Steven Runciman, Teocraţia bizantină (Byzantine Theocracy), Cambridge

University Press, 1977.

Steven Runciman a fost un reputat istoric britanic, specializat în studiul istoriei

Imperiului Bizantin şi autor a numeroase texte pe acest subiect, poate cel mai cunoscută fiind
Istoria Cruciadelor (3 volume).
Lucrarea de faţă are la bază o serie de prelegeri susţinute în 1973 la Institutul Weil,
Cincinatti, dezvoltate în cele 6 capitole, fiecare având titlu sugestiv şi ca temă centrală
problematica reportului dintre Stat şi Biserică în Bizanţ. Surprinde o privire de ansamblu asupra
relaţiei dintre cele două instituţii , aşa cum se prezintă aceasta din momentul în care creştinismul
devine legal şi până la căderea “Noii Rome”. De-a lungul acestei perioade, principiul subzistent a
fost acelaşi, indiferent de variaţia problemelor: împăratul era vicarul lui Dumnezeu pe pământ, şi
drept consecinţă avea ultimul cuvânt în tot ce privea Biserica.
Imperiul denumit convenţional “Bizantin” se vedea pe sine ca unul universal, care ar fi
trebuit să cuprindă toată populaţia pământului, membrii toţii ai adevăratei credinţe creştine. Aşa
cum omul era făcut după asemănarea lui Dumnezeu, regatul mundan era făcut după imaginea
celui ceresc. Iar aşa cum cum Dumnezeu conducea în Rai, un împărat, imaginea Sa, trebuie să
conducă pe pământ şi să îndeplinească poruncile sale.
Runciman îşi începe lucrarea cu o analiză a acestui principiu, apoi ne arată în ce măsură
acesta s-a putut aplica în soluţionarea problemelor ivite în cadrul Bisericii. Astfel trece în revistă
marile controverse ce au afectat instituţia respectivă şi rolul Statului în cadrul acestora: arianism,
monofizitism, iconoclasm, problema moralităţii, a relaţiilor dintre Biserica Bizantină şi cea
Romană. Autorul include şi un capitol privitor la călugări şi rolul lor în politica imperiului.
Acesta se leagă de restul cărţii, subliniind opoziţia pe care au manifestat-o aceştia faţă de
autoritatea imperială asupra Bisericii, cu toate că viziunea unora din liderii lor, conform căreia
împăratul nu avea nici un rol în problemele ecleziastice, nu a avut câştig de cauză. În fapt
naraţiunea lui Runciman urmăreşte o linie cronologică, aducând în discuţie majoritatea
împăraţilor bizantini, de la Constantin I până la Constantin XI, şi subliniind aportul fiecăruia în
contextul relaţiei stat – biserică.
 Bizantinii au crezut că e datoria şi privilegiul lor de a conserva marile culturi ale
trecutului, greacă şi romană, ale căror urmaşi erau impregnaţi cu spiritul creştin, pentru ca
civilizaţia însăşi să poată dura într-o lume întunecată şi nesigură. Conştiinţa lor religioasă era
sinceră şi intensă. Erau conştienţi de eternitate şi că divinul este dincolo de înţelegerea umană,
putând fi interpretat doar prin simboluri. Imperiul terestru era efemer. Putea fi justificat doar prin
punerea în legătură cu Regatul Ceresc. “Regatul Ceresc era nevăzuta şi nemuritoarea Idee”(p.
162). Regatul terestru nu putea fi mai mult decât o vagă reflexie a primului pe pământ, un simbol
tangibil dar trecător, care să fie o pregătire pentru eternitate. Pentru a-şi îndeplini rolul, trebuia să
fie dreaptă şi armonioasă, condusă de credinţă. A reprezentat o tentativă autentică de a crea un
stat creştin care să fie în armonie cu cerul.
Originile acestei concepţii erau păgâne. Porneşte de la “lumea ideilor” formulată de
Platon în Republica. A fost transmisă de exegeţi ai acestuia, precum Plotin, Philo sau Origene.
Combinată cu tradiţia monarhică elenistică orientală şi pragmatismul autorităţii împăratului
roman, a format bazele pe care Eusebiu din Cesareea şi-a construit teoria sa despre guvernământ.
