18:5-8). În anticul Orient Apropiat se aflau mari
cantităţi de bronz.
Bronzului. Mai corect „bronz” sau „cupru”. Arama este făurită din combinarea zincului şi
cuprului, în proporţii variate. Folosirea pe scară largă a acestui aliaj datează din vremuri relativ
recente. „Arama” din vremurile biblice era fie cupru curat, fie un aliaj din cupru şi cositor, bronz
propriu-zis.

48 De asemenea, Solomon a făcut toate obiectele care erau în Casa DOMNULUI:

altarul de aur, masa de aur pentru pâinea prezentării,
Altarul de aur. Acesta era altarul tămâierii, care era amplasat înaintea perdelei (1Regi 6:20,22;
Exod. 30:1-10).
Masa de aur. Masa punerii pâinilor înainte (vezi Exod. 25:23–28; 37:10–15). Când David a
predat lui Solomon materialele pe care el le adunase pentru Templu, el i-a dat aur pentru „mesele
punerii pâinilor înainte” (1 Cronici 28,16). Conform cu 2 Cronici 4,8.19, erau 10 mese, 5 pe partea
de nord şi 5 pe partea de sud a încăperii. Este evident că la cele 10 mese, uneori se făcea referire
ca la una singură, după cum este indicat de faptul că Cronicile vorbesc de masa pâinilor pentru
punerea înainte, nu numai la plural, ca mai sus, ci şi la singular (2 Cronici 13,11; 29,18).

49 sfeşnicele din aur curat, 5 în partea dreaptă şi 5 în partea stângă, în faţa

sanctuarului interior x(Vezi nota de la 6:5), mugurii, candelele şi cleştii din aur,
Sfeşnicele. Aceste 10 sfeşnice, 5 pe latura de nord şi 5 pe latura de sud a Sfintei, probabil că erau
ca adaos la sfeşnicul cu 7 braţe, făcut pentru tabernacol (Exod 25,31-40; 37,17-24).

50 lighenele, mucarniţele, cupele, ceştile şi cădelniţele din aur curat, precum şi

balamalele de aur pentru uşile din interiorul Casei (de la intrarea în Locul Preasfânt)
şi pentru uşile de la odaia principală a Casei.
Cupe. Multe dintre articolele amintite aici sunt enumerate pentru tabernacul (Exod 25,31-40;
37,17-24) şi Sanctuar (Exod 25,29.38). Când Ierusalimul a căzut prin Nabucodonosor, toate aceste
articole au fost luate în Babilon (2 Regi 25,14.15).

51 După ce a fost terminată toată lucrarea pe care regele Solomon a făcut-o la Casa
DOMNULUI, Solomon a adus lucrurile pe care tatăl său, David, le închinase
DOMNULUI – şi anume argintul, aurul şi vasele – şi le-a pus în vistieriile Casei
DOMNULUI.
Închinase. David adunase o imensă cantitate de argint şi aur pentru Templu şi mobilierul lui
(1 Cronici 22,3-5, 14-16; 28,14-18; 29,2-5). Multă captură luată în război a fost consacrată
Domnului şi vistieriei Templului (1 Cronici 18,7-11). Se pare că de câtva timp există o astfel de
vistierie, la care Samuel, Saul, Abner şi Ioab, ca şi David, îşi aduseseră contribuţiile lor
(1 Cronici 26,26-28).

Comentarii Ellen G. White: 13, 14 PK 63.

~ 48 ~
Capitolul 8
Chivotul este aşezat în Casa DOMNULUI

1 Atunci Solomon a convocat la Ierusalim sfatul bătrânilor lui Israel a(Lit.: bătrânii
lui Israel, şefi de familii şi de clanuri, recunoscuţi ca autoritate la toate popoarele
orientale; rol de judecători în cadrul comunităţii locale (Deut. 19:12; 21:1-9; 18-21;
22:13-21; 25:5-10) sau lideri militari (Ios. 8:10). Ca instituţie, Sfatul Bătrânilor lui
Israel (lit. bătrânii lui Israel) este atestat în special în perioada monarhiei, cu rol de
consiliu (2 Sam. 3:17; 5:3; 17:4; 1 Regi 20:7); peste tot în carte), toate căpeteniile
seminţiilor şi conducătorii clanurilor israelite ca să mute Chivotul Legământului cu
DOMNUL din Cetatea lui David, adică din Sion.
Solomon a convocat. Raportul despre ritualurile în legătură cu sfinţirea Templului constituie unul
dintre cele mai remarcabile capitole ale Bibliei. Naraţiunea este de mare frumuseţe şi de adâncă
semnificaţie spirituală. În ea, conducători de biserici au găsit în cursul veacurilor, cuvinte de
inspiraţie şi încurajare pentru sfinţirea caselor de închinare. Capitolul acesta se află în contrast
remarcabil cu cel precedent. În acela aflăm detalii formale şi tehnice în legătură cu lucrurile
materiale ale Templului. Aici, pătrunderea într-o adâncă semnificaţie a lucrurilor care au de-a face
cu Casa lui Dumnezeu – venim în contact cu Dumnezeu Însuşi. Ambele capitole au partea lor,
dându-ne un adevărat şi complet tablou al Templului şi semnificaţiei lui, şi nici unul n-ar fi
complet fără celălalt.
Solomon este personajul de seamă care conduce diferitele activităţi în legătură cu sfinţirea
Templului. Maiestatea lui regală este remarcabilă. Dar el pare să fie mai mult decât un împărat
angajat doar în treburi de stat. El este angajat acum într-un deosebit serviciu religios pentru
Dumnezeu. O astfel de slujire cu nici un chip nu avea să micşoreze demnitatea lui regală, ci avea
să o mărească. El îndeplineşte funcţii pe care le aşteptăm de la el, ca împărat, şi mai mult. El
adună pe conducătorii naţiunii şi dă directive conform cu aranjamentul făcut. Dar, făcând aceasta,
se putea aştepta că preoţii vor relua şi îndeplini funcţiile specific religioase. Dar nu acesta este
cazul. Împăratul este cel care sfinţeşte Sanctuarul, care înalţă rugăciunea de consacrare, care
îndeamnă poporul să fie credincios faţă de Dumnezeu şi care rosteşte asupra lor binecuvântarea
divină.
Solomon prezintă exact acel fel de conducere spirituală pe care Dumnezeu îl cere de la acei care
sunt chemaţi să fie conducători în lucrarea Samuel Din nefericire, această conducere a continuat
doar o scurtă perioadă. Acela pe umerii căruia se afla o neegalată concentrare de demnitate
temporară şi spirituală, nu peste mult timp a căzut victima ispitirii de auto-idolatriei. Întrun timp
scurt, umilinţa, devoţiunea şi ascultarea au făcut loc mândriei, ambiţiei şi îngăduinţei, şi daruri
folosite altădată pentru mărirea lui Dumnezeu, au fost denaturate pentru scopuri egoiste şi ambiţie
lumească, cu rezultatul că acela care fusese atât de onorat cu semne ale favorii divine a degenerat
devenind un asupritor, a cărui împărăţie s-a dezbinat la moartea Samuel Israel, urmând exemplul
lui, a pierdut secretul de a găsi pacea şi bogăţia pe pământ, şi teocraţia, înfloritoare altădată, a
devenit o ruină coruptă şi părăsită.
Căpeteniile seminţiilor. La aducerea chivotului sus, pe Muntele Moria, trebuia să participe
căpeteniile lui Israel. Trebuie să fi fost o mare adunare de oameni, bătrâni, căpetenii ale
seminţiilor, căpetenii ale familiilor, pentru că, pe vremea când David a ridicat chivotul lui
Dumnezeu „care stă între heruvimi”, din casa lui Abinadab, spre a-l duce în cetatea lui David,
„aleşii lui Israel” erau în număr de 30.000 (2Samuel 6:1-5).
Chivotul. Cel mai însemnat dintre serviciile de sfinţire a fost aducerea chivotului din cetatea lui
David, la noul cămin din Sfânta Sfintelor Templului. Transportarea chivotului de către David, din
casa lui Obed-Edom la cortul întâlnirii pe care-l făcuse pentru el, în cetatea lui, a fost o ocazie de
mare bucurie, precum şi de mare solemnitate (2Samuel 6:12-19). Chivotul continuând cele două

~ 49 ~
table ale Legii era cel mai de seamă obiect al Sanctuarului.
Vezi o hartă a regatului Israel şi Iuda în timpul lui David şi a lui Solomon

2 Toţi bărbaţii lui Israel s-au adunat la regele Solomon cu prilejul sărbătorii din luna
Etanim b(Numele canaanit al lunii Tişri; era vorba cel mai probabil de Sărbătoarea
Corturilor, şi în v. 65), adică luna a şaptea.
Luna Etanim. Luna este dată, dar anul, nu. Mulţi cred că acesta era anul de după terminarea
Templului. Deoarece Templul a fost terminat în luna Bul, luna a opta (cap. 6: 38), şi deoarece
sfinţirea a avut loc în luna Etanim, luna a şaptea, aceasta ar însemna 11 luni după ce Templul a
fost terminat. Alţii susţin că sfinţirea n-a avut loc decât câţiva ani mai târziu, poate un an jubiliar,
sau al 24-lea an al domniei lui Solomon – 13 ani după terminarea Templului.
După Exil, luna a 7-a a fost numită Tişri, din acadiana sau babiloniana primară Tashritu Tashritu,
„început”. Numele înseamnă un început de an cu această lună. Anul civil al monarhiei unite şi al
regatului lui Iuda începea cu această lună. Ziua întâi a lunii era o zi de consacrare sfântă
(Numeri 29:1), începutul anului nou. În a zecea zi a acelei luni era solemna Zi de ispăşire, când
avea loc curăţirea sanctuarului (Numeri 29:7; Levitic 16:29, 30; 23:27), iar în ziua a 15-a începea
Sărbătoarea Corturilor (Numeri 29:12; Levitic 23:34; Deuteronom 16:13; Neemia 8:14–18;
Ezechiel 45:25). Începutul acestei luni corespundea cam cu luna nouă din Septembrie sau
Octombrie.

3 După ce au venit toţi cei din sfatul bătrânilor lui Israel, preoţii au ridicat Chivotul.
Preoţii. În 2Cronici 5:4 ni se spune că „Leviţii au ridicat chivotul”. Toţi preoţii erau leviţi
(Ioan 3:33), dar nu toţi urmaşii lui Levi erau preoţi. Purtarea chivotului în călătoriile lui era de
fapt, în răspunderea familiei lui Chehat (Numeri 3:31; 4:15; 1Cronici 15:2–15). Dar chehatiţii
puteau să poarte chivotul după ce fusese pregătit pentru călătoria lui, de către Aaron şi fii săi
(Numeri 4:5:15). La trecerea Iordanului şi înconjurarea Ierihonului, preoţii au fost cei care au
purtat chivotul (Iosua 3:6–17; 6:6). Cu ocazia transportării chivotului la locul destinat lui
permanent, în Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon, probabil că această răspundere însemnată
a fost încredinţată unor căpetenii dintre preoţi (1Cronici 15:11,12).

4 Preoţii şi leviţii au mutat Chivotul DOMNULUI, Cortul Întâlnirii şi toate obiectele

sfinte care erau în cort.
Cortul Întâlnirii. Pe vremea aceea, cortul întâlnirii era la Gabaon (1Cronici 16:39, 40;
2Cronici 1:3), dar chivotul era la Ierusalim, într-un cort pe care-l ridicase David pentru el, în
„cetatea lui David” (2Samuel 6:2, 16, 17; 1Cronici 15:1; 2Cronici 1:4).
De aici înainte avea să fie un singur centru naţional de închinare, astfel că lucrurile sfinte din
ambele corturi, cel de la Gabaon şi cel din cetatea lui David, au fost aduse în Templul de pe
Muntele Moria, fie spre a fi folosite sau depozitate în incinta lui (PK 38). Probabil că fiecare grupă
a preoţilor şi leviţilor a adus acum în procesiunea solemnă, lucrurile sacre încredinţate lor. În
conformitate cu legea lui Moise, chehatiţii aveau grija chivotului, masa punerii înainte, sfeşnicul,
altarul şi vasele sanctuarului; gherşoniţii aveau grija cortului însuşi şi a perdelelor lui, iar merariţii,
grija scândurilor, stâlpilor corului întâlnirii şi ai curţii acestuia (Numeri 3:25-37).

5 Regele Solomon şi toată adunarea lui Israel, care se adunase înaintea lui, au stat
împreună înaintea Chivotului şi au jertfit atât de multe oi şi vite, încât n-au putut fi
numărate sau socotite.

Au jertfit atât de multe oi. Această jertfire inaugurală a corespuns la scară mare, ceremonialului
cu ocazia transportării chivotului de către David, de la casa lui Obed-Edom, în cetatea lui David
(2Samuel 6:13; 1Cronici 15:26).

~ 50 ~
6 Preoţii au adus Chivotul Legământului cu DOMNUL la locul lui, în sanctuarul
interior c(Vezi nota de la 6:5; şi în v. 8) al Casei, adică în Locul Preasfânt, sub
aripile heruvimilor.
În sanctuarul interior. Chivotul a fost dus în Locul prea Sfânt, unde, între heruvimi, avea să se
manifeste prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta dovedea sfinţenia Legii lui Dumnezeu. Legea este o
transcriere a caracterului lui Dumnezeu. După cum Dumnezeu este sfânt, tot aşa sunt şi poruncile
Lui, sfinte, drepte şi curate.

7 Heruvimii aveau aripile întinse deasupra locului unde se afla Chivotul, astfel încât
heruvimii acopereau atât Chivotul, cât şi drugii acestuia.
Acopereau…Chivotul. Reprezentând respectul cu care oştile cereşti privesc Legea lui Dumnezeu.

8 Drugilor li se dăduse o asemenea lungime, încât să li se vadă capetele din Locul

Sfânt care era în faţa sanctuarului interior, dar să nu se vadă de afară; ei sunt acolo şi
astăzi.
Drugilor li se dăduse o asemenea lungime. După Exod. 25:15, drugii nu trebuiau să fie scoşi din
verigile lor de la chivot. Dar acum pare să fi fost traşi înainte, în aşa fel încât capetele lor puteau fi
văzute din Locul Sfânt.
Chivotul se pare că a fost aşezat de-a curmezişul Templului, adică la nordsud în Locul prea
Sfânt, fiind umbrit de aripile heruvimilor, nu numai chivotul propriu-zis, ci şi drugii lui. În cortul
întâlnirii, despărţitura dintre Sfânta şi Sfânta o făcea o perdea (Exod. 26,31-33) şi împiedica
vederea chivotului de către cei din Sfânta. În Templu era, după cât se pare, un zid despărţitor (vezi
cele despre 1 Regi 6,16); se pare de asemenea că era şi o perdea (2 Cronici 3,14). Este ştiut că
templul lui Irod avea o perdea care, la răstignire, a fost ruptă în două (Matei 27,51; Marcu 15,38;
Luca 23,45). Drugii puteau să fi fost aşezaţi în aşa fel încât să fie vizibili în parte, dincolo de
terminaţia perdelei, prin uşa deschisă, pentru cei din Locul Sfânt. Vezi cele despre cap. 6,31.
Şi astăzi. Acesta este un indiciu că aceste cuvinte au fost scrise înainte de nimicirea Templului de
către Nabucodonosor. Când în cele din urmă a fost terminată compilarea Regilor, Templul fusese
distrus şi mobilierul lui dus în Babilon (2Regi 14:13, 14; 25:9, 13–17). Multe lucruri, aşa cum se
găsesc acum scrise în rapoartele cărţii Regilor, evident că au fost scrise înainte de Exil şi au fost
declarate ca având forma lor originală, atunci când compilaţia a fost completă.

9 În Chivot nu se mai aflau decât cele două table de piatră puse de Moise la Horeb,
atunci când DOMNUL a încheiat legământ cu israeliţii, după ce aceştia au ieşit din
ţara Egiptului.
Nu se mai aflau decât. Afirmaţia aceasta, repetată în 2Cronici 5:10, pare să indice lămurit că în
chivot nu mai era nimic altceva în afară de cele două table de piatră. Obiectele la care se face
referire în Evrei 9:4, vasul cu mană şi toiagul lui Aaron, la început a fost poruncit să fie puse
„înaintea chivotului mărturiei” (Exod 16,33.34; Numeri 17,2–10). Unii au înţeles aceste cuvinte ca
referinduse la poziţia din faţa chivotului. Cu toate acestea, cuvintele pot să însemne înaintea
tablelor legământului din chivot (vezi EW, p. 32). Nu trebuie să fie nici un conflict între aceste
afirmaţii, pentru că obiectele de valoare ar fi putut fi mutate în timpul tulburatei istorii a lui Israel
şi să nu fi fost în chivot, pe vremea aceasta.
Este ceva neobişnuit de impresionant în această cinstire specială a celor două table ale Legii.
Fiind puse astfel înăuntrul chivotului, deasupra căruia prezenţa lui Dumnezeu se întâlnea cu
poporul Său (Exod. 25:22), Legea este indisolubil legată de Dumnezeu Însuşi. Locul cel mai sfânt
din Templu era Sfânta Sfintelor şi obiectul lui cel mai sfânt era chivotul care conţinea Legea lui
Dumnezeu. După cum Dumnezeu, prin chiar natura Lui, este sfânt şi veşnic, tot aşa este şi Legea
Lui. Tot ceea ce era posibil să fie făcut spre a imprima copiilor Săi sfinţenia veşnică a Legii Sale, a

~ 51 ~
fost făcut de Dumnezeu, în slujbele sfântului Său Templu. Această lege a fost scrisă, sub vechiul
legământ, pe două table de piatră; în noul legământ, ea este scrisă în inimile celor credincioşi
(Ieremia 31,31-33)

10 Când preoţii au ieşit din Locul Sfânt, norul a acoperit Casa DOMNULUI.
A acoperit casa.Acest nor de slavă însemna prezenţa divină aşa cum a însemnat norul care a
apărut pe Sinai (Exod. 24,15-18) şi, iarăşi, la sfinţirea cortului întâlnirii (Exod 40,34-38). Ezechiel,
în viziune, a văzut o slavă asemănătoare deasupra casei lui Dumnezeu (Ezechiel 10,4). Slava Lui,
sub forma unui nor (2Cronici 5:13), a apărut în timp ce glasurile preoţilor se înălţau într-un mare
imn de laudă către Dumnezeu.

11 Preoţii n-au putut rămâne să-şi îndeplinească slujba din cauza norului, căci slava
DOMNULUI umpluse Casa DOMNULUI.
N-au putut rămâne. Aşa de mare a fost această bogată slavă a prezenţei lui Dumnezeu, încât
preoţii care oficiau au fost obligaţi să se retragă pentru un timp.
Tot aşa şi atunci când a fost ridicat prima dată, cortul întâlnirii, Moise n-a fost în stare să intre din
cauza slavei lui Dumnezeu care a umplut cortul cel sfânt (Exod. 40,35). Când Isaia a avut vedenia
lui despre Dumnezeu, bogăţia slavei divine a umplut Templul şi Isaia s-a simţit pierdut din cauză
că venise atât de aproape de prezenţa Domnului (Isaia 6,1-5). Tot aşa şi ucenicii lui Isus s-au
înspăimântat când i-a acoperit norul slavei lui Dumnezeu, pe Muntele schimbării la faţă
(Luca 9,34). Pentru ce au oamenii astfel de reacţii când sunt în prezenţa lui Dumnezeu? Aceasta
este tocmai din cauza naturii lui Dumnezeu, a mărimii şi sfinţeniei Lui, a stării Lui sublime şi a
grandorii Lui, a maiestăţii şi puterii Lui. Chiar şi în prezenţa marilor forţe ale naturii, adesea
oamenii stau cu veneraţie. Dar Dumnezeul cerului este infinit de sfânt, astfel că omul păcătos nu
se poate afla în prezenţa Lui sublimă şi să continue să trăiască. Dumnezeu este ca un foc mistuitor
de care omul nesfânt nu se poate apropia fără să fie nimicit.
Norul din templu, nu era Dumnezeu, ci era un mijloc prin care Domnul Şi-a acoperit prezenţa Sa,
cu scopul ca omul să nu fie mistuit. Atât de mare a fost slava divină cu ocazia sfinţirii Templului,
încât, în ciuda norului acoperitor, preoţii care slujeau, au fost nevoiţi să se retragă în sfântă
venerare. Poate că a fost o conştiinţă a prezenţei divine, asemănătoare cu aceea exprimată prin
cuvintele de admiraţie şi preamărire ale lui David, când chivotul a fost dus în cortul Domnului
(1 Cronici 16,25.27.34).

12 Atunci Solomon a zis: „DOMNUL a spus că va locui în negură.

Atunci Solomon a zis. Solomon a fost profund impresionat de sublimele manifestări ale
apropierii şi mărimii lui Dumnezeu. Cuvintele lui sunt frânte şi neaşteptate, ca unele care vin din
partea unui om adânc mişcat. El vorbeşte cu simţăminte amestecate de veneraţie şi bucurie.
Acestea nu sunt cuvinte pe care şi le-a pregătit cu grijă mai dinainte; ele sunt cuvinte de uimire şi
de laudă, care au izbucnit în mod spontan, ca rezultat al spectacolului la care tocmai asistase.
În negură. Fiind martor la combinaţia de întuneric şi slavă din faţa lui, umbra amestecată cu
lumina, Solomon a fost asigurat că Domnul este acolo şi drept rezultat, el a putut să recunoască în
apariţia norului, semnul că prezenţa divină fusese dăruită Templului pe care îl zidise. Astfel că
primele lui cuvinte au fost explicarea fenomenelor ai căror martori erau atunci. Aceasta este chiar
dovada prezenţei lui Dumnezeu.El este cu noi; nu avem să ne temem de nimic, ci avem toate
motivele să fim recunoscători pentru această ocazie măreaţă.

13 Eu am zidit o Casă măreaţă pentru Tine, un loc unde vei locui pe vecie!”
O Casă măreaţă pentru Tine. Templul a fost zidit ca o casă a lui Dumnezeu. Când cortul întâlnirii
a fost clădit prima dată, în pustie, Dumnezeu spusese: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în
mijlocul lor” (Exod. 25,8). Acel Sanctuar fusese construit şi în el, Domnul Îşi manifestase
prezenţa Sa şi a comunicat cu poporul Său.
~ 52 ~
 Vei locui pe vecie. Israel avea sanctuarul lui, dar sanctuarul nu avea un loc stabil. Cortul întâlnirii
era mutat în pustie, dintr-un loc într-altul.
Nici chiar în Ţara Făgăduinţei el nu avea un loc stabil. Timp de 300 de ani fusese la Şilo, până
când păcatul a făcut ca el să fie iarăşi mutat, mai întâi la Nob (1Samuel 21:1-6; PP 656) şi mai
târziu, la Gabaon (1 Cronici 16,39.40; 2 Cronici 1,3). Acum, în fine, Templul fusese terminat şi, în
cele din urmă, chivotul lui Dumnezeu urma să aibă un loc stabil, un loc în care Dumnezeu să
locuiască în cursul veacurilor. Planul lui Dumnezeu era ca să fie cu poporul Său pentru totdeauna
şi, dacă Israel ar fi rămas credincios faţă de El, această clădire măreaţă ar fi rămas pentru
totdeauna (P 46). Cât de mare trebuie să fi fost bucuria lui Solomon când el a privit înapoi, peste
anii de pregătire şi de clădire ce costaseră atâta nelinişte şi cugetare, spre a înţelege că sarcina sa
fusese îndeplinită şi că această casă, unde Dumnezeu avea să-şi facă locuinţa cu poporul Său,
fusese terminată.

14 Apoi regele s-a întors cu faţa spre întreaga adunare a lui Israel şi a
binecuvântat-o. Întreaga adunare a lui Israel stătea în picioare.
S-a întors cu faţa. Conform cărţii Cronicilor, Solomon făcuse o treaptă de aramă, înaltă de 3 coţi,
care se afla în mijlocul curţii, înaintea altarului, şi de acolo s-a adresat el poporului(2 Cronici 6:12,
13). Până în acest moment, Solomon privise în mod solemn asupra Templului plin de slava
Domnului. Cugetele lui erau în primul rând, la Dumnezeu, şi cuvintele lui erau adresate lui
Dumnezeu. Acum el s-a întors de la Templu şi s-a adresat masei de oameni din faţa lui.
Israel stătea în picioare. Poporul stătea într-o atitudine de atenţie şi respect şi fără îndoială că se
împărtăşea de bucuria şi solemnitatea ocaziei şi era nerăbdător să primească milostiva
binecuvântare a împăratului.

15 El a zis: „Binecuvântat să fie DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, Care a împlinit

prin puterea Sa ceea ce i-a promis tatălui meu, David, când a zis:
Binecuvântat să fie Domnul. Solomon binecuvântează poporul, dar primele lui gânduri sunt din
nou la Dumnezeu, care este singurul izvor al tuturor binecuvântărilor. Cu inima plină de bucurie şi
recunoştinţă şi cu un spirit de adâncă emoţie, el aminteşte ceea ce făcuse Dumnezeu pentru tatăl
său, David transmiţându-i planul Său cu privire la Templu. Profetul Natan a fost acela prin care
Dumnezeu descoperise lui David faptul că nu el, ci fiul său, Solomon, avea să ridice casa
Domnului (2 Samuel 7,4-13).

16 «Din ziua în care l-am scos pe poporul Meu, Israel, din Egipt, nu am ales nici o
cetate din toate seminţiile lui Israel ca să-Mi zidesc acolo o Casă pentru Numele
Meu, ci l-am ales pe David ca să domnească peste poporul Meu, Israel.»
Am ales pe David. Alegerea lui Dumnezeu nu este o alegere determinată de prejudecată sau
preferinţă oarbă, ci de înţelepciune şi iubire. După cum Dumnezeu a ales pe Israel dintre Neamuri,
după cum a ales Ierusalimul dintre numeroasele cetăţi ale lui Israel, tot aşa a ales El pe David, cu
scopuri de binecuvântare şi de mântuire pentru toate popoarele. Când Dumnezeu l-a ales pe David,
El nu S-a uitat la înfăţişarea dinafară, ci la inimă (1 Samuel 16,7).

17 Tatăl meu, David, avea de gând să zidească o Casă pentru Numele DOMNULUI,
Dumnezeul lui Israel.
David,avea de gând. Dorinţa şi ţinta lui David au fost onoarea şi mărirea lui Dumnezeu. Astfel că
în inima lui avea de gând să clădească o casă pentru Domnul. Ce lume diferită ar fi aceasta, dacă
oamenii ar fi preocupaţi mai mult cu clădirea de case pentru Dumnezeu, decât pentru ei înşişi, cu
întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu, decât cu împărăţiile oamenilor. David avea în inima sa
gândul că trebuie să fie o casă pentru Dumnezeu şi drept rezultat, Templul a fost clădit. Templele
pompoase au începuturi umile şi modeste în inima oamenilor.

~ 53 ~
18 Dar DOMNUL i-a zis tatălui meu, David: «Tu te-ai gândit să zideşti o Casă
Numelui Meu şi este bine că te-ai gândit în felul acesta!

Bine că te-ai gândit în felul acesta. Ţinta lui David era bună, chiar dacă nu era întru totul în acord
cu voinţa lui Dumnezeu. Era voinţa lui Dumnezeu ca să fie clădit un templu, dar pentru că David a
fost un om al războiului, dorinţa Domnului n-a fost ca David să fie constructorul (1 Cronici 22,7.8;
28,3).

19 Totuşi, nu tu vei zidi Casa, ci fiul tău; cel ce ţi s-a născut va zidi o Casă Numelui
Meu.»

Nu tu vei zidi. Dumnezeu Şi-a arătat aprobarea faţă de planul lui David, dar cu toate acestea, El a
poruncit ca lucrarea pe care David dorea s-o facă, să fie făcută de altul. Adesea se ivesc ocazii în
care oamenii au planuri de valoare în inima lor, să facă vreo lucrare pentru Dumnezeu, dar, din
cauza anumitor motive, nu întotdeauna bine înţelese, poate din cauza experienţei insuficiente, a
capacităţilor sau a educaţiei, Domnul, în înţelepciunea Sa, hotărăşte ca lucrarea să fie făcută de
alţii. Supunerea lui David faţă de voinţa divină a dovedit atât înţelepciune, cât şi profunzimea
experienţei lui religioase.

20 DOMNUL a împlinit ceea ce a promis. Eu m-am ridicat în locul tatălui meu,

David, m-am aşezat pe tronul lui Israel, aşa cum a promis DOMNUL, şi am zidit Casa
pentru Numele DOMNULUI, Dumnezeul lui Israel.

Domnul a împlinit ceea ce a promis. Voia Domnului a fost mai degrabă să zidească Solomon
decât David, casa Domnului şi planul Lui a fost îndeplinit. Omul poate să facă neplăcută soarta lui
şi a altora, prin aceea că se aşează în îndărătnicie împotriva voinţei lui Dumnezeu. Ceea ce aduce
cel mai mare progres în lucrarea lui Dumnezeu este conlucrarea cu Dumnezeu. Solomon, zidind
Templul în armonie cu voinţa divină, s-a aşezat pe sine pe calea binecuvântării cereşti. Şi-atunci,
Dumnezeu Şi-a împlinit cuvântul Său. Solomon a fost unealta, iar Dumnezeu, puterea activă.

21 Am pregătit acolo un loc pentru Chivotul în care se află legământul DOMNULUI,

pe care l-a încheiat cu strămoşii noştri după ce i-a scos din ţara Egiptului.”

Legământul. Cele 10 porunci sunt numite aici „legământul”, pentru că ele alcătuiau temelia
legământului dintre Dumnezeu şi poporul Său. Legământul era un plan prin care principiile sfinte
descoperite în Lege trebuiau să fie reproduse în om. În felul acesta, printr-o vorbire figurată,
Legea este numită legământ. Din cele mai vechi timpuri ale omului, dorinţa lui Dumnezeu a fost
de a scrie sfânta Sa Lege în inimi omeneşti.

Rugăciunea lui Solomon

22 După aceea, Solomon s-a aşezat înaintea altarului DOMNULUI şi, stând în
prezenţa întregii adunări a lui Israel, şi-a întins mâinile spre cer

Solomon s-a aşezat. Naraţiunea din Cronici este mai completă. Este adevărat că în timpul
cuvântului său de deschidere, Solomon a stat în picioare (2 Cronici 6,12), dar acum, după ce a
terminat cuvântul de deschidere, el „s-a aşezat în genunchi” (2 Cronici 6,13) pentru rugăciunea de
sfinţire.

~ 54 ~
23 şi a zis: „DOAMNE, Dumnezeul lui Israel, nu este nici un dumnezeu asemenea
Ţie, nici sus în ceruri, nici jos pe pământ: Tu păstrezi legământul şi îndurarea d(Sau:
păstrezi cu loialitate legământul; sau: păstrezi legământul dragostei) faţă de
slujitorii Tăi, care umblă înaintea Ta din toată inima lor!
24 Tu Ţi-ai ţinut promisiunea faţă de robul Tău, tatăl meu, David; ce ai spus cu gura
Ta, ai împlinit cu mâna Ta, cum se vede astăzi.
Ţi-ai ţinut. Începând cu rugăciunea sa, Solomon mulţumeşte şi laudă pe Dumnezeu pentru că a
împlinit făgăduinţa Sa faţă de David, cu privire la un urmaş pe tron şi la zidirea Templului, şi-L
imploră să continue făgăduinţa Sa cu privire la succesiune neîntreruptă.

25 DOAMNE, Dumnezeul lui Israel, împlineşte ce ai promis robului Tău, tatăl meu,
David, când ai zis: «Nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş care să stea înaintea Mea
pe tronul lui Israel, dacă fiii tăi vor veghea la calea lor şi vor umbla înaintea Mea tot
aşa cum ai umblat şi tu.»
26 Acum, Dumnezeul lui Israel, împlinească-se promisiunea pe care ai făcut-o
robului Tău David, tatăl meu.
27 Dar va locui într-adevăr Dumnezeu pe pământ? Iată că nici chiar cerurile şi
cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu atât mai puţin Casa aceasta pe care am
zidit-o eu!
Va locui într-adevăr? Sanctuarul a fost construit ca locaş pentru Dumnezeu. David, mutând
chivotul, a făcut cunoscut faptul că Dumnezeu alesese Sionul şi „l-a dorit ca locuinţă a Lui”,
făgăduind că El avea să facă din El, locul Lui „de odihnă pe vecie” şi că El va locui acolo
(Psalmul 132,13.14). Dar când Solomon a contemplat măreţia şi grandoarea lui Dumnezeu, Cel
care locuieşte în veşnicie, care „a măsurat apele cu mâna Lui şi a măsurat cerurile cu palma, a
strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură, a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu
cumpăna” (Isaia 40,12), părea de neconceput ca un astfel de Dumnezeu să-Şi aibă locuinţa pe
pământ, într-o casă ca aceea pe care o clădise Solomon. Gândul exprimat aici ilustrează un
contrast constant care parcurge Biblia întreagă. Pe de o parte este cea mai profundă şi
neschimbătoare concepţie a nemărginirii lui Dumnezeu, veşnic, nevăzut, necuprins, a înălţimii şi
sfinţeniei Domnului, marele „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor” (Apocalipsa 19,16). Pe
de altă parte, este o tot atât de vie concepţie că nemărginitul Iehova este un Dumnezeu care este
foarte aproape, care este un prieten al omului şi un însoţitor personal pentru toţi, Unul care umblă
şi vorbeşte cu oamenii şi locuieşte în sanctuare pământeşti, făcute ca locaş sfânt pentru El.
Niciodată nu va înceta să fie un izvor de uimire că Cel atât de puternic şi transcendental să
consimtă să ia seama la omul muritor şi să vină să locuiască în sanctuare de lemn simplu şi piatră,
şi în inima omenească.

28 DOAMNE, Dumnezeul meu, ia aminte la rugăciunea slujitorului Tău şi la cererea

lui! Ascultă strigătul şi rugăciunea pe care Ţi-o face slujitorul Tău astăzi!
Ia aminte. Cuvintele curg dintr-o inimă adânc mişcată de simţăminte amestecate de adorare şi
umilinţă. Omul este întru totul nevrednic să aibă ca însoţitor pe Creatorul întregului univers. Un
templu de pe pământ nu merită prezenţa Celui Sfânt care „întinde cerurile ca o mahramă subţire şi
le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el” (Isaia 40,22). Oricât de nevrednic ar putea fi omul,
oricât de nevrednic ar putea fi Templul, Solomon se roagă ca Dumnezeu să mai ia seamă de
această clădire de pe pământ, zi şi noapte, şi din ceruri, locul locaşului Său celui adevărat, să
asculte la stăruitoarele rugăciuni ale oamenilor.

~ 55 ~
29 Fie ca ochii Tăi să vegheze zi şi noapte asupra acestei Case, asupra locului
despre care ai zis: «Acolo va fi Numele Meu!» Ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face
slujitorul Tău cu privire la acest loc.

30 Ascultă cererea slujitorului Tău şi a poporului Tău, Israel, când se va ruga înspre
acest loc. Ascultă din tărâmul locuinţei Tale, din ceruri, ascultă şi iartă.

Iartă. Solomon recunoaşte că fiecare om care înalţă o rugăciune spre ceruri are nevoie de iertare.
Acest simţământ de vinovăţie şi de nevoie după iertarea Cerului se află pe parcursul întregii
rugăciuni stăruitoare, înălţate de Solomon în favoarea sa şi a poporului său (v. 34, 36, 39, 50).
Solomon ştia că iertarea păcatelor avea să fie cea mai arzătoare dorinţă a celor care se rugau. El
mai ştia de asemenea că speranţa omului de a primi răspuns la cererile sale avea să se întemeieze
în mare măsură, pe îndurarea iertătoare de păcat a lui Dumnezeu.

31 Când va păcătui cineva împotriva semenului său şi va fi obligat apoi să facă un

jurământ, când va veni să jure înaintea altarului din Casa aceasta,

Împotriva semenului său. Aceasta este prima dintr-o serie de rugăciuni pentru cazuri particulare,
7 în total, în care este invocată îndurarea iertătoare a lui Dumnezeu. Primul caz cuprinde păcatul
individual al omului împotriva aproapelui său.

32 ascultă din ceruri, lucrează şi judecă-i pe slujitorii Tăi, condamnându-l pe cel

nelegiuit, aruncând asupra capului lui faptele lui, şi îndreptăţindu-l pe cel drept,
răsplătindu-i potrivit cu dreptatea lui!

Condamnându-l pe cel nelegiuit. Solomon cere aici ca Dumnezeu să îngăduie ca lucrările

nedreptăţii şi căile dreptăţii să aducă roadele lor, în viaţa celor în cauză. Mai mult decât mulţi
înţeleg, atât răul, cât şi binele aduc rod în această lume, fiecare după soiul lui. „Ceea ce seamănă
omul, aceea va şi secera.” (Galateni 6:7) „Neprihănirea păzeşte pe cel nevinovat, dar răutatea
aduce pierzarea păcătosului.” (Proverbe 13:6; vezi şi Proverbe 14,34; 11,5.19) Când Israel a căzut,
se putea, pe drept, spune: „o, Israele, te-ai nimicit pe tine însuţi!” „Căci ai căzut prin nelegiuirea
ta.” (Osea 13,9; 14,1).

33 Când poporul Tău, Israel, fiind biruit de duşman pentru că a păcătuit împotriva
Ta, se va întoarce la Tine, va da slavă Numelui Tău, Ţi se va ruga şi va căuta
bunăvoinţa Ta în Casa aceasta,

Israel,fiind biruit. Înainte ca naţiunea lui Israel să fie întemeiată, Domnul a prezis exact care avea
să fie rezultatul păcătuirii. Poporul avea să fie bătut în faţa vrăjmaşilor lor (Levitic 26,14.17;
Deuteronom 28,15.25). Îndurarea Cerului avea să fie retrasă şi vrăjmaşilor avea să li se îngăduie
să-i doboare.
Se va întoarce. Pedeapsa aduce adesea pocăinţă, pentru că, atunci când „se împlinesc judecăţile
Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isaia 26:9). Solomon nu se roagă pentru
îndurarea Domnului pentru aceia care persistă în răzvrătire şi păcat, ci numai pentru aceia care
recunosc păcatele lor şi se întorc la El. Pentru toţi aceştia iertarea este sigură (1 Ioan 1,9).

34 ascultă din ceruri, iartă păcatul poporului Tău, Israel, şi adu-l înapoi în ţara pe
care le-ai dat-o strămoşilor lui!

~ 56 ~
35 Când cerul va fi închis şi nu va mai fi ploaie pentru că au păcătuit împotriva Ta,
iar ei se vor ruga înspre acest loc, vor da slavă Numelui Tău şi se vor întoarce de la
păcatul lor pentru că i-ai pedepsit,
Va fi închis. Când Dumnezeu Îşi retrage mâna Sa ocrotitoare, adesea forţele naturii devin agenţi
ai judecăţii. Solomon admite că în viitor, judecata de secetă anunţată în chip ameninţător de Moise
(Levitic 26:19; Deuteronom 28,23.24) avea să devină realitate.

36 ascultă din ceruri şi iartă păcatul slujitorilor Tăi şi al poporului Tău, Israel.
Învaţă-i calea cea bună pe care trebuie să meargă şi trimite ploaie peste ţara Ta, pe
care i-ai dat-o ca moştenire poporului Tău!
37 Când va fi în ţară foamete, molimă, filoxeră, mană, lăcuste sau omizi, când
duşmanul lor le va asedia cetăţile, orice urgie sau boală ar veni,
Foamete. Calamităţile enumerate au fost în mod distinct anunţate ca avertizare în codul mozaic
(Levitic 26,16.20.25; Deuteronom 28,22.35.38.42). Se întâmplă aşa că, atunci când oamenii
părăsesc căile dreptăţii, astfel de judecăţi sunt înmulţite şi când ele se dau pe faţă, de-a lungul şi
de-a latul ţării, lumea poate să ştie că mâna Domnului, care le reţinea este retrasă.

38 dacă cineva din popor sau dacă tot poporul Tău, Israel, va face rugăciuni şi
cereri, recunoscându-şi fiecare întinarea inimii lui şi va întinde mâinile spre Casa
aceasta,
Întinarea. Pentru fiecare om, a cunoaşte „mustrarea cugetului lui” înseamnă a-şi recunoaşte
păcătoşenia şi partea pe care o avea în aducerea nenorocirilor care devastau ţara. Plaga din ţară îşi
avea originea în plaga inimii. Plaga inimii este adevărata plagă, cauza de bază a tuturor plăgilor.
Numai dacă efectele rele ale păcatului sunt recunoscute şi numai dacă păcatul este înlăturat, există
o speranţă de tratare a multor altor boli care bântuiesc în lume şi ameninţă să o reducă la o ruină
pustie.

39 ascultă din ceruri, tărâmul locuinţei Tale, şi iartă-l! Lucrează şi răsplăteşte-i

fiecăruia după faptele lui, Tu Care cunoşti inima fiecăruia, căci numai Tu cunoşti
inimile tuturor oamenilor.
Tu Care cunoşti. Numai Dumnezeu cunoaşte într-adevăr inima. Mulţi oameni au puţină sau nici o
înţelegere a relelor propriei inimi şi a bolilor pe care le aduc asupra lor înşile şi asupra lumii din
jurul lor, ca rezultat al păcatului care se ascunde acolo. Dumnezeu cunoaşte inima şi El ştie cum să
schimbe inima, cum să creeze pentru om o „inimă curată” şi să pună în el „un duh nou şi
statornic” (Psalmul 51,10).

40 Astfel, ei se vor teme de Tine în tot timpul cât vor trăi în ţara pe care le-ai dat-o
strămoşilor noştri.
41 De asemenea, când străinul, care nu este din poporul Tău, Israel, va veni dintr-o
ţară îndepărtată datorită Numelui Tău,

Străinul. Secţiunea aceasta este o importantă şi fericită digresiune în seriile referinţelor la Israel.
Bărbaţi din ţări străine, îndepărtate, aveau să vină să onoreze şi să se închine Domnului.

~ 57 ~
42 căci oamenii vor auzi despre Numele Tău cel mare, despre mâna Ta cea tare şi
despre braţul Tău cel întins, deci când va veni şi se va ruga înspre această Casă,
Căci oamenii vor auzi. Iehova nu era numai Dumnezeul lui Israel, ci al lumii întregi. Era planul
Lui ca Israel să facă cunoscut Numele Său în întreaga lume, astfel încât, oamenii de pretutindeni
să poată auzi despre bunătatea şi îndurarea Lui şi să se alăture lui Israel în închinare.

43 ascultă din ceruri, tărâmul locuinţei Tale, şi dă-i acelui străin tot ceea ce-Ţi va
cere, pentru ca toate popoarele pământului să-Ţi cunoască Numele, să se teamă de
Tine aşa cum se teme poporul Tău, Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat
peste această Casă, pe care am zidit-o eu.
Ascultă din ceruri. Cât de diferit era spiritul lui Solomon în această ocazie, faţă de acela care a
stăpânit poporul evreu în anii care au urmat. Legământul lui Dumnezeu trebuia să cuprindă nu
numai o naţiune, ci pe toate. Îndurarea Lui nu era numai pentru evrei, ci pentru toţi care erau
dispuşi să-L recunoască. Când Templul a fost clădit prima dată, Solomon i-a amintit pe străinii
altor ţări, ca şi ei să poată auzi de legământul de îndurare al lui Dumnezeu şi să vină la Templu să
I se închine. Israel trebuia să fie o lumină care trebuia să lumineze lumea. Dacă ei ar fi fost
credincioşi faţă de misiunea lor divină, naţiunea n-ar fi pierit, ci ar fi continuat să crească, până
când ar fi cuprins toate naţiunile pământului, până când Ierusalimul ar fi devenit metropola lumii,
iar Templul lui ar fi devenit izvorul unui râu de viaţă spre a aduce sănătate şi vindecare pentru toţi
(Zaharia 14:8).

44 Când poporul Tău va merge la război împotriva duşmanului său, acolo unde îl
vei trimite, şi se va ruga DOMNULUI înspre cetatea pe care ai ales-o Tu şi înspre
Casa pe care am zidit-o pentru Numele Tău,
45 ascultă din ceruri rugăciunea lor şi cererea lor şi fă-le dreptate.
46 Când vor păcătui împotriva Ta – căci nu este om care să nu păcătuiască – şi,
mâniindu-Te pe ei, îi vei da pe mâna duşmanilor lor care îi vor duce captivi într-o
ţară vrăjmaşă, îndepărtată sau apropiată,
Când vor păcătui. Aceasta este cererea de încheiere a lui Solomon. Cu o viziune aproape
profetică, cugetele sale se îndreaptă spre o zi din viitor, când din cauza păcatului, Israel avea să fie
părăsit de Domnul şi să cadă în mâini străine, pentru a fi duşi într-o ţară străină. O astfel de
posibilitate fusese prezisă de Moise (Deuteronom 28,45.49–52.63.64).
Care să nu păcătuiască. Cunoscând slăbiciunea cărnii, cunoscând că nu există om care să nu
păcătuiască, în faţa lui Solomon se ridică grava posibilitate că Israel ar putea să păcătuiască atât de
grav împotriva Domnului, încât prezenţa Sa să fie retrasă de la ei, iar ei aveau să cadă în mâini
vrăjmaşe. El se roagă foarte stăruitor ca Dumnezeu să Îşi amintească de ai Săi, într-un astfel de
ceas tragic. Ce interval scurt între măreţie şi mormânt! Templul terminat, Templul nimicit! O zi de
glorie, o zi de blestem! Solomon, înălţându-şi glasul în cea mai stăruitoare cerere către Dumnezeu,
ca această casă să fie locaşul Domnului, pentru totdeauna, chiar în ceasul sfinţirii, a înţeles bine
rezultatele tragice pe care le aduce păcatul. În conformitate cu aceasta, găsim în rugăciunea lui
acest amestec de bucurie şi întristare, de măreţie şi cenuşă, de cinste şi ruşine. Rareori a mai fost
înălţată o rugăciune pentru popor, cu speranţe atât de înalte, rareori a fost pronunţată o rugăciune
pentru oameni, cu un spirit atât de umilit, ca în acest ceas al sfinţirii Templului lui Dumnezeu.
Aceasta a fost o rugăciune a făgăduinţei şi a profeţiei, a viziunilor gloriei divine şi a josniciei
omului păcătos.

~ 58 ~
47 dacă acolo, în ţara în care au fost luaţi captivi, îşi vor cerceta inimile, dacă se vor
întoarce la Tine şi vor căuta bunăvoinţa Ta în ţara celor ce i-au luat captivi,
spunând: «Am păcătuit, am greşit şi am săvârşit răul!»,
Dacă…îşi vor cerceta inimile. În ceasul celei mai mari tragedii, totdeauna este speranţă. Nu are
importanţă cât de înjosit putea să fie Israel, ca urmare a păcatului, dacă ei doar aveau să se coboare
în ei înşişi şi să recunoască greşeala şi stricăciunea lor, şi dacă aveau să aleagă calea cea bună,
aveau totuşi să afle îndurare la Dumnezeu.

48 dacă de acolo, din ţara duşmanilor lor care i-au luat captivi, se vor întoarce la
Tine din toată inima lor şi din tot sufletul lor, dacă Ţi se vor ruga cu mâinile
îndreptate înspre ţara lor, pe care le-ai dat-o strămoşilor lor, înspre cetatea pe care
Tu ai ales-o şi înspre Casa pe care am zidit-o eu pentru Numele Tău,
Cu mâinile îndreptate spre ţara lor. Când s-a rugat în Babilon, Daniel s-a tânguit în faţa
ferestrelor lui deschise spre Ierusalim (Daniel 6,10).

49 atunci ascultă din ceruri, tărâmul locuinţei Tale, rugăciunea lor şi cererea lor şi
fă-le dreptate.
50 Iartă poporul Tău, cel ce a păcătuit faţă de Tine! Iartă toate fărădelegile pe care
le-au săvârşit împotriva Ta şi fă să găsească îndurare la cei ce i-au luat captivi, ca să
le arate milă;
Iartă poporul Tău. Această rugăciune a lui Solomon, înălţată cu 3 secole şi jumătate înainte de
Exil, se aseamănă foarte mult cu rugăciunea lui Daniel, de pe vremea când robia din Babilon se
apropia de sfârşit (Daniel 9,2-19). Pe vremea când sfinţea Templul, părea că este puţină nevoie de
o astfel de rugăciune. Dar cu o privire inspirată, Solomon a întrezărit ceasul când, acel Templu
splendid avea să zacă în ruine, când Ţara Făgăduinţei avea să fie o ţară a amărăciunii, şi a tristeţii,
şi copiii lui Israel aveau să fie alungaţi într-o ţară străină. Este mişcător faptul că în ceasul celei
mai mari glorii a lui Israel, Solomon a înălţat acelaşi fel de rugăciune pe care Daniel a înălţat-o în
ceasul celei mai mari ruşini a naţiunii lui. Era nevoie de ambele rugăciuni şi ambele au fost
ascultate. Prima n-a fost numai o rugăciune, ci a fost şi o solie de avertizare care avea să abată
nenorocirea care urma să fie adusă de fărădelege. Cealaltă avea să se înalţe spre Dumnezeul din
ceruri care aştepta doar o pocăinţă adevărată din partea poporului Său, înainte de a îngădui
întoarcerea lor din robie.

51 căci ei sunt poporul Tău şi moştenirea Ta, poporul pe care l-ai scos din Egipt, din
mijlocul cuptorului de fier!
Căci ei sunt poporul Tău. Motivul pentru existenţa lui Israel ca popor deosebit a fost că Domnul
îl alesese dintre neamuri şi-l aşezase în Ţara Făgăduinţei (Exod 19,4-6; Deuteronom 9,29:
2 Samuel 7,23; Psalm 135,4). Deoarece Israel aparţinea lui Dumnezeu, ei aveau asigurarea că
Dumnezeu îi va iubi şi-i va ajuta, că mâna Lui cea dreaptă îi va susţine şi că în ceasul celei mai
mari nenorociri, ei nu vor avea ocazie să se teamă (Deuteronom 33,26; Isaia 41,8-14; 43,1-6).
Deoarece cea mai mare grijă a lui Dumnezeu era fericirea şi bunăstarea copiilor Săi, copiii Lui
simţeau că aveau dreptul, în aducerea stăruitoare a cererilor lor, să-I ceară să nu-i părăsească pe ai
Săi. Totuşi, numai acest lucru, nu avea să le garanteze succesul. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt
condiţionate şi acela care aşteaptă binecuvântarea, trebuie să îndeplinească condiţiile.
L-ai scos din Egipt. Eliberarea din Egipt era istorie. Faptul că Dumnezeu scosese pe Israel din
cuptorul de fier al Egiptului, niciodată nu putea fi schimbat. În acest fapt, Solomon a găsit
puternicul argument pentru o altă eliberare, dacă Israel din nou s-ar afla zdrobit sub călcâiul unui
stăpân străin. Când, mai târziu, Ieremia a comparat eliberarea din robia babiloniană cu aceea din

~ 59 ~
Egipt, el a declarat că, având în vedere restatornicirea mai mare care avea să vină, Israel nu avea
să mai spună: „Viu este Domnul care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel”, ci „Viu este
Domnul care a scos pe copiii lui Israel din ţara de la miazănoapte.” (Ieremia 16,14.15; compară cu
23,7.8).

52 Fie ca ochii Tăi să fie deschişi la cererea slujitorului Tău şi la cererea poporului
Tău, Israel, ca să-i asculţi ori de câte ori vor striga către Tine după ajutor,
53 căci Tu, Stăpâne DOAMNE, i-ai pus deoparte dintre toate popoarele pământului
pentru a fi moştenirea Ta, după cum i-ai spus robului Tău Moise când i-ai scos pe
strămoşii noştri din Egipt!”
Tu…i-ai pus deoparte…pentru a fi moştenirea Ta.Acesta este motivul final şi cel mai puternic pe
care Solomon îl socoteşte ca posibil de prezentat de ce ar trebui ca Dumnezeu să-Şi aducă aminte
de poporul Său, Israel. Ei sunt moştenirea Domnului, pe temeiul repetatelor Lui pretenţii şi a des
repetatelor Lui făgăduinţe. Domnul a descoperit prin Moise că El avea să facă pe Israel, poporul
Său deosebit, ales dintre toate popoarele pământului (Exod. 19,5.6; Deuteronom 14,2). Lepădarea
lor acum ar fi însemnat pentru Domnul să pună în primejdie onoarea sfântului Său Nume
(Exod 32:12,13; Numeri 14,13.14). Cereri stăruitoare au fost înălţate către Dumnezeu, în vremuri
de strâmtorare, ca Domnul să elibereze pe Israel, pentru onoarea Numelui Său (Psalmul 79,9.10) şi
de dragul cetăţii şi a poporului chemat după Numele Lui (Daniel. 9:19). Pe vremea lui Ezechiel,
Domnul a declarat că „am avut în vedere Numele Meu ca să nu fie pângărit în ochii Neamurilor”
(Ezechiel 20,9.14; compară cu 21,2) atunci când a lucrat atât de cu putere în eliberarea lui Israel
din Egipt.

