Predica de pe Munte a Mîntuitorului Iisus Hristos

Bibliografie:
1. Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române București
2. Dicţionar biblic Editura Cartea Creştină” Oradea (DB)
3. Pr. Prof. Dr. I. Constantinescu, Studiul Noului Testament, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti 1992 (SNT)
4. Sfîntul Ioan Gură de Aur, Scrieri Partea a Treia, Omilii la Matei, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, volumul 23
( PSB,v23)
5. Mica Biblie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2004 (MB)

I. Începutul propovăduirii Domnului Iisus Hristos

După ispitirea şi întemniţarea Sf. Ioan Botezătorul de către Irod-Antipa, Mîntuitorul revine în galileea şi îşi
începe activitatea Sa publică, propovăduind despre „împărăţia cerurilori”, care se dobândeşte prin pocăinţă.
Cuvintele Sale au fost grăite ucenicilor, dar s-au scir pentru toţi cei de mai târziu. Când vorbea se uita la ucenicii
Săi , dar nu Îşi mărginea spusele Slae la ei, ci întindea fericirile Sale la toţi oamenii. (SNT, 44)

II. Predica de pe Munte

Predica de pe munte este titlul care se dă în mod obişnuit învăţăturilor lui Iisus , scrise în Mat. 5-7. Dacă
numele poate fi folosit sau nu pentru unele pasaje oarecum pararele din Luca(6:20-49) depinde de felul în care
interpretează fiecare relaţia literară dintre cele două Evanghelii. Porţiunea din Luca este deseori numită Predica
din câmpie, întrucât se spune că locul de unde a fost rostită era „un podiş”(Luca 6,17) nu „un munte”(Mat. 5,1).
Este însă posibil ca fiecare din cele două precizări să se refere la acelaşi loc. Predica mai degrabă este o prezentare
scurtă a celor care vor intra în Împărăţie şi o descriere a calităţii vieţii morale care se aşteaptă din partea lor. În
acest sens, predica conţine „esenţa creştinismului”. (DB, 1052)

III. Alcătuire
În trecut, s-a dconsiderat că Predica de pe munte a constituit un singur discurs pe care Iisus l-a rostit cu o
anumită ocazie. Cu siguranţă că, după felul în care este prezentată Evanghelia după Matei, lucrurile par să stea
întocmai. Ucenicii au stat jos, Iisus a luat cuvântul şi i-a învăţat. Mulţi teologi sunt de părere că Predica de pe
munte este o compilare a mai multor cuvântări pe care le-a ţinut Domnul Hristos.
Argumentele sunt urmatoarele:
1. Este prea mult material conţinut aici pentru o singură predică.
2. Numărul mare de teme prezentate (descrierea fericirilor Împărăţiei, sfat cu privire la
divorţ, sfaturi cu privire la îngrijorare) nu este deloc compatibil cu unitatea tematică a
unui discurs.
3. Trecerea bruscă la anumite teme se observă foarte clar.
4. În Luca apar 34 de versete din această predică,dar şi pasaje răspândite pe tot parcursul
Evangheliei.
5. Este un lucrur caracteristic lui Matei să adune material ce conţine învăţături, să-l
compileze sub anumite titluri şi să-l introducă în naraţiunea vieţii lui Iisus. (DB , 1052)

IV. Împrejurările
Atât Matei cât şi Luca plasează predica aceasta în primul an al misiunii publice a lui Iisus. Matei puţin mai
devreme decât Luca, acesta din urmă plasând-o imediat după alegerea Celor Doisprezece Apostoli. Întrucît această
predică se încadrează în perioada lucrarii lui Iisus în Galileea, este normal să presupunem că predica a avut loc la
poalele unor dealuri care înconjoară câmpia de Nord. Întrucât Iisus după aceea a intrat în Caperanum( Mat. 8, 5),
probabil că acest munte era în apropierea Capernaumului. ( DB, 1053-1054)
V. Predica de pe munte în Evanghelia după Matei-Cuprinsul Predicii
Partea cea mai importantă a Evangheliei după Matei referitoare la învăţătura Domnului Hristos se cuprinde
în Predica de pe Munte (cap. V-VII). Pericopele pe care le conţine n-au fost rostite în acelaşi timp, ci în diferite
ocazii. Evanghelistul le-a grupat în această cuvântare, după legăturile lor de conţinut, potrivit metodei sale de
lucru.

