24.3 – Puterea familială: Sistemul Comnenilor (pag.

373-374)
Sistemul puterii familiale este, de fapt, alierea pe cale matrimonială cu principalele familii ale
vremii. Această metodă de întărire a puterii conducătoare a fost folosită cu succes de dinastia comneană,
în timpul lui Ioan II(a avut, deci, legături cu Ioan Cantacuzino, fam Anghelos, Alexios Paleologul).
Numirea în funcţiile publice a început să fie condiţionată de gradul de rudenie, iar nu de competenţe.
Acest lucru a dat naştere şi unor grupuri de interese(Ana Comnena a încercat să-l priveze de tron pe
fratele ei, Ioan, în avantajul soţului ei).

24.4 – Dobrogea în vremea Comnenilor (pag. 374-379)

Dobrogea revine sub stăpânire bizantina în 971, odată cu victoria lui Ioan I Tzimiskes asupra lui
Sviatoslav. Aceasta va duce la reorganizare administrativă. Ia fiinţă o temă(în unele izvoare „ţinutul de
la Istru”sau „Mesopotamia”), cunoscută din sec XI ca Paradunavon sau Paristrion. Sunt refăcute
oraşele strategice: Dinogeţia, Capidava, Păcuiul lui Soare, Troesmis, Axiopolis. Se deschid noi drumuri
comerciale spre N. Thema s-a bucurat de linişte şi prosperitate de la 1018(supunerea Bulgariei), agitată
fiind doar de invazia pecenegilor(prima jum a sec XI), până la revolta Asăneştilor din 1185.
Întemeietorul dinastiei Comnene, Alexios I, a vrut să se folosescă de Paristrion pentru întărirea
poziţilor bizantine în Asia Mică ţi Balcani. Luptele şi căpeteniile scite/pecenege(Tatos, numit Chalia,
Sestlav şi Satzas) din zona limesului dunărean sunt amintite de fiica împăratului, Ana Comnena. N.
Iorga, N. Bălcescu şi C. Brătescu interpretează aceste lupte ca o mişcare de emancipare prestatală
românească.
Dobrogea din sec XI se afla sub autoritatea bisericească a Mitropoliei de Drâstra, care era sub
jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. De acestă Mitropolie depindeau 5 episcopii (amintite într-o
Notita Episcopatum de Neilos Doxopatri – diacon la Sf Sofia). Cel mai probabil, Dobrogea avea o
Episcopie la Dinogeţia-Garvăn, unde s-a descoperit o bisericuţă bizantină, cu obiecte de cult şi
cruciuliţe (unele cu încrustaţii sau figuri în relef; una, din aur, a fost purtată de Episcopul de la Garvăn).
Strânsele relaţii cu Constantinopolul sunt confirmate şi prezenţa altor cruci mici(simple sau de tip
relicvar), produse în capitala imperiului sau în Chersonez, descoperite la Enisala, Noviodunum,
Capidava şi la Păcuiul lui Soare. Un centru episcopal a existat şi la Axiopolis.

