Specialiştii în istorie medievală îl consideră, fără echivoc, pe Carol cel Mare, regele francilor, una dintre

cele mai importante personalităţi istorice ale Europei. De altfel, sunt teorii care arată că marele rege
franc, încoronat împărat al fostului imperiu roman de liderul bisericii apusene, este primul lider care a
visat la un proiect de uniune europeană. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Cele mai controversate mărturii despre
tiranii Romei antice: execuţiil... Pe ruinele Galiei romane, abandonată total în mâinile barbarilor după
căderea Imperiului Roman de Apus, s-a cristalizat unul dintre cele mai puternice regate ale istoriei
medievale timpurii, un regat care va schimba faţa Europei şi o va influenţa atât cultural, politic dar şi
economic. Este vorba despre Regatul Francilor, triburi germanice care au ocupat Galia şi au transformat-
o în propriul fief. Războinici de temut, cărturari şi regi, francii şi-au găsit strălucirea sub unul dintre cei
mai importanţi lideri ai istoriei europene. Se numea Carol cel Mare, a stăpânit o bună parte din bătrânul
continent şi a  rămas drept unul dintre simbolurile unificării europene. Pe scurt, unul dintre primii lideri
care au visat la o formă de ”uniunea europeană”, evident sub stăpânire francă. O domnie glorioasă
începută cu fratricid şi o tentativă de infanticid Regatul franc a luat naştere la sfârşitul secolului al V lea,
atunci când puternicul lider militar al francilor, Clovis, reuşea să unească toate neamurile şi triburile din
vechea Galiei sub o singură stăpânire. Puterea francilor se întindea până în Belgia de astăzi la nord iar la
răsărit în Germania de Vest. Către vest se întindea oceanul Atlantic iar în sud neamurile vizigoţilor din
zona Pirineilor. Clovis şi-a creştinat triburile şi s-a supus din punct de vedere religios Bisericii Creştine
Apusene. De altfel, liderii religioşi de la Roma erau mulţumiţi de integrarea puternicilor franci în lumea
creştină, o forţă militară pe care o puteau folosi împotriva duşmanilor scaunului pontifical. Clovis a pus
bazele dinastirei Merovingiene care a stăpânit timp de trei secole regatul franc.  Regii merovingieni s-au
doveit însă slabi şi au fost supuşi de puterea crescândă a marilor feudali franci, de vitalitatea şi forţa lor
războinică. În secolul al VII lea, regii merovingieni erau simple marionete în mâna ”maiordomilor” din
neamul Pepinizilor, un soi de prim-miniştrii cu puteri discreţionare. Pe scurt, este vorba despre
războinicii franci care stăpâneau zona dintre râul Moessele şi Rin, sau cum era cunoscută în zonă
Austrasia. Era vorbitori de limbă germanică şi dovediseră o putere militară dar şi financiară
extraordinară. În scurt timp s-au erijat în apărătorii întregului regat franc, mai ales prin Carol Martel, fiul
nelegitim al lui Pepin de Herstal. Acesta a reuşit să blocheze o invazie musulmană din Spania, menită să
ameninţe nu numai regatul franc dar şi întreaga Europă centrală. Victoria lui Carol Martel în faţa arabilor
a adus atâta faimă dinastiei de maiordomi, cunoscută în istorie, drept ”carolingiană”, încât nu a fost
nevoie decât de un pas de a-i deposeda de putere pe ultimii Merovingieni. Pepin cel Scurt a devenit
oficial rege al Regatului Franc în locul lui Chilederic al III lea ultimul rege merovingian.  Evident,
