Contrar perceptiei populare, Francii au fost un popor germanic, care a ajuns la cele mai importante

realizari dintre toti “germanicii”, inclusiv goţii, (parere personala, controversata). Francii sunt si
printre putinele popoare “barbare” care nu au “vizitat” tertoriul cunoscut astazi sub numele Romania.
Francii, divizati in cinci triburi mari si alte cateva mai mici, intra in istoria Europei cam pe la
inceputul secolului al II-lea dupa Hristos. Asezati pe malurile Rinului: Salieri (Salii – francii de
sud), Ripuaren (francii din centrul
Rinului), Chamaven (Chatti), Sugambren (Sicambri), Brukteren (Bructerii), Uspiten, Ampsiava
ren (Ampsivarii) si Chattuari, Tencteri si Batavi se unifica si isi asuma titlul
de Franks (lat. Franci sau gens Francorum) adica “cei viteji.” Francii sunt amintiţi în sursele
romane pentru prima oară prin anii 250 d.Hr. , cu ocazia incursiunilor de pradă pe care le făceau în
Provincia Galia. În timpul migrării popoarelor, teritoriile socotite ca aparţinând francilor erau Bavaria
de nord, Württemberg de nord, sudul Thuringiei, Hessen, Nord-Baden, Renania-Palatinat, nordul
Alsaciei, Lorena, Saarland, Luxemburg, regiunea Rinului – partea Belgiei unde se vorbeşte germana,
Limburg, Olanda, Zeelanda, Brabant şi Flandra. Din secolul V, centrul regiunii ocupată de franci era
Kölnul. In 420, Francii traversează Rinul spre vest .

Pharamond ii desparte pe franci în francii de est (francii de pe Rin) şi în vest Salfrancii. Izvoarele
arheologice atestă faptul că francii ar fi fost acceptaţi paşnic în Galia romană, unde s-au aşezat
ca laeti (aliaţi fără civitas – fără cetăţenie romană). Migrarea francilor spre sud probabil a influenţat
migrarea saxonilor spre Anglia şi coasta olandeză, care a dus ulterior la conflictele dintre franci şi saşi
(saxoni).
 Francii au apelat la o legenda extrem de interesanta pentru
consolidarea unei “geneze nobile.” Intr-un manuscris datat cam prin 727 d.Hr. “Liber Historiae
Francorum” se povesteste ca Sugambren (sicambri-sigambren) sunt de fapt troieni, care condusi
de Piram reusesc sa treaca Tanaisul (Donul) si fondeaza o noua cetate pe numele “Sicambria.” In
doar doua generatii (cea al lui Priam si “fiului” sau Marcomer) ajung in Panonia si pe malurile Rinului.
Intr-o alta varianta, (probabil anterioara), Fredegar (romanizat in Francio) da numele poporului
Franc, asa cum Romulus a facut-o pentru Romani.
Un singur lucru va pot spune: nu a existat nici un popor “barbar” cu legende mai frumoase, in special
cele legate de prima lor dinastie , cea Merovingiana (481–751 d.Hr.) despre care vom discua mai
jos. Francii vor deveni o putere militară în timpul Merovingienilor. Clovis I-ul, fondatorul dinastiei, va
învinge în Galia de Nord pe alamani (alt popor germanic) şi pe goţii de vest (Vizigotii), ajungând până
la Munţii Pirinei. Clovis şi o parte a francilor se vor crestina si vor deveni catolici. Fiii lui Clovis I-ul vor
continua politica de expansiune alipind regatului franc Burgundia, Turingia şi regiuni ce azi aparţin
Germaniei de vest, statelor Benelux şi Franţei de azi.
Francia (Frankia)
Francia sau Frankia, numita mai târziu, Imperiul Francilor (Lat: Imperium Francorum), este
teritoriul locuit şi condus de Franci din secolul al III-lea d.Hr. pâna in secolul al X-lea. Prima

