CRUCIADELE

Transformarea creștinismului într-o religie universală a fost un obiectiv esențial al bisericii.

Cruciadele pot fi considerate ca urmărind acest obiectiv.

În secolele X-XI, numeroși creștini, pentru a-și răscumpăra păcatele și a-și asigura salvarea
sufletului, întreprind lungi și grele călătorii către Locurile Sfinte ale creștinătății. Foamea, frica, oboseala
sunt tot atâtea încercări pe care ei le acceptă cu bucurie, pentru că ele constituie un fel de repetare a
patimilor lui Iisus Hristos.

Stăpâni peste Palestina, arabii erau în general,toleranți față de pelerini, însă cucerirea Pământului
Sfânt de către turcii selgiucizi, care ocupau, de asemenea, Siria și o parte a Asiei Mici, provoacă un șoc
psihologic în Occident.

Cruciadele au fost expediții militare inițiate de Papalitate, la care au participat unii monarhi
apuseni, sub influența marilor nobili, cu
scopul de a cuceri și stăpâni teritorii din
Orientul Apropiat. La cruciade au
participat oameni aparținând tuturor
categoriilor sociale din interese social-
economice. N-a lipsit nici motivul religios,
într-o vreme când religia juca un rol
important in societate. Ele erau
proclamate de cei ce le organizau
„războaie sfinte", pentru eliberarea
Locurilor Sfinte de sub stăpânirea
musulmană. Caracterul religios al
cruciadelor a fost imprimat și mai mult de
Papalitate, interesată și ea în aducerea
sub ascultarea sa a altor credincioși, ceea
ce însemna noi venituri pe seama bisericii
catolice, precum si sporirea autorității
Papalității în lumea de atunci.

Patru cruciade mai importante au

avut loc, acestora adăugându-li-se alte expediții antiotomane, caracterizate drept „cruciade târzii”, ce s-au
desfășurat în secolele XIV-XVI.

Cea dintâi cruciadă a avut loc între ani 1096-1099,fiind proclamată de papa Urban al II-lea la
Conciliul de la Clermont din 1095. Ea s-a desfășurat în doua faze. Mai întâi „Cruciada sărăcimii", condusă
de Petre Pustnicul și Walter cel Sărac care a avut loc în anul 1096. Masele populare pornind din Apus,
traversând Germania, Boemia si Ungaria, au ajuns la Constantinopol. Împăratul bizantin, Alexios Comnenul,
pentru a feri imperiul de prădăciuni și alte neajunsuri, transportă pe cruciați in Asia Mică. Neorganizați și
nepregătiți pentru luptă, numeroși cruciați au fost măcelăriți de armata turcilor selgiucizi, alții au fost făcuți
prizonieri și apoi trimiși în robie
 „Cruciada cavalerilor" sau „Cruciada baronilor” a pornit la scurt timp după „Cruciada sărăcimii". Sub
conducerea lui Godffroy de Bouillon, ales comandant suprem al armatei cruciate și a altor mari nobili
(fratele regelui Franței, fiul reginei Angliei etc.), cavalerii ajung la Constantinopol. Încheie o înțelegere cu
împăratul bizantin, Alexios Comnenul, potrivit căreia cruciații recunoșteau suzeranitatea împăratului asupra
teritoriilor cucerite. În vara anului 1097 și în anul 1098 cruciații reușesc să cucerească unele orașe
importante (Niceea, Antiohia), iar în anul 1099 cuceresc Ierusalimul, în urma unor lupte grele. Teritoriile
cucerite au fost organizate în mai multe formațiuni politice: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei etc.
Pentru asigurarea liniștii și ordinii și pentru răspândirea credinței creștine s-au înființat unele ordine cu
caracter militar si religios (ordine cavalerești-călugărești), dintre care mai importante au fost al Ioaniților, de
proveniență franceză și al Teutonilor, de proveniență germană