detronarea merovingienilor a fost făcută cu încuvinţarea Sfântului Scaun, papa fiind dornic de o alianţă
cu puternicii feudali carolingieni. Cel care a dăltuit numele acestei dinastii în istoria lumii, a fost fiul lui
Pepin cel Scurt, Carol, cunoscut în istorie, drept „cel mare”.  Carol cel Mare a dat de altfel strălucire
întregii civilizaţii europene medievale timpurii. Pentru a obţine puterea Carol a dat dovadă de lipsă de
scrupule. Ceea ce ştim despre începuturile şi domnia sa, datorăm cronicarului franc Eginhard,
contemporan al marelui războinici şi rege franc. Pe baza indiciilor lăsate de Eginhard, deşi nu explicite,
istoricii au ajuns la concluzia că de fapt Carol cel Mare a reuşit să devină stăpân al întregului regat franc
prin fratricid. Mai precis, şi-a ucis fratele, pe Carloman. La moartea sa, Pepin a lăsat regatul celor  doi fii
ai săi. Carloman stăpânea centrul iar Carol regiunile din exterior, ca un zid de apărare al posesiunilor
fratelui său.  Dar, „buna înţelegere s-a menţinut, deşi cu mare greutate" iar în 711, ambiţiosul Carol şi-au
ucis fratele. Eginhard nu o spune  verde în faţă ci precizează doar că soţia lui Carloman a fugit împreună
cu fii săi, în Italia de nord, acolo unde stăpâneau triburile longobarzilor. Şi tocmai pentru a nu fi ucişi de
noul rege atot-stăpânitor al francilor. Papa a închis ochii la această crimă, tocmai fiindcă se simţea
ameninţat de longobarzii, şi ei neamuri germanice şi îşi dorea ca noul rege al francilor să-i cuminţească.
De altfel, Carol cel Mare, în căutarea recunoaşterii prestigiului de continuator al imperatorilor romani, va
face pe plac, ori de câte ori era nevoie, liderilor religioşi de la Roma.  Pax carolingiana înecată în sânge şi
războaie Carol cel Mare a fost un mare războinic. A reformat întreaga armată francă transformând-o
într-una dintre cele mai de temut forţe armate ale vremurilor sale. Într-o Europă sălbatică măcinată de
conflicte tribale şi ameninţată încă de valuri de migratori din est, Carol cel Mare a făcut pace. Evident o
pace spălată în sânge şi uneori în genocid. Regele franc şi-a transformat, cu tăişul spadei, stăpânirea în
imperiu. Prima dată s-a aruncat asupra longobarzilor, atât din raţiuni personale dar şi asmuţit de papă.
Acest neam germanic stăpânea Italia de nord iar regelor acestora, Desiderius îi era fost cumnat. Cu toate
acestea Carol cel Mare şi-a alungat nevasta longobardă pentru că nu-i oferea moştenitori. Evident,
Desiderius a considerat acest lucru ca un afront grav.Tocmai de aceea regele longobarzilor a fost
bucuros să-i dea cu tifla, atât cât îşi putea permite, adăpostind soţia şi fii fratelui său.  Mai mult decât
atât papa Adrian I i-a cerut să-i atace pe longobarzi, fiindcă aceştia din urmă îi invadaseră posesiunile. A
fost motivul perfect pentru Carol să plece la război. În 773 o armată francă intră în Italia de nord prin
trecătorile Alpilor.  După un an de asediu şi lupte, capitala longobarzilor, Pavia, cade în mâinile lui Carol
cel Mare. În 774 acesta alipea teritoriile longobarzilor, extinzându-şi regatul şi în Italia de Nord. Una
dintre cele mai istovitoare campanii ale regelui franc a fost contra triburilor germanice ale saxonilor.
Războinici păgâni aceştia nu s-au supus regelui franc. În 772, francii i-au atacat şi le-au distrus altarele.