Imperiul Bizantin era Imperiul Roman. Constantin i-a conferit un nou aspect mutându-i
capitala în Răsărit şi convertindu-l la creştinism. Încă de la început se găseşte implicat în
disputele lor. Se implică în problemele de doctrină, în controversa legată de arianism. Astfel
convoacă Sinodul de la Niceea (325), unde îşi impune punctul de vedere, introducând termenul
de homo-ousios, “de aceeaşi esenţă”, în descrierea relaţiei lui Dumnezeu Fiul cu Dumnezeu
Tatăl. Episcopii nu au fost încântaţi, dar intimidaţi de prezenţa împăratului, au acceptat acest
termen.
Constantin a urmărit să aducă unitate în interiorul Bisericii. S-a autonumit “episcop al
celor din afara Bisericii”. Nu se pronunţa asupra problemelor teologice, dar sugera soluţia.
Credea cu toată convingerea că este datoria lui de împărat să aibă grijă ca biserica la care se
convertit să fie unită şi puternică.
Runciman consideră că Eusebiu din Cezareea, panegiristul şi biograful lui Constantin, are
meritul de a da naştere concepţiei asupra rolului împăratului ce va dăinui pe întreaga durată a
existenţei Bizanţului. Acesta consideră că triumful istoriei a venit atunci când împăratul a
îmbrăţişat mesajul creştin. Era acum regele înţelept, imitând pe Dumnezeu, şi conducând un
tărâm ce acum putea deveni imitaţia Raiului. Regele nu întruchipa divinitatea pe pământ, ci era
vicarul Său terestru, numit de Dumnezeu şi aflându-se sub inspiraţie divină. Trebuie înconjurat

2
cu reverenţă şi glorificat pentru meritul de copie mundană a Sa; el va “guverna în acord cu
modelul divin, găsind forţă în concordanţa cu regatul lui Dumnezeu”(p.18). Această ideologie a
conferit Bizanţului un sens al unităţii, respectului şi scopului divin.
Conciliul de la Niceea nu a pus capăt arianismului; creştinismul era înca divizat la
moartea lui Constantin, menţinându-se astfel şi în perioada următoare. Theodosius era determinat
să stabilească unitatea credinţei. Printr-un decret dat la Salonic în 380, ordona tuturor creştinilor
să urmeze doctrina stabilită jumătate de secol mai devreme. În mai 381, la Constantinopol, este
convocat un al doilea Conciliu ecumenic; confirmă crezul de la Niceea şi anatemizează pe cei
care nu se subscriu.Împăratul aprobă canoane şi promulgă legi împotriva celor care resping
doctrina. Sub influenţa Sfântului Ambrozie, Theodosius interzice păgânismul.
Odată cu ascensiunea oraşului, episcopia Constantinopolului este ridicată în rand egal cu
cele de la Roma, Alexandria şi Antiohia. În secolul următor marii ierarhi au primit numele de
Patriarhi, dar episcopul Romei a preferat să se autodenumească Papă, iar cel al Alexandriei, Papă
şi Patriarh. Episcopia Ierusalimului a fost ridicată la gradul de Patriarhie din cauza simbolismului
său, decât a importanţei materiale.
În 398, Arcadius asigură numirea în eparhia Constantinopolului a Sfântului Ioan
Hrisostomul, supranumit “Gură de Aur”. Acesta intră în conflict cu împărăteasa, Eudoxia; critică
curtea pe temeiuri morale şi este exilat în 404. Nu atacă împăratul, ci soţia sa, dar indirect şi pe
acesta; a stabilit rolul Patriarhului de la Constantinopol ca fiind cel de paznic al conştiinţei
Imperiului. În chestiunile de morală, împăratul trebuie să asculte de preoţime.
În contextul controversei nestorianiste, împăratul Theodosius II şi-a dovedit limitele,
fiind incapabil să controleze situaţia; succesorul său la tron, Marcian, căsătorit cu sora
predecesorului său, Pulcheria, convoacă în 451 un Sinod la Niceea, mutat apoi la Calcedon. Se
decide asupra dublei naturi christice, “fără confuzie, nici schimbare, fără împărţire, nici
separare”(p.40), fiecare natură păstrând particularităţile ei, ambele într-o singură persoană. Tot
atunci episcopia Constantinopolului primişte privilegii egale cu cele ale Romei. Împăratul a avut
grijă să sublinieze că decizia a aparţinut episcopilor; împărăteasa însăşi participă la unele din
sesiuni; Pulcheria este şi prima femeie care participă la un Conciliu ecumenic.; oficialii lor au
ghidat cu fermitate votul. Formula propusă în 451 nu a adus însă pacea; mulţi episcopi din Siria
şi Egipt, ca şi armeni, au rămas monofiziţi.

