UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

IAȘi

FACULTATEA DE TEOLOGIE „DUMITRU STĂNILOAE”

CRUCIADA A IV-A
Lucrare de Seminar

Profesor
Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian-Lucian Dinu

Studenți:
Chirilă Lucian-Ioan
Gheorghiasa Stelian
 CRUCIADA A IV-A

Într-o Europă frământată de fărâmiţare şi răzmeriţe feudale, Biserica Catolică

reprezenta o oază de prosperitate şi bogăţie. Donaţiile seniorilor laici şi ale oamenilor
simpli, zeciuiala, simonia, comerţul cu indulgenţe, venerarea moaştelor şi chiar camăta
obişnuită au îmbogăţit nespus Vaticanul. Pentru a opri dispersarea uriaşelor sale avuţii,
papii de la Roma introduc celibatul chiar şi pentru preoţime1. Cruciadele au devenit şi ele
pentru Vatican un foarte important izvor de venituri. Cavalerii, plecând să lupte pentru
eliberarea Sfântului Mormânt, aveau nevoie de mari sume de bani pentru propriul
echipament şi pentru cel al slugilor şi armurierilor săi. Unica instituţie care dispunea de
mijloace suficiente pentru lansarea unor campanii de asemenea anvergură, era Biserica
Catolică, la a cărei iniţiativă ele s-au şi început.2
În anul 1198, mare pontific al Romei a devenit Inocenţiu III – unul dintre cei mai
energici şi deştepţi papi pe care i-a avut vreodată Vaticanul, el izbutitind să supună
scaunului papal întreg Apusul. Pentru a-şi imortaliza pontificatul, Inocenţiu III avea
nevoie nu numai de recunoaşterea autorităţii Vaticanului în Europa, ci, după cum
devenise o „modă”, şi de o cruciadă reuşită în Pământul Sfânt.
Primele cruciade care au avut loc în secolele XI-XII, deşi, până la urmă, au eşuat,
cuceririle lor fiind modeste şi efemere, au dus, totuşi, la contactul lumii catolice cu
civilizaţia Orientului, Europenii au întâlnit în Levant (Cilicia, Antiohia, Siria, Palestina şi
Egiptul din acea epocă) o înaltă cultură materială şi spirituală. Revenind acasă, cavalerii
au adus cu ei gustul pentru frumos, setea de lux şi de confort. Toate acestea au dat un
impuls colosal dezvoltării meşteşugăritului, comerţului şi, implicit – oraşelor, în calitate
de centre comerciale şi meşteşugăreşti3. Oraşele, însă, nu mai doreau să se mulţumească
cu înjositoarea situaţie de servi senioriali şi îşi dobândesc independenţa prin
răscumpărare sau prin luptă armată. Ele formează republici comerciale (Veneţia, Genova,
Parma etc.), comune (precum cele din Franţa şi Castilia) sau uniuni orăşeneşti (Liga