Iniţial saxonii au cerut pacea şi au dat dovezi de supunere. Ba chiar o parte s-au şi creştinat. Nu a durat
mult şi au început revoltele dar şi atacurile sălbatice ale războinicilor saxoni. Până în 797, cu
intermitenţe, francii şi saxonii s-au războit crunt. ”Niciun un război nu a fost mai chinuitor pentru
poporul francilor”, scria Eginhard.  Teritoriul saxonilor a fost cucerit pas cu pas, iar în 797 a fost integrat
în teritoriul regatului franc. Războaiele cu saxonii au fost însă o pată neagră în biografia lui Carol cel
Mare dar şi a întregii istorii a regatului franc. În ţinuturile saxonilor, francii au făcut atrocităţi fără
măsură, cu creştinări forţate, deportări şi un genocid în toată legea. Ambiţia lui Carol cel Mare l-a purtat
către est. S-a războit cu avarii încă din 791. Avarii erau un neam de călăreţi de stepă care stăpâneau un
teritoriu foarte întins, cu o ”capitală” în Pannonia. Carol cel Mare i-a învins şi le-a curmat stăpânirea,
întinzându-şi la rândul său graniţele regatului dincolo de centrul Europei. Carol cel Mare s-a războit şi cu
slavii reuşind să-i învingă dar fără să-i integreze în regatul său. Au urmat lupte grele cu bavarezii dar şi cu
arabii în Spania. Carol cel Mare a reuşit să pacifice Europa tribală şi războinică cu sabia.  Un imperiu
european Regatul lui Carol cel Mare devenise în preajma anului 800, un adevărat imperiu. Stăpânea
aproape toată Europa centrală şi apuseană, cu ramificaţii către est. Carol stăpânea un teritoriu uriaş dar
râvnea la ceea ce-i lipsea şi-şi dorea în mod deosebit. Mai precis, ambiţia lui Carol era de a fi numit
împărat, continuator al împăraţilor romani, un titlu cu un prestigiu aparte pentru orice rege barbar chiar
şi la patru secole de la căderea Romei. Şi de această dată nevoia papilor de forţa militară a francilor i-a
determinat pe liderii religioşi să le facă pe plac războinicilor. În anul 799 aristocraţia din Roma s-a
revoltat împotriva papei. Leon al III lea a fugit pentru a scăpa cu viaţă. S-a refugiat la curtea lui Carol cel
Mare şi s-a întors triumfător pe  umerii războinicilor franci. La 23 decembrie 800, papa Leon al III lea a
fost repus pe scaunul pontifical. A doua zi, Carol cel Mare a fost încoronat împărat, continuator al
împăraţilor romani. Era primul împărat al Europei medievale consideat primul părinte al Europei
Apusene.  Renaşterea carolingiană Carol cel Mare nu a fost doar un cuceritor, un războinic. Aşa cum
arată o bună parte a istoricilor, Carol a fost un promotor al culturii, o cultură fără bariere etnice,
tribale sau statale. De aceea se vorbeşte despre o adevărată renaştere  carolingiană. Capitala sa de la
Aachen în Germania de Vest reprezenta centrul de cultură al Europei din timpul lui Carol cel Mare. Aici,
regele franc a adus pe cei mai reputaţi cărturari europeni. La curtea sa este adus Alcuin din York,
iniţiatorul unei revoluţii culturale europene care va reprezenta germenul culturii medievale de pe
bătrânul continent. Alături de el sunt aduşi de împăratul franc şi Theodulf din Spania, Petru din Pisa şi
Paul Diaconu. Aceştia au acţionat în plan lingvistic şi ştiinţific scoţând practic Europa, la nivel cultural, din
bezna epocii migraţiilor.   Este conturată limba populară şi cea savantă (n.r. - latina clasică), prima dintre
acestea ducând la formarea limbilor romanice. Totodată, Carol cel Mare înfiinţează şcoli pe tot teritoriul
imperiului, cu o puternică amprentă eclesiastică, dar unde elevii învăţau aceeaşi limbă şi ştiinţă, la
