Sunteți pe pagina 1din 5

Ministerul Educației Naționale

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Secția: Teologie Pastorală

Lucrare de seminar

Tâlcuiri la Filocalie-Sfântul Isihie cuvânt despre trezvie-Arhimandrit Emilianos


Simonopetritul
Formare duhovnicească

Coordonator:
Șușman Dragoș Student:
Bloj Georgian
Alba Iulia
2018
Tâlcuiri la Filocalie-Sfântul Isihie cuvânt despre trezvie-Arhimandrit Emilianos
Simonopetritul

Despre Îndrăzneală:
Despre îndrăzneală Arhimandritul Emilianos Simonopetritul ne spune că, aceasta
înseamnă spunerea adevărului adică: „ceea ce am în inima mea, să spun așa cum înțeleg”
acționând asa cum simțim, având tăria de a mărturisii, pentru că așa si Domnul a vorbit cu
îndrăzneală. (p. 200)
Îndrăzneala cea bună este mărturisirea, aceasta o cerem mereu de la Dumnezeu în
cuprinsul Sfintei Liturghii, cerând ca Dumnezeu „să ne învrednicească cu îndrăznire a-L chema
pe Dumnezeul cel ceresc”, a avea curaj să-L mărturisim pe Hristos cu sinceritate,
demonstrându-ne curajul înaintea Lui, neavând frică și groază de El, ci îndrăznire, curaj. (p. 201)
O altă temă deszbătută în aceste tâlcuiri este:
Pierderea timpului cu discuțiile:
Atunci când flecărim, pierdem timpul neîncetat cu discuții de tot felul, chiar și de ar fi
lucrări nepăcătoase, noi prin pierderea timpului ne către desăvârșita uitare a războiului celui
dinăuntru, acesta cere atenție, chibzuială și tăcere. Discutând neîncetat, încet încet de depărtezi
de arta războiului lăuntric deoarece prin unele discuții ne la locul lor ajungi ca mintea ta să
zboare în fel și fel de situații, care te fac să îți pierzi orice putință de a umbla duhovnicește și nu
mai poți merge către desăvârșire. Sfântul ne descrie arta războiului duhovnicesc, subliniind
vătămarea care vine din discuții, toți anii se vor scurge în zadar simțind amărăciunea omului
neîmplinit, procetând astfel ne conducem pașii la nimicirea puterilor noastre sufletești. (p. 203)
Purtarea monahului este diferită de cea a omului, pentru că monahul lucrându-și,
modelându-și starea duhovnicească nu ar trebui să aibă timp de discuții de tot felul, pe când omul
lumesc prin socializare se integrează în societate, aceasta este menirea lui de a vorbi cu ceilalți
într-o anumită limită.(p.204)

Despre atitudinea care trebuie să o avem față de trup:


