UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: STATUL MEDIEVAL

1. IMPERIUL BIZANTIN
 Grav afectată de dispariţia Imperiului Roman de Apus, ideea imperială a reuşit să supravieţuiască în partea de est a
fostului imperiu. Imperiul Roman de Răsărit şi-a continuat existenţa încă aproape un mileniu după dispariţia celui de
Apus, transformându-se în Imperiul Bizantin.

 În secolele IV–VII, statul este în esenţă roman, iar mulţi locuitori vorbeau latina. Este perioada în care s-a realizat
trecerea de la imperiul roman la imperiul greco-oriental. Secolul al VII-lea este foarte important în istoria Bizanţului.
În secolul al VII-lea, Imperiul Bizantin este deja un stat grecesc, greaca devenind limba oficială în locul latinei. Prin
pierderea provinciilor din Orient şi Africa pierdute în favoarea arabilor (Siria, Mesopotamia, Palestina, Egipt etc.) şi
a teritoriilor din Balcani în favoarea slavilor, imperiul este redus la Asia Mică. Ca urmare a acestor mutaţii, s-a
renunţat treptat la titlul de imperator augustus în favoarea celui de „basileu” (rege în limba greacă).

 Ultimul împărat roman în adevăratul sens al cuvântului a fost IUSTINIAN (527-565). Condus, în politica externă,
de ideea refacerii Imperiului Roman, el a recucerit provinciile occidentale: Nordul Africii (de la vandali), Italia (de
la ostrogoţi), Sud-estul Spaniei (de la vizigoţi). În timpul său a fost elaborat „Codul lui Iustinian”, o culegere de legi
romane. De numele lui Iustinian este legată şi construirea Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol.

 Imperiul Bizantin a atins apogeul în secolele IX-XI, în timpul dinastiei macedoneene care a reluat politica de
expansiune teritorială. Cel mai important reprezentant al acestei dinastii este Vasile al II-lea (976-1025) care a
recucerit Peninsula Balcanică, sudul Italiei şi unele provincii din Orient (Mesopotamia, Siria). Epoca decăderii a
început cu urmaşii lui Vasile al II-lea.

 Ultimele 4 secole ale istoriei bizantine sunt marcate de alternanţa perioadelor de acalmie şi refacere cu cele de criză
violentă. În timpul cruciadei a patra (1202-1204), occidentali au cucerit Constantinopolul şi au desfiinţat Imperiul
Bizantin a cărui unitate a fost refăcută în 1261 de către Mihail VIII Paleologul.

 Lovitura de graţie a venit din partea turcilor conduşi de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul. Capitala a fost căzut
la 29 mai 1453 şi astfel a luat sfârşit Imperiul Bizantin.

2. IDEEA DE IMPERIU ÎN OCCIDENT

a) Imperiul Carolingian
 Cea mai puternică expresie a moştenirii politice romane în lumea
occidentală a fost ideea imperială. Carol cel Mare (768–814) a transformat
regatul francilor în cel mai puternic stat din apusul Europei, imperiul
carolingian.

 În urma acestor cuceriri, la 25 decembrie 800, Carol cel Mare a fost

încoronat ca împărat roman de papa Leon III. Prin naşterea imperiului
carolingian, Europa creştină devine bicefală pe plan politic.

 Teritorial, imperiul carolingian avea puţin din vechiul Imperiu Roman, al

cărui centru de greutate se afla în Marea Mediterană. Teritorial, imperiul
carolingian avea în comun cu imperiul roman numai Gallia şi o parte a
Italiei, cu Roma. Îi lipsea Britannia, Spania, Italia de sud. În plus, centrul
imperiului carolingian se afla la nord de Munţii Alpi, pe valea Rinului, unde
se găsea şi capitala, Aachen.

 Pe de altă parte, ideea imperială romană nu este receptată în toate componentele ei, concepţia patrimonială
germanică (potrivit căreia statul trebuia împărţit între toţi moştenitorii regelui) fiind mai puternică decât cea romană
a imperiului unic.

