FRANȚA MEDIEVALĂ

Prezentare realizată de:

Melinte Roxna-Ana-Maria
Profesor coordonator:
Codrin Bența
Școala de proveniență:
Colegiul Național „Nicu Gane”
Statul medieval

Statul a fost definit ca un ansamblu de instituții care exercită oficial puterea pe un anumit
teritoriu și asupra unei anumite populații.
Formarea statului francez
Formarea statului francez are urmatoarele etape: - GENEZA STATULUI MEDIEVAL
- DINASTIA MEROVINGIANĂ
- DINASTIA CAROLINGIANĂ
- DINASTIA CAPETIANĂ
- RĂZBOIUL DE 100 DE ANI
- CENTRALIZAREA
Geneza statului medieval
Societatea medievală era organizată Regele Clovis(481-511)
după un sistem politic și social
cunoscut sub numele de feudalism,
care îi este specific Evului Mediu.
Clovis(481-511) a format statul
medieval francez în anul 496, după
cucerirea Galiei.
La 25 decembrie 498 el a fost botezat
creştin de către Sf. Remi la Reims,
oraş, care a devenit locul tradiţional de
încoronare al regilor francezi.
Cum Clovis a avut cea mai de seamă
istorie, în perioada sa, statul a devenit Botezul lui Clovis
cel mai întins și puternic stat din
Europa Apuseană.
Dinastia Merovingiană

Clovis a întemeiat Dinastia Merovingiană.

Merovingienii au fost o dinastie de regi franci care au domnit peste o zonă cu suprafață
variabilă în Franța și Germania de astăzi, între secolele V-VIII. Au fost cunoscuți și după
porecla de „regi cu părul lung” de contemporani, pentru părul lor netuns.

Fibuli(agrafă ornamentală de metal,

care se întrebuința pentru a încheia
un veșmânt)merovingiene
Dinastia Carolingiană

Dinastia Carolingiană (cunoscută și
sub numele de Carlovingieni sau Karlingi)
a fost o dinastie de conducători, care au
pornit de la stadiul de prefecți și au ajuns
în cele din urmă regi ai francilor (751).
După căderea Dinastiei Merovingiene
întemeiate de Clovis, Pepin cel
Scurt(741-751), rege al francilor, fondează Carol cel Mare(768-814)
Dinastia Carolinigiană. Alături de fiul
său, Carol cel Mare(768-814), a extins
considerabil teritoriul regatului francilor.

Pepin cel Scurt(741-751)

Imperiul Carolingian

Imperiul Carolingian (800–888) este un termen istoriografic care se referă la

regatul francilor condus de dinastia Carolingiană în Evul Mediu.
Carol sau Charles Martel i-a înfrânt pe opozanți în Neustria și a înlăturat Plectrude până
în 717. A respins atacurile saxonilor și s-a instalat la conducerea a două provincii.
În 721 l-a înscăunat pe Theuderic al IV-lea, ce a domnit formal. Carol purta supranumele
de "Martel", probabil primit după asediul cetății Avignon ce a fost asociată cu cucerirea
Ierihonului de către Iosua din Vechiul Testament ori după Bătălia de la Tours, alți istorici
considerând că este un al doilea nume de botez în cinstea sfântului Martin sau lui Martin,
fratele lui Pepin de Herstal.