25 Cruciadele
25.1 Motivaţiile cruciadelor şi consecinţele lor(pag 380-385)
În vremea Comnenilor(favorizată şi de decretul ui Alexios I, prin care primea privilegii
importante) Veneţia cunoaşte cea mai mare expansiune maritimă. Pentru ameliorarea situaţiei, Ioan II
acordă privilegii asemănătoare rivalelor sale, Pisa şi Genova.
Pe lângă obiective de ordin religios, cruciadele au avut şi cauze economice şi politice. Utilizarea
armei în creştinismul apusean a fost favorizată de scrierea fer Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, ce
1
defineşte războiul sfânt: trebuie să fie declarat şi condus de o autoritate legitimă, să urmărească
repingerea unui atac sau recuperarea unui bun şi intenţia să fie corect. El spune şi că, în lupta contra
ereziilor, chiar Dumnezeu este autorul războiului. Papa Grigorie cel Mare definşte războiul misionar,
pentru răspândirea creştinismului. Papa Leon IV (853) scria celor care trebuiau să lupte împotriva
arabilor că le vor fi iertate toate păcatele. Conciliul de la Narbonne din 1054 declara că cel „care omoară
un creştin varsă sângele lui Iisus Hristos”. Ideea este amplificata de lucrări în genul Liber de vita
christiana a lui Bonizo de Sutri. Reforma gregoriană impune definitiv concepţia că Biserica(papalitatea)
poate şi trebuie să utilizeze forţa armată împotriva duşmanilor ei din interior şi din exterior, deţinănd
drepturi de sabie („jus gladii”). Aşa apar expresiile militia Christi, militia sancti Petri. În 1063 Papa
Alexandru II acordă soldaţilor creştini ce luptau împotriva maurilor din Spania iertarea păcatelor, iar în
1074 Grigorie VIII se gândea la un război împortiva necreştinilor din orient, având ca ţintă Sf Mormânt.
Cavalerii occidentali aşteptau totul de la cruciade: mântuirea veşnică, satisfacerea spiritului de
aventură, ajungerea la bogăţiile fabuloase ale Orientului.
Finanţarea cruciadelor a fost obţinută pe 3 căi: prin intermediul cruciaţilor(baronii îşi vindeau
pământul, seniorii puteau cere vasalilor ajutor financiar pentru plecarea în cruciadă), prin regi(impozite-
dijma saladină-în Franţa şi Anglia) şi prin Biserică(colecte şi taxe;decima-clerului:40% din venit şi
cardinalilor,10%). Prin privilegiile Crucii, precizate în 1145 în bula Quantum praedecessores, cruciatul,
familia şi bunurile sale erau plasate sub protecţia Bisericii. De asemenea, ratele cruciatului puteau fi
amânate până la întoarcerea din cruciadă.
Iniţiativa aparţine, în general, papei;el predica cruciada, sau încredinţa predica clerului. De la
Cruciada a II-a (1147-1149) până la a IV-a (1202-1204), cistercienii au fost însărcinaţi cu predica, iar
din sec XIII – ordinele cerşetoare.

25.2 Un conflict pentru Împărăţia Cerurilor(385-391)

I. Prima Cruciadă(1096-1099) a fost decisă la Sinodul de la Clermont, de Urban II, în 1095,
predicând despre ajutorarea creştinilor din Orient oprimaţi de turci şi despre eliberarea mormântului lui
Hristos. Celui care va muri pe drum sau în luptă i se acorda iertarea păcatelor. Armata populară trece în
Asia, la 1 aug 1096, la porunca lui Alexios I, fiind nimicită de turci aproape de Niceea. Armata nobililor
da un jurământ de supunere lui Alexios I, iar apoi cuceresc, pe rând, Niceea, Edessa, Antiohia ţi
Ierusalimul, la 15 iul 1099. Ei înfiinţează primele state latine în Orient: la Edessa(până în 1144), la
Antiohia(până în 1268), Ierusalim, primul conducător fiind Godefroz de Bouillon(22 iun 1099-18 iul
1100), cel care a refuzat coroana de rege acolo unde Iisus a primit coroana de spini. Titlul de rege îl
primeşte pe 25 dec 1110 fratele său, Balduin I de Boulogne(1110-1118). Patriarhul ortodox este înlocuit
de unul catolic. Stabilirea cruciaţilor în Ierusalim este considerată a fi începutul colonialismului
european.

2
 II. A doua Cruciadă(1147-1149) a dorit eliberarea Edessei(luată de turci în 1146). Iniţiată de
papa Rugeniu III, predicată de Bernard de Clairvaux, rămâne fără rezultat. Între 1140 şi 1149, cruciaţii
ridică, la Ierusalim, o biserică a Golgotei şi una a Sf. Mormânt.
III. Cruciada a III-a(1189-1192), pentru eliberarea Ierusalimului, cucerit în 1187 de Saladin,
sultanul Egiptului. Participă 3 mari monarhi ai apusului: Frederic I Barbarosa al Germaniei(1152-1190),
Richard Inimă de Leu, al Angliei(1189-1199) şi Filip II al Franţei(1180-1223).
IV. Cruciada a IV-a(1202-1204) a fost predicată de papa Inocenţiu III(cel mai mare teoretician
al cruciadelor-doctrina) pt Eliberarea Ierusalimului. Republica Veneţia s-a angajat să asigure
transportul(contra-cost). Obiectivul era Egiptul, de care aparţinea Palestina. În Occident se afla Alexios
IV, fiul lui Isaac II Anghelos(1185-1195), înlăturat de pe tron şi orbit de fratele său, Alexios III
Anghelos(1195-1203), care a venit în apus ca să ceară ajutorul cruciaţilor pentru înscăunarea tatălui său,
în schimbul supunerii Bisericii greceşti scaunului papal. Dandolo acceptă, şi, astfel, flota ajunge la
Bizanţ în 1204. Alexios III este detronat, iar Isaac Anghelos şi Alexios IV sunt repuşi în drepturi. Pe 25
ian 1204 Constantinopolul se răscoală, întronându-l pe Alexios V, care, însă, nu poate onora
promisiunea. De aceea, cruciaţii iau cu asalt Constantinopolul în Vinerea Patimilor(13 apr) a anului
1204 şi crează Imperiul Latin de Constantinopol(1204-1261), în frunte cu regele Balduin de
Flandra(1204-1205). Teritoriul Capitalei a fost împărţit între Balduin şi Dandolo. Veneţia primea
Insulele Ioniene Rhodosul, Creta, spaţii din Peloponez, Tracia... Sunt organizate: Regatul Tesalonicului,
Ducatul Atenei şi Tebei, Principatul Ahaiei. Mai rămâneau numai Imperiul grec de Trebizonda, de
Niceea şi Despotatul de Epir. Astfel se definitivează ruptura unităţii creştine.
La Bătălia de la Adrianopole din apr 1205, cruciaţii sunt înfrânţi, iar Imp Bizantin începe să se
reformeze, pornind de la Niceea. Ioan Vatatzes îl învinge pe succesorul lai Balduin, Henric, şi cucereşte
Adrianopole, părţi din Macedonia şi Tracia, şi Tesalonicul.