nivelul vremii. Şcoli sunt înfiinţate pe lângă mari mănăstiri, precum Fulda sau Reichenau, viitoare centre
de cultură ale Europei medievale. Totodată la curtea lui Carol a fost înfiinţată şcoala palatină acolo unde
învăţau copiii nobilimii. Totodată pe tot teritoriul imperiului au fost înfiinţate pieţe iar comerţul a
început să cunoască o perioadă de înflorire, fără bariere şi într-o pace relativă.   Vă recomandăm să citiţi
şi următoarele articole: VIDEO Statuie a unui războinic dac, descoperită la Roma. Cum a ajuns să fie
îngropată sub pământ De ce dacii şi geţii erau diferiţi. Între vechi războinici exuberanţi şi bogaţi şi
mixtura etnico-culturală

Citeste mai mult: adev.ro/pxp11w

Renașterea Carolingiană

Nu vom insista prea mult asupra așa numitului „ev întunecat”, întrucît nu dorim să deviem de la istoria
ideilor metafizice ale epocii studiate și să cădem în păcatul de a nara o istorie foarte bine cunoscută a
acestei perioade pe care am putea-o numi o perioadă „educațională”, de pregătire a ceea ce avea să
urmeze odată cu apariția pe firmamentul Scolasticii a lui Ioan Scotus Eriugena.Desigur, dacă ne gîndim la
istoricii filosofiei aparținînd școlilor franceze și engleze – din motive lesne de înțeles pare că istoricii
germani sunt mai obiectivi – această perioadă este tratată diferit, fiecare dintre cele două școli abordînd
diferit și oarecum părtinitor această perioadă.Nu încape îndoială faptul că un educator și civilizator
precum Alcuin este privit sumar sau aproape ignorat în școala engleză și tratat, în mod evident, mai mult
decît amănunțit de către cercetătorii francezi. Nu întîmplător É. Gilson1 afirmă : „ Ce și-a propus, Alcuin
a făcut cu adevărat, căci a pus bazele viitoarei Universități din Paris, în care gîndirea secolului al XIII-lea
avea s-o depășească, într-adevăr, pe cea a lui Platon și Aristotel. Încă de la sfîrșitul secolului al IX-lea
(către 885), în Cronica de la Sfîntul Grall a călugărului germanic Notker cel Gîngav, își face apariția
ceea ce am putea numi tema istorică de translatione studii. Citim, chiar de la începutul operei,
povestea romanțată, și de altfel plină de confuzii, a sosirii în Franța, în timpul domniei lui Carol cel Mare,
a unui englez pe nume Alcuin (Albinus), cel mai mare dintre învățații timpurilor noi. Acest supra
caeteros modernorum temporum de altfel ne aduce aminte la timp că noțiunea noastră de „Ev Mediu”
este modernă și că în Evul Mediu oamenii se considerau moderni. Carol cel Mare, adaugă Notker, l-a
oprit pe acest Alcuin lîngă el, s-a mîndrit să-i fie elev și să-i spună profesor și, în sfîrșit, i-a dat abația
Saint-Martin din Tours, ca să-i învețe pe cei care aveau să se adune în jurul lui. După care Notker
conchide, într-o frază al cărui ecou avea să răsune peste veacuri: „ Învățătura lui Alcuin a fost atît de
rodnică, încît galii de azi, sau francezi, au ajuns egalii vechilor romani sau atenieni”. Ceea ce este,
evident, o exagerare.Faptul că Alcuin este de origine anglo-saxonă nu îi face pe istoricii englezi ai
filosofiei să îi exacerbeze meritele, așa cum o fac francezii, ba din contra, în marea majoritate, istoricii
englezi ai filozofiei aproape că ingoră,  sau cel puțin minimalizează ușor aportul  lui Alcuin și al
francezilor la această perioadă educațională, destul de tulbure dealtfel, și încearcă să maximizeze rolul
călugărilor irlandezi și englezi, inclusiv Alcuin, în transmiterea culturii latine și grecești spre zorii noului
ev care începe odată cu renașterea carolingiană.Moartea lui Carloman survenită în anul 771 d.Ch., l-a
