Cruciadele

Definitia Cruciadelor

Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și

coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.
Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o
întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele
și păturile sociale.

Cauzele cruciadelor

Cauzele cruciadelor stătea în Europa de Vest condiţiile politice şi economice ale

vremii: lupta feudalism cu puterea din ce în ce mai mare a regilor înaintată pe de o
parte căutând posesiuni independente domnii feudali pe de alta –
dorinta Regii eliberați țara de acest element supărător; orăşeni au văzut în mișcarea
către țări îndepărtate posibilitatea de a extinde piața, precum și de a obține beneficii de
la domnii lor, ţăranii participarea grăbită la cruciade pentru a se elibera de
iobăgie; Papii și clerul în general au găsit în rolul principal pe care urmau să-l joace în
mișcarea religioasă, posibilitatea de a-și realiza planurile înfometate de putere. În cele
din urmă, în Franţa devastată de 48 de ani de foamete într-o perioadă scurtă de timp
din 970 până în 1040, însoțită de o ciumă, speranța populației de a găsi condiții
economice mai bune în Palestina, această țară, încă curgând cu lapte și miere, conform
tradițiilor Vechiului Testament. , s-au alăturat motivelor de mai sus.

Un alt motiv pentru cruciade a fost schimbarea poziției în Est. Deja din vremea
aceea Constantin cel Mare, care a ridicat o biserică magnifică la Sfântul Mormânt, a
devenit un obicei în Occident să călătorească în Palestina, în locuri sfinte, iar califii au
patronat aceste călătorii, care aduceau bani și bunuri în țară, permițând pelerinilor să
construiască biserici și un spital. Dar când Palestina a căzut sub puterea dinastiei
radicale Fatimid spre sfârșitul secolului al X-lea, a început o opresiunea crudă a
pelerinilor creștini, care s-a intensificat și mai mult după cucerirea Siriei și Palestinei
de către selgiucizi în 1076. Vestea tulburătoare despre profanarea lăcașurilor sfinte și
maltratarea pelerinilor au provocat în Europa de Vest ideea unei campanii militare în
Asia pentru eliberarea Sfântului Mormânt, dusă în curând la bun sfârșit datorită
activității energice a Papei Urban al II-lea, care a convocat catedrale spirituale din
Piacenza și Clermont (1095), la care s-a decis afirmativ chestiunea unei campanii
împotriva necredincioșilor și exclamația cu o mie de voci a oamenilor prezenți la
Catedrala din Clermont: „Deus lo volt” („Așa este voia lui Dumnezeu”) a devenit
sloganul cruciaților. Starea de spirit în favoarea mișcării a fost pregătită în Franța de
povești elocvente despre dezastrele creștinilor din Țara Sfântă de către unul dintre
pelerini, Petru Pustnicul, care a fost prezent și la Catedrala din Clermont și a inspirat
publicul cu o imagine vie a opresiunea crestinilor vazuta in Orient.

Participanții la cruciade și motivele lor.

Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și

coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.Ele au
apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a
procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele sociale
2.Cruciada I (1096–1099)
Cruciada a II-a (1147–1149)
Cruciada a III-a (1189–1192)
Cruciada a IV-a (1202–1204)
Cruciada a V-a (1217–1221)
Cruciada a VI-a (1228–1229)
Cruciada a VII-a (1248–1254)
Cruciada a VIII-a (1270)
Cruciadele au fost mult timp promovate ca războaie sfinte îndreptate împotriva
necredincioşilor şi pentru recuperarea locurilor sfinte ale creştinătăţii. Istoricii arată că
în realitate cruciadele au fost în special războaie de cucerire, de pradă şi mai ales de
încercare de prozelitism religios al papalităţii în Orientul Apropiat.
Arheologul care sapă după vestigii în Siria, pe urmele regelui maghiar... În anul 1095
la Clermont, în Franţa, papa Urban al II-lea chema pe toţi credincioşii creştini din
Europa să plece în cruciadă. Adică proclama primul „război sfânt“ din istoria Europei
îndreptat împotriva necredincioşilor, în special a musulmanilor din Asia Mică, a
turcilor seleucizi care stăpâneau Israelul şi în general locurile biblice. Oficial era un
război, aşa cum se exprima papa Urban al II-lea, pentru „nimicirea duşmanilor
creştinătăţii şi iertarea eternă a păcatelor pentru cei care vor lupta sub semnul crucii”.
Din acel moment, timp de trei secole, milioane de războinici, vagabonţi, ţărani şi
plebea oraşelor au luat drumul Ierusalimului şi al coastelor Siriei, Israelului şi
Egiptului pentru a lupta contra musulmanilor. Oficial în numele lui Hristos şi pentru a
răscumpăra locurile sfinte ale creştinătăţii, dar şi pentru a răzbuna agresiunile
jihadului musulman din primele secole ale evului mediu. În realitate însă motivele
erau multiple şi mai ales de natură economică şi politică decât religioasă. Credinţa şi
religia au fost doar pretexte pentru a justifica războaie de jaf şi cucerire, atât din partea
musulmanilor, în cadrul jihadului, cât şi al europenilor, cu ocazia cruciadelor.