54 Când Solomon a terminat de spus toată această rugăciune şi cerere DOMNULUI,

s-a ridicat dinaintea altarului DOMNULUI, unde stătuse îngenuncheat, cu mâinile
ridicate spre cer
Când Solomon a terminat de spus toată această rugăciune. Solomon a înălţat cea mai remarcabilă
şi cea mai mişcătoare rugăciune. Ea cuprindea nu numai pe Israel, ci şi pe străinii din depărtări; ea
a fost atât pentru individ, cât şi pentru popor, pentru generaţiile încă nenăscute, cât şi pentru cei
din curţile de atunci ale Templului, pentru cei credincioşi faţă de cauza lui Dumnezeu, cât şi
pentru cei al căror picior se putea să-i ducă pe căi greşite. Într-adevăr, subiectul cel mai important
al întregii rugăciuni este adânca şi sincera îngrijorare pentru cei care aveau să se găsească în cea
mai mare nevoie de harul divin, acei care puteau păcătui împotriva Domnului şi care vor avea
nevoie să fie aduşi înapoi. O astfel de rugăciune putea să vină numai dintr-o inimă plină de
compătimire şi de iubire, o inimă încălzită de mila şi îndurarea lui Dumnezeu. În aceste cuvinte
ale lui Solomon nu există nici un efort cu efecte retorice, nici o încercare de a se arăta, nici o
dorinţă de a prezenta cuvinte care aveau să primească aclamarea oamenilor, dar care să nu ajungă
la urechea lui Dumnezeu. Rugăciunea aceasta a fost sinceră; ea venea de pe buzele unui bărbat al
lui Dumnezeu. Când a fost isprăvită, Domnul Şi-a arătat aprobarea prin a doua neobişnuită arătare
a puterii şi măreţiei – coborând foc din cer pentru a mistui jertfa şi a umple Templul cu slavă
(2 Cronici 7,1-3).

55 şi, stând în picioare, a binecuvântat întreaga adunare a lui Israel cu voce tare,
zicând:
Stând în picioare, a binecuvântat întreaga adunare.La încheiere, Solomon a binecuvântat pentru a
doua oară toată adunarea. Pronunţarea acestei binecuvântări formale a fost un act religios distinct.
Lui Aaron şi fiilor lui le fusese dată sarcina specială şi privilegiul de a pronunţa binecuvântarea
divină (Numeri 6,23-26). Faptul că acum Solomon a pronunţat aceste cuvinte de binecuvântare

~ 60 ~
finală dovedeşte importanţa cea mai mare pe care el o dădea lucrurilor spiritului. Ca împărat, el nu
s-a interesat numai de lucrurile obişnuite ale statului, ci şi de bunăstarea spirituală a supuşilor săi.

56 „Binecuvântat să fie DOMNUL Care i-a dat odihnă poporului Său, Israel, potrivit
cu tot ceea ce a promis. Dintre toate promisiunile bune pe care le-a rostit prin robul
Său Moise, nici una n-a rămas neîmplinită.
N-a rămas neîmplinită. Cuvinte asemănătoare au fost rostite de Iosua (Iosua 21,45; 23,14).
Dumnezeu niciodată nu înşeală aşteptările. El a făcut multe făgăduinţe poporului Său şi El este
credincios în aducerea la îndeplinire (Evrei 10,23). Dacă oamenii nu ajung să primească
binecuvântările pe care le-a permis Domnul să li le dea, este din cauza omului. Domnul făgăduise
să dea lui Avraam şi seminţei lui, ţara Palestinei ca o moştenire veşnică (Geneza 12,7; 13,15;
17:8), dar urmaşii după trup ai lui Avraam au pierdut dreptul la această moştenire, din cauza
fărădelegilor lor făcute împotriva Domnului (2 Regi 17,7–23; Ieremia 7,3-15; Ieremia 25,4–9).

57 DOMNUL, Dumnezeul nostru, să fie cu noi aşa cum a fost cu strămoşii noştri; să
nu ne părăsească şi să nu ne lase,
Domnul,Dumnezeul nostru,să fie cu noi. Ca Dumnezeu al iubirii, Dumnezeu doreşte să fie cu
poporul Său. Templul Său a fost clădit pentru ca El să poată locui între ei (Exod. 25,8;1 Regi 6:12,
13). Isus a venit în lume ca Emanuel, „Dumnezeu cu noi” (Matei 23) şi când El a plecat,
făgăduinţa Lui a fost că El va fi cu poporul Său „în toate zilele, până la sfârşitul veacului”
(Matei 28,20). În inima fiecărui adevărat copil al lui Dumnezeu nu există dorinţă mai intensă, mai
adâncă, mai arzătoare,decât de a câştiga prezenţa lui Dumnezeu(Psalmul 42,1,2;Apocalipsa 22:20,
21).

58 ci să ne încline inimile spre El ca să umblăm în toate căile Lui şi să păzim

poruncile, legile şi hotărârile Lui, pe care le-a dat strămoşilor noştri.
Ci să ne plece inimile. Dorinţa de a urma căile Domnului şi de a păzi poruncile Lui este o dorinţă
sădită pe cale divină.
Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este permanent la lucru, călăuzind pe oameni pe calea adevărului şi
a ascultării. Cu cât un om se apropie mai mult de Domnul, cu atât mai deplin părăseşte lucrurile
păcătoase, pământeşti şi cu atât mai mult este gata să facă tot ceea ce cere Dumnezeu. Duhul lui
Dumnezeu conduce pe oameni să asculte şi îi face să păzească porunca Legii, dar nu face aceasta
împotriva voinţei omului. Când oamenii sunt gata să asculte, ei ajung să încline spre ascultare. Cu
cât un om se apropie mai mult de Domnul, cu atât mai deplin gândurile lui Dumnezeu devin
gândurile lui şi căile lui Dumnezeu, căile lui. Când omul vine la Domnul în umilinţă de spirit şi cu
inimă deschisă, doritor de a învăţa căile Lui şi de a umbla pe ele (Psalmul 119,26.27.30.32-36), el
începe să-şi dea seama că ascultarea de Dumnezeu este o chestiune de plăcere mai degrabă, decât
datorie, şi că legea lui Dumnezeu este o lege a slobozeniei (Psalm 119,45.47.97; Iacov 1,25; 2,12),
mai degrabă, decât un jug.

59 Fie ca aceste cuvinte ale mele, pe care le-am adus înaintea DOMNULUI, să fie zi
şi noapte înaintea DOMNULUI, Dumnezeul nostru, pentru a face dreptate slujitorului
Său şi poporului Său, Israel, după nevoile zilnice
60 şi pentru ca toate popoarele pământului să ştie că DOMNUL este Dumnezeu şi că
nu este altul.

Toate popoarele. Acesta este marele scop al lui Dumnezeu şi acesta este scopul care ar trebui să
fie cel mai de seamă în inima fiecărui copil al Împărăţiei, pentru ca toate popoarele pământului să
poată ajunge să cunoască pe Domnul şi să aibă parte de părtăşie şi slujire.

~ 61 ~
61 Dar inimile trebuie să vă fie în întregime ale DOMNULUI, Dumnezeul nostru,
trăind după hotărârile Lui şi păzind poruncile Lui ca şi astăzi.”
Să fie în întregime. Scripturile arată lămurit că desăvârşirea caracterului este o condiţie
preliminară a intrării în împărăţia cerurilor. Norma desăvârşirii se află în acele principii de
dreptate şi de iubire, cuprinse în poruncile lui Dumnezeu (Matei 19:16-21; Luca 10:25–28;
Deuteronom 5:2–22, 29–33; 6:3–5). Evanghelia, descoperită în simboluri în VT, şi în totală
claritatea, în NT, arată cum putem obţine desăvârşirea despre care a vorbit Solomon.

Inaugurarea Casei DOMNULUI

62 Apoi, regele împreună cu tot Israelul au adus jertfe înaintea DOMNULUI.

63 Solomon I-a adus DOMNULUI 22.000 de boi şi 120.000 de oi ca jertfă de pace
e(Vezi nota de la 3:15; şi în v. 64). Astfel, regele şi tot poporul Israel au sfinţit Casa
DOMNULUI.
Solomon I-a adus Domnului…jertfă de pace.Adunarea s-a încheiat cu aducerea de jertfe.
Solomon a junghiat zeci de mii de vite. În aducerea acestor jertfe, Solomon nu îndeplinea la acea
dată, funcţia unui preot, el a adus jertfele sale în acelaşi sens în care oricine altcineva îşi aducea
jertfele înaintea Domnului (Levitic 2,1; 3,7.12). Jertfele amintite aici sunt identificate cu jertfe de
mulţumire (de pace). La astfel de jertfe, numai o parte a jertfei era arsă pe altar, ca „un miros
plăcut Domnului” (Levitic 3,3-5.14–17). Partea rămasă era mâncată de cel care aducea jertfa şi
familia sau prietenii acestuia (Levitic 7,15-21). Jertfa aceasta nu era o jertfă de ispăşire, ci o jertfă
de mulţumire, adusă lui Dumnezeu drept recunoştinţă şi bucuroasă recunoaştere a binecuvântărilor
primite. Era o ocazie festivă şi fericită la care putea să ia parte un mare număr de oameni
(2 Samuel 6,18.19; 1 Cronici 16,2.3). Numărul de animale jertfite la sfinţirea Templului a fost
extraordinar de mare; dar trebuie amintit că era de faţă o mare mulţime de oameni, fiind adunaţi
din „tot Israelul”, venită de la împrejurimile Hamatului, până la pârâul Egiptului” şi că ei au fost
acolo timp de 14 zile (1 Regi 8,65).

64 În aceeaşi zi, regele a sfinţit mijlocul curţii, locul din faţa Casei DOMNULUI,
întrucât acolo a adus arderile de tot, darurile de mâncare şi grăsimea jertfelor de
pace, deoarece altarul de bronz dinaintea DOMNULUI era prea mic pentru a cuprinde
arderile de tot, darurile de mâncare şi grăsimea jertfelor de pace.
Altarul de bronz. În cartea Regilor nu este făcută nici o menţiune despre acest altar, dar în
2 Cronici 4,1 se face referire la el. Altarul acesta era foarte mare, fiind lung cam de 10,5 m, lat de
10,5 m, înalt de 5,5 m. Dar ,din cauza numărului prea mare de jertfe, era insuficient pentru această
ocazie. Pentru a face faţă situaţiei, preoţii au sfinţit tot „mijlocul curţii”, spre a sluji drept un altar
imens, pentru ca pe toată întinderea ei să poată fi aduse diferitele feluri de jertfe (vezi
2Cronici 7:7).

65 Solomon a ţinut atunci sărbătoarea împreună cu tot Israelul. O mare mulţime de

oameni veniţi de la Lebo-Hamat f(Sau: intrarea în Hamat) şi până dinspre Râul
Egiptului g(Modernul Wadi el-Arish, în NE Sinaiului, sau chiar braţul răsăritean al
Deltei Nilului) au sărbătorit înaintea DOMNULUI, Dumnezeul nostru, timp de 7 zile
şi apoi alte 7 zile, adică 14 zile.
Sărbătoarea. Sărbătoarea a ţinut 14 zile şi în ziua de 23 a lunii a şaptea, poporul a fost lăsat să
plece (2 Cronici 7,10). Astfel ea a început în ziua a 10-a a lunii a 7-a, care era solemna Zi a
Ispăşirii (Levitic 16,29.30; 23,27; Numeri 29,7). Aceasta era luna în care se ţinea şi Sărbătoarea

~ 62 ~
Corturilor, care începea în ziua a 15-a a lunii şi continua timp de 7 zile (Levitic 23,34.39). Pe
perioada acestui timp, poporul trebuia să locuiască în corturi făcute din ramuri de pomi
(Levitic 23,34.40-42).
Lebo-Hamat. Hamatul marchează limita nordică extremă a Ţării Sfinte (vezi Numeri 13,21; 34,8;
Iosua 13,5; Judecători 3,3; 2 Regi 14,25; 1 Cronici 13,5; Amos 6,14). Pentru identificarea „intrării
Hamatului”, vezi Numeri 34:8 şi Iosua 13:5. Valea cea mare dintre Munţii Liban şi Anti-Liban,
cunoscută grecilor drept Coele-Siria, înseamnă intrarea principală în Palestina, dinspre nord.
Oştile care invadau dinspre Nord intrau în Palestina de-a lungul acestei văi.
Râul Egiptului. (În engleză, river = râu.) Cuvântul folosit aici pentru „pârâu” nu este cuvântul
obişnuit nahar nahar, ci nachal nachal. Adică, un curent sau torent care putea seca în sezonul
uscat, ca în Iov. 6:15, unde cuvântul este tradus „pârâu”. Probabil că pârâul era Wadi el-‘Arîsh, la
extremitatea sudică a Palestinei (Numeri 34,5; Iosua 15,4; 15,47; 2 Regi 24,7; Isaia 27,12), la 80
km vest de Gaza (vezi harta din faţa pag. 769).

66 În ziua a opta h(Sau: în ziua următoare, ziua a opta după ultimele 7 zile)
Solomon a trimis poporul acasă. Ei l-au binecuvântat pe rege şi au plecat la corturile
lor bucuroşi şi cu inimile mulţumite pentru tot binele făcut de DOMNUL robului Său
David şi poporului Său, Israel.

Corturile lor. O expresie ebraică a ajuns să fie folosită pentru „cămin” (Iosua 22,4.6–8;
Judecători 7,8; 20,8; 1 Samuel 4,10; 13,2; 2 Samuel 18,17; 20,1; 1 Regi 12,16).
Bucuroşi. Adevărata religie produce bucurie. Omul care a făcut pace cu Dumnezeu are în inima
lui un spirit de adevărată fericire şi mulţumire tăcută, pe care alţii niciodată nu o pot cunoaşte.
Slujbele de sfinţire a Templului fuseseră o sursă de inspiraţie şi veselie pentru participanţi. În
părtăşie unii cu alţii, în cântările de laudă pentru Dumnezeu şi în reamintirea binecuvântărilor Lui,
dându-I Lui cinstea şi slava cuvenite Numelui Lui sfânt, ei au găsit o pace şi veselie depline pe
care nu le pot aduce nici una dintre plăcerile lumii. Când omul a dat lui Dumnezeu ceea ce
aparţine lui Dumnezeu, el poate merge la treburile lui în pace şi cu bucurie în inimă. Aceşti
închinători erau fericiţi, ni se spune, nu numai pentru bunătatea pe care le-o arătase Domnul, dar şi
pentru bunătatea Lui faţă de David şi Solomon (2 Cronici 7,10). Ferice de ţara unde conducător şi
popor îşi doresc binecuvântări unul altuia şi se bucură de prosperitatea şi veselia altora, unde ei
mijlocesc unul pentru altul şi lucrează pentru bunăstarea şi pacea celorlalţi (vezi Psalm 85,9-12).

Comentarii Ellen G. White:

1–66PK 37–50, 65, 66; SR 193, 194

4–7SR 193
10, 11 SR 194
29 PK 66
33, 34 PK 335, 359
42, 43 PK 66
54 SR 194
56 ML 337
59, 60 PK 359
60 PK 66
61 PK 58; 7T 218

~ 63 ~
Capitolul 9
Vedenia de la Ghivon: Solomon este avertizat

1 După ce Solomon a terminat de zidit Casa DOMNULUI, palatul regelui şi tot ceea
ce-şi dorise să facă,
După ce Solomon a terminat. Lucrarea la templu a fost începută în anul al 4-lea al lui Solomon
(cap. 6,1) şi a fost terminată 7 ani mai târziu, în al 11-lea an al lui (cap. 6,38). Construirea
palatului a luat alţi 13 ani (cap. 7,1). În felul acesta, programul combinat de construcţie a
Templului şi palatului a luat 20 de ani (cap. 9,10; 2 Cronici 2,1), fiind încheiat în al 24-lea an al
domniei lui. Cât priveşte sensul exact al cuvintelor „când a isprăvit Solomon”, se naşte o întrebare:
să însemne aceasta că numai după încheierea perioadei de construcţii de 20 de ani s-a arătat
Domnul lui Solomon cu solia că rugăciunea înălţată de el la consacrarea Templului fusese
ascultată? Dacă aşa este, atunci când a fost consacrat Templul? La scurt timp după terminarea lui
sau după o aşteptare de 13 ani, după ce a fost terminat întregul program de construcţii? Dacă
Templul a fost consacrat la scurt timp după terminarea lui, să fi aşteptat, oare, Domnul timp de 13
ani până să-i spună lui Solomon că rugăciunea lui fusese ascultată? Sau s-ar putea ca, dedicarea să
nu fi avut loc decât după 13 ani de la terminarea Templului? Acestea sunt întrebări la care, din
cauza scurtimii naraţiunii, nu suntem în măsură să răspundem cu siguranţă absolută. Se pare, însă,
că răspunsul la rugăciunea lui Solomon a sosit la scurt timp după pronunţarea acelei rugăciuni
(vezi PK 45).

2 DOMNUL i S-a arătat a doua oară, tot aşa cum i Se arătase la Ghivon.
A doua oară. Dumnezeu se arătase lui Solomon prima dată într-un vis de noapte, avut la Gabaon,
la începutul domniei lui (cap. 3,4-15). Din nou, el a avut o vedenie de noapte (PK 45), dar această
solie prezintă un contrast faţă de solia vedeniei de mai înainte. Atunci tema predominantă a fost o
făgăduinţă şi o încurajare (cap. 3,12–14; 6,12.13); acum, de asemenea, erau făgăduinţe şi
încurajare, dar mai erau şi avertizări solemne despre relele rezultate pe care avea să le aducă
neascultarea.

3 DOMNUL i-a zis: „Ţi-am ascultat rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o; am
sfinţit această Casă pe care ai zidit-o, punându-Mi Numele acolo pentru totdeauna.
Ochii şi inima Mea vor fi acolo în toate zilele.
Ţi-am ascultat. Lui Solomon i s-a dat asigurarea că cuvintele arzătoarei lui rugăciuni au fost
ascultate. El făcuse tot ce i-a stat în putere pentru a încuraja poporul să fie credincios faţă de
Domnul şi poruncile Lui. Dumnezeu a onorat spiritul şi intenţia sa, iar acum i-a dat o nouă
asigurare a favorii divine. Cât de adesea dă Domnul copiilor Săi, expresii reînnoite de încredere,
proaspete arătări din înălţime, laude pentru slujirile lor de mai înainte, făgăduinţe de favoare şi
binecuvântare pentru zilele care vor veni!
Am sfinţit această Casă. Numai Dumnezeu poate sfinţi. Prezenţa Lui sfinţeşte lucrurile. Templul
era sfânt pentru că Dumnezeu era acolo. Pe dinafară, el avea aceeaşi înfăţişare ca o clădire din
lemn şi piatră construită de mâinile oamenilor, un loc de splendoare şi frumuseţe, dar acum ,ea a
fost sfinţită, o casă sacră, împodobită cu prezenţa nevăzută a unui Dumnezeu sfânt.
Lucrurile sfinte sunt înţelese numai spiritual. Oameni cu inima învârtoşată nu pot să vadă nici o
deosebire între sacru şi profan. Sfântul Sabat, Cuvântul lui Dumnezeu, casa de închinare, pot să
apară pentru ei ca nedeosebindu-se de lucrurile pământeşti obişnuite. Cerul poate să fie foarte
aproape, dar ei nu-l văd. Accentul care se pune în această vedenie pe „casa aceasta pe care ai zidit-
o”, „locul acesta”, sugerează că vedenia a fost dată în incinta sacră a Templului, întocmai după
cum locul vedeniei a fost „cea mai însemnată înălţime” la Gabaon, unde Solomon se dusese să
aducă o jertfă (cap. 3,4).

~ 64 ~
 În toate zilele. N-a fost în intenţia lui Dumnezeu ca Templul din Ierusalim să fie vreodată
nimicit. Dacă Templul ar fi rămas sfânt, el ar fi dăinuit pe vecie. Dacă Israel ar fi continuat să
rămână credincios faţă de Domnul, Numele Său şi prezenţa Sa ar fi rămas în el pentru totdeauna,
ca o mărturie pentru lumea întreagă că Israel era alesul Domnului, a Lui „comoară aleasă” ...
„dintre toate popoarele” (Exod. 19:5; vezi PK 46). Cât despre sensul lui „pe vecie”, vezi cele de la
Exod 12:14.

4 Cât despre tine, dacă vei umbla înaintea Mea aşa cum a umblat tatăl tău, David, în
curăţie de inimă şi în dreptate, împlinind tot ce ţi-am poruncit şi păzind legile şi
hotărârile Mele,
Cât despre tine,dacă vei umbla. Toate făgăduinţele de binecuvântare sunt condiţionate de
ascultare. Nici nu poate fi altfel. Legile naturii, ca şi acelea care guvernează comportamentul
moral, sunt legi ale lui Dumnezeu, şi oricine calcă aceste legi, păcătuieşte împotriva Lui însuşi.
Toate legile lui Dumnezeu sunt date spre folosul omului şi pentru lumea în care trăieşte. Când
aceste legi sunt călcate, rezultatul inevitabil este durere, boală, suferinţă, nenorocire şi moarte.
Aceasta este adevărat atât pentru individ, cât şi pentru naţiune, colectivitate şi lume. Calea
ascultării este singura cale a păcii şi a prosperităţii, a vieţii şi a sănătăţii. Bunăstarea societăţii,
pacea naţiunii, speranţa lumii – toate cer ca oamenii să înveţe înţelepciunea şi valoarea practică a
ascultării de fiecare poruncă a lui Dumnezeu. Când Israel era încă prosper şi Solomon era încă
tânăr, Dumnezeu a dorit să se ştie lămurit că abaterea nu va aduce bucurie, ci durere, nu
binecuvântare, ci dezastru şi moarte.

5 voi întări pe vecie tronul domniei tale peste Israel, aşa cum i-am promis tatălui tău,
David, atunci când am spus: «Nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş la tronul lui
Israel!»
Pe vecie ... peste Israel. Dumnezeu n-a ales pe copiii lui Israel cu scopul ca mai târziu să-i lepede.
El n-a ales casa lui David cu scopul ca, mai târziu, să lepede casa lui. Fiecare alegere a lui
Dumnezeu este o alegere înţeleaptă, şi are ca temei argumente care o arată ca fiind bună. Planul lui
Dumnezeu a fost ca tronul lui David şi naţiunea lui Israel să fie statornicită pe vecie. În ciuda
eşecului descendenţilor lui David şi al lui Israel după trup, scopul lui Dumnezeu va fi totuşi adus
la împlinire prin Israelul spiritual (Romani 2,28. 29; 4,16; Galateni 3,29) şi prin Isus, fiul lui
David (Mica 5,2; Fapte 2,34–36; Romani 1,3).

6 Dar dacă voi sau urmaşii voştri vă veţi întoarce de la Mine, dacă nu veţi păzi
poruncile şi legile pe care vi le-am dat, dacă vă veţi depărta, dacă veţi sluji altor
dumnezei şi vă veţi închina înaintea lor,
Dacă nu veţi păzi. Omul care nu păzeşte poruncile lui Dumnezeu întoarce spatele lui Dumnezeu.
„Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14,15) „Căci iubirea de Dumnezeu stă în păzirea
poruncilor Lui.” (1 Ioan 5,3) Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu păzesc poruncile Lui ,nu pentru că
sunt obligaţi s-o facă, ci pentru că doresc să le păzească; nu din teamă de Dumnezeu, ci din iubire
faţă de El.

7 atunci îl voi îndepărta pe Israel din ţara pe care i-am dat-o şi voi lepăda dinaintea
Mea Casa pe care am sfinţit-o pentru Numele Meu, iar Israel va ajunge de pomină şi
de batjocură printre toate popoarele.

Voi îndepărta pe Israel. Dumnezeu este sfânt şi păcatul nu poate rămâne în prezenţa Lui. Când
oamenii păcătuiesc, ei singuri se despart de Dumnezeu, de viaţă şi binecuvântare. De repetate ori,
Dumnezeu a avertizat pe Israel, prin profeţii Săi, despre tragicele urmări ale păcatului şi solemnele
Sale avertizări se pare că au fost înmulţite în ultimele zile ale istoriei lui Israel şi Iuda, când

~ 65 ~
nelegiuirea a adus poporul faţă-n faţă cu nenorocirea (Isaia 1,19–24.28; Ieremia 7,9-15;
Ezechiel 20,7-24; Daniel 9,9-17; Osea 4,1-9; Amos 2,4–6; 4:1–12; Mica 1:3–5; Ţefania 3:1–8).
De batjocură. Vezi Deuteronom 28:37. Nenorocirea şi ruşinea care au fost partea lui Israel, timp
de secole, sunt o tragică împlinire a acestui avertisment.

8 Şi oricât de impunătoare este această Casă acum, toţi cei care vor trece pe lângă ea
se vor îngrozi, vor fluiera şi vor întreba: «De ce a făcut DOMNUL astfel acestei ţări şi
acestei Case?»
Impunătoare. Ebraicul 'elyon ‘elyon, „cel mai înalt”, „foarte înalt”, probabil în sensul de notabil
ca exemplu. Siriaca şi araba redau 'iyin le ‘iyin, „ruine”.

9 Atunci li se va răspunde: «Pentru că L-au părăsit pe DOMNUL, Dumnezeul lor, Cel

Care i-a scos pe strămoşii lor din ţara Egiptului, şi pentru că s-au alipit de alţi
dumnezei, s-au închinat înaintea lor şi le-au slujit, de aceea a adus DOMNUL peste ei
toată această nenorocire.»”
Care i-a scos. Eliberarea îndurătoare de către Dumnezeu, din ţara Egiptului, ar fi trebuit să fie
motivul cel mai puternic posibil ca Israel să fie credincios. Este aproape de neconceput cum a
putut să fie un popor atât de nerecunoscător faţă de Dumnezeu care a făcut atât de mult pentru el.
Ingratitudinea lui Israel şi nebunia lor de a lepăda un astfel de Dumnezeu, spre a se întoarce la
închinarea la idoli a fost recunoscută de lume ca fiind tocmai cauza pentru care judecăţile au căzut
asupra acestui popor.

Alte realizări ale lui Solomon

10 La sfârşitul celor 20 de ani, timp în care Solomon zidise cele două clădiri – Casa
DOMNULUI şi palatul regelui –
Douăzeci de ani. Aceşti 20 de ani încep cu al patrulea an al lui Solomon (cap. 6:1), când el a
început să clădească Templul. Ei cuprind acei 7 ani ocupaţi cu lucrarea la Templu (cap. 6:38) şi
cei 13 ani în timpul cărora a fost clădită propria sa casă (cap. 7:1).

11 (Hiram, regele Tirului, îi dăduse lui Solomon lemne de cedru şi de chiparos şi aur
cât a dorit), regele Solomon i-a dat lui Hiram 20 de cetăţi în ţara Galileii.
Aur. Aurul pe care Hiram i l-a dat lui Solomon poate că n-a fost procurat pe vremea când a fost
clădit Templul, ci probabil că au fost cei 120 de talanţi amintiţi în v. 14. După 20 de ani de
construcţii, trezoreria lui Solomon fără îndoială că era considerabil secătuită şi, drept urmare,
Solomon s-a întors spre Hiram care poate că a fost de acord să procure aur în schimbul cetăţilor
primite de la Solomon.
Solomon a dat lui Hiram. Aceste cetăţi nu sunt amintite în învoiala dintre Solomon şi Hiram, prin
care Hiram trebuia să furnizeze lemn de construcţie şi mână de lucru pentru lucrările de construire
a Templului, urmând să primească în schimb, anumite provizii de hrană (1Regi 5:5-11). În acordul
original nu este nimic spus despre faptul ca Hiram să-i procure aur lui Solomon. În conformitate
cu prevederile stricte ale codului mozaic, Solomon nu avea dreptul să predea aceste cetăţi
(Levitic 25:23). Dar nevoile politice lumeşti sunt de aşa natură că prevederile tehnice ale legii sunt
uşor înlăturate.
Galileii. Numele „Galileea” înseamnă „cerc” şi se referă la districtul amintit de două ori în cartea
lui Iosua, în care este aşezată cetatea Cadeş (Iosua 20,7; 21,32). Regiunea era la nord-vest de
Marea Galileii. Partea vestică a acestui teritoriu ar fi aproape de hotarul Tirului şi astfel ar conveni
atât scopului lui Hiram, cât şi aceluia al lui Solomon.
Se pare că pe vremea când a fost făcută învoiala, cetăţile acestea au fost populate de locuitori

~ 66 ~
băştinaşi ai ţării, mai degrabă decât israeliţi, pentru că, la 20 de ani după redarea acestor cetăţi lui
Solomon, bărbaţii lui Israel au fost puşi să locuiască acolo (2 Cronici 8,2).

12 Hiram a ieşit din Tir să vadă cetăţile pe care i le-a dat Solomon, dar nu i-au
plăcut.
Nu i-au plăcut. Probabil că Hiram a pus ochii pe golful Accho sau pe unele regiuni bogate în
grâne, dar a fost dezamăgit când a primit o grupă de cetăţi inferioare, din interior. Se pare că
Hiram a refuzat darul lui Solomon şi niciodată nu a intrat în posesia cetăţilor.

13 Atunci a zis: „Ce fel de cetăţi mi-ai dat, frate?” Şi le-a numit ţara Cabul a(Cabul
sună asemănător cu expresia ebraică pentru bun-de-nimic), nume pe care îl poartă şi
astăzi.
Ţara Cabul. O cetate Cabul la 14,5 km sud-est de Acre este amintită în Iosua 19:27, în ţinutul lui
Aşer. Dar teritoriul lui Cabul era în Galileea, în ţinutul lui Neftali. Hiram îşi arată printr-un joc de
cuvinte, nemulţumirea cu privire la darul lui Solomon. Derivarea exactă şi sensul cuvântului
„Cabul” este necunoscută. Iosif Flavius afirmă că interpretarea cuvântului, conform cu limba
feniciană, este „ceea ce nu place” (Antichităţi VIII 5, 3). Cuvântul se poate întemeia pe rădăcina
arameică kbl kbl, „neproductiv”. O tradiţie rabinică se străduieşte să explice numele ca fiind
dintr-o rădăcină care înseamnă „pus în fiare”, „încătuşat”.

14 Hiram îi trimisese regelui Solomon 120 de talanţi b(Aproximativ 3,6 t) de aur.

O sută douăzeci de talanţi de aur. Venitul anual al lui Solomon era de 666 talanţi de aur
(cap. 10,14). În felul acesta, suma primită de la Hiram ar fi cam o şesime din venitul anual al lui
Solomon. Este cu neputinţă a fixa greutatea exactă sau valoarea talantului. O estimare bazată pe
cele mai recente cunoştinţe (Vol. I, pag.169), ar face ca greutatea unui talant să fie de aproximativ
2,5 kg, iar ca valoare, în puterea de cumpărare modernă, de aproximativ 27.636 dolari. Ţinând
seama de aceste aproximaţii, contribuţia lui Hiram ar fi urcat la 3.316.320 dolari.

15 Aşa au stat lucrurile cu privire la oamenii de corvoadă pe care i-a folosit regele
Solomon pentru a zidi Casa DOMNULUI, palatul său, Milo c(Milo înseamnă plin şi se
referă, probabil, la un sistem de terase artificiale umplute cu stânci şi susţinute de
ziduri; şi în v. 24), zidul Ierusalimului şi cetăţile Haţor, Meghido şi Ghezer.
Corvoadă. Restul acestui capitol constă din scurte note istorice şi explicative, dar el conţine şi
unele detalii de mare valoare. Corvoada la care se face referire aici a fost amintită în cap. 5,13.14.
Această muncitorime recrutată a fost mai întâi pentru clădirea Templului şi apoi, pentru a palatului
şi alte lucrări.
Milo. Socotită a fi o citadelă sau punct puternic fortificat, în Ierusalim. Deoarece David a locuit
în „cetăţuia” sau „castelul” vechii cetăţi iebusite, luate de el, cunoscută mai târziu ca „cetatea lui
David” (2 Samuel 5,7, 9, 1 Cronici 11,5. 7), probabil că Milo a fost un loc întărit în cetate, când
aceasta a fost luată de David. Unii cred că el a fost aşezat la capătul de nord-vest al cetăţii, unde
Muntele Sionului coboară spre Valea Tyropoeon. David (2 Samuel 5,9; 1 Cronici 11,8) şi
Solomon (1 Regi 9,24; 11,27) au adăugat la primele fortificaţii, iar mai târziu şi Ezechia a făcut
lucrări adiţionale (2 Cronici 32,5). Alţii au explicat Milo ca fiind terenul dintre dealurile Sion şi
Moria.
Zidul Ierusalimului. David a întărit şi a extins mult zidurile vechii cetăţi iebusite, clădind
„întăriturile de jur-împrejur, în afara şi înăuntrul lui Milo” (2 Samuel 5,9). Solomon a mai făcut
reparaţii şi adăugiri, închizând anumite puncte slabe de apărare ,din cetatea lui David
(1 Regi 11,27). Regii de mai târziu au continuat să facă reparaţii şi adăugiri, până când, în cele din
urmă, zidul trecea aproape de Valea Hinom, la sud (Ieremia 19:2), cuprinzând un zid dublu la
sud-est, aproape de grădina împăratului (2 Regi 25,4), un zid în afara cetăţii lui David spre est, „la

~ 67 ~
apus, spre Ghihon, în vale” şi care „se întindea până la poarta peştilor” şi pe care „l-a făcut foarte
înalt” (2 Cronici 33,14). Poarta de la colţul de nord-vest era o poartă importantă numită „poarta
unghiului” (Ieremia 31,38). Aceasta era o secţiune a acestui zid nordic: „de la poarta lui Efraim
până la poarta unghiului” (2 Regi 14,13), care a fost dărâmat de Ioas al lui Israel, în timpul
domniei lui Amaţia. Ozia a reparat şi a întărit zidul, clădind turnuri „pe poarta unghiului, pe poarta
văii şi pe unghi, şi le-a întărit” (2 Cronici 26,9).
Haţor. Aceasta era o cetate importantă în nord, pe înălţime, aproape de apele Merom. Ea a fost
cetatea lui Iabin, căpetenia confederaţiei nordice (Iosua 11,1). După marea victorie a lui Iosua
asupra acestei confederaţii, el a ars cetatea (Iosua 11,13), iar mai târziu, i-a dat-o lui Neftali
(Iosua 19,36). Având în vedere importanţa cetăţii care cuprindea cu privirea un drum important de
invazie dinspre nord, Haţorul a fost fortificat de Solomon. Pe vremea lui Peca, a fost luat de
Tiglat-Pileser III (2 Regi 15,29).
Meghido. Aceasta era o însemnată cetăţuie fortificată, în partea nordică a câmpiei Esdraelonului.
Ea domina o trecătoare dintre câmpiile Şaron şi Esdraelon. Cetatea a fost dată lui Manase, dar nu
fusese supusă pe vremea împărţirii ţării (Iosua 17,11-13). Ea este amintită în raportul despre
bătălia dintre împăraţii Canaanului şi Debora şi Barac (Judecători 5,19). Când Ahazia a fost lovit
de Iehu, acesta a fugit la Meghido şi acolo a şi murit (2 Regi 9,27). Tot acolo a avut loc şi moartea
lui Iosia, când acesta a încercat să oprească forţele lui Neco din Egipt, pe drumul lui la nord de
Eufrat (2 Regi 23,29). Meghido a fost excavat în întregime. Printre ruinele dezgropate se numără
şi grajduri de piatră, cu pardoseli de ciment, ce puteau adăposti aproape 500 de cai. La început au
fost considerate ca datând din perioada lui Solomon, însă acum acestea sunt atribuite perioadei lui
Ahab.
Ghezer. Aceasta era o însemnată cetate canaanită, pe un bastion care se întindea până în câmpia
maritimă, la vreo 11 km vest de Aialon, pe linia de frontieră a lui Efraim (Iosua 16,3). Cetatea a
fost dată leviţilor (Iosua 21,21), dar n-a fost luată pe vremea cuceririi (Judecători 1,29), cu toate
că, pentru o vreme a fost tributară (Iosua 10,16). Ea ocupa o poziţie strategică în Câmpia Aialon, o
trecătoare importantă, adesea folosită de filistenii care aveau pe aici drumul spre ţinuturile înalte
centrale. Cetatea este amintită în mai multe ocazii în legătură cu luptele lui David (2 Samuel 5,25;
1 Cronici 14,16; 20,4).

16 Faraonul Egiptului se dusese, capturase Ghezerul şi-i dăduse foc. Îi omorâse pe

canaaniţii din cetate şi i-o dăduse ca zestre fiicei sale, soţia lui Solomon.
Ca zestre(În engleză – for a present.). Ghezerul a fost luată de faraon şi dată ca zestre cu ocazia
căsătoriei fiicei sale cu Solomon. Există un mare număr de consemnări despre recunoştinţele unui
important drept teritorial ca zestre cu ocazia nunţilor împărăteşti în vechiul Orient.

17 Solomon a rezidit cetăţile Ghezer, Bet-Horonul de Jos,

Ghezer. Cetatea aceasta a fost excavată cu grijă şi raportul biblic despre distrugerea şi reclădirea
lui pe la anul 1000 î.Hr. a fost definitiv confirmat. O descoperire interesantă a fost un tunel în
stâncă, ce trecea prin stâncă în jos, până la un izvor dintr-o peşteră, la 28 m mai jos de suprafaţa
stâncii şi la 36 m sub actualul nivel al terenului. De notat mai sunt şi masivele fortificaţii ale
cetăţii, inclusiv turnurile care au fost mai târziu adăugate la primele ziduri, posibil de către
Solomon.
Bet-Horonul de Jos. Existau două cetăţi cu numele de Bet-Horon, amândouă situate într-o
trecătoare muntoasă între văile Aialon şi Gabaon din ţinutul muntos central. Cetatea de jos este
cam la 21 km nord-vest de Ierusalim. La 2,5 km mai departe de trecătoare, pe o înălţime de
aproape 2500 m, deasupra cetăţii de jos, este Bet-Horonul de sus. Ambele cetăţi au fost fortificate
de Solomon (2 Cronici 8,5). După ce i-a bătut pe amoniţi la Gabaon, Iosua i-a urmărit la vale, prin
această trecătoare (Iosua 10,10.11). Filistenii au urcat de-a lungul acestei trecători pentru a face
război cu Saul (1 Samuel 13,11) şi tot de-a lungul acestei trecători, generalul Allenby şi-a croit
drum împotriva turcilor, în primul război mondial.

~ 68 ~
18 Baalat şi Tadmor d(Sau: Tamar) în pustie, în interiorul ţării,
Baalat. Cetatea aceasta n-a fost încă identificată. Ea este grupată împreună cu cetăţile Aialon şi
Ecron, la marginea câmpiei maritime, în teritoriul dat la început lui Dan (Iosua 19.42-44).
Josephus îl localizează aproape de Ghezer (Antichităţi viii. 6. 1).
Tadmor. Ebraicul Tamor Tamor, dar într-un text paralel, Tadmor (2 Cronici 8,4). există mare
nesiguranţă în ceea ce priveşte cetatea despre care este vorba. Unii au identificat-o cu Tamar, o
cetate amintită de Ezechiel ca fiind la hotarul sudic al noii ţări a lui Israel (Ezechiel 47,19; 48,28).
Localizarea exactă a acestei cetăţi nu este cunoscută, dar se crede că a fost la sud de Marea
Moartă. Pe de altă parte, mai este o altă cetate cu numele Tadmor, la aproximativ 225 km sud-est
de Damasc şi 193 km vest de Eufrat, într-o oază din deşertul arab. Cetatea aceasta este amintită de
mai multe ori în inscripţiile lui Tiglat-Pileser I ca fiind în ţara Amurru Amurru (Siria). După mulţi
ani mai târziu, Tadmorul a ajuns sub controlul romanilor, care l-au numit cu numele lui grecesc de
Palmira şi aceasta este cetatea pe care Iosif Flavius o priveşte ca fiind „Tadmorul din pustie”
(Antichităţi VIII. 6. 11). Cuvântul ebraic tamar tamar înseamnă „palmier”, sens păstrat în numele
de mai târziu de Palmira.
Majoritatea erudiţilor nu cred că ar fi posibil ca regatul lui Solomon să fi avut o astfel de
întindere a frontierelor. Dar în legătură cu clădirea „Tadmorului în pustie”, Cronicile raportează că
„Solomon a mers împotriva Hamatului la Ţoba şi a pus stăpânire pe ea” (2 Cronici 8,3.4). Locul
acesta s-a crezut a fi o regiune cam la 96 km nord de Damasc şi 160 km vest de Tadmor-Palmira,
iar menţionarea lui ar indica o campanie în care toată această regiune nordică a fost adusă sub
controlul israelit. În 1 Regi 4,24, limita nordică a regatului lui Solomon este dat a fi Tiphsah, o
cetate despre care se crede a fi pe Eufrat, cam la 160 km nord de Tadmor. Toate acestea par să
arate că regatul lui Solomon a fost mult mai mare decât s-a admis de obicei şi că „Tadmorul în
pustie” (1 Regi 9,18) a putut foarte bine să fie faimosul Tadmor-Palmira din nordul deşertului
arab.
În pustie, în interiorul ţării. (În engleză, in the land.) Probabil că a fost adăugată o expresie spre a
indica cu mândrie că această cetate de graniţă era înăuntrul limitelor întinselor domenii ale lui
Solomon.

19 precum şi toate cetăţile pentru provizii, pe care Solomon le avea, cetăţile pentru
care şi cetăţile pentru cavalerie e(Sau: cai), şi tot ceea ce a dorit Solomon să
zidească în Ierusalim, în Liban şi în toată ţara aflată sub stăpânirea sa.
A dorit Solomon să zidească. În mândria ambiţiei şi a prosperităţii lui, Solomon s-a angajat într-o
extensivă lucrare de construcţie. O descriere a unora din ambiţioasele lui proiecte este dată în
Eclesiast 2,4-10, care cuprind case, grădini, livezi, iazuri – „tot ce mi-au poftit ochii”. Dornic de a
întrece măreţele realizări ale întinselor naţiuni din jurul lui, ambiţia lui Solomon l-a vârât în nişte
lucrări care erau contrare planului Cerului şi celor mai bune interese ale statului. Grelele sarcini
puse asupra poporului în curând au devenit insuportabile şi au dus la nemulţumire, amărăciune şi,
în cele din urmă, la revoltă.

20 Iar pe toţi cei ce au mai rămas dintre amoriţi, hitiţi, periziţi, hiviţi şi iebusiţi – cei
ce nu făceau parte din Israel –
21 adică dintre urmaşii acestora, care au rămas în ţară şi pe care israeliţii nu i-au
putut nimici f(Termenul ebraic se referă la un lucru sau o persoană dedicate
irevocabil DOMNULUI, fie ca dar,fie printr-o distrugere completă) de tot,Solomon i-a
folosit la muncă forţată şi aşa au rămas până astăzi.

Muncă forţată. O corvoada exagerată ,forţată ,în interesul vastelor lucrări de construcţie ale lui
Solomon. Curând după cucerire, unii dintre locuitorii ţării fuseseră supuşi la tribut, care totuşi n-a

~ 69 ~
continuat decât atunci când Israel era puternic (Judecători 1,28). David pusese pe mulţi din
locuitorii băştinaşi la muncă forţată (1 Cronici 22,2).

22 Dar Solomon nu i-a folosit pe israeliţi ca sclavi, căci aceştia îi slujeau ca ostaşi,
slujitori, demnitari, ofiţeri şi conducători de care şi de cavalerie.
Ca sclavi. Această scutire acordată copiilor lui Israel de acest fel de corvoadă impusă locuitorilor
băştinaşi nu i-a eliberat de anumite feluri de muncă forţată. Solomon a luat 30.000 de oameni de
corvoadă „din tot Israelul” (cap. 5,13.14). Cu toate că au fost depuse eforturi spre a face ca această
slujire să fie cât mai acceptabilă cu putinţă, ea a produs totuşi un resentiment atât de puternic, încât
aceasta a fost unul din principalele motive de nemulţumire împotriva tronului, la moartea lui
Solomon (cap. 12,4) şi a avut drept rezultat, omorârea cu pietre a lui Adoram ,care fusese
responsabil cu strângerea impozitelor (cap. 12,18).
Ostaşi. Totuşi, în ansamblu, s-au făcut eforturi să trateze pe copiii lui Israel ca o rasă superioară
şi dominantă. Ei au fost aleşi să fie oamenii de război ai regelui, curteni, căpetenii ai diferitelor
întreprinderi, comandanţi ai carelor şi călăreţilor lui. Dar când puterea absolută a împăratului a
crescut, el a degenerat din ce în ce mai mult, într-un despot nemilos şi opresiv; favoriţii lui au
devenit aroganţi şi mândri, iar situaţia celor mai puţin favorizaţi, probabil că diferea de iobăgie
mai mult cu numele decât în realitate. Drept rezultat, nemulţumirea a devenit tot mai adâncă şi mai
răspândită.

23 Căpeteniile puse să supravegheze lucrarea lui Solomon şi poporul care o făcea,

erau în număr de 550.
Căpeteniile puse să supravegheze lucrarea. Având în vedere că Solomon avea 3.300 de căpetenii
(vezi cele de la cap. 5,16), cele 550 de căpetenii amintite aici trebuie să fi fost de rang superior. În
2 Cronici 8,10 numărul „căpeteniilor puse de împăratul Solomon” este dat ca fiind de 250, în timp
ce numărul total al „supraveghetorilor” este de 3.600 (2 Cronici 2,18). Cărţile Regilor şi Cronicilor
sunt astfel de acord în ceea ce priveşte numărul total al căpeteniilor, dar diferă în ceea ce priveşte
numărul în fiecare din cele două grade.

24 Fiica lui Faraon s-a suit din Cetatea lui David, la palatul pe care Solomon îl
zidise pentru ea. Atunci a zidit el Milo.
La palatul…pentru ea. În 2 Cronici 8,11 este dat motivul pentru această mutare: „pentru că
locurile în care a intrat chivotul Domnului sunt sfinte”. Deoarece chivotul a fost adus în cetatea lui
David (2 Cronici 6,12), evident că Solomon a privit toată incinta ca fiind sacră şi nepotrivită
pentru casa soţiei lui străine. S-a sugerat că noul cartier regal probabil că a fost pe dealul de la vest
de locul Templului, în valea Tyropoeon, la mijloc.

25 De 3 ori pe an, Solomon aducea arderi de tot şi jertfe de pace g(Vezi nota de la
3:15) pe altarul pe care-l zidise pentru DOMNUL şi ardea tămâie înaintea DOMNULUI
împreună cu jertfele. Astfel, el a terminat Casa.
De 3 ori pe an. Sărbătoarea Azimilor, Sărbătoarea Săptămânilor şi Sărbătoarea Corturilor
(2 Cronici 8,13), cele 3 importante sărbători anuale la care trebuia să ia parte toţi bărbaţii, la
Ierusalim (Exod 23,14–17; Deuteronom 16,16).
Solomon aducea. Unii au susţinut că textul acesta face dovada că Solomon slujea ca preot de 3
ori pe an, aducând jertfe şi arzând tămâie. Dar nu este nimic în Biblie, care să îndreptăţească acest
punct de vedere. Despre bărbatul care aducea o jertfă este spus că o jertfea (Levitic 2:1; 3:1, 3, 7,
9, 14). În legătură cu jertfele de după sfinţirea Templului, este adăugat că „preoţii stăteau la locul
lor” (2 Cronici 7,5.6). La astfel de ceremonii probabil că Solomon n-a mers mai departe decât
oricare din poporul de rând în aducerea de tămâie sau jertfe, îngăduind ca preoţii să îndeplinească

~ 70 ~
astfel de slujbe ca fiind exclusiv ale lor (Levitic 1,7.8,11; 2,2.9.6; 3,11.16; 10,1.2; Numeri 16,1-
7.17-40 etc.).

26 Regele Solomon a construit şi nişte corăbii la Eţion-Gheber, care se află lângă

Elat, în ţara Edomului, pe ţărmul Mării Roşii h(Ebr.: Yam Suf (lit.: Marea Trestiilor
sau Marea Algelor – vezi Iona 2:5, unde acelaşi termen ebraic, suf, are sensul de
alge). Denumirea de Marea Roşie a fost introdusă în traducerile moderne prin LXX
şi VUL; în VT însă, sintagma ebraică denumea actualul Golf Aqaba, la sud de Elat.
Chiar şi astăzi localnicii numesc Golful Aqaba Yam Suf).

Eţion-Gheber. Localitatea aceasta este în capul golfului Acaba, un port la mare al Edomului, pe
un braţ al golfului arabic. Israeliţii au tăbărât aproape de acest loc în călătoria lor prin pustie
(Numeri 33:35; Deuteronom 2:8). Localitatea a fost excavată. Aceasta este la aproximativ 500 km
depărtare de mare. Unul dintre cele mai interesante lucruri găsite a fost un sistem de furnale pentru
rafinarea cuprului sau fierului. Acestea erau prevăzute cu tuburi astfel orientate, încât să tragă
foloase din vânturile care suflă în Acaba, ca un curent forţat. Se pare că Solomon controla drumul
comercial care traversa Palestina spre Arabia şi calea maritimă spre Ofir. Ambiţia de a controla
aceste două căi a fost, probabil, una din cauzele majore ale luptelor dintre Israel şi Edom. Saul s-a
luptat împotriva Edomului (1 Samuel 14,47), iar David a aşezat acolo garnizoane (2 Samuel 8,14;
1 Cronici 18,13). „Iosafat a făcut corabii din Tars ca să meargă la Ofir să aducă aur; dar nu s-au
dus, deoarece corabiile s-au sfărâmat la Eţion-Gheber” (1 Regi 22,48). Pe vremea lui Ioram,
Edomul s-a răsculat în Iuda şi a avut propriul lui împărat (1 Regi 8,20). Amaţia s-a luptat cu
succes împotriva Edomului (2 Regi 14,7), iar fiul său, Azaria, „a zidit iarăşi Elatul şi l-a adus din
nou sub stăpânirea lui Iuda.” (2Regi 14:22)

27 Hiram şi-a trimis slujitorii, marinari care cunoşteau marea, pentru a sluji
împreună cu slujitorii lui Solomon.

Hiram şi-a trimis. Evreii nu erau un popor de navigatori, de aceea Solomon s-a folosit de
marinarii fenicieni, mai mult decât foloseau egiptenii marinarii din Byblos, în diferitele lor
întreprinderi comerciale în regiunea Mării Roşii.

28 Ei s-au dus la Ofir şi au luat de acolo 420 de talanţi i(Aproximativ 12,5 t) de aur,
pe care i-au adus apoi regelui Solomon.

Ofir. Identificarea Ofirului cu Punt este acum, din punct de vedere teoretic, sigură. Probabil că
Punt era aşezat în ceea ce este cunoscut acum ca Somalia, pe coasta nord-estică a Africii. Pe lângă
aur, produsele obţinute de acolo erau lemn de santal şi pietre scumpe (cap. 10:11), şi posibil şi
argint, fildeş, maimuţe şi păuni (cap. 10,22). Există un raport al reginei egiptene Hatşepsut care a
trimis o expediţie la Punt ca să aducă la întoarcere smirnă pentru templul ei. Corăbiile reginei au
mai adus de acolo abanos, fildeş, aur, lemn de scorţişoară, piei de panteră, maimuţe şi babuini.

Comentarii Ellen G. White:

2PK 75
15–19PK 71
16 PK 53
26, 28 FE 501; PK 72

~ 71 ~
Capitolul 10
Regina din Şeba îl vizitează pe Solomon

1 Când regina din Şeba a auzit despre faima lui Solomon datorată Numelui
DOMNULUI, a venit ca să-l încerce prin întrebări grele.
Regina din Şeba. Sunt mari deosebiri de vederi cât priveşte ţara peste care a domnit această
regină. Atât Arabia, cât şi Etiopia au pretenţii la un astfel de nume şi o astfel de regină. Expresia
„împărăteasa de la miazăzi” aplicată la împărăteasa din Seba în Matei 12:42 s-ar potrivi în mod
egal fie Arabiei, fie Etiopiei. Rezultate ale recentelor cercetări arheologice din sudul Arabiei, tind
să identifice pe împărăteasă cu acest teritoriu, iar capitala ei cu Marib, în Yemen. Seba arabică a
fost o mare regiune a mirodeniilor, şi mulţi sunt înclinaţi să creadă că aceasta a fost Seba, a cărei
împărăteasă a făcut o vizită lui Solomon (vezi vol. I, pag. 131, 275).

2 Ea a sosit la Ierusalim însoţită de o caravană foarte numeroasă, având cu ea cămile

încărcate cu mirodenii, foarte mult aur şi pietre preţioase; a venit la Solomon şi i-a
vorbit despre tot ce avea pe inimă.
Mirodenii. Mirodeniile din Arabia erau renumite de multă vreme. În Ezechiel 27:22, Seba este
amintită ca făcând negoţ cu Tirul, cu mirodenii, pietre scumpe şi aur.

