Carol Quintul - suveranul imperiului unde soarele nu apunea niciodata In general, numele marilor conducatori este legat de cuceririle

facute de acestia cu mna pe sabie, luptnd cu vitejie in fruntea armatelor, infruntnd urgiile naturii si tirul necrutator al sagetilor sau al gloantelor vrajmase, dnd exemplu de curaj si drzenie propriilor soldati. Astfel si-au obtinut locul in istoria omenirii conducatori precum Alexandru Macedon, Cezar, Genghis-Han sau Napoleon. Exista insa o categorie aparte de stapnitori care, desi nu au purtat sabie dect la parade si nu au simtit vreodata mirosul intepator al sngelui amestecat cu tarna, au ajuns sa domine lumea. Printre acesti "cuceritori din palate", cum ii numesc, nu fara o oarecare doza de malitiozitate, unii istorici, se numara Carol Quintul, suveranul care a domnit peste un sfert din lumea cunoscuta la vremea lui, fara insa sa-si conduca vreodata personal soldatii in lupta. Teoretic vorbind, Carol Quintul a fost cel mai puternic monarh al Europei, la mijlocul veacului al XVI-lea. Adolescent fiind, in 1516 a mostenit tronul Spaniei, unificata, dupa un lung conflict cu musulmanii, de catre bunicii sai, Ferdinand si Isabela. Peste doar trei ani, el ii va succede bunicului pe linie paterna, Maximilian I, ca imparat al Sfntului Imperiu Roman. Dar titlurile sale nu se opreau aici. Tinerelul cu mustatile abia mijite era, in acelasi timp, duce de Burgundia si arhiduce de Austria, stapnitor al Tarilor de Jos, al Boemiei, Ungariei, regatului de Neapole, al Siciliei si Sardiniei. Domnia sa asupra Spaniei insemna, desigur, ca tnarul suveran stapnea si multe dintre teritoriile descoperite de conchistadori peste Atlantic, mai ales Mexic si Peru, cu bogatiile lor nesfrsite. Avnd o asemenea intinsa mostenire, nu-i de mirare ca el se mndrea, spunnd ca "pe cuprinsul imperiului meu, soarele nu apune niciodata". "Plus Ultra" In tinerete, Carol a primit o educatie aleasa, fiind influentat foarte mult de umanismul olandez. Nascut si crescut la Gand, in Tarile de Jos, el a invatat, in primii ani ai vietii, flamanda si franceza, apoi spaniola, germana si italiana. Pe buna dreptate se spunea "El vorbeste cu Dumnezeu in spaniola, cu femeile in italiana, cu barbatii in franceza iar armasarului ii adreseaza comenzile in germana". Complexat de infatisarea lui - mai ales de maxilarul proeminent si barbia ascutita (asa-numita "buza de Habsburg"), elemente ce vor constitui trasatura fizica dominanta, pentru multe generatii, a neamului sau, Carol a dorit sa-si depaseasca semenii prin calitatile sale morale. De altfel, deviza lui, "Plus Ultra" ("mai mult, mai departe") este elocventa pentru dorinta obsesiva de a-i depasi pe ceilalti, autodepasindu-se in acelasi timp pe sine. In 1519, la doar 19 ani, Carol s-a trezit in fruntea unui imperiu intins pe milioane de kilometri patrati si a venit sa locuiasca la Madrid. Prezenta acestui Habsburg mereu prea serios si care arareori zmbea nu le-a fost pe plac patimasilor granzi spanioli, cu att mai mult cu ct acestia s-au vazut curnd marginalizati, caci Carol prefera sa se bizuie pe functionari flamanzi sau germani. Politica lui fiscala impovaratoare a atras de asemenea multe nemultumiri, materializate printr-o revolta inabusita fara ezitare de severul suveran. Cu ochii pe Italia Un fervent catolic, Carol a sperat sa uneasca intregul continent sub stindardul religiei sale, asa cum incercase, cu cteva secole mai inainte si modelul sau ca suveran - Carol cel Mare. Doar ca, de la anul 800, lucrurile se schimbasera mult in Europa. Religia catolica nu mai avea de infruntat razmeritele unor triburi barbare, raspndite dincolo de Rin, ci rebeliunile bine organizate si nesupunerea civica a unor protestanti renumiti pentru nivelul ridicat de civilizatie, dar si opozitia acerba a altor regi - in primul rnd cei al Angliei si al Frantei - ce nutreau si ei asemenea gnduri de hegemonie. Cel care a dat insa lovitura de gratie idealurilor taciturnului Carol a fost Martin Luther, care, batnd in cuie tezele sale pe usa bisericii din Wittenberg, va zgudui din temelii institutia Bisericii Catolice. Este cert ca, desi era fascinat de personalitatea lui Luther, Carol il ura, ca pe unul care sapa la insusi fundamentul

