Cruciadele

Către anul 1000 societatea medievală a cunoscut profunde schimbări social-politice și economice. Biserica
creștină, trece și ea o etapă de mutații și tensiuni, care conduc în anul 1054 la Marea Schismă. În aceste
condiții s-au organizat Cruciadele, cele mai cunoscute expediţii militare ale europenilor din Evul Mediu.
Conducătorii bisericii le-au proclamat ca războaie sfinte ale cărui scop declarat a fost eliberarea locurilor sfinte
din Orientul Apropiat de sub dominaţia musulmană. De la înălțimea mileniului care ne desparte de aceste
expediții ale feudalilor apuseni, tot mai mlți istorici consideră că ele și-au avut ca scop cucerirea și colonizarea
regiunilor orientale, îndeosebi Palestina și Ierusalimul. Cruciadele, au apărut într-o societate aflată în plină
expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând
toate clasele și păturile sociale.
Prima cruciadă. Debutul se produce la 27 noiembrie 1095, în oraşul francez Clermont, Papa Urban al II-lea i-
a chemat pe credincioşi să se alăture într-o expediţie militară în ajutorul creştinilor din Orientul Apropiat şi
pentru a elibera Ierusalimul de sub controlul musulman. Faimoasa predică a pontifului a mobilizat peste
100.000 de oameni. Zeci de mii de oameni au decis să călătorească mii de kilometri, înfruntând numeroase
pericole, pentru a cuceri „locurile sfinte” ale creştinilor. Această cruciadă a fost numită „a săracilor”. Cei mai
mulţi dintre supravieţuitorii primei Cruciade s-au întors în locurile natale cu frunzele de palmier din ţinutul
Ierusalim fiind „răsplata” simbolică primită de pelerini. Unii nobili au luat relicve din locurile sfinte, iar potrivit
unei legende, cavalerul Gouffier de Lastours a adus în Franţa un leu. Adică, în multe privințe cruciadele au
compromis obiectivul creștin. Ierusalimul din vara anului 1099, condus de musulmani, a cunoscut o
prădăciune fără precedent, 70.000 de localnici au fost măcelăriţi de cruciaţi. „Oamenii călăreau în sânge până
la genunchi şi la brida frâielor”, susţinea Raymond de Aguilers, participant la cruciadă, iar în moscheia Al-
Aqsa, „măcelul a fost aşa de mare, că oamenii noştri se bălăceau în sânge până la glezne...", informa o altă
cronică a Cruciadei. Conducătorii cruciaţilor au decis aruncarea tuturor cadavrelor în afara zidurilor cetăţii, de
teama unor molime. Alte mărturii, sunt despre zvonul că localnici înghiţiseră monede de aur, unii dintre cruciaţi
au început să despice trupurile celor pe care îi ucideau pentru a căuta aurul ascuns. Treptat se îndepărtează
resentimentele împotriva latinilor. Turcii nu au renunțat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pentru o
vreme, au pus capăt rivalităților dintre ele și, unindu-se, au început contraofensiva, ajutate fiind de
nemulțumirile din rândul populației supuse. Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și
selgiucizi au sfârșit cu recucerirea Edessei de către musulmani.
Cuciada a doua. Decretată de papa în 1145, a fost răspuns direct la pierderea Edessei. În luna martie 1146,
cǎlugǎrul Bernard de Clairvaux chema la război sfânt contra sarazinilor. Cruciada a atras mulți recruți, inclusiv
regele Franței. Armata romano-germană a ajuns la Constantinopol, unde Conrad a primit sfaturi de la împăratul
bizantin, Manuel I Comnen, să meargă de-a lungul coastei Asiei Mici și să trimită acasă pelerinii necombatanți
care îl însoțeau. Conrad nu l-a ascultat, ducând pe toată lumea pe drumurile din interiorul Asiei Mici, unde au
rămas fără hrană și apă și au fost, parțial, prinși de către turci. În octombrie 1147, au fost masacrați, iar Conrad a
fost unul dintre puținii care au scăpat cu viață. Rămășițele armatei romano-germane s-au alăturat armatei
franceze la Niceea și au urmat lungul coastei anatoliene. Doar jumătate din contingentul francez inițial a ajuns
la Antiohia. Dezastrul din cea de-a doua cruciadăi-a încurajat pe musulmanii fatimizii. În 1169, fatimizii
conduși de Saladin, au cucerit Egiptul. În 1187, acesta a invadat Regatul Ierusalimului. Orașul s-a predat. Doar
Tyrul se mai afla sub mâinile cruciaților. Vestea succeselor lui Saladin a ajuns în Europa și, în 29 octombrie
1187, Papa Grigore al VIII-lea a anunțat următoarea cruciadă.