3 Solomon i-a răspuns la toate întrebările; nu a fost nimic prea greu pe care regele să
nu fi ştiut să i-l clarifice.
La toate întrebările. Fără îndoială, întrebări care se refereau la diverse domenii de învăţătură. La
aceste întrebări, Solomon a dat răspunsuri practice şi inteligente, care au îndreptat gândul
împărătesei la adevăratul izvor al înţelepciunii şi prosperităţii lui.

4 Când regina din Şeba a văzut toată înţelepciunea lui Solomon, palatul pe care-l
zidise,
5 mâncarea de la masa lui, locuinţa slujitorilor săi, slujirea servitorilor săi,
veşmintele acestora, paharnicii lui şi arderile lui de tot, pe care le aducea la Casa
DOMNULUI a(Sau: şi scările pe care el urca la Casa DOMNULUI), i s-a tăiat
răsuflarea.
Arderile lui de tot. (Ascent, în engleză.) Ebraicul ’olah ,tradus în general cu „jertfa arderii de tot”,
care aici se potriveşte bine. Se poate ca împărăteasa a fost martoră la una dintre aceste jertfiri în
care au fost folosite un bogat număr de animale. Dacă este să se reţină traducerea „ascent”, urcuş,
se crede de către unii, că referirea ar fi la un drum care ducea la cetatea de jos, la regiunea
Templului.

6 Apoi i-a zis regelui: „Aşadar, este adevărat ce am auzit în ţara mea despre faptele
tale şi despre înţelepciunea ta!
7 Dar nu am crezut aceste lucruri până când nu am venit şi până nu le-am văzut cu
ochii mei. Iată însă că nu mi s-a spus nici măcar pe jumătate! Tu ai mai multă
înţelepciune şi bogăţie decât se spune în zvonul pe care l-am auzit.

8 Fericiţi sunt oamenii tăi şi fericiţi sunt aceşti slujitori ai tăi care stau mereu
înaintea ta şi care aud înţelepciunea ta!

~ 72 ~
9 Binecuvântat să fie DOMNUL, Dumnezeul tău, Care Şi-a găsit plăcerea în tine,
punându-te pe tronul lui Israel. DOMNUL îl iubeşte pe vecie pe Israel! El te-a pus
rege ca să faci judecată şi dreptate.”

Binecuvântat să fie Domnul. După ce împărăteasa din Seba a fost martoră la înţelepciunea şi
lucrările lui Solomon, ea a răspuns nu în cuvinte simple, de apreciere formală pentru ospitalitatea
care i-a fost acordată, ci în cuvinte care au dat la iveală faptul că inima ei fusese adânc mişcată. În
răspunsul ei, ea a atins doar puţin cele despre măreţia exterioară şi prosperitatea lumească, şi
accentul principal l-a pus pe lauda adusă Dumnezeului lui Solomon, care îi dăduse această
înţelepciune şi prosperitate, precum şi faima lui, care a ajuns cunoscută în toată lumea. În loc de a
lăuda unealta omenească, ea a fost pe drept călăuzită să dea slavă lui Dumnezeu. Vizita ei a putut
s-o conducă la convertirea ei. Există motiv de a crede că împărăteasa va fi printre cei mântuiţi în
împărăţia lui Dumnezeu (Matei 12:42). Dumnezeu a intenţionat ca multe astfel de convertiri să
rezulte din Israel, îndeplinindu-şi rolul lui printre popoarele pământului. De aici şi de-acolo, de
prin toate naţiunile, oamenii urmau să meargă la Israel şi acolo să facă cunoştinţă cu Dumnezeul
lui Israel. Prin astfel de mijloace, lumina urma să meargă la toate naţiunile.

10 Şi ea i-a dăruit regelui 120 de talanţi b(Aproximativ 3,6 t) de aur, o mare

cantitate de mirodenii, precum şi pietre preţioase. Niciodată n-au mai fost aduse aşa
de multe mirodenii ca acelea pe care regina din Şeba i le-a dăruit regelui Solomon.

Ea i-a dăruit. Ceea ce împărăteasa din Seba i-a dat lui Solomon ca lucruri materiale a fost o mică
recompensă pentru ceea ce ea a primit, ca lucruri spirituale. Ea i-a dat aur, pietre scumpe,
mirodenii înmiresmate, dar a primit în schimb comoara cerească, mai presus de preţuirea
oamenilor.

11 (Corăbiile lui Hiram, care au adus aur din Ofir, au mai adus din Ofir şi mari
cantităţi de lemn de almug c(Sau: algum, specie de ienupăr, cu lemn plăcut
mirositor; şi în v. 12) şi pietre preţioase.

Aur din Ofir. Capitolul 9:28 aminteşte de aducerea de aur din Ofir, spre a fi urmat în cap. 10:1-10
de raportul vizitei împărătesei din Seba. Acum, v. 11 vorbeşte din nou despre aurul din Ofir.
Probabil că acest aranjament are o oarecare însemnătate. Aceeaşi secvenţă se află în
2 Cronici 8:18; 9:1-10. Se pare că este o oarecare legătură între aurul din Ofir adus de slujitorii lui
Hiram şi ai lui Solomon, şi aurul adus de împărăteasa din Seba. Probabil că, datorită comerţului lui
Solomon cu Ofirul, au ajuns la împărăteasă ştiri despre înţelepciunea şi prosperitatea împăratului
lui Israel, ceea ce a dat naştere la vizita ei la Ierusalim.

12 Din lemnul de almug regele a făcut trepte pentru Casa DOMNULUI şi pentru
palatul regelui, lire şi harfe pentru cântăreţi. Niciodată n-a mai fost adus lemn de
almug şi nici n-a mai fost văzut de atunci.)

Lemn de almug. Numit şi în 2Cronici 9:10, „lemn mirositor”- ce fel de lemn a fost acesta despre
care se vorbeşte aici este o chestiune de nesiguranţă. Nu este cunoscut nici un astfel de lemn de
santal. Mulţi cred că este vorba de lemnul de santal (aşa cum e redat în trad. Cornilescu, n.t.).
[Pălimare]. Ebraicul mis`ad mis’ad, literal „suporturi”. Textul paralel din 2Cronici 9,11 conţine
(în original) messilloth mesilloth, acelaşi cuvânt care este tradus „drumurile cele mari”, „drum” în
Judecători 20,31, respectiv, 1Samuel 6,12; Isaia 40,3. Un astfel de înţeles este foarte nepotrivit aici
şi probabil că cuvântul ar trebui citi mis`ad t mis’ad, ca în cartea Împăraţilor.

~ 73 ~
13 Regele Solomon i-a dat reginei din Şeba tot ceea ce ea şi-a dorit şi a cerut, pe
lângă ceea ce regele Solomon i-a dăruit din generozitate. După aceea ea a plecat şi
s-a întors în ţara sa împreună cu slujitorii săi.
Tot ceea ce ea şi-a dorit şi a cerut. În Orient exista obiceiul nu numai de a dori daruri, dar şi de a
le cere. Scrisorile Amarna conţin multe locuri cu privire la schimbul de daruri între o casă
împărătească şi alta, şi sunt multe cereri de daruri, precum fildeş, abanos, care, cai şi aur. Solomon
n-a primit numai, ci a şi dat. Împărăteasa din Seba s-a întors cu mai mult decât contribuise, căci ca
adaos la darurile ei materiale, ea s-a întors acasă cu ceea ce este de valoare infinită – cunoaşterea
adevăratului Dumnezeu.

Pericolele gloriei lui Solomon: condamnarea lui Solomon

14 Cantitatea de aur care intra anual în vistieria lui Solomon era de 666 de talanţi
d(Peste 20 t) de aur,
Cantitatea de aur. Cifra dată ca venit anual al lui Solomon, 666 de talanţi de aur, este o cifră
enormă. Aceeaşi greutate de aur, preţuită în valori moderne, ar totaliza mai mult de 18.000.000
dolari. Acesta este mai mult decât venitul raportat al Persiei, de la cele 20 de satrapii ale sale, care
se ridica la 14.560 de talanţi de argint pe an. Trebuie notat, totuşi, că aceste cifre reprezintă numai
valoarea prezentă a vechilor greutăţi şi nu reprezintă adevărata putere de cumpărare a acestui venit
din vremurile antice.

15 în afară de cel care venea de la negustori şi din negoţul comercianţilor, de la toţi

regii Arabiei şi de la guvernatorii ţării.
Negustori. Venitul lui Solomon consta nu numai din aur de la statele tributare şi din impozitele
asupra supuşilor lui, ci şi din mari câştiguri din extinsele sale activităţi comerciale şi taxe impuse
negoţului internaţional.

16 Regele Solomon a făcut 200 de scuturi mari din aur bătut, pentru fiecare scut
folosind câte 600 de şecheli e(Aproximativ 7 kg; unitatea de măsură nu este dată în
TM, putând fi vorba şi despre 666 de beka, echivalentul a aproximativ 3,5 kg) de
aur,
Scuturi. Scuturi mari sau zale care acoperă lungimea corpului. Acestea, făcute de Solomon,
probabil că au fost pentru scopuri de paradă, fiind, poate, purtate de garda regală. Aurul era folosit
cu risipă în ţările orientale, după cum se poate vedea din carele şi coşciugele de aur din Egipt.

17 şi 300 de scuturi mici din aur bătut, pentru fiecare dintre aceste scuturi folosind
câte 3 mine f(Aproximativ 1,8 kg) de aur. Regele le-a pus în Palatul Pădurii
Libanului.
Scuturi mici din aur bătut. Acestea erau scuturi mai mici decât cele din v. 16 şi probabil că erau
rotunde. Deoarece erau 200 de scuturi mari şi 300 de scuturi mici, toate la un loc ar fi 500. Corpul
de gardă al lui David număra 600 de oameni (2Samuel 15:18). Probabil că garda personală a lui
Solomon număra 500 de oameni şi că scuturile de aur au fost folosite de ei la ocazii nationale,
pentru a împodobi zidurile impunătoarei „Case din Pădurea Libanului”. O unitate de trupe
echipată astfel cu scuturi de aur strălucitor, mărşăluind înaintea împăratului lor, avea să fie o
prezentare măreaţă.

~ 74 ~
18 Regele a mai făcut şi un tron mare din fildeş şi l-a poleit cu aur pur.
Tron mare din fildeş. Tronul însuşi probabil că era din lemn, iar fildeşul, tăiat în plăci subţiri şi
gravat cu modele decorative, încrustat cu aur, era aplicat ca o căptuşeală exterioară. Exemple
remarcabile de acest gen de lucrări au fost găsite în Palestina, atât la Samaria, cât şi la Meghido.
Probabil că „palatele de fildeş” din Psalmul 45:8 şi „casele de fildeş” din Amos 3:15, au folosit
acelaşi tip de efecte decorative.

19 Tronul avea 6 trepte, iar partea de sus era rotundă în spate. De fiecare parte a
tronului era câte o rezemătoare, iar lângă fiecare rezemătoare era aşezat câte un leu.
Şase trepte. Tronul însuşi, fără îndoială,era ridicat pe o platformă de care te apropiai prin 6 trepte,
evident pentru a-l aşeza într-o poziţie dominantă.
Rotundă. Ebraicul `agol ‘agol, care ar putea fi ortografiat `egel ‘egel, făcând ca expresia să se
citească „un cap de viţel la spate”. Că traducătorii LXX au citit `egel ‘egel pentru `agol ‘agol, se
vede din traducerea lor „şi viţei în basorelief, în spatele tronului.”

20 Pe cele 6 trepte erau aşezaţi, de-o parte şi de alta, 12 lei. Aşa ceva nu se mai
făcuse pentru nici un regat.
Doisprezece lei. Intrările în palatele asiriene erau de obicei păzite decorativ de mari tauri
înaripaţi, câte unul de fiecare parte a porţii. În alte ţări, pentru scopuri decorative similare, erau
folosiţi leii.Pentru tronul lui Solomon era câte un leu de fiecare parte a celor 6 trepte, ceea ce făcea
ca intrarea să fie impunatoare. Cei 12 lei, probabil că erau emblematici pentru cele 12 seminţii.
Aşa ceva nu se mai făcuse. Înălţimea cerută de cele 6 trepte, dublul rând de lei de pe margini şi
folosirea bogată a fildeşului şi aurului trebuie că au dat naştere la un tron a cărui grandoare era
neegalată.

21 Toate vasele de băut ale regelui Solomon erau din aur şi toate vasele din Palatul
Pădurii Libanului erau din aur pur. Nici unul nu era din argint, întrucât argintul nu
era de mare preţ în zilele lui Solomon.
Vasele de băut. Cupe, ceşti, veselă de aur nu erau neobişnuite la curţile orientale. Totuşi, o
înghiţitură de apă este tot aşa de bună şi de răcoritoare dintr-un vas de lut, ca şi din cupa cea mai
bogat încrustată cu aur.
Din argint. În conformitate cu v. 27, Solomon „a făcut ca argintul să fie tot aşa de obişnuit la
Ierusalim ca pietrele”. Era atât de abundent încât, pentru o curte atât de măreaţă ca aceea a lui
Solomon, argintul nu avea să fie folosit nici chiar pentru cele mai obişnuite ustensile.

22 Căci regele avea pe mare corăbii de Tarşiş g(Sau: corăbii de negoţ; Tarşiş era
probabil cea mai îndepărtată colonie feniciană în acea vreme, situată în Spania ori
Sardinia. De aceea, o „corabie de Tarşiş” era una solidă, în stare să transporte marfă
la distanţe mari) care navigau împreună cu corăbiile lui Hiram şi o dată la 3 ani
aduceau aur, argint, fildeş, maimuţe şi păuni.
Tarşiş. Mai frecvent ortografiat Tarşiş. Tars este de obicei identificat cu clasicul Tartesus din
sudul Spaniei, la nord de Cadiz. Numele se află de prima dată în Geneza 10:4, ca unul din
descendenţii lui Iavan, fiul lui Iafet. E adesea pus în legătură cu Tir (Isaia 23,1.6.14;
Ezechiel 27,12.25),fiind probabil o colonie feniciană. Iona a căutat să scape la Tars, navigând din
portul Iafo (Iona 1,3). „Corabiile din Tars” pare să fie o expresie tehnică aplicată la corăbii de mari
dimensiuni, din acelea care puteau să întreprindă o călătorie spre acel port (Isaia 23,1.6.14;
Ezechiel 27,12. 25).
Deci, o „flotă din Tars” nu urmează în mod necesar că înseamnă vase din portul Tars, venite în
vizită pentru negoţ.
~ 75 ~
 O dată la 3 ani. Aceste „corăbii din Tars” probabil că foloseau portul Eţion-Gheber ca bază a lor,
şi puteau să pornească de acolo spre porturi îndepărtate din Africa, India şi China, şi astfel o
călătorie de vreo 3 ani, cu opriri frecvente în porturile vizitate, ar fi rezonabilă. Totuşi, este spus în
mod expres că vasele lui Solomon au mers la Tars (2 Cronici 9,21), iar mai târziu, Amaţia a făcut
corabii la Eţion-Gheber „ca să meargă la Tars” (2Cronici 20:36).
Maimuţe şi păuni. Punctul culminant al traficului înţeleptului împărat cu marginile pământului.
Îngâmfata iubire pentru astfel de animale şi păsări curioase arată o abatere de la simplitate şi
evlavie. Cuvintele următoare pot fi potrivit aplicate lui Solomon: „De ce cântăriţi argint pentru un
lucru care nu hrăneşte?” (Isaia 55:2)

23 Regele Solomon i-a întrecut în bogăţie şi în înţelepciune pe toţi regii pământului.

I-a întrecut…pe toţi regii. Aceasta era în armonie cu făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Solomon
(1 Regi 3:13) şi lui Israel, cu condiţia credincioşiei (Deuteronom 28:1,13). Pe vremea lui
Solomon, împărăţii ca Asiria, Babilon şi Egipt erau mai sărace, aşa că atunci era în mod literal
adevărat că împărăţia lui Solomon se afla pe primul loc în înţelepciune, bogăţie şi splendoare.

24 Toată lumea căuta să-l vadă pe Solomon, ca să-i asculte înţelepciunea pe care
Dumnezeu o pusese în mintea lui.
Toată lumea căuta. A fost planul lui Dumnezeu ca lui Israel să i se dea „întâietate asupra tuturor
neamurilor de pe pământ” şi ca el să fie „cap, nu coadă” (Deuteronom 28:1,13). Dar copilul lui
Dumnezeu caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (Matei 6:33; Luca 12:31). Înţelepciunea cea
mai mare în lume este înţelepciunea lui Dumnezeu şi această înţelepciune este temelia oricărei alte
înţelepciuni şi taina găsirii celei mai mari binecuvântări şi comori din lume. Planul lui Dumnezeu
a fost de a desăvârşi ridicarea lui Israel. Naţiunile care „căutau să vadă pe Solomon” aveau să audă
despre Dumnezeul lui Solomon şi să primească o invitaţie de a accepta religia lui Iehova. În mod
gradat, prin astfel de contacte şi prin eforturi misionare susţinute, lumea trebuia să fie
evanghelizată.
Pe care Dumnezeu o pusese. Înţelepciunea lui Solomon, pe care toată lumea venea să o audă, a
fost aceea care venea de la Dumnezeu şi care ducea la Dumnezeu. În această mare înţelepciune se
află taina adevăratei glorii şi puteri a împărăţiei lui Israel.

25 An de an, fiecare dintre cei care veneau îşi aduceau darul: vase de argint şi de
aur, haine, arme, mirodenii, cai şi catâri.
Îşi aduceau darul. Versetul acesta arată în mod clar natura întinsei împărăţii a lui Solomon. Ea
consta dintr-o grupă consolidată de state tributare care se supuneau şi plăteau tribut împărăţiei
dominante a lui Israel. Astfel era situaţia multor imperii orientale vechi. Multe dintre statele care
plăteau atunci tribut lui Israel, fără îndoială că dăduseră tribut altor mari naţiuni vecine.

26 Solomon a adunat care şi cai; avea 1400 de care şi 12.000 de cai h(Sau: călăreţi),
pe care îi ţinea în cetăţile pentru care, precum şi împreună cu el, la Ierusalim.
Care şi cai. Vezi cele despre cap. 4:26. Adunarea de care şi călărime este un semn al cuceririi
militare şi al expansiunii imperiului prin forţă. Acumularea de cai era în mod expres împotriva
planului lui Dumnezeu care a dat directive ca viitorul împărat al lui Israel „să n-aibă mulţi cai”
(Deuteronom 17:16). Câştigul asigurat prin astfel de mijloace avea să se dovedească la sfârşit a fi
numai pierdere. Solomon n-a înţeles acest lucru. El se afla deja la o importanta răscruce de
drumuri. În faţa lui se afla calea ascultării, care avea să conducă la o continuă pace şi glorie; şi
calea neascultării, care avea să conducă la tulburare, opresiune şi ruşine.
Cetăţile pentru care. Grajdurile lui Solomon de la Meghido au fost excavate (vezi cele despre
cap. 9:15). Aceste cetăţi probabil că au fost posturi de natură militară, pentru a ţine popoarele
supuse sub control.

~ 76 ~
27 Regele a făcut ca argintul să fie la fel de obişnuit în Ierusalim precum pietrele, iar
cedrii la fel de numeroşi precum sicomorii de pe dealuri i(Sau: din Şefela, zona cu
dealuri joase, piemontană, situată între centrul muntos al Canaanului şi ţărmul
Mediteranei).
Precum pietrele. Argintul şi cedrii erau obişnuiţi, dar evlavia era rară. Oamenii care înmulţesc
aurul, înmulţesc durerea şi necazul. Oamenii care înmulţesc adevărata iubire au belşug de pace şi
mulţumire pe care nici o cantitate de aur nu le poate asigura vreodată.

28 Caii, pe care Solomon îi avea, erau aduşi din Egipt j(Sau: din Muzur sau Musri,
în Capadocia (Asia Mică); şi în v. 29) şi din Kue k(Probabil Cilicia, în Asia Mică);
negustorii regelui îi cumpărau din Kue pe un preţ stabilit.
(Linen yarn. Traducerea română de Cornilescu nu conţine această expresie, n.t.) Ebraicul
miqweh miqweh, tradus în mod variat ca „adunare laolaltă”, „grămadă” (Geneza 1,10), „bălţi”
(Exod 7,19), „plinătate” (Levitic 11,36), „nădejde” (Ezra 10,2; Ieremia 14,8; 17,13).
Totuşi, aici, se ştie acum în mod hotărât că este un nume propriu şi de aceea ar trebui să fie
transliterat mai degrabă, decât tradus. De pildă, LXX redă pe miqweh miqweh, ca „din Thekoue
Thekoue.” Traducerea RSV îl redă Kue, care a fost identificat cu un vechi nume pentru Cilicia. Ba
mai mult, s-a sugerat că cuvântul ebraic mişraim mis\raim, „Egipt”, ar trebui citit muşri mus\rim,
Musri, cunoscut mai târziu ca fiind Capadocia, o regiune învecinată cu Cilicia, în Anatolia (Asia
Mică). Kue şi Musri apar împreună în faimoasa inscripţie monolită a lui Salmanasar III şi deosebit
în alte surse asiriene. În Scrisorile Amarna şi în diferite texte asiriene, Musri este amintit fiind
renumit în creşterea de cai. Hitiţii au publicat chiar un text asupra acestui subiect. Din Anatolia,
cunoaşterea creşterii cailor s-a răspândit în Asiria, unde se ocupă de ea un tratat veterinar din
sec. al XIV-lea.
De aceea, v. 28 poate fi tradus „Şi exportul de cai al lui Solomon (era) din Musri (Capadocia) şi
din Kue (Cilicia), negustorii împăratului îi obţinea de la Kue pe un preţ.” Egiptenii, atât cât arată
informaţiile existente până acum, nu creşteau cai pentru export. Totuşi se pare a fi o părere
generală că mişraim mis\raim, Egipt, este citirea corectă din v. 29 (vezi cele despre Geneza 10,6).
Egiptul a fost un important exportator de care, nu şi de cai. Ca una din întreprinderile de afaceri,
Solomon a continuat să facă ceea ce apare ca fiind un negoţ profitabil cu cai cilicieni şi care
egiptene.
Comerţul este o ocupaţie onorabilă şi aduce chiar venituri valoroase. Dar el oferă şi multe ispite
şi adesea constituie o cale rapidă spre cădere. Pe măsură ce poporul lui Israel devenea din ce în ce
mai mult interesat de câştig lumesc, ei se abăteau din ce în ce mai mult de la Dumnezeu. Lăcomia
a luat locul îndurării şi au fost satisfăcute interesele eu-lui, decât acelea comune tuturor. Pe o astfel
de temelie, naţiunea nu putea să dureze. Poporul a urmat pe împărat coborând pe calea egoismului
şi nebuniei, şi, deşi mustrat adesea de profeţi, a persistat pe o cale care nu putea sfârşi decât în
ruină.

29 Un car era cumpărat din Egipt cu 600 de şecheli l(Sau: sicli, greutate de bază,
comună la toate popoarele semite antice; existau mai multe tipuri de şechel: regal
(2 Sam. 14:26; aproximativ 13 gr), obişnuit (aproximativ 12 gr) şi cel al Lăcaşului
(aproximativ 10 gr); greutatea şechelului a variat în diferite vremuri şi în diferite
zone; aproximativ 7 kg) de argint, iar un cal cu 150 de şecheli m(Aproximativ 2 kg).
De asemenea, prin ei erau vânduţi cai şi care tuturor regilor hitiţilor şi regilor
Aramului.

Hitiţilor. Pe vremea lui Solomon, marele imperiu hitit de odinioară se sfărâmase în bucăţi şi n-au
mai rămas decât fragmentele lui – un număr de state mărunte din nordul Siriei. Atât hitiţii, cât şi
egiptenii au folosit pe scară largă caii şi carele, cu rezultatul că a existat un schimb activ de care
~ 77 ~
făcute în Egipt şi cai din Anatolia. Solomon se găsea într-o situaţie avantajoasă să acţioneze ca
intermediar în acest schimb internaţional. Cât priveşte interesul Anatoliei în creşterea şi dresarea
cailor, vezi cele de la v. 28. Există rapoarte despre tributul egiptean de cai către Sargon şi
Asurbanipal.

Comentarii Ellen G. White:

1, 2PK 66
3–9PK 67
11 Ed 49; PK 72; 7T 217
22 Ed 49; 7T 217
26 PK 56

~ 78 ~
Capitolul 11
1 Regele Solomon însă, pe lângă fiica lui Faraon, a iubit multe femei străine:
moabite, amonite, edomite, sidoniene şi hitite.
Multe femei străine. Până aici, în raportul despre bogăţia şi gloria lui Solomon, au ieşit la iveală
multe dovezi de slăbiciune morală. Excesiva acumulare de argint şi aur şi înmulţirea cailor au fost
o călcare a avertizărilor date prin Moise (Deuteronom 17:16, 17). Defectele lui Solomon în
privinţa acestor trăsături n-au fost amintite în mod specific ca atare. Faptele sunt prezentate
simplu, ca fapte, spre a fi interpretate de cititor ca dovezi ale succesului şi gloriei, sau ca
avertismente ale tulburării ce avea să vină. Dar cu privire la mulţimea de neveste, excesele lui
Solomon au fost atât de ieşite din comun, încât se dă o deosebită atenţie acestei trăsături greşite de
caracter a lui Solomon. Mulţimea de soţii este amintită de Moise, în aceeaşi legătură cu mulţimea
cailor, argintului şi aurului (Deuteronom 17:16,17). Cu toate că defectul lui Solomon este schiţat
aici în mod obişnuit cu privire la „femei străine”, partea jucată de alţi factori în căderea lui, nu
trebuie trecută cu vederea.

2 Ele erau din neamurile despre care DOMNUL le poruncise israeliţilor: „Să nu vă
căsătoriţi cu ele a(Lit.: Să nu intraţi la ele şi nici ele la voi), căci cu siguranţă vă vor
întoarce inimile înspre zeii lor!” Dar Solomon s-a alipit de ei, iubindu-i.
Despre care.Domnul dăduse instrucţiuni lămurite ca să nu aibă loc căsătorii mixte cu popoarele
ţării (Exod. 34:11–16; 7:1–4). Solomon, care ar fi trebuit să fie cel mai bun exemplu de ascultare
faţă de această poruncă şi de aplicare a legii, a devenit cel mai flagrant călcător al ei. Bărbatul care
fusese cel mai înţelept dintre toţi oamenii, a devenit dintre toţi oamenii, cel mai nebun. Nu este
calea înţelepciunii de a umbla împotriva unei porunci lămurite a Domnului.

3 El avea ca soţii 700 de prinţese şi 300 de ţiitoare; iar soţiile sale i-au pervertit
inima.
I-au pervertit inima. Acesta este exact ceea ce Domnul spusese că avea să fie rezultatul
căsătoriilor cu străine (Exod. 34:16; Deuteronom 7:4). Solomon cunoştea această oprelişte şi nu
există nici o scuză pentru călcarea de către el a acestei porunci.

4 Când Solomon a îmbătrânit, soţiile sale i-au întors inima înspre alţi dumnezei,
astfel că inima lui nu a mai fost în întregime a DOMNULUI, Dumnezeul său, aşa cum
fusese inima tatălui său, David.
Inima lui nu a mai fost în întregime a Domnului. Ce păcat ca un om care începuse atât de bine în
tinereţea lui, să prezinte un astfel de spectacol despre sine însuşi, în anii de mai târziu. El, care
fusese un învăţător al oamenilor, a devenit acum un desfrânat şi sclav al propriilor sale patimi.
Fără îndoială că Solomon a păstrat formalităţile religiei lui, dar inima lui era departe de a fi cum
trebuie înaintea lui Dumnezeu.

5 El i-a slujit lui Aştoret b(Gr.: Astarte, soţia lui Baal, zeiţa războiului şi a fertilităţii
la fenicieni; şi în v. 33), zeiţa sidonienilor, şi lui Moleh c(TM: Milkom, o variantă a
lui Moleh; şi în v. 33), urâciunea amoniţilor.

Aştoret. Zeiţa iubirii şi a fecundităţii, a cărei închinare consta din desfrâu şi necurăţie.
Moleh. Acelaşi ca Moloc (vezi versetul 7).
Urâciunea amoniţilor. Închinarea la aceşti zei băştinaşi cuprindea rituri prea oribile pentru a le
mai menţiona. Crimele comise în slujba acestor zei erau atât de monstruoase, încât Domnul a

~ 79 ~
poruncit ca popoarele băştinaşe din Canaan, angajate în închinarea la aceste zeităţi, să fie cu
desăvârşire nimicite (Deuteronom 7:2-5).

6 Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI şi nu L-a urmat întru totul pe
DOMNUL ca tatăl său, David.
7 Pe muntele din faţa Ierusalimului, el a zidit o înălţime pentru Chemoş, urâciunea
moabiţilor, şi pentru Moleh, urâciunea amoniţilor.
Muntele. Muntele din faţa Ierusalimului este Muntele Măslinilor unde au fost ridicate multe şi
frumoase clădiri ca altare idolatre (PK 57).
El a zidit o înălţime. Solomon nu numai că a îngăduit ca inima lui să fie atrasă de aceşti zei
păgâni, dar a mers atât de departe încât a stabilit centre pentru cultul lor. Zăpăcit de frumuseţea
soţiilor lui păgâne, el a fost adus să se unească cu ele în închinarea la idolii lor.
Moleh. Un alt nume pentru Milcom (1Regi 11:5,33; 2Regi 23:13) sau Malcom (Ţefania 1:5). El
era o înfăţişare a lui Baal (Ieremia 9:5,6; 32:35). O caracteristică extrem de detestabilă a acestei
închinări era cruda ardere pentru el a copiilor în foc (Levitic 18:21; 20:1-5). Cu toate acestea,
Solomon a înfiinţat un altar pentru cultul lui. Acesta era în Valea Hinom, într-un loc numit Tofet
(Ieremia 7:31; 19:5,6; 32:35). Ahaz a ars pe copiii lui acolo (2Cronici 28:3). În cele din urmă,
Iosia a înlăturat Tofetul, pentru a pune capăt riturilor lui crude (2Regi 23:10,13). Vezi despre
Levitic 18:21.

8 Aşa a făcut pentru toate soţiile sale străine care ardeau tămâie şi aduceau jertfe
zeilor lor.
9 DOMNUL s-a mâniat pe Solomon pentru că-şi îndepărtase inima de la DOMNUL,
Dumnezeul lui Israel, Care i Se arătase de două ori.
S-a mâniat. Tânărul care şi-a început viaţa cu o făgăduinţă aşa de mare, căruia Domnul i-a dat
atât de înalte favoruri şi care a fost onorat cu manifestările prezenţei lui Dumnezeu, s-a îndepărtat
atât de mult de la dreptate, încât Domnul S-a mâniat pe el şi Şi-a retras binecuvântarea.

10 El îi poruncise să nu slujească altor dumnezei; dar el nu a ascultat de porunca

DOMNULUI.
11 Şi DOMNUL i-a spus lui Solomon: „Pentru că ai făcut acest lucru şi nu ai păzit
legământul Meu şi legile Mele, pe care ţi le-am dat, voi smulge regatul de la tine şi
îl voi da slujitorului tău.
Voi smulge regatul. Solomon a păcătuit foarte grav, dar Dumnezeu a binevoit să vorbească cu el.
Solia de acum era deosebită de aceea a zilelor tinereţii şi inocenţei lui. Atunci Domnul I s-a arătat
cu o făgăduinţă de binecuvântare, de data aceasta era o aspră avertizare despre relele pe care
trebuia să le aducă neascultarea. El avea să piardă împărăţia dată tatălui său.

12 Însă nu voi face acest lucru în timpul vieţii tale, datorită tatălui tău, David, ci îl
voi smulge din mâna fiului tău.

Datorită tatălui tău, David. Domnul Îşi aduce aminte de ai Săi şi, din iubire faţă de ei, extinde
îndurările Sale peste unii a căror umblare ruşinoasă nu merită nici o îndurare. „Domnul este
îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate” (Psalmul 103.8). În mânie, El îşi
aduce aminte de îndurare. De dragul lui David, judecata înfricoşată a fost amânată.

~ 80 ~
13 Totuşi nu voi smulge întregul regat de la el, ci îi voi lăsa fiului tău o seminţie,
datorită robului Meu David şi datorită Ierusalimului pe care l-am ales.”
O seminţie. Dacă nu era iubirea faţă de David, întreaga împărăţie ar fi fost luată de la fiul lui
Solomon. Dar aşa, numai o seminţie, Iuda (cap. 12:22) a fost păstrată pentru casa lui David.
Beniamin şi Levi, care au refuzat să aprobe religia apostată a lui Ieroboam (2Cronici 11:12,13)
aveau să fie cu Iuda şi au fost incluse în Iuda, spre a alcătui o naţiune.

Ultimii ani ai domniei lui Solomon: duşmanii lui Solomon

14 Apoi DOMNUL a ridicat un duşman împotriva lui Solomon, pe edomitul Hadad,

din neamul regal al Edomului.
Un duşman. Scriitorul cărţii Regilor prezintă acum diferitele necazuri ale domniei lui Solomon.
Nu trebuie să se creadă că acestea au fost rezervate numai pentru ultimii ani ai vieţii sale, pentru
că, pe măsură ce Solomon continua să meargă tot mai adânc în păcat, el constata creşterea
necazurilor lui. Continua prezenţă a lui Dumnezeu nu poate rămâne pentru totdeauna cu cei care
dispreţuiesc harul Său. O încăpăţânată lepădare a îndurării şi iubirii lui Dumnezeu face ca în cele
din urmă să fie retrasă mâna divină şi harul Său ocrotitor, cu rezultatul că cel rău ia locul pentru a
rupe şi distruge. Nenorocirea şi calamitatea vin de la Satana. Solomon a avut ocazia să vadă în
nenorocirile care au venit asupra lui, adevărata natură a aceluia de care alesese să asculte.
Hadad. Un nume semitic obişnuit. El se află în lista împăraţilor edomiţi din Geneza 36,31-34 şi
se mai află şi ca o desemnare a împăraţilor sirieni: „Ben-Hadad” (1 Regi 15,18; Ieremia 49,27) şi
„Hadadezer” (2 Samuel 8,3-6).

15 Pe vremea când David se lupta cu Edomul, Ioab, conducătorul oştirii, mergând

să-i îngroape pe cei morţi, i-a omorât pe toţi bărbaţii din Edom.
Edomul. Avem aici o valoroasă dată istorică. David cucerise Edomul (2Samuel 8:14;
1Cronici 8:12,13), dar se cunoaşte puţin despre campania care trebuie să fi conţinut multe
amănunte întunecate. Acest raport despre vrăjmaşii lui Solomon scoate la lumină un eveniment
istoric care altfel s-ar fi putut să nu fie păstrat. Evident că s-a făcut o încercare de a extermina
acest neam urât din sud (1Regi 11:15,16), cu rezultatul că unii slujitori au fugit cu tânărul prinţ
Hadad, în Egipt. Nu se ştie care a fost împăratul egiptean care a acordat azil lui Hadad, deoarece
acesta a fost o perioadă de mari incertitudini şi nelinişte în Egipt. Dar a primi pe exilatul regal era
atât o etichetă orientală, cât şi o politică excelentă, ca şi în cazul lui Ieroboam (1Regi 11:40). După
moartea lui David, Hadad s-a întors în Edom spre a fi un spin în trupul lui Solomon. Astfel de
rapoarte ca acesta aruncă o lumină folositoare asupra politicii internaţionale a vremii.

16 Ioab şi tot Israelul rămăseseră acolo timp de 6 luni, până i-au omorât pe toţi
bărbaţii din Edom,
17 însă Hadad fugise în Egipt împreună cu câţiva edomiţi dintre slujitorii tatălui său;
pe atunci el era doar un copil.
18 Ei plecaseră din Midian şi se duseseră în Paran; din Paran au luat cu ei nişte
bărbaţi şi s-au dus în Egipt, la Faraon, monarhul Egiptului, care i-a dat lui Hadad o
casă şi nişte pământ şi s-a îngrijit de hrana lui.

19 Hadad a găsit o aşa mare bunăvoinţă înaintea lui Faraon, încât acesta i-a dat-o de
soţie pe sora soţiei sale, regina Tahpenes.

~ 81 ~
20 Sora reginei Tahpenes i-a născut un fiu cu numele Ghenubat, pe care Tahpenes
l-a crescut la curtea lui Faraon. Ghenubat a locuit împreună cu fiii lui Faraon în
palatul acestuia.

21 În timp ce era în Egipt, Hadad a aflat că David s-a culcat alături de părinţii săi şi
că şi Ioab, conducătorul oştirii, era mort. Atunci Hadad i-a zis lui Faraon: – Dă-mi
voie să mă întorc în ţara mea!

22 – Ce-ţi lipseşte la mine de vrei să te întorci în ţara ta? l-a întrebat Faraon.–
Nimic, a răspuns el, dar lasă-mă să plec!

23 Dumnezeu a ridicat un alt duşman împotriva lui Solomon: pe Rezon, fiul lui
Eliada, care fugise de la stăpânul său, Hadad-Ezer, regele din Ţoba.

Rezon. David se angajase în războaie cu succes împotriva împăraţilor Sirieni (2Samuel 8:3-13;
10:6-19). Zdrobirea lui Hadadezer, împăratul din Zoba, a lăsat ţara în confuzie, cu rezultatul că
Rezon, conducătorul uneia din bandele înarmate, a fost în stare să se stabilească la Damasc, ca
împărat, spre a fi un vrăjmaş al lui Solomon. Acesta este primul împărat al Damascului al cărui
nume este cunoscut.

24 El a adunat în jurul său nişte bărbaţi şi a devenit căpetenia unei bande de

prădători, atunci când David i-a omorât pe cei din Ţoba. Ei s-au dus la Damasc, s-au
stabilit şi au domnit d(Adică au pus stăpânire pe cetate; sau: şi l-au făcut rege; sau:
şi a domnit) acolo.

25 Rezon a fost un duşman al lui Israel în tot timpul vieţii lui Solomon, adăugând la
răul pe care Hadad i l-a făcut lui Solomon. El domnea peste Aram şi l-a urât pe
Israel.

26 Apoi, slujitorul lui Solomon, Ieroboam, fiul lui Nebat, un efraimit din Ţereda, a
cărui mamă era Ţerua, a ridicat mâna împotriva regelui.

Ieroboam. Prima amintire a bărbatului al cărui nume avea să devină proverbial pentru
păcătoşenie. Împăraţii cei răi ai lui Israel sunt de acum încolo, în mod regulat, asemănaţi cu el şi
„păcatele în care târâse ... pe Israel” (1 Regi 15,26; comp. cu 1 Regi 16,2.19.26; 21,22; 22,52;
2 Regi 3,3; 10,29.31; 13,2.6.11; 14,24; 15,9.18.24.28; 17,21.22). El era din seminţia lui Efraim
care avea o gelozie veche şi de neînlăturat pe Iuda, pentru că Domnul „a lepădat cortul lui Iosif şi
n-a ales seminţia lui Efraim, ci a ales seminţia lui Iuda” (Psalmul 78,67-68).
A ridicat mâna. Expresia aceasta înseamnă rebeliune (2 Samuel 20,21).

27 Iată cu ce prilej a ridicat el mâna împotriva regelui: Solomon zidea Milo e(Vezi
nota de la 9:15) şi astupa spărturile cetăţii tatălui său, David.

Zidea Milo. Lucrarea lui Solomon la Milo a fost făcută, după câte se pare, după ce terminase
lucrarea la Templu şi palat (vezi 1 Regi 9,15). David făcuse mai înainte mult pentru a fortifica
această regiune din vechea cetate iebusită, luată de el (2 Samuel 5,9; 1 Cronici 11,8).

~ 82 ~
28 Ieroboam era un om viteaz, iar când Solomon a văzut cum îşi îndeplineşte acest
tânăr slujba, i-a încredinţat supravegherea tuturor oamenilor de corvoadă din Casa
lui Iosif.

Viteaz. Ieroboam era un bărbat sprinten şi capabil, curajos şi în stare să ia hotărâri şi să le şi

aducă la îndeplinire. Rareori se întâmpla să fie atât de mult inclus în ridicarea unui individ la o
poziţie de încredere, aşa cum a fost în alegerea lui Ieroboam, de către Solomon, pentru un post de
răspundere. Fără îndoială că Solomon a privit la caracteristicile exterioare ale tânărului bărbat, fără
să fie în măsură să judece ceea ce era în inima lui. Talentele naturale de conducere ale lui
Ieroboam, dacă ar fi fost consacrate lui Dumnezeu, l-ar fi făcut în stare să facă mult pentru cauza
dreptăţii, dar, dacă nu, el avea să facă mult pentru cauza cea rea.
Supravegherea. Solomon l-a făcut pe Ieroboam supraveghetor peste toţi oamenii de corvoadă
cerută de la seminţia lui Efraim, pentru zidirea lui Milo şi fortificarea cetăţii lui David.

29 Pe atunci, Ieroboam a ieşit din Ierusalim şi s-a întâlnit pe drum cu profetul Ahia
din Şilo, care era îmbrăcat cu o manta nouă. Cei 2 erau singuri pe câmp.

30 Atunci profetul Ahia a luat mantaua de pe el, a rupt-o în douăsprezece bucăţi

Mantaua. Haina era purtată de profet (vezi v. 29). Cuvântul englezesc „caught” (apucat) aproape
înseamnă că profetul a înşfăcat haina lui Ieroboam, dar textul ebraic spune simplu, „a apucat”.
Haina cea nouă reprezenta regatul nou, de curând întemeiat, dar care era gata să fie rupt în bucăţi.
Actele simbolice sunt frecvente în profeţie (Ieremia 13:1–11; 19:1; 27:2; Ezechiel 4:1–14, 9;
12:3–7; 24:3–12, 15–24), şi au fost mijloace efective de a face cunoscute pe o cale impresionantă,
soliile Domnului.

31 şi i-a zis lui Ieroboam: „Ia-ţi 10 bucăţi, căci aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul
lui Israel: «Voi rupe regatul din mâinile lui Solomon şi-ţi voi da ţie 10 seminţii.

Voi rupe. Monarhia cea unită urma să fie ruptă în bucăţi şi 10 seminţii aveau să dea supunerea lor
unui stăpân nou, care nu era din casa lui David. Se învăţa lecţia că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste
împărăţia oamenilor şi o dă cui Îi place” (Daniel 4:17).

32 Dar lui îi va rămâne o seminţie datorită robului Meu David şi datorită cetăţii
Ierusalim, pe care am ales-o dintre toate seminţiile lui Israel.

O seminţie. În timp ce 10 seminţii aveau să treacă la Ieroboam (v. 31), numai două urmau să
meargă la casa lui David. Dar „o seminţie” a lui Iuda cuprindea şi pe Beniamin (2Cronici 11:12,
13). Împărăţia lui Iuda a mai devenit loc de azil şi pentru leviţii care au refuzat să aprobe religia
apostată a lui Ieroboam.

33 Voi face aceasta pentru că M-a f(LXX, VUL, Siriacă; TM: M-au părăsit) părăsit,
pentru că s-a închinat la Aştoret, zeiţa sidonienilor, lui Chemoş, zeul moabiţilor, şi
lui Moleh, zeul amoniţilor, şi pentru că nu a umblat în căile Mele, ca să facă ceea ce
este drept înaintea Mea şi să păzească legile şi hotărârile Mele, ca David, tatăl lui.

~ 83 ~
34 Însă nu voi lua întregul regat din mâinile lui Solomon, căci l-am pus domnitor
toate zilele vieţii lui, datorită robului Meu David, pe care l-am ales şi care a păzit
poruncile şi legile Mele.

Datorită robului Meu David. Expresia aceasta des repetată arată marea îndurare a lui Dumnezeu
faţă de copiii Săi.
A păzit poruncile şi legile Mele. Dumnezeu a extins marile Lui favoruri asupra lui, numai
datorită faptului că David a fost ascultător de Domnul, păzind poruncile şi Legile Lui. Această
laudă adusă lui David este remarcabilă, având în vedere gravele greşeli ale lui David, ca în cazul
lui Urie Hititul (2Samuel 11) şi fapta numărătorii lui Israel (2Samuel 24). În ambele cazuri, David
s-a pocăit în mod sincer şi, în baza prevederilor harului, el a fost primit ca şi când niciodată nu ar
fi comis aceste infracţiuni. Caracterul, până la urmă, nu este determinat de fapte sau greşeli
ocazionale, ci de tendinţa obişnuită a vieţii.

35 Voi lua regatul din mâinile fiului său şi-ţi voi da ţie 10 seminţii.

36 Însă îi voi da o seminţie fiului său, pentru ca robul Meu David să aibă
întotdeauna o lumină înaintea Mea, la Ierusalim, cetatea pe care am ales-o pentru
a-Mi pune Numele acolo.

O lumină. Dumnezeu cere ca umblarea celui drept să fie ca „lumina strălucitoare, a cărei
strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:18). Aşa avea să fie şi cu
lumina lui David. Ea nu trebuia să se stingă niciodată, ci trebuia să crească în strălucire, în urmaşii
lui (1Regi 15:4; 2Regi 8:19; cf. 2Samuel 14:7). Cazul a fost exact invers. În Roboam, strălucirea
luminii a fost mult micşorată. Ea a continuat slab prin secole, până ce în cele din urmă, pâlpâia
doar şi s-a stins când rămăşiţa lui Iuda a fost dusă roabă în Babilon (2Regi 25).

37 Iar pe tine te voi lua şi vei domni peste tot ce-ţi va dori sufletul! Vei fi rege peste
Israel!

38 Dacă vei asculta de tot ceea ce-ţi voi porunci, dacă vei umbla în căile Mele şi vei
face ceea ce este drept înaintea Mea, păzind legile şi poruncile Mele, aşa cum a
făcut robul Meu David, atunci voi fi cu tine, îţi voi zidi o casă statornică, ca aceea
pe care i-am zidit-o lui David, şi-ţi voi da ţie pe Israel.

Dacă. Ieroboam a fost un tânăr al făgăduinţei. El avea calităţi evidente, care ,ar fi făcut din el un
conducător puternic şi o puternică influenţă spre bine, dacă ar fi umblat în căile Domnului.
Dumnezeu nu este părtinitor, ci El dăruieşte binecuvântările Sale tuturor celor care sunt
credincioşi faţă de El.
O casă statornică. Făgăduinţa era condiţionată şi, având în vedere că nu s-a împlinit condiţia, ea
n-a avut nici un efect. Neascultarea este o temelie de nisip şi nici o casă zidită pe ea nu poate sta
(Matei 7:24-17). Dinastia lui Ieroboam s-a terminat odată cu fiul său, Nadab (1Regi 15:25,28).

39 Îi voi smeri prin aceasta pe urmaşii lui David, dar nu pentru totdeauna.»”

Nu pentru totdeauna. Nenorocirile Domnului sunt vremelnice, nu veşnice. Îndurările Lui ţin în
veci (Psalmul 103:8,9). Din cauza abaterilor urmaşilor lui David, făgăduinţele făcute lui David
aveau să-şi aibă împlinirea lor completă în casa spirituală a bisericii NT şi în Hristos, Fiul lui
David, Capul Bisericii.

~ 84 ~
40 Solomon a încercat să-l omoare pe Ieroboam, dar acesta a fugit în Egipt, la
monarhul Şişak şi a rămas acolo până când Solomon a murit.
Să-l omoare pe Ieroboam. Se pare că a existat un bun motiv ca Solomon să se întoarcă împotriva
slujitorului său, pentru că Ieroboam a „ridicat mâna împotriva lui” (v. 26). Faptele evidente ale lui
Ieroboam care au atras neplăcerea împăratului nu sunt relatate, dar, fără îndoială, Ieroboam a fost
ambiţios şi a luat măsuri ca să asigure pentru el coroana. El aparţinea uneia dintre seminţiile
conducătoare, căreia, la împărţirea Palestinei, îi fusese dată cea mai bună poziţie din ţară, în
acelaşi timp şi regiune aleasă şi chiar în inima şi centrul ei. Efraimiţii erau sensibili în ceea ce
priveşte pretinsa lor superioritate şi socoteau că atunci când trebuia să se ia hotărâri importante, ei
să fie consultaţi (Judecători 8:1; 12:1). Fără îndoială că lucrurile care l-au adus pe Ieroboam în
dizgraţia împăratului, au fost ambiţia şi mândria lui.
În Egipt, la monarhul Şişak. Acesta este primul împărat al Egiptului amintit în Biblie, pe nume.
El era primul împărat al unei noi dinastii. Şişac a fost identificat cu puternicul şi destoinicul
Şeşonc I, întemeietorul dinastiei a 22-a. Capitala lui a fost la Bubastis, în Deltă. Se obişnuia la
naţiunile vechi, care nu erau legate prin obligaţii de tratat, să acorde azil refugiaţilor politici.

41 Celelalte fapte ale lui Solomon, tot ce a făcut el şi înţelepciunea sa, nu sunt scrise
oare în „Cartea cronicilor lui Solomon”?
Cartea cronicilor. Evreii ţineau rapoarte oficiale de stat. Astfel, David a avut un scrib şi cronicar
(2Samuel 8:16, 17; 20:24, 25), cu rapoarte ale dinastiei lui păstrate „în Cronicile împăratului
David” (1Cronici 27:24). Rapoartele domnitorilor de mai târziu ai lui Israel au fost păstrate într-un
volum cunoscut sub numele de „Cartea Cronicilor împăraţilor lui Israel” (1Regi 14:19; 15:31;
22:39; 2Regi 10:34),iar acelea ale lui Iuda, în „Cartea cronicilor împăraţilor lui Iuda”(1Regi 14:29;
15:7, 23; 2Regi 8:23). Alte rapoarte despre domnia lui Solomon au fost „Cartea profetului Natan”,
„Proorocia lui Ahia din Silo” şi „Descoperirile proorocului Iedo despre Ieroboam, fiul lui Nebat”
(2Cronici 9:29). Proorocul Iedo mai avea un volum intitulat „Cartea ... proorocului Ido” şi „în
cărţile spiţelor de neam” (2Cronici 14:15). Profeţii apar aici ca analişti. Naraţiunea aşa cum este
redată în cărţile Regilor, evident că este o compilare scoasă din diferite surse. Se poate acorda
toată încrederea acurateţei istorice a materialului din cărţile Regilor, întemeiată pe izvoare
complete, originale şi oficiale, şi puse în forma lor ultimă, prin inspiraţie divină.

42 Solomon a domnit timp de 40 de ani la Ierusalim, peste tot Israelul.

Patruzeci de ani. Începând cu David, VT păstrează lungimea domniei diferiţilor împăraţi ai lui
Israel şi Iuda. Josephus Flavius dă lungimea domniei lui Solomon ca fiind de 80 de ani
(Antichităţi VIII. 7. 8). Aceasta dovedeşte că cifrele lui Iosif Flavius adesea diferă mult de cifrele
biblice şi nu totdeauna te poţi baza pe ele.

43 Apoi Solomon s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat în cetatea
tatălui său, David. Şi în locul lui a domnit fiul său Roboam.
S-a culcat alături de părinţii săi. Verstele 41 la 43 prezintă o formulă oficială care, de aici înainte,
este urmată în înregistrarea rapoartelor împăraţilor. Formula aceasta cuprinde o afirmaţie despre
raportul oficial de unde a fost luată relatarea, afirmă faptul că împăratul a adormit cu părinţii săi,
numeşte locul înmormântării şi dă numele succesorului (vezi 1Regi 14:29, 31; 15:7, 8, 23, 24;
2 Regi 8:23, 24; 12:19, 21; etc.).
Cetatea tatălui său, David. De aici înainte acesta a fost locul obişnuit de înmormântare al
împăraţilor lui Iuda. În câteva cazuri, înmormântarea a avut loc în mormânt particular (vezi
2Regi 21:18, 26; 23:30). În împrejurări deosebite, înmormântarea avea loc în Cetatea lui David,
dar nu în mormântul împăraţilor (vezi 2Cronici 21:20; 24:25; 26:23; 28:27). În semn de respect,
Iehoiada, preotul, a fost înmormântat în mormântul împărătesc (2Cronici 24:16). Despre Ezechia
este spus că „l-au îngropat în cel mai bun loc al mormintelor fiilor lui David” (2Cronici 32:33).