1
Henry Charles Lea, History of Sacerdotal Celibacy in the Christian Church, Kessinger Publishing,
Whitefish MT, 2001, p. 34 sqq.
2
Anna Comnena, Alexiada, traducere de Marina Marinescu, vol. I-II, Bucureşti, 1977, p. 223.
3
Steven Runciman, Vecerniile siciliene ..., p. 436.
Hanseatică şi cea Şvabă din Germania). Noile formaţiuni vor face o concurenţă serioasă
marilor seniori şi chiar monarhilor.
Egiptul va deveni ţinta iniţial declarată a Cruciadei a IV-a, intrată în istorie cu
denumirea de „cruciadă împotriva creştinilor”4
Marea Schismă, survenită în anul 1054 nu a venit decît să „oficializeze” o stare de
lucruri deja demult prezentă în lumea creştină.
Aceasta era atmosfera în care au început pregătirile pentru ce-a de-a IV cruciadă
care a înlăturat definitiv speranţele unei posibile reconcilieri în lumea creştină. Epopeea a
început în anul 1199 într-un castel din Champagne, unde contele local Thibault şi-a
invitat vecinii la un turnir cavaleresc, după cum erau obiceiurile timpului. În timpul
ospăţului, un predicator peregrin - Foulques de Neuilly - a captat atenţia seniorilor
prezenţi prin înflăcăratele sale predici ce chemau lumea creştină la o nouă cruciadă. 5
Exaltaţi de discurs, cavalerii s-au adresat către papa de la Roma,Inocenţiu III, pentru
binecuvântare. Acesta nu avea nici un an de când se înscăunase la Vatican şi abia aştepta
o ocazie potrivită pentru a-şi marca pontificatul prin ceva deosebit. De aceea
binecuvântarea papală nu s-a lăsat mult aşteptată. Privitor la situaţia din Palestina a fost
consultat patriarhul Ierusalimului – Aymar. Acesta a descris în culori sumbre situaţia de
la faţa locului. În anul 1200 conducătorii cruciaţilor au cerut concursul Veneţiei care
urma să asigure cu transport maritim „Oastea Crucii”.6
Dogele Enrico Dandolo s-a folosit imediat de ocazia ivită şi a cerut cruciaţilor un
preţ exagerat de mare – circa 85.000 mărci de argint (aprox. 20 de tone). Era târziu de a
mai da înapoi şi liderii cruciadei au căzut de acord cu aceste condiţii înrobitoare, deşi,
habar nu aveau de unde ar putea procura aceşti bani. Spre deosebire de cruciadele
precedente, ce-a de-a IV-a nu a fost condusă de vreun monarh care să-şi impună
autoritatea asupra cavalerilor nedisciplinaţi.7
În primăvara anului 1202, „cavalerii crucii” s-au adunat pe insula Lido situată în
laguna veneţiană, aşteptând îmbarcarea. Enrico Dandolo, folosindu-se de situaţia
exasperată a acestora, a hotărât să-şi rezolve cu ajutorul lor propriile probleme. În acest
4
Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, traducere Marian Tiu, Ed. Proiect, Bucureşti, 2007, pp. 189.
5
Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, (trad. rom.), Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1974, p. 295.
6
Ducas, Istoria turco-bizantină, ed. critică şi note de V. Grecu, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.
316.
7
Maria Georgescu, Incursiune în cultura bizantină, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2004, p. 211.
moment s-a văzut clar că interesele egoist-materialiste au prevalat definitiv asupra celor
idealist-confesionale. Conducătorii cruciadei, acum sub comanda piemontezului Boniface
de Montferrat, acceptă târgul propus de veneţieni: achitarea datoriei prin cucerirea de
către creştini a Zarei, cheia comerţului adriatic de pe coasta Dalmaţiei. Numai şefii sunt
la curent cu această înţelegere; cavalerii mai mărunţi sunt convinşi ca pleacă spre Ţara
Sfântă. De altfel, ajunşi în noiembrie 1202 în faţa Zarei, unii din aceştia, cum e Simon de
Montfort, refuză să lupte. Innocenţiu III îi excomunică, pentru o perioadă de timp, şi pe
veneţieni şi pe cruciaţi8.
În anul 1195, în Bizanț, Alexios III Anghelos îl detronează şi-l orbeşte pe Isaac II.
Şase ani mai târziu, fiul acestuia din urmă, Alexios, reuşeşte să scape şi să facă prin
Europa un turneu de propagandă. El găseşte o ureche binevoitoare la soţul surorii sale
Irina, regele romanilor, Filip de Suabia, interesat să şubrezească poziţia rivalului său
răsăritean. Lângă Zara au apărut și solii lui Filip Svabul împreună cu cumnatul acestuia –
Alexios, prinţul moştenitor al tronului bizantin, fugit din temniţa uzurpatorului.9 Datorită
influenţei regale, cruciaţii acceptă propunerile îmbietoare ale lui Alexios. Cu atât mai
mult cu cât comanditarul veneţian, reprezentat în această expediţie de cea mai înaltă
autoritate a sa, un bătrân energic, dogele Enrico Dandolo, le găseşte foarte interesante.10
Tânărul prinţ lipsit de experienţă le-a promis cruciaţilor pentru restabilirea la tron a
împăratului legitim, uriaşa sumă de 200.000 mărci de argint (ceea ce depăşea de 6 ori
venitul anual al Imperiului redus la graniţele de atunci), asigurarea flotei şi armatei
cruciate cu provizii pe un an de zile, concursul militar bizantin la eliberarea Pământului
Sfânt şi unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică, sub egida Vaticanului. O parte din
cruciaţi au refuzat să renunţe la scopul iniţial propus şi au luat calea spre Palestina.
Majoritatea, însă, s-au lăsat atraşi de perspectivele unei îmbogăţiri sigure şi au luat cursul
spre Constantinopol. Potolind ezitările celor care voiau, mai presus de orice, să lupte
contra musulmanilor, cruciaţii ajung totuşi în faţa Constantinopolului, la 23 iunie 1203,
iar la 17 iulie pătrund în oraş, unde îi reînscăunează pe Isaac şi pe fiul său Alexios IV. 11
Agenţii bizantini au reacţionat cu un profesionalism exemplar şi au anunţat din timp