3
 Timp de un an, 476-477, Basiliskos a uzurpat tronul de la Zenon; acesta adoptă
monofizismul, lansează o circulară şi denunţă Sinodul de la Calcedon. Dincolo de caracterul
eretic al circularei, Biserica a fost şocată de faptul că un împărat se pronunţă asupra teologiei,
fără a consulta Sinodul.
Zenon a încercat să împace monofiziţii, care dominau Siria şi Egiptul. În 481 emite sub
formă de scrisoară către Biserica din Egipt, un document numit henoticon (unificatorul), în care
declară că deciziile de la Niceea şi Constantinopol sunt suficient şi anatemiza pe oricine ar fi
predicat o doctrină diferită. Cu toate că nu erau condamnate în mod direct deciziile de la
Calcedon, nu mai era neaparat nevoie să fie acceptate.
Opinia publică de la Constantinopol era alarmată, iar Roma furioasă: din nou un împărat
se pronunţa asupra doctrinei. Papa Felix III îi cere împăratului să se subordoneze preoţilor în
materie de dogmă şi îl excomunică pe Acacius, Patriarhul de Constantinopol, că ar fi inspirat
Henoticonul; a menţinut o pace precare în Răsărit pentru 30 de ani, cu preţul schismei cu Roma;
opinia vestică a devenit mai potrivnică poziţiei divine a împăratului.
La încoronarea lui Anastasius I, numit succesor a lui Zenon de către văduva acestuia,
Ariadna, Patriarhul Euphemius, care era suspicios cu privire la noul împărat, îi refuză
încoronarea fără declaraţie scrisă privind credinţa sa Ortodoxă. Anastasius semnează
documentul, fără a realiza că dă naştere unui precedent periculos.
Împăratul Iustinian încheie schisma cu Roma, renunţând la Henoticon şi recunoscând un
anumit primat al Bisericii italice. El dorea să restabilească autoritatea imperială în Vest, având
nevoie de bunăvoinţa Romei. Domnia sa este văzută ca apogeul dominaţiei imperiale asupra
Bisericii. Iustinian trasează distincţia între imperium şi sacerdotium, afirmând prioritatea celei
din urmă, iar armonia dintre ele este esenţială pentru bunăstarea lumii. Imperium-ul va susţine
deciziile şi autoritatea preoţimii; dar această separaţie nu l-a “scutit” de la a legifera şi în
domeniul teologic; iar atitudinea sa faţă de ierarhi a fost cel puţin autoritară.
Urmaşii lui Iustinian au moştenit şi problemele sale; monofiziţii erau numeroşi în Est şi
era imperativă pacificarea lor. Împăratul Mauricius se arată tolerant faţă de aceştia. Pentru a
simplifica politica bisericească, oferă Patriarhului de Constantinopol autoritate asupra
Răsăritului, similară cu cea pe care Papa o avea în Occident. Astfel l-a încurajat pe Patriarhul
Ioan IV Postitorul să-şi ia titlul de “Ecumenic”, pe care Constantinopolul îl are până astăzi.

4
 Problema monofizită a fost tranşată de invazia arabă, începută în Siria şi Palestina în 634,
Ierusalim 637, Antiohia 639, iar în 641 doar Alexandria mai era în picioare, pentru câteva luni.
Spre deosebire de perşi, arabii erau înrudiţi cu populaţia locală, iar Islamul, credinţa predicată de
Mohamed, mai aproape de a lor decât ortodoxia calcedoneană; astfel un număr mare al
populaţiei s-a convertit. Rezistenţă au întâlnit abia în Asia Mică.