Războiul cu saxonii Carol cel Mare

 Singura sursă demnă de încredere a acestei perioade este Liber Historiae Francorum,
cealaltă sursă din epocă, Annales Mettenses Priores fiind o lucrare menită să-i glorifice
pe carolingieni, compilată la Saint-Denis în 806. Au existat și alte cronici ce s-au pierdut,
altele fiind modificate în concordanță cu viziunile dinastiei carolingiene în privința
merovingienilor. Analele regatului franc consideră anul 741 ca fiind punctul de pornire al
epocii carolingiene.
Familia carolingiană este originară din rândul familiilor aristocratice din regatul franc
merovingian. 
În principal, Regatul Franc, este opera lui Carol cel Mare (768-814). Acesta va satbili
înte el și demnitarii săi relații perspnale feudo-vasalice.
 Pe parcursul domniei, Carol a purtat numeroase bătălii anuale, încercând să-și extindă și
consolideze puterea. A purtat lupte cu saxonii din 718 până în 724, cu alamanii în 725 și
în 730, și cu bavarezii în 725 și în 728. S-a confruntat și cu opoziția unor duci ce
manifestau tendințe de independența în Gasconia, Aquitania și Provența. Carol a numit în
fruntea comitatelor, episcopiilor și abațiilor oameni loiali politicii sale pentru a menține
controlul. Carol a trebuit să se folosească și de legătură de fidelitate ce se impunea la
baza societății feudale timpurii. Carol a impus și o politică se secularizare a domeniilor
bisericești. Pentru a-și recompensa fidelii, confisca domeniile bisericii, eliminând
simultan abați și episcopi mult prea influenți și numea în rândurile ierarhiei ecleziastice
mulți nobili cu comportamente războinice decât religioase. A urmărit reducerea
independenței abaților și episcopilor militari, îndepărtarea lor din locurile în care rezidau,
confiscarea resurselor pe care le dețineau și
înlocuirea lor cu persoane favorabile.
A controlat de timpuriu tezaurul
strâns de tatălsău și confiscat de la
Plectrudeși a profitat de
sprijinul nobilimii din Austrasia.
 Pe plan militar, era impus un sistem de chemare la oaste ce presupunea participarea
tuturor oamenilor liberi la război. Înrolarea putea fi evitată prin plătirea unei sume de
bani. Francii erau infanteriști, luptau cu topoare, lănci, săbii cu două tăișuri sau săbii
scurte, se apărau cu un pieptar din piele de animal acoperit cu plăci de metal și purtau o
cască conică și un scut mare de lemn. Cavaleria avea o poziție tot mai importantă în
cadrul armatei. Au preluat scărița de șa de la avari, ceea ce permitea cavalerului să
utilizeze mai bine lancea și sabia, pe care le puteau ține în ambele mâini. Războinicii
erau recompensați cu domenii.

Moneda cu chipul imparatului Carol Steuben - Bătălia de la Poitiers

Organizarea
Succesele externe i-au adus lui Carol un control deplin asupra organizării militare pe care a
centralizat-o. Ca și tată sau, a reorganizat administrația. La apogeul întinderii sale, statul lui
Carol cuprindea o suprafață de 1,2 milioane de km² incluzând Gallia, Germania, nordul și
centrul Italiei până la Roma, nord-estul Balcanilor și nord-estul Spaniei.
Populația numără 10-20 de milioane de locuitori, divizați în două ansambluri lingvistice,
romanic și germanic, fiecare cu propriile și numeroasele limbi, dialecte și graiuri. Latină,
limba scrisă, unea imperiul , fiind utilizată în biserica și cancelarie. A condus imperiul prin
intermediul palatului. Exercită banum, dreptul de a guverna asupra tuturor supușilor, acționa
pentru a asigura pacea și ordinea, precum și bună funcționare a justiției. Avea putere
legislativă, promulgând legile cu ocazia marilor adunări generale plăciță. De două ori pe an,
curtea, clerul și nobilimea erau convocați într-o adunare în centrul regatului franc, în
Austrasia.
Imagini cu reproducerea fortificațiilor din timpul Imperiului Carolingian:
Renașterea Carolingiană
Perioada carolingiană s-a caracterizat prin tentative de reforma a bisericii, care a avut ca
efect revitalizarea culturii și vieții intelectuale, motivele fiind: populațiile numeroase păgâne
la est și nord de Rin, decăderea morală a clerului, lipsa uniformității monastice, liturgice și
religioase, lipsa unei autorități efective în multe provincii unde erau scaune episcopale
vacanțe, simonia, ruinarea unor mănăstiri. Renașterea carolingiană, după numele lui Carol cel
Mare, a reprezentat trezirea la viață a antichității și, în parte, a culturii bizantine în cultura și
arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea și al IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel
Mare de a continua și înnoi tradițiile Imperiului roman. Printre cele mai însemnate realizări
ale Renașterii carolingiene se numără ilustrațiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel
Mare", păstrat la Viena, sau Capela Palatină din Aachen, care amintește de "Bazilica San
Vitale" (sec. al VI-lea) din Ravenna, precum și Capela Sankt Michael din Fulda, în stilul
bisericii "Santo Stèfano Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezența
învățatului Alcuin (latină: Alcuinus) la curtea imperială a stimulat transcrierea textelor vechi
și introducerea limbii latine ca limbă literară, fapt determinant pentru evoluția ulterioară în
istoria culturală a lumii apusene.
Hrabanus Maurus (stânga), Alcuin
ajutat de Alcuin (mijloc), îi
predă lui Otgar de Mainz (dreapta)
cartea sa – Ilustraţie din 
Manuscriptum Fuldense cca. 830
Destrămarea Imperului Carolingian