Prima Cruciadă, începută în 1095, a creat patru mici state creştine de-a lungul
coastei Mediteranei. Cruciaţii se avântau să le apere, mulţi provenind din ordine
militare, precum Cavalerii Templieri, confrerie de călugări-soldaţi fondată în secolul
al XII-lea pentru protecţia pelerinilor şi apărarea hotarelor creştinătăţii, se arată
în Reader’s Digest, în “Când, unde & Cum s-a întâmplat. Cele mai dramatice
evenimente… şi cum au schimbat ele lumea”.

A doua Cruciadă a început în anul 1145, după căderea Edessei, unul dintre statele
creştine pe Pământul Sfânt. Condusă de regele german Conrad al III-lea şi de Ludovic
al VII-lea al Franţei, ea a fost un eşec costisitor.

A treia Cruciadă a fost lansată în 1189, fiind provocată de căderea Ierusalimului în

faţa lui Saladin. Condusă de Richard I „Inimă de Leu” al Angliei, Cruciada a recucerit
coasta Palestinei, însă nu a reuşit să recucerească Ierusalimul şi s-a sfârşit într-un
armistiţiu, în 1192.

A patra Cruciadă, între 1202 şi 1204, a fost cu dibăcie deturnată de veneţieni pentru
a putea cuceri oraşul unguresc Zara, ceea ce le-a permis să meargă mai departe să
jefuiască Constantinopolul şi să acapareze părţi din Imperiul Bizantin, în cursul
jumătăţii de secol ce a urmat. Asta arată cât de mult se degradase idealul cruciadelor.

A cincea Cruciadă, din 1219, a avut ca ţintă Egiptul, cel mai puternic stat musulman,
şi nu recucerirea Locurilor Sfinte; ea a fost abandonată în urma certurilor dintre capi.

A şasea a început în 1227 şi a reuşit să recâştige Ierusalimul numai prin negocieri; dar
preţiosul oraş era din nou pierdut în 1244.

A şaptea şi a opta Cruciadă au avut loc între 1248 şi 1272 şi au fost conduse de
Ludovic al IX -lea al Franţei. Expediţiile lui împotriva Egiptului şi Tunisiei s-au
sfârşit dezastruos, iar în 1291, ultimul reazem creştin în Levant, portul Acre, se
întorcea în mâini musulmane.

Richard inima de leu

Richard s-a născut pe 8 septembrie 1157 la Palatul Beaumont,
în Oxford, Anglia. [3] [4] A fost fiul regelui Henric al II-lea al Angliei și al
reginei Eleanor de Aquitania, din Casa de Plantagenet . A fost fratele mai tânăr al
lui Henric cel Tânăr și al lui Matilda, ducesa de Saxonia, și William al IX-lea, contele
de Poitiers, primul născut al lui Henric. Fiind al treilea fiu al lui Henric al II-lea , nu
era de așteptat să preia tronul. A mai avut mulți alți frați - Geoffrey al II-lea, ducele de
Britannia, Eleanor, regina Castiliei, Ioana, regina Siciliei, Ioan, contele de Mortain,
precum și Maria de Franța, contesa de Champagne, care era sora vitregă, și Alix de
Franța.
În timp ce tatăl său vizita meleagurile din Scoția și Franța, Richard și-a petrecut
copilăria în Anglia. A vizitat pentru prima oară continentul european în mai 1165 când
mama sa era în Normandia. S-a întâlnit cu bona sa, Hodierna de la Sfântul Albans,
care l-a educat să devină rege. Richard nu vorbea și nici nu înțelegea limba engleză. A
fost educat să scrie și să compună poezii în limba occitană și în limba franceză. Avea
să devină un rege francofil.