 Urmaşul lui Carol cel Mare a fost fiul său Ludovic cel Pios. În anul 843, prin tratatul de la Verdun, imperiul a fost
împărţit între cei 3 fii ai lui Ludovic cel Pios. În urma destrămării imperiului carolingian, au luat naştere 3 state de
sine stătătoare: Italia, Germania, Franţa.

b) Imperiul romano-german
  După multe conflicte, imperiul carolingian s-a divizat în două state: imperiul romano-german şi regatul francez.

 În secolul al X-lea, ideea imperială renaşte, fiind preluată de imperiul romano-german. Reînnoirea titlului de împărat
este opera lui Otto cel Mare (936–973) care a fost încoronat împărat la Roma în anul 962.

 Imperiul Romano-German cuprindea Germania şi Italia Nordică şi Centrală, având astfel în comun cu Imperiul
Roman un teritoriu redus. Imperiul a fost desfiinţat în 1806.

 Titulatura Imperiului până în secolul al XIX-lea:

 Imperiul Romano-German (până în secolul XI);
 Sfântul Imperiu (secolele XI-XV);
 Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană (până în anul 1806);
 Bula de Aur (1356):
 a fost adoptată în timpul lui Carol al IV-lea de Luxemburg;
 acest document a adus puţină ordine în imperiu; împăratul era ales de un colegiu format din şapte
prinţi electori: 3 clerici (arhiepiscopii de Koln, Mainz şi Trier) şi 4 laici.

c) „Cearta pentru investitură”

 În secolele XI–XIII, imperiul romano-german revendică dominaţia europeană, intrând astfel în conflict cu
papalitatea. În secolele XI–XIII a avut loc o confruntare între papalitate şi împăratul german pentru dominaţie
asupra lumii creştine cunoscută sub numele de „cearta pentru investitură” sau lupta sacerdoţiului cu imperiul.
 Autoritatea papală faţă de împărat s-a consolidat în timpul lui Inocenţiu al III-lea. Dar în secolele XIV–XV,
papalitatea a intrat în criză.

3. PROCESUL DE CENTRALIZARE POLITICĂ

Etapele evoluţiei statelor în Europa occidentală:
 perioada fărămiţării feudale (secolele X–XI);
 monarhia seniorială sau feudală (secolele XI–XIII);
 monarhia stărilor (secolele XIII–XV);
 monarhia absolută (secolele XV–XVIII).

Caracteristici generale ale procesului de centralizare

 În secolele XI–XV, în Europa Apuseană, evoluţia statului a urmat 2 căi distincte:
 în spaţiul german şi italian s-a menţinut şi s-a adâncit fărămiţarea politică;
 în Franţa, Anglia şi Peninsula Iberică a avut loc procesul de centralizare statală.

 Centralizarea statală este procesul prin care au fost eliminate centrele locale de putere în favoarea unei puteri unice a
monarhului. Centralizarea a avut 2 componente: teritorială (unificarea întregului teritoriu al ţării în jurul domeniului
stăpânit direct de rege) şi instituţională (stabilirea aceloraşi instituţii în tot regatul).

Factori care au favorizat procesul de centralizare:

 dezvoltarea oraşelor şi a comerţului
 diminuarea puterii politice şi militare a nobililor
 pericolul extern
 sprijinul primit din partea unor categorii sociale: mica nobilime, ţărănimea, orăşenii, clerul.
 În condiţiile în care monarhia nu era suficient de puternică, în procesul de centralizare se impunea o
colaborare cu reprezentanţii stărilor priviliegiate (nobili, cler, orăşeni); aceste instituţii poartă nume diferite:
Parlament în Anglia, Stările Generale în Franţa, Cortesuri în Spania.

Trăsăturile specifice ale procesului de centralizare

 Condiţiile politice diferite au făcut ca procesul de centralizare să aibă caracteristici aparte în statele europene:
 în Franţa: componentă instituţională şi teritorială;
 în Anglia: accentul a fost pus pe componenta teritorială;
 în Spania: unificarea instituţională şi eliberarea de sub stăpânirea arabă (Reconquista, 1492);

Procesul de centralizare în Franţa

  În secolul X, domeniul regal era singurul spaţiu real asupra căruia se exercită efectiv autoritatea regelui; domeniul
regal francez acoperea, în secolul X, regiunea dintre Paris şi Orleans.

