TISE DENISA

ESEU ISTORIE
IMPERIUL CAROLINGIAN

Spre o noua dinastie: Carolingienii

La sfarsitul secolului VIII o noua dinastie- Carolingienii- va reusi sa

restaureze partial in Occident ideea de Imperiu. Destinul si sansa istorica a
Carolingienilor sunt legate de Austrasia, regiunea dintre Rin si Mosella.
Acesta era patrimoniul familiilor aristocratice, diferentiate deja de ceilalti
locuitori prin descendenta si mod de viata, costumatie si armament.

Primul reprezentant cunoscut al familiei a fost Pepin cel Batran (sau

Pepin de Landen, dupa unul din domeniile lui, mort in 639), a carui fiica s-a
casatorit cu fiul lui Arnulf, episcopul de Metz. Daca genealogia indepartata a
Carolingienilor se opreste la Pepin cel Batran – primul majordom atestat
documentar, Arnulf a fost invocat ca parinte spiritual al familiei carolingiene.

Puterea majordomilor a crescut in timpul lui Pepin II (Pepin de Herstal-

687-714) care a reusit sa controleze nu doar Austrasia, ci intreg regnum
francorum (deci si Neustria si Burgundia). Printr-o politica matrimoniala a
reusit sa castige recunoasterea aristocratiei si sa lase in anul 714 la moartea
sa drept mostenire intendenta a trei palate (din Austrasia, Neustria si
Burgundia). Deci, a obtinut recunoasterea ereditatii in functia de majordom.
Dar a exercitat puterea nu in nume propriu, ci in numele regelui merovingian
( majordom= functionar ce avea in grija administrarea domeniilor regale,
pentru a deveni cel mai important colaborator al regelui, iar ulterior- rivalul
acestuia.). In timpul lui Pepin II francii s-au confruntat cu destule situatii
dificile, cu atacuri din partea frizilor, alamanilor, cu revoltele ducilor alamani
si bavarezi.

Functia a fost apoi preluata de unul dintre fiii sai, Carol Martel (714-
741). Recunoscut initial majordom in Austrasia, a vrut sa obtina
recunoasterea si in celelalte regiuni, de aceea a instalat prieteni si rude in
pozitiile- cheie, atasandu-i prin legaturi de fidelitate durabile ( viitoare
legaturi de vasalitate). Meritul sau a fost acela de a fi inteles ca o politica de
pacificare nu putea reusi fara o crestinizare durabila: de aceea in teritoriile
nou cucerite din Frizia a incercat o organizare ecleziastica cu ajutorul anglo-
saxonului Bonifaciu, apoi al episcopului Pirmin- un misionar venit din Spania
vizigota. Cel dintai- numit evanghelizatorul Germaniei, in loc sa urmeze o
cariera de succes in Anglia a ales sa fie misionar, primind autorizatie in acest
sens din partea papei si fiind ales episcop in anul 722.

Carol Martel a consolidat pozitia familiei, prin masuri religioase si

institutionale. Dar celebritatea sa politica se leaga de victoria impotriva
arabilor la Poitiers (25 octombrie 732). Prezenti in Spania din anul 711,
arabii au fost purtati de ideologia djihadului (=razboiul sfant) si inspre Galia,
mai ales din cauza bogatiilor ei. Anterior anului 732 arabii au facut mai
multe raiduri rapide in fata carora populatia crestina n-a reactionat.

Lupta de la Poitiers a fost cauzata de patrunderea arabilor condusi de

Abd- er –Rahman, guvernatorul arab al Spaniei, dincolo de Pirinei spre
abatia Saint Martin de Tours, unde se adapostea rivalul sau Eudes, ducele
Aquitaniei. Prin victoria sa categorica, Carol Martel a fost considerat un
aparator al crestinatatii impotriva islamului. El a ajuns, in urma acestui
succes militar, in regiunea in care regii merovingieni nu patrunsesera
niciodata: la sud de Loara. Aceasta batalie a avut indeosebi un mare efect
psihologic, fiind prima a unui principe crestin din Europa occidentala
impotriva arabilor. Astfel anul 732 poate fi considerat un moment de cotitura
ce fixeaza limitele expansiunii arabe. Au urmat in anii urmatori (735-739)
alte victorii, interventii succesive ale lui Carol in sudul Galiei, oferind astfel
Europei constiinta solidaritatii impotriva amenintarii musulmane (cronicarii
contemporani foloseau termenul de europeni pentru toti soldatii lui Carol
Martel).