8
Charles Diehl, Istoria Imperiului bizantin, Craiova, 1999, p. 315.
9
Nicolae Iorga, Sinteza bizantină, texte alese şi prefaţate de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti,
1972, p. 222.
10
Charles Diehl, Istoria Imperiului bizantin, p. 317
11
Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Editura Meronia, Bucureşti, 2004, p. 99.
despre iminentul pericol care păştea megapolisul răsăritean. Însă uzurpatorul Alexios III
n-a întreprins nimic pentru a pregăti oraşul în vederea respingerii invaziei, deşi, cu forţele
pe care le avea la dispoziţie, putea lesne să o facă. El era sigur că ameninţarea cruciată
era un bluf şi a subapreciat hotărârea „francilor” (denumire dată tuturor „occidentalilor”
de către bizantini şi arabi) de a ataca cu asemenea forţe mici inexpugnabila metropolă de
pe malurile Helespontului. Atunci când şi-a înţeles greşeala era deja prea târziu.
Uzurpatorul s-a dovedit a fi şi un laş ordinar. Chiar nepregătit şi luat pe neaşteptate, el
dispunea de o armată de patru ori mai mare decât cea a latinilor, dar s-a retras de pe
câmpul de luptă fără a îndrăzni să-i înfrunte şi-a lăsat capitala în voia sorţii (fără a uita
însă să ia cu el vistieria statului). Bătrânul Isaac Angelos a fost reinstalat pe tron şi şi-a
luat fiul ca asociat la domnie cu numele de Alexios al IV-lea, care reuşeşte să-i scoată pe
cruciaţi din capitală şi începe să le verse sumele promise însă nu este în stare să plătească
decât o parte din contribuţia promisă iniţial. Pentru aceasta el a fost nevoit să recurgă la
sechestrarea din lăcaşurile sfinte a obiectelor de preţ, ceea ce a stârnit indignarea
generală. Dar şi mai fatală s-a dovedit înjosirea publică la care a fost supusă Biserica
Ortodoxă
Dar nici Murzufles care s-a proclamat împărat cu numele de Alexios al V-lea nu va
fi în stare mult timp să reziste în faţa francilor. Asaltul cruciaților vineri 9 aprilie dă greş,
însă acest eşec face să renască scrupulele acelora care acceptaseră să-l ajute pe împăratul
creştin să-şi recapete tronul, dar care acum şovăiau să ruineze un oraş creştin.
La 12 aprilie 1204, într-o zi de luni, după patru zile de asalt, cruciaţii intră în
Constantinopol. Orice rezistenţă încetează a doua zi. În mijlocul unui incendiu care
distruge mai mult de jumătate din clădiri, armata victorioasă se porneşte pe un jaf şi nişte
atrocităţi incredibil de brutale.
Cuceritorii s-au dedat la abuzuri, fărădelegi, blasfemii şi cazne care s-ar putea
compara doar cele comise de vandalii lui Genseric, din anul 456, când aceştia au cucerit
Roma. N-au fost cruţate nici sfintele lăcaşe. Podoabele de aur şi argint, pânzele şi
draperiile brodate cu nestemate şi metale preţioase din biserici erau împărţite între
cuceritori. Relicvele creştine şi sfintele moaşte, în care era atât de bogat
Constantinopolul, au fost literalmente rupte în bucăţi de către „cucernicii” cavaleri şi
prelaţii catolici care i-au însoţit. Astfel, au fost jefuite printre miile de relicve şi asemenea
unicate ca „Năframa Veronicăi” cu care s-a şters Mântuitorul pe faţă în drumul său spre
Golgota şi pe care a rămas chipul Său nefăcut cu mîna omului. Această relicvă se
păstrează astăzi la Toledo în Spania. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu renumitul „Giulgiu
de la Torino” în care a fost înfăşurat Trupul lui Iisus înainte de a fi pus în mormânt şi pe
care s-a păstrat imaginea „fotografică” a Trupului. El a fost răpit şi dus în Franţa ca apoi
să ajungă în catedrala din Torino în Italia.12 Nu a fost „trecută cu vederea” de către
cruciaţi nici catedrala Sfintei Sofia, jefuită şi ea în modul cel mai barbar. Au fost prădate
până şi cavourile imperiale. Osemintele marelui Iustinian au fost dezgropate şi ele pentru
a fi despuiate de podoabele şi hainele preţioase în care era îmbrăcat trupul acestuia.
Cronicarii occidentali se arată însă discreţi în privinţa actelor de violenţă comise.
Astfel, vechiul mareşal al provinciei Champagne şi viitor mareşal al Romaniei,
Villehardouin, spune: „Atunci i-aţi fi putut vedea pe cruciaţi cum îi ucideau pe greci. Au
fost acolo atâţia morţi şi răniţi, fără sfârşit şi fără măsură.”13 Autorii bizantini, ca
Mazarites, completează această discreţie. Dar şi unii şi ceilalţi sunt de acord asupra
proporţiilor jafului. Astfel, Villehardouin scrie: „Marchizul Boniface de Montferrat a
călărit de-a lungul ţărmului drept spre Bouchelion [Bucoleon]... Cât despre comorile
aflătoare în acest palat, cuvintele nu ajung să le poată descrie: căci erau atâtea bogăţii,
fără sfârşit şi fără măsură [...] [Palatul] Blacherne a fost [predat] lui Henri, fratele
contelui Balduin de Flandra [...]. Şi aici se găsea o avere uriaşă [...]. Ceilalţi, răspândiţi
prin oraş, au strâns şi ei multa pradă, şi era atâta, că nimeni n-ar putea-o socoti.... De
când e lumea lume, atâta pradă dintr-un oraş nu s-a capturat niciodată.”14 Istoricul
bizantin Nicetas Choniates confirmă: „Bandiţii care s-au făcut stăpâni pe
Constantinopol, nesătui de aur, ca toate popoarele barbare, s-au dedat la excese de jaf şi
de urgie nemaiauzite. Au deschis mormintele împăraţilor, care împodobeau sanctuarul
marelui templu [biserica Sfinţii Apostoli], au furat de acolo toate bogăţiile, perlele,
pietrele preţioase. Au batjocorit trupul împăratului Justinian. Se poate spune că aceşti
cuceritori feroci nu i-au iertat nici pe vii, nici pe morţi; l-au insultat pe Dumnezeu, i-au
batjocorit pe slujitorii săi; au sfâşiat în bucăţi minunatul văl al marelui templu, ţesut din
aur şi argint curat, preţuit la mai multe milioane de mine, şi cu mult mai frumos decât cel