Ludovic cel Sfant

Ludovic s-a născut în 1214 la Poissy, lângă Paris, fiul lui Ludovic al VIII-lea și a
Blancăi de Castilia. Membru al Casei de Capet, Ludovic avea unsprezece ani când
tatăl său a murit, pe 8 noiembrie 1226. A fost încoronat rege în același an,
în Catedrala din Reims. Din cauza frăgezimii vârstei lui Ludovic, mama lui a domnit
ca regentă cât timp acesta a fost minor.
Fratele lui mai mic Carol I al Siciliei (1227-1285) a devenit conte de Anjou, fondând
astfel a doua dinastie angevină. Destinul tragic al acelei dinastii în Sicilia, ca rezultat
al Vecerniilor Siciliene, nu au afectat canonizarea lui Ludovic.
La vârsta de 15 ani, Ludovic a pus capăt Cruciadei Albigensiene, în 1229, în urma
semnării unui acord cu Contele Raymond al VII-lea de Toulouse, care îl elibera pe
tatăl acestuia, Raymond al VI-lea, de suspiciunile de ucidere a unui predicator care
avea misiunea de a îi converti pe catari.

Federic
Frederic s-a născut la mijlocul lunii decembrie 1122 la Haguenau,din fiul lui Frederic
al II-lea, Duce de Suabie și Judith de Bavaria. A învățat să călărească, să vâneze și să
folosească armele, dar nu știa nici să citească, nici să scrie și, de asemenea, nu putea
vorbi limba latină. Mai târziu, a luat parte la Hoftage în timpul domniei unchiului său,
regele Conrad al III-lea, în 1141 la Strasbourg, 1142 la Konstanz, 1143 la Ulm, 1144
la Würzburg și 1145 la Worms. In 1155 A fost încoronat Împărat al Sfântului Imperiu
Roman de papa Adrian al IV-lea, cu care a intrat insa in conflict.

.
Pe uscat, intinerarul clasic al cruciaţilor trecea din Occident de-alungul Rhinului şi a
Dunării, traversa câmpia panonică, apoi regiunea balcanică, trecând prin Belgrad,
Sofia, Adrianopol, până la ţărmul Bosforului; apoi, din Constantinopol treceau în Asia
Mică, până ajungeau la Ierusalim.

Dar erau posibile şi alte intinerarii. Chiar începând cu prima cruciadă cavalerii din
sudul Franţei traversau Alpii, nordul Italiei, iar din Dalmaţia, trecând prin Durazzo şi
coasta Albaniei, se îndreptau spre Constantinopol. O altă rută terestră, urmată de
cruciaţii anglo-normanzi chiar de la sfârşitul secolului al XI-lea, traversa Franţa, Alpii,
străbătea Italia până la Bari şi Brindisi, de unde cruciaţii se îmbarcau şi ajungeau la
Durazzo şi Ochrida.

Traseul era lung, drumul până la Constantinopol dura cel puţin patru luni şi jumătate.
(Dar trupelor lui Frederic Barbarossa le-au trebuit zece luni pentru a ajunge de la
Regensburg până la strâmtoarea Dardanelelor). Durata atât de prelungită a călătoriei
se explică prin mijloacele de transport precare (cu excepţia celor ale marilor seniori),
prin drumurile foarte prost întreţinute, prin dificultăţile traversării munţilor şi a văilor
mlăştinoase, prin lipsa ori prin raritatea podurilor. Bandele înarmate de cruciaţi
jefuiau ţările pe care le străbăteau, încât erau necesare lungi tratative pentru a li se
permite cruciaţilor să traverseze chiar şi teritoriile creştine, bizantine. (Cruciada a
patra s-a transformat de-a dreptul într-un război contra Bizanţului). Pe aceste nave,
cruciaţii călătoreau într-o înghesuială de neînchipuit. „Uneori numărul lor trecea de o
mie pe o singură corabie, – care de obicei avea două punţi, măsura cam 30 de metri
lungime, cam 12 m. lăţime, iar înălţimea de aproximativ 5 metri. În suprastructurile
navei, numite „castele“, care se aflau la pupa şi la prova navei, erau plasaţi călătorii de
rangul cel mai înalt. Ceilalţi, erau instalaţi intr-un spaţiu extrem de restrâns şi din ce în
ce mai neconfortabil pe măsură ce cobora spre fundul navei, unde oamenii se
amestecau cu animalele“.
Ordinul Templului este un ordin religios și militar al cavaleriei creștine medievale, ai
cărui membri sunt cunoscuți sub numele de Templieri.