Pierderea Siriei şi Egiptului au lăsat Patriarhia de la Constantinopol singura de sub
guvernare creştină; astfel că cele din Antiohia, Alexandria şi Ierusalim au fost umbrite de cea din
capitală. Împăratul avea acum doar un Patriarh în teritoriul său, iar opoziţia religioasă din Bizanţ
putea face apel doar la Papă, care nu a fost niciodată populară la Constantinopol.
Leon III Isauricul, pe lângă reorganizarea administrativă în theme şi codul de legi Ecloga,
a urmărit introducerea de reforme teologice şi ecleziastice. Patriarhul are cea mai înaltă poziţie
după cea a împăratului. Ei doi sunt părţile conducătoare ale corpului politic, al cărui bunăstare
depinde de lucrul lor în armonie. Dar împăratul, cu recomandarea Patriarhului, poate da forţă
legii. El este autoritatea decizională ultimă, atât în religios, cât şi în civil. Este încă vicarul lui
Dumnezeu pe pământ.
Până în jurul anului 725, Leon III este câştigat de ideea iconoclastă. În 726 predică şi
cuvântează pentru scoaterea imaginilor, iar în 727 ordonă distrugerea icoanei lui Hristos de
deasupra porţii palatului; acest lucru a provocat revolte. Leon se baza pe armată, care provenea
în majoritate din zone unde prevala o anumită austeritate în practica religioasă.
Atât Patriarhul, cât şi Papa Grigore II refuză să-i susţină punctul. În 730 convoacă o
silentio, adunare a înalţilor funcţionari ai imperiului, la palat, oamenii săi. Elaborează un
document prin care interzice cultul icoanelor şi prezenţa lor în biserică. Patriarhul Germanus
refuză să subscrie şi se retrage din funcţie. Numeşte un nou Patriarh, Anastasius, care aderă la
doctrina împăratului. Leon III moare în 740, iar ultimii 10 ani din viaţă îi dedică distrugerii
icoanelor din Constantinopol şi slăbirea exansiunii în provincii.
Fiul lui Leon, Constantin V Copronimul decide ca iconoclasmul să fie legitimat de un
Conciliu General al Bisericii. Iconoclaştii au considerat acest Sinod ecumenic, dar neparticiparea
atât a Papei, cât şi Patriarhilor din Est, nu-i putea conferi această caracteristică. Au fost prezenţi
peste 320 de episcopi; patriarhul Anastasius murise, iar Conciliul a fost prezidat de Teodor,
Mitropolitul Efesului. Horos-ul, inspirat de suveran, consfinţea că “sfântul Împărat a fost inspirat
de Duhul Sfânt să distrugă noua idolatrie, pe care Satan a creat-o”(p.73). Icoanele au fost

5
considerate eretice. După ce şi-a asigurat susţinerea Bisericii şi a numit un nou Patriarh,
Constantin II, împăratul a emis un edict prin care ereticii erau consideraţi rebeli împotriva
statului.
Iconolatria se menţine însă; chiar şi în Constantinopol, unde opoziţia are susţinerea
mănăstirilor. Putea controla episcopi, însă nu călugări şi stareţi. Călugării au devenit liderii
poporului. De aceea Constantin V lansează persecuţii aprigi la adresa acestora. Împăratul moare
în 775; iconodulii fuseseră intimidaţi, dar nu eliminaţi.
Restaurarea cultului icoanelor s-a făcut în timpul împărătesei Irina.Astfel în 787 a fost
convocat un Conciliu la Niceea. A fost prezidat de Patriarhul Tarasius, iar împărăteasa şi fiul ei
au semnat Actele Conciliului cu cerneală de culoarea purpurei. S-a trasat o distincţie între
adorare, latreia, care putea fi acordată doar lui Dumnezeu, şi venerare, proskynesis, care putea fi
acordată imaginilor lui Hristos şi sfinţilor, venerarea trecând spre original. Cei care distrugeau
sau interziceau icoanele urmau a fi excomunicaţi. Atât delegaţii romani, cât şi răsăriteni au
semnat actul; aşadar Sinodul putea fi calificat drept ecumenic, însă papalitatea nu a îmbrăţişat
canoanele sale, datorită dezacordului curţii carolingiene.
Tetragamia, problema celei de-a patra căsătorii, a creat cea mai puternică criză dintre
împărat şi Patriarh în Bizanţul de mijloc. Căsătoria ţinea de competenţa tribunalelor civile, deşi
era necesară binecuvântarea Bisericii. O a treia căsătorie se permitea cu o dezlegare specială, dar
era cu totul interzisă o a patra.