25.3 Urmările cruciadelor pentru Biserică şi Imperiu – în primul rând, distanţarea Bisericilor, devenită
definitivă cu papa Urban II

25.4 Statele latine ţi formaţiunile bizantine de la Niceea, Trebizonda şi Epir

Pe ruinele Imperiului Bizantin au fost organizate, sub formă feudală, o serie de principate latine
vasale: Regatul Tesalonicului(condus de Bonifaciu de Monferrat), Ducatul Atenei şi Tebei(cu Otto La
Roche) şi Principatul Ahaiei, condus de Guillaume de Champlitte şi Godeffroy de Villeharduin. Balduin
justifică papei atacul asupra Constantinopolului prin faptul ca „grecii schismatici se sustrăgeau de sub
autoritatea papei”, iar acesta era lucrarea lui Dumnezeu. Papa speră că va pune aici o bază pt
următoarele operaţiuni cruciate, şi autorizează rămânerea trupelor acolo. Este, însă, nemulţumit de
numirea în scaunul patriarhal a lui Toma Morosini, nesupus lui. Deci îi sfătuieşte pe bizantini să pună în
parohii preoţi latini. Au deteriorat, însă, relaţiile cu ţarul bulgar Ioniţă Caloian(1197-1207), ce s-a soldat
3
cu un atac la Adrianopole(1205), în urma căruia Balduin este întemniţat şi moare la Târnovo. În Niceea
a fost încoronat un împărat roman, Teodor Laskaris, de către un Patriarh al Constantinopolului aflat în
exil; acesta avea să se confrunte cu latinii, dar şi cu concurentul epirot şi cu partidul anatolian, dominat
de conducători locali ce preferau consolidarea unui imperiu asiatic. Dar Balduin încredinţase lui Louis
Blois feuda Niceei, care trimite în nov 1204 o armată pentru revendicarea ei. Pe 6 dec 1204, laskarizii
sunt înfrânţi, însă, în 1206, prin intervenţia lui Caloian, Teodor Laskaris esre reîncoronat. Ginerele lui,
Ioan al III-lea Vatatzes(1222-1254) supune majoritatea insulelor Mării Egee. În aceaşi perioadă, Epirul
atacă pe bulgari, care obţin o victorie decisivă asupra lui Teodor Anghelos în 1230 la Klokotnitsa, în
Macedonia. Moartea ţarului bulgar Asan II a coincis cu invazia mongolă, care le elimină orice
posibilitate de ripostă. Astfel, Epirul râmâne singurul concurent al Niceei la cucerirea
Constantinopolului. El duce şi o politică de alianţe cu occidentalii: Veneţia, regatul din Neapole şi
Principatul Ahaiei. Niceea, însă, încearcă mai multe atacuri asupra Constantinopolului, finalizate cu
cucerirea lui în 1261 de către Mihail al VIII-lea Paleologul(1258-1282). Momentul a avut o semnificaţie
mai mult simbolică, conferind ultimei dinastii o legitimitate pe care nimeni nu şi-a mai putut-o asuma
după 1204. Ahaia, însă, rămânea a francilor, cedând lui Mihail numai 3 fortăreţe, printre care şi viitoarea
capitală, Mistra. Mihail al VIII-lea încheie o triplă alianţă: cu sultanul mameluk din Egipt, şi cu hanatul
mongol, care domina bazinul pontic şi partea orientală a Mediteranei. Participă şi la conciliul de la Lyon
din 1274.
Prin alianţe politice şi matrimoniale, Trbizonda a rămas un imperiu subordonat
Constantinopolului, în timp ce Epirul, care a dispărut după 1350, a purtat titlul de despotat. Organele
locale Constantinopolitane s-au dezvoltat şi s-au multiplicat, lăsând tot mai puţin loc intervenţiei
împăratului, astfel încât în 1275 Tesalia(aşa-numita „Marea Valahie”) a refuzat hotărârile conciliului de
la Lyon, ducând, din acest moment, o politică contrară celei imperiale