~ 85 ~
 Comentarii Ellen G. White:

1–8FE 498; PP 51–60; 2T 306; 6T 250

4 4T 508
4, 5 PK 56
6–8PK 405
7 PK 57
9, 10 PK 75
11, 12, 14–28PK 77
28, 31, 33PK 87
34, 35 PK 88
43 PK 878

~ 86 ~
Capitolul 12
Împrejurările divizării regatului lui Solomon

1 Roboam s-a dus la Şehem, pentru că tot Israelul venise la Şehem să-l facă rege.

Roboam. Stilul relativ detaliat al naraţiunii domniei lui Solomon este continuat în cuprinsul
capitolelor 12, 13 şi 14. Raportul din Cronici, după ce omite întreaga dare de seamă despre
idolatria lui Solomon şi a vrăjmaşilor lui, redă prima parte a dării de seamă despre Roboam, în
aproape aceleaşi cuvinte ca acelea din Regi (2Cronici 10:1–19; 11:1–4 cf. 1Regi 12:1–24).
Şehem. Alegerea Sihemului pentru încoronare s-a făcut probabil pentru a asigura supunerea lui
Efraim şi a seminţiilor nordice. Sihemul se află chiar în centrul ţării, pe panta Muntelui Garizim,
exact faţă-n faţă cu Muntele Ebal, pe partea unde ţinuse Iosua adunarea generală a poporului
(Iosua 8:30-35). Aici, prin apropiere, era locul unde a fost îngropat Iosif (Iosua 24:32). Aproape de
aici era fântâna lui Iacob (Geneza 33,19; 37,12; Iosua 4,5; comp. cu Iosua 24,32).

2 Când Ieroboam, fiul lui Nebat, a auzit lucrul acesta, el se afla în Egipt, acolo unde
fugise de regele Solomon. Ieroboam s-a întors din Egipt a(Sau: Şi a rămas în Egipt).

3 Au trimis să-l cheme, iar Ieroboam şi întreaga adunare a lui Israel au venit şi i-au
vorbit lui Roboam astfel:

Au trimis să-l cheme. Raportul din 2 Cronici 10:2,3 pare să lase a se înţelege că Ieroboam n-a
fost chemat din Egipt, ci din Efraim, pentru că ,fără îndoială că Ieroboam se întorsese deja din
Egipt. Ieroboam era un conducător recunoscut. Tocmai exista cauza de nemulţumire împotriva
tronului şi avea să fie numai natural să se prezinte chestiunea la o astfel de ocazie, iar Ieroboam să
participe la acest fapt.

4 – Tatăl tău a îngreunat jugul nostru. Acum, despovărează-ne de slujba aspră a

tatălui tău şi de jugul cel greu pe care l-a pus peste noi şi-ţi vom sluji!

Jugul cel greu. Plângerea era bine întemeiată. Poporul nu era mulţumit cu porunca cea grea a
impozitelor şi a muncii forţate cerute de Solomon pentru întinsele lui lucrări publice. Ca
supraveghetor al muncii forţate în Efraim, fără îndoială că Ieroboam auzise multe plângeri şi
probabil că a fost mai bine informat cu privire la extinderea nemulţumirii care exista, decât au fost
alţi sfetnici ai împăratului. Cererea făcută pentru uşurarea poverii a fost directă şi ar fi fost o
chestiune de dreptate, cât şi de prudenţă de a asculta plângerile poporului.

5 – Duceţi-vă şi întoarceţi-vă la mine peste 3 zile,le-a răspuns el.Şi poporul a plecat.

Peste 3 zile. Adică până în a treia zi, ziua care urmează după mâine (v. 12).

6 Regele Roboam s-a sfătuit cu bătrânii care i-au slujit tatălui său, Solomon, în
timpul vieţii acestuia, întrebându-i: – Ce mă sfătuiţi să răspund acestui popor?

Bătrânii. Sfetnicii lui Solomon aveau să fie în situaţia de a cunoaşte starea de spirit a poporului şi
să dea un sfat bun cu privire la calea de urmat. Bărbaţii aceştia nu au fost neapărat bătrâni în
vârstă, ci bătrâni în experienţă.

~ 87 ~
7 – Dacă, astăzi, vei fi un slujitor pentru cei din poporul acesta, i-au răspuns ei, dacă
le vei sluji şi dacă le vei răspunde prin cuvinte plăcute, ei vor fi slujitorii tăi toată
viaţa lor.
Vei fi un slujitor. (A servant, în engleză.) Cea dintâi îndatorire a unui împărat faţă de poporul său
este de a sluji, nu de a stăpâni. Dacă poporul ştie că interesele lor sunt cele dintâi interese ale
domnitorului lor, inima lor va fi legată de a lui, iar ei vor fi de bună voie slujitorii lui. Hristos a
venit în lume „nu ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de
răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28).

8 Însă Roboam nu a luat în seamă sfatul pe care i l-au dat bătrânii, ci a cerut şi sfatul
tinerilor cu care a copilărit şi care-i slujeau.
Nu a luat în seamă sfatul. Vârsta aduce experienţă, iar înţelepciunea creşte odată cu vârsta. Acolo
unde acei care sunt tineri atât ca vârstă, cât şi ca experienţă, leapădă sfatul bătrânilor lor, acolo
triumfă sfatul nebuniei.
Tinerilor. Este perfect potrivit a cere sfatul celor tineri, cât şi al celor bătrâni, dar trebuie amintit
că ochii celor tineri nu văd ceea ce se vede cu ochii experienţei şi ai vârstei.

9 El i-a întrebat: – Ce mă sfătuiţi? Cum să răspund acestui popor care mi-a cerut să-l
despovărez de jugul pe care tatăl meu l-a pus peste el?
10 Tinerii care copilăriseră împreună cu el i-au răspuns: – Acestui popor care ţi-a zis
că tatăl tău i-a îngreunat jugul şi că tu trebuie să-l iei de peste el, să-i spui astfel:
„Degetul meu cel mic este mai gros decât şoldurile tatălui meu.
Să-i spui astfel. Sfatul dat de tinerii tovarăşi ai lui Roboam n-a fost acela al înţelepciunii, ci al
imprudenţei şi aroganţei. Aceasta nu dovedea solicitudine afectuoasă pentru bunăstarea acelora pe
care împăratul fusese numit să le slujească, ci o hotărâre de a stăpâni, fără a se ţine seama de
voinţa exprimată a poporului. Sfatul dat a fost inutil, exprimat într-o vorbire de ofensivă şi a fost
în aşa fel încât nu avea să calmeze tulburarea, ci s-o agraveze. Tinerii au confundat îndrăzneala cu
forţa şi înfumurarea cu înţelepciunea. Ei n-au reuşit să citească semnele timpului şi sfatul lor a
făcut inevitabilă rebeliunea.

11 Tatăl meu a pus un jug greu peste voi, dar eu voi adăuga mai mult la jugul
vostru. Tatăl meu v-a pedepsit cu bice, dar eu vă voi pedepsi cu gârbace b(Lit.:
scorpioni; şi în v. 14).”
Gârbace. Socotit a fi o vorbire figurată care reprezenta bice armate cu cârlige ascuţite sau cu
unelte ascuţite, corzile cărora erau neobişnuit de severe.

12 Ieroboam, însoţit de tot poporul, a venit la Roboam a treia zi, după cum le
poruncise regele când le zisese: „Întoarceţi-vă la mine peste 3 zile!”
13 Regele i-a răspuns aspru poporului. El nu a luat în seamă sfatul pe care i l-au dat
bătrânii

Aspru. Desigur că scopul a fost să facă o demonstraţie de forţă, dar în realitate n-a fost decât o
demonstraţie de slăbiciune şi nebunie. Cuvintele amabile vin de la oameni cu inimă largă şi duc la
supunere şi ascultare, la fericire şi pace. Cuvintele aspre vin de la oameni mici şi excită pasiunea şi
amărăciunea şi duc la agitaţie şi revoltă.

~ 88 ~
14 şi le-a vorbit potrivit sfatului tinerilor: – Tatăl meu v-a îngreunat jugul, dar eu voi
adăuga mai mult la jugul vostru. Tatăl meu v-a pedepsit cu bice, dar eu vă voi
pedepsi cu gârbace.

15 Astfel regele nu a ascultat plângerea poporului, fiindcă această întorsătură a

lucrurilor venea de la DOMNUL, pentru ca DOMNUL să-Şi împlinească cuvântul pe
care îl rostise cu privire la Ieroboam, fiul lui Nebat, prin Ahia din Şilo.

Venea de la Domnul. Nu trebuie socotit că sfatul dat de tineri era sfatul lui Dumnezeu sau că
răspunsul dat de împărat era dictat de Domnul. Dumnezeu este un Dumnezeu al amabilităţii şi
înţelepciunii, dar cuvintele împăratului au fost cele ale împietririi de inimă şi ale nebuniei.
Dumnezeu predispune pe om spre simpatie şi iubire, nu spre resentiment şi răutate. Dar Dumnezeu
aduce pe oameni la judecată, îngăduindu-le să recolteze roadele propriei lor perversităţi. Nici
păcatele lui Solomon, nici asprimea şi imprudenţa lui Roboam n-au fost de la Domnul. Dar ,în
înţelepciunea Lui, Domnul a îngăduit o cale care a pedepsit păcatul cu păcat şi nebunia cu
nebunie. Domnul nu face – de regulă – o minune care să împiedice rezultatele patimilor omeneşti,
ale mâniei, mândriei, perversităţii şi aroganţei. Fără a se opune liberei voinţe a omului, în privinţa
mântuirii personale, şi fără a influenţa în mod cauzativ faptele rele din partea oamenilor
neevlavioşi, Dumnezeu călăuzeşte în mod înţelept umblările oamenilor şi ale naţiunilor şi Îşi
aduce la îndeplinire voia Sa. În felul acesta face El ca mânia omului să-L mărească pe El.

16 Când tot Israelul a văzut că regele nu i-a ascultat plângerea, i-a răspuns astfel: –
Ce parte avem noi în David? N-avem nici o moştenire în fiul lui Işai. La corturile
tale, Israel! Vezi-ţi de casa ta, David! Şi poporul Israel a plecat acasă.

În David. Cuvintele respiră spiritul de gelozie şi vrăjmăşie dintre seminţii. Efraim era pus
împotriva lui Iuda; poporul nordului era hotărât să meargă pe calea lor, independent faţă de cei din
sud. Şeba a folosit cuvinte asemănătoare în revolta lui contra lui David (2 Samuel 20,1).
La corturile tale. Aceasta nu a fost în mod necesar un strigăt de război, ci era o chemare pentru ca
fiecare să se întoarcă la seminţia şi casa lui, fără să-l recunoască pe Roboam.
Vezi-ţi de casa ta. Aceasta este o expresie de adânc înrădăcinată neplăcere faţă de casa regală a
lui David. Acea casă să-şi vadă de propriile ei treburi şi de propria ei seminţie, iar restul lui Israel
să fie lăsat singur. Ei se vor îngriji de ei înşişi, independent de Iuda şi de aici înainte nu vor mai
îngădui nici un amestec.

17 Roboam însă a continuat să domnească peste israeliţii care locuiau în cetăţile lui
Iuda.

Israeliţi. Această expresie pare să aibă o dublă semnificaţie. Mai întâi, ea arată că în teritoriul lui
Iuda erau din aceia care nu erau membri ai seminţiei lui Iuda. Pe lângă Beniamin care îşi avea
partea împreună cu Iuda, mulţi preoţi şi leviţi şi oameni din popor „din tot Israelul” au părăsit
nordul şi s-au unit cu Iuda şi Ierusalim (2 Cronici 11,12-17). În al doilea rând, cu toate că de aici
înainte Israel avea să însemne mai întâi regatul nordic în opoziţie cu Iuda, expresia „copiii lui
Israel” probabil că avea intenţia să reamintească cititorului că adevăraţii copii ai lui Israel se aflau
şi în Iuda, şi că regatul de nord nu avea un drept exclusiv la acest mândru titlu.

~ 89 ~
18 Regele Roboam l-a trimis la ei pe Adoniram c(Câteva mss LXX, Siriacă (vezi şi
1 Regi 4:6; 5:14); TM: Adoram), cel care era mai mare peste oamenii de corvoadă,
dar toţi israeliţii l-au omorât împroşcându-l cu pietre. Atunci regele Roboam s-a
grăbit să se suie în car ca să fugă la Ierusalim.
Adoniram. În conformitate cu 1Regi 4:6; 5:14, Adoniram (o formă lungă a lui Adoram) era peste
impozite. Adoram, fiind obişnuit cu nemulţumirea cu munca forţată, probabil că Roboam a crezut
că el este omul potrivit să negocieze cu privire la această chestiune. Dar vederea acestui om,
supraveghetorul poporului asuprit, a trezit o proaspătă izbucnire a furiei care a avut drept rezultat,
moartea lui Adoram.
Împroşcându-l cu pietre. Un fel de ucidere obişnuit în vremurile antice, în caz de răzbunare a
mulţimii. În Egipt, Moise îşi exprimase teama că mânia egiptenilor ar putea fi trezită ca să ucidă
cu pietre pe copiii lui Israel (Exod. 8:26). Mai târziu, israeliţii erau aproape gata să-l ucidă cu
pietre pe Moise (Exod. 17:4). Şi David a întâmpinat pericolul unei astfel de morţi, din partea unei
cete mânioase (1Samuel 30:6).
În car. Carul constituia cel mai rapid mijloc de transport. Şoselele îmbunătăţite făceau posibil să
se folosească în mai multe părţi ale Palestinei,care.

19 Aşa s-a răzvrătit Israel împotriva Casei lui David şi aşa au şi rămas până astăzi.
20 Atunci când israeliţii au auzit că Ieroboam se întorsese, au trimis să-l cheme la
adunare şi l-au numit rege peste tot Israelul. Nici unul nu s-a dus după casa lui
David, în afară de seminţia lui Iuda.
Ieroboam se întorsese. Aceste cuvinte par să însemne că Ieroboam a venit pe scenă numai după
revolta celor 10 seminţii. Totuşi, în conformitate cu v. 3, Ieroboam acţionase deja ca şef al
delegaţiei poporului la Roboam. Unii urmează unul din manuscrisele LXX care omit numele lui
Ieroboam din v. 3 şi 12 şi fac ca versetul 20 să arate prima lui apariţie pe scenă. Totuşi, este mai
bine a urma textul ebraic şi să se înţeleagă că „tot Israelul” din v. 1 înseamnă reprezentanţii
diferitelor seminţii şi că „tot Israelul” din v. 20 înseamnă naţiunea care auzise de la reprezentanţii
ei, la întoarcerea la caselor lor (v. 16) despre prezenţa lui Ieroboam în ţară.
Vestea despre insurecţie curând a fost dusă prin toată împărăţia. După ce a pornit în mod hotărât
revolta, probabil că Ieroboam s-a abţinut cu înţelepciune să mai continue, aşteptând chemarea
poporului. A fost adunată o mare adunare şi Ieroboam a fost făcut împărat.
Peste tot Israelul. Această expresie pare să indice pretenţia din partea celor 10 seminţii nordice că
numai ei constituie adevăratul Israel.

21 Când Roboam a ajuns la Ierusalim, a adunat toată casa lui Iuda şi seminţia lui
Beniamin – 180.000 de bărbaţi aleşi şi gata de luptă – ca să lupte împotriva casei lui
Israel şi să aducă din nou regatul sub stăpânirea lui Roboam, fiul lui Solomon.
Beniamin. Seminţia lui Beniamin fusese mai înainte mai strâns legată de Efraim, decât de Iuda.
Îndelunga duşmănie de moarte dintre David şi Saul, Beniamitul (1Samuel 9:1), războaiele lui Ioab
şi Abner, dintre slujitorii lui David şi aceia ai lui Beniamin (2Samuel 2:2, 12-31; 3:1-27) şi
chemarea la arme a lui Şeba, Beniamitul, împotriva lui David (2Samuel 20:1), toate indică
antipatia lui Beniamin faţă de Iuda. Dar stabilirea capitalei la Ierusalim, pe hotarul dintre cele două
seminţii (Iosua 15:8; 18:16), a ajutat să aibă loc o schimbare şi, de aici înainte, soarta lui Beniamin
avea să fie una şi aceeaşi cu a lui Iuda.
O sută optzeci de mii. Pe vremea recensământului lui David, Iuda număra 500.000
(2Samuel 24:9). Ceva mai târziu, Abia a fost în stare să strângă o oaste de 400.000
(2Cronici 13:3).

~ 90 ~
22 Dar Cuvântul lui Dumnezeu a venit la Şemaia, omul lui Dumnezeu, zicându-i
astfel:

Omul lui Dumnezeu. Termenul a fost folosit de Moise (Deuteronom 33:1; Iosua 14:6) şi este
numai rar folosit în Scripturile mai târzii, inclusiv Cronicile, dar aceasta este o expresie favorită a
scriitorului cărţii Regilor. Şemaia a fost prim-profet al lui Iuda, în timpul domniei lui Roboam
(2Cronici 12:5-8,15).

23 „Spune-le lui Roboam, fiul lui Solomon, regele lui Iuda, întregii case a lui Iuda şi
a lui Beniamin, precum şi celor rămaşi din popor

24 că aşa vorbeşte DOMNUL: «Nu vă ridicaţi la luptă împotriva fraţilor voştri,

israeliţii! Întoarceţi-vă fiecare acasă, căci de la Mine a venit lucrul acesta.»” Ei au
ascultat Cuvântul DOMNULUI şi s-au întors acasă, potrivit poruncii DOMNULUI.

Nu vă ridicaţi. În general, războiul civil este felul de război cel mai ucigător şi rănile lui, cel mai
greu de vindecat. Dumnezeu nu adusese pe israeliţi în Canaan spre a se nimici unul pe altul. Şi
nici nu hotărâse El ca ei să se împartă în două împărăţii ostile. Dumnezeu nu putea binecuvânta pe
cele 10 seminţii secesioniste. Nici nu putea să aprobe aspra politică guvernamentală pe care o
anunţase Roboam.Pierderea celor 10 seminţii era o judecată asupra lui Roboam.De aceea, Domnul
nu-şi putea da binecuvântarea asupra unei campanii care căuta prin forţă, să aducă înapoi sub
Roboam pe acele seminţii. Mai degrabă Dumnezeu a hotărât ca timpul să deruleze istoria ambelor
împărăţii şi condamnarea Lui asupra uneia şi judecata Lui asupra celeilalte, să fie dovedite ca
drepte. Bărbaţi zeloşi adesea se grăbesc să rezolve o problemă dificilă care conţine greşeli şi de o
parte şi de alta. Astfel de bărbaţi pot prea bine să mediteze asupra învăţăturii care se află în acest
verset.

Ieroboam instituie cultul viţelului în Israel

25 Ieroboam a zidit cetatea Şehem în regiunea muntoasă a lui Efraim şi a locuit

acolo; apoi a ieşit de acolo şi a zidit cetatea Peniel d(TM: Penuel, o variantă a lui
Peniel).

Şehem. Cetatea aceasta este amintită în istoria patriarhală de pe vremea lui Avraam, primul care
a intrat în Ţara Făgăduinţei (Geneza 12,6; 33,18; 35,4; 37,12.13). Pe vremea cuceririi Canaanului,
ea a devenit o cetate de scăpare (Iosua 20,7; 21,21), şi a fost locul unde Iosua a adunat toate
seminţiile pentru reînnoirea legământului, chiar înaintea morţii lui (Iosua 24,1-25). Când
Abimelec s-a făcut pe sine împărat peste Israel, îşi avea capitala la Sihem (Judecători 9,1-20), iar
când cetatea s-a răsculat împotriva lui, ea a fost nimicită şi presărată „cu sare” (Judecători 9,22-
45). Acum cetatea a fost rezidită pentru a fi capitala lui Ieroboam.
Peniel. O localitate la est de Iordan, numită de Iacov după ce văzuse pe Dumnezeu faţă în faţă
(Geneza 32,30.31). Pe vremea lui Ghedeon, exista un turn la Penuel, pe care Ghedeon l-a nimicit
(Judecători 8,8,9.17). Ieroboam a reclădit cetatea ca un avanpost al noii lui capitale. Cetatea este
aşezată pe râul Iaboc, la km est de Sucot.

26 El s-a gândit: „S-ar putea ca acum regatul să se întoarcă la casa lui David.

~ 91 ~
27 Dacă acest popor se va duce la Casa DOMNULUI, în Ierusalim, ca să aducă jertfe,
inima acestui popor va trece de partea stăpânului lor, Roboam, regele lui Iuda; pe
mine mă vor omorî şi se vor întoarce la Roboam, regele lui Iuda.”

Va trece de partea. Ieroboam şi-a dat bine seama de puternica chemare a cultului Domnului la
Templul din Ierusalim. Dacă Israel rămânea credincios faţă de Dumnezeu şi dacă ei continuau să
meargă să se închine la Ierusalim împreună cu fraţii lor din Iuda, inimile poporului aveau să fie
atrase laolaltă şi împărăţia va fi iarăşi unită. Un astfel de rezultat desigur că ar fi fost spre binele
comun al tuturor. Dar acesta nu era interesul primar al lui Ieroboam.

28 După ce s-a sfătuit, regele a făcut 2 viţei de aur şi a zis poporului: „Este prea
mult pentru voi să mergeţi până la Ierusalim. Israele, iată zeii tăi care te-au scos din
ţara Egiptului!”

Viţei de aur. Aceasta a fost reînnoirea închinării prin care Israel a adus judecăţi asupra sa, în
pustie (Exod 32,1-35). Lepădând astfel pe Domnul, Israel a apucat pe o cale care nu putea să se
termine decât în ruină. Dezastrul este inevitabil când oamenii părăsesc pe Creatorul cerurilor şi al
pământului, pentru închinarea la viţei de aur.

29 L-a pus pe unul la Betel, iar pe celălalt la Dan.

Betel. O cetate sudică de frontieră a împărăţiei. Betel înseamnă „casa lui Dumnezeu” şi a fost
numită de Iacov, în amintirea visului în care i-a apărut Dumnezeu, cu ocazia fugii sale de Esau
(Geneza 28,11-22) şi din nou, la întoarcerea sa (Geneza 35,8-15). Se credea a fi un loc natural
pentru un altar rival.
Dan.O cetate la frontiera nordică ce fusese deja locul unui altar pentru mult timp, în perioada
judecătorilor (Judecători 18,30-31).

30 Şi acest lucru a devenit un prilej de păcătuire; poporul mergea până la Dan să se

închine înaintea unuia dintre viţei.

A devenit un prilej de păcătuire. Adică aceasta a devenit o ocazie de păcătuire pentru popor.
Având în vedere îndepărtatele efecte ale păcatului, o răspundere teribilă rămânea asupra lui
Ieroboam.
Înaintea unuia. Unele din manuscrise de mai târziu ale LXX, adaugă după Dan şi „înaintea
celuilalt, până la Betel”. Dar probabil că este mai bine să se ia cuvintele aşa cum se află ele, în
sensul că poporul a recurs la început, aproape exclusiv, la sanctuarul din Dan.

31 Ieroboam a construit sanctuare e(LXX; VUL. TM: un sanctuar) pe înălţimi şi a

numit preoţi din tot poporul, deşi nu făceau parte dintre leviţi.

Din tot poporul. Leviţii au refuzat să slujească drept preoţi la aceste altare idolatre şi, fiind
îndepărtaţi din sfintele lor slujbe, au luat drumul spre Iuda şi Ierusalim (2Cronici 11:13-16;
PK 101). Numai oameni de cel mai scăzut nivel moral aveau să consimtă să slujească „ca preoţi
pentru înălţimile, pentru ţapii şi pentru viţeii pe care îi făcuse” (2 Cronici 11,15). Rezultatul a fost
un nivel moral din ce în ce mai scăzut între oameni.

~ 92 ~
32 Ieroboam a rânduit o sărbătoare în ziua a cincisprezecea a lunii a opta, ca aceea
din Iuda, şi aducea jertfe pe altar. Iată ce a făcut la Betel: a adus jertfe viţeilor pe
care-i făcuse şi a numit preoţi pentru înălţimile pe care le zidise.

Lunii a opta. Aceasta era o sărbătoare rivală cu Sărbătoarea Corturilor, din Ierusalim, din luna a
şaptea. Exista o oarecare asemănare în ţinerea unor forme ale vechii religii, dar în multe privinţe,
religia cea nouă era direct opusă închinării lui Iehova. S-a pus întrebarea de ce anume sărbătoarea
din Israel să fie ţinută cu o lună mai târziu decât în Iuda. Se poate că ruptura dintre Israel şi Iuda să
fi avut loc în acest timp şi că această sărbătoare generală a poporului a fost instituită imediat,
pentru a da ocazie de a întâmpina cu urale întemeierea noului regim.

33 În ziua a cincisprezecea a lunii a opta, pe care o alesese singur, el a adus jertfe pe

altarul pe care-l construise la Betel. Astfel, el a rânduit o sărbătoare pentru israeliţi
şi se ducea la altar ca să ardă tămâie.

A adus jertfe. Se pare că Ieroboam să fi luat asupra sa atât funcţia preoţească, cât şi pe cea
împărătească. Înlăturând preoţia levitică şi consacrând preoţi noi după propria lui alegere,
Ieroboam putea foarte bine să încoroneze procedeele asumându-şi rolul suprem de cap al preoţiei
neautorizate pe care el o crease. Betel este numit atât „locaş sfânt al împăratului”, cât şi „un
templu al împăraţilor” (Amos 7,10-13). Aceasta ar putea indica faptul că „templul” de la Betel era
propriul său altar special, unde împăratul conducea treburile religioase, şi că tot aşa, avea şi o curte
unde slujea în treburile de stat. Sihem era capitala obişnuită şi locul obişnuit unde ţinea împăratul
judecată, dar când el oficia ca preot la Betel, judecata probabil că se ţinea la palatul lui de acolo.

Comentarii Ellen G. White:

1–24PK 88–92
4 PK 55, 88
4, 5 PP 526
9–11PK 89
12–14PK 90
15 PK 91
16 PK 90
18 PK 91
20 PK 99
21–24PK 92
26, 27 PK 99
28 PK 100
28–33PK 401
29 PK 100
31, 32 PK 101

~ 93 ~
Capitolul 13
Omul lui Dumnezeu din Iuda

1 Atunci, un om al lui Dumnezeu a venit din Iuda la Betel, după Cuvântul

DOMNULUI, în timp ce Ieroboam stătea lângă altar, arzând tămâie.

Ieroboam stătea. Ocazia era importantă. Ieroboam tocmai slujea ca preot la consacrarea noului
altar din Betel, străduindu-se să-l investească cu sfinţenia care ar fi câştigat pentru el omagiul şi
respectul poporului. Dumnezeu nu putea să îngăduie ca îndrăzneaţa provocare a împăratului să
rămână nemustrată.

2 El a strigat împotriva altarului, potrivit Cuvântului DOMNULUI şi a zis: „Altarule,

altarule! Aşa vorbeşte DOMNUL: «Iată că se va naşte un fiu casei lui David, al cărui
nume va fi Iosia. El îi va înjunghia deasupra ta pe preoţii înălţimilor care aduc jertfe
aici şi oseminte omeneşti se vor arde pe tine!»”

Nume va fi Iosia. Dumnezeu n-a prezis des viitorul cu un amănunt atât de precis, încât să indice
actorii specifici. Un exemplu paralel se află în referirea la Cir, împăratul persan, numindu-l pe
nume, cu mulţi ani înainte de naşterea lui (Isaia 44,28; 45,1). Profeţia aceasta cu privire la Iosia a
fost împlinită în mod literal (2 Regi 23,15.16).

3 El a dat un semn în aceeaşi zi, spunând: „Acesta este semnul pe care DOMNUL l-a
dat: altarul se va despica, iar cenuşa din el se va împrăştia.”

Un semn. Pentru ca Ieroboam şi poporul să poată fi pătrunşi de faptul că omul lui Dumnezeu era
un profet adevărat şi că solia de avertizare avea greutate, el a făcut o profeţie uimitoare care urma
să se împlinească imediat.

4 Când a auzit cuvântul pe care omul lui Dumnezeu îl vestise împotriva altarului din
Betel, regele Ieroboam şi-a întins mâna de deasupra altarului spre el şi a poruncit:
„Prindeţi-l!” Dar mâna pe care o întinsese spre omul lui Dumnezeu s-a uscat, astfel
că nu şi-a mai putut-o trage înapoi.

A întins mâna. Este periculos pentru cineva, oricine ar fi, să ridice mâna împotriva unui trimis de
Dumnezeu, cu o solie solemnă. Mâna întinsă a fost lovită imediat pentru a lovi cu groază atât
inima împăratului, cât şi pe cea a poporului, şi pentru a le întipări din nou că aveau în faţa lor un
adevărat profet al lui Dumnezeu.

5 Altarul s-a despicat, iar cenuşa din el s-a împrăştiat, potrivit semnului pe care
omul lui Dumnezeu îl dăduse prin Cuvântul DOMNULUI.

Altarul s-a despicat. Această manifestare a prezenţei şi puterii Domnului era ceva ce nu putea fi
negat. În loc să fie pătruns de solemnitatea altarului şi de sfinţenia preotului-împărat, poporul a
înţeles acum că Ieroboam lucra în directă sfidare a Cerului şi aducea asupra lui însuşi, mustrarea
divină.

~ 94 ~
6 Atunci regele l-a rugat pe omul lui Dumnezeu: „Mijloceşte la DOMNUL,
Dumnezeul tău, şi roagă-te pentru mine ca să-mi pot trage mâna înapoi!” Omul lui
Dumnezeu a mijlocit la DOMNUL, iar mâna regelui s-a refăcut şi a devenit ca mai
înainte.
Mijloceşte. Împăratul fusese umilit. El mai fusese adus să înţeleagă că avea de-a face cu un om al
lui Dumnezeu, care, în aceste împrejurări, singur putea să-l elibereze din situaţia lui prezentă.
Refacerea mâinii, în situaţia de umilire a împăratului şi a rugăciunii profetului, a avut ca scop să
dea lui Ieroboam o altă ocazie de pocăinţă. El încă nu mersese prea departe, astfel încât Domnul să
nu îl mai ierte. Dacă împăratul ar fi fost gata să meargă pe cale până la capăt şi dacă ar fi cerut
refacerea inimii, aşa cum o ceruse pe aceea a mâinii, ar fi fost deschisă calea pentru o reîntoarcere
la Dumnezeu, a naţiunii şi o mare reformă în toată ţara lui Israel.

7 Regele i-a zis omului lui Dumnezeu: – Vino cu mine acasă, înviorează-te şi îţi voi
da un dar!
Un dar. Oferta împăratului s-a datorat nu recunoştinţei, ci politeţii. O acceptare a ospitalităţii şi a
darului ar fi însemnat pentru popor că profetul a trecut cu vederea umblarea împăratului şi ar fi
slujit la nimicirea solemnei impresii pe care el o făcuse. El ar mai fi dat naştere şi la o impresie
nefavorabilă cu privire la caracterul şi misiunea lui.

8 – Chiar dacă mi-ai da jumătate din averile tale, i-a răspuns omul lui Dumnezeu, nu
voi veni cu tine, nu voi mânca pâine, nici nu voi bea apă în acest loc,
Nu voi veni cu tine. Refuzul hotărât de a primi darul propus de împărat, l-a aşezat pe profet pe un
teren avantajos şi a făcut o adâncă impresie atât asupra împăratului, cât şi asupra poporului.

9 pentru că mi s-a poruncit prin Cuvântul DOMNULUI: „Să nu mănânci pâine, să nu

bei apă şi să nu te întorci pe acelaşi drum pe care te vei duce!”
10 Astfel, el a plecat pe un alt drum şi nu s-a întors pe acelaşi drum pe care venise la
Betel.
11 În Betel locuia un profet bătrân. Fiii săi au venit şi i-au istorisit tatălui lor tot ceea
ce făcuse omul lui Dumnezeu în Betel în acea zi, precum şi cuvintele pe care i le
spusese regelui.
Un profet bătrân. Un prooroc, dar un prooroc fals, un om care era o unealtă a lui Satana, nu a lui
Dumnezeu. Nereuşind să-şi asigure ţinta pe o cale, Satana a lucrat acum pe altă cale, hotărât să
zădărnicească planul lui Dumnezeu, aducând la dezonoare pe solul Său.

12 Atunci tatăl lor i-a întrebat: „Pe ce drum a plecat?” Fiii săi văzuseră pe ce drum
plecase omul lui Dumnezeu, care venise din Iuda.
13 Apoi el le-a zis fiilor săi: „Înşeuaţi-mi măgarul!” După ce i-au înşeuat măgarul, a
încălecat pe el

14 şi s-a dus după omul lui Dumnezeu. L-a găsit şezând sub un stejar şi l-a întrebat:
– Tu eşti omul lui Dumnezeu care a venit din Iuda? – Eu sunt, a răspuns el.

~ 95 ~
15 – Vino acasă cu mine şi mănâncă ceva, i-a zis el.

Vino acasă cu mine. Aceasta este exact invitaţia care-i fusese făcută de împărat şi care fusese
respinsă pe temeiul că era împotriva voinţei exprese a lui Dumnezeu (v. 9). Vrăjmaşul este foarte
stăruitor şi se întoarce iar şi iar cu ispitele sale, modificate într-un fel sau altul, hotărât să
determine căderea omului.

16 – Nu pot să mă întorc şi să merg cu tine, nici să mănânc pâine, nici să beau apă în
acest loc, i-a răspuns omul lui Dumnezeu,

17 pentru că mi s-a spus prin Cuvântul DOMNULUI: „Să nu mănânci pâine, nici să
nu bei apă acolo şi să nu te întorci pe acelaşi drum pe care te vei duce!”

18 El i-a zis: – Şi eu sunt profet ca tine. Şi un înger mi-a vorbit prin Cuvântul
DOMNULUI, spunând: „Adu-l înapoi acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea
apă!” Îl minţea.

Şi eu sunt profet. El era, dar nu era proorocul lui Dumnezeu. Dumnezeu niciodată nu trimite solii
contradictorii, prin proorocii Săi. Un înger mi-a vorbit. Poate că da, dar dacă i-a vorbit, acesta
trebuie să fi fost un înger rău. Când Dumnezeu interzisese omului să mănânce din pomul
cunoştinţei binelui şi răului, sub pedeapsa cu moartea, şarpele a venit cu o solie contrară: Hotărât
că nu veţi muri (Geneza 3,4). Cuvintele falsului profet au identificat sursa lor. Adevăratul profet ar
fi trebuit să ştie că dacă el însuşi fusese într-adevăr trimis de Domnul, atunci îngerul care a vorbit
prin profetul din Betel a fost un sol al Satanei.
Îl minţea. Satana este un mincinos şi înşelător şi ar trebui să fie recunoscut de către copiii lui
Dumnezeu cu ajutorul vicleniilor lui amăgitoare.

19 Atunci omul lui Dumnezeu s-a întors cu el, a mâncat pâine şi a băut apă în casa
lui.

S-a întors. Un sol al lui Dumnezeu niciodată nu se poate întoarce de la misiunea lui Dumnezeu şi
totuşi să fie credincios faţă de Domnul. Profetul avusese instrucţiunile lui de la Dumnezeu şi le
enunţase de două ori ca motive pentru refuzul de a da ascultare unei chemări contrare (v. 8,9,16,
17). Mergând împotriva directivelor exprese ale lui Domnului, el s-a aşezat pe sine pe terenul
vrăjmaşului, unde Domnul nu mai putea fi cu el.

20 În timp ce stăteau la masă, cuvântul DOMNULUI a venit la profetul care-l adusese

înapoi

Cuvântul Domnului a venit. De data aceasta, Dumnezeu a vorbit prin profetul fals către cel
adevărat. Omul lui Dumnezeu a fost făcut să vadă greşeala sa prin cuvintele rostite de un trimis al
lui Satana. După ce omul lui Dumnezeu nu ascultase de porunca expresă a Domnului, Dumnezeu a
îngăduit ca el să fie adus în casa lui, de către un om care îngăduise ca el însuşi să fie folosit ca un
sol al celui rău (vezi PK 106).

21 şi el a strigat împotriva omului lui Dumnezeu care venise din Iuda: „Aşa vorbeşte
DOMNUL: «Pentru că nu L-ai ascultat pe DOMNUL şi nu ai păzit porunca pe care
DOMNUL, Dumnezeul tău, ţi-a dat-o,

~ 96 ~
22 ci te-ai întors şi ai mâncat pâine şi ai băut apă în locul despre care îţi poruncise să
nu mănânci pâine, nici să nu bei apă, trupul tău nu va fi înmormântat în mormântul
părinţilor tăi.»”

Trupul tău. Dorinţa de a fi îngropat în mormântul familiei era deosebit de puternică la evrei.
Acest privilegiu avea să fie refuzat profetului neascultător. Pomul răului a produs un seceriş
timpuriu şi sigur. Profetul lui Dumnezeu, prin neascultarea sa, se aşezase pe sine pe terenul
vrăjmaşului, unde el nu putea să aibă nici prezenţa, nici protecţia divină.

23 După ce omul lui Dumnezeu a terminat de mâncat şi de băut, profetul care-l

adusese înapoi i-a înşeuat măgarul.

24 El a plecat şi a întâlnit pe drum un leu care l-a omorât. Trupul lui a fost aruncat
pe drum. Atât măgarul, cât şi leul stăteau lângă trup.

A întâlnit pe drum un leu. Profeţii adesea au întâlnit lei, dar atâta timp cât ei se află în misiunea
lui Dumnezeu, ei nu trebuie să se teamă. Nici un om nu poate avea o mai mare îndrăzneală, nici un
om nu poate avea motive mai puternice pentru curaj decât solul care merge înainte, în ascultare de
poruncile Domnului. Lor li se aplică făgăduinţele: Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârşitul veacului (Matei 28:20); Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine (Isaia 43:5). Daniel a
fost aruncat într-o groapă cu lei, dar asupra lui, leii n-au avut putere pentru că Domnul a fost cu el.
El a explicat ceea ce s-a petrecut, pentru că a fost găsit nevinovat (Daniel 6:22). Această mărturie
nu putea fi adusă de profetul din ocazia de faţă.

25 Nişte bărbaţi care treceau pe acolo au văzut trupul întins pe drum şi leul stând
lângă el şi au venit să spună acest lucru în cetatea în care locuia profetul cel bătrân.

26 Când profetul care-l întorsese din drumul lui a auzit acest lucru, a zis: „Acesta
este omul lui Dumnezeu care n-a ascultat de Cuvântul DOMNULUI. DOMNUL l-a dat
în ghearele leului care l-a sfâşiat şi l-a omorât, potrivit cuvântului pe care îl spusese
DOMNUL.”

Care n-a ascultat de Cuvântul Domnului. Cu un ceas mai înainte, omul lui Dumnezeu a fost un
om cu o misiune, în ceasul următor, un cadavru la o margine de drum. Cauza acestei morţi rapide
şi lipsite de glorie a fost neascultarea faţă de Dumnezeu. Pedeapsa grabnică ce a căzut asupra lui a
fost o altă mărturie pentru împărat şi poporul lui Israel, că ascultarea de poruncile Domnului este
singura cale sigură. În despicarea altarului, uscarea mâinii împăratului şi moartea rapidă a
profetului care a mers împotriva poruncii lui Dumnezeu, naţiunea putea să vadă neplăcerea
Domnului şi planul Său de a face cu totul lămurit lui Israel că drumul neascultării este calea
durerii şi a morţii.

27 Apoi le-a zis fiilor săi: „Înşeuaţi-mi măgarul!” Şi ei l-au înşeuat.

28 El a plecat şi a găsit trupul întins pe drum, iar măgarul şi leul stând lângă el. Leul
nu mâncase trupul, nici nu sfâşiase măgarul.

29 Atunci profetul a ridicat trupul omului lui Dumnezeu, l-a pus pe măgar şi s-a
întors în cetate să-l jelească şi să-l înmormânteze.

~ 97 ~
30 I-a aşezat trupul în propriul său mormânt şi l-a jelit zicând: „Vai, frate!”
Trupul în propriul său mormânt. Probabil ca un semn de remuşcare si de compasiune personală
pentru victima propriei perfidii. În Palestina, adesea înmormântarea avea loc în morminte săpate în
stâncă, unde familiile puteau fi îngropate împreună.
Vai,frate! Adevăratul profet a fost identificat cu cel fals, aşa cum era şi adevărata religie a lui
Iehova, identificată cu noua religie idolatră a lui Ieroboam. Probabil că aceasta n-a fost decât un
alt efort de a încurca mintea poporului, aşa încât ei să nu poată întrezări seriozitatea problemei în
discuţie. Neascultarea profetului îşi juca rolul în mâinile păcatului.

31 După ce l-a înmormântat, profetul le-a spus fiilor săi: „Când voi muri,
îngropaţi-mă în mormântul în care este îngropat omul lui Dumnezeu; aşezaţi-mi
oasele lângă oasele lui,
Lângă oasele lui. Adică, aşază trupul meu lângă al lui. În viaţă, noi am fost fraţi; vom fi fraţi şi în
moarte. Oasele ambilor profeţi au fost găsite în criptă de împăratul Iosia, când a pângărit altarul
din Betel, arzând pe el oseminte omeneşti din morminte, dar oasele celor doi profeţi n-au fost
mişcate (2Regi 23:17,18).

32 deoarece cuvântul pe care el l-a rostit potrivit poruncii DOMNULUI împotriva

altarului care se află în Betel şi împotriva tuturor sanctuarelor de pe înălţimile care
se găsesc în cetăţile Samariei se va împlini.”
Se va împlini. Profeţia n-a fost condiţionată. Solia de avertizare a fost dată din îndurare şi iubire,
spre a salva împărăţia lui Israel de nenorocirea pe care umblarea lui rea trebuia în mod inevitabil
s-o aducă.

33 Ieroboam nu s-a întors de la calea lui cea rea nici după acest eveniment, ci a
numit preoţi pentru înălţimi, luaţi din tot poporul. Cei doritori erau învestiţi de el ca
preoţi pentru înălţimi.
Nu s-a întors. A fost dată o avertizare dar a fost lepădată. Împăratul, în ciuda profeţiei despre
nenorocire, a persistat în calea lui cea rea. De aici înainte, el nu mai putea certa pe nimeni altul
decât pe sine însuşi, pentru rezultatele care aveau să izvorască din căile lui rele.

34 Acesta a fost păcatul familiei lui Ieroboam, care a dus la ştergerea şi nimicirea ei
de pe faţa pământului.
Nimicirea. Casa lui Ieroboam, care putea fi sigură, a pierit curând. Când Ieroboam a lepădat
avertizarea divină şi a persistat în căile lui rele, el a condamnat la ruină, propria sa casă. Păcatul nu
poate, nu trebuie şi nu va fi îngăduit pentru vecie (vezi Isaia 1,28; vezi şi Psalmi 34,16; 37,9).

Comentarii Ellen G. White:

1–34PK 101–107
1 PK 101, 401
2 PK 402
2, 3 PK 101
4 3T 278
4–6PK 102
7–9PK 105
18–26PK 106
33, 34 PK 107

~ 98 ~
Capitolul 14
Ahia profeţeşte împotriva familiei lui Ieroboam

1 În vremea aceea, Abia, fiul lui Ieroboam, s-a îmbolnăvit.

Abia. Întâmplarea a fost aleasă pentru a dovedi stăruinţa lui Ieroboam în umblarea şi judecăţile
care aveau să cadă asupra lui şi a casei lui, drept rezultat. Numele fiului, Abiia, înseamnă Iehova
este Tatăl meu şi probabil că este un indiciu că, la naşterea copilului, Ieroboam n-avea intenţia să
lepede închinarea la Iehova. Coincidenţa numelui cu acela al fiului lui Roboam, Abiam(v. 31) sau
Abia (2Cronici 12:16) este interesantă. Este posibil să fie mai mult decât o coincidenţă, deoarece
naşterile celor doi fii se poate să fi avut loc cam în acelaşi timp, când Ieroboam se afla în favoarea
lui Solomon.

2 Ieroboam i-a zis soţiei sale: „Te rog scoală-te, deghizează-te ca să nu fii
recunoscută că eşti soţia lui Ieroboam şi du-te la Şilo. Acolo este profetul Ahia, cel
care mi-a spus că eu voi fi rege peste acest popor.
Şilo. Oraşul acesta a fost locul central de închinare, timp de 300 de ani, de pe vremea când a fost
aşezat aici chivotul, după cucerire (Iosua 18:1), până la luarea chivotului de către filisteni
(1Samuel 4:4,11), în care timp se crede că şi Silo a fost dărâmat (vezi Ieremia 7:12; PK 415, 416).
El era totuşi, căminul bătrânului profet Ahia, care îi spusese lui Ieroboam că el avea să fie împărat
(1Regi 11.29-31). Silo era în teritoriul lui Israel, la vreo 16 km sud de Sihem. În felul acesta, este
evident că în ciuda noii idolatrii, de la Betel şi Dan, Dumnezeu mai privea încă pe Israel ca fiind
poporul Lui ales, căruia profeţii Lui trebuiau să-i slujească şi pentru care aceste slujiri erau de
primă importanţă. Când Ieroboam a dorit o solie de la Dumnezeu, el ştia că aceasta putea fi
obţinută de la profetul Ahia. Deghizată ca o fiică din popor, nevasta lui Ieroboam a fost astfel
trimisă să se apropie de profet.

3 Ia cu tine 10 pâini, nişte plăcinte şi un vas cu miere şi du-te la el; el îţi va spune ce
se va întâmpla cu copilul.”
Ia cu tine. Umil, dar corespunde cu obiceiul vremii (1Samuel 9:7,8) de a te apropia de un profet
cu vreun dar, oricât de neînsemnat. Acesta era un semn de apreciere şi respect.
Plăcinte[turte-trad. Cornilescu]. Cozonaci, probabil de diferite consistenţe şi fragili.

4 Soţia lui Ieroboam a făcut ce i s-a spus: s-a sculat şi s-a dus la Ahia acasă, în Şilo.
Ahia nu putea să vadă pentru că vederea îi slăbise din cauza bătrâneţii,
Îi slăbise. Ebraicul qamu qamu. Acelaşi cuvânt este redat se întunecaseră în 1 Samuel 4:15.
Chiar profeţii lui Dumnezeu sunt subiecte ale suferinţelor obişnuite ale omului.

5 dar DOMNUL îi spusese: „Soţia lui Ieroboam va veni să te întrebe despre fiul ei,
căci este bolnav. Să-i vorbeşti aşa şi aşa. Când va ajunge, se va da drept altcineva.”
Domnul îi spusese. Nevasta lui Ieroboam a avut intenţia să înşele pe profet, dar Dumnezeu i-a dat
lui vedere spirituală. Deplina cunoaştere de către profet a împrejurărilor vizitei a fost pentru
Ieroboam o dovadă convingătoare că el primise o solie de la Domnul.

6 Când Ahia a auzit zgomotul paşilor ei, în clipa în care intra pe uşă, i-a zis: „Intră,
soţia lui Ieroboam! De ce pretinzi că eşti altcineva? Am un mesaj aspru pentru tine.

~ 99 ~
7 Du-te şi spune-i lui Ieroboam ce a zis DOMNUL, Dumnezeul lui Israel: «Te-am
ridicat din mijlocul poporului şi te-am numit conducător peste poporul Meu, Israel.
Spune-i lui Ieroboam. Mai înainte, Ahia fusese trimis la Ieroboam cu cuvinte îmbucurătoare că el
avea să fie împărat şi că, dacă va fi credincios, Domnul va fi cu el şi îi va da o casă sigură
(cap. 11:38). Dar Ieroboam n-a ascultat de poruncile Domnului; el a păcătuit grav şi a dus pe Israel
la păcat. În momentul în care împăratul dorea un cuvânt de speranţă, Dumnezeu nu putea să-i dea
decât o solie de mustrare.

8 Am rupt regatul de la casa lui David şi ţi l-am dat ţie, dar tu nu ai fost ca robul
Meu David, care a păzit poruncile Mele şi care M-a urmat din toată inima, făcând
doar ce este drept înaintea Mea.
De la casa lui David. Ieroboam avea în faţa lui exemplul lui Solomon de viaţă încăpăţânată.
Într-adevăr, el a primit împărăţia pentru că ea fusese luată de la Roboam, fiul lui Solomon. De
aceea, Ieroboam se afla fără scuză înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Israel.

9 Tu ai făcut mai mult rău decât toţi cei care au fost înainte de tine. Te-ai dus şi ţi-ai
făcut alţi dumnezei şi idoli turnaţi ca să Mă mânii, iar pe Mine M-ai aruncat înapoia
ta.
Decât toţi. Vorbirea este tare, dar nu prea tare. Mai fuseseră păcătoşi printre conductorii lui
Israel, înainte de vremea lui Ieroboam, dar nici unul nu l-a egalat pe Ieroboam în grosolanele lui
nelegiuiri. Ieroboam L-a lepădat pe Dumnezeu care îi dăduse împărăţia, slujind în schimb, idolilor.
Avertismentele care-i fuseseră date, el le-a respins cu dispreţ. Moştenirea lui Dumnezeu fusese
pusă în mâinile lui ca o dovada a încrederii, dar el n-a reuşit să fie credincios Poporul lui Israel a
fost dus în păcat, în mod deliberat, încurajat să întoarcă spatele lui Dumnezeu care i-a scos din
Egipt şi le-a dat Ţara Făgăduinţei.

10 De aceea voi aduce nenorocirea peste familia lui Ieroboam; voi nimici orice
bărbat din Israel care-i aparţine lui Ieroboam, fie sclav, fie liber şi voi arde familia
lui Ieroboam aşa cum arde cineva bălegarul, până va pieri.
Voi nimici. Toţi bărbaţii familiei lui Ieroboam aveau să fie ucişi, astfel încât casa lui avea să
piară. Aceasta s-a făcut de către Baeşa (cap. 15:29). Expresia folosită pentru a denota partea
bărbătească a fost o exprimare comună a perioadei de pe vremea lui David (1Samuel 25:22,34),
prin Baeşa (1Regi 16:11) până la Ahab (1Regi 21:21; 2Regi 9:8) şi este un termen de dispreţ
aplicat la astfel de bărbaţi ce sunt condamnaţi la nimicirea desăvârşită.
Fie sclav, fie liber. (Shut up and left, în engleză.) Înţelesul acestei expresii nu este clar, dar ea este
folosită în legătură cu termenul dispreţuitor aplicat la astfel de bărbaţi care aveau să fie alungaţi şi
stârpiţi (1Regi 21:21; 2Regi 9:8) şi pe timp de calamitate şi adversitate (Deuteronom 32:36;
2Regi 14:26). Expresia pare a fi idiomatică şi i s-au atribuit diferite sensuri, precum: (1) căsătorit
şi burlac; (2) rob şi slobod (3) preţios şi fără valoare, (4) minor şi matur.

11 Câinii îi vor mânca pe cei din familia lui Ieroboam care vor muri în cetate, iar
păsările cerului îi vor mânca pe cei care vor muri pe câmp.» Căci DOMNUL a vorbit.

Câinii îi vor mânca. Aceeaşi judecată teribilă a fost pronunţată asupra altora care păcătuiseră în
mod grosolan (cap. 16:4; 21:24). În cetăţile orientale, câinii erau gunoieri obişnuiţi şi, adesea,
prăznuiau la trupurile neînmormântate ale celor morţi.

~ 100 ~
12 Cât despre tine, ridică-te şi du-te acasă. Când îţi vor păşi picioarele în cetate,
copilul va muri.
Copilul va muri. Cu greu o solie de mângâiere pentru inima îndurerată a unei mame sau pentru
un tată îngrijorat care nădăjduieşte în vindecarea copilului lui. Moartea copilului avea să fie pentru
Ieroboam un fel de nenorocire a casei sale, care, dacă el continua în căile lui rele, avea să fie
nimicită cu desăvârşire. Poate că moartea acestui fiu putea să atingă în aşa măsură inima
împăratului, încât să-i trezească raţiunea şi să îl aducă la Dumnezeu.

13 Tot Israelul îl va jeli şi-l va înmormânta. El este singurul dintre cei care-i aparţin
lui Ieroboam şi care va fi înmormântat, pentru că el este singurul din familia lui
Ieroboam în care s-a găsit ceva bun pentru DOMNUL, Dumnezeul lui Israel.
Ceva bun. A îngădui ca acest fiu să moară, fără îndoială că a fost un act de îndurare din partea lui
Dumnezeu. Dumnezeu a văzut ce bunătate era în inima acestui tânăr şi a lucrat cu el în consecinţă.
Este ceva original si patetic în această anunţare a morţii ca singură răsplătire posibilă, având în
vedere judecăţile care aveau să vină. Sunt vremuri când chiar moartea este o binecuvântare pentru
cei credincioşi.

14 DOMNUL Îşi va ridica un rege peste Israel, care va stârpi familia lui Ieroboam.
Astăzi este acea zi! Chiar acum! a(Sensul frazei în ebraică este nesigur)
Un rege. Acela a fost Baeşa care l-a omorât pe Nadab, fiul lui Ieroboam, şi i-a stârpit pe toţi
membrii casei lui Ieroboam (cap. 15:28,29).
Chiar acum. Judecata nu avea să aştepte mult timp. Zorile zilei nenorocirii apăruseră deja şi
cineva care citea semnele vremurilor putea şti că timpurile erau rele. Ideea este asemănătoare cu
cea exprimată de Isus, Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins
chiar acum! (Luca 12:49).