pus pe Carol cel mare în postura de a fi singurul conducător al teritoriilor francilor iar odată cu
prăbușirea ținutului lombarzilor a putut deveni regele cel mai important al creștinătății. Sfîrșitul anului
800 este marcat de încoronarea sa ca  împărat al Occidentului și marchează punctul culminant al puterii
francilor, ulterior acest imperiu franc divizîndu-se și căzînd în mîna germanicilor. Dar acest fapt avea să
survină la ceva timp după căderea dinastiei merovingienilor.Carol cel Mare are meritul incontestabil de a
reorganiza și de a reforma Occidentul creștin, profund divizat pînă la rodnica sa domnie. El a înțeles
deplin faptul că o reorganizare politică nu poate fi suficientă iar forța de constrîngere nu poate înlocui
un sistem educativ care ar fi urmat să niveleze oarecum pornirile eretice și nestatornicia culturală,
mentală, a supușilor săi. În această ordine de idei, Charlemagne înțelege faptul că pentru a putea realiza
acest deziderat este nevoie de savanți și pedagogi care nu se prea găseau în rîndul francilor la acea
vreme, întrucît încă din secolul V d.Ch., Galia romanizată se afla într-un declin cultural și identitar
accentuat, acest lucru acutizîndu-se în următoarele două secole și ajungîndu-se în jalnica situație ca
școala ca instituție să lipsească aproape cu desăvîrșire. Bruma de educație și cultură care mai exista se
făcea la un nivel extrem de scăzut încă și doar în mînăstiri.Avînd în vedere această situație de fapt, Carol
aduce în regatul său învățați și dascăli străini, de la italieni, cum sunt Pietro di Pisa și Paulus Diaconus2.
Primul a predat latină la Școala Palatină iar celălalt a predat greacă, în același loc, între anii 782 – 786
d.Ch., urmat fiind de un alt italian, Paulo de Aquiteia care preia catedra și o ține zece ani, între  777 –
787 d.Ch.Mai putem aminti aici doi spanioli Agobard și Theodulf, primul devenit arhiepiscop de Lyon iar
cel de al doilea episcop de Orleans. Totuși, așa cum menționam ( vidi supra) atît spaniolii cît și italienii
nu au avut o contribuție atît de importantă precum Alcuin din York. Alcuin (aprox. 730 – 804 d.Ch.) a
fost educat în York, Anglia fiind mult mai avansată educațional și cultural decît regatul francilor la acea
vreme. Acest fapt se datora, în special, organizării unei școli pe lîngă arhiepiscopia din Canterbury de
către Theodor din Tars, un grec care în jurul anului 669 va deveni arhiepiscop al acesteia. Școala și
biblioteca organizate împreună cu abatele Hadrian va deveni nucleul renumitului centru cultural și
educațional din York. Alcuin va dobîndi învățătura sub îndrumarea lui Aelbert cu care a călătorit la Roma
iar în acea călătorie l-a cunoscut pe Carol. În anul de grație 767, odată ce Aelbert devine arhiepiscop de
Canterbury în locul lui Egbert, concucerea școlii îi revine lui Alcuin.Într-un joc al destinului Alcuin îl
reîntîlnește pe Carol odată cu a doua călătorie la Roma în anul 781. Întîlnirea are loc la Parma unde Carol
îl convinge pe Alcuin să intre în serviciul său. Desigur, acest lucru se va întîmpla în 782 după ce, conform
uzanțelor vremii, Alcuin primește aprobarea regelui și superiorului său pe linie bisericească, respectiv a
lui Aelbert.A preluat în același an conducerea Școlii Palatine pe care a păstrat-o, cu mici întreruperi
cauzate de două vizite în Anglia, pînă în anul 796 cînd se retrage la mînăstirea SF. Martin din Tours unde
va muri cîțiva ani mai tîrziu.Alcuin nu va fi un gînditor original dar nu va fi lipsit de harul pedagogic și de