Ca urmare a luptelor interne între urmaşii lui Carol cel Mare şi a atacurilor
migratorilor ,Imperiul Carolingian s-a destrămat.
Prin Tratatul de la Verdun (843 d. Hr.) statul franco-carolingian, sau Francia, a fost impartit
in alte trei state: Italia si tinuturile dintre Rhone si Rin, ca si Lorena au fost atribuite lui
Lothar; regiunile de la est de Rin, Francia Rasariteana sau Germania, intrau in stapanirea lui
Ludovic Germanicul; tinuturile dintre Rhon si Mensa, adica Francia Occidentala, constituiau
stapanirea lui Carol cel Plesuv.
Astfel, dezmembrarea Imperiului Carolingian a dus ulterior la nasterea celor trei state:
Franta, Germania, Italia.
Prin Tratatul de la Verdun din 843 cei trei fii rămași în viață ai lui Ludovic cel Pios, nepoții
lui Carol cel Mare, și-au împărțit teritoriile sale, Imperiul Carolingian, în trei regate. Deși
acest tratat este adesea considerat începutul sfârșitului și al dizolvării imperiului unitar al
lui Carol cel Mare, de fapt reflectă aderența continuă la ideea francă de moștenire împărțită
între urmași, nu revenită celui mai în vârstă dintre ei.
Dinastia Capetiană
Dinastia Capetiană , casa conducătoare a Franțaei din 987 până în 1328, în
perioada feudală a Evului Mediu. Prin extinderea și consolidarea puterii lor, regii
capeți au pus bazele statului național francez .
A început să domnească în Franța odată cu încoronarea lui Hugo Capet în 987. A
fost cea de-a treia dinastie franceză, după Dinastia Merovingiană și Dinastia
Carolingiană. Primul rege al dinastiei a fost Contele Parisului, Hugo Capet, care a
fost ales de nobilii feudali după moartea regelui Carolingian Ludovic al V-lea.
Astfel, Capet (probabil un pseudonim, provenind de la capă/pelerină conform
etimologiei populare, sau de la la latinescul caput, cu înțelesul de „cap”, sau „mare
șef”) a devenit denumirea noii dinastii. Pentru a-și întări puterea în fața nobililor,
Hugo Capet și-a asociat fiul Robert al II-lea la domnie, iar acesta - la rândul său - a
făcut la fel, astfel încât dinastia s-a transmis prin linie masculină directă.