constructiei sale. Speriat de puterea pe care printii protestanti o dobndisera in Germania, tara al carei suveran de drept era, imparatul n-a dorit ca acelasi lucru sa se intmple in Tarile de Jos. Pe de alta parte, dorintele expansioniste ale Frantei, care dorea sa cucereasca Peninsula Italica, nu puteau fi pe placul lui. Lupta pentru Italia a constituit miza indelungatului conflict dintre Carol si regele francez Francisc I. In 1525, generalii lui Carol obtin o mare victorie impotriva francezilor, la Pavia. Unul dintre nobilii aflati in serviciul sau, Cesare Hercolani, a reusit sa-l faca chiar prizonier pe regele francez, care va fi adus la Madrid. Carol l-a obligat pe Francisc sa semneze un tratat prin care renunta la pretentiile asupra nordului Italiei. Razboi cu crestinii, impotriva... turcilor! Dar, indata ce a fost eliberat, nestatornicul Francisc a determinat Parlamentul francez sa anuleze tratatul, pe motiv ca fusese smuls prin amenintare. Un nou tratat, semnat la Cambrai, va statornici totusi posesiunile habsburgice din Italia si-l va confirma pe Carol ca imparat al Sfntului Imperiu Roman. In 1527, trupele spaniole prada Roma si il iau prizonier pe Papa Clement al VII-lea, pe care Carol l-a impiedicat sa accepte divortul dintre matusa lui, Caterina de Aragon, si regele englez Henric al VIII-lea. Francisc I, care-l ura de moarte pe Carol, nu a pregetat atunci sa se alieze cu turcii, impotriva lui. Dar armatele spaniole obtin o victorie spectaculoasa impotriva trupelor sultanului Soliman, la Tunis, in 1535. O victorie a la Pyrrhus, insa, deoarece, sleit de necontenitele lupte, imperiul, cu toate resursele uriase, cu tot aurul aztecilor si al incasilor, da semne de oboseala. Protestantii, vaznd in inaintarea turcilor spre centrul Europei o contrapondere la dominatia catolica, refuza sa mai voteze impozitele propuse de Carol. Satul de nesfrsitele conflicte interconfesionale, imparatul pledeaza pentru impunerea unei "impacari spirituale", ramasa in istorie drept Pacea de la Augsburg. Trufasul pocait Imbatranit inainte de vreme si recunoscndu-si, tacit, esecul de a fauri o Europa unita sub stindardul catolicismului, Carol Quintul adopta, in 1556, o decizie care va lasa continentul intreg inmarmurit: el renunta la puterea absoluta, in favoarea fiului, Filip (care va primi Spania) si a fratelui, Ferdinand (care va domni ca imparat al Sfntului Imperiu Roman), spre a se retrage, ca simplu particular, la manastirea Yuste din Extremadura. Chiar daca a cedat tronul, el a continuat totusi sa poarte corespondenta cu fostii sai sfetnici si sa se arate interesat de situatia din Imperiu. Ce anume l-a determinat pe atotputernicul imparat sa ia o asemenea hotarre? Opiniile istoricilor sunt impartite. Unii considera ca boala l-ar fi convins sa se retraga (avea accese cumplite de guta), altii cred ca a fost vorba despre o criza mistica, izvorta din dorinta credinciosului suveran de a renunta la desertaciunile acestei lumi, spre a avea parte de "buen morir", un sfrsit demn si lucid. In fine, cei mai multi vorbesc despre acceptarea esecului sau de a transforma Europa intr-o "gradina Habsburgica", esec pe care firea mndra a lui Carol nu si l-a putut asuma. Chinuit de guta, fostul suveran va muri pe 21 septembrie 1558, la Yuste, ultimele sale cuvinte, rostite in spaniola, fiind, dupa spusele martorilor oculari, "Acum e timpul. Ah, Iisuse!". Abia dupa un sfert de veac ramasitele sale pamntesti vor fi transferate la Panteonul Regal de la manastirea San Lorenzo de El Escorial. Personalitate complexa, om al evului mediu, prin traditie si educatie, credincios idealurilor cavaleresti, Carol Quintul a stiut insa in egala masura sa fie un suveran al veacului sau. Pragmatic, sobru si rational, el a reusit sa mentina hegemonia spaniola in Europa timp de cteva decenii, fiind invins nu att de ostile rivalilor sai, ct mai ales de o arma mult mai puternica si mai primejdioasa cuvntul "eretic", raspndit in lume de Luther...