Astfel, Carol Martel ramane in istoria francilor ca un destoinic soldat, cel care
a si dat numele dinastiei. Datorita rolului politic important pe care l-a jucat
in istoriografia franceza i s-a spus “aproape rege”. De fapt, pana in anul 737,
la moartea regelui merovingian Thierry IV, a condus aproape singur treburile
regatului, iar dupa- pana la moartea sa in 741- nici macar n-a mai fost ales
un alt suveran pe tron. Carol Martel a distribuit pamanturi abatilor fideli, a
numit si exilat episcopi, a instalat conti si vasali. Cu alte cuvinte, a indeplinit
atributiile unui rege fara a avea acest titlu. In practica a fost desemnat cu
titlul de vice-rege (vice regulus) tocmai de catre papa Grigore III ( 731-741)
in apelul pe care i-l adreseaza de la Roma in anul 739. In conditiile presiunii
longobarde asupra Italiei, Grigore III l-a implorat pe acest aparator al
crestinatatii ( conform celor trei scrisori pastrate in arhivele carolingiene) sa
intervina in favoarea sa, trimitandu-i totodata daruri simbolice: cheile si
lanturile Sf. Petru. Dar efectul n-a fost cel asteptat: Carol avea relatii bune
cu longobarzii, un fiu al sau traia la Pavia, fiind adoptat dupa moda
germanica de regele Liutprand. Ajutorul longobard ii era necesar lui Carol in
luptele cu musulmanii si cu aristocratia locala. De aceea, nu i-a trimis papei
decat tot cadouri simbolice, in locul asteptatei armate. Oricum, el ramane
primul conducator din Europa occidentala caruia un suveran pontif i-a cerut
ajutorul, anticipand astfel viitoarele raporturi ale francilor cu papalitatea.

La moartea lui Carol Martel, patrimoniul sau s-a impartit intre cei doi fii:
Carloman (in Austrasia) si Pepin cel Scund (in Neustria). In anul 743 se
restabilise si dinastia merovingiana, prin Childeric III. Inca forta suveranilor
merovingieni, cu toate ca nu se mai interesau de treburile regatului, consta
in recunoasterea si respectul din partea unor familii aristocratice, originile
indepartate intr-o epoca in care paganismul era majoritar, in conceptia
germanica potrivit careia regele era garantul armoniei cosmice si al pacii.

Carloman a fost promotorul unei reforme in biserica franca, in colaborare cu

Bonifaciu, astfel ca a renuntat la orice functie in anul 747, retragandu-se la
Roma langa papa Zaharia, apoi la abatia Monte Cassino. A fost aceasta doar
o decizie personala, cu incarcatura religioasa sau a fost orientat pe acest
drum de fratele sau ? Religiozitatea nu i se poate nega, dupa cum se pare si
ca inca de timpuriu Pepin si-a manifestat dorinta de a ramane singur
mostenitorul tatalui sau.

Destul de rapid Pepin cel Scund (sau Pepin III 741-768) si-a manifestat
dorinta de a-l inlatura pe regele merovingian, a carui autoritate devenise
doar una simbolica. El a initiat la abatia Saint Denis o propaganda
carolingiana, punand sa se redacteze false genealogii, stabilindu-se o
legatura intre Arnulf- parintele spiritual al familiei si Merovingieni.