Hugo Capet Robert al II-lea

 Timp de două secole, capețienii își vor încorona primul născut încă din timpul vieții și-l vor
asocia la domnie pentru a întări puterea. Filip August (1180-1223), capețian direct, dar
descendent al carolingienilor pe linie feminină, deci suveran absolut legitim, va înlătura
această practică. Până la acesta din urmă, regatul Franței va fi divizat, consecință a întăririii
puterii locale a marilor seniori, autoritatea regală efectivă exercitându-se asupra unei regiuni
restrânse. Astfel, comitatele Angers, Flandra, ducatele Normandiei, Aquitaniei, ajung să se
bucure de o autonomie largă, seniorii respectivi fiind mai puternici și mai influenți decât
suzeranul lor, regele Franței. Se ajunge chiar la situația în care ducele
Normandiei, Wilhelm (Guillaume) reușește în anul 1066 să își cucerească propriul său regat,
Anglia, asupra căruia avea aceleași drepturi succesorale ca și regele ales, Harold, pe care
Wilhelm îl învinge la Hastings. În această situație, Wilhelm, duce de Normandia, deci vasal al
regelui Franței, devine rege al Angliei, conform dreptului cuceritorului. Calitatea regilor
francezi ai Angliei de duci de Normandia și imperiul angevin pe care ei vor reuși să-l creeze,
vor duce la izbucnirea războiului de 100 de ani.
Filip August
Războiul de 100
de ani
 În fapt, regele nu își exercită autoritatea decât asupra domeniului regal, însă de drept toți
marii nobili din regat îi erau vasali, datorându-i supunere, deferență, ajutor militar și financiar,
în schimb, ei primind de la rege feuda sau domeniul feudal, împreună cu țăranii, animalele și
atelajele proprii domeniului.
Timp de peste trei secole, coroana Franței s-a transmis din tată în fiu, fără a se simți nevoia
unei justificări juridice și fără ca această practică să fie contestată. Dar, în 1316, fiul lui Filip
cel Frumos (1285-1314), Ludovic al X-lea al Franței (1314-1316) moare fără a lăsa urmași de
sex masculin. Problema succesiunii este rezolvată în doi timpi: întâi, în 1316 este enunțat
principiul prin care este interzis accesul femeilor pe tronul Franței. Rege devine fratele
monarhului defunct, Filip cel Lung (1316-1322), care, la rândul său moare fără a lăsa
moștenitori de sex masculin. Este încoronat cel mai mic dintre fiii lui Filip cel Frumos, Carol
al IV-lea (1322-1328), care moare după 6 ani de domnie, fără a lăsa moștenitori direcți. În
acest moment, s-a pus problema dacă tronul nu ar trebui să revină celei de-a patra progenituri
a lui Filip cel Frumos, Isabella de Franța, care să transmită acest drept fiului ei. Dar Isabella
de Franța era mama regelui Eduard al III-lea al Angliei, lucru care nu a fost posibil.
Deci, în 1328, invocându-se principiul masculinității, se enunță un al doilea principiu:
femeile nu au nici dreptul de a transmite dreptul de succesiune la tron. Rege devine ruda cea
mai apropiată a monarhului defunct pe linie masculină, un nepot de frate al lui Filip cel
Frumos, Filip de Valois.
Mormântul lui Filip
cel Frumos
Sfârșitul dinastiei
Carol al IV-lea „cel Drept” a fost ultimul rege francez din Dinastia Capețiană, care a murit
fără a lăsa un succesor. Astfel, la tronul Franței accede următoarea dinastie - Dinastia
Valois (1328-1589) prin Filip al VI-lea.
Carol al IV-lea a murit la Vincennes, Val-de-Marne, și a fost înmormântat lângă cea de-a
treia soție, Jeanne d'Évreux la biserica Saint Denis.
Ca și frații săi mai mari, Carol a murit fără un moștenitor masculin, acest lucru ducând la
stingerea linie directe a dinastiei capețiene. Cu doisprezece ani mai devreme, o regulă
împotriva succesiunii de către o femeie, derivată din Legea Salică a fost recunoscută ca un
control la succesiunea tronului Franței. Aplicarea acestei reguli interzicea fiicei de un an al lui
Carol, Marie, să succeadă la tron, însă Jeanne era însărcinată în momentul morții lui Carol.
Dacă ea ar fi dat naștere unui fiu, urma să se constituie o regență sub conducerea
moștenitorului Filip de Valois, fiul lui Charles de Valois, și a altor membri ai Casei de
Valois.După două luni, Jeanne a născut o altă fiică, Blanche și Filip a devenit rege și în mai a
fost încoronat ca Filip al VI-lea.
Carol al IV-lea
Filip al VI-lea
Războiul de 100 de ani(1337 – 1453)
Războiul de 100 de Ani a fost purtat între Anglia și Franța în intervalul 1337-1453. Războiul
de 100 de Ani nu a fost un conflict continuu, ci o serie de ostilități întrerupte de perioade
lungi de pace între Casa de Plantagenet, conducători ai Regatului Angliei și Casa de Valois,
asupra dreptului de a conduce Regatul Franței. Fiecare parte a atras mulți aliați în război. A
fost unul dintre cele mai notabile conflicte din Evul Mediu, în care cinci generații de regi din
două dinastii rivale au luptat pentru tronul celui mai mare regat din Europa de Vest.
A fost caracterizat prin pretenția regilor Angliei de a deveni și regi ai Franței în baza
drepturilor de moștenire ale Isabelei de Franța, mama lui Edward al III-lea și ultimul copil în
viață al regelui francez Filip cel Frumos. 