capacitatea de a organiza Școala Palatină. Pentru a reuși să structureze rațional cursurile acesteia va
apela la scrieri precum cele ale lui Cicero, Boethius, Beda Venerabilul sau Isidor din Sevilla. La Tours, în
ultimii ani ai vieții, una din preocupările de bază, pe lîngă cele de ordin pedagogic, au fost cele legate de
îmbogățirea bibliotecii, în acest scop aducînd de la York o sumedenie de copii ale unor manuscrise. El a
fost cel care a revizuit Vulgata sau a supravegheat acest lucru, oprind prin cultura sa, mult peste mediul
epocii, coruperea textelor sfinte. În afara Școlii Palatine și a celei din Tours, au mai existat în epocă și alte
școli, de mai mică importanță, pe lîngă mînăstirile din St. Gall, Corbie și Fulda. Aici școala era structurată
pe două nivele, unul fiind dedicat celor care aveau să îmbrățișeze cariera religioasă, schola claustri, și
alta pentru tinerii mireni, schola exterior, în ciuda faptului că la 871 Ludovic cel Pios decretase că
mănăstirile vor organiza școli doar în folos și cu scop strict monahic.Reîntorcîndu-ne la Școala Palatină,
aceasta era organizată într-un mod diferit pe baza scrierilor și viziunii lui Alcuin, întrucît dacă celelalte
școli aveau în centrul studiului exclusiv religia și interpretarea acesteia, aici (la Școala Palatină)
programa cuprindea, dincolo de studiul și exegeza textelor sacre, studiul artelor liberale, respectiv al
gramaticii, retoricii și dialecticii într-un ciclu primar ( Trivium), dar și al aritmeticii, geometriei,
astronomiei și muzicii într-un ciclu secundar numit Quadrivium.De remarcat faptul că logica apărea în
manualele lui Alcuin, influențat fiind puternic de Boethius, în timp ce gramatica era predata în baza unor
lucrări ale unor autori antici, cum ar fi Smaragdus. E adevărat, în ultimii ani de domnie a lui Charlemagne
a început să predea gramatica în Școala Palatină un oarecare Clemens Scotus care a scris o lucrare
proprie de gramatică intitulată Ars grammaticae. În rest, literatura era predată după Priscian și
Donatus.Rabanus Maurus(aprox. 776 – 856 d.Ch.), personalitate pe care nu o putem omite datorită
influenței majore pe care a avut-o în educația din Germania, se află și el cuprins în renașterea
carolingiană. Discipol al lui Alcuin acesta a predat în mînăstirea de la Fulda iar în 847 a fost numit
arhiepiscop de Mainz. El s-a ocupat cu precădere de educația monahilor editînd în acest scop lucrarea în
trei volume intitulată De Institutione Clericorum, în trei cărți. Aceste cărți, dincolo de natura lor
privind religia și organizarea religioasă mai cuprind și expuneri privind cele șapte arte liberale. În general,
Ranbanus Maurus, la fel ca maestrul său, nu este un autor original, scrieri cum sunt De rerum naturis
fiind inspirate pînă la plagiat din Isidor din Sevilla, Beda Venerabilul și, ca mai toți autorii vremii,
Augustin. El era un mistic profund, toate exegezele sale îndreptîndu-se într-acolo. A fost numit
și Praeceptor Germaniae, mai ales datorită devoțiunii sale în instruirea clerului.Ca și concluzie,
renașterea carolingiană a fost o perioadă în care Occidentul a început să învețe. Ceea ce s-a realizat cu
adevărat a fost o răspîndire și structurare a învățămîntului, a educației teologice și a redescoperirii
învățăturii deschise de cele șapte arte liberale. Nu au existat mulți gînditori originali în această perioadă
a culturii europene. Totuși, nici secolul IX d.Ch. nu va rămîne fără un metafizician de sorginte platonică
care să mențină creativitatea gîndirii acestui continent. El a fost Ioan Scotus Eurigena.