Cruciada a treia. În ciuda pierderilor și greșelilor îngrozitoare din cruciada precedentă, a existat un val mare de
entuziasm. Cei mai puternici regi din Europa au preluat comanda cruciadei: Frederic I al Sfântului Imperiu
Roman, Filip al II-lea al Franței și Richard Inimă de Leu, regele Angliei. Armata romano-germană, ce cuprindea
30 000 de soldați, a plecat spre Constantinopol în 1189. În 1190, au înaintat în Anatolia, respingând atacurile
turcilor. Frederic s-a înecat accidental într-un râu și armata a fost decimată de boli și foamete. Oamenii săi s-au
hotărât să se întoarcă și doar 1000 dintre ei au ajuns la Accra. Regele Richard și regele Filip au plecat în 1190,
călătorind împreună până în Sicilia. S-au certat majoritatea timpului și, apoi, s-au despărțit, Filip plecând pe
mare spre Accra, iar Richard s-a oprit în Cipru. În mai 1191, Richard a cucerit insula. Cruciații au format o bază
din care să atace Țara Sfântă. În 1189, Richard și-a condus trupele spre sud, cu flota însoțindu-l de-a lungul
coastei. A fost atacat de Saladin, dar a repurtat o victorie în Bătălia de la Arsuf din 1191. A urmat bătălia de la
Jaffa în care Richard a obținut victoria, primind supranumele de "Inimă de Leu", și a încheiat pace cu Saladin,
iar, în 1192 a părăsit Țară Sfânta.
Cruciada a patra. În 1199 Papa Inocențiu al III-lea a chemat credincioșii din nou la luptă. Cavaleri creștini din
toată Europa urmau să recucerească Ierusalimul de la sarazini. Cruciații s-au adunat la Veneția. De aici, o forță
de 25 000 de soldați au pornit spre Țara Sfântă, prin Egipt. Veneția se aștepta să facă profit, să primească cei 85
000 de mărci și jumătate din orice cuceriri comise de cruciați. Astfel în loc să debarce în Egipt și să călătorească
spre nord în Ierusalim, armata cruciată a debarcat la Constantinopol, traversând Anatolia pe jos. Venețienii
sperau să cucerească orașul Zara de pe coasta Adriatică. Orașul era, însă posesiune a Regelui Ungariei, creștin și
cruciat. Papa a aflat și i-a amenințat cu excomunicarea pe toți cei implicați. Cruciații, însă, au cucerit Zara. În
iunie 1203, cruciații au sosit la Bosfor, lângă Constantinopol, la bordul corăbiilor venețiene. Au debarcat și au
făcut tabăra. După un atac naval și terestru, au cucerit Constantinopolul. Cruciații au cerut plata a 200 000 de
mărci și s-au retras așteptându-și banii. În ianuarie 1204, nobilii bizantini au ridicat obiecții la suma colosală și
s-a ajuns la un asediu scurt, în aprilie 1204. Cruciații au recucerit capitala bizantină și au jefuit-o cu violență. În
urma acestei victorii, venețienii au fondat Imperiul Latin de Constantinopol, care a existat timp de 60 de ani. Au
urmat încă alte patru cruciade, inclusiv, cruciada copiilor din 1212, un adevărat dezastru prin care mulți copii
au fost uciși sau vâduți în sclavie.
Cruciadele au avut consecințe negative și pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de bunuri și
masacrele, din exploatarea populației supuse, dar totuși contactul dintre două civilizații, care s-au influențat
reciproc, arată un impact pozitiv. Statele creștine formate, deși cu un caracter efemer, au contribuit la
interconexiunea a zeci de mii de cruciați în Orientul Apropiat și, odată cu ei, au pătruns și moravurile apusene,
pe care societatea orientală le-a adoptat. La rândul lor, feudalii apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului
și luxului oriental, pe care le-au adus apoi în Europa. Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre
Orient și Occident. Relațiile comerciale ale Europei apusene cu Orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat
orașele, mai ales cele din Italia și sudul Franței. În veacul al XIII-lea, Veneția și Genova făceau comerț cu
Orientul prin porturile Siriei și Egiptului și aduceau mărfuri din China, din Indonezia și India. Veneția și
Genova au înființat factorii comerciale la Caffa și la Tana, de unde făceau negoț cu Rusia și Polonia, astfel
stabilesc supremație maritimă și comercială în întreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea orașelor s-au
răspândit unele procedee orientale în domeniul industriei textile și al prelucrării metalelor. În Europa s-au
introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lămâiul. Din punct de vedere politic, cruciadele au
înlesnit, în Europa Apuseană, procesul de centralizare și de afirmare a regalității, ca urmare a slăbirii nobilimii
și a știrbirii provocate autorității papale. Pentru țărănime, expedițiile în Orient au însemnat o sporire a
obligațiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le făceau nobilii. Dar, în același timp, ele au stimulat procesul de
eliberare a țăranilor din șerbie, eliberarea prin răscumpărare. Aceeași nevoie de bani a făcut ca nobilii să cedeze
presiunii orașelor de a-și răscumpăra libertatea. Cultura a fost și ea influențată de cruciade. Din cea de-a doua
jumătate a secolului al XII-lea, se pun bazele orientalisticii. Cunoașterea Orientului a dat gândirii filosofice, un
nou impuls și o nouă orientare. Cruciadele au dus la îmbogățirea literaturii europene cu noi teme și la
dezvoltarea ei în limba maternă. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales în Italia, se resimte de influențele
orientale iar lumea s-a schimbat.