Casa de Plantagenet Casa de Valois

Declanșarea

Cauzele generale sunt legate de menţinerea unor teritorii ale Franţei

actuale în posesia regilor Angliei, care prestau omagiu de vasalitate
regilor francezi, dar nesocoteau uneori obligaţiile contractului vasalic.
De altfel, una din cauzele imediate ale războiului a fost refuzul regelui 
Eduard al III-lea al Angliei să presteze omagiu regelui Franţei pentru
ducatul Guyenne (sud-vestul Franţei). Eduard al III-lea
Războiul începe în 1337 şi părea mai puţin favorabil englezilor, inferiori din punct
de vedere numeric şi siliţi să lupte departe de ţara lor, înfruntând astfel dificultăţi de
aprovizionare şi recrutare. Acestea sumt însă doar relative, căci regele Angliei are numeroase
posesiuni pe continent, care pot servi ca bază de operaţiuni, şi sursă de provizii şi chiar de
oarneni. Pe de altă parte, există elemente de superioritate foarte importante în cazul Angliei.
Obiceiul englez de a răscumpăra cu bani serviciul militar datorat în cadrul relaţiilor feudo-
vasalice, precum şi impozitele aprobate de Parlament îi ofereau regelui posibilitatea să
întreţină o armată profesionistă. Arcaşii englezi, recrutaţi dintre ţăranii liberi şi pricepuţi în
mânuirea celor mai ucigătoare arme la distanţă existente pe vremea aceea, s-au dovedit
superiori în faţa cavaleriei greu înarmate franceze.
 Războiul de 100 de ani a fost una dintre cele mai importante manifestări ale crizei secolului
al XIV-lea, agravând o situaţie şi aşa complicată din cauza regresului economic şi demografic.
În afara pierderilor umane şi materiale, el a pus în câteva rânduri în discuţie harta politică a
Occidentului, pe care se contura un regat anglo-francez.
În Franţa, sfârşitul războiului a creat şi premisele desăvârşirii centralizării statale, prin
integrarea în domeniul regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci şi a altora. În
timpul lui Ludovic al XI-lea este ocupat ducatul Burgundiei, care fusese transformat de regele
Ioan cel Bun într-un apanaj pentru fiul său, Filip cel Îndrăzneţ, şi care se transformase în
timpul ducilor următori într-un stat cvasiindependent. Carol al VIII-lea se căsătoreşte cu
moştenitoarea ducatului Bretaniei, astfel încât acesta este la rândul său alipit domeniului
regal.