13
Robert de Clari, Cucerirea Constantinopolului p. 260
14
Ibidem, p. 262
pe care îl vedeţi azi.”15
Jaful capătă o altă dimensiune, „sacră”, am putea spune. Într-adevăr,
Constantinopolul e încărcat de relicve, de care occidentalii sunt atât de avizi. Enrico
Dandolo n-a adus de acolo doar leii care împodobesc azi piaţa San Marco, ci şi o bucată
din Sfânta Cruce, puţin sânge de-al lui Hristos, un braţ al Sfântului Gheorghe, o bucăţică
din capul Sfântului Ioan Botezătorul. Robert din Clari se plânge că marii seniori nu au
lăsat aproape nimic celor mai mărunţi, aşa ca el; dar şi el aduce la mănăstirea din Corbia
o bucată din Sfânta Cruce, ceva sânge de-al lui Hristos, o bucată din veşmântul purtat de
Hristos pe Cruce, o bucată din cununa de spini, din burete, şi încă alte patruzeci şi cinci
de diverse relicve. Nici ecleziaştii nu rămân mai prejos: Gunther de Pairis, dintr-o
mănăstire alsaciană, ni-l înfăţişează pe abatele său, Martin, într-o biserică din
Constantinopol: „Când a văzut [lădiţa cu relicve], abatele s-a repezit lacom la ea,
vârându-şi amândouă mâinile adânc, apoi, ridicându-şi poalele, le-a umplut cu pradă.
Preotul care îl însoţea a făcut tot aşa şi el.”16 Jaful odată terminat, cavalerii cruciaţi şi
comanditarii lor veneţienii îşi împart între ei teritoriul bizantin. Cei care juraseră odată să
elibereze Ierusalimul din mâinile necredincioşilor se instalează acum pe pământul creştin:
cruciada s-a terminat. Şi totuşi, ea începuse sub semnul credinţei. Cruciaţii au hotărât să
aleagă un nou împărat şi printre candidaţi se numărau bătrânul doge veneţian Enrico
Dandolo şi contele Balduin de Flandra. Veneţienii, însă, au hotărât să se „mulţumească”
cu supremaţia pe mare. Ei au preluat controlul asupra punctelor-cheie în Arhipelag şi de-a
lungul coastelor maritime ale noului imperiu latin creat pe ruinele celui bizantin. De
asemenea, conform înţelegerii de la Lido, lor le-a revenit a treia parte din bogatele trofee
de război şi plata integrală pentru serviciile navale de transport prestate cruciaţilor.17
Extraordinara violenţă a cruciaţilor la Constantinopol se explică, în parte, printr-o
prea lungă aşteptare după episodul de la Zara până la cucerirea oraşului în iulie 1203. Dar
ea lăsa să transpară şi o profundă duşmănie acumulată de-a lungul a mulţi ani.
Diferendele religioase, invocate pentru a înfierbânta mulţimile, sunt de fapt un pretext şi
o scuză: o dovedeşte clar atitudinea lui Innocenţiu III, care îi învinuieşte pe veneţieni că
au deturnat cruciada. Conştiinţa apartenenţei la aceeaşi comunitate religioasă mai trăia