15 DOMNUL îl va lovi pe Israel şi astfel el va fi ca o trestie care se clatină în apă. El

îl va dezrădăcina pe Israel din această ţară bună, pe care le-o dăduse strămoşilor lor
şi-i va împrăştia dincolo de râu b(Eufrat), pentru că şi-au făcut aşere c(Ebr.: aşerim,
simboluri din lemn ale zeiţelor canaanite Aşera sau Aştoret (gr.: Astarte), împlântate
pe o înălţime, sub un copac umbros, alături de un altar; stâlpi sacri; crânguri sacre; şi
în v. 23), mâniindu-L pe DOMNUL.
Dincolo de râu. Eufratul. Aici este prezisă viitoarea robie. Totuşi, pronunţarea judecăţii a fost
condiţionată şi avea să fie adusă la îndeplinire numai dacă naţiunea nu se pocăia (Iosua 18:7,8).
Aşere. Ebraicul `asherim ‘asherim. Vezi cele despre Exod. 34:13;Deuteronom 7:5;
Judecători 6:25. Religiile băştinaşe ale Palestinei erau culte ale fertilităţii, care constau din
închinarea la divinităţi masculine şi feminine şi presupuneau cele mai grosolane imoralităţi. Parii
erau simboluri ale divinităţilor feminine, cunoscut de obicei drept Astartee. Baalii erau zei
masculini şi amândoi erau adesea găsiţi împreună. Astfel, Ghedeon a dărâmat altarul lui Baal şi a
tăiat parul care era cu el (Judecători 6:25-30). Poporului lui Dumnezeu i-a fost interzis în mod
expres să nu aşeze nici un idol de lemn lângă altarul pe care-l va ridica Domnului.
(Deuteronom 16:21) Israel a fost dus în robie pentru că au făcut idoli de ai Astarteei... şi au slujit
lui Baal (2Regi 17:16). Manase şi-a atras neplăcerea Domnului pentru că a zidit din nou înălţimile
... şi a ridicat altare lui Baal, a făcut un idol Astarteei, cum făcuse Ahab, împăratul lui Israel
(2Regi 21:3). Iosia a dărâmat altarul de la Betel pe care-l făcuse Ieroboam şi a ars idolul Astarteei
(2Regi 23:15).

~ 101 ~
16 El îl va părăsi pe Israel din cauza păcatelor pe care Ieroboam le-a săvârşit şi prin
care l-a făcut şi pe Israel să păcătuiască.”
17 Soţia lui Ieroboam s-a sculat şi s-a întors la Tirţa. Când ea a păşit peste pragul
palatului, copilul a murit.
Tirţa. Se pare că Ieroboam şi-a mutat capitala de la Sihem la Tirţa. Tirţa a continuat să fie
capitala lui Israel până când Omri a întemeiat Samaria (1Regi 16:23,24).

18 L-au înmormântat şi toţi israeliţii l-au jelit, aşa cum DOMNUL vorbise prin robul
Său, profetul Ahia.
L-au înmormântat. Amintirea morţii şi îngropării fiului lui Ieroboam, Abiia, marchează
încheierea amănunţitului raport despre domnia lui Ieroboam. Au mai fost încă multe alte
întâmplări, precum războiul dintre Ieroboam şi Abiam din Iuda (2Cronici 13:2-20), dar scriitorul
cărţii Regilor trece peste toate acestea. Din tot materialul care-i sta la dispoziţie, el a ales unul
singur, boala şi moartea lui Abiia, pentru a ajunge la învăţătura judecăţii asupra casei lui
Ieroboam, care făcuse pe Israel să păcătuiască.

19 Celelalte fapte ale lui Ieroboam, războaiele pe care le-a purtat şi felul în care a
domnit, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor regilor lui Israel”?
Celelalte fapte. Aceasta este o parte dintr-o formulă obişnuită pentru a încheia rapoartele despre
domnia împăraţilor. Totdeauna era vorba de alte detalii cu privire la împăraţi decât acelea care
fuseseră alese – în cazul lui Ieroboam, cum a făcut război şi cum a domnit. Astfel de detalii puteau
fi găsite în analele oficiale – cartea Cronicilor împăraţilor lui Israel, pentru împăraţii israeliţi.

20 Ieroboam a domnit timp de 22 de ani, apoi s-a culcat alături de părinţii săi. Şi în
locul lui a domnit fiul său Nadab.
Douăzeci şi doi de ani. Cifra aceasta reprezintă anii oficiali ai domniei împăratului. Lungimea
adevărată a domniei a fost de numai 21 de ani. În metoda de socotire folosită de împăraţii lui
Israel, pe acea vreme, ceea ce mai rămânea din anul calendaristic în timpul căruia împăratului
venea la tron, era numit primul an al împăratului, în timp ce prima parte a acelui an fusese
atribuită împăratului dinaintea lui, ca ultim an al lui (vezi cele despre cap. 15:28).
În locul lui. Un detaliu cu privire la succesor este cel de încheiere într-o formulă folosită de aici
înainte spre a indica raportul despre fiecare împărat (vezi cele despre cap. 11:43).

Domnia lui Roboam în Iuda

21 Roboam, fiul lui Solomon, domnea în Iuda. El era în vârstă de 41 de ani când a
început să domnească şi a domnit timp de 17 ani în Ierusalim, cetatea pe care
DOMNUL o alesese dintre toate seminţiile lui Israel pentru a-Şi pune Numele Său în
ea. Mama lui era amonită şi se numea Naama.
Domnea în Iuda. Declaraţia aceasta arată cum sunt prezentate domniile împăraţilor în formula
oficială. Raportul despre vizita lui Roboam la Sihem, pentru încoronare şi grăbita lui retragere la
Ierusalim, din cauza rebeliunii seminţiilor nordice, fusese deja dat (cap. 12:1-24). După aceea
urmează raportul despre împărăţirea lui Ieroboam (cap. 12:25 la 14:20), iar acum urmează raportul
despre domnia lui Roboam, după prezentarea oficială. Rapoartele despre împăraţi, atât ai lui Iuda,
cât şi ai lui Israel, pentru o perioadă până la apariţia lui Ilie (cap. 17:1) sunt scurte. Mult material
suplimentar se află totuşi în 2Cronici 11:1 la 16:14.

~ 102 ~
 În vârstă de 41 de ani. De aceea trebuie că el s-a născut înainte ca tatăl său, Solomon, să fi venit
la tron, deoarece Solomon a domnit 40 de ani (cap. 11:42).
Şaptesprezece ani. Aceştia erau ani oficiali, dar în acest caz ei sunt şi ani reali. Sistemul de
socotire în Iuda era diferit de cel din Israel (vezi cele despre v. 20). În Iuda, ceea ce rămânea din
anul calendaristic în timpul căruia împăratul venea la tron nu era numit primul an. Primul lui an
oficial era socotit de la începutul următorului an calendaristic.
Amonită...Naama. Este curios că succesiunea a trebuit să treacă la fiul unei soţii mai timpurii
decât al aceleia care ,probabil că era prima-regină a lui Solomon, fiica lui Faraon. Referirea la
regina mama este obişnuită în analele regale.

22 Iuda a făcut ce este rău în ochii DOMNULUI. Ei I-au stârnit gelozia prin păcatele
pe care le-au săvârşit, mai mult decât o făcuseră strămoşii lor.
Iuda a făcut ce este rău. Motivul principal în rapoartele cărţii Regilor pare să fie a dezvălui partea
pe care fiecare individ a jucat-o în istoria religioasă a împărăţiei. În cazurile unor anumiţi împăraţi,
informaţia este că era un domnitor care a făcut rău (2Regi 17:2; 21:2, 20; 23:32, 37; 24:9, 19), dar
în cazul lui Roboam raportul afirmă că Iuda a făcut ce este rău. Apostazia din Iuda evident că a
fost secerişul seminţei mortale semănate de exemplul cel rău al lui Solomon, sub a cărui idolatrie
au crescut tinerii naţiunii. Roboam era slab şi şovăitor şi n-a luat iniţiativa să înfrâneze poporul
când păcătuia.

23 De asemenea, ei şi-au zidit înălţimi, stâlpi sacri şi aşere pe orice deal înalt şi sub
orice copac verde.
Stâlpi sacri. Ebraicul masseboth mas\s\eboth, literal stâlpi. Au fost date porunci repetate de a
nimici stâlpii ridicaţi de canaaniţi, precum şi de a tăia şi arde pomii închinaţi idolilor (Exod 23:24;
34:13; Deuteronom 7:5; 12:3; vezi la Deuteronom 16:22). Stâlpii ridicaţi de Iacov (Geneza 28,18;
31,13; 35,14) nu erau obiecte de închinare (vezi despre Geneza 28,18).

24 Erau în ţară chiar şi bărbaţi care se prostituau d(Bărbaţi care practicau prostituţia
în temple). Ei au săvârşit toate urâciunile popoarelor pe care DOMNUL le izgonise
dinaintea israeliţilor.
Bărbaţi care se prostituau. Ebraicul qadesh qadesh, templu de bărbaţi prostituaţi. Ei îşi aduceau
la îndeplinire ocupaţia lor abominabilă sub autorizaţie religioasă. Din cauza unor astfel de practici
abominabile a trebuit ca vechii locuitori ai ţării să fie alungaţi, iar acum poporul lui Iuda rivaliza
cu ei în păcătoşenie (vezi 1 Regi 15,12; 2 Regi 23,7).

25 În al cincilea an de domnie a regelui Roboam, Şişak, monarhul Egiptului, a

înaintat împotriva Ierusalimului.
Şişak.Cunoscut în istoria egipteană ca Şeşonc I.El a fost întemeietorul celei de-a douăzeci şi doua
dinastii a Egiptului. El a întreprins faimoasa lui campanie împotriva lui Iuda, în al cincilea an al lui
Roboam. Raportul acesta este confirmat în mod remarcabil de renumite inscripţii de la Karnak,
care enumeră cuceririle lui Şeşonc şi redă lista cetăţilor capturate în acea campanie (vezi ilustraţia
din faţa pag. 48). Printre localităţile care pot fi identificate, multe sunt în interiorul frontierelor lui
Israel, mai ales în Câmpia Esdraelon, precum Taanac, Mehio, Bet-Şan, Şunem şi altele. Soca şi
Arad sunt singurele cetăţi cunoscute din Iuda ale căror nume au fost citite. Unii cred că pe vremea
acestui atac, cetăţile mai sus numite din Israel fuseseră luate şi ţinute de Roboam, cu rezultatul că
Ieroboam l-a invitat pe fostul său protector să efectueze o salvare. Este mai probabil că Şeşonc a
avut unele nemulţumiri împotriva lui Ieroboam, care se poate să nu fi îndeplinit promisiunile
făcute înainte de a deveni împărat peste Israel. Fragmentul unei stele a victoriei, găsite în
săpăturile de la Meghido, arată că Şeşonc a tratat ca cucerite, iar nu ca eliberate.

~ 103 ~
26 El a luat comorile Casei DOMNULUI şi comorile palatului regelui; a luat totul. A
luat şi toate scuturile de aur făcute de Solomon.

Comorile. Această jefuire a vistieriilor Templului, pe care David şi Solomon le adunaseră cu

atâta trudă şi care erau gloria lui Israel, trezea compătimire.

27 În locul lor, regele Roboam a făcut nişte scuturi de bronz, pe care le-a încredinţat
căpeteniilor gărzilor e(Lit.: căpeteniilor alergătorilor; şi în v. 28), cei care păzeau
intrarea palatului regelui.

Scuturi de bronz. Informaţia că scuturile de aramă au fost încredinţate căpeteniilor alergătorilor

indică faptul că scuturile de aur fuseseră folosite de căpeteniile alergătorilor la ocazii oficiale.

28 De fiecare dată când regele mergea la Casa DOMNULUI, căpeteniile gărzilor le

purtau înaintea lui, după care le aduceau înapoi în odaia gărzilor.

29 Celelalte fapte ale lui Roboam şi tot ce a făcut el, nu sunt scrise oare în „Cartea
cronicilor regilor lui Iuda”?

Cartea Cronicilor. Referirea la această sursă a rapoartelor originale despre împăraţii lui Iuda
constituie un alt detaliu în formula oficială care încheia darea de seamă despre fiecare împărat.
Volumul acesta este de aici înainte mereu citat pe tot parcursul istoriei lui Iuda (vezi 1Regi 15:7,
23; 22:45; 2Regi 8:23; 12:19; 14:18; 15:6, 36; 16:19; etc.).

30 Între Roboam şi Ieroboam a fost război în tot timpul vieţii lor.

A fost război. Despre acest război nu s-a păstrat nici o dare de seamă specifică. Referinţe la astfel
de detalii ca acesta, de altfel neamintite în legătură cu raportul din cartea Regilor, se întâlnesc
adesea în declaraţiile de încheiere despre domnia împăratului.

31 Roboam s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat alături de părinţii
săi, în Cetatea lui David. Mama lui fusese amonita Naama. Apoi în locul lui a
domnit fiul său Abia f(Câteva mss TM, LXX (vezi şi 2 Cron. 12:16); cele mai multe
mss TM: Abiam).

Roboam s-a culcat. Vezi cele despre cap. 11:43.

Mama lui fusese. Referirea la mama împăratului s-a făcut în v. 21. Locul obişnuit pentru astfel de
menţiuni este în afirmaţia de prezentare a domniei împăratului. Acesta este singurul caz unde se
găseşte un astfel de detaliu ca parte a formulei de încheiere a domniei.

Comentarii Ellen G. White:

15, 16 PK 108
16 PK 107
25 PK 94
26, 27 PK 95
31 PK 96

~ 104 ~
 Capitolul 15
Domnia lui Abia în Iuda

1 În al optsprezecelea an de domnie a regelui Ieroboam, fiul lui Nebat, peste Iuda a

început să domnească Abia.

În al optsprezecelea an. În vremurile vechi aproape fiecare naţiune îşi avea propriul ei calendar şi
înregistra datele cu privire la ţările străine în termenii propriei lor metode de socotire. Chiar astăzi,
noi exprimăm datele vechi, înregistrate iniţial după diferite calendare, în termeni ai propriului
nostru calendar modern şi al sistemului numeric al anilor erei noastre. În perioada împărăţiilor
ebraice, anii nu erau socotiţi în serie continuă (ca anul 1954 reprezintă al 1954-lea an al erei
creştine), ci se numărau pentru fiecare domnie a împăratului. Astfel, în Iuda, anul în care Abiam a
început să domnească a fost numit al optsprezecelea an al lui Ieroboam, împăratul lui Israel.
Aceasta este prima dintre multele declaraţii care arată legătura dintre cele două regate ebraice. Se
pare evident din aceste legături că cele două cărţi din Iuda, în conformitate cu sistemul de socotire
folosit în Iuda, şi pe acelea cu privire la vreun împărat al lui Israel, prin sistemul israelit. Deoarece
declaraţia din acest verset este un raport cu privire la domnia unui împărat al lui Iuda, menţiunea
de al 18-lea an al lui Ieroboam în această ordine de idei, ar însemna al 18-lea an al domniei lui, aşa
cum este socotit în Iuda, iar nu în mod necesar al 18-lea an, aşa cum îl socotea Ieroboam (vezi
pag. 148).

2 El a domnit la Ierusalim timp de 3 ani. Mama lui se numea Maaca şi era fiica lui
Absalom a(TM: Abişalom, o variantă a lui Absalom; şi în v. 10).

Fiica. Probabil nepoata, pentru că în conformitate cu 2Cronici 13:8, mama lui Abia, numită acolo
Micaia, era fiica lui Uriel din Ghibea. Abisalom-ul din acest text, numit şi Absalom
(2Cronici 11:20) este, după toate probabilităţile, fiul rebel al lui David, a cărui mamă se numea tot
Maaca (2Samuel 3:3). Absalom a avut numai o fiică, Tamar (2Samuel 14:27), care probabil că s-a
căsătorit cu Uriel. Dintre cele optsprezece soţii şi şaizeci de ţiitoare ale lui Roboam, Maaca era cea
favorită şi fiul ei, Abia, a fost ales de Roboam din cei 28 de fii, pentru domnie (2Cronici 11:21,
22).

3 El a trăit în toate păcatele pe care tatăl său le săvârşise înaintea lui şi inima lui nu
I-a fost devotată în întregime DOMNULUI, Dumnezeul său, cum fusese inima
strămoşului său David.

Păcatele pe care tatăl său le săvârşise. Deşi urmând practicile idolatre ale tatălui său, Abia s-a
prezentat pe sine însuşi înaintea lui Israel ca apărător al Templului de la Ierusalim şi al închinării
la Iehova.

4 Totuşi DOMNUL, Dumnezeul său, i-a dat o lumină în Ierusalim de dragul lui
David, ridicându-l la tron pe fiul său după el şi consolidând Ierusalimul,

O lumină. Adică urmaşul său. Din pricina lui David se referă la făgăduinţa Domnului, făcută lui
David în 2Samuel 7:12-16.

~ 105 ~
5 căci David a făcut ce este drept înaintea DOMNULUI şi toată viaţa lui nu s-a abătut
de la nici una dintre poruncile pe care El i le dăduse, în afară de evenimentul cu
hititul Urie.
Evenimentul cu hititul Urie. Acesta este singurul text în care se află această calificare a lăudării
lui David. Referirea la Urie nu se află într-un număr de manuscrise ale LXX.

6 Cât timp a trăit Roboam b[Cele mai multe mss TM; câteva mss TM, Siriacă:
Abiam (Abia)], Ieroboam a fost în război cu el.
A fost război. Versetul acesta care repetă declaraţia din cap. 14:30, lipseşte într-un număr de
manuscrise ale LXX.

7 Celelalte fapte ale lui Abia şi tot ce a făcut el, nu sunt scrise oare în „Cartea
cronicilor regilor lui Iuda”? Între Abia şi Ieroboam a fost război.
Între Abia şi Ieroboam. Un raport despre război se află în 2Cronici 13:3-20. scriitorul cărţii
Regilor trece uşor peste situaţiile militare, omiţând complet un număr de probleme descrise
amănunţit în Cronici.

8 Abia s-a culcat alături de părinţii săi şi l-au înmormântat în Cetatea lui David, iar
în locul lui a domnit fiul său Asa.

Domnia lui Asa în Iuda

9 În al douăzecilea an al domniei lui Ieroboam, regele lui Israel, Asa a început să

domnească peste Iuda.
10 El a domnit la Ierusalim timp de 41 de ani. Bunica lui se numea Maaca şi era
fiica lui Absalom.
Bunica lui se numea Maaca. Evreii, conform obiceiului oriental, numesc ca tată, orice strămoş de
parte bărbătească, şi pe orice strămoş de parte femeiască, îl numesc mamă (vezi Geneza 3,20;
10,21; 17,4; 36,43 etc.). Maaca era mama lui Abiam (1 Regi 15,2) şi de aceea, bunica lui Asa. Ea
este numită împărăteasă (1 Regi 15,13), ceea ce arată că ea păstra poziţia onorată de
împărăteasă-mamă la curte şi că ei i se mai dădea încă mare cinste.

11 Asa a făcut ce este drept înaintea DOMNULUI, ca strămoşul său David.

Ce este drept. Domnia lui Asa a fost un punct de cotitură în istoria lui Iuda. Profeţii Azaria şi
Hanai (2Cronici 15:1,2; 16:7) l-au călăuzit şi inspirat pe împărat în eforturile sale de a umbla pe
calea Domnului. Raportul din cartea Regilor redă numai puţine amănunte ale acestei interesante
domnii, care este raportată mult mai detaliat în Cronici (2Cronici 14:1 la 16:14).

12 I-a nimicit din ţară pe bărbaţii care se prostituau c(Bărbaţi care practicau
prostituţia în temple) şi a îndepărtat toţi idolii pe care părinţii lui îi făcuseră.

I-a nimicit. În efortul său de a curăţa ţara de sodomiţi, evident că el nu a avut succes deplin,
pentru că a fost lăsat pe seama fiului său, Iosafat, să desăvârşească lucrarea (1Regi 22:46).

~ 106 ~
13 De asemenea, chiar şi pe bunica d(Lit.: mama) sa, Maaca, nu a mai lăsat-o să fie
regină, pentru că făcuse un idol hidos al Aşerei e[Zeiţa canaanită a mării, (soţia lui
El, zeul suprem); adesea confundată cu Aştoret (gr.: Astarte)]. Asa i-a sfărâmat
idolul şi l-a ars lângă uedul f(Vezi nota de la 2:37) Chidron.
Idol hidos. Ebraicul miphleşeth miphles\eth. Cuvântul acesta se află numai aici şi în textul paralel
din 2Cronici 15:16. El înseamnă ceva oribil şi înspăimântător. Probabil că este vorba de un chip
obscen, de o monstruoasă particularitate. Fapta lui Maaca, făcând un astfel de idol, a fost privită ca
fiind atât de flagrantă, încât ea a fost îndepărtată la bătrâneţe, din înalta ei poziţie, iar idolul a fost
ars în public.

14 Dar înălţimile nu au fost îndepărtate, deşi inima lui Asa a fost devotată în
întregime DOMNULUI în tot timpul vieţii lui.
Nu au fost îndepărtate. Asa a făcut o anevoioasă încercare de a îndepărta altarele dumnezeilor
străini şi înălţimile şi de a curăţa ţara de altarele corupătoare (2 Cronici 14,3-5), dar în acest efort,
el nu a avut parte de succes deplin.

15 El a adus în Casa DOMNULUI lucrurile pe care el şi tatăl său le închinaseră

DOMNULUI: argintul, aurul şi vasele. g[Probabil din prada de război pe care Abia o
luase de la Ieroboam (vezi 2 Cron. 13) iar Asa de la cuşitul Zerah (2 Cron. 14:8-
15)]
A adus în... . Au fost făcute eforturi atât de Abiam, cât şi de Asa de a repune în Templu, tezaurul
care fusese luat de Şişac, în timpul domniei lui Roboam (cap. 14:26).

16 Între Asa şi Başa, regele lui Israel, a fost război în tot timpul vieţii lor.
Între Asa şi Başa. În timpul primilor zece ani ai domniei lui Asa, ţara a avut pace
(2 Cronici 14,1,6). În al 15-lea an al lui, el a câştigat o mare victorie asupra oştirii invadatoare a lui
Zerah Etiopianul (2 Cronici 14,9-15; comp. cu 2 Cronici 15,10). Probabil că după aceasta au
izbucnit ostilităţi cu Baeşa din Israel.

17 Başa, regele lui Israel, a înaintat împotriva lui Iuda. El a început să fortifice
Rama, ca să nu dea voie nimănui să iasă sau să intre în teritoriul lui Asa, regele lui
Iuda.
A început să fortifice Rama. După marea victorie a lui Asa asupra lui Zerah, mulţi străini s-au
adunat la el din Efraim şi din Simeon, căci un mare număr dintre oamenii lui Israel au trecut la el
când au văzut că Domnul, Dumnezeul lui, era cu el (2 Cronici 15,9). Pentru a împiedica pe supuşii
săi de a pleca la Asa, Baeşa a întărit Rama, o cetate în Beniamin, cam la 10 km nord de Ierusalim,
aproape de frontiera dintre Israel şi Iuda, străduindu-se astfel să controleze frontiera.

18 Asa a luat tot argintul şi aurul care rămăsese în vistieriile Casei DOMNULUI şi în
vistieriile palatului regelui şi l-a dat slujitorilor săi. Apoi, regele Asa i-a trimis pe
aceştia la Ben-Hadad, fiul lui Tab-Rimon, fiul lui Hezion, regele Aramului, care
locuia în Damasc, zicându-i astfel:
Ben-Hadad. Ben-Hadad I. Cel care a fost contemporan cu Ahab a fost Ben-Hadad II (cap. 20:1,
34), iar Ben-Hadad III, fiul lui Hazael, cel care a fost contemporan cu Ioahaz (2 Regi 13,24.25).
Hezion. Probabil unul şi acelaşi cu Rezon care a fost adversarul lui Solomon (cap. 11.23). În
scurtul timp dintre Solomon şi Asa, Siria trebuie că a ajuns o formidabilă putere militară. Cu
tezaurul de la Templu, Asa a căutat să cumpere acum ajutorul lui Ben-Hadad, împotriva lui Baeşa.

~ 107 ~
Cu câţiva ani în urmă, a fost descoperit un interesant monument de piatră al unui împărat numit
Ben-Hadad, identificat de unii cu acest împărat care arată chipul lui şi conţine o inscripţie în
arameică.

19 „Să fie un legământ între mine şi tine, aşa cum a fost între tatăl meu şi tatăl tău.
Iată, îţi trimit un dar de argint şi de aur! Du-te deci şi rupe legământul tău cu Başa,
regele lui Israel, ca el să se retragă dinaintea mea.”
20 Ben-Hadad a ascultat de regele Asa şi i-a trimis pe conducătorii oştirilor sale
împotriva cetăţilor lui Israel. Ei au cucerit cetăţile Iyon, Dan, Abel-Bet-Maaca, tot
Chineretul, precum şi toată ţara lui Neftali.
Cetăţilor lui Israel. Cetăţile lovite au fost în nord, aproape de hotarul Siriei. Aşezarea Iion
probabil că era în valea dintre Liban şi Anti-Liban, la apus de muntele Hermon. Dan era la 40 km
nord de Marea Galileei. Abel-Bet-Maaca era la 7 km vest de Dan şi Chinerot era pe ţărmul Mării
Chineret (Galileea). Ţara lui Neftali, regiunea în care cele mai multe dintre cetăţile numite mai sus
erau aşezate, era la nord de Marea Galileei. Din cap. 20:34 se pare că Siria şi-a păstrat posesiunea
asupra acestor cetăţi, cel puţin până pe vremea lui Ahab. Vezi harta de la pag. 828.

21 Când Başa a auzit acest lucru, a încetat să mai fortifice Rama şi s-a retras la
Tirţa.
A încetat să mai fortifice. Politica lui Asa, cu toate că a avut succes în scopul ei imediat de a
scăpa de ameninţarea lui Baeşa, a fost departe de a fi înţeleaptă sau potrivită. Asa ar fi putut să-şi
mai pună încă o dată încrederea în Domnul, aşa cum făcuse în criza când Zerah Etiopianul a
invadat ţara (2 Cronici 4,9-15). Indiferent de strâmtorarea în care se găsea, Asa nu a avut nici un
drept de a folosi tezaurul din templul Domnului pentru a cumpăra ajutor de la un împărat păgân.
Pentru această chestiune, el a fost mustrat de profetul Hanani, dar s-a mâniat şi a pus pe profet în
închisoare (2 Cronici 16,7-10). Mai târziu, Isaia a pronunţat o mustrare asemănătoare pentru Israel
pentru că s-a încrezut mai degrabă în Egipt decât în Dumnezeu (Isaia 30,1-17).

22 Atunci regele Asa i-a chemat pe toţi cei din Iuda – nici unul n-a fost scutit – ca să
ia pietrele şi lemnele folosite de Başa la fortificarea Ramei. Regele Asa le-a folosit
la fortificarea Ghevei din Beniamin şi a Miţpei.
Le-a folosit. Asa urmărise o viguroasă politică militară, construind puncte întărite, unde era
nevoie de ele, şi făcând ziduri cu turnuri, cu porţi şi cu zăvoare (2 Cronici 14,6,7). După ce Baeşa
renunţase la eforturile lui la Rama, modernuler Râm , în Beniamin, Asa a ales o aşezare mai
puternică cu vreo 1,75 mile (2,8 km) spre est, pe Gheba, modernul Jeba` Jeba’, care se afla pe
vârful unui deal cu terase, străjuind valea spre nord, şi o altă aşezare, Miţpa, identificată de unii cu
Tell en-Naşbeh, 3,75 mile (5,6 km) spre sud-vest. Materialele adunate de Baeşa pentru întărirea
Ramei au fost folosite de Asa pentru întărirea Ghebei şi a Miţpei. Miţpa trebuie că a fost un loc
puternic şi important pentru că ea a fost aleasă de Ghedalia, guvernator al lui Iuda, numit de
Nabucodonosor, ca sediu de unde el domina drumul principal de la Sihem şi Samaria la Ierusalim
(Ieremia 41,1-5).

23 Celelalte fapte ale lui Asa, toată puterea lui, tot ce a făcut el şi cetăţile pe care
le-a zidit, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor regilor lui Iuda”? La bătrâneţe el
a avut o boală de picioare.
Fapte ale lui Asa. Unele din ele sunt raportate în Cronici. Cele mai importante sunt: războiul lui
cu Zerah Etiopianul, celebrarea marelui festival din Ierusalim în cel de-al 15-lea an al domniei lui,

~ 108 ~
punerea de către el la închisoare a văzătorului Hanani, asuprirea de către el a unora din popor şi
căutarea în timpul bolii lui de la sfirsit, nu a Domnului, ci a doctorilor.
La bătrâneţe. După 2Cronici 16.12, aceasta a fost în al 39-lea an al domniei lui.

24 Asa s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat alături de părinţii săi, în
cetatea strămoşului său David. Apoi în locul lui a domnit fiul său Iehoşafat.
Iehoşafat. În conformitate cu sistemul de socotire adoptat pentru folosirea în acest comentariu,
Iosafat a domnit împreună cu Asa, perioadă de timp înainte de moartea tatălui său.
Este evident că declinul sănătăţii lui Asa a făcut ca el să-şi asocieze la tron pe fiul său spre a-l
asista în purtarea răspunderilor statului.

Domnia lui Nadab peste Israel şi complotul lui Başa

25 Nadab, fiul lui Ieroboam, a început să domnească peste Israel în al doilea an al

domniei lui Asa, regele lui Iuda, şi a domnit timp de 2 ani peste Israel.
În al doilea an. În conformitate cu socoteala israelită, dar mai întâi în conformitate cu propria
socotire a lui Asa (vezi cele despre v. 1). În datele cronologice care prezintă rapoartele domniilor
lor, în general vorbind, sunt aranjate în acord cu succesiunea urcării lor la tron. Din cauza aceasta,
domnia lui Nadab este prezentată acum după aceea a lui Asa, mai degrabă decât domnia lui
Iosafat, succesorul lui Asa.
Până acum îi avem pe următorii:
1Regi 15:1,2 – Abiam în Iuda al 18-lea an al lui Ieroboam
1Regi 15:9,10 – Asa în Iuda al 20-lea an al lui Ieroboam
1Regi 15:25 – Nadab în Israel al 2-lea an al lui Asa
Restul de domnii raportate în 1 Regi apar în următoarea ordine: 1Regi 15: 28,33 Baeşa în Israel
al 3-lea an al lui Asa 1Regi 16:8 Ela în Israel al 26-lea an al lui Asa 1Regi 16:10 Zimri în Israel al
27-lea an al lui Asa 1Regi 16:23 Omri în Israel al 31-lea an al lui Asa 1Regi 16:29 Ahab în Israel
al 38-lea an al lui Asa 1Regi 22:41,42 Iosafat în Iuda al 4-lea an al lui Ahab 1Regi 22:51 Ahazia în
Israel al 17-lea an al lui Iosafat
Se va observa că toate domniile acestea sunt aranjate într-o perfectă ordine de succesiune
cronologică. Astfel, Iosafat nu este prezentat până ce nu a fost dată domnia lui Ahab, deoarece
începutul domniei lui Iosafat a avut loc în al 4-lea an al lui Ahab, iar Ahazia nu este prezentat
decât după Iosafat, deoarece era al 17-lea an al lui Iosafat când Ahazia şi-a început domnia.
Aceasta dovedeşte cum sunt alcătuite cărţile Regilor în cadrul unor date cronologice.

26 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI şi a trăit ca tatăl său; a trăit în păcatele
prin care acesta îl făcuse şi pe Israel să păcătuiască.
El a făcut ce este rău. Acesta este singurul amănunt care a rămas raportat cu privire la domnia lui
Nadab.

27 Başa, fiul lui Ahia, din seminţia lui Isahar, a uneltit împotriva lui şi l-a ucis la
Ghibeton, care aparţine filistenilor, în timp ce Nadab şi tot Israelul asediau
Ghibetonul.
Din seminţia lui Isahar. Baeşa se trăgea dintr-o seminţie obscură, care abia dacă s-a distins
vreodată în istoria evreiască.
Ghibeton. Aceasta era o cetate levitică din teritoriul atribuit iniţial lui Dan (Iosua 19:44; 21:23).
Ea se afla în Şefela, cam la mai bine de 3 km vest de Ghezer. Multe oraşe din această regiune de
frontieră schimbau frecvent stăpânirea între evrei şi filisteni. Cetatea era acum în mâinilor
filistenilor şi cu 24 de ani mai târziu, ea se mai afla încă stăpânită de ei (1Regi 16:15).

~ 109 ~
28 Başa l-a ucis în al treilea an al domniei lui Asa, regele lui Iuda, şi a domnit el în
locul lui.

În al treilea an al domniei lui Asa. Nadab şi-a început domnia în al doilea an al lui Asa (v. 25) şi
a fost omorât de Baeşa, în al treilea an al lui Asa, după o domnie de doi ani (v. 25). Aceasta a fost
cu putinţă pentru că domnia lui s-a socotit în conformitate cu un sistem în care ultimul an al lui
Ieroboam era socotit ca primul an al lui Nadab şi orice parte a următorului an de domnie în care a
domnit Nadab era considerat al doilea an lui. Având în vedere că el a domnit părţi din doi ani de
domnie, despre el avea să se spună că a domnit doi ani (vezi pag. 137 şi PK 109).

29 Când a devenit rege, Başa a omorât toată familia lui Ieroboam; n-a lăsat pe
nimeni în viaţă dintre cei ai lui Ieroboam, ci i-a omorât pe toţi, potrivit cuvântului
profeţit de DOMNUL prin robul Său Ahia din Şilo,

A omorât toată familia. Vezi cele despre cap. 16:2. Baeşa a făcut aceasta pentru propria lui
securitate, împlinind astfel profeţia lui Ahia (cap. 14:7-11).

30 din cauza păcatelor pe care Ieroboam le făcuse şi prin care îl făcuse şi pe Israel să
păcătuiască mâniindu-L astfel pe DOMNUL, Dumnezeul lui Israel.

31 Celelalte fapte ale lui Nadab şi tot ce a făcut el, nu sunt scrise oare în „Cartea
cronicilor regilor lui Israel”?

32 Între Asa şi Başa, regele lui Israel, a fost război în tot timpul vieţii lor.

Domnia lui Başa peste Israel

33 În al treilea an al domniei lui Asa, regele lui Iuda, Başa, fiul lui Ahia, a început să
domnească peste tot Israelul, în Tirţa, şi a domnit timp de 24 de ani.

Tirţa. Cetatea aceasta care fusese capitala lui Ieroboam (cap. 14:17), a continuat să fie capitala lui
Israel, sub casa lui Baeşa şi până pe vremea lui Omri (cap. 16:23). Aceasta a fost pe vremuri o
cetate regală canaanită (Iosua 12,24) şi era renumită pentru frumuseţea ei, ca şi Ierusalimul
(Cântarea cântărilor 6,4).
Douăzeci şi patru de ani. Adică 24 de ani (vezi cele despre v. 28), pentru că el şi-a început
domnia în al 3-lea an al lui Asa şi a continuat să rămână pe tron până în al 26-lea an al lui Asa
(cap. 16:8).

34 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI şi a umblat în căile lui Ieroboam; a trăit
în păcatele prin care acesta îl făcuse şi pe Israel să păcătuiască.

Comentarii Ellen G. White:

11 PK 110, 190
16–24PK 113
29, 30 PK 109

~ 110 ~
 Capitolul 16

1 Atunci Cuvântul DOMNULUI a vorbit împotriva lui Başa prin Iehu, fiul lui Hanani:

Fiul lui Hanani. Hanani era profet pentru Asa în regatul lui Iuda (2Cronici 16:7-10). Iehu, fiul
său, este trimis acum de Domnul cu o solie pentru Baeşa din Israel. Pe vremea aceasta trebuie că
el era tânăr, pentru că îl găsim mustrându-l pe Iosafat, după moartea lui Ahab (2Cronici 19:2) şi
scriind analele domniei lui Iosafat (2Cronici 20:34).

2 „Te-am ridicat din pulbere şi te-am numit conducător peste poporul Meu, Israel,
dar tu ai trăit ca Ieroboam şi l-ai făcut pe poporul Meu, Israel, să păcătuiască
mâniindu-Mă prin păcatele lor.

L-ai făcut pe poporul Meu, Israel, să păcătuiască. Această solie de mustrare pentru Baeşa este
similară cu solia lui Ahia pentru Ieroboam (cap. 14:7-11). Expresia de aici le-am ridicat din ţărână,
care nu se găseşte în cap. 14:7, pare să însemne că Baeşa n-a avut nici unul din acei ascendenţi de
rang, bogăţie etc., care, într-o oarecare măsură l-au făcut pe Ieroboam să fie potrivit pentru înalta
lui slujbă, ci că Baeşa a fost luat din păturile cele mai de jos ale poporului.

3 De aceea îl voi nimici pe Başa împreună cu familia lui şi voi face familiei lui cum
am făcut familiei lui Ieroboam, fiul lui Nebat.

Voi face familiei lui. Baeşa a fost unealta de măturat a casei lui Ieroboam. Aceasta ar fi trebuit să-i
arate clar ce soartă teribilă îi era păstrată şi lui, dacă el avea să urmeze pe calea lui Ieroboam.
Pocăinţa ar fi putut abate într-o oarecare măsură teribila sentinţă. Soliile de judecată ale lui
Dumnezeu adesea sunt avertizări cu privire la soarta tragică pe care o va avea cel păcătos, dacă el
stăruie în umblarea lui. Dumnezeu doreşte să salveze, nu să nimicească.

4 Câinii îi vor mânca pe cei din familia lui Başa care vor muri în cetate, iar păsările
cerului îi vor mânca pe cei care vor muri pe câmp.”

5 Celelalte fapte ale lui Başa, ce a făcut el şi puterea lui nu sunt scrise oare în
„Cartea cronicilor regilor lui Israel”?

Celelalte fapte. Baeşa a domnit 24 de ani şi fără îndoială că au fost multe lucruri interesante în
analele oficiale care ar fi putut fi alese spre a da un raport cuprinzător al domniei lui. Dar, pe toate
acestea scriitorul cărţii Regilor le lasă de-o parte, trimiţând pe cititor la faptul că lucrurile acelea
sunt scrise deja în cartea Cronicilor împăraţilor lui Israel. Lucrul care îl interesează pe el cel mai
mult este poziţia luată de fiecare domnitor faţă de Iehova şi planul lui pentru Israel, şi legătura pe
care aceasta putea s-o aibă asupra istoriei naţionale a poporului ales al lui Dumnezeu. Avea
naţiunea să prospere sau să decadă, avea să dureze pentru totdeauna sau avea să se ruineze?
Răspunsul la aceste întrebări depindea de atitudinea împăratului şi a poporului faţă de Dumnezeu.

6 Başa s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat la Tirţa, iar fiul său Ela
a domnit în locul lui.

~ 111 ~
7 Cuvântul DOMNULUI vorbise împotriva lui Başa şi împotriva familiei lui prin
profetul Iehu, fiul lui Hanani, atât din cauza tuturor relelor pe care acesta le făcuse
înaintea DOMNULUI, mâniindu-L prin faptele lui şi devenind asemenea familiei lui
Ieroboam, cât şi din cauză că el nimicise familia lui Ieroboam.
Prin profetul. La prima vedere, acest text pare a nu fi la locul lui. Raportul oficial despre domnia
lui Baeşa a fost încheiat prin anunţarea despre moartea şi înmormântarea şi despre urcarea pe tron
a fiului său. Dar acum raportul se întoarce din nou la domnia lui Baeşa, referindu-se încă o dată la
solia lui Iehu împotriva lui Baeşa şi casei sale. Această afirmaţie adiţională probabil că a fost
făcută cu scopul de a scoate în evidenţă monstruozitatea specială a păcatului lui Baeşa.
Asemenea familiei lui Ieroboam. Baeşa a nimicit complet casa lui Ieroboam şi totuşi el însuşi n-a
fost mai bun. El a umblat pe aceleaşi căi rele care pricinuiseră pedeapsa adusă împotriva casei pe
care el a nimicit-o.

Domnia lui Ela peste Israel şi complotul lui Zimri

8 În al douăzeci şi şaselea an al domniei lui Asa, regele lui Iuda, Ela, fiul lui Başa, a
început să domnească peste Israel. El a domnit la Tirţa timp de 2 ani.
Doi ani. Ela şi-a început domnia în al 26-lea an al lui Asa şi a terminat-o în al 27-lea an (v. 10;
vezi cele despre 15:28).

9 Slujitorul său Zimri, conducător peste jumătate dintre carele sale, a uneltit
împotriva lui. Ela era la Tirţa, îmbătându-se în casa lui Arţa, cel care răspundea de
palatul din Tirţa.
A uneltit. Aceasta dovedeşte cât de scăzut era nivelul moral la care căzuse Israel. Zimri deţinea o
înaltă poziţie de încredere în oştirea lui Ela, dar s-a dovedit neloial şi s-a întors împotriva
împăratului, al cărui tron era de datoria lui să-l susţină. Domnea interesul personal şi în raport
apare o altă asasinare a împăratului. Nu poate exista pace şi siguranţă, nici linişte sau stabilitate,
acolo unde împărat şi popor calcă în picioare Legea lui Dumnezeu şi refuză ca vieţile lor să fie
modelate după chipul divin.
Îmbătându-se. Îmbătarea este un rău care ajută ca naţiunea să fie adusă la ruină. Când
conducătorii se dedau la vin, ei neglijează treburile statului, iar naţiunea suferă. Nu se cade
împăraţilor să bea vin, nici voievozilor să umble după băuturi tari, ca nu cumva, bând, să uite
legea şi să calce drepturile tuturor celor nenorociţi. (Proverbe 31:4,5).

10 Zimri a intrat şi l-a ucis în al douăzeci şi şaptelea an al domniei lui Asa, regele lui
Iuda. Apoi a început să domnească în locul lui.
11 De îndată ce a devenit rege şi s-a aşezat pe tronul său, el a ucis toată familia lui
Başa; n-a lăsat în viaţă nici un bărbat, nici dintre rudele sale, nici dintre prietenii săi.
Nici dintre prietenii. Aceste cuvinte indică spre măsuri de neobişnuită severitate. N-au fost
nimiciţi numai membrii familiei regale, ci şi toţi prietenii, inclusiv, probabil, sfetnicii şi slujbaşii
statului. Nu este de mirare că naţiunea n-a privit cu plăcere la un astfel de împărat şi în mod
deosebit nu Omri, care, ca slujbaş în oştire, avea motive să se teamă pentru propria lui siguranţă.
Aceia care primejduiesc pe alţii, se primejduiesc pe ei înşişi.

~ 112 ~
12 Astfel, Zimri a nimicit toată familia lui Başa, potrivit cuvântului rostit de
DOMNUL împotriva lui Başa prin profetul Iehu,

Potrivit cuvântului. Adesea prezicerile profeţilor au caracter de simple prevederi, mai degrabă,
decât decrete divine. Dumnezeu nu decretează toate evenimentele pe care El le prezice. Alteori
spusele profeţilor sunt pronunţări de judecată. Era prerogativa lui Dumnezeu să stabilească
pedeapsa care se cuvenea unui domnitor rău. Acolo unde răutatea cerea, pedeapsa era moartea.
Aducând la îndeplinire judecata intenţionată, executorii decretului divin acţionau ca agenţi ai
Cerului (vezi 2Regi 9:7). Totuşi, adesea ei aveau ţeluri egoiste şi acţionau din motive care erau
întru totul răzbunătoare. În măsura în care ei acţionau din astfel de motive, ei deveneau vinovaţi.
Astfel, asirienii care au adus la îndeplinire judecata lui Dumnezeu, au fost mai târziu pedepsiţi
pentru motivele egoiste şi crude care au insuflat umblarea lor (Isaia 10:5-13). Probabil că Zimri a
trecut dincolo de intenţia de judecată pronunţată împotriva casei lui Baeşa şi a ucis pe mulţi care
nu erau vrednici de nimicire.

13 din cauza tuturor păcatelor pe care le-au săvârşit Başa şi fiul său Ela şi prin care
l-au făcut şi pe Israel să păcătuiască mâniindu-L pe DOMNUL, Dumnezeul lui Israel,
prin idolii lor de nimic.

Prin idolii. (Vanities, în engleză.) Adică închinarea adusă de ei idolilor (vezi Deuteronom 32:16,
25; 1Samuel 12:10, 21; Ieremia 8:19). Puţine lucruri sunt atât de nebuneşti ca atunci când oamenii
îşi fac idoli cu propriile lor mâini şi apoi se pleacă înaintea lor spre închinare. Nebunia unei astfel
de umblări este în mod repetat arătată în Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 115:4–8; Isaia 41:21–
29; 44:9–20; Ieremia 10:3–8) .

14 Celelalte fapte ale lui Ela şi ce a făcut el nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor
regilor lui Israel”?

Domnia lui Zimri peste Israel şi complotul lui Omri

15 În al douăzeci şi şaptelea an al domniei lui Asa, regele lui Iuda, Zimri a domnit la
Tirţa vreme de 7 zile, în timp ce poporul asedia Ghibetonul care aparţinea
filistenilor.

Şapte zile. Domniile mai scurte decât un an adesea sunt redate în termeni de zile şi luni
(2Regi 15:8,13; 23:31; 24:8; 2Cronici 36:2, 9). Împotriva Ghibetonului. Cu 24 de ani în urmă,
Baeşa îl omorâse pe Nadab, în timp ce acesta se lupta împotriva Ghibetonului (cap.15:27).

16 Poporul care era în tabără a aflat că Zimri a uneltit împotriva regelui şi că l-a
ucis. Şi în ziua aceea, chiar acolo în tabără, toţi israeliţii l-au numit rege peste Israel
pe Omri, conducătorul oştirii.

Omri. În timp ce Ela bea şi se îmbăta în casa căpeteniei sale din Tirţa, Zimri l-a ucis (v. 9) şi de
îndată ce ştirea a ajuns la oştirea de la Ghibeton, ei l-au făcut împărat pe Omri. Această întâmplare
aminteşte de practica favorită a oştilor romane care atunci când primeau ştirea despre asasinarea
unui împărat la Roma, aveau obiceiul să-şi investească propriul împărat cu purpură.

17 Apoi Omri împreună cu toţi israeliţii care erau cu el s-au retras de la Ghibeton şi
au asediat Tirţa.
~ 113 ~
18 Când Zimri a văzut că cetatea a fost capturată, a intrat în fortăreaţa palatului
regelui şi a dat foc palatului peste el. Astfel, el a murit
Cetatea a fost capturată. Şederea la Tirţa trebuie că a fost scurtă, pentru că întreaga domnie a lui
Zimri a fost de numai şapte zile (v. 15). Fără îndoială că Omri a fost ajutat din interiorul cetăţii,
deoarece el a fost în stare să o ia aproape imediat.
Palatului. Probabil în cel mai întărit loc al palatului, citadela. Punerea de foc palatului de către el
şi pieirea lui în flăcări are o mulţime de paralele în istoria Orientului.

19 din cauza păcatelor pe care le-a săvârşit, făcând ce este rău înaintea DOMNULUI,
umblând în căile lui Ieroboam şi trăind în păcatele pe care acesta le săvârşise şi prin
care îl făcuse şi pe Israel să păcătuiască.
Din cauza păcatelor. Zimri a domnit peste Israel numai şapte zile, totuşi el primeşte aceeaşi
condamnare ca şi împăraţii care au domnit un timp mai îndelungat. Moartea lui ilustrează morala
pe care scriitorul cărţii Regilor o scoate din întreaga istorie a monarhilor israeliţi, aceea că, asupra
lor şi asupra naţiunii era un blestem pentru stăruirea lor în păcatele lui Ieroboam, care în cele din
urmă a făcut ca fiecare casă regală să aibă parte de un sfârşit umilitor şi sângeros.

20 Celelalte fapte ale lui Zimri şi uneltirea pe care a făcut-o, nu sunt scrise oare în
„Cartea cronicilor regilor lui Israel”?
21 Atunci, poporul Israel s-a împărţit în două: jumătate din popor dorea să-l facă
rege pe Tibni, fiul lui Ghinat, iar cealaltă jumătate, pe Omri.
S-a împărţit. Moartea lui Zimri a lăsat pe Israel cu doi împăraţi, fiecare dominând peste jumătate
din naţiune. Deoarece Zimri a început scurta lui domnie de şapte zile, în al 27-lea an al lui Asa
(v. 10,15) şi deoarece Tibni şi Omri au început domnia lor în acelaşi timp, amândoi au început să
domnească în al 27-lea an al lui Asa.

22 Poporul care era de partea lui Omri a triumfat asupra poporului care-l urma pe
Tibni, fiul lui Ghinat. Astfel, Tibni a murit, iar Omri a devenit rege.
Tibni a murit. Nu ni se spune cum a domnit Tibni sau cum a murit, dar este o semnificaţie
prevestitoare în afirmaţia concisă că el a murit şi Omri a domnit. În mod evident, între cei 2 au fost
lupte continue care nu s-au terminat până când Omri nu şi-a eliminat rivalul.

Domnia lui Omri peste Israel

23 Omri a început să domnească peste Israel în al treizeci şi unulea an al domniei lui

Asa, regele lui Iuda, şi a domnit timp de 12 ani, dintre care 6 în Tirţa.
În al treizeci şi unulea an. Aceasta indică în mod vădit timpul când Omri a început să domnească
de unul singur. El a fost făcut împărat prima dată, în al 27-lea an al lui Asa (v. 15,16). Cinci ani
mai târziu, socotind inclusiv (al 31-lea an al lui Asa), el a început domnia lui.
Doisprezece ani. Perioada aceasta a dat multă bătaie de cap cronologiştilor biblici, deşi este
relativ simplă. Aceşti 12 ani cuprind întreaga domnie a lui Omri, şi numai perioada necontestatei
lui domnii, ci şi perioada când asupra unei părţi din ţară, a domnit Tibni. În felul acesta, anii lui
Omri au început în al 27-lea an al lui Asa, când poporul l-a făcut împărat pe Omri (v. 15,16) şi
s-au terminat în al 38-lea an al lui Asa, când Omri a fost succedat de fiul său, Ahab (v. 29), o
perioadă de 12, ani socotind inclusiv.
Şase ani. De la perioada când şi-a început domnia, până la scurt timp după moartea lui Tibni.
Timp de un an după moartea rivalului său, Tirţa a continuat să fie capitala lui Omri.

~ 114 ~
24 El a cumpărat de la Şemer dealul Samariei cu 2 talanţi de argint a(Aproximativ
60 kg); apoi a zidit o cetate pe deal şi i-a pus numele Samaria, după numele lui
Şemer, fostul proprietar al dealului.

Dealul Samariei. Urcarea pe tron a lui Omri a marcat o nouă perioadă de domnie stabilă şi de
prosperitate pentru regatul de nord. În timp ce capitala era la Tirţa, naţiunea a trecut printr-o lungă
perioadă de neînţelegere şi nelinişte. Se poate că seminţele nemulţumirii stăteau la pândă, la Tirţa,
ceea ce l-a făcut pe Omri să se decidă asupra unui nou loc pentru capitala lui. Muntele Samariei,
cam la 10 km nord-vest de Sihem, a fost locul ales. Ar fi fost greu să se găsească un loc mai
potrivit pentru capitala naţiunii. Poziţia lui era foarte frumoasă, cuprinzând cu privirea marea şi
kilometri întregi de ţară, de jur împrejur. Era aşezat în inima ţării. Din punct de vedere militar,
muntele, cu pantele lui prăpăstioase, se adapta admirabil la apărare, cum dovedesc îndelungatele
asedii pe care le-a îndurat (1Regi 20:1; 2Regi 6:24; 17:5; 18:9, 10). Terenul înconjurător era
neobişnuit de productiv. Pe munte erau izvoare bogate de apă. Istoria ei justifică înţelepciunea
întemeietorului ei, pentru că Samaria a continuat să fie capitala lui Israel, până la încheierea
istoriei naţiunii. Săpăturile pe locul anticei Samarii datează cele mai de jos straturi ale cetăţii ca
aparţinând timpului lui Omri.

25 Însă Omri a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI; a făcut mai mult rău decât toţi
cei care fuseseră înainte de el.

A făcut ce este rău. Din punct de vedere civil, Omri a fost un domnitor de succes. El a făcut mult
spre a aduce pace şi prosperitate ţării lui zbuciumate. Numele lui se găseşte pe faimoasa Piatră
Moabită care relatează despre ocuparea de către Omri a Moabului (vezi nota adiţională despre
2Regi 3). Israel a ajuns să fie cunoscut la asirieni ca ţara lui Omri, în timp ce chiar Iehu,
nimicitorul casei lui Omri, este numit un fiu al lui Omri (vezi ilustraţia de la pag 48). Dar în ochii
Domnului, Omri a făcut mai rău decât toţi regii de dinainte de el. Ca adaos la acceptarea vechii
idolatrii, probabil că el a mers mai departe şi a introdus şi încurajat închinarea la Baal-ul sidonian.
Mica (6:16) se referă la orânduirile lui Omri, în legătură cu felul cum a lucrat casa lui Ahab, ca
simbol al unei apostazii grele şi deznădăjduite.