Turci nu renunță la teritoriile ocupate de cruciați și pregătesc recucerirea lor, ceea ce și reușesc,
rând pe rând, începând cu Edessa (1146). Dar nici nobilii apuseni nu rămân pasivi, deoarece pierdeau averi
și venituri importante. În scopul recuceririi teritoriilor pierdute și al prevenirii pierderii altora, se
organizează Cea de-a doua cruciadă (1147-1148), sub egida papalității și sub conducerea chiar a regelui
Franței, Ludovic, și a împăratului Germaniei, Conrad. Cruciații au fost însă înfrânți. Musulmanii, sub
conducerea sultanului Egiptului, Saladin, continuă ofensiva, învingând pe regele Ierusalimului, Guy de
Lusignan și ocupând Ierusalimul.
 Față de aceasta situație, papa Clement al Ill-lea organizează cea dea Treia cruciadă (1189-1192).
Răspund apelului papalității regele Franței, Filip al II-lea August, regele Angliei, Richard Inimă de Leu, și
împăratul Germaniei, Frederic Barbarossa. O armata foarte mare pentru vremurile acelea (circa 180 000 de
oameni) se îndreaptă spre Locurile Sfinte, o parte pe apă și altă parte pe uscat. Deoarece armata pornită pe
apă a făcut un lung popas în Sicilia, cel dintâi ajuns In Asia Mică împăratul german, care, după unele
succese, s-a înecat in urma încercării de a trece călare un râu, iar cea mai mare parte a armatei s-a
împrăștiat. Sosiți și regii Franței și al Angliei, armata cruciaților s-a refăcut și a reușit să ocupe orașul Accra.
Neînțelegerile dintre conducători cruciade i-au zădărnicit succesele, încât cea de-a Hill-a cruciadă s-a
încheiat fără vreun rezultat.

După ocuparea scaunului pontifical, ambițiosul Papă Inocențiu al III-lea, cu veleități de supremație
și politică, nu numai bisericească, organizează a Patra cruciadă (1202-1204). A fost o cruciadă aproape
exclusivă a marilor nobili și a cavalerilor, deoarece masele populare își pierduseră interesul și încrederea în
asemenea expediții. Fiind o acțiune a nobilimii laice, cruciada a IV-a a urmărit, din nou, aproape în mod
exclusiv, interese politice și economice. Dogele Veneției, Henric Dandolo, este cel ce hotărăște în mare
măsură scopurile cruciaților, de a sluji interesele comerciale ale republicii Veneția, în schimbul transportului
armatei cruciaților cu corăbiile sale. După cucerirea orașului Zara, de pe coastele Dalmației, în mai 1203,
cruciații cuceresc Constantinopolul, reinstalând pe împăratul Isac al II-lea Anghelos în schimbul unor mari
sume de bani. Dar, deoarece împăratul nu și-a putut onora obligațiile, cruciații au cucerit din nou
Constantinopolul, au desființat Imperiul Bizantin, împărțindu-l în mai multe state: Imperiu Latin de Răsărit,
fiind ales împărat al acestuia Balduin de Flandra, apoi statele Niceea, Epir si Trapezunt. Imperiul Latin de
Răsărit a dăinuit până în 1261, când a fost restaurat Imperiul Bizantin.

Alte patru cruciade au mai avut loc intre ani 1217-1270, fără însemnătate și fără rezultate, deoarece
și cuceririle, câte au fost, ale cruciaților, au fost, rând pe rând, ocupate de musulmani.

Cruciadele, în ansamblu, au reprezentat un eșec, ele n-au dus la stăpânirea Locurilor Sfinte, au avut
însă consecințe deosebite asupra societății. Astfel, acțiunile cruciaților au accentuat contradicțiile dintre
ortodoxism și catolicism, dar au favorizat centralizarea statelor europene. Nobilimea, care a avut rolul
hotărâtor în cruciade, sărăcită și micșorată numeric, a pierdut teren în fața puterii centrale. Orașele au
prosperat, ca rezultat al comerțului cu Orientul. Contactele culturale dintre Europa și Asia s-au accentuat și
au favorizat răspândirea în Europa, prin intermediul arabilor, a marilor valori culturale ale Orientului.