15
Geoffroy de Villehardouin, Cucerirea Constantinopolului, traducere şi note de Tatiana Ana Fluieraru, ed.
îngrijită şi prefaţată de Ovidiu Pecican, Cluj- Napoca, 2002., p. 115.
16
Robert de Clari, Cucerirea Constantinopolului, p. 85.
17
Charles Diehl, Istoria Imperiului bizantin, Craiova, 1999, p. 326.
încă, iar separarea Orient-Occident este mai degrabă o consecinţă decât o cauză a
evenimentelor din 1204. 18 Cruciadele precedente au făcut să se nască în latini o puternică
neîncredere: Bizanţul refuză să ia parte la o cruciadă de al cărei ideal se simte cu totul
străin; dar încearcă să profite de ea şi, la nevoie, nu ezită să se alieze cu Saladin în 1183,
apoi şi în 1189, cu ocazia celei de a Treia Cruciade. Occidentalii, instalaţi în număr din ce
în ce mai mare la Constantinopol, oraş a cărui poziţie comercială o exploatează, au avut
de suportat mai multe asalturi care trădau ura Bizanţului contra acestor barbari şi făceau
să ia naştere în latini teama şi neîncrederea: confiscarea bunurilor veneţiene în 1171,
masacrele din 1182. Cu toate acestea, bogăţia în obiecte de preţ şi în relicve a
Constantinopolului exercita o adevărată fascinaţie asupra occidentalilor, şi imediat se
naşte în ei o nestăpânită dorinţă de a concretiza acest miraj.
Din punct de vedere militar, cucerirea Constantinopolului reprezenta o frumoasă
ispravă. Numai că în Occident n-a prea avut cine ştie ce răsunet. Cruciaţii au trebuit să
înceapă chiar prin a se justifica, ceea ce a încercat şi Villehardouin în cronica sa.
Cea de a Patra Cruciadă marchează şi o ruptură în conceptul general al cruciadei, chiar
dacă predicatorii şi cei pe care i-au pus la început pe drumuri n-au dorit-o, începând cu
anul 1202, cruciaţii mai plecau încă, dar nu spre Palestina, ci spre Egipt; şi la fel s-a
întâmplat şi cu cruciadele următoare. În faţa unor considerente geopolitice, elanul religios
al şefilor dispare. Mai cu seamă, atacând oraşele creştine, şi chiar pe cel mai mare dintre
ele, cruciada încetează să mai fie un război religios contra musulmanilor din Ţara Sfântă
sau din Spania: ea devine pe faţă o operaţiune economico-politică.
Urmarea cea mai evidentă a acestei cruciade este, până la urmă, ruptura definitivă a
unităţii creştine. Pe planul acesta, efemerul patriarhat latin creat la Constantinopol nu mai
ajută la nimic; tentativele spectaculoase de unificare (conciliul de la Lyon din 1274) care
urmează restaurării din 1261 nu mai pot crea nici o iluzie. In ochii bizantinilor,
ireparabilul s-a produs. Pentru ei, occidentalii, până atunci doar suspecţi, devin şi
culpabili. Faţă de aceşti briganzi, spune Choniates, faţă de aceşti barbari ale căror acţiuni
au dovedit căci nu aparţin lumii civilizate, Bizanţul se încăpăţânează să rămână în ori-
ginalitatea lui greacă şi ortodoxă. Ortodoxia devine vectorul principal al unui naţionalism
tot mai exacerbat şi se afirmă, mai mult ca oricând, în contrast cu latinii. La mai bine de