26 El a trăit întru totul ca Ieroboam, fiul lui Nebat; a trăit în păcatele prin care acesta
îl făcuse şi pe Israel să păcătuiască mâniindu-L pe DOMNUL, Dumnezeul lui Israel,
prin idolii lor de nimic.

27 Celelalte fapte ale lui Omri, ce a făcut el şi puterea pe care el şi-a arătat-o, nu
sunt scrise oare în „Cartea cronicilor regilor lui Israel”?

28 Omri s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat în Samaria, iar fiul
său Ahab a început să domnească în locul lui.

Consolidarea dinastiei lui Omri: regele Ahab

29 Ahab, fiul lui Omri, a început să domnească peste Israel în al treizeci şi optulea
an al domniei lui Asa, regele lui Iuda. Ahab, fiul lui Omri, a domnit timp de 22 de
ani peste Israel, în Samaria.

30 Ahab, fiul lui Omri, a făcut mai mult rău înaintea DOMNULUI decât toţi cei care
au fost înainte de el.
~ 115 ~
31 Şi, ca şi cum ar fi fost puţin lucru să trăiască în păcatele lui Ieroboam, fiul lui
Nebat, el şi-a mai luat-o de soţie şi pe Izabela, fiica lui Etbaal, regele sidonienilor,i-a
slujit lui Baal b(Zeul canaanit al fertilităţii; peste tot în capitol) şi i s-a închinat.

Izabela. Numele de Izabela avea să devină proverbial pentru păcătoşenie. Etbaal, tatăl ei, era
mare preot al lui Baal (PK 114). Iosif îl numeşte preotul Astarteei, care l-a ucis pe Pheles,
împăratul Tirului, şi a întemeiat o dinastie nouă şi a domnit peste Tir, timp de 32 de ani (Împotriva
lui Apion, 1. 18). Originea preoţească a Izabelei poate explica devotamentul fanatic al reginei de a
răspândi falsa religie în Israel.
Regele sidonienilor. În acea vreme, Tirul era cetatea de căpetenie a Feniciei (vezi cele despre
Geneza 10,15), dar reputaţia istorică a Sidonului a făcut pe regii Tirului să adopte titlul de
împăratul sidoniţilor. O cupă omagială găsită pe insula Cipru conţine chiar această inscripţie.
Baal. În mod literal, domn. Numele se referă la marele zeu al furtunii şi la numeroşi zei locali ai
fertilităţii, cărora li se aducea închinare pentru ca natura să fie mai productivă. Ahab devenise
acum un exponent înfocat al religiei corupte.

32 El a aşezat un altar pentru Baal în templul lui Baal, pe care-l zidise în Samaria

Templul lui Baal. N-a fost găsită nici o rămăşiţă a acestui templu, dar se poate ca el să fi fost o
parte din splendidul palat al lui Ahab, care a fost dezgropat.

33 şi a făcut un stâlp al Aşerei c(Simbol din lemn al zeiţei canaanite Aşera sau
Aştoret (gr.: Astarte), împlântat pe o înălţime, sub un copac umbros, alături de un
altar; stâlp sacru; crâng sacru). Ahab a făcut mai mult rău decât toţi regii lui Israel
care au fost înainte de el, mâniindu-L pe DOMNUL, Dumnezeul lui Israel.

Un idol al Aşerei. Vezi cele despre Judecători 3:7; 1Regi 14:15. Adesea, Baal era asociat cu zeiţa
Astarteea sau Astaret (Judecători 2,13), şi în vecinătatea altarului lui, adesea se afla şi un idol (vezi
Judecători 6:25,30).

34 În timpul domniei lui, Hiel din Betel a rezidit Ierihonul; i-a pus temeliile cu
preţul întâiului său născut, Abiram, şi i-a aşezat porţile cu preţul lui Segub, cel mai
tânăr dintre fiii săi, potrivit cuvântului rostit de DOMNUL prin Iosua, fiul lui Nun.

A reyidit Ierihonul. Vezi cele despre Iosua 6,26. Ierihonul era acum rezidit şi el a devenit din nou
un loc de importanţă considerabilă. El avea mari avantaje, fiind bine udat şi dominând drumul
principal din valea Iordanului, până la platoul înalt al Betelului. El a fost acum reclădit de unul din
Betel, probabil sub patronajul lui Ahab.
Cu preţul întâiului său născut, Abiram. Vezi PK 230. unii înţeleg acest text ca referindu-se la
jertfele omeneşti care alcătuiau o parte brutală a religiei corupte a vremii. Conform acestei
înţelegeri, întâiul născut avea să fie oferit ca jertfă de temelie, iar cel mai tânăr drept contrapartea
ei inaugurală.

Comentarii Ellen G. White:

25 PK 114
29–33PK 114, 177
30–333T 262
34 PK 230; 3T 273

~ 116 ~
Capitolul 17
Profetul Ilie anunţă seceta

1 Ilie a(Ilie (ebr.: Eliahu) înseamnă DOMNUL (YHWH) este Dumnezeul meu, nume
sugestiv pentru misiunea sa) tişbitul, din Tişba Ghiladului, i-a zis lui Ahab: „Viu
este DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, Căruia Îi slujesc, că nu va fi nici rouă, nici
ploaie în aceşti ani decât la cuvântul meu.”
Ilie. Aici începe o nouă secţiune a cărţii Regilor, cu totul diferită în spirit de cea de mai înainte.
În locul câtorva fapte reci, cu privire la domniile rele ale împăraţilor, dăm acum peste o expunere a
unora din cele mai mişcătoare fapte ale celui mai mare dintre profeţi. Întâmplările sunt amănunţit
şi viu prezentate, pline de frumuseţe spirituală şi instruire morală. Ilie apare pe scenă ca un om cu
o misiune urgentă de la Dumnezeu. Ceasul este un moment de criză. Păcatul năpădise ţara şi dacă
nu era oprit, totul avea să se năruie într-o ruină tragică. Ilie întâmpină vrăjmaşul ca un luptător
curajos pentru Dumnezeu, dând mărturie pentru El, prin cuvânt şi fapte, ducând o viaţă retrasă sau
stând curajos pe înălţimea Carmelului, cerând foc din cer şi mânuind sabia răzbunării în uciderea
profeţilor lui Baal. În timp ce captivanta istorioară desfăşoară raportul ei despre curaj, credinţă,
fidelitate uimitoare, afecţiune amabilă sau despre zel conştiincios în slujba lui Dumnezeu, este
imposibil a nu vedea în profet un simbol al unui Ilie şi mai mare care avea să vină (Matei 17:10-
12). Numele de Ilie se potriveşte profetului pentru misiunea lui. El înseamnă Iehova este
Dumnezeul meu.
Din Tişba Ghiladului. Căminul lui Ilie era în Galaad, la răsărit de Iordan, localizarea exactă a
cetăţii lui de origine nu este cunoscută.
I-a zis lui Ahab. Istoria lui Ilie este prezentată dramatic. Nu are nici o introducere, nimic cu
privire la chemarea profetului, nimic cu privire la experienţele lui de mai înainte. El este amintit
pe nume ca unul dintre locuitorii Galaadului şi apoi se află înaintea împăratului, prezentând
solemna lui solie de judecată ce avea să vină. În singurătatea munţilor Galaadului, inima lui Ilie a
fost adânc mişcată când cugeta la mereu crescândul curent de apostazie care inunda ţara. Sufletul
lui a fost îndurerat şi indignarea lui, trezită, şi el s-a rugat foarte serios ca ceva să se întâmple spre
a se opri curentul răului – ca, dacă este necesar, să vină judecăţi ca poporul să-şi vină în fire şi să-i
ajute să vadă nebunia încrederii în Baal. Rugăciunea lui a fost ascultată şi Ilie a fost trimis el însuşi
la împărat, cu înfiorătoarea solie de judecată care avea să vină (vezi PK 119, 120).
Nici rouă, nici ploaie. Baal era adorat ca izvorul vieţii şi binecuvântării, ca marele zeu al furtunii
care aproviziona pământul cu umezeală, şi făcea ca ţara să rodească. Acum Israel trebuia să înveţe
că Baal nu putea procura aceste binecuvântări. Vezi o hartă a locurilor pe unde a călătorit Ilie

2 Apoi, DOMNUL i-a vorbit lui Ilie astfel:

3 „Pleacă de aici, du-te spre răsărit şi ascunde-te lângă uedul b(Vezi nota de la 2:37,
şi în vs. 4-7) Cherit, care se află la răsărit de Iordan!
Pleacă de aici. Nu era timp de pierdut. Înainte ca împăratul să-şi revină spre a-l prinde pe profet,
să-l condamne la moarte, el era deja plecat. Domnul l-a îndemnat să apuce pe drumul spre Valea
Iordanului, la pârâul Cherit. Localizarea exactă este necunoscută, dar probabil că a fost într-o
liniştită trecătoare adâncă, mult îndepărtată de circulatele căi de comunicaţie ale oamenilor.

4 Vei bea apă din ued. Le-am poruncit corbilor să-ţi aducă de mâncare acolo”.
Corbilor. Vremurile erau ciudate, iar inimile oamenilor, înăsprite. Dacă era să se facă o lucrare
bună, trebuia ca Dumnezeu Însuşi să se manifeste pe căi cu totul neobişnuite. Orice măsuri s-ar fi
luat şi pentru oricât de îndelungat timp, Dumnezeu avea să dovedească înaintea naţiunii, că El era
Dumnezeu şi că El va purta de grijă de cei ai Lui.

~ 117 ~
5 El a făcut potrivit Cuvântului DOMNULUI: s-a dus şi s-a aşezat lângă uedul Cherit,
care se află la răsărit de Iordan.
6 Corbii îi aduceau pâine şi carne dimineaţa şi seara, iar apă bea din ued.
7 După o vreme însă uedul a secat, pentru că nu mai plouase în ţară.
A secat. Cuvântul lui Ilie către împărat au avut un efect imediat. Din clipa în care au fost
pronunţate cuvintele, n-a mai fost ploaie şi toată ţara a ajuns uscată şi vestejită. Împăratul şi
poporul au refuzat să creadă că seceta era judecata lui Dumnezeu. El insista că Baal şi Astarteea le
vor da totuşi ploaia dătătoare de viaţă. Apoi a secat până şi pârâul Cherit.

Ilie şi văduva din Sarepta

8 Atunci Cuvântul DOMNULUI a venit la el şi i-a vorbit astfel:

9 „Scoală-te, du-te la Sarepta care aparţine de Sidon şi locuieşte acolo! I-am
poruncit unei văduve de acolo să-ţi dea de mâncare.”
Sarepta. Un oraş de coastă în Fenicia la 9 mile (14,4 km) sud-sudvest de Sidon şi 13,5 mile
(21,6 km) nord-nordest de Tir. În acest oraş din chiar inima ţării stăpânite de împăraţii lui Baal,
Ilie a fost trimis spre a fi hrănit de o văduvă care nu era israelită. Cu siguranţă că Ahab niciodată
nu l-ar fi căutat acolo. Astăzi, Sarepta este un mic sat, cunoscut sub numele de Şarafand S\arafand.

10 El s-a sculat şi s-a dus la Sarepta. Când a ajuns la poarta cetăţii, a văzut o văduvă
care strângea lemne. El a strigat-o şi i-a zis: – Te rog, adu-mi puţină apă într-un vas
ca să beau!
Strângea lemne. Aceasta este una dintre cele mai obişnuite scene din ţările Orientului, unde
combustibilul este puţin. Femei şi copii caută peste tot, câteva surcele sau ceva iarbă care să poată
fi folosite la aprinsul focului.

11 Ea a plecat să-i aducă apă, dar Ilie a strigat-o şi i-a zis: – Te rog, adu-mi şi o
bucată de pâine!
O bucată de pâine. Domnul a fost cel care a îndemnat pe profet să facă această cerere de a i se da
pâine. El cunoştea exact situaţia existentă, cumplita sărăcie a văduvei şi nevoia de pâine a
profetului. Găsindu-se într-o astfel de nevoie disperată, se va simţi văduva în stare să refuze pe
propriul ei fiu, pentru a da unui străin dintr-o altă ţară?

12 – Viu este DOMNUL, Dumnezeul tău, i-a răspuns ea, că nu am pâine, decât un
pumn de făină într-un vas şi puţin ulei într-un urcior. Strâng acum câteva lemne,
apoi mă voi întoarce acasă şi voi pregăti mâncarea pentru mine şi pentru fiul meu ca
să mâncăm; după aceea vom muri.
13 – Nu te teme, i-a zis Ilie; du-te şi fă precum ai spus. Dar mai întâi fă din ceea ce
ai o bucată mică de pâine pentru mine şi adu-mi-o; după aceea vei face şi pentru tine
şi pentru fiul tău,

Fă…pentru mine. Cererea era o încercare a credinţei. Văduva tocmai explicase dificila ei situaţie
materială. Provizia ei săracă era aproape gata – rămânând doar pentru încă o singură şi ultimă
mâncare amărâtă şi apoi, moartea prin înfometare.

~ 118 ~
14 căci aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui Israel: „Făina din vas nu se va
consuma, iar uleiul din urcior nu se va termina până în ziua în care DOMNUL va da
ploaie pe pământ.”

Căci aşa vorbeşte Domnul. Cererea era însoţită de o făgăduinţă. Ei i s-a spus despre
binecuvântările pe care le va aduce fapta ei de a da. Dumnezeu a făcut-o să înţeleagă clar că ea
dădea profetului, El îi va reda mult mai mult decât dădea ea. Ea a făcut faţă încercării şi a fost
bogat răsplătită.

15 Ea s-a dus şi a făcut aşa cum i-a cerut Ilie. Şi astfel ea, Ilie şi familia ei au avut de
mâncare în fiecare zi.

Au avut de mâncare în fiecare zi. Ea a mâncat pentru că a crezut făgăduinţa lui Dumnezeu. Mii
de oameni în jurul ei, acei care s-au încrezut în Baal, mureau de foame. Când a venit cererea de a
da, ea avea numai atât cât să mai facă o ultimă mâncare pentru ea şi fiul ei. Dar când a dat, a avut
din destul pentru ea şi toată casa ei, precum şi pentru profet, timp de multe zile. Ea a găsit viaţă şi
binecuvântare din cauza credinţei ei în Dumnezeu. Cine dă cu mână largă, ajunge bogat.
(Proverbe 11:24)

16 Făina din vas nu s-a consumat şi uleiul din urcior nu s-a terminat, potrivit
Cuvântului DOMNULUI rostit prin Ilie.

Nu s-a consumat. Magazia lui Dumnezeu niciodată nu se goleşte. Domnul este izvorul tuturor
binecuvântărilor. Acei care învaţă să se bizuiască pe El, vor găsi chiar în această viaţă bucurie
deplină şi binecuvântare, pe care dispreţuitorii harului Său nu le pot cunoaşte (vezi Matei 6:25,33).

17 După aceea fiul femeii, stăpâna casei, s-a îmbolnăvit. S-a îmbolnăvit atât de grav,
încât n-a mai rămas suflare în el.

S-a îmbolnăvit. Văduva avea toată dovada prezenţei şi binecuvântării lui Dumnezeu şi, totuşi,
fiul ei a fost doborât. Întristare şi moarte vin în căminele celor drepţi, ca şi în ale celor păcătoşi.
Oricât de harnic şi consacrat poate fi cineva în serviciul Domnului, suferinţa şi nenorocirea,
dezamăgirea şi pierderea pot să-i fie partea.

18 Atunci ea i-a zis lui Ilie: – Ce ai împotriva mea, om al lui Dumnezeu? Ai venit
aici să-mi aminteşti păcatul meu şi să aduci moartea fiului meu?

Om al lui Dumnezeu. Cuvintele indică spre credinţa femeii în Dumnezeu şi în Ilie, ca profet al
Lui. Aceasta este o expresie remarcabilă de credinţă din gura femeii din Fenicia. Chiar înainte de
sosirea lui Ilie, ea fusese o credincioasă în adevăratul Dumnezeu şi umbla în toată lumina care
lumina cărarea ei (PK 129). Într-o vreme când Israel se îndepărta de Dumnezeu spre a se închina
la Baal, o femeie din ţara lui Baal îşi dovedea credinţa ei în Dumnezeul lui Israel. Sămânţa
semănată în cele mai nepotrivite locuri poate să încolţească spre a aduce recolta harului ei.
Să-mi aminteşti. Cuvintele exprimă nenaturaleţea inimii întristate. Vizita lui Ilie adusese văduvei,
viaţă, nu moarte, şi bucurie, nu tristeţe. În durerea ei cea mare, ea a legat necazul ei de profet şi de
Dumnezeu şi simţea că judecata s-a abătut asupra ei, din cauză vreunui păcat din viaţa ei. Prezenţa
profetului a făcut-o să aibă un simţământ mai adânc al păcatului şi privea acum la întristarea ei, ca
la o pedeapsă de la Dumnezeu.

~ 119 ~
19 – Dă-mi-l încoace pe fiul tău, i-a zis el. L-a luat din braţele ei, l-a dus în odaia de
sus unde locuia el şi l-a aşezat pe patul său.
20 Apoi a strigat către DOMNUL, spunând: „DOAMNE, Dumnezeul meu, de ce ai
adus această nenorocire peste această văduvă la care locuiesc, făcând ca fiul ei să
moară?”
A strigat către Domnul. Un exemplu de felul cum, în prezenţa morţii, omul lui Dumnezeu poate
să strige către El. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. (Iacov 5:16).

21 El s-a întins de 3 ori peste copil şi a strigat către DOMNUL, zicând: „DOAMNE,
Dumnezeul meu, Te rog fă ca sufletul acestui copil să se întoarcă în el!”
S-a întins. Aceasta nu înseamnă că profetul a recurs la nişte mijloace naturale de reînviere a celui
mort. Numai Dumnezeu, care a dat viaţa, poate reface viaţa. Ilie s-a rugat cu zel lui Dumnezeu ca
El să readucă pe copil la viaţă.
Sufletul. Ebraicul nephesh nephesh. Acest cuvânt ebraic se găseşte de peste 700 de ori în VT şi a
fost diferit tradus ca suflet (Geneza 2,7; 12,5.12 etc.), creatură, vieţuitoare (Geneza 1,21.24; 2,19;
Levitic 11,46 etc.), oameni (Geneza 14,21; Iosua 20,9; Ieremia 43,6 etc.), cineva (Isaia 20,9), viaţă
(Geneza 9,4; Exod 4,19; Iosua 2,14 etc.), mort, (Levitic 19,28; Numeri 9,6.7.10 etc.), înşişi
(Isaia 46, 2) şi un număr de alte feluri.
Din toate aceste diferite traduceri, traducerea viaţă probabil că ar fi cea mai potrivită în textul în
discuţie. Traducerea suflet induce în eroare şi transmite multora ideea unei entităţi nemuritoare,
capabilă de a exista conştientă, separată de corp. Ideea aceasta nu se găseşte în cuvântul nephesh
nephesh. În toate cele peste 700 de locuri ale cuvântului niciodată această idee nu este asociată cu
el sau implicată. Nici măcar o dată nephesh nephesh nu este numit nemuritor. A traduce nephesh
nephesh cu viaţă este în armonie cu ceea ce au făcut traducătorii Bibliei în 119 alte locuri. Un
exemplu de seamă se află în 1 Regi 19,4 în care Ilie declară: Acum, Doamne, ia-mi sufletul (în
engleză, my life, ebraicul nephesh nephesh). Aici, traducătorii au folosit corect cuvântul viaţă.
Pentru o discutare în continuare a problemei, vezi cele despre Geneza 35,18.

22 DOMNUL l-a ascultat pe Ilie; sufletul copilului s-a întors în el şi el a revenit la

viaţă.
A revenit la viaţă. Prin rugăciunea credinţei, femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi
(Evrei 11,35). Această minune a fost făcută într-un timp de criză în istoria lui Israel şi a lumii.
Credinţa în Dumnezeu era la un nivel scăzut. Oamenii priveau la forţele naturii ca izvor al vieţii şi
al vindecării. Ei aveau nevoie ca atenţia lor să fie îndreptată spre Dumnezeu şi să înveţe că El este
Cel care dă viaţă şi că El avea putere nu numai să vindece pe bolnavi, ci şi să învie morţii. Ştirea
despre astfel de minune nu putea fi ţinută sub tăcere. Aici era ceva ce Baal niciodată nu putea să
facă. Pe măsură ce oamenii aflau că, prin puterea lui Dumnezeu, fiul văduvei fusese înviat din
morţi, puterea lui Baal începea să fie frântă.

23 Ilie l-a luat pe copil, l-a coborât în casă din odaia de sus,i l-a dat mamei sale şi i-a
zis: – Iată, fiul tău trăieşte!
Fiul tău trăieşte. Câte mame cu inima îndurerată doresc să audă cuvinte ca acestea. Dar aceleaşi
cuvinte îmbucurătoare care au fost auzite atunci, le vor auzi multe mame în viitorul apropiat. Ce
binecuvântări neaşteptate şi favoruri au venit asupra văduvei din Sarepta, ca rezultat al credinţei şi
ospitalităţii ei. Ea şi-a împărţit ultima ei mâncare cu profetul şi i-a dat un loc în căminul ei umil. În
schimb, copilul ei a fost readus la viaţă. Cine primeşte un prooroc în numele unui prooroc, va
primi răsplata unui prooroc. (Matei 10,41; vezi şi Isaia 58,10,11)

~ 120 ~
24 Femeia i-a zis lui Ilie: – Acum ştiu că eşti un om al lui Dumnezeu, iar Cuvântul
DOMNULUI pe care-l rosteşti este adevăr!

Acum ştiu. Văduva avusese cea mai neobişnuită confirmare a exactităţii cuvântului lui
Dumnezeu. Dumnezeu promisese şi El a lucrat pentru ea, în conformitate cu făgăduinţa Lui.
Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt totdeauna sigure. Este bine ca fiecare copil al lui Dumnezeu să
ţină tare la mărturisirea lui de credinţă, fără să se clatine, pentru că credincios este Cel care a
făcut făgăduinţa (Evrei 10:23). Chiar dacă Domnul n-ar face nici o minune pentru noi, aşa cum El
a făcut pentru văduva feniciană, există mii de căi prin care fiecare copil al Său poate cunoaşte că,
într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Dumnezeu este tot atât de bun, de puternic şi de
aproape de noi astăzi, cum a fost faţă de văduva din Sarepta şi tot atât de interesat să se îngrijească
de orice nevoie a noastră (vezi Matei 6:25-34).

Comentarii Ellen G. White:

1–24PK 119–132
1 EW 162; PK 116, 121; 3T 263, 273
3, 4 PK 122
3–63T 288
4 MH 202
6 EW 56; 4T 253
7–93T 288
9 AA 416, 430; DA 238; 3T 274
9–11PK 129
9–162T 29
12–14PK 130
12–156T 345
15–24PK 131; 6T 346

~ 121 ~
Capitolul 18
Profetul Ilie anunţă încetarea secetei

1 Au trecut multe zile, iar DOMNUL i-a vorbit lui Ilie în al treilea an astfel: „Du-te şi
înfăţişează-te înaintea lui Ahab, căci voi trimite ploaie pe pământ.”

În al treilea an. Perioada de secetă a fost de 3 ani, dar starea de foamete a mai persistat alte 6 luni,
până ce noua recoltă a putut fi recoltată (Luca 4:25; Iacov 5:17).
Înfăţişează-te.Împăratul căutase pe Ilie peste tot, dar fără succes. Acum profetului i se dă porunca
să se prezinte singur înaintea împăratului. Opreliştea fusese adusă asupra ţării prin anunţul direct
al lui Ilie către Ahab, cu privire la ceea ce avea să facă Domnul. Era numai drept ca ea să fie
îndepărtată pe aceeaşi cale. Nu-i era îngăduit nici împăratului, nici poporului nici un pretext ca să
atribuie sfârşitul secetei, puterii zeilor sau profeţilor lor.

2 Ilie s-a dus să se înfăţişeze înaintea lui Ahab. În Samaria era foamete mare.

Ilie s-a dus. Ilie ştia că viaţa lui avea să fie în pericol, dar când el a primit porunca de la Domnul,
să se înfăţişeze înaintea lui Ahab, el a ascultat de îndată şi s-a încrezut în Dumnezeu să-l
ocrotească.

3 Ahab l-a chemat pe Obadia, cel care răspundea de palat. Obadia se temea mult de
DOMNUL,

Obadia. Numele înseamnă slujitorul lui Iehova. Caracterul omului era să corespundă cu
semnificaţia numelui său. Este semnificativ ca împăratul să păstreze într-o slujbă atât de
importantă, un bărbat despre care el ştia că este un slujitor al Domnului. Dar Ahab mai ştia că
acest bărbat, care era credincios faţă de Dumnezeu, avea să fie credincios şi în administrarea
treburilor gospodăriei regale.

4 iar când Izabela i-a omorât pe profeţii DOMNULUI, Obadia a luat 100 de profeţi, a
ascuns câte 50 în câte o peşteră şi i-a hrănit cu pâine şi cu apă.

Când Izabela i-a omorât. De-abia acum ne este prezentat tabloul despre severitatea persecuţiei
împotriva poporului lui Dumnezeu şi cine era spiritul conducător. Împărăteasa Izabela, furioasă pe
solia lui Ilie care a închis cerurile ca să nu mai poată da ploaie, a hotărât ca profetul şi toţi aceia
care erau cu el în slujba lui Iehova, să fie ucişi. Într-adevăr, nefiind ameninţată de foamete,
devoţiunea Izabelei faţă de Baal avea s-o facă vrăjmaşă faţă de profetul lui Dumnezeu.
O sută de profeţi. Profeţii amintiţi aici erau fără îndoială membri ai şcolilor profeţilor. Ei erau o
grupă de profeţi-elevi şi profeţi-predicatori care erau la început instruiţi de profeţi şi care îşi
consacrau viaţa lor pentru propagarea soliei de vieţuire dreaptă şi sfântă. Faptul că 100 dintre ei
erau ascunşi de Obadia dovedeşte că ei trebuie să fi fost mult mai numeroşi, chiar în Israel care, pe
o perioadă atât de lungă mersese contrar căilor Domnului.
În câte o peşteră. În Palestina, peşterile erau obişnuite. Numai în regiunea Muntelui Carmel erau
peste 200 de peşteri. Peşterile din Palestina erau atât peşteri naturale, cât şi făcute de mâna omului,
şi serveau ca locuinţe, morminte, magazii, rezervoare de apă sau grajduri pentru vite. În timp de
război sau de opresiune, ele ofereau excelente locuri de refugiu (Iosua 10:16–27; Judecători 6:2;
1Samuel 13:6; 22:1; 24:3–10; 2Samuel 23:13).

~ 122 ~
5 Ahab i-a zis lui Obadia: „Du-te prin ţară, pe la toate izvoarele de apă şi pe la toate
uedurile a(Vezi nota de la 2:37)! Poate că vom găsi iarbă ca să păstrăm caii şi catârii
în viaţă, astfel încât să nu trebuiască să omorâm nici unul dintre animale.”

Izvoarele. Palestina este renumită pentru izvoarele şi fântânile ei, care izvorăsc de sub o stâncă
sau mal, sau din pământ. Ele sunt o sursă continuă pentru multe pâraie şi râuri. Evident că mult
timp după ce râurile obişnuite secau, unele pârâiaşe alimentate de izvoare, care primeau apa din
zăpada munţilor Liban, continuau să curgă în sezonul cald şi uscat, când nu era ploaie.

6 Apoi şi-au împărţit între ei teritoriul pe care urmau să-l străbată: Ahab a plecat
singur pe un drum, iar Obadia a plecat singur pe un alt drum.

Şi-au împărţit între ei teritoriul. Această inspectare personală a ţării de către împărat şi unul
dintre slujitorii lui principali dovedeşte strâmtorarea extremă la care ajunsese Israel, din cauza
secetei.

7 În timp ce era pe drum, Obadia s-a întâlnit cu Ilie. El l-a recunoscut, a căzut cu
faţa la pământ şi l-a întrebat: – Tu eşti, stăpânul meu Ilie?

Tu eşti, stăpânul meu Ilie? Poate că ar fi fost mai bine tradus: Tu eşti, în persoană, domnul meu,
Ilie? sau Aici eşti, domnul meu, Ilie? Umilinţa lui Obadia în prezenţa profetului este uimitoare. Ea
este născută din respectul faţă de Dumnezeu. Obadia era unul dintre principalii slujbaşi ai regelui,
dar se socoteşte pe sine ca slugă sau rob (vezi v. 9,12) înaintea solului Domnului. Întrebarea n-a
fost pusă pentru informare, ci din surprindere. Aici eşti, când împăratul te-a căutat toţi anii aceştia
pe cuprinsul întregii ţări?

8 – Eu sunt, i-a răspuns el. Du-te şi spune-i stăpânului tău că a venit Ilie!

Spune-i stăpânului tău. Lui Ilie i s-a dat poruncă de către Domnul să meargă şi să se înfăţişeze
înaintea lui Ahab. Acum el a întâlnit pe Obadia, dar el nu-l însoţeşte pe Obadia la împărat.
Dimpotrivă, Obadia trebuia să anunţe pe împărat despre prezenţa profetului, iar împăratul poate,
dacă doreşte astfel, să vină la profet. Adevărata relaţie dintre oameni nu este întotdeauna indicată
de titlurile sau poziţiile oficiale pe care le deţin. Slujbaşul sau robul adesea se află mai presus, cât
priveşte adevărata mărime sau superioritate, decât regele sau domnul.

9 – Cu ce am păcătuit, a întrebat Obadia, de-l dai pe slujitorul tău pe mâna lui Ahab
ca să fie omorât?

10 Viu este DOMNUL, Dumnezeul tău, că n-a rămas nici un neam şi nici un regat
unde stăpânul meu să nu fi trimis să te caute; iar când spuneau că nu eşti acolo,
punea acel regat sau acel neam să jure că nu te-a găsit.

Neam…regat. Nu departe de Israel existau multe împărăţii mici. Era numai natural ca cineva a
cărui viaţă era urmărită să caute exil în vreun stat apropiat. Ahab n-a cercetat numai propria lui
ţară, ci a făcut cercetări pentru Ilie, în toate ţările învecinate.

11 Şi tu-mi ceri să merg şi să-i spun stăpânului meu că a venit Ilie.

~ 123 ~
12 Ştiu eu oare unde te va duce Duhul DOMNULUI după ce mă voi despărţi de tine?
Astfel, dacă mă duc şi-i spun lui Ahab, iar el nu te va găsi, mă va omorî; însă
slujitorul tău se teme de DOMNUL din tinereţea lui.
Te va duce. Obadia avea toată încrederea că Dumnezeu avea să-i poarte de grijă solului Său, Ilie.
El se temea că Duhul Domnului are să-l ducă pe Ilie departe de vătămare, undeva, în vreun refugiu
ascuns, mai înainte ca să aibă loc contactul cu Ahab.

13 Nu i s-a spus stăpânului meu ce am făcut când Izabela îi omora pe profeţii

DOMNULUI? Am ascuns 100 dintre profeţii DOMNULUI, câte 50 în câte o peşteră, şi
i-am hrănit cu pâine şi cu apă.
14 Iar tu-mi ceri să merg şi să-i spun stăpânului meu că a venit Ilie. Mă va omorî!
Iar tu-mi ceri. Obadia nu dorea să ia parte la omorârea lui Ilie, ceea ce ar fi fost cu siguranţă
soarta profetului, dacă el îl ducea la rege. Dar, dacă nu-l dădea pe Ilie lui Ahab, el era sigur că el
însuşi avea să moară. Dorea Ilie să ia parte la uciderea unui bărbat care salvase vieţile a 100 de
profeţi?

15 – Viu este DOMNUL Oştirilor b(Ebr.: YHWH Ţevaot; termenul ebraic pentru
oştiri se poate referi: (1) la oştirile lui Israel (Ex. 7:4; Ps. 44:9 – v. 10 în TM); (2) la
corpurile cereşti (Gen. 2:1; Deut. 4:19; Is. 40:26); (3) la îngeri (Ios. 5:14; 1 Regi
22:19; Ps. 148:2); probabil acest titlu face referire la suveranitatea lui Dumnezeu
peste orice putere din univers; peste tot în carte), Căruia Îi slujesc, i-a spus Ilie, că
astăzi mă voi înfăţişa înaintea lui Ahab.
Astăzi mă voi înfăţişa. Ilie avea mandatul său de la Dumnezeu şi, oricât de neconceput ar fi putut
fi pentru Obadia, Ilie era pregătit să-l întâlnească pe Ahab, în acea zi.

16 Obadia a pornit să-l întâmpine pe Ahab şi să-l înştiinţeze. Apoi Ahab s-a dus să-l
întâlnească pe Ilie.
Ahab s-a dus. Împăratul a mers la profet, iar nu profetul la împărat. Ahab a înţeles că Ilie, în
primul rând, şi-a predat supunerea şi slujba sa Unuia mai mare decât un împărat pământesc şi, în
felul acesta, împăratul a fost obligat să plece la bărbatul a cărui viaţă căuta să o ia. El ştia prea bine
că profetul nu consimţise la această ciudată întâlnire spre a se preda pe sine în mâinile împăratului.
La această întâlnire a venit cu teamă, mai degrabă împăratul, decât profetul, cu toate că împăratul
era însoţit de un puternic corp de gardă militară, iar profetul nu avea decât apărarea din partea
Domnului.

17 Când Ahab l-a văzut pe Ilie, i-a zis: – Tu eşti acela, cel care-l nenoroceşti pe
Israel?
Care-l nenoroceşti pe Israel. Israel a fost în mare nenorocire şi în adâncul sufletului său, Ahab
înţelegea care era motivul. Dar vina întotdeauna încearcă să se sustragă de la răspunderea pentru
răul pe care ea-l aduce. Ahab a căutat să pună mâna pe Ilie pentru blestemul care lovise ţara. Unul
din cele mai mari rele ale păcatului este acela că el, întotdeauna caută să încurce situaţia. El refuză
să poarte vina pentru nenorocirile pe care le provoacă şi chiar încearcă să facă să apară mai
degrabă că dreptatea este răspunzătoare pentru nenorocirea omului, decât nedreptatea.

~ 124 ~
18 – Nu eu l-am nenorocit pe Israel, i-a răspuns Ilie, ci tu şi familia tatălui tău, prin
faptul că aţi părăsit poruncile DOMNULUI şi l-aţi urmat pe Baal c(Vezi nota de la
16:31; peste tot în capitol).
(Tu eşti). Împăratul şi-a găsit naşul. Îmbrăcămintea umilă a profetului avea mai mare autoritate
decât haina regală. Ilie este cel care stă pe scaunul de judecată, în timp ce împăratul este vinovatul
care se află în boxa acuzaţilor. În timp ce Ilie îi spune fără frică că el este acela care a nesocotit pe
Israel, împăratul îşi pierde curajul la auzul cuvintelor de mustrare pe care le merită.
Aţi părăsit poruncile. Împăratul şi toţi cei din cuprinsul regatului trebuiau să ştie că neascultarea
lor de poruncile lui Dumnezeu este ceea ce a adus grozavele judecăţi asupra lor şi a nefericitei lor
ţări. Slujirea lui Baal a dus la umblarea pe calea către un paradis înşelător. Căutând viaţa, ei au
găsit moartea; căutând bucuria, ei au găsit întristarea şi nenorocirea; căutând pacea şi
prosperitatea, ei au găsit nenorocirea şi ruina.

19 Strânge acum pe tot Israelul la mine, pe muntele Carmel, pe cei 450 de profeţi ai
lui Baal şi pe cei patru sute de profeţi ai Aşerei d(Vezi nota de la 15:13), care
mănâncă la masa Izabelei.
Strânge acum... la mine. Profetul este cel care dă poruncile, nu împăratul. Ahab a recunoscut
originea divină a poruncii şi a ascultat de îndată.
Muntele Carmel. Un lanţ de dealuri de circa 25 km lungime, avându-şi promontoriul în partea
nord-vestică, înspre Mediterană. Dealurile au la promontoriu, înălţimea de circa 170 m şi circa
500 m în partea de sud-est. Înălţimea oferă o frumoasă privelişte asupra Mediteranei, asupra
câmpiilor Esdraelonului şi Şaronului, şi asupra unei mari părţi a Samariei.
Profeţi ai lui Baal. Aceştia erau preoţii şi învăţătorii lui Baal, iar profeţii dumbrăvilor erau preoţii
în legătură cu închinarea Astarteei. Numărul ne face să avem o idee cu privire la limita până la
care aceste culte degradante au pus stăpânire pe poporul Israel.
Care mănâncă la masa Izabelei. Adică ei erau întreţinuţi prin mâna împărătesei. Ei erau clerul
subvenţionat al Izabelei.

20 Ahab a trimis după toţi israeliţii şi i-a strâns pe profeţi la muntele Carmel.
Ahab a trimis. În armonie cu directivele lui Ilie, Ahab a trimis o chemare pentru întreg Israelul să
se adune la Carmel, împreună cu proorocii lui Baal şi ai Astarteei. Poporul a venit cu
presentimente ciudate. Muntele Carmel, altădată un loc cu o privelişte de rară frumuseţe, cu
templele lui idolatre prin dumbrăvi înfloritoare, era acum un loc al pustiirii. Pomii erau sfrijiţi şi
goi, izvoarele erau secate, iar flori nu mai existau. Dumnezeii fertilităţii au înşelat dureros
aşteptările închinătorilor lor, iar ei s-au înşelat pe ei înşişi. Propriile lor altare erau locuri de
supărare şi necinstire. Aici, pe acest pământ consacrat altarelor păgâne, altădată atât de frumos, iar
acum atât de sterp şi nenorocit, Ilie şi-a propus să dovedească completa nebunie a închinării la
Baal.

21 Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis: – Până când veţi mai şovăi e(Lit.:
veţi mai şchiopăta, adică o dată rezemaţi pe una, iar apoi rezemaţi pe cealaltă) între
două convingeri? Dacă DOMNUL este Dumnezeu, urmaţi-L pe El, iar dacă Baal este
Dumnezeu, urmaţi-l pe acesta! Poporul nu i-a răspuns nimic.
Până când veţi mai şovăi? Poporul lui Israel se afla acum la răscruce. Vor lepăda ei pentru
totdeauna pe Dumnezeu care îi hotărâse ca popor ales, pentru a accepta ca stăpân şi domn al lor pe
Baal? Dacă Iehova era Dumnezeu, El trebuia să fie Cel căruia să I se aducă închinare. Dacă Baal
era dumnezeu, ei să-l urmeze pe el. Provocarea era prezentată, iar poporului i s-a dat ocazia să se
pronunţe.

~ 125 ~
22 Apoi Ilie a zis poporului: – Eu sunt singurul care am rămas dintre profeţii
DOMNULUI, iar profeţii lui Baal sunt în număr de 450.

23 Să ni se dea 2 tauri. Ei să-şi aleagă un taur, să-l taie în bucăţi şi să-l aşeze pe
lemnele de pe altar, dar să nu-i dea foc. Iar eu voi pregăti celălalt taur şi-l voi aşeza
pe lemne, dar nu-i voi da foc.

24 Apoi, voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema Numele
DOMNULUI. Dumnezeul care va răspunde prin foc, Acela este adevăratul
Dumnezeu. – Bine, a răspuns tot poporul.

Care va răspunde prin foc. Proba propusă de Ilie era întru totul cinstită. Ceea ce era în joc, era
cine era Dumnezeu, Iehova sau Baal? Dacă Baal era ceea ce preoţii păgâni pretindeau a fi, atunci
să dovedească faptul acesta prin aducerea de foc din cer. Dacă într-adevăr el are putere peste
ploaie şi furtună, să trimită fulgerele sale aprinse. Nici chiar preoţii lui Baal n-au putut nega
onestitatea ofertei făcute, deşi ei trebuie că s-au temut în ceea ce priveşte rezultatele.

25 Ilie le-a zis profeţilor lui Baal: „Alegeţi-vă un taur şi pregătiţi-l voi mai întâi,
pentru că sunteţi mai mulţi; apoi chemaţi numele dumnezeului vostru, dar să nu
aprindeţi voi focul.”

26 Ei au luat taurul dat lor şi l-au pregătit; apoi au chemat numele lui Baal de
dimineaţa până la amiază, zicând: „Baal, răspunde-ne!” Dar nu s-a auzit nici un
glas. Nimeni n-a răspuns, deşi ei săreau în jurul altarului pe care-l construiseră.

Nu s-a auzit nici un glas. Cum se putea una ca aceasta? Baal nu era altceva decât produsul
imaginaţiei omului şi el nu putea răspunde la rugăciune.
Deşi ei săreau. Sensul este ei săreau în sus şi-n jos, ca în nota marginală. Acesta era un dans
ritual sălbatic, prin care se angajau într-o stare de frenezie. Se spune că astfel de exhibiţii au fost
însoţite uneori de manifestări ale puterii demonice şi, fără îndoială, că se spera că, prin astfel de
mijloace, ar putea fi procurat focul. Dar Domnul a intervenit. Satana şi îngerii lui au fost ţinuţi la
distanţă şi n-a apărut nici un foc.

27 La amiază, Ilie şi-a bătut joc de ei, zicând: „Strigaţi mai tare, doar este
dumnezeu! Poate că meditează sau este ocupat sau se află în călătorie; poate că
doarme şi se va trezi.”

Ilie şi-a bătut joc de ei. Aceşti preoţi ai lui Baal trebuiau să afle că zeul lor nu putea să răspundă
la rugăciunile lor. Cuvintele lui Ilie către ei erau expresii de dispreţ suprem. Batjocura lui plină de
dispreţ n-a fost fără efect asupra spectatorilor care se aflau acolo spre a alege între Iehova şi Baal.

28 Ei au strigat mai tare şi, după obiceiul lor, şi-au făcut tăieturi cu săbiile şi cu
suliţele până a început să le curgă sângele pe ei.

Şi-au făcut tăieturi. Auto-mutilarea, obişnuită în delirul oriental, a fost introdusă în ideea că zeii
au plăcere de vărsare de sânge. Astfel de ritualuri sângeroase, în cazuri de extremă ispăşire, nu
erau neobişnuite în vremurile VT (Judecători 16:6,7), dar ele erau oprite pentru poporul lui
Dumnezeu (Levitic 19:28; Deuteronom 14:1).

~ 126 ~
29 După ce a trecut amiaza, ei şi-au continuat invocarea până când se aducea jertfa
de seară, dar nu s-a auzit nici un glas, nici un răspuns, nici un semn.
Ei şi-au continuat invocarea. (Prophesied, în engleză.) Aceşti agenţi ai lui Baal erau numiţi
profeţi (v. 19). Îndeplinirea slujbei lor în totalitatea ei poate fi considerată ca un act de profeţire.
Sau probabil, într-un sens mult mai restrâns, ei au profetizat cum a făcut şi Saul, care s-a înfuriat
în mijlocul casei (1Samuel 18:10), când asupra lui a venit un duh rău. Experienţa lui Saul putea să
fie ca şi aceea a închinătorilor la diavol, din ţările orientale de azi, despre care se spune că uneori
se angajează într-o înaltă stare de delir religios, când dau naştere la gălăgie şi mormăială
neînţeleasă. Satana şi îngerii lui au fost de faţă pe Muntele Carmel şi ar fi făcut orice în limita
puterii lor pentru a coborî focul dorit, dacă aceasta le-ar fi fost îngăduit de Dumnezeu. Dar
Domnul, deşi a îngăduit demonilor să prezinte unele dintre cele mai revoltătoare aspecte ale
prezenţei lor în oameni, nu a îngăduit lui Satana să coboare foc, în numele lui Baal.

30 Atunci Ilie a zis întregului popor: – Apropiaţi-vă de mine! Şi tot poporul s-a
apropiat de el. Apoi el a refăcut altarul DOMNULUI, care fusese distrus.
A refăcut altarul. În vremurile din vechime, oamenii se închinaseră la acest altar, Dumnezeului
cerurilor, dar el nu mai era folosit de un timp îndelungat. Cu deplin respect, Ilie a adunat pietrele
împrăştiate. Astăzi sunt multe cămine în care altarul lui Dumnezeu este dărâmat. Este timpul să fie
făcută o lucrare asemănătoare aceleia de pe muntele Carmel. Seara, copii lui Dumnezeu ar trebui
să se adune respectuos, împreună, la altarul familial, pentru un timp de devoţiune tăcută.
Dimineaţa, familiile din nou ar trebui să se unească pentru clipe de rugăciune. Altarul rugăciunii şi
al consacrării să fie ţinut într-o continuă reparaţie.

31 Ilie a luat douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor urmaşilor lui Iacov, cel
căruia DOMNUL îi vorbise zicând: „Numele tău va fi Israel!”
32 Cu aceste pietre, el a zidit un altar în Numele DOMNULUI. A săpat şi un şanţ în
jurul altarului, în care încăpeau două măsuri f(Aproximativ 15 l) de sămânţă.
33 A aranjat lemnele, a tăiat taurul în bucăţi şi l-a aşezat pe altar, deasupra
lemnelor.
34 Apoi le-a zis: – Umpleţi 4 ulcioare cu apă şi goliţi-le peste arderea de tot şi peste
lemne! Faceţi lucrul acesta încă o dată! a zis el. Şi ei l-au făcut încă o dată. Faceţi
lucrul acesta şi a treia oară! Iar ei l-au făcut şi a treia oară.
Cu apă. Un izvor perpetuu despre care se ştie că niciodată n-a secat chiar în timpul celei mai
teribile secete, se spune că se află în vecinătatea scenei tradiţionale a jertfei. Dând instrucţiuni ca
apa să fie vărsată pe jertfă şi pe lemne, Ilie voia să înlăture orice suspiciuni sau fraudă.

35 Apa curgea în jurul altarului şi a umplut chiar şi şanţul.

36 În clipa în care se aducea jertfa de seară, profetul Ilie s-a apropiat şi a zis:
„DOAMNE, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel, fă să se cunoască astăzi că Tu
eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt robul Tău şi că am făcut toate aceste lucruri după
porunca Ta.
Jertfa de seară. În timpul lungilor şi gălăgioaselor ceasuri, preoţii lui Baal au executat săriturile şi
strigătele lor excitate şi violente, rugându-se sălbatic, murmurând incoerent, dar fără nici un
rezultat. Cu totul obosiţi şi sleiţi, în cele din urmă, s-au retras în disperare. Mulţimea era, de

~ 127 ~
asemenea obosită de scenele de oroare şi excitare şi se afla într-un cadru spiritual receptiv pentru
lucrarea profetului lui Dumnezeu.
Lui Avraam. Ilie se adresează lui Dumnezeu care este tatăl lor, al tuturor. El Îi vorbeşte liniştit şi
reverenţios, în contrast izbitor cu strigătele delirante ale profeţilor lui Baal.
Fă să se cunoască. Rugăciunea a fost cu totul simplă, întru totul sinceră, fără exaltare, direct la
subiect şi din toată inima.

37 Răspunde-mi, DOAMNE! Răspunde-mi, ca să cunoască acest popor că Tu,

DOAMNE, eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inimile spre Tine!”
Le întorci inimile. Marea povară a inimii lui Ilie era convertirea lui Israel, ca inima lor care se
întorsese spre Baal, să poată fi întoarsă înapoi la Dumnezeu.

38 Atunci a căzut foc de la DOMNUL, a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi

pământul şi a înghiţit şi apa care era în şanţ.
Atunci a căzut foc. In mod neaşteptat, a coborât întocmai ca o mare lumină de fulger, un foc care
a consumat jertfa şi chiar şi pietrele altarului. Niciodată mai înainte n-a fost văzută o astfel de
străfulgerare, de către mulţimea adunată. Ea fost văzută de toţi cei din jur, chiar şi de mulţimea
adunată la poalele muntelui. Poporul a recunoscut-o ca focul consumator al lui Dumnezeu.

39 Când tot poporul a văzut acest lucru, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: „DOMNUL
este Dumnezeu! DOMNUL este Dumnezeu!”
Domnul este Dumnezeu. Inimile care cu puţin timp mai înainte erau consacrate lui Baal, s-au
întors acum înapoi la Domnul, ca marele Dumnezeu al cerului şi al pământului. Ca un singur glas,
mulţimea a scos un strigăt şi a recunoscut pe Iehova ca Domn.

40 – Prindeţi-i pe profeţii lui Baal! le-a zis Ilie. Nici unul dintre ei să nu scape! I-au
prins, iar Ilie i-a dus la uedul Chişon g(Vezi nota de la 2:37) şi i-a înjunghiat acolo.
Prindeţi-i pe profeţii lui Baal. Ilie n-a dorit ca zelul poporului să fie irosit în cuvinte. El cere ca ei
să-şi dovedească convertirea şi convingerea lor, prin fapte care puteau să aducă asupra lor ura
împărătesei necredincioase, dar care, odată aduse la îndeplinire, aveau să producă o ruptură între ei
şi cauza lui Baal. Ca rezultat al minunatelor manifestări din acea zi, mulţimea a recunoscut faptul
că Iehova este Dumnezeu – toţi, în afară de preoţii lui Baal, care au refuzat să se pocăiască. Rapida
executare a acestor preoţi a fost o răzbunare teribilă, dar ea era necesară şi a arătat indignarea lui
Dumnezeu împotriva acelora care stăruie în răzvrătire şi care sunt dispuşi să corupă şi să
demoralizeze un popor întreg pentru scopuri egoiste. Sentinţa împotriva lor a slujit atât ca pildă,
cât şi ca avertizare. Cu Dumnezeu nu trebuie să se glumească şi o teribilă plată aşteaptă pe toţi
care îşi vând sufletele lor, pentru stricăciunea din lume.

41 Apoi Ilie i-a zis lui Ahab: – Du-te, mănâncă şi bea, căci se aude vuietul unei ploi
puternice!
Ilie i-a zis. Ilie era complet stăpân pe situaţie. El era cel care poruncea poporului şi tot el, cel care
dă directive împăratului.
Căci se aude vuietul. Vuietul nu era în urechile profetului, ci în inima lui. Prin credinţă el ştia că
ploaia era gata să cadă. Pocăinţa poporului îndepărtase cauza judecăţii şi Ilie a înţeles că ploaia
mult aşteptată trebuia deci să cadă. Ilie a trăit o viaţă de credinţă şi rugăciune. Când Dumnezeu l-a
trimis să anunţe seceta, el ştia că avea să fie întocmai conform cu cuvântul Domnului. Acelaşi Duh
care a pus în gura lui o prezicere, acum îi dădea alta.

~ 128 ~
42 Ahab s-a dus să mănânce şi să bea, dar Ilie s-a suit pe vârful Carmelului, s-a
plecat la pământ, şi-a aşezat faţa între genunchi

Ilie s-a suit. În timp ce Ahab mergea la ospăţ, Ilie s-a dus să se roage. Rugăciunea lui era o
rugăciune de mijlocire în folosul lui Israel cel pocăit. El ştia că ploaia are să vină, dar grija lui era
ca pentru primirea binecuvântărilor cereşti, să fie îndeplinite întru totul condiţiile, şi ca rezultatele
reformei să poată fi permanente.
Dumnezeu a făgăduit poporului Său ploaie de binecuvântări cereşti împreună cu trimiterea
Duhului Sfânt, pe timpul ploii târzii. Se roagă azi sfinţii, cum a făcut Ilie, sau ei se ospătează cum
a făcut Ahab? Atunci şi numai atunci când poporul lui Dumnezeu este profund serios, când sunt
dispuşi să se roage cum a făcut Ilie şi când grija lor principală este de a împlini condiţiile necesare,
atunci va cădea ploaia târzie.

43 şi i-a zis slujitorului său: – Du-te şi uită-te spre mare! El s-a dus şi s-a uitat. – Nu
se vede nimic! i-a zis el. Ilie i-a zis de 7 ori să se ducă din nou.

Să se ducă din nou. Ploaia n-a căzut imediat. Dar credinţa lui Ilie nu s-a clătinat. El a continuat să
se roage mult mai zelos decât înainte. Slujitorul a fost trimis de repetate ori şi totuşi cerul era ca de
aramă şi pământul, numai praf. Totuşi mijlocirea lui Ilie n-a încetat. Această rugăciune serioasă a
profetului a ajuns proverbială pentru intensitatea şi stăruinţa în implorare (Iacov 5.18).

44 A şaptea oară, slujitorul i-a zis: – Un nor mic cât o palmă de om se ridică din
mare! – Du-te, i-a zis Ilie, şi spune-i lui Ahab: „Pregăteşte-ţi carul şi coboară-te ca
să nu te prindă ploaia!”