26.1 Principii de guvernare bizantină în secolele VIII – XII(pag 398)

Deşi Senatul din moştenirea romană încă exista, juca un rol formal. Aprobarea sa se manifesta în
timpul ceremoniilor de la hipodrom, unde avea loc aclamarea împăratului de către popor. Acesta era
Alesul lui Dumnezeu, locotenentul Său. Era încoronat în Sf Sofia de către ptriarh, după mărturisirea de
credinţă. Nu a existat nici un caz de patriarh care să refuze încoronarea împăratului. Se considera că
alegerea este a lui Dumnezeu. De aceea, şi o uzurpare reuşită era atribuită inspiraţiei divine.

26.2 Dumnezeu, împăratul şi legea(pag 399-404)

Titulatura imperială era: „N... basileus, credincios al lui Hristos-Dumnezeu, ortodox, autokrator
al Romanilor”. Era întruchiparea legii, iar legislaţia canonică era inclusă în dreptul imperial. El convoca
şi prezida sinodul. Nu era nici cleric, nici simplu laic, ci isapostolas, întocmai cu apostolii, având o serie
de privilegii liturgice. De bază este cartea Despre Ceremonii, a lui Constantin VII. Aici se spune că
4
impăratul era imaginea teresră a ordinii divine. El nu vorbea, în şedinţele silentia, niciodată direct, ci
prin gesturi şi prin intermediul unui demnitar. Invita periodic 12 persoane sărace, cărora le spăla
picioarele. Nu se putea admite decât un singur împărat, pentru că nu este decât un singur Dumnezeu
Care l-a trimis. Era stăpân peste toate lucrurile şi peste toţi oamenii din imperiu, deţinând puterea
absolută, putându-se situa deasupre legii. Era caracterizat de impasibilitate şi de filantropie, şi un
exemplu pentru supuşii săi. Pentru asceza grijilor, pe care o practica, era, de multe ori, considerat sfânt.

26.3 Administraţia centrală(pag 405-406)

La baza administraşiei de orice fel stătea taxis-ul, ordinea lăsată de Dumnezeu lumii, fiind
explicată în multe tratate. Metoda de guvernare purta numele de sekreta. Şeful administraţiei centrale
era protoasekretis, unul dintre oamenii de încredere ai împăratului. Dromos-ul era însărcinat cu
transmitere ordinelor imperiale pe întreg teritoriul Bizanţului, ocupându-se şi cu întreţinerea drumurilor
şi a sistemului de legături poştale. Sakellion-ul se ocupa cu trezoreria, eidikon-ul cu serviciul stării
civile, iar genikon-ul cu colectarea impozitelor. Aceste funcţii stabileau distanţa faţă de împărat.
Demnitatea de protospatar oferea onoarea de a face parte din Senat(cu privilegii judiciare). Exista un
sistem(sympatethia) care îngăduia datornicului plata progresivă a restanţelor. Altfel, el îşi pierdea
pământul(devenea clasmatic). Statul intră în posesia mai multor terenuri, dar şi acorda unor demnitari
dreptul de a percepe taxele direct, astfel aristrocraţia căpătând putere asupra oamenilor de rând.