In anul 750 Pepin a trimis o solie la Roma, condusa de cel mai important
consilier al sau, abatele Fulrad pentru a-l intreba pe papa Zaharia: cine
trebuie sa fie rege, cel care a exercitat sau cel care n-a exercitat efectiv
puterea? Pe baza doctrinei Sf. Augustin, papa ii transmite un raspuns
favorabil:” ca ordinea sa nu mai fie tulburata ar fi mai bine daca ar fi numit
rege cel care are efectiv puterea”.

Terenul fiind pregatit, adunarea aristocratica de la Soissons (751) l-a ales pe

Pepin III rege. Ultimul suveran merovingian, Childeric III a fost trimis la
manastirea Saint Bertin, unde a murit aproape uitat. Evenimentul de la
Soissons a fost o schimbare brusca de dinastie, chiar o lovitura de stat,
astfel ca pentru a se proteja de eventualii partizani ai Merovingienilor Pepin
a decis sa fie si uns cu mir de catre reprezentantul papei, Bonifaciu.
Ceremonialul se infaptuia pentru prima oara la franci, dar era cunoscut atat
din lectura Vechiului Testament, cat mai ales din colectia
canonica Hispania a vizigotilor, adusa in Galia dupa disparitia regatului lor.
Importanta ceremonialului este foarte mare: daca predecesorii lui Pepin
puteau sa spuna, conform traditiei crestine, ca puterea lor vine de la
Dumnezeu, Pepin ii surclasa, fiind alesul lui Dumnezeu.

In acest context se inscriu si schimbarile din politica papalitatii: cand in anul

754 longobarzii au amenintat din nou Roma, noul papa Stefan II (752-757)
s-a refugiat in Galia. Asteptand ajutor militar impotriva longobarzilor, a
participat la 28 iulie 754 la un nou ceremonial de incoronare. Insusi papa
(primul caz de acest fel din istorie) i-a uns cu mir pe Pepin III si pe cei doi
fii, Carloman si Carol. Prezenta papei la ceremonialul de la Saint Denis
insemna sfarsitul oficial al legaturilor papalitatii cu Bizantul. Pe de alta parte,
insemna legitimarea noii dinastii, sub pedeapsa excomunicarii fiind interzisa
alegerea unui suveran in afara acestei descendente. Astfel, odata cu
Carolingienii monarhia devine sacerdotala. Acest caracter sacerdotal al
regelui franc este superior basileului bizantin, unde incoronarea de catre
patriarh era o simpla formalitate religioasa, fara semnificatie politica. Asa s-
au pus bazele celei mai celebre doctrine medievale, alianta dintre tron si
altar.

Gestul papei Stefan II fusese insa conditionat de ajutorul militar. Acesta

poate fi si momentul in care papa putea sa fi adus in Galia celebrul
document- Donatia lui Constantin, cel mai mare fals din Occidentul
medieval. Regele a promis de asta data ajutor impotriva longobarzilor, iar
cei doi fii ai lui Pepin au primit titlul de “patriciu al Romei”.

Puternica presiune longobarda a impus efectuarea celor doua campanii ale

francilor impotriva lor. Prima expeditie, din anii 754-755, a fost condusa de
Pepin pana la Pavia si s-a incheiat cu intemnitarea regelui longobard, Aistulf
si reinstalarea papei la Roma. Insa reluarea ofensivei longobarde a
determinat o noua interventie a francilor, mai puternica, in mai 756. In urma
ei s-au pus bazele statului pontifical sau Patrimoniului Sf. Petru (prin luarea
in posesiune de catre abatia de la Saint Denis a 22 de orase abandonate de
longobarzi. Fulrad a supravegheat cum cheile oraselor au fost depuse
simbolic pe mormantul Sf. Petru, sugerand o donatie permanenta, o
implinire a stapanirii papei asupra Italiei centrale. Perioada este inca una
dificila fiindca noul rege longobard, Dezideriu refuza sa aplice prevederile
tratatului, de aceea solutia definitiva va fi adusa peste doua decenii de catre
Carol cel Mare.