Trupul nostru trebuie sa slujească nu doar nevoile trupești ci el trebuie sa le îndeplinească
mai cu seama cele sufletești, pentru că zice părintele emilianos: „Trupul nostru este organ al
Duhului Sfânt”.(p. 205)
Pe cât putem trebuie să ne restrângem trebuințele trupului ca acesta să nu aiba pretenții,
pentru că, cu cât mănânci mai mult, cu cât slujești trupul mai mult cu atât acesta devine mai rău.
(p.206)
Toate au legătură cu viața ta, cu caracterul tău, cu cuvintele pe care le spui celorlalți
Analizându-te pe tine, sufletul tău, duhul tău rugăciunea ta... vei pune în rânduiala ființa ta
psihosomatică.(p.207)
Cum ne obișnuim trupul așa va și vrea să trăiască. Trupul nostru este limba noastră, ochii
noștri, urechile noastre, poftele noastre, amărăciunile noastre, pe toate acestea le numim
simptome psihice ele fiind fizice,pentru că ele provin din ștrangularea sufletului de exemplu un
om care plânge sau un om care este beat. Însă prin aceste lucruri Domnul te ajută să îți revii, prin
boli prin singurătate prin toate lucrurile Dumnezeu are grijă de om, pentru că El are pentru
fiecare un mod diferit de a acționa asupra fiecăruia. (p.208)
Când suntem duhovnicești duhul influențează și trupul și acesta este pus în slujba
duhului. Dar când se întâmplă inversduhul slujește trupul, și atunci sufletul nostru sa schimbat.
(p.209)
Despre păcat:
Dacă omul care răspândește lumină, Îl bea și-L mănâncă pe Dumnezeu, cine păcătuiește
pierde orice simț al împărtățirii dumnezeiești. Mintea celui care păcătuiește nimicește, le distruge
și le dărâmă pe toate nemailăsând ceva viu în existența sa. (p.213)
Când păcătuiește omul, îți pierde bucuria și dreptatea, iar când păcătuiește mintea,
aceasta rămâne nemâncată, însetată, netrebnică, nemișcată. Dacă lași pe cineva fără măncare și
apă, nu va mai putea vorbi, își va pierde puterile, nu va mai fi bun de nimic. Tot așa păcătuind,
mintea se vlăguiește, își pierde toate puterile sale.(p.214)
În nevoința trezviei, e nevoie de două lucruri. Mai întâi, să nu cădem în decepție, iar în al
doilea rând, fiindca diavolul nr războiește în fiecare clipă, e nevoie ca atenția inimii și trezvia și
împotrivirea și rugăciunea să nu înceteze niciodată.(p.218-219)
Rugăciunea minții, a inimii, este săvârșită de Însuși Sfântul Duh, Care lovește corzile
existenței noastre și produce propriile suspine negrăite. Un ajutor mai bun decât rugăciunea lui
Iisus nu vei găsi în toată viața ta, fiindcă rugăciunea este chemarea și folosirea numelui lui Iisus,
Care îți dă energia, lucrarea Lui.(p.219)
Așa cum cineva apasă butonul mașinii și ies lucruri frumoase, fără ca el să cunoască
funcționarea mașinăriei, așa și Hristos fără ca tu să înțelegi cum, le face pe toate.(220)
Numele lui Iisus ne înveselește, pe de-o parte, când îl strigă inimile noastre, pe de altă
parte când îl chemăm dulce, pașnic, liniștit și des. Doamne, Iisuse Hristoase este strigătul nostru,
chemarea noastră, patima noastră, și grăirea noastră, care ne face să fim ca pământul gras și bine
roditor.(222)
Încercarea este experiența care o dobândim prin făptuire și ne face viața mai ușoară.
Încercarea este o înaintare în viață, o pregătire a inimii.(p.226)
Odihna sunt trăirile duhovnicești, bucuria inimii, simțul lăuntric și mărturia că mă iubește
Dumnezeu, că-L am pe Dumnezeu.(227)
Dumnezeu se poartă cu noi îndemnându-ne să urcăm din treaptă în treaptă, pentru că noi
suntem saci de neumplut, nemulțumiți, cerem mereu pe cele înalte, avem pretenții exagerate de
la noi înșine.(229)
Sufletul nostru se aseamănă cu un copilaș nevinovat care, când vede un iluzionist, un
jongler, îndată se bucură, este atras. Toate câte le face iluzionistul sunt jonglerii și înșelăciune,
dar copilul, fiind fără răutate și viclenie, nu are discernământ. Socotind aceste lucruri ca pe ceva
măreț și important, cugetul și inima îi sunt robite, și se ia după iluzionist ca să vadăcâte o să-i
arate acesta.(p.232)
Sufletul nostru, aleargă spre rău, la gândul viclean și îndemnător spre păcat ca și cum ar fi
unul bun, și ne dă exemplu: un om se apropie cu intenție vrăjmață de puii porumbiței, dar ea nu-i
știe intenția și nu-și ia măsurile potrivite. Dușmanul aruncă atunci puțină mâncare puișorilor, și
ei, fiindcă știu că oamenii îi iubesc, se apropie să mănânce. Atunci omul acela, deoarece vine ca
un viclean și nu ca un prieten, îi înșfacă, fără ca porumbița să-i mai poată scăpa, și așa cade
singură în ispită. La fel ca și porumbița pățește și sufletul nostru, vicleanul își aruncă imaginația,
iar tu îl urmărești, astfel ești răpit împreună cu el și uiți de tot ce e în jurul tău, astfel gândul cel
viclean se amestecă cu gândul tău.(p.233)
Nălucirea demonică e ca o picătură, ca o fântână deschisă către care gândul nostru este
atras în mod liber. Dialogul dintre gândul năucit și al meu propriu se duce potrivit cu ceea ce a
cultivat inima mea. Dacă am cultivat indignare, răzbunare, durere, întristare strâmtorare etc.
acestea se preschimbă îndată într-o mare putere, care în colaborare cu hăul nălucirii celui viclean,
otrăvesc întregul suflet. Vrăjmașul seamănă cu omul din Evanghelie, care s-a dus dintr0odată
noaptea, a semănat țarina și a plecat. (p.234)
Sfântul ne înfățișează în mod analitic dezvoltarea păcatului. La început, discut cu gândul
cel viclean, deoareceîn mine se află propria mea poftă, vlăstarul odrăslit din sufletul meu. Acum
se arată și propriul meu vlăstar și când intră gândul viclean, dacă nu mă port cu bărbăție, îndată
voi consimți și voi păcătui în cugetare.(237)
Când mintea se îndeletnicește neîncetat cu trezvia, atunci se obișnuiește cu războiul și iși
dă seama de la început de momeală. Așa cum mulți simt fumul de țigară de departe, la fel se
întâmplă și cu mintea, și atunci omul dobândește libertate.(p.240)
Fiindcă cel viclean este netrupesc, poate folosi pe de o parte, oameni și lucruri ca să ne
înșele dar el însuși, in mod direct, numai prin năluciri și gânduri poate să ne înșele sufletele.
(p.245)