Un nor mic. Acest nor a fost pentru Ilie un semn al favorii divine. El a încetat cu rugăciunea. Era
o altă lucrare de făcut. El a dat instrucţiuni slujitorului lui spre a fi predate lui Ahab. Împăratul
trebuia să pornească repede la drum. Ilie n-a aşteptat ca cerurile să se întunece, el a acţionat pe
temeiul primei indicaţii că rugăciunea lui a fost ascultată. Lumea are astăzi nevoie de bărbaţi cu
credinţa lui Ilie. Lucrarea lui Dumnezeu va fi încheiată de bărbaţi care lucrează în spiritul şi
puterea acestui profet din vechime. Pentru ei cerul va fi foarte aproape când ei pornesc la luptă
împotriva oştilor celui rău. Mulţimile se vor întoarce de la închinarea idolilor acestei lumi, la
Domnul care a făcut cerurile şi pământul. Duhul Domnului va cădea peste tot, peste bărbaţi şi
femei smerite (Ioel 2,28.29), făcându-i în stare să facă ,în sfera lor, ceea ce Ilie a făcut în a lui.
Mâna lui Dumnezeu nu s-a scurtat, ca să nu poată mântui. Dumnezeu este tot atât de puternic, tot
atât de binevoitor să acorde biruinţe astăzi, cum a făcut şi în zilele lui Ilie. Când poporul lui
Dumnezeu ajunge în aceeaşi stare ca a lui Ilie, când sunt tot atât de zeloşi, tot atât de activi, de
curajoşi, de dispuşi să stăruie în rugăciune, de neînfricaţi în pericol şi tot atât de nerăbdători să
răspundă la chemarea Domnului, atunci lucrarea lui Dumnezeu va fi repede încheiată şi Isus va
reveni să-Şi ia ce este al Lui.

45 Între timp cerul s-a înnegrit de nori, vântul a început să bată şi a venit o ploaie
puternică. Ahab s-a urcat în car şi s-a dus la Izreel.

Izreel. Aceasta este prima menţiune despre Izreel, ca cetate regală. Ahab avea aici un palat, deşi
Samaria continua să fie capitala lui (cap. 21:1). Palatul din Izreel a fost acela la care Ahab a dorit
să adauge via lui Nabot (cap. 21:1-16). Tot aici a fost locul unde câinii au mâncat sângele Izabelei
(1Regi 2:19, 23; 2Regi 9:10, 33–37), şi unde Ioram a fost ucis de Iehu (2Regi 9:15-26). Izreel se
află pe teritoriul lui Isahar (Iosua 19:17,18), într-o aşezare pitorească, cu deschidere spre Câmpia
Esdraelonului. Era o cale de vreo 32 km de la Muntele Carmel până la Izreel.

~ 129 ~
46 Mâna DOMNULUI a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul şi a alergat înaintea
lui Ahab până la intrarea în Izreel.

A alergat înaintea lui Ahab. Întoarcerea lui Ahab la Izreel a avut loc seara, în timpul unei ploi cu
furtună care împiedica vederea, pe drumuri înşelătoare, de munte. Deoarece drumul se putea
discerne cu greu, solitarul profet alerga înaintea împăratului, călăuzind carul regal în siguranţă,
până la porţile Izreelului. Prin acest act binevoitor, Ilie a dovedit că el nu avea simţăminte rele faţă
de împărat şi că el era dispus să îndeplinească orice slujbă, oricât de umilitoare sau de incomodă,
spre folosul stăpânului său.

Comentarii Ellen G. White:

1–46PK 133–159; 3T 274–288

1 3T 277
1, 2 PK 137
2 3T 274
4 PK 126
6–14PK 138
8 3T 277
10 3T 276
11 3T 277
13 3T 276
14 3T 277
15–17PK 139
17 DA 587; GC 104; 3T 276, 278
17, 18 GC 590
18 PK 140; 3T 278
18–21PK 177
19 PK 116, 143
21 CH 562; MM 96; PK 147, 188; TM 141; 3T 280; 4T 338, 350, 446; 5T 137, 173, 199, 526; 6T
141; 7T 155; 8T 68
22 Ed 151; 3T 274
22–24PK 148
22–263T 281
24 DA 215
25, 26 PK 149
26 3T 282, 283
26, 28 IT 231
27–29PK 150; 3T 282
30–32PK 151
30–393T 283
33–37PK 152
36 GW 255; 6T 99
36–40Ed 151; PK 224; 3T 285
37, 38 5T 161
38, 39 PK 153
39, 40 Ed 60
40 PK 154
41 PK 155
41–443T 286
42–44PK 156
45, 46 PK 158; 3T 287

~ 130 ~
Capitolul 19
Profetul Ilie este îmbărbătat să-şi continue lucrarea

1 Ahab i-a istorisit Izabelei tot ceea ce făcuse Ilie şi cum îi omorâse pe toţi profeţii
cu sabia.

I-a istorisit Izabelei. Ceea ce Ilie a făcut prin puterea lui Dumnezeu a fost o istorisire minunată.
Dar ea n-a avut nici un efect asupra Izabelei, în sensul de a atinge inima ei şi de a o face să-şi
îndrepte umblările ei cele rele. Auzirea adevărului pur şi simplu împietreşte acolo unde el nu
salvează.

2 Izabela a trimis un mesager la Ilie ca să-i spună: „Zeii să se poarte cu mine cu

toată asprimea a[Formulă tipică de jurământ (Lit.: Aşa să-mi facă zeii şi chiar mai
mult)] dacă mâine la această oră nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu viaţa
fiecăruia dintre ei!”

Viaţa ta. Aici era un om al lui Dumnezeu care a făcut o faptă curajoasă pentru stăpânul său, iar
acum el era ameninţat cu moartea pentru eforturile lui nobile. Nu este lumea aceasta locul unde cei
drepţi primesc răsplata lor dreaptă pentru lucrarea îndeplinită în numele Domnului. Una din cele
mai evidente tragedii ale vieţii este aceea că cei care fac cel mai mult pentru cauza dreptăţii sunt
cei care suferă cel mai mult. Motivul nu poate fi totdeauna înţeles. Dar plin de mângâiere este
faptul că Isus, singurul fără păcat, a suferit mai mult decât va fi chemat să sufere vreun copil al
acestei planete. Robul nu este mai mare decât stăpânul său.

3 Când a auzit acest lucru, Ilie a fugit îndată b(Sau: Ilie s-a temut şi a fugit îndată)
ca să-şi scape viaţa. A ajuns la Beer-Şeba, care aparţine de Iuda şi şi-a lăsat
slujitorul acolo,

Să-şi scape viaţa. După un triumf atât de deplin contra profeţilor lui Baal, şi după o manifestare
atât de mare de curaj, s-ar părea că profetul lui Dumnezeu ar fi gata să înfrunte orice încercare a
credinţei. Cineva ar putea susţine că Ilie, care a avut o atât de însemnată dovadă a prezenţei şi
binecuvântării lui Dumnezeu, nu avea să-şi piardă niciodată curajul. Dar el suferea de reacţia care
atât de des urmează după succes. El sperase că măreaţa victorie de pe Carmel avea să risipească
vraja Izabelei de deasupra împăratului. Când profetul a fost informat despre rezistenţa
încăpăţânată a împărătesei faţă de noul apel la reformă, era mai mult decât putea el să suporte. El a
fost nepregătit pentru ura impertinentă, calculată şi hotărâtă a acestei împărătese păcătoase. El nu
putea decât să se gândească cum să scape din ghearele atât de înrăite şi nemiloase ale unui astfel
de vrăjmaş. Fără să se gândească la consecinţele umblării lui, el a fugit să-şi scape viaţa.
Ilie n-a făcut bine că a părăsit slujba şi sarcina lui. Lucrarea lui încă nu se terminase. Lupta
de-abia începuse. Dacă el ar fi rămas plin de curaj şi dacă ar fi trimis înapoi o solie pentru
împărăteasă, aducându-i aminte că Dumnezeu, care i-a dat o biruinţă atât de mare asupra profeţilor
lui Baal, nu-l va părăsi acum, el ar fi găsit îngeri gata să-i ocrotească viaţa. Judecăţi ale lui
Dumnezeu, în formă vădită ar fi căzut asupra Izabelei, care ar fi făcut o impresie teribilă şi o
reformă grandioasă s-ar fi abătut asupra ţării (vezi PK 160). Fugind ca să-şi scape viaţa, Ilie a
făcut jocul vrăjmaşului. Fuga la Beer-Şeba a contribuit mult la umbrirea biruinţei de pe Carmel.
Beer-Şeba. Cetatea se afla la graniţa de sud a lui Iuda, cam la 152 km de Izreel. Ea aparţinea
împărăţiei de sud a lui Iuda, care era pe acea vreme atât de mult asociată cu Israel, încât Ilie nu
avea să fie în siguranţă acolo.

~ 131 ~
4 iar el s-a dus cale de o zi în pustie. A ajuns la un verigel, s-a aşezat sub el şi s-a
rugat să moară: „Destul, DOAMNE! Ia-mi viaţa acum, căci nu sunt mai bun decât
strămoşii mei.”
Cale de o zi. Ilie nu s-a oprit în Iudeea. Teama lui l-a dus mai departe. Numai după ce a făcut un
drum de o zi, în regiunea sălbatică a sudului, s-a oprit pentru odihnă. Se pare că începând de aici
înainte, Ilie a continuat să meargă zi şi noapte, găsind putere în frica ce pusese atât de complet
stăpânire pe el. Când s-a aşezat jos, sub un ienupăr, el era complet extenuat.
S-a rugat să moară. Descurajarea profetului atinge aici nivelul cel mai scăzut. În ceasul biruinţei
de pe Muntele Carmel, el fusese exaltat până la cer. Acum, când îşi reaminteşte experienţa făcută
cu numai câteva zile mai înainte, duhul lui coboară până la cel mai de jos nivel. El doreşte să
moară. Suferinţa lui este o reacţie a simţământului supraîncordat; este acel fel de experienţă care
are loc uneori după înălţarea sufletului pe înălţimile gloriei şi ale biruinţei; consecinţa unei mari
redeşteptări religioase, când sufletul dă frâu liber descurajărilor şi întristărilor pricinuite de
necazurile de fiecare zi. Este bine a aminti că nici unul din această lume nu poate să rămână pentru
totdeauna pe vârf de munte. Uneori calea vieţii coboară la vale, unde se află suferinţe şi
descurajări care sunt inevitabile fapte ale vieţii. Este uşor să fim fericiţi şi curajoşi când ne aflăm
tocmai în vârf, dar nu este aşa de uşor când moralul este scăzut şi când se pare că toată lumea este
hotărâtă să te doboare. Atunci este cazul când omul are cel mai mult nevoie să se ţină tare de
Dumnezeu, pentru a nu se da loc la îndoială şi disperare. Când eşti jos, priveşte în sus şi urcă din
nou pe înălţimi.

5 Apoi, s-a întins sub verigel şi a adormit. Deodată un înger l-a trezit şi i-a zis:
„Scoală-te şi mănâncă!”
L-a trezit. În timp ce Ilie dormea, l-a atins o mână şi o voce plăcută l-a salutat. Acesta era un
înger trimis de Dumnezeu cu o solie de viaţă şi speranţă. În primul era hrană care să împlinească
dorinţele trupului său şi să ajute la refacerea curajului în sufletul său. Este minunat cum hrana
poate să reînvioreze moralul scăzut al omului şi să readucă puterea şi curajul care pieriseră. Era
înţelepciune divină în tratamentul simplu al lui Dumnezeu pentru profetul slăbit şi extenuat.

6 Uitându-se, a văzut la capul său o turtă coaptă pe nişte pietre încălzite şi un urcior
cu apă. După ce a mâncat şi a băut, s-a culcat din nou.
7 Îngerul DOMNULUI a venit a doua oară, l-a trezit şi i-a zis: „Scoală-te şi mănâncă,
întrucât călătoria pe care o ai de făcut este prea lungă pentru tine!”
A doua oară. De data aceasta nevoia lui Ilie era de hrană şi odihnă, şi Dumnezeu l-a aprovizionat
cu plăcere cu acestea. Cel care a pregătit această hrană a fost un înger de la Dumnezeu.
Prea lungă. Călătoria făcută până acum avea să fie mai scurtă decât aceea care-i stătea în faţă.
Dumnezeu n-a prezentat motive profetului, nici nu i-a poruncit să se întoarcă pe urmele paşilor săi.
Această călătorie a fost plănuită de Ilie, nu de Domnul, totuşi îngerii lui Dumnezeu n-au părăsit pe
profet, ci mai degrabă l-au ajutat pe drumul lui. Deşi Ilie a făcut o greşeală, Domnul nu l-a lepădat,
ci a căutat să refacă încrederea lui, ca astfel să fie din nou în stare să continue cu lucrarea lui
curajoasă pentru Dumnezeu.

8 El s-a sculat, a mâncat şi a băut; apoi, cu puterea pe care această mâncare i-o
dăduse, a mers cale de 40 de zile şi 40 de nopţi până la Horeb, muntele lui
Dumnezeu.

Până la Horeb. Domnul lui l-a dus prin pustia unde Israel petrecuse 40 de ani. Călătoria prin
pustiul arid n-a fost lungă, dar a fost grea. Era vorba de numai 320 km, dar nu era cazul să se
grăbească. Acum el era în siguranţă, în ceea ce priveşte urmărirea, şi şi-a putut lua timp să cugete

~ 132 ~
la cele întâmplate, în timp ce, negrăbit, îşi continua călătoria spre muntele lui Dumnezeu. Pe
aceleaşi dealuri accidentate, unde Moise avusese comuniune cu Domnul său, acolo a avut Ilie o
comuniune specială cu Dumnezeu.

9 A intrat într-o peşteră şi a petrecut noaptea acolo. Şi DOMNUL i-a vorbit astfel: –
Ce faci tu aici, Ilie?

Într-o peşteră. La Muntele Sinai, Moise avusese o întâlnire cu Dumnezeu din crăpătura stâncii
(Exod. 33:22) şi s-ar putea să fi fost aceeaşi peşteră în care Ilie şi-a stabilit acum, locuinţa lui.
Ce faci tu aici, Ilie? Întrebarea trebuie să fi atins pe Ilie în punctul unde-l durea. Dar întrebarea de
care el trebuia să ţină seama era preţioasă. La urma urmei, pentru ce se găsea el aici? Cine l-a
chemat aici? Era slujba? Ce era acum aici de făcut? De ce nu se găsea el în Israel ca să instruiască
şi să încurajeze pe cei care, recent, au întors spatele lui Baal? Era mare nevoie de lucrarea lui,
acasă, dar acum Ilie se afla singur într-o ţară străină. Totuşi, aceasta nu era o vreme pentru
remuşcări, ci mai degrabă pentru serioasă cercetare a inimii. Când va recâştiga controlul de sine,
când va învăţa să aibă curaj în Domnul şi să ia asupra-şi sarcinile Cerului, în felul cerului, Ilie
avea sa fie gata să se întoarcă în ţara lui şi să aducă la îndeplinire lucrarea de care el fugise. Erau
multe lecţii pe care să le înveţe el. Peştera avea să fie sala lui de clasă, iar Domnul profesorului lui
(vezi PK 168).

10 – Am fost plin de râvnă pentru DOMNUL, Dumnezeul Oştirilor, a răspuns el,

fiindcă israeliţii au încălcat legământul Tău, Ţi-au dărâmat altarele şi Ţi-au omorât
profeţii cu sabia. Numai eu singur am mai rămas, iar ei încearcă să-mi ia şi mie
viaţa.

Plin de râvnă. Ilie nu putea suporta faptul că el fusese foarte zelos pentru lucrarea Domnului şi,
totuşi, oamenii căutau să-i viaţa. Lumea aceasta este ţara vrăjmaşului şi mulţi bărbaţi şi femei sunt
în slujba vrăjmaşului. Copiii lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă că, în marele conflict, calea lui
Satana nu trebuie să fie complet îngrădită, ca să nu fie lupta nedreaptă şi Satana să poată spune că
lui nu i s-a dat o ocazie oportună. A fi enervat şi indispus pentru că lucrurile nu sunt după gustul
lui cu greu poate fi socotită o atitudine înţeleaptă pentru un sfânt sau o atitudine potrivită pentru un
profet.

11 – Ieşi şi stai înaintea DOMNULUI pe munte, i-a spus DOMNUL, căci DOMNUL va
trece pe acolo! Înaintea DOMNULUI a venit un vânt mare şi puternic, care despica
munţii şi sfărâma stâncile, dar DOMNUL nu era în acest vânt. După acest vânt, a fost
un cutremur de pământ, dar DOMNUL nu era în acest cutremur.

Domnul va trece pe acolo. Lucrul de care Ilie avea cel mai mult nevoie era o nouă viziune a
puterii lui Dumnezeu şi a propriei lui slăbiciuni. La Sinai s-a întâmplat că Domnul a trecut pe
lângă Moise şi S-a descoperit pe Sine ca Domnul, Dumnezeu,... plin de îndurare şi milostiv, încet
la mânie, plin de bunătate şi credincioşie (Exod. 34.6). Aici, de asemenea, Ilie avea să primească
o nouă concepţie despre Dumnezeu.
Vânt mare. Când Ilie a ieşit afară din peşteră, o furtună s-a abătut asupra muntelui şi un cutremur
a făcut să se clatine pământul. Totul părea zguduit cu cerul cuprins de foc şi pământul
convulsionat de forţe care păreau să-l despice. Toate acestea erau în acord cu spiritul zbuciumat al
profetului. Ceea ce el trebuia să înveţe era faptul că, oricât de puternice şi emoţionante puteau fi
aceste forţe, ele nu reprezentau prin ele însele adevăratul tablou al Duhului lui Dumnezeu. Nu este
întotdeauna omul, acela care creează cea mai mare zguduire care aduce la îndeplinire cel mai mult
pentru Dumnezeu.

~ 133 ~
12 După acest cutremur, a venit un foc, dar DOMNUL nu era în acest foc; iar după
acest foc, a venit un murmur suav.
Un murmur suav. După vânt, cutremur şi foc, au venit liniştea şi susurul glasului lui Dumnezeu.
În cele din urmă, în felul acesta a ales Domnul să se descopere slujitorului Lui.

13 Când l-a auzit, Ilie şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la intrarea
peşterii. Şi o voce i-a vorbit astfel: – Ce faci aici, Ilie?
Şi-a acoperit faţa. Ilie şi-a acoperit faţa în mod instinctiv, în faţa prezenţei lui Dumnezeu. Duhul
lui tulburat s-a liniştit, nerăbdarea lui s-a supus. Suprasolicitatul şi impetuosul profet a devenit
blând şi supus, gata să asculte glasul Domnului. În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în
seninătate şi încredere va fi tăria voastră. (Isaia 30:15). Nu prin coborârea de foc din cer şi nu
prin condamnarea la moarte a profeţilor lui Baal, ci printr-o lucrarea paşnică, în care Duhul lui
Dumnezeu să înmoaie şi să supună inimile împietrite ale păcătoşilor, avea Ilie să vadă cele mai
mari rezultate în slujba lui Dumnezeu. Nu întotdeauna rezultatele cele mai mari sunt asigurate în
slujba lui Dumnezeu, prin elocvenţă sau logică sau prin învăţare, ci printr-o lucrare tăcută a
Duhului Sfânt.

14 – Am fost plin de râvnă pentru DOMNUL, Dumnezeul Oştirilor, a răspuns el,

fiindcă israeliţii au călcat legământul Tău, Ţi-au dărâmat altarele şi Ţi-au omorât
profeţii cu sabia. Numai eu singur am mai rămas, iar ei încearcă să-mi ia şi mie
viaţa.
Plin de râvnă. Răspunsul este acelaşi ca mai înainte, dar într-un spirit cu totul deosebit. Profetul
este acum calm şi supus. El enunţă faptele, dar nu mai păstrează aceeaşi atitudine faţă de ele.
Oamenii pot să-i caute viaţa, însă el este dispus acum să continue cu lucrarea lui pentru
Dumnezeu. El era acum un nou Ilie care avea să plece nu ca foc sau furtună, spre a produce
zguduiri mari la care mulţimile de oameni să fie martori oculari, ci într-o manieră mult mai
liniştită, vorbind indivizilor ici şi colo, spre a produce rezultate care să dureze în inimile şi vieţile
oamenilor.

15 – Întoarce-te pe drumul pe care ai venit, i-a spus DOMNUL, şi du-te până la pustia
Damascului. Când vei ajunge acolo, să-l ungi pe Hazael ca rege peste Aram.
Întoarce-te. Cuvintele acestea învaţă că retragerea lui Ilie din lucrarea lui era greşită, că misiunea
lui nu se terminase şi că Dumnezeu mai avea pentru el o lucrare de făcut.
Să-l ungi. Vezi cele despre v. 16.
Hazael. Vezi cele despre 2Regi 8:7,8.

16 Să-l ungi şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, ca rege peste Israel, iar pe Elisei c(Elisei
(ebr.: Elişa) înseamnă Dumnezeu mântuie; peste tot în capitol), fiul lui Şafat din
Abel-Mehola, să-l ungi ca profet în locul tău.
Fiul lui Nimşi. În realitate, Iehu era nepotul lui Nimşi, fiind fiul lui Iosafat, care era fiul lui Nimşi
(2Regi 9:2,14). Dar el este cunoscut de obicei ca fiul lui Nimşi (2Regi 9:20; 2Cronici 22:7).
Cuvântul ebraic pentru fiu poate fi folosit spre a desemna pe nepoţi şi chiar descendenţi mai
îndepărtaţi.
Elisei, fiul lui Şafat. Nu există nici un raport că profeţii au fost vreodată unşi în sensul literal al
cuvântului, cu toate că aici se poate ca aşa să se fi întâmplat.
Unii preoţi (Exod. 40:15; Numeri 3:3) şi regi (1Samuel 9:16; 10:1; 16:3, 13; 2Regi 9:3, 6;
Psalmul 89:20) au fost unşi când au fost puşi de prima dată deoparte pentru anumite misiuni.
Uneori erau unse şi obiecte neînsufleţite, precum articole în legătură cu sanctuarul (Exod. 29:36;
30:26; 40:9; Levitic 8:10, 11; Numeri 7:1) şi chiar şi pietre (Geneza 28,18). Unii sugerează că
~ 134 ~
cuvântul uns trebuie să fie înţeles aici într-un sens mai larg, însemnând pur şi simplu a pune
deoparte un individ sau lucru pentru aducerea la îndeplinire a vreunei lucrări pentru Dumnezeu,
fără să fie vorba de vreo ungere reală exterioară şi formală (vezi Judecători 9:8): toţi trei, Hazael,
Iehu şi Elisei, aveau să slujească la aducerea la îndeplinire a voinţei şi scopului lui Dumnezeu,
totuşi fiecare în felul lui. Prin Hazel, împăratul Siriei, Israel a fost în mod continuu puternic apăsat
din afară (2 Regi 8,12.29; 10,32; 13,3.7), acest împărat păgân fiind folosit de Domnul ca unealtă a
Sa pentru aplicarea pedepsei (PK 254,255; comp. cu Isaia 10,5). Prin Iehu, regatul lui Israel a fost
zguduit în interior – el a fost unealta în mâinile Domnului spre a pune capăt casei lui Ahab şi
închinării lui Baal (2 Regi 9,24.33; 10,1–28).

17 Şi se va întâmpla că cel care va scăpa de sabia lui Hazael va fi omorât de Iehu,

iar cel care va scăpa de sabia lui Iehu va fi omorât de Elisei.

Sabia lui Hazael. Asupra lui Israel trebuia adusă o lucrare de judecată şi Hazael şi Iehu au fost
uneltele alese pentru aducerea la îndeplinire a acestei lucrări.
Va fi omorât de Elisei. Lucrarea lui Elisei desigur că nu se afla în aceeaşi categorie cu aceea a lui
Hazael şi Iehu. Nu există nici un raport că Elisei ar fi folosit vreodată sabia în mod literal, spre a
omorî pe cineva. Poate că lucrarea de ucidere a lui Elisei a fost să fie în sens figurat: De aceea îi
voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele... (Osea 6,5) sau în sensul în care a
fost descrisă lucrarea lui Ieremia: Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii ca să smulgi
şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti. (Ieremia 1,10). Este cuvântul lui
Dumnezeu, care este mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri (Evrei 4:12), acela cu care
profeţii fac lucrarea de lovire şi de ucidere. Misiunea lui Elisei n-a fost o lucrare a războiului fizic,
ci a celui spiritual (2 Corinteni 10,3-6), vrăjmaşul era păcatul şi ceea ce trebuia extirpat era
păcătoşenia, nu oamenii.

18 Dar Mi-am păstrat în Israel 7000 de bărbaţi, pe toţi aceia care nu şi-au plecat
genunchii înaintea lui Baal d(Vezi nota de la 16:31) şi care nu l-au sărutat.

Şapte mii. Nu se cade nici pentru profetul lui Dumnezeu să se străduiască să numere pe cei
credincioşi din Israel. Ilie s-a exprimat de două ori în sensul că, dintre cei consacraţi ai lui Israel a
mai rămas numai el singur (v. 10,14).
L-au sărutat. Adesea idolatrii sărutau mâna ca parte a închinării lor (Iov 31,26.27) sau obiectul ca
atare (Osea 13.2). În templele păgâneşti, idolii mai sunt încă sărutaţi.

19 Ilie a plecat de acolo şi l-a găsit pe Elisei, fiul lui Şafat, arând cu douăsprezece
perechi de boi. El însuşi o mâna pe cea de-a douăsprezecea. Ilie a trecut pe lângă el
şi şi-a aruncat mantaua peste acesta.

Arând. Elisei aparţinea unei familii oarecum înstărite, cum poate fi indicat de cele douăsprezece
perechi de boi. Nu trebuie să presupunem că 12 boi de jug era înjugaţi toţi la acelaşi plug. Elisei
avea slugi la ogor cu el, fiecare cu plugul lui, şi probabil că boii erau împărţiţi astfel ca o pereche
de boi să ajungă la fiecare plug (vezi PK 218). Elisei a fost chemat direct de la plug, la lucrarea
profetică pentru Dumnezeu.
Mantaua. Mantaua făcută din păr de cămilă era haina caracteristică a profetului (vezi Marcu 1:6;
DA 102). Aruncarea mantalei lui Ilie peste Elisei însemna chemarea lui.

~ 135 ~
20 Elisei a lăsat boii şi a fugit după Ilie. – Dă-mi voie să-mi iau rămas bun de la tatăl
meu şi de la mama mea, i-a zis Elisei, şi apoi te voi urma! – Bine! Du-te, i-a zis Ilie,
dar gândeşte-te la ce ţi-am făcut!

A lăsat boii. Răspunsul a fost imediat. Deşi el mergea în urma boilor şi ara pământul, Dumnezeu
a văzut la el calificările care aveau să facă din el un predicator plin de putere pentru cauza
dreptăţii.
Să-mi iau rămas bun de la tatăl meu. Elisei, recunoscând semnificaţia chemării lui, a cerut doar
ca, înainte de plecarea lui, să-i fie îngăduit să sărute pe cei iubiţi ai lui, pentru rămas bun.
Du-te. Elisei era încercat, nu refuzat. Avea el să meargă cu Ilie sau avea să aleagă să rămână
acasă? El făcea cea mai mare alegere a vieţii lui.

21 Elisei a plecat de lângă el, a luat o pereche de boi şi i-a înjunghiat. Dând foc
uneltelor de arat, el a fiert carnea boilor şi le-a dat-o oamenilor s-o mănânce. După
aceea l-a urmat pe Ilie şi i-a slujit.

O pereche de boi.Elisei a luat perechea de boi cu care el arase, i-a omorât şi a fiert carnea lor la
un foc făcut din lemnul plugului, având ca semnificaţie faptul că el niciodată nu va mai avea
nevoie de ele. El întorcea spatele trecutului şi intra în slujba lui Dumnezeu.
I-a slujit. Profetul mai vârstnic avea nevoie de un asociat mai tânăr, ca ajutor. De aici înainte, cei
2 au fost ca unul singur în lucrarea lor pentru Domnul.Asocierea ne aminteşte de aceea a lui Moise
şi Iosua şi a lui Pavel şi Sila. Cei 2 bărbaţi aveau personalităţi diferite şi bărbatul mai tânăr şi mai
calm avea să fie de mare folos asociatului său, mai în vârstă şi mai impetuos.

Comentarii Ellen G. White:

1–21PK 159–176, 217–220; 1–14 3T 288–292

1 3T 288
1–43T 261
2 PK 159; 3T 289
3 EW 162
3, 4 PK 162
3–93T 289
4 DA 301; Ed 151; PK 160, 228; 3T 290
5–8PK 166
5–93T 291
9 PK 172
9–13PK 168
10–143T 291
11, 12 DA 217; MH 36
13–17PK 169
14 K 189
15 PK 254; 5T 77
16 Ed 151; PK 217
17 PK 254
18 Ev 559; PK 170, 188, 189, 225, 259; 5T 81; 7T 38; 9T 110, 142
19 GW 333; MH 148; PK 218, 219
19–21Ed 58; 5T 82
20, 21 PK 220

~ 136 ~
Capitolul 20
Confruntarea dintre Israel şi Aram: prima biruinţă a lui
Ahab

1 Ben-Hadad, regele Aramului, şi-a strâns întreaga oştire. Însoţit de 32 de regi, cu

cai şi care, s-a dus, a înconjurat Samaria şi a început lupta împotriva ei.
Ben-Hadad. Capitolul acesta este foarte diferit în conţinut şi spirit de majoritatea materialului din
cartea Regilor. El redă un tablou interesant şi preţios despre viaţa politică a vremii. Ben-Hadad a
ajuns să fie un împărat puternic şi acum ocupa o poziţie dominantă printre domnitorii din Asia de
Vest, aşa cum este dovedit de faptul că rapoartele asiriene îl enumeră primul printre aliaţii apuseni
care au luptat împotriva lui Salamanasar III la Qarqar (vezi d. v. 34).
Treizeci şi doi de regi. Aceştia au fost căpeteniile micilor state-cetăţi siriene care au recunoscut
suzeranitatea Damascului.
Cai şi care. Numărul nu este arătat, dar la bătălia de la Qarqar este atestat că Ben-Hadad avusese
1.200 de care, 1.200 de călăreţi şi 20.000 de pedestraşi, în comparaţie cu 2000 de care şi 10.000 de
pedestraşi pentru Ahab.
O hartă a locurilor unde s-au purtat războaiele dintre Israel şi Siria

2 A trimis soli în cetate, la Ahab, regele lui Israel,

3 ca să-i spună: „Aşa vorbeşte Ben-Hadad: «Argintul şi aurul tău sunt ale mele,
soţiile şi cei mai buni dintre fiii tăi sunt ai mei!»”
Argintul şi aurul tău sunt ale mele. Chestiunile raportate în Biblie sunt adesea foarte scurt redate.
De aceea, noi nu ştim care a fost situaţia care a dus la cererea lui Ben-Hadad. Putea fi urmarea
vreunui avantaj militar câştigat de împăratul Siriei asupra lui Ahab sau, mult mai probabil, poate
să însemne o cerere din partea lui Ben-Hadad către Ahab, ca să-l recunoască pe el ca stăpân al lui,
împreună cu Israelul ca stat vasal faţă de Siria.

4 Regele lui Israel a răspuns: „O, rege, stăpânul meu, eu şi tot ceea ce am suntem ai
tăi, precum ai spus!”
Suntem ai tăi. Ahab a răspuns în termeni paşnici, dar umilitori. Lui îi era frică. Fie că el fusese
depăşit prin manevrare mai dibace de către Ben-Hadad în vreo punere la probă anterioară, a puterii
de luptă, fie că nu avea curajul să înfrunte riscul războiului.

5 Solii s-au întors a doua oară şi i-au spus: „Aşa vorbeşte Ben-Hadad: «Trimisesem
la tine ca să-mi dai argintul, aurul, soţiile şi fiii tăi.
6 Aşadar, mâine pe la această oră, ţi-i voi trimite pe slujitorii mei, care vor scotoci
prin palatul tău şi prin casele slujitorilor tăi, vor pune mâna pe tot ce ai de valoare şi
vor lua cu ei.»”
Vor scotoci prin palatal tău. O astfel de cerere a fost numai pentru a adăuga insulta de injurie.
Ahab fusese deja adus la umilirea recunoaşterii că argintul şi aurul său, chiar şi familia sa erau
proprietatea împăratului sirian, dar această cerere de acum pretindea o cercetare imediată a
palatului şi locuinţelor din Samaria, cu predarea oricărui lucru care aparţinea oricui din popor care
putea să placă prădătorilor.

~ 137 ~
7 Regele lui Israel i-a chemat pe toţi cei din sfatul bătrânilor a(Vezi nota de la 8:1)
ţării şi le-a zis: – Vedeţi cum acest om urmăreşte să ne facă rău, căci a trimis după
soţiile, fiii, argintul şi aurul meu şi nu l-am refuzat!

Urmăreşte să ne facă rău. Pare evident că Ben-Hadad căuta un motiv spre a prăda cetatea.

8 – Nu-l asculta şi nu cădea la învoială, au răspuns toţi cei din sfatul bătrânilor şi tot
poporul.

9 Atunci Ahab le-a zis solilor lui Ben-Hadad: „Spuneţi-i stăpânului meu, regele:
«Voi face tot ceea ce i-ai cerut slujitorului tău prima dată, dar acest lucru nu-l pot
face!»” Solii au plecat şi i-au dat regelui Ben-Hadad răspunsul lui Ahab.

Spuneţi-i stăpânului meu. Refuzul lui Ahab este exprimat în cuvinte cât mai blânde posibil. El
continuă cu recunoaşterea din partea lui a suzeranităţii, este de acord cu prima supunere şi este
dispus să se recunoască pe sine ca rob sau sclav al împăratului sirian. El îşi exprimă dispoziţia lui
de a se supune cererilor deja acceptate, dar ultima cerere n-o mai putea accepta. Printr-un astfel de
răspuns conciliant, Ahab a sperat să-l convingă pe Ben-Hadad să adopte o atitudine mai
rezonabilă.

10 Ben-Hadad i-a trimis un alt mesaj lui Ahab şi i-a zis: „Zeii să se poarte cu mine
cu toată asprimea b[Formulă tipică de jurământ (Lit.: Aşa să-mi facă zeii şi chiar
mai mult)] dacă va rămâne în Samaria praf cât încape în mâna tuturor celor care mă
urmează!”

În Samaria praf. Cuvintele lui Ben-Hadad conţin o ameninţare de distrugere totală şi o

lăudăroşenie de o irezistibilă putere. Expresia pare să însemne că poporul care-l urmează pe
împăratul sirian este atât de numeros, încât praful din Samaria este insuficient spre a umple
mâinile soldaţilor lui.

11 Regele lui Israel a răspuns: „Spuneţi-i: «Cine încinge armele să nu se laude ca

cel care le pune jos!»” c(Proverbul echivalent românesc ar fi: Să nu vinzi pielea
ursului din pădure)

Să nu se laude. Curajosul răspuns al lui Ahab, exprimat în 4 cuvinte ebraice, are caracteristica
unui proverb.

12 Ben-Hadad a primit acest mesaj în timp ce stătea la băut împreună cu regii, în

tabără d(Sau: în Sucot), şi le-a ordonat slujitorilor săi: „Pregătiţi-vă de atac!” Şi ei
s-au pregătit de atac împotriva cetăţii.

Stătea la băut. Ben-Hadad a primit solia în timp ce bea, la sărbătoare. Poruncile au fost date
subalternilor lui printr-un singur cuvânt,simu care înseamnă aşezaţi-vă sau formaţi-vă. Poate că
împăratul sirian a fost prea indignat şi uimit pentru a folosi mai multe cuvinte, el şi-a exprimat
dispreţul lui total pentru neînsemnatul împărat evreu şi, sub influenţa băuturii, devenise nesăbuit
de nepăsător. Era un caz de simţ pierdut, curaj crescut.

~ 138 ~
13 Între timp, un profet s-a apropiat de Ahab, regele lui Israel, şi i-a zis: – Aşa
vorbeşte DOMNUL: „Vezi toată această mulţime mare? Astăzi o voi da în mâinile
tale şi vei şti că Eu sunt DOMNUL!”
Un profet. Probabil că situaţia din Israel s-a schimbat considerabil de când cu marea zi de pe
Carmel. Oamenilor din grupa profeţilor se putea să le fie din nou îngăduit să se afle prin ţară.
O voi da. Fără directive de la profet, Ahab nu putea să aibă curajul să atace. Pentru Ahab ar fi
însemnat prea mult, prea mult şi pentru bătrâni şi pentru naţiune, să schimbe înjositoarea umilinţă
într-o victorie măreaţă.

14 – Prin cine? a întrebat Ahab. El a răspuns: – Aşa vorbeşte DOMNUL: „Prin

slujitorii conducătorilor de provincii!” – Şi cine va începe lupta? a întrebat Ahab.
– Tu, i-a răspuns profetul.
Cine va începe? Ahab trebuie să fi avut o măsură considerabilă de încredere în Dumnezeu şi în
profeţii Săi, pentru a pune întrebările pe care le-a pus. În joc era soarta naţiunii şi un profet care
acţiona ca purtător de cuvânt pentru Dumnezeu a fost acceptat de împărat ca adevăratul
comandant-şef.

15 Ahab i-a numărat pe slujitorii conducătorilor de provincii. Aceştia erau 232.

Apoi a numărat tot poporul, pe toţi israeliţii. Aceştia erau 7000.
Slujitorii conducătorilor. Purtătorul a dat directiva şi împăratul a ascultat. Slujitorii mai marilor
este folosit aici probabil ca un termen militar. Aceştia poate că au fost trupe de şoc alese, bine
instruite şi bine înarmate, sub comanda ofiţerilor provinciali.
Şapte mii. Aceasta se poate că a fost forţa militară staţionară a lui Israel. La Qarqar este raportat
că Ahab avusese 10.000 de pedestraşi.

16 Ei au pornit pe la amiază, în timp ce Ben-Hadad se îmbăta în tabără împreună cu

cei 32 de regi care-l ajutau.
Pe la amiază. Ieşirea asediatorilor a avut loc pe la amiază, când, pe căldura zilei, atacaţii probabil
că se odihneau, fără să se aştepte să fie atacaţi.
Se îmbăta. Probabil că în acel moment, Ben-Hadad se afla puternic sub influenţa alcoolului,
incapabil să-şi dea seama de situaţie sau să ia hotărâri înţelepte.

17 Mai întâi au pornit slujitorii conducătorilor de provincii. Ben-Hadad a trimis

nişte cercetaşi în recunoaştere, care l-au înştiinţat: – Au ieşit nişte bărbaţi din
Samaria!
Au ieşit nişte bărbaţi. Deoarece a avut loc pe la amiază, apropierea a fost descoperită şi n-a fost o
surprindere totală. S-a trimis vorbă împăratului că a fost văzută o grupă de evrei, apropiindu-se.

18 – Dacă au ieşit pentru pace, le-a zis Ben-Hadad, prindeţi-i vii, iar dacă au ieşit
pentru război, prindeţi-i tot vii!
Prindeţi-i vii. În semeţia lui, Ben-Hadad a poruncit ca toţi evreii să fie prinşi, fie că veneau să
negocieze condiţiile de pace, fie că se ofereau ca supuşi sau pentru oricare alt scop.

19 Slujitorii conducătorilor de provincii au ieşit din cetate împreună cu oştirea care-i

urma

~ 139 ~
20 şi fiecare l-a lovit pe omul dinaintea lui. Arameii au luat-o la fugă, iar israeliţii
i-au urmărit. Însă Ben-Hadad a scăpat pe un cal împreună cu nişte călăreţi.

L-a lovit. Ei s-au luptat corp la corp. O grupă vigilentă de arcaşi sau suliţaşi ar fi putut fi în stare
să aducă la strâmtorare mica grupă de evrei, dar sirienii nu şi-au dat seama de situaţie decât când
era prea târziu. Oastea a fost cuprinsă de panică şi ea s-a întors şi a luat-o la fugă.

21 Regele lui Israel a înaintat şi a atacat caii şi carele, provocându-le arameilor o

mare înfrângere.

A atacat caii. Ahab a fost el însuşi deosebit de bine echipat cu care. El a trimis cai şi care
sirienilor, care probabil că au fost nepregătiţi pentru atacul evreilor. Rezultatul a fost o derută
completă în oştirea siriană.

Confruntarea dintre Israel şi Aram: a doua biruinţă a lui

Ahab

22 Apoi, profetul s-a apropiat de regele lui Israel şi i-a zis: „Du-te şi întăreşte-te!
Cercetează şi vezi ce trebuie să faci, pentru că regele Aramului te va ataca din nou
primăvara viitoare!”

Primăvara viitoare. Anul de domnie al lui Israel se pare că începea primăvara, cu luna lui Nisan
(vezi pag. 138). Acesta este anotimpul când aveau loc campaniile militare în Mesopotamia şi
Palestina şi este numit vremea când împăraţii porneau la război (2Samuel 11:1). Ahab a fost
înştiinţat de Domnul să se aştepte la un alt atac din partea Siriei, anul viitor, după ce va trece
sezonul ploios al iernii.

23 Slujitorii regelui Aramului i-au spus acestuia: „Dumnezeul lor este un Dumnezeu
al munţilor; de aceea au fost mai tari decât noi. Dar dacă ne vom lupta cu ei în
câmpie, cu siguranţă vom fi mai tari decât ei.

Al munţilor. Chiar şi sirienii au atribuit victoria evreilor, ajutorului divin. Dar ei nu aveau o
înţelegere adevărată a atotputerniciei lui Dumnezeu.
Politeismul din vechime se întemeia pe ideea puterii şi influenţei locale a zeităţilor. Erau, de
pildă, un Baal al Hermonului, un Baal al Libanului, un Baal al înălţimii Ţefonului şi un Baal-
şamin, care era zeul cerurilor, al vârfurilor de munţi şi al fulgerului şi tunetului. Aceşti Baali
diverşi sunt adesea amintiţi în vechile texte religioase, ca zei ai războiului, precum şi ca zei ai
munţilor, ai norilor şi ai tunetului. Se poate că sirienii au raţionat în mod primitiv în condiţiile lui
Baal atât de proeminent în Israel, de când cu timpul Izabelei, ca zeu care dăduse victoria lui Ahab.
Samaria se află în regiunea muntoasă a lui Efraim. Dacă urma ca victoria să fie asigurată pentru
Siria, se socotea că israeliţii trebuie să fie ademeniţi să se îndepărteze de munţi.

24 Fă acest lucru: îndepărtează-i pe regi de la posturile lor şi înlocuieşte-i cu

căpetenii.

Îndepărtează-i pe regi. Sfatul de a îndepărta pe împăraţi probabil că s-a datorat faptului că, în
calitate de vasali, aceşti împăraţi au însoţit pe împărat numai prin constrângere şi de aceea n-au
fost atât de eficienţi sau de dependenţi în luptă, cum ar fi fost căpeteniile numite de Ben-Hadad
însuşi.

~ 140 ~
25 Pregăteşte-ţi, de asemenea, o oştire la fel de numeroasă ca aceea pe care ai
pierdut-o, cu tot atâţia cai şi tot atâtea care şi să ne luptăm cu ei în câmpie. Atunci
cu siguranţă vom fi mai tari decât ei!” El i-a ascultat şi a făcut întocmai.

Pe care ai pierdut-o. Pierderile siriene trebuie să fi fost neobişnuit de grele, fiind nevoie, practic,
de înlocuirea întregii armate. Războiul pune prea puţin preţ pe viaţa omenească sau pe tezaur.

26 Primăvara următoare, Ben-Hadad i-a strâns pe aramei şi s-a suit la Afek, ca să

lupte împotriva lui Israel.

Primăvara viitoare. Adică la începutul anului următor, primăvara, timpul obişnuit pentru
campanii militare în Palestina (vezi cele despre v. 22).
I-a strâns pe aramei. Mai departe, a trecut în revistă pe sirieni pentru luptă.
Afek. Acest nume l-au purtat mai multe locuri biblice (vezi despre 1Samuel 4:1). Probabil că
cetatea de care este vorba aici este una din Valea Esdraelon, în regiunea Sunem şi Izreel
(1Samuel 28:4; 29:1). Totuşi unii cred că era un Afec cam la 3,75 mile (6 km) est de Marea
Galileei, pe drumul principal dintre Bet-Şan şi Damasc. Oricare ar fi cetatea la care se referă,
probabil că ea era acel Afec unde Ioas din Israel, după profeţia lui Elisei, avea să bată mai târziu
pe asirieni, până ce au fost risipiţi (2Regi 13:14-19).

27 După ce au fost strânşi şi li s-au dat provizii, israeliţii au mărşăluit ca să-i

întâmpine şi şi-au aşezat tabăra în faţa lor ca două turme mici de capre, pe când
arameii umpleau ţara.

Li s-au dat provizii. Redarea marginală au primit merinde sau traducerea au fost aprovizionaţi
pentru este de preferat.Israel fusese echipat şi pe deplin aprovizionat cu toate cele necesare pentru
război. Pentru a face aceasta, fusese şi timp, şi ocazie, deoarece lupta fusese prezisă (v. 22).
Turme. Ebraicul chasiph, care se află numai aici, în Scriptură. Se pare că indică ceva separat, ca
două mici turme de capre, separate de turma principală.

28 Un om al lui Dumnezeu s-a apropiat de regele lui Israel şi i-a zis: „Aşa vorbeşte
DOMNUL: «Pentru că arameii au spus că DOMNUL este un Dumnezeu al munţilor, nu
şi un Dumnezeu al văilor, voi da această oştire numeroasă în mâinile tale şi veţi şti
că Eu sunt DOMNUL!»”

Şi veţi şti. Dumnezeu n-a intenţionat ca fie Ahab, fie sirienii să atribuie victoria vreunei alte
cauze decât propriei Lui intervenţii în favoarea lui Israel. Prin dăruirea biruinţei poporului Său,
păgânii trebuiau să afle că numai Domnul era Dumnezeu (vezi 2Regi 19:16-34). Dumnezeu a
plănuit ca maiestatea Numelui Său să fie îndreptăţită înaintea tuturor neamurilor de pe pământ
(vezi Psalmul 67:2; 102:15; 138:4; Ezechiel 20:9). Acordând lui Israel victoria asupra marii oştiri
a sirienilor, Iehova avea să dovedească înaintea ochilor naţiunilor din jur că El era un Dumnezeu
nu numai al munţilor, ci şi al văilor şi, de fapt, al întregului pământ.

29 Timp de 7 zile au rămas în taberele lor unii în faţa altora, iar în ziua a şaptea au
început lupta. Israeliţii au omorât 100.000 de pedestraşi aramei într-o zi.

O sută de mii de pedestraşi. De data aceasta pierderile pentru Siria par să fi fost mai mari printre
pedestraşi, în timp ce în anotimpul precedent au fost amintiţi caii şi carele (v. 21) în mod special
ca fiind loviţi.

~ 141 ~
30 Ceilalţi au fugit în cetatea Afek, unde zidul s-a prăbuşit peste 27.000 dintre ei.
Ben-Hadad a fugit în cetate şi s-a ascuns într-o odaie interioară.
Zidul s-a prăbuşit. Probabil că cetatea era mică, cu un mare număr de sirieni adunaţi în interiorul
zidurilor. Dezordinea generală care a rezultat a putut uşor să aibă ca rezultat moartea unui mare
număr de oameni.
Într-o odaie interioară. În mod literal din odaie în odaie. Probabil că refugiul lui Ben-Hadad a
fost înăuntrul fortăreţei cetăţii, un loc puternic fortificat care de obicei se afla în cetăţile orientale
înconjurate cu ziduri, care puteau fi folosite ca loc pentru ultimul refugiu.

31 Slujitorii săi i-au zis: „Am auzit că regii Casei lui Israel sunt îndurători. Dă-ne
voie să ne punem saci pe coapse, să ne legăm cu funii la cap şi să mergem la regele
lui Israel! Poate că îţi va cruţa viaţa.”
Regii…sunt îndurători. Era un bun raport acela care s-a răspândit printre naţiunile din jur că
împăraţii lui Israel erau împăraţi miloşi. Dacă conducătorii ar conduce numai cu milă şi
compasiune, dacă bunătatea ar lua locul cruzimii şi dreptatea şi iubirea frăţească, locul asupririi şi
al răului, ce lume diferită ar fi aceasta!

32 Ei şi-au înfăşurat saci pe coapse şi s-au legat cu funii la cap, după care s-au dus la
regele lui Israel şi i-au zis: – Slujitorul tău Ben-Hadad te roagă: „Cruţă-mi viaţa!” –
Mai este încă în viaţă? a întrebat Ahab. Atunci este fratele meu!
Slujitorul tău Ben-Hadad. Numai cu puţin timp înainte, Ahab a fost acela care fusese robul, iar
Ben-Hadad, stăpânul (v. 20). Îngâmfatul Ben-Hadad nu mai era îngâmfat şi avea un motiv
întemeiat să cântărească bine solia lui Ahab, din anotimpul trecut, Cine încinge armele, să nu se
laude ca cel ce le pune jos (v. 11).

33 Aceşti oameni au luat aceste cuvinte ca un semn bun şi s-au grăbit să răspundă
spunând: – Da, fratele tău Ben-Hadad! – Duceţi-vă şi aduceţi-l la mine, le-a zis
Ahab. Ben-Hadad a venit la el, iar Ahab l-a suit în carul lui.
Au luat aceste cuvinte.Care avea să fie răspunsul lui Ahab?Va însemna aceasta viaţă sau moarte?
Bărbaţii erau atenţi la orice semn care putea să indice reacţia lui Ahab. Numindu-l pe Ben-Hadad
ca frate, ei au găsit răspunsul pentru ei. Neliniştea s-a dus, pericolul a trecut. Învingătorul s-a legat
pe sine însuşi. Aceasta ar fi clemenţă şi prietenie mai degrabă, decât cruţare şi moarte.
Extraordinara încercare de curtoazie a lui Ahab este arătată prin primirea lui Ben-Hadad în
propriul lui car.

34 Apoi Ben-Hadad i-a spus: – Îţi voi înapoia cetăţile pe care tatăl meu le-a luat de
la tatăl tău şi vei putea să-ţi faci pieţe în Damasc, aşa cum a făcut tatăl meu în
Samaria. – Eu îţi voi da drumul, încheind un legământ cu tine, i-a spus Ahab. Astfel,
după ce a încheiat un legământ cu el, Ahab i-a dat drumul.
Îţi voi înapoia. Aceasta se referă la cetăţile pe care Ben-Hadad, fiul lui Tabrimon, fiul lui Heţion,
le-a luat de la Baeşa, la instigarea lui Asa (cap. 15:18-22). Faptul că actualul Ben-Hadad se referă
la un împărat anterior, care luase aceste cetăţi de la Israel, ca la tatăl meu, dovedeşte în mod
concludent că acel împărat şi Ben-Hadad de acum nu puteau fi unul şi acelaşi individ, cum se
susţine azi, de către unii. Cel care era contemporan cu Baeşa a fost Ben-Hadad I şi Ben-Hadad II,
cel care a fost contemporan cu Ahab.

~ 142 ~
35 Unul din fiii profeţilor e(Prin fiu se înţelege calitatea de membru al grupului
profeţilor, grup care avea probabil şi anumiţi mentori, cum a fost Samuel, Ilie,
Elisei) i-a spus confratelui său prin Cuvântul DOMNULUI: „Loveşte-mă!” Dar acesta
nu a vrut să-l lovească.

36 „Pentru că n-ai ascultat de Cuvântul DOMNULUI, i-a zis profetul, când vei pleca
de la mine, te va omorî un leu.” Şi după ce a plecat de la el, a întâlnit un leu care l-a
omorât.

Te va omorî. Porunca de a lovi fusese dată prin Cuvântul Domnului (v. 35). Tovarăşul lui, care
era probabil un frate-profet, ar fi trebuit să asculte de îndată, în ciuda neplăcutei şi respingătoarei
sarcini. Judecata promptă asupra lui a slujit să ilustreze învăţătura că trebuia să dea ascultare
indiscutabilă Cuvântului Domnului.

37 Profetul a găsit un alt om şi i-a spus: „Loveşte-mă!” Acel om l-a lovit şi l-a rănit.

38 Apoi profetul s-a dus şi l-a aşteptat pe rege, pe marginea drumului. El s-a
deghizat acoperindu-şi ochii cu un bandaj.

Ochii. (Faţă, în engleză.) În mod literal, ochi.

Bandaj. (În engleză, ashes, cenuşă.) Aceasta (ashes) ar trebui citit bandaj sau cuvertură.
Cuvintele ebraice pentru cenuşă şi acoperitoare sunt din aceeaşi rădăcină, deosebindu-se numai
prin vocalele lor. Cuvântul pentru cenuşă este `epher‘epher, iar pentru cuvertură este `apher
‘apher. Probabil că acoperitoarea servea două scopuri, să acopere rana şi să ascundă pe profet, în
aşa fel încât să nu poată fi recunoscut de Ahab.

39 Când regele a trecut pe acolo, el a strigat şi i-a spus regelui: – În timp ce

slujitorul tău era în toiul bătăliei, un bărbat a venit şi mi-a adus un captiv,
spunându-mi: „Păzeşte-l pe acest om. Dacă va scăpa, vei răspunde cu viaţa pentru el
sau vei plăti un talant f(Aproximativ 30 kg) de argint!”

A strigat. Însemnătatea parabolei e clară. Profetul legat la ochi reprezenta pe Ahab, iar omul
încredinţat lui, era Ben-Hadad.