Carol al VIII-lea Ludovic al XI-lea

Bătălia de la Castillon
Bătălia de la Castillon (în engleză Battle of Castillon, în franceză Bataille de Castillon) a avut loc la 17
iulie 1453, pe teritoriul actualei comune Castillon-la-Bataille din Franța, între armatele lui Henric al VI-lea
al Angliei și Carol al VII-lea al Franței. A fost ultima bătălie din „războiul de o sută de ani”, un război ce
părea că nu se mai sfârșește, bătălie ce s-a terminat cu o victorie decisivă a francezilor.
Alte bătălii din timpul Războiului de 100 de ani:
-24 iunie 1340 - Bătălia de la Sluis
-26 august 1346 - Bătălia de la Crécy
-4 septembrie 1346 - 3 august 1347 - Asediul cetății Calais
-19 septembrie 1356 - Bătălia de la Poitiers
-29 septembrie 1364 - Bătălia de la Auray
-3 aprilie 1367 - Bătălia de la Nájera
-25 octombrie 1415 - Bătălia de la Azincourt
-21 martie 1421 - Bătălia de la Baugé
-31 iulie 1423 - Bătălia de la Cravant  Bătălia de la Sluis
-17 august 1424 - Bătălia de la Verneuil
-12 octombrie 1428 - 8 mai 1429 - Asediul Orléansului Asediul
-18 iunie 1429 - Bătălia de la Patay Orléansului
-18 iunie 1430 - Asediul Compiègne-ului
-9 mai 1435 - Bătălia de la Gerberoy
-15 aprilie 1450 - Bătălia de la Formigny
Centralizarea

Centralizarea:
• a reprezentat o subordonare a întregului teritoriu al statelor medievale sub o conducere unică;
• a eliminat situația de anarhie specifică feudalismului;
• s-a produs prin mărirea domeniului regal atât prin confiscări și războaie, cât și prin căsătorii
Cele mai importante instituții în jurul cărora s-a realizat procesul de centralizare au fost
Curtea Regală și Consiliul Regal.
- Filip al II-lea August (1180-1223) a profitat de luptele pentru tronul Angliei confiscând
posesiunile regelui englez de pe teritoriul Franței.
- Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270) a consolidat cuceririle predecesorilor săi, silindu-l
pe Henric al III-lea să i se declare vasalul principal. A întărit instituțiile administrative și
financiare.
- Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a alipit la domeniul regal bogata provincie
Champagne, a convocat pentru prima dată Stările Generale (formate din principalele categorii
sociale) și a ieșit învingător în conflictul cu papa Bonifaciu al VIII-lea.
- Ludovic al XI-lea (1461-1483) a anexat regatul Burgundie.
 BIBLIOGRAFIE

-manual de istorie(clasa a IX-a), realizat de: Alexandru Barnea, Vasile Aurel Manea, Mihai
Stamatescu, Bogdan Teodorescu, apărut în anul 2004, paginile 94-99
-cartea „Civilizația Occidentului Medieval„ , scrisă de Jacques Le Goff, paginile 51, 61, 94
-cartea „Istoria lumii în date”, apărută în anul 1972, editura Enciclopedica Română
-https://.wikipedia.org- Istoria Franței
-http://www.afaceriardelene.ro-Referat despre statul medieval francez în Evul Mediu
-https://www.didactic.ro- Franța Medievală
-https://prezi.com- Formarea statului francez by Elena Carolina
-http://www.historia.ro- Războiul de 100 de ani, invenție a istoricilor?
-https://istoriiregasite.wordpress.com- Evul Mediu
-https://liceunet.ro- Franța Medievală
-http://wwwltib.ro- Centralizarea statelor medievale