Predica de pe munte cuprinde o introducere , care indică nouă căi sau mijloace de desăvârşire religioasă-
morală, numite „fericiri”. Fiecare din ele încep cu o virtute, care dacă este realizată în viaţa noastră, vremelnică,
aduce răsplătire veşnică.

Primele trei fericiri se referă la viaţa noastră individuală, la preocuparea de noi înşine, iar celelalte şase la
raporturile noastre cu semenii. În fericirile recomandate de Mîntuirorul se pune accent pe o serie de dispoziţii
interioare, ca : mila, cuurăţia inimii, înfrânarea, dreptatrea, iubirea şi jertfelnicia. Prin ele se poate dobândii
Împărăţia cerurilor. (STN, 45)

VI. Tâlcuirea fericirilor

Dintr-o dorinţă puternică a inimii fiecăruia, tot omul aleargă după fericire. Dar, ademeniţi fiind de lucruri
înşelătoare, căutăm fericirea tocmai acolo unde nu o găsim: în avuţii, în plăceri trecătoare, în deşertăciuni , în
lauda oamenilor.

Domnul Hristos, care a venit în lume să ne scoată din atâtea greşeli şi rele, ne-a adus însă învăţătura că
fericirea nu stă în lucrurile schimbătoare ale pământului, şi ne-a arătat care este temelia trainică , nesupusă
stricăciunii pământeşti, pe care omul îşi poate întemeia fericirea.

1. „Fericiţi cei săraci cu duhul că acelora este împărăţia cerurilor”.

Cu aceasta Mîntuitorul spune că omul este mereu pornit spre mândrie şi îngâmfare. Cei săraci cu duhul
sunt cei smeriţi şi cu inima zdrobită. Aici sufletul şi inima zdrobită sunt numite „duh”. Pentru că sunt mulţi oameni
smeriţi, dar nu de buna lor voie, Hristos îi lasă la o parte pe aceştia şi fericeşte pe cei ce de bună voie se smeresc.
Aşadar pentru că mândria este unul dintre cele mai mari păcate, leacul acestei boli este smerenia, ea fiind
temelia puternică a vieţii creştine. De aceea şi Hristos cu ea Îşi începe predica, smulgând din sufletul ascultătorilor
mândria.

2. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

După rânduiala lui Dumnezeu, binele trebuie să fie răsplătit, iar răul pedepsit, cel bun va fi fericit, iar cel
rău chinuit. Lumea însă umple de suferinţă pe cel bun şi drept şi lasă în trai bun pe cel rau şi nedrept. În această
fericire, Hristos nu a vorbit de cei ce plâng pentru fel fe fel de pricini, ci de cei ce plâng pentru păcatele lor. Sf.
Pavel zice: „Întristarea după lucrurile lumii aduce moarte, dar întristarea după Dumnezeu lucrează pocăinţa spre
mântuire, fără părere de rău.” Hristos fericeşte pe cei întristaţi după Dumnezeu şi nu vorbeşte de cei întristaţi
puţin , ci de cei întristaţi puternic, de aceea spune : „cei ce plâng”. Cei care plâng, îşi plâng păcatele , iar acestora
le este îndestulător că au dobândit iertare şi dezvinovăţie.

3. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moştenii pământul”.