Leon VI fusese căsătorit de tânăr cu Teofano, care murise în 897. Se căsătoreşte cu
amanta sa de culoare, Zoe; moare şi aceasta în 899, lăsându-i o fiică, Ana. În 900 primeşte
dezlegarea la o a treia soţie, care moare în 901, după naşterea unui fiu, ce a trăit câteva zile. Fiica
sa moare curând. Leon decide să-şi ia o amantă oficială, Zoe Carbopsina. În 903 sau 904 îi
dăruieşte o fiică ce moare de tânără, iar în 905 un fiu, Constantin, supranumit Porfirogenetul,
fiind născut în camera de purpură, rezervată naşterilor imperiale; este considerat însă bastard.
Patriarhul este de acord să-l boteze, cu condiţia alungării amantei; însă pentru a-l legitima,
trebuia să fie căsătorit cu acea femeie. Căsătoria are loc în 906, dar fără acordul Patriarhului, iar
Zoe a fost încoronată împărăteasă. Leon cere şi obţine acordul papalităţii şi patriarhilor
răsăriteni, pentru a-l destitui pe Nicolae Misticul. S-a apropiat apoi de partida monahală şi l-a
numit patriarh pe Euthimius, care oferă acestuia dezlegarea pentru a patra căsătorie. După

6
moartea lui Leon şi a fratelui său Alexandru, regenţa este asigurată de Nicolae, ale cărui acţiuni
din această perioadă îl fac să devină nepopular.
Ioan Tzimiskes, prin numirea călugărului Vasile (I) în funcţia de patriarh, reduce
autaritatea instituţiei respective, subliniind primatul funcţiei imperiale. Pentru următorii 70 de ani
nici un patriarh nu a îndrăznit să provoace autoritatea împăratului.
Împăratul Vasile II a lăsat vacant postul de patriarh pentru aproape 5 ani, după moartea
lui Nicolae II, pentru că acesta a încercat să câştige concesii fiscale în perioada războiului civil.
Înainte să moară, a numit, în 1025, patriarh pe Alexios, stareţ de Studion, care s-a dovedit a fi
prieten al dinastiei. A susţinut-o pe Zoe, când fiul său adoptiv, Mihail V a încercat în 1043 să o
exileze. Când acesta a murit, al treilea soţ a lui Zoe, Constantin IX Monomahul l-a numit patriarh
pe Mihail Cerularie, cel care a declanşat Schisma din 1054, sfidându-l pe împărat.
Această ruptură între Roma şi Bizanţ s-a permanentizat. În ciuda unor încercări de
refacere a unităţii creştine, nu s-a ajuns la concretizare. Abia în 1452, când armatele sultanului se
pregăteau pentru un ultim asalt asupra capitalei creştine, Constantin XI, a reuşit în final să aibă
unirea proclamată formal în Sfânta Sofia, de un cardinal care a adus trupe pentru a încuraja
cetăţenii disperaţi. Chiar dacaă nimeni nu a pus la îndoială autoritatea împăratului, credincioşii
au început să evite Sfânta Sofia şi alte biserici în care slujea clerul unionist. În ultima seară de
asediu, când se ştia că a doua zi urma momentul fatidic, cei care ştiau, s-au alăturat împăratului
pentru o ultimă liturghie la Sfânta Sofia. Pe 29 mai 1453, imperiul creştin, regatul lui Dumnezeu
pe pământ, şi-a întâlnit irevocabilul sfârşit.
Teoria eusebiană s-a menţinut până la sfârşit, cu diferite variaţii, dar esenţial nealterată.
Bizantinii credeau că păcatele le-au adus declinul şi căderea. Imperiul a durat 11 secole, la sfârşit
împăratul ajungând să guverneze asupra a puţin mai mult de un oraş-stat decăzut. Păcatul a
triumfat, iar Dumnezeu pedepsea Imperiul terestru pentru eşecul în a urma exemplul divin.
Totuşi până la final împăratul a rămas în ochii bizantinilor vicarul lui Dumnezeu, conducătorul
sacru al oamenilor pe pământ.