26.4 Armata şi sistemul thematic(pag 407-408)

Pentru evitarea uzurpării, marile theme au fostîmpărţite în unităţi mai mici;în Despre theme,
Constantin VII menţionează 29. Odată cu ofensiva din Orient apar themele de frontieră, mici,
concentrate în jurul unei fortăreţe(Germaniceea, Edessa). Strategul pierde din importanţă în favoarea
administraţiei civile, krites. Pentru că puterea themelor mici era insuficientă, themele de frontieră sunt
regrupate sub un duce sau catepan. În timpul Comnenilor s-a încercat o reconstituire a vechilor theme,
încredinţate ducilor sau strategilor, dar aceasta a slăbit autoritatea puterii imperiale în favoarea puterii
locale.
Armata era împărţită în themata(profesionişti) şi tagmata(mercenari). Asemenea şi flota: a
themelor maritime(a Mării Egee, Samos, Kefalonia) şi ploimon(centrală), comandată de drongar. În sec
X, armata pierde aspectul popular, devenind a mercenarilor străini:varegi, turci. În cavalerie se recrutau
creştini occidentali, franci(normanzi, francezi, germani, englezi, cu şef ales dintre ei).
27.1 Viaţa religioasă şi culturală la Bizanţ în secolele IX-XII(409-414)
Patriarhul de la Constantinopol, fiind cel mai important ierarh din imperiu, capătă titlul de
ecumenic. Odată cu convertirea slavilor şi a ruşilor, apartenenţa la Patriarhat devine semn de integrare în
sistemul bizantin. Împăratul intervenea direct în alegerea patriarhului, orpindu-se asupra unuia din cele
trei nume avansate de Sinodul permanent. Dogma, însă, aparţinea excusiv sinodului, convocat şi
5
prezidat de împărat. Din sinodul permanent făceau parte: principalii ierarhi, mitropoliţii prezenşi în
capitală şi delegaţii imperiali(sau împăratul). Marele econom se ocupa de partea financiară a Patriarhiei,
iar marele ecleziarh de supravegherea mănăstirilor constantinopolitane. Marele schevilact, care se
ocupa de ulei, candele, ceara , vase sfinte,obiecte de cult./ Functii de rang 2, Arhidiacon, il ajuta pe
patriarh in Altar, referendum, reprezentant oficial pe langa Imparat, cartisios, cel care il imbraca pe
patriarh, protonotarul, cel care primea reclamatiile credinciosilor. Învăâătura de credinţă era transmisă
de didaskaloi: cel ce învăţa Psalmii, cel ce explica Apostolul şi cel ce citea Evanghelia. În 1107, Alexios
I promulga un edict privind reforma clerului, încurajând vizitele pastorale şi numirea de preoţi în sate.
Monahismul, în cele două forme ale sale(eremitic şi chenobitic) se sustrage oricărei ierarhii,
exceptând egumenul, ca primus inter pares. Puteau fi mănăstiri private(ale împăratului, ale
episcopilor...).
S-au întreprins acţiuni de salvare a patrimoniului antic:Fotie, cu cele 300 de lucrări păstrate în
Biblioteca, Leon Matematicianul(pt ştiinţe exacte, retorică şi filosofie) şi Arethas din Cezareea. Bardas
restaurează Universitatea imperială, cu 4 facultăţi: gramatică, filosofie, geometrie, astronomie.
Învăţământul era privat; la 10-11 ani se putea intra într-un didaskaleion sau paideuterion(învăţământ
secundar, de 7 ani). Şcoalea avea un maistor, ajutat de un proximos. Fondul programei era trivium:
gramatica, poezia şi retorica. Şcoala purta numele Sfântului Bisericii de care aparţinea(de ex. SF
Petru, unde predau simultan Mihail Psellos, Ioan Xifilinos şi Nicetas Gramaticianul). În urma reformei
lui Alexios I Comenul, din 1107, învăţământul profan s-a apropiat mult de cel religios. Ioan Tzetzes
învăţa interpretarea textelor vechi şi retorica.
Prinţesa Ana Comnena este pasionată de Tucidide şi Xenofon; povesteşte în Alexiada
evenimentele din timpul tatălui ei, „marele Alexie, făclia universului”. Alţi cronicari: Ioan Kinnamos, pt
perioada împăraţilor Ioan II şi Manuel I, Mihail Choniates, Nichita, fratele lui, Ioan Italos, Ioan Tzetzes,
Teodor Prodromos.

28.1 Diversitatea simbolică a însemnelor puterii imperiale bizantine(pag 415-419)

Împăratul era centrul, asemenea unui soare. Arătările lui erau considerate adevărate Epifanii.
Întâiul simbol era purpura, ca semn al împărăţirii. Alt semn era încălţămintea din purpură, kampagia.
Monedele de aur, numisma, aveau caracter imperial. Împăratul trebuia să inspire teama(după cum
spune Kekaumenos). Revolta împotriva împăratului era considerată a fi o revoltă împotriva lui
Dumnezeu(sacrilegiu şi apostazie), Cel care l-a investit cu puterea imperială. Rebelii erau anatemizaţi.