De un om blând şi bun te apropii cu plăcere şi te simţi bine în preajma lui, pe când de un om posac şi aspru
nu te poţi apropia. În această fericire este vorba de o răsplată materială. Hristos ne îndeamnă deci nu numai cu
bunătăţile viitoare, ci şi cu cele de aici, pentru că suntem lipsiţi de cele pământeşti şi umblăm după acestea înaintea
celor viitoare.De aceea omul bun moşteneşte pământul , adică este mulţumit şi aici pe pământ şi va fi fericit şi în
viaţa viitoare.

4. „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”.

Hristos a dat legi cu privire la milostenie şi pentru că milostenia nu trebuia făcută cu averi adunate din răpiri sau
din lăcomie, de aceea fericeşte pe cei care se străduiesc să facă dreptate.Nu trebue să cautăm dreptatea din
mântuială, ci cu toată dorinţa inimii noastre.
 5. „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor miluii”.

Milostenia a fost totdeauna preţuită şi în Legea Veche şi în Legea Noua a Mîntuitorului Hristos. Ea e proba
dragostei dintre om şi om . Domnul vorbeşte aici nu numai de cei ce fac milostenii cu bani, ci şi de cei care fac
milostenii cu faptele lor. S-ar părea ca răsplata aceasta nu este decît întoarcerea milosteniei făcute, dar nu este aşa
pentru că răsplata este mai mare decât fapta. Cei ce miluiesc sunt miluiţi de Dumnezeu, dar mila lui Dumnezeu nu
este egala cu mila oamenilor , ci mult mai mare.

6. „Fericiţi cei curaţi cu inima , că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Inimă curată are omul când în inima lui se află numai gânduri bune, care îndreaptă şi înveselesc clipele
vieţii noastre şi ale altora. Omul cu inima curata vede pe Dumnezeu. Asta înseamnă că omul din inima căruia
lipsesc patimile şi pornirile cele rele mult mai uşor înţelege porunca lui Dumnezeu. Pentru că sunt mulţi oameni
care sunt milostivi, nu răpesc, nu sunt lacomi, dar în schimb trăiesc în desfrâu, de aceea Domnul în această fericire
arată că nu este dea ajuns numai milostenia, ci mai e nevoie şi de curăţenia sufletească.

7. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceeia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

În această fericire Domnul nu intterzice numai dezbinarea şi ura unora faţa de alţii, ci cere să împăcăm pe
ce învrăjbiţi. Fiul lui Dumnezeu pentru aceasta a venit pe pământ, să unească pe cei despărţiţi şi să împace pe cei
certaţi. Pacea este legea pusă de Dumnezeu.

8. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilro”.

În lumea aceasta se găsesc oameni vrednici şi sfinţi , care îşi înţeleg chemarea lor, trăiesc cinstit şi arată
altora cum trebuie să trăiască şi ei. Dar iată că cei mai mulţi nu suferă să le spui că fac rele, chiar atunci când le fac,
şi nu vor să le tulburi plăcerile. De aceea ei prigonesc pe cei ce le arată drumul cel bun şi îi umple de suferinţă în
această viaţă.

9. „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,
minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastra multă, este în ceruri!”

Fericirea aceasta este o prelungire a celei de mai înainte. Mîntuitorul ne arată mai amănunţit că roata lumii
şi a vieţii, nu este în mâna oamenilor ca să nesupărăm pentru ocările şi necazurile pe care ei le vor arunca asupra
noastră.

Dar ca să nu socoteşti că este fericit orice om ocărât, Hristos pune două condiţii fericirii: una să fie ocărât
pentru hristoss, a doua, să fie ocărât pe nedrept. Dacă ocara nu îndeplineşte aceste confiţii, cel ocărât nu numai că
nu este fericit, ci şi ticălos.

Toate fericirile au ca răsplată Împărăţia cerurilor. Nu trebuie să ne aşteptăm la o răsplată materială pentru
că răsplata materiala piere odată cu viaţa aceasta. ( PSB v.23, 173-181; MB , 444-447)