 În secolul X, în Franţa se cristalizează marile principate teritoriale: Ducatele Normandia, Aquitania, Bretania,
Burgundia şi Comitatele Flandra, Anjou, Champagne, Poitou, Toulouse. Aproape toate aceste principate erau mai
întinse decât domeniul regal; ducii şi conţii erau vasalii regelui, dar autoritatea regelui era doar nominală. În anul
987, după stingerea dinastiei carolingiene, marea nobilime şi clerul l-au ales rege pe Hugo Capet, conducătorul unui
mic principat, comitatul de Paris. Treptat, capeţienii îşi consolidează poziţia în raport cu marii vasali.

 Instituţiile centrale ale statului medieval francez: Consiliul Regal (avea atribuţiile unui adevărat guvern),
Parlamentul (rol în justiţie), Curtea de Conturi (rol în gestionarea finanţelor), Adunarea Stărilor Generale.

Războiul de 100 de ani (1337-1453)

 A fost cel mai lung şi cel mai sângeros conflict al Europei apusene de până atunci.Regii Angliei doreau şi tronul
Franţei în timp ce regii Franţei doreau eliberarea acelor teritorii care se aflau sub stăpânire engleză (Normandia,
Aquitania, Bretania, Anjou, Poitou).
 În timpul acestui conflict s-a afirmat Ioana d’Arc (Fecioara din Orleans) care în anul 1429 a despresurat oraşul
Orleans, a cărui cucerire de către englezi ar fi deschis drumul acestora către sudul Franţei.

4. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

a) Premisele constituirii statelor medievale româneşti
 Procesul întemeierii statelor româneşti a pornit de la cnezatele şi voievodatele româneşti formate în spaţiul carpato –
danubiano–pontic prin unicarea obștilor sătești.
 Principalii factori care au favorizat formarea statelor medievale româneşti sunt: creșterea populației, dezvoltarea
economică şi socială a locuitorilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic, decăderea puterii tătarilor, criza dinastică
din Ungaria de la începutul secolului al XIV-lea.

b) Întemeierea statului medieval Transilvania

 Voievodatul Transilvania s-a constituit o dată cu cucerirea maghiară prin unificarea formaţiunilor prestatale sub
autoritatea unui voievod. Se pot deosebi două etape în constituirea voievodatului Transilvania:
 etapa voievodatelor româneşti (secolele IX–XI);
 etapa cuceririi maghiare (secolele XI–XIII).

 Principalele formaţiuni politice prestatale existente în Transilvania în secolele IX–XI sunt:

 voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut, menţionate de cronicarul Anonymus în lucrarea sa „Gesta
Hungarorum” (Faptele ungurilor);
 voievodatele lui Ahtum şi Gyla (pentru prima jumătate a secolului al XI-lea).

 Regii maghiari au încercat să organizeze Transivania după model apusean:

 regii maghiari au încercat să înlocuiască voievodatul cu principatul. La 1111 în documente este menţionat
principele Mercurius iar la 1176 este menţionat voievodul Leustachius. Încercările maghiarilor de a institui
principatul au eşuat din cauza rezistenţei românilor.
 organizarea comitatelor, unităţi administrativ teritoriale locuite de maghiari (primul comitat organizat a fost
Bihorul în anul 1111);
 transformarea religiei catolice în religia oficială a Transilvaniei; în anul 1366, regele maghiar Ludovic I de
Anjou a emis decretele prin care calitatea de nobil era condiţionată de apartenenţa la catolicism. Astfel,
românii au fost exclusşi din viaţa politică a Transilvaniei, deşi ei reprezentau majoritatea populaţiei.