18
Robert de Clari, Cucerirea Constantinopolului, p. 92
un veac după aceea, atunci când se vorbeşte despre Noua Romă, se mai evocă încă, până
în depărtata Rusie, ororile săvârşite de latini la Constantinopol.

BIBLIOGRAFIE

1. Amin MAALOUF, Cruciadele văzute de arabi, traducere Marian Tiu, Ed.

Proiect, Bucureşti, 2007.
2. Anna COMNENA, Alexiada, traducere de Marina Marinescu; prefaţă,
tabel cronologic şi note de N. Ş. Tanaşoca, vol. I-II, Bucureşti, 1977.
3. Charles DIEHL, Istoria Imperiului bizantin, Craiova, 1999.
4. DUCAS, Istoria turco-bizantină, ed. critică şi note de V. Grecu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1968.
5. GEOFFROY de Villehardouin, Cucerirea Constantinopolului, traducere şi note
de Tatiana-Ana Fluieraru, ed. îngrijită şi prefaţată de Ovidiu Pecican, Cluj-
Napoca, 2002.
6. Henry Charles LEA, History of Sacerdotal Celibacy in the Christian Church,
Kessinger Publishing, Whitefish MT, 2001.
7. Maria GEORGESCU, Incursiune în cultura bizantină, Editura Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 2004.
8. Nicolae IORGA, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, (trad.
rom.), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1974.
9. Robert de CLARI, Cucerirea Constantinopolului, traducere de Tatiana-Ana
Fluieram, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003.
10. Stelian BREZEANU, O istorie a Bizanţului, Editura Meronia, Bucureşti, 2004.
11. Steven RUNCIMAN, Vecerniile siciliene. O istorie a lumii mediteraneene spre
sfârşitul secolului al XIII-lea. traducere de Minai Mladin, Bucureşti, 1993.