Acest ordin a fost creat cu ocazia Conciliului de la Troyes (deschis la 13 ianuarie

1129), dintr-o miliție numită Săracii Cavaleri ai lui Hristos și ai Templului lui
Solomon (de la numele Templului lui Solomon, pe care cruciații l-au asimilat
Moscheii al-Aqsa, construită pe rămășițele acestui templu). În secolele al XII-lea și al
XIII-lea, el a însoțit și protejat pelerinii care se îndreptau spre Ierusalim în contextul
Războiului Sfânt și al Cruciadelor. A participat în mod activ la bătăliile care au avut
loc în timpul cruciadelor și al Reconquistei iberice. Pentru a-și îndeplini misiunile și,
în special, pentru a asigura finanțarea acestora, a creat o rețea de mănăstiri, numite
comandamente, în toată Europa catolică occidentală, bazate pe donații de terenuri și
prevăzute cu numeroase privilegii, în special fiscale. Această activitate susținută a
făcut din ordin un interlocutor financiar privilegiat al puterilor vremii, determinându-l
chiar să efectueze tranzacții fără scop lucrativ cu anumiți regi sau să aibă în custodie
comori regale.
După pierderea definitivă a Țării Sfinte în urma asediului Sfântului Ioan din Acre în
1291, Ordinul a căzut victimă în Franța, în urma luptei dintre papalitatea de la
Avignon și regele francez Filip cel Frumos. A fost dizolvat de papa francez Clement
al V-lea, primul dintre cei șapte papi de la Avignon, la 22 martie 1312, când Clement
al V-lea a emis bula Vox in excelso, formalizând dizolvarea Ordinului Templului, în
urma unui proces pentru erezie. Sfârșitul tragic al Ordinului în Franța a dat naștere la
numeroase speculații și legende despre acesta. În alte părți, cavalerii templieri nu au
fost în general condamnați, ci transferați (împreună cu bunurile lor) la alte ordine de
drept pontifical sau au revenit la viața civilă.

Cruciadele au fost un fenomen complex și definitoriu al epocii medievale.

Consecințele lor sunt la fel de complexe, deschizând numeroase discuții privind
efectele pe plan intern (în statele cruciate, dar mai ales în statele occidentale) și pe
plan extern (contactele sporite cu lumea musulmană, dezvoltarea comerțului etc.).
Creșterea influenței Bisericii Catolice

Biserica Catolică a fost, dintre toți actorii politici implicați în Cruciade, poate cel mai
avantajat. Biserica a avut de câștigat de pe urma Cruciadelor nu doar financiar, ci mai
ales politic. Papalitatea s-a implicat direct și a susținut războaiele din Țara Sfântă,
câștigând foarte mult în termeni de autoritate politică și influență. Considerat
inițiatorul și liderul spiritual al cruciadelor, Papa era cel în fața căruia răspundeau toți
nobilii și regii plecați să lupte în Țara Sfântă. Pe termen lung însă, această creștere în
influență avea să ducă la înstrăinarea regilor de Papalitate, pe care au început s-o
perceapă ca un factor amenințător la adresa autorității lor. La această înstrăinare a
contribuit și succesul financiar al Bisericii pe seama cruciadelor. Biserica Catolică a
avut de profitat de pe urma cumpărării, la prețuri infime, sau a primirii donațiilor din
partea celor care se pregăteau să plece în Cruciadă. Astfel, averea funciară a Bisericii
Catolice s-a mărit considerabil.

Comerțul

Mulți istorici susțin că esența cruciadelor stă în caracterul lor de războaie comerciale,
în sensul că ele nu au fost altceva decât conflicte pentru dominarea rutelor comerciale
către Orient. Problema este ceva mai complexă, dar nu putem nega că, într-adevăr,
cruciadele au jucat un rol extrem de important în dezvoltarea negoțului european.

Mai întâi, cruciadele au creat o nevoie constantă pentru transportul de oameni către
Est, încurajând astfel industria construcțiilor de nave. Din acest punct de vedere,
Veneția a fost marele câștigător al epocii. Dezvoltându-și această industrie mai bine
decât orice alt stat sau oraș-stat, Veneția a beneficiat enorm de pe urma cruciadelor,
câștigând un rol economic și politic pe harta continentului pe care nu-l va pierde decât
secole mai târziu.

Apoi, cruciadele au însemnat și inundarea piețelor europene cu produse orientale,

între care cele mai importante au fost, bineînțeles, condimentele. Se remarcă, de
asemenea, comerțul cu mătăsuri, tapițerii, bijuterii, parfumuri, perle, dar și alimente.
În acest sens, marele medievist francez Jacques Le Goff spunea că singurul beneficiu
al cruciadelor a fost aducerea caiselor în Europa.