 Rezistenţa din partea nobilimii maghiare, dornice să-şi păstreze autonomia, şi a elementului românesc i-au
determinat pe regii maghiari să colonizeze în Transilvania alte neamuri, precum saşii şi secuii. Conducerea
Transilvaniei se bazează pe colaborarea „stărilor”/„naţiunilor” privilegiate: nobilimea (în special maghiară), orăşenii
bogaţi (în special saşi ), fruntaşii secuilor.
 În anul 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.
c) Întemeierea statului medieval Ţara Românească
 Ţara Românească s-a format la începutul secolului al XIV-lea prin unificarea formaţiunilor politice care existau între
Carpaţi şi Dunăre. Se pot deosebi mai multe etape în formarea Ţării Româneşti:
 constituirea formaţiunilor politice prestatatale menţionate în documentul „Diploma cavalerilor ioaniţi” (2
iunie 1247) emis de regele maghiar Bela IV: voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, cnezatele lui Ioan şi
Farcaş, Banatul de Severin.
 unificarea cnezatelor locale într-un voievodat de către Litovoi care a încercat să elimine suzeranitatea
maghiară.
 unificarea formaţiunilor politice sub conducerea lui Basarab I (1310–1352);
 formarea instituţiilor;
 La întemeierea Ţării Româneşti au contribuit şi românii din Transilvania, care au trecut la sud de Carpaţi.
Întemeierea Ţării Româneşti a fost pusă de tradiţie pe seama descălecatului lui Negru Vodă din Făgăraş (1290 /
1291).
 Deoarece Basarab I a alipit Ţării Româneşti Banatul de Severin, regele maghiar Carol Robert de Anjou a organizat o
expediţie împotriva lui Basarab I în anul 1330. Lupta a avut loc la Posada (9-12 noiembrie 1330) şi este descrisă în
documentul „Cronica pictată de la Viena”. Victoria din 1330 a asigurat independenţa de sub suzeranitatea maghiară.

d) Întemeierea statului medieval Moldova

 Procesul întemeierii Moldovei este asemănător cu cel din Ţara Românească şi s-a realizat la mijlocul secolului al
XIV-lea prin unificarea formaţiunilor politice prestatale existente la est de Carpaţi. Se pot deosebi mai multe etape
în formarea statului medieval Moldova:
 constituirea formaţiunilor politice prestatate de la est de Carpaţi.
 descălecatul lui Dragoş (1350);
 descălecatul lui Bogdan (1359).
 unificarea teritorială deplină sub urmaşii lui Bogdan;
 formarea instituţiilor;

 Constituirea Moldovei a fost considerată de tradiţie tot ca produsul unui „descălecat”. În fond, este vorba de un
dublu „descălecat”: al lui Dragoş (1350) şi apoi al lui Bogdan (1359). În cazul Moldovei, realitatea personajului
„descălecător” este în afara oricărei îndoieli. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului care, în anumite
condiţii, au trecut la est de Carpaţi. Statutul lor aici a fost diferit: Dragoş a fost voievod dependent de regele Ungariei
iar Bogdan a fost voievod independent. Istoriceşte, se poate spune că Dragoş a fost „descălecător”, iar Bogdan un
întemeietor.

e) Întemeierea statului medieval Dobrogea

 Statul medieval Dobrogea s-a format la sfârşitul sec. XIV prin unificarea formaţiunilor politice existente între
Dunăre şi Marea Neagră de-a lungul mai multor etape:
 constituirea formaţiunilor prestatale în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră (de exemplu, pentru secolul
al X-lea sunt menţionaţi jupanii Dimitrie şi Gheorghe);
 unificarea acestor formaţiuni politice prestatale în jurul Ţării Cavarnei, care reprezintă nucleul statului
Dobrogean. În fruntea acestei formaţiuni sunt menţionaţi: Balica, Dobrotici, Ivanco;
 în 1389, Dobrogea intră în componenţa Ţării Româneşti condusă de Mircea cel Bătrân. Între anii 1417 –
1878, Dobrogea a rămas sub ocupaţia otomană.

f) Instituţiile medievale româneşti

Principalele instituţii din Ţara Românească şi Moldova erau:
 Domnia
 Biserica
 Sfatul Domnesc
 Adunarea Ţării
 Armata.
Domnia:
 reprezintă instituţia centrală în Moldova şi Ţara Românească; sistemul de succesiune la tron a fost electivo –
ereditar; principalele atribuţii ale domnului: elabora legile, era judecătorul suprem, putând pronunţa pedeapsa cu
moartea, încheia tratate, declara război şi încheia pace, era comandantul suprem al armatei (mare voievod);
 marea boierime alegea pe domnitor din rândul membrilor familiei Basarabilor, în Ţara Românească, şi respectiv a
Muşatinilor, în Moldova.