40 Dar pe când slujitorul tău făcea câte ceva încoace şi încolo, el a dispărut. –
Aceasta îţi este osânda, i-a răspuns regele lui Israel. Tu însuţi ai rostit-o.

Făcea. Nu se ocupa cu afaceri de-ale lui, ci dădea atenţie la orice altceva, în afară de ceea ce avea
importanţa cea mai mare.
Osânda. Împăratul pronunţă sentinţa, neînţelegând că sentinţa o dădea împotriva lui însuşi.
Osânda este ca şi aceea a lui David împotriva lui însuşi, în pilda cu mieluşeaua (2Samuel 12:5-7)
sau din istorioara celor doi fraţi (2Samuel 14:10,11).

41 Îndată profetul şi-a dat jos bandajul de pe ochi, iar regele lui Israel l-a recunoscut
că era dintre profeţi.

Şi-a dat jos bandajul. (În engleză, ashes, cenuşa.) Mai degrabă, şi-a scos legătura sau bandajul
(v. 38).

~ 143 ~
42 – Aşa vorbeşte DOMNUL, i-a spus el regelui: „Pentru că i-ai dat drumul omului
pe care-l sortisem nimicirii g(Vezi nota de la 9:21), vei răspunde cu viaţa ta pentru
viaţa lui şi cu poporul tău pentru poporul lui.”

Viaţa ta. Dumnezeu dăduse pe Ben-Hadad în mâinile lui Ahab spre a fi nimicit. Ahab nu şi-a dat
seama de răspunderea lui şi nici nu s-a folosit de avantajul ocaziei. În jignitoarele cereri prezentate
lui de către Ben-Hadad, numai cu un an mai înainte (v. 3-6), Ahab ar fi trebuit să-şi dea seama de
caracterul omului cu care avea de-a face şi ar fi trebuit să acţioneze în consecinţă. În Ben-Hadad
nu trebuia să aibă încredere. El juca doar un rol pentru a câştiga timp. Câţiva mai târziu, Ahab
avea să plătească cu viaţa, această blândeţe a lui (cap. 22:31-36).

43 Regele lui Israel s-a dus şi a intrat supărat şi mâniat în palatul său din Samaria.

Supărat şi mâniat. Ahab a refuzat să recunoască justeţea sentinţei lui. El a devenit trist şi mânios
şi n-a arătat nici o urmă de pocăinţă adevărată sau întristare pioasă. Dar el pronunţase această
sentinţă împotriva lui însuşi, şi cu o hotărâre fără apel. În mânia lui, Ahab, fără îndoială, ar fi
preferat să prindă pe profet pentru această mustrare pronunţată, dar lucrul acesta nu-l putea face,
având în vedere faptul că el însuşi pronunţase osânda. El s-a întors acasă, departe de a fi fericit,
nemulţumit de profet mai degrabă, decât de sine, găsind defecte mai degrabă în căile lui
Dumnezeu decât în propriile lui greşeli. Inima omenească nerenăscută totdeauna caută să-şi
îndreptăţească greşelile; căile omului, în general, sunt drepte în proprii lui ochi.

~ 144 ~
Capitolul 21
Via lui Nabot din Izreel

1 Iată ce s-a întâmplat după aceste evenimente: Nabot din Izreel avea o vie în Izreel,
aproape de palatul lui Ahab, regele Samariei.

O vie. Cetatea lui Izreel se află în Câmpia Esdraelonului, la nord de Muntele Gilboa. Era pe o
sprânceană cu stâncă râpoasă, care cobora în pantă spre nord şi spre est. Deoarece viile în vechime
par să fi fost în partea de est a cetăţii, probabil că palatul lui Ahab se afla de aceeaşi parte (vezi
despre cap. 18:45), oferind o privelişte splendidă spre întreaga vale a Iordanului.
Vezi o hartă a Regatelor Iuda şi Israel în timpul lui Ilie

2 Acesta i-a zis lui Nabot: – Dă-mi mie via ta, ca să-mi slujească drept grădină de
zarzavaturi, căci este aproape de palatul meu. Îţi voi da în schimb o vie mai bună
decât aceasta sau, dacă ţi se pare mai bine, îţi voi plăti în argint cât valorează.

Acesta i-a zis lui Nabot. Această relatare dă pe faţă predispoziţia lacomă, arogantă, egoistă a
împăratului şi cruzimea rece şi calculată a împărătesei.

3 – Să mă ferească DOMNUL să-ţi dau moştenirea părinţilor mei, i-a răspuns Nabot.

Să mă ferească Domnul. Lui Nabot i se părea greşit să se despartă de via sa. Codul levitic
prevedea ca nici o moştenire a copiilor lui Israel să nu treacă de la o seminţie la alta, ci fiecare...
să se ţină lipit de moştenirea seminţiei părinţilor lui (Numeri 34:7-9). Dacă din anumite motive,
proprietatea era vândută, erau reguli speciale stabilite care prevedeau reîntoarcerea periodică la
familiile proprietarilor originali (Levitic 25,13-28). Nabot a crezut că este împotriva scopului
spiritual al legii levitice ca el să transfere moştenirea lui, împăratului.

4 Ahab s-a dus acasă supărat şi mâniat din cauza cuvintelor pe care Nabot din Izreel
i le spusese: „Nu-ţi voi da moştenirea părinţilor mei!” S-a aşezat pe pat, şi-a întors
faţa şi nu a vrut să mănânce nimic.

Supărat şi mâniat. Ahab se întorsese mai înainte acasă trist şi mâniat, după ce aflase că procedeul
lui cu Ben-Hadad n-a fost în acord cu scopul lui Dumnezeu (cap. 20,43). Nefiind în stare să-şi
asigure via de care inima lui se legase, el a mers iarăşi trist şi mâniat acasă. Atitudinea lui era ca
aceea a unui copil răsfăţat şi egoist, care nu se interesează de nimic decât de sine însuşi. Când n-a
putut merge pe calea proprie, el a devenit trist şi mâniat, a refuzat să mănânce şi s-a aruncat pe
patul lui. Se părea că întregul lui regat nu însemna nimic pentru el, atâta timp cât nu poseda via lui
Nabot.

5 Izabela, soţia sa, a venit la el şi l-a întrebat: – De ce eşti supărat şi nu mănânci

nimic?

6 – Pentru că i-am spus lui Nabot din Izreel să-mi dea via lui cu preţ de argint, i-a
răspuns el, sau, dacă vrea, îi voi da altă vie în locul ei. Dar el mi-a răspuns că nu-mi
dă via lui.

~ 145 ~
7 – Aşa îşi exerciţi tu domnia acum peste Israel? i-a spus Izabela, soţia sa. Scoală-te,
mănâncă şi înveseleşte-te! Eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel.

Aşa îşi exerciţi tu domnia acum peste Israel? Cuvintele Izabelei erau pline de amărăciune şi
dispreţ. Poate oare un om, care este stăpânul regatului, să admită că el nu poate procura o mică
porţiune de teren? Este Ahab împăratul care să-şi îngăduie să fie contrazis de un supus sărman
de-al lui? Chestiunea putea fi rezolvată uşor – ea însăşi avea să se ocupe de ea, să-i arate cum se
procedează în astfel cazuri.

8 Ea a scris nişte scrisori în numele lui Ahab, a pus pecetea lui pe ele şi le-a trimis
bătrânilor şi nobililor care locuiau în aceeaşi cetate cu Nabot.

Scrisori. Pentru Ahab era o chestiune fără importanţă cum a făcut rost Izabela de vie, atâta timp
cât aceasta era procurată. El nu a oprit-o să scrie scrisori în numele său, să le pecetluiască cu
pecetea lui, fiind astfel răspunzător în egală măsură cu ea pentru fapta cea laşă.

9 Iată ce a scris în acele scrisori: „Vestiţi un post şi puneţi-l pe Nabot în fruntea

poporului.

Un post. Acesta putea fi pentru a acoperi odioasa crimă, cu haina sfinţeniei religioase şi spre a
lăsa să se înţeleagă că fusese comis vreun păcat tăinuit care, dacă nu era ispăşit, avea să atragă
răzbunarea divină asupra întregii cetăţi. În felul acesta avea să fie pregătită calea pentru falsa
acuzaţie şi moarte a victimei.
Puneţi-l pe Nabot. Nu pentru a fi onorat, ci pentru a fi judecat.

10 Puneţi înaintea lui 2 oameni nelegiuiţi care să mărturisească: «Tu L-ai blestemat
pe Dumnezeu şi l-ai blestemat şi pe rege!» Apoi scoateţi-l afară din cetate şi
omorâţi-l cu pietre.”

Doi oameni. Doi oameni, în conformitate cu prevederile legale (Numeri 35:30;

Deuteronom 17:6).
Nelegiuiţi. (În engleză, fii ai lui Belial.) Fii ai nedreptăţii, nulităţii, ai păcatului, mizerabili,
josnici, de la care te puteai aştepta la orice (vezi Judecători 19:22; 20:13; 1Samuel 1:16; 2:12;
10:27; 25:17, 25; 30:22; 2Samuel 16:7; 20:1 etc.). Era destul de rău să se ştie că, în poporul care
mărturisea că e al lui Dumnezeu, se aflau şi astfel de oameni.

11 Bătrânii şi nobilii care locuiau în cetatea lui Nabot au făcut aşa cum le-a cerut
Izabela în scrisorile pe care le trimisese.

Aşa cum le-a cerut Izabela în scrisorile. Consimţământul dat atât de uşor de aceşti dregători ai
cetăţii de a aduce la îndeplinire acest complot odios este caracteristic celui mai rău despotism care
poate fi găsit în Orient. Cuvântul împăratului era lege. Chiar şi ucideri josnice aveau să fie aduse
la îndeplinire sub pretenţia dreptăţii. Această supunere la care erau aşa de dispuşi bătrânii şi
dregătorii înseamnă o degradare morală a oamenilor.

12 Au vestit un post şi l-au pus pe Nabot în fruntea poporului.

~ 146 ~
13 Cei 2 oameni nelegiuiţi au venit, s-au aşezat înaintea lui şi au mărturisit
împotriva lui în prezenţa poporului: „Nabot L-a blestemat pe Dumnezeu şi l-a
blestemat şi pe rege!” Pe urmă l-au scos afară din cetate şi l-au omorât cu pietre.

L-au omorât cu pietre. Din 2 Regi 9:26, rezultă că a fost ucis cu pietre nu numai Nabot, ci şi fiii
lui. Când Acan a fost omorât, fiii şi fiicele lui au fost ucişi cu pietre, împreună cu el (Iosua 24:25).
Înlăturând pe fiii lui Nabot din cale, nu avea să mai fie nici un moştenitor care să pretindă via. În
felul acesta, crima a devenit îndoit de odioasă.

14 După aceea i-au trimis vorbă Izabelei: „Nabot a fost omorât cu pietre!”

15 Când Izabela a auzit că Nabot fusese omorât cu pietre, i-a zis lui Ahab:„Scoală-te
şi ia în stăpânire via lui Nabot din Izreel, cel care nu a vrut să ţi-o dea cu preţ de
argint, întrucât Nabot nu mai trăieşte, ci a murit.”

Ia în stăpânire. Nabot era mort şi fiii lui, împreună cu el, astfel că acum, toată proprietatea
aparţinea domeniului regal. Neţinând seama de urmări, Ahab a pus de îndată stăpânire pe
proprietate ca fiind a lui.

16 Când Ahab a auzit că Nabot este mort, s-a dus imediat să ia în stăpânire via lui
Nabot din Izreel.

17 DOMNUL i-a vorbit lui Ilie tişbitul astfel:

A vorbit lui Ilie. Izabela a crezut că a aranjat totul perfect, dar ea n-a ţinut seama şi de
Dumnezeu. Domnul din ceruri a văzut tot ce se întâmpla. Teribila crimă a lui Ahab nu putea fi
îngăduit să treacă nemustrată. Ilie a fost trimis de Dumnezeu să prezinte solia Lui. Când Domnul
are o lucrare de făcut, El găseşte pe acei care sunt dispuşi să îndeplinească misiunea pentru El.

18 „Scoală-te şi du-te să-l întâlneşti pe Ahab, regele lui Israel, care domneşte în
Samaria. El este în via lui Nabot, unde s-a dus s-o ia în stăpânire.

Samaria. Nu este vorba de cetate, ci de districtul Samariei, ca şi în cap. 13:32.

19 Spune-i că aşa vorbeşte DOMNUL: «N-ai omorât un om şi n-ai pus stăpânire pe

proprietatea lui?» Spune-i că aşa vorbeşte DOMNUL: «Chiar în locul în care câinii
au lins sângele lui Nabot, vor linge câinii şi sângele tău!»”

N-ai omorât un om? La întâlnirea dintre Ilie şi Ahab nu trebuia să aibă loc preliminarii
politicoase. Profetul merge drept la ţintă, atrăgând atenţia la fapta atroce de brigandaj şi ucidere,
pentru care împăratul lui Israel şi-a dat asentimentul. Lui Ahab nu i se dă nici o ocazie de scuză
sau subterfugiu – odioasa crimă este de îndată cunoscută şi împăratul este arătat a fi ceea ce este în
realitate, un prădător fără ruşine şi un ucigaş care omoară fără milă şi apoi îşi însuşeşte bunurile
victimei sale.
Vor linge câinii şi sângele tău. Sentinţa a fost excepţional de dreaptă. Pentru că ceea ce omul
seamănă, aceea va şi secera. (Galateni 6:7)

~ 147 ~
20 Ahab i-a zis lui Ilie: – M-ai găsit, duşmanule? – Te-am găsit, i-a răspuns el,
pentru că te-ai vândut ca să faci ce este rău înaintea DOMNULUI.
M-ai găsit? Ceea ce a scos aceste cuvinte din gura lui Ahab a fost conştiinţa lui vinovată. Omul
pe care dorea să-l vadă cel mai puţin şi l-a prins în flagrant delict cu nelegiuirea lui. Ilie nu era
vrăjmaşul lui Ahab, ci prietenul lui. Cel mai rău vrăjmaş al lui Ahab era el însuşi, iar Ilie încerca
să-l salveze de el însuşi. Solia lui Dumnezeu, deşi era o solie care condamna, era totuşi amestecată
cu har. Lui Ahab i s-a arătat teribila roadă a seminţei semănate atunci, dar ocazia pentru pocăinţă
n-a fost retrasă.

21 Iată ce zice DOMNUL: „Voi aduce nenorocirea asupra ta, îţi voi distruge urmaşii
şi voi omorî fiecare bărbat care ţi-a mai rămas în Israel, fie sclav, fie liber.
Voi aduce nenorocirea. Vezi cele despre cap. 16:12.

22 Îi voi face familiei tale aşa cum i-am făcut familiei lui Ieroboam, fiul lui Nebat,
şi familiei lui Başa, fiul lui Ahia, pentru că M-ai mâniat şi pentru că l-ai făcut şi pe
Israel să păcătuiască.”
Cum i-am făcut familiei. În nimicirea casei lui Ieroboam, Ahab a avut o pildă care nu putea fi
negată. Acea casă dispăruse. Ea a pierit din cauza nelegiuirii. Ahab mergea pe aceeaşi cale şi avea
să aibă aceeaşi soartă.

23 DOMNUL a vorbit şi despre Izabela astfel: „Câinii o vor mânca pe Izabela lângă
zidul a(Cele mai multe mss TM; puţine mss TM, VUL, Siriacă (vezi şi 2 Regi 9:26):
în ogorul din Izreel) Izreelului!
Câinii. În Orient, câinii sunt gunoierii care mănâncă resturi de orice fel şi, dacă trupul Izabelei
avea să fie aruncat în stradă, curând el avea să fie consumat de câinii din apropiere.

24 Câinii îi vor mânca pe cei ai lui Ahab, care vor muri în cetate, iar păsările cerului
îi vor mânca pe cei care vor muri pe câmp.”
Care vor muri. Soarta care a fost prezisă pentru Izabela, era prezisă şi pentru copiii ei.

25 (N-a mai fost nimeni care să se fi vândut pe sine însuşi ca să facă ce este rău
înaintea DOMNULUI ca Ahab, pe care Izabela, soţia sa, îl stârnea la aceasta.
N-a mai fost nimeni... ca Ahab. Versetele 25 şi 26 sunt o paranteză, prezentând motivele pentru
teribila soartă care s-a abătut asupra casei lui Ahab.
Îl stârnea. Păcatul era un foc care ardea în inima lui Ahab, dar Izabela se îngrijea ca flacăra lui să
fie mereu aţâţată în aşa fel ca el să ardă cu cea mai mare intensitate. Prin influenţa Izabelei, Ahab a
fost convins să adopte închinarea la Baal (cap. 16:31), să îngăduie uciderea profeţilor lui
Dumnezeu (cap. 18:4), să permită ca Ilie să fie exilat (cap. 19:2) şi, în cele din urmă, să ucidă pe
Nabot şi să-i ia ţarina (cap. 21.7,15).

26 El s-a pângărit foarte mult, mergând după idoli, aşa cum făceau amoriţii pe care
DOMNUL îi izgonise dinaintea israeliţilor.)

Cum făceau amoriţii. Cât de extrem de abominabile au fost practicile în legătură cu idolatria din
vechime este înţeles lămurit acum – datorită rezultatelor recentelor cercetări. Viciul şi imoralitatea
existau în formele cele mai josnice; exista cruzime şi vărsare de sânge, închinare la demoni, cu
ritualuri dezgustătoare şi degradante. Din cauza tuturor acestor lucruri, amoriţii şi alte popoare din

~ 148 ~
Canaan au trebuit să fie nimicite de pe faţa pământului. Cu toate acestea, Ahab s-a dedat la
aceleaşi practici abominabile.

27 Când Ahab a auzit aceste cuvinte, şi-a sfâşiat hainele, şi-a pus un sac pe trup şi a
postit. Se culca înfăşurat în acest sac şi mergea încet.

Când Ahab a auzit. Ceea ce Ilie a prezentat cu privire la umblarea împăratului a fost un
rechizitoriu teribil şi cuvintele au căzut ca un pumnal, exact în adâncul inimii lui. Acea inimă nu
era întru totul rea. Ea putea fi mişcată. Ahab se vedea acum pe sine aşa cum era în realitate şi el a
tremurat de teamă, gândindu-se la soarta lui care avea să vină.
Şi-a sfâşiat hainele. Sub severa condamnare a lui Ilie, Ahab s-a plecat în praf şi s-a îmbrăcat cu
sac. Era un lucru ciudat pentru mândrul şi tiranicul împărat să se îmbrace în hainele de jale şi să ia
o atitudine de penitent.

28 Atunci DOMNUL i-a vorbit lui Ilie tişbitul astfel:

29 „Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea,
nu voi aduce nenorocirea peste familia lui în timpul vieţii sale, ci în timpul vieţii
fiului său.”

S-a smerit Ahab. Ahab nu s-a îmbrăcat în sac numai ca să poată fi văzut de oameni, dar văzut de
ei, el era văzut şi de Dumnezeu. O astfel de umblare ar fi putut să aibă o mare influenţă asupra
poporului, dacă împăratul s-ar fi întors la Domnul mai la începutul domniei lui. Ea ar fi putut
aduce o mare redeşteptare care s-ar fi răspândit în întreaga ţară. Probabil că pocăinţa a venit prea
târziu sau se poate că ea a fost insuflată în mare măsură de teamă. Dar, oricum ar fi fost,
Dumnezeu a văzut mustrările de conştiinţă, chiar aşa slabe cum au fost, şi El n-a aplecat o ureche
surdă la remuşcările şi durerea împăratului. Dumnezeu a luat seama la haina de sac şi postul lui
Ahab, după cum a luat seama şi mai târziu, la îmbrăcămintea de sac şi la postul împăratului şi
poporului din Ninive (Iona 3:5-10).
În timpul vieţii sale. Anunţarea judecăţii din partea cerului adesea este condiţionată.Dacă omul se
pocăieşte sincer, Dumnezeu iartă, iar judecata poate fi îndepărtată (Ieremia 18:7,8; Iona 3:4,5,10).
Ahab a avut satisfacţia să afle că judecata prezisă avea să fie cel puţin amânată pentru o vreme.

Comentarii Ellen G. White:

1–29PK 204–207
1 PK 204
2–8PK 205
9–11PK 206
17–21PK 206, 224
22–24PK 207
25 PK 204
25, 26 PK 115
27–29PK 207

~ 149 ~
Capitolul 22
Micaia profeţeşte împotriva lui Ahab

1 Timp de 3 ani, n-a mai fost nici un război între Aram şi Israel.
Trei ani. Acest capitol reia firul istorisirii militare întrerupt prin capitolul 21. Aceştia au fost ani
plini de evenimente în istoria Asiei apusene. Asiria creştea în putere tot mai mult, devenind o
ameninţare hotărâtă pentru ţările din Palestina şi pentru Siria. Se susţine în general că acesta a fost
timpul când, sub impulsul ameninţării asiriene, Israel şi Siria şi-au aplanat diferendele şi s-au unit
într-o coaliţie împotriva Asiriei. Probabil că acestei alianţe i se datorează perioada de 3 ani de pace
între Israel şi Siria. Ştim că Ahab şi Ben-Hadad erau prieteni, cel puţin pentru un timp, pentru că
s-au luptat împreună împotriva lui Salmanasar III, în bătălia de la Qarqar (vezi pag. 59).

2 După 3 ani, Iehoşafat, regele lui Iuda, s-a dus la regele lui Israel.
3 Regele lui Israel le spusese slujitorilor săi: „Ştiţi că cetatea Ramot-Ghilad este a
noastră, iar noi nu facem nimic pentru a o lua înapoi de la regele Aramului!”
Ramot-Ghilad este a noastră. Evident că Ben-Hadad nu retrocedase lui Ahab toate cetăţile lui
Israel, deţinute de el, în acord cu făgăduinţa pe care o făcuse (cap. 20:34) şi Ahab a înţeles că,
dacă era să fie retrocedate lui Israel, ele trebuiau luate prin forţă.

4 El l-a întrebat pe Iehoşafat: – Vrei să mergi cu mine la război împotriva

Ramot-Ghiladului? – Eu şi cu tine vom fi una, poporul meu ca poporul tău şi caii
mei ca ai tăi, i-a răspuns Iehoşafat regelui lui Israel.
Eu şi cu tine vom fi una. Iosafat era deja în alianţă cu Ahab, această alianţă fiind realizată prin
căsătoria fiicei lui Ahab, Atalia, cu Ioram, fiul şi moştenitorul lui Iosafat (2Regi 8:18,27).
Deoarece Ahazia, fiul care a rezultat din această unire, era în vârstă de 22 de ani când s-a urcat pe
tron (2Regi 8:26), alianţa trebuie să fi existat de câtva timp. Faptul că împăraţii care au urmat lui
Iosafat, în Iuda, sunt Ioram şi Ahazia (2Regi 8:16,25) şi faptul că cei 2 fii ai lui Ahab care i-au
urmat la tron s-au numit Ahazia şi Ioram (1Regi 22:40; 2Regi 1:17; 3:1), este încă o indicaţie
despre prietenia existentă pe acea vreme între cele două case regale.
Caii mei. Se pare că, atât Iuda, cât şi Israel aveau o oştire echipată atât cu cavalerie, cât şi cu
care. Iosafat a fost un puternic conducător militar, temut şi respectat de către naţiunile din jur
(2Cronici 17:10-19).

5 Însă Iehoşafat i-a mai zis regelui lui Israel: – Întreabă, te rog, mai întâi Cuvântul
DOMNULUI.
Întreabă. Iosafat, cu evlavia lui caracteristică (1Regi 22:43; comp. cu 2Cronici 17:3–9; 19:3–11;
20:5–32), a sugerat să întrebe pe Domnul înainte de a se întreprinde expediţia şi ca întrebarea să se
facă chiar în ziua aceea.

6 Regele lui Israel i-a adunat pe profeţi, aproape 400 de bărbaţi, şi i-a întrebat: – Să
mă duc la război împotriva Ramot-Ghiladului sau să renunţ? – Du-te, i-au răspuns
ei, pentru că DOMNUL îl va da în mâna regelui!

Profeţi. Probabil că aceştia nu erau proorocii lui Baal, deoarece Ahab, probabil nu l-ar fi insultat
pe Iosafat, care ceruse în mod clar un profet al Domnului (Yahweh), prin chemarea de profeţi
notorii ai zeităţilor păgâne. Ei pretindeau că vorbesc în numele lui Iehova, dar erau profeţi falşi.

~ 150 ~
 Domnul îl va da. Cuvântul ebraic folosit aici pentru Domnul este ‘adonai, nu Yahweh, adică
Iehova. Dacă aceştia ar fi fost profeţi ai lui Baal, ne puteam aştepta ca ei să folosească termenul de
Baal în loc de Domnul. Totuşi, mai târziu aceiaşi profeţi folosesc termenul de Yahweh pentru
dumnezeul lor, după cum se poate vedea în traducerea engleză Domnul (v. 11,12), apărând cu
majusculă (vezi Vol. I, pag. 35).

7 – Nu mai este aici nici un alt profet al DOMNULUI a(Sau: Nu se află aici un profet
al DOMNULUI) ca să-l putem întreba? a întrebat Iehoşafat.
Al Domnului. Termenul folosit aici este Yahweh. Împăratul lui Iuda este vădit nesatisfăcut de
profeţii lui Israel, arătându-se în felul acesta că ei trebuiau să fie puşi într-o categorie cu totul
distinctă de profeţii adevăratului Dumnezeu şi adevăratului Domn, Iehova. Începând însă de aici
înainte, cuvântul Yahweh este folosit atât de adevăratul profet al lui Iehova, cât şi de ceilalţi
pentru Dumnezeul la care ei se închinau ca Domn (v. 8, 11, 12, 14–17, 19, 21, 24).

8 Regele lui Israel i-a răspuns: – Mai este unul, pe nume Micaia, fiul lui Imla, prin
care-L putem întreba pe DOMNUL, dar eu îl urăsc, pentru că nu profeţeşte nimic bun
cu privire la mine, ci numai rău. – Să nu vorbească regele aşa, i-a zis Iehoşafat.
Micaia. Exista un om, după Ahab, prin care era posibil să fie întrebat Yahweh, dar lui Ahab nu-i
plăcea de el. Acest om era un profet adevărat al lui Iehova. Josephus Flavius susţine că Mica a fost
(Antichităţi VIII. 14. 5) cel care profetizase rău pentru Ahab pentru purtarea lui neînţeleaptă faţă
de Ben-Hadad (cap. 20:35-43).
Îl urăsc. Cel rău, de obicei, urăşte pe cel bun. Mica era urât de către Ahab deoarece cuvintele lui
nu corespundeau cu dorinţele păcătoase ale împăratului lui Israel, care dorea să meargă pe propria
lui cale şi profeţi care să proorocească în felul acesta.

9 Atunci regele lui Israel a chemat o căpetenie b(Termenul ebraic este tradus în alte
locuri cu eunuc. Sensul primar al termenului ebraic este acela de căpetenie,
persoană oficială de la curtea regală. Cu timpul apare şi sensul secundar de eunuc,
deoarece eunucii ajung să fie preţuiţi ca slujbaşi la curţile orientale) şi i-a spus: –
Cheamă-l repede pe Micaia, fiul lui Imla!
10 Regele lui Israel şi Iehoşafat, regele lui Iuda, îmbrăcaţi în hainele regale, şedeau
pe câte un tron în aria de treierat de la intrarea porţii Samariei şi toţi profeţii
profeţeau înaintea lor.
De la intrarea porţii. După un banchet ceremonios la care Iosafat şi suita lui au fost ospătaţi
împărăteşte (2Cronici 18:2), cei 2 împăraţi au plecat spre piaţa publică de la poarta cetăţii. Poarta
cetăţii era un loc de mare importanţă. Adesea împăraţii stăteau acolo spre a împărţi dreptatea
(2Samuel 15:2; 19:8; comp. cu Rut 4:1; Psalmul 127:5).

11 Zedechia, fiul lui Chenaana, îşi făcuse nişte coarne de fier şi spunea: „Aşa
vorbeşte DOMNUL: «Cu aceste coarne îi vei străpunge pe aramei până îi vei
nimici!»”
Coarne de fier. Probabil unul pentru Israel şi celălalt pentru Iuda, spre a simboliza puterile prin
care Siria avea să fie bătută. Adesea coarnele sunt folosite în Scriptură pentru a reprezenta putere
învingătoare (Deuteronom 33:17; 1Samuel 2:1) sau naţiuni şi puteri (Daniel 7:7, 8, 24; 8:2–10;
Zaharia 1:18, 19). Profeţii au folosit adesea obiecte simbolice ca metode efective pentru a ilustra
soliile lor (Ieremia 13:1–11; 19:1; 27:2; Ezechiel 4:1–4, 9, 12:3–7; 24:3–12, 15–24).

~ 151 ~
 Aşa vorbeşte Domnul. Este interesant a se observa că Zedechia susţine acum că vorbeşte în
numele lui Iehova. Aceasta însă nu înseamnă că el şi este un profet adevărat al lui Iehova, ci
probabil că el simula pur şi simplu, spre a corespunde cererii lui Iosafat (v. 5).

12 Şi toţi ceilalţi profeţi profeţeau la fel: „Atacă Ramot-Ghiladul şi biruieşte!

DOMNUL îl va da în mâna regelui!”
Toţi ceilalţi profeţi. Proorocii lui Israel dădeau solia pe care împăratul lui Israel dorea să o audă.
Ei nu ştiau, dar o astfel de cale avea să însemne moartea lui. Ei îl încurajau în realitate să meargă
în această misiune nebunească şi dezastruoasă.
Domnul. Ebraicul Yahweh. Acum, profeţii foloseau numele lui Iehova, un nume pe care la
început l-au evitat (vezi cele despre v. 6). Ei erau profeţi falşi şi ei nu vorbeau pentru Iehova, chiar
dacă au îndrăznit să folosească acum numele Lui, în declaraţiile lor amăgitoare.

13 Mesagerul care s-a dus să-l cheme pe Micaia i-a spus acestuia: – Toţi profeţii îi
vestesc de bine regelui. Să fie şi cuvântul tău ca al fiecăruia dintre ei şi să vesteşti de
bine!
Vestesc de bine. Profeţii lui Dumnezeu primesc soliile lor de la Dumnezeu, nu de la oameni.
Domnul este cel care-i conduce şi le spune ce să zică, fie că este sau nu este în acord cu alte
glasuri. Solul care a fost trimis să-l aducă pe Mica avea prea puţină idee despre profeţi, în general,
dacă el a crezut că printr-un astfel de sfat ca acela pe care l-a dat el, putea să influenţeze solia de
adus.
Vesteşti de bine. Bine nu este întotdeauna ceea ce pare a fi bine sau ceea ce oamenii ar dori să
audă. A încuraja pe Ahab să meargă în această misiune dezastruoasă, care avea să aducă moartea
pentru împărat nu era bine nici din punctul de vedere al lui Ahab. Mult mai bun este un adevăr
neplăcut decât a întâmpina cu bucurie un neadevăr.

14 – Viu este DOMNUL că voi vesti doar ceea ce-mi va spune DOMNUL, i-a răspuns
Micaia.
Ce-mi va spune Domnul. Profeţii adevăraţi nu pot fi corupţi sau forţaţi să proorocească lucruri
măgulitoare. Căci nici o proorocie nu a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la
Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt. (2Petru 1:21).

15 Când a ajuns la rege, acesta l-a întrebat: – Micaia, să ne ducem la război

împotriva Ramot-Ghiladului sau să renunţăm? – Du-te şi biruieşte, i-a răspuns el,
căci DOMNUL îl va da în mâna regelui.
Du-te şi biruieşte. Mica îşi face apariţia într-o ironie dramatică, spre a prelua şi a-şi bate joc de
spusele falşilor profeţi. Da, du-te căci vei izbândi – aceasta-i ceea ce ţi-au spus proorocii – şi
Domnul îl va da în mâinile împăratului. Încearcă numai şi vei vedea ce are să se întâmple!. Se
poate auzi dispreţul şi batjocura în glasul lui Mica, în timp ce el redă solia pe care împăratul o
auzise din partea tuturor proorocilor, acea solie pe care el dorea s-o audă.

16 – De câte ori trebuie să te pun să juri că nu-mi vei spune decât adevărul în
Numele DOMNULUI? l-a întrebat regele.

Decât adevărul. Se pare că Ahab şi-a dat seama imediat că profetul a vorbit cu ironie. Ahab
cunoştea destul de bine pe Dumnezeu şi pe oamenii care în mod fals pretindeau că vorbesc în
numele Lui, spre a şti că Mica n-a intenţionat ca vorbele lui să fie luate ca adevărate.

~ 152 ~
17 Atunci el a răspuns: – Am văzut tot Israelul risipit pe munţi ca o turmă de oi care
nu are păstor, iar DOMNUL a zis: „Aceşti oameni nu au stăpân! Să se întoarcă fiecare
în pace acasă!”
Israelul risipit. Acum Mica îşi schimbă felul de a se exprima şi devine profund serios. El prezintă
solia care i-a fost dată de Dumnezeu. Israel avea să fie risipit pe dealuri şi se vor întoarce acasă,
fără împăratul lor.

18 Regele lui Israel i-a zis lui Iehoşafat: – Nu ţi-am spus că nu profeţeşte nimic bun
cu privire la mine, ci numai rău?
Nu ţi-am spus. Da, el spusese (v. 8) şi acum din nou solia lui Mica era din cele cu rezultate rele,
care aveau să vină asupra ambilor împăraţi şi popoare. Când o cale este rea, un adevărat profet n-o
poate descrie decât ca fiind rea. Ceea ce era necesar nu era o schimbare de solie din partea
profetului, ci o schimbare a felului de a fi din partea împăratului.

19 Micaia a mai zis: – Ascultă Cuvântul DOMNULUI! L-am văzut pe DOMNUL

şezând pe tronul Său şi toată oştirea cerurilor am văzut-o stând în picioare lângă El,
la dreapta şi la stânga Lui.
L-am văzut pe Domnul. Aceasta a fost o vedenie uimitoare. Profetului i-a fost îngăduit să vadă
acţiunea şi contraacţiunea, dincolo de preocupările omeneşti. Aceasta reaminteşte de tabloul viu
din Iov 1:6-12.

20 Şi DOMNUL a întrebat: – Cine-l va amăgi pe Ahab ca să se ducă la Ramot-Ghilad

şi să piară acolo? Unul a răspuns într-un fel, altul a răspuns în alt fel.
21 Apoi a venit un duh, s-a înfăţişat înaintea DOMNULUI şi I-a zis: – Eu îl voi amăgi.
– Cum? l-a întrebat DOMNUL.
22 – Voi ieşi, a răspuns el, şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor profeţilor lui.
Şi DOMNUL i-a zis: – Îl vei amăgi şi vei reuşi! Du-te şi fă aşa!
Duh de minciună. În Biblie, adesea Dumnezeu este prezentat ca făcând ceea ce El nu opreşte.
Tabloul întreg este o parabolă. Ahab alesese să fie călăuzit de aceşti profeţi spre ruina lui.

23 Astfel, DOMNUL a pus un duh de minciună în gura tuturor acestor profeţi ai tăi.
DOMNUL a rostit nenorocirea împotriva ta.
24 Atunci Zedechia, fiul lui Chenaana, s-a apropiat, l-a lovit pe Micaia peste obraz
şi i-a zis: – Pe unde a ieşit Duhul DOMNULUI c(Sau: duhul de la DOMNUL) de la
mine ca să-ţi vorbească?
L-a lovit pe Mica. Duhul cel rău totdeauna se descoperă pe sine ca fiind rău. El este aspru, nu
amabil, crud, nu milos. Poporul lui Dumnezeu este sfătuit: Să nu daţi crezare oricărui duh, ci să
cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu. (1Ioan 4:1). După roadele lor îi veţi cunoaşte.
(Matei 7:20) O enumerare a faptelor firii pământeşti şi a roadelor Duhului se află în Galateni 5:19-
23 şi prin acestea poate fi încercată natura duhurilor. Lovind pe Mica peste obraz, Zedechia a
dovedit că duhul din el era rău.

~ 153 ~
25 – Vei vedea în ziua în care vei fugi dintr-o odaie în alta ca să te ascunzi, i-a
răspuns Micaia!
Vei vedea. Mica nu se adresează atât de mult cu privire la cuvintele exacte din întrebarea lui
Zedechia ca fiind punctul principal în discuţie, şi anume, care din ei era adevăratului profet. În
curând, Zedechia va vedea. În situaţia care avea să urmeze după înfrângerea lui Ahab, Zedechia
însuşi va avea de suferit.

26 După aceea, regele lui Israel a zis: – Ia-l pe Micaia, du-l înapoi la Amon,
conducătorul cetăţii, şi la Ioaş, fiul regelui,
27 şi spune-le acestora că aşa vorbeşte regele: „Puneţi-l pe acest om în temniţă şi
hrăniţi-l cu pâinea întristării şi cu apa întristării până mă voi întoarce în pace!”
În teminţă. Prin fapta sa de violenţă faţă de Mica, Ahab se descoperă ce fel de om rău este fel. El
pune în închisoare pe profetul de al cărui sfat dacă ar fi ascultat, şi-ar fi salvat viaţa.
În pace. Ahab doreşte ca Israel să considere că el nu crede pe profet şi că el este sigur că se va
întoarce sănătos. Dar purtarea lui ulterioară (v. 30) arată că probabil avea neîncredere în rezultatul
angajamentului pe care şi l-a luat.

28 Dar Micaia a spus: – Dacă te vei întoarce în pace, înseamnă că nu DOMNUL a

vorbit prin mine. Voi cei prezenţi, ascultaţi cu toţii! a mai adăugat el.
Voi cei prezenţi, ascultaţi cu toţii. Mica acceptă provocarea împăratului şi doreşte ca toate
popoarele să ia seama la ea. Dacă Ahab se întoarce în pace, atunci el admite că Domnul n-a vorbit
prin el şi este un profet fals. Desigur că şi contrariul este adevărat. Dacă împăratul nu se întoarce
în pace, atunci toată naţiunea să ştie că cei 400 de prooroci care au vorbit atât de zgomotos şi de
îndrăzneţ nu sunt altceva decât nişte amăgitori şi că Domnul nu este cu ei. Acesta este un test
cinstit (Deuteronom 18:22).

Moartea lui Ahab

29 Regele lui Israel împreună cu Iehoşafat,regele lui Iuda,s-au dus la Ramot-Ghilad.

S-au dus. Ar fi fost de aşteptat ca Iosafat, care ceruse un profet al Domnului (v. 5) să fi ţinut
seamă de solia profetului şi să refuze să meargă în expediţia despre care Mica prezisese că se va
termina în dezastru. Este adevărat că el s-a angajat prea grăbit într-o făgăduinţă solemnă (v. 4) să
ia parte la război şi evident că el era legat de Ahab printr-o alianţă militară, cu toate acestea el ar fi
putut să-l lămurească pe Ahab că nu poate să meargă împotriva voinţei Domnului. Într-adevăr,
făcând aşa, el putea să-l sfătuiască pe Ahab să nu întreprindă războiul.Prin faptul că era dispus să-l
însoţească pe Ahab, Iosafat îl încuraja pe Ahab să solicite dezastrul. Deoarece a făcut-o, Iosafat a
primit o aspră mustrare de la Domnul, pentru că s-a unit cu această întreprindere (2Cronici 19:2).

30 Regele lui Israel i-a zis lui Iehoşafat: „Eu mă voi deghiza şi voi intra în luptă
îmbrăcat astfel. Tu însă îmbracă-te cu hainele tale regale.” Regele lui Israel s-a
deghizat şi, îmbrăcat astfel, a intrat în luptă.
Mă voi deghiza. Precauţia lui Ahab este caracteristică stării lui de spirit, jumătate de credinţă,
jumătate de necredinţă. În adâncul inimii lui, el ştia că Mica era un prooroc adevărat şi el se temea
că profeţia lui avea să se împlinească. Dar el era gata să facă tot ceea ce putea pentru a abate
împlinirea prezicerii.

~ 154 ~
31 Regele Aramului le poruncise celor treizeci şi două de căpetenii ale carelor sale
astfel: „Să nu vă luptaţi nici cu cei mici, nici cu cei mari, ci numai cu regele lui
Israel!”

Numai cu. Această poruncă venea de la un bărbat a cărui viaţă, Ahab a cruţat-o şi pentru care
faptă Ahab primise mustrarea profetică (cap. 20:42).

32 Când căpeteniile carelor l-au văzut pe Iehoşafat, şi-au zis: „Cu siguranţă acesta
este regele lui Israel!” Şi s-au întors spre el ca să-l atace. Atunci Iehoşafat a strigat
după ajutor;

Iehoşafat a strigat după ajutor. În 2Cronici 18:31 mai sunt adăugate cuvintele: Domnul l-a ajutat
şi Dumnezeu i-a îndepărtat de la el. Probabil că a fost un ţipăt spontan către Dumnezeu, după
ajutor şi către proprii lui ostaşi de a-i veni imediat în ajutor. Ţipătul a fost recunoscut de către
Sirieni ca nevenind de la împăratul lui Israel.

33 dar când căpeteniile carelor şi-au dat seama că nu este el regele lui Israel, l-au
lăsat în pace.

34 După aceea un arcaş a tras cu arcul la întâmplare şi l-a lovit pe regele lui Israel
între armură şi zale. Regele i-a poruncit celui care mâna carul: „Întoarce şi
scoate-mă de pe câmpul de luptă, pentru că am fost rănit!”

La întâmplare. Cele mai mari victorii şi cele mai mari înfrângeri depind uneori de cauze care par
într-adevăr mici. Arcaşul sirian trăgând cu arcul său la întâmplare, a ucis pe împărat şi a câştigat o
bătălie. Este improbabil că bărbatul care a trimis săgeata să fi cunoscut rezultatul tragerii lui.
Uneori tragerile la întâmplare sunt trageri ale destinului. Dar este bine de ştiut că nici o săgeată a
destinului nu poate lovi fără cunoştinţa Aceluia care stăpâneşte peste tot.
Întoarce. Vizitiul putea să întoarcă doar carul, dar el nu putea întoarce sorţii. Ultimul ceas al lui
Ahab sosie şi el ştia că profeţia lui Mica era adevărată.

35 Lupta s-a înteţit în ziua aceea. Regele a rămas în picioare în car, în văzul
arameilor, dar seara a murit. Sângele din rană i-a curs în interiorul carului.

A rămas în picioare.Ahab a făcut o încercare curajoasă de a continua, îngăduindu-şi să i se poarte

de grijă în cazul său, până la capăt.

36 Când a apus soarele, s-a strigat în tabără: „Fiecare să plece în cetatea lui! Fiecare
să plece în ţara lui!”

Fiecare să plece în cetatea lui. Moartea împăratului la apusul soarelui a fost moartea nădejdii lui
Israel în victorie. Prin încăpăţânarea lui, Ahab nu numai că s-a adus pe sine într-un mormânt lipsit
de glorie, ci a adus tragedie şi înfrângere unei naţiuni întregi.

37 Astfel, regele a murit şi a fost dus la Samaria, unde l-au înmormântat.

La Samaria. Începând de pe vremea lui Omri, Samaria a fost locul de înmormântare obişnuit
pentru împăraţii lui Israel (1Regi 16:28; 2Regi 10:35; 13:9; 14:16).

~ 155 ~
38 Când au spălat carul într-un iaz din Samaria, câinii i-au lins sângele, iar
prostituatele s-au scăldat acolo, potrivit cuvântului pe care-l spusese DOMNUL.
Într-un iaz din Samaria. Săpăturile arheologice au dezgropat ceea ce se crede a fi acest iaz. El se
afla într-o curte la aripa nordică a palatului lui Ahab, cu dimensiunile de 10 m x 5 m şi cu o
adâncime de 5 m. Iazul era tăiat în stâncă şi era cimentat cu strat gros de ipsos.
Iar prostituatele s-au scăldat(În engleză, washed his armour.).În mod literal,curvele s-au scăldat.
LXX adaugă în sânge. Sensul este obscur. Se poate că se referă la unele practici necunoscute
astăzi. Parafrazarea lui Iosif Flavius la acest text este: după aceea, curvele au continuat să se spele
în acel iaz (Antichităţi VIII. 15. 6). Traducerea KJV reflectă interpretarea traducerii Siriacă şi
Vulgata.

39 Celelalte fapte ale lui Ahab, tot ce a făcut el, palatul de fildeş pe care le-a
construit şi toate cetăţile pe care le-a zidit, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor
regilor lui Israel”?
Palatul de fildeş. Compară cu casele de fildeş din Psalmul 45:8 şi cu palatele de fildeş din
Amos 3:15. Palatul lui Ahab era numit aşa din cauza bogatelor lui ornamente de fildeş. Această
descriere este pe deplin susţinută de săpăturile arheologice ale palatului lui Ahab, unde au fost
găsite mobile cu încrustări de fildeş. Multe exemple de sculpturi de fildeş au fost găsite în
Palestina şi Siria (vezi pag. 81).
Cetăţile. Nu s-a găsit nici un raport în continuare despre aceste cetăţi. În timpul domniei lui Ahab
a fost o mare prosperitate,

40 Ahab s-a culcat alături de părinţii săi, iar în locul său a domnit fiul său Ahazia.
Ahazia. Este adevărat că Ahazia a început să domnească după moartea lui Ahab, dar amănunte
despre domnia lui nu apar decât în v. 51.

Domnia lui Iehoşafat peste Iuda

41 Iehoşafat, fiul lui Asa, a început să domnească peste Iuda în al patrulea an al

domniei lui Ahab, regele lui Israel.
Iehoşafat. După un raport relativ lung despre domnia lui Ahab (1Regi 16:29 la 22:41), raportul
revine acum la domnia unui împărat al lui Iuda (vezi pag. 145).

42 Iehoşafat avea 35 de ani când a devenit rege şi a domnit la Ierusalim timp de 25

de ani. Mama lui se numea Azuba şi era fiica lui Şilhi.
43 El a umblat în toate căile tatălui său, Asa, şi nu s-a abătut de la ele, făcând ce e
drept înaintea DOMNULUI. Totuşi înălţimile nu au fost îndepărtate, iar poporul mai
aducea încă jertfe şi ardea tămâie pe înălţimi.
În toate căile tatălui său, Asa. În cartea Regilor sunt date puţine amănunte specifice cu privire la
domnia lui Iosafat, întregul raport cuprinzând numai versetele 41 la 50. În cartea Cronicilor,
raportul este mult mai complet (2Cronici 17:1 la 21:1). Principalul lucru accentuat este faptul că el
a fost un împărat bun, umblând în căile tatălui său, Asa. Despre evlavia, în general, a lui Asa, vezi
1Regi 15:11-15; 2Cronici 14:2–5; 15:8–18. Dar se pare că Iosafat a fost un împărat mai bun decât
tatăl său, pentru că nu există raport despre vreo abatere a lui, la vârstă mai înaintată, aşa cum a
făcut Asa (2Cronici 16:2-12).
Nu au fost îndepărtate. Aceasta corespunde cu 2Cronici 20:33. Dar 2Cronici 17:6 afirmă că a
îndepărtat din Iuda, chiar şi înălţimile şi idolii. Probabil că înţelesul este că Iosafat a îndepărtat

~ 156 ~
cele mai abominabile locuri de închinare, precum cele care cuprindeau şi orice copac verde, dar a
îngăduit anumite sanctuare neautorizate să rămână. Sau poate că le-a îndepărtat, dar unele au fost
refăcute mai târziu.

44 De asemenea, Iehoşafat a trăit în pace cu regele lui Israel.

A trăit în pace. În conformitate cu 2Cronici 18:1, Iosafat s-a încuscrit cu Ahab. Adică a intrat
într-o alianţă formală cu el. Alianţa a fost pecetluită prin căsătoria Ataliei, fiica lui Ahab, cu
Ioram, fiul lui Iosafat (2Regi 8:18,26; 2Cronici 21:6).
Ahazia, fiul acestei uniri, a fost probabil numit cu numele fiului şi moştenitorului lui Ahab, iar
următorul fiu al lui Ahab se pare că a fost numit cu numele de Ioram, ginerele lui Ahab şi
moştenitor al tronului lui Iuda (vezi cele despre v. 4). În timpul alianţei care evident că s-a
continuat prin moştenitorii lui Iosafat şi Ahab, membrii caselor regale şi-au făcut vizite unul altuia
(1Regi 22:2; 2Regi 8:29; 2Cronici 18:1, 2), au făcut o singură aliniere a trupelor în luptă
(1Regi 22:4; 2Cronici 18:3; 22:5, 6) şi s-au unit în întreprinderi comune pentru negoţul extern
(2Cronici 20:35,36).

45 Celelalte fapte ale lui Iehoşafat, puterea pe care a arătat-o şi războaiele pe care
le-a purtat, nu sunt scrise oare în „Cartea cronicilor regilor lui Iuda”?

Puterea pe care a arătat-o şi războaiele. Pentru războaiele lui Iosafat, vezi 2Regi 3:9–27;
2Cronici 20:1–27, iar pentru isprăvile lui, vezi 2Cronici 17:12–19; 18:1; 20:29, 30.
Cartea cronicilor. Vezi 1Regi 14:29; 15:7, 23; 2Regi 8:23; etc. Ca adaos, Iehu, fiul lui Hanani, a
scris o biografie a vieţii lui Iosafat (2Cronici 20:34).

46 El i-a nimicit pe bărbaţii care se prostituau d(Bărbaţi care practicau prostituţia în

temple) şi care rămăseseră în ţară de pe vremea tatălui său, Asa.

Bărbaţii care se prostituau. Vezi cele despre capitolele 14:24; 15:12.

47 În acea perioadă, nu era rege în Edom. În locul regelui era un guvernator.

Nu era rege în Edom.Nu s-a mai făcut nici o referire la situaţia din Edom de pe vremea lui
Solomon,când Hadad, întorcându-se acolo din Egipt,a fost un vrăjmaş al lui Solomon (cap. 11:14).
Se pare, totuşi, că Edomul a fost readus la dependenţă, poate că de către Asa sau Iosafat şi era
condus de un delegat sau vicerege, căruia nu-i era îngăduit nici un titlu împărătesc (vezi 2Regi 3:9,
12,26).

48 Iehoşafat a făcut nişte corăbii pentru negoţ e(TM: corăbii de Tarşiş; vezi nota de
la 10:22), care să meargă la Ofir după aur, dar n-au mai plecat, pentru că au fost
sfărâmate la Eţion-Gheber.

La Eţion-Gheber. Eţion-Gheber era portul la mare al lui Solomon (1Regi 9:26; 2Cronici 8:17), în
teritoriul edomit, acum stăpânit de un rege supus. Raportul complet din 2Cronici 20:35-37,
lămureşte că în această întreprindere, Ahazia din Israel era unit cu Iosafat, dar alianţa a fost
denunţată de profetul Eliezer, cu rezultatul că Domnul a nimicit corăbiile la Eţion-Gheber, unde au
fost construite.

~ 157 ~
49 Atunci Ahazia, fiul lui Ahab, i-a zis lui Iehoşafat: „Să meargă slujitorii mei
împreună cu slujitorii tăi cu corăbiile!” Dar Iehoşafat nu a vrut.

Iehoşafat nu a vrut. După judecata divină asupra flotei sale, Iosafat a refuzat să reînnoiască
învoiala de mai înainte cu Ahazia.

50 Iehoşafat s-a culcat alături de părinţii săi şi a fost înmormântat alături de părinţii
săi, în cetatea strămoşului său David, iar în locul lui a domnit fiul său Iehoram.

Fiul său Iehoram. Ioram a început să domnească împreună cu tatăl său, ca şi coregent, înainte de
moartea lui Iosafat, după cum se vede din compararea celor două afirmaţii din 2Regi 1:17 şi
2Regi 3:1.

Domnia lui Ahazia peste Israel

51 Ahazia, fiul lui Ahab, a început să domnească peste Israel în Samaria în al

şaptesprezecelea an al domniei lui Iehoşafat, regele lui Iuda, şi a domnit timp de 2
ani peste Israel.

Doi ani. Doi ani, inclusiv calculând un an real.

52 El a făcut ce este rău înaintea DOMNULUI şi a trăit ca tatăl său, ca mama sa şi ca

Ieroboam, fiul lui Nebat, cel care l-a făcut pe Israel să păcătuiască.

53 El i-a slujit lui Baal f(Vezi nota de la 16:31), i s-a închinat şi l-a provocat astfel
la mânie pe DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, aşa cum făcuse şi tatăl său.

I-a slujit lui Baal. În această perioadă scurtă, influenţa mamei lui Ahazia, Izabela, s-a manifestat
din nou. Aici se încheie prima carte a Regilor. Chestiunile rămase din domnia lui Ahazia sunt
raportate în primul capitol din a doua carte a Regilor.

Comentarii Ellen G. White:

1–53PK 190–196, 207

8 PK 195
16, 17 PK 196
22 TM 409
29, 36 PK 196
43 PK 190
46 PK 191
50 PK 212
51–535T 191
52, 53 PK 207

~ 158 ~