inregistrare in sursele istorice al numelui “Francia” a

fost facuta în “Panegyrici Latini” pe la începutul secolului al treilea. Panegyrici Latini este o
colecţie de douăsprezece discursuri latine antice. Autorii celor mai multe din discursurile din colecţie
sunt anonimi, dar par să fi fost de origine galică. Aceasta colectie de discursuri incepe cu unul atribuit
lui Pliniu cel Tânăr (aprox 100 d.Hr.), majoritatea fiind compuse insa între 289 şi 389d.Hr. Manuscrisul
original, descoperit în 1433, a disparut, rămânand astazi cateva copii. Teritoriul original al Francilor a
cuprins aproximativ triunghiul dintre Utrecht, Bielefeld si Bonn. Acest teritoriu a fost comun triburilor
de franci Sicambri, Salians, Bructeri, Ampsivarii, Chamavi şi Chattuarii. Unele dintre aceste popoare,
cum ar fi Sicambri şi Salians, au migrat spre Imperiul Roman. În 357, regele salienilor a intrat in
Imperiul Roman, tolerat fiind printr-un tratat cu Iulian Apostatul.
Dinastia Merovingiană

Merovingienii, prima dinastie din istoria Francilor, este

considerata si prima dinastie regala a Frantei, desi nu prea au nimic in comun cu Franta
moderna. Merovingienii au domnit peste o zonă cu suprafaţa între Franţa şi Germania de astăzi
începând cu secolul al V-lea şi până în secolul al VIII-lea. Au fost cunoscuţi şi după porecla de “regi cu
părul lung” (lat. reges criniti) de contemporani, pentru părul lor netuns (prin tradiţie, şeful de trib al
francilor îşi lăsa părul lung, în timp ce războinicii şi-l tundeau).
Dinastia merovingiană îşi ia numele de la Merovech sau Merowig (latinizat
ca Meroveus sau Merovius), conducător al francilor salieni din aprox.447 până în 457 şi capătă
importanţă odată cu victoriile fiului său Childeric I (aprox.457 – 481) împotriva vizigoţilor, saxonilor
şi alemannilor. Fiul lui Childeric, Clovis I-ul a unificat apoi cea mai mare parte a Galiei la nord de râul
Loara în jurul anului 486, când l-a învins pe Syagrius, conducătorul roman al acestei regiuni. Clovis I-
ul câştiga bătălia de la Tolbiac împotriva alemannilor în 496, creştinandu-se in acelasi an. Acelasi
Clovis reuseste sa invinga definitiv regatul vizigot de la Toulouse în bătălia de la Vouillé din 507. După
moartea lui Clovis, regatul a fost împărţit între fiii săi, în conformitate cu obiceiurile france. În
următorul secol, această tradiţie a împărţirilor va continua. Chiar şi atunci când domneau mai mulţi
regi merovingieni, regatul — asemenea Imperiului Roman în perioada târzie — era văzut ca o singură
entitate politică, guvernată colectiv de mai mulţi regi (fiecare pe domeniul său) şi uneori evenimentele
puteau duce la reunificarea întregului regat sub un singur rege.
 Regatul Francilor a “imprumutatat” multe
proceduri si formule de guvernare de la vechea administratie Romana, adaptandu-le
extraordinar la necesitatile unei societati diferite, cu probleme ale unor etnii cu obiceiuri complet
diferite. Administratia teritoriala era bazata pe “magnaţi” numiti de rege, care vor deveni mai tarziu
“comiţi”. Comitii trebuiau să asigure armate, înrolând soldati şi răsplătindu-i în schimb cu pământ.
Aceste armate erau la dispoziţia regelui pentru purtarea campaniilor de aparare sau extindere a
imperiului. Regele trebuia să se întreţină singur din domeniile sale personale (demesne) prin taxe care
erau stranse de magnati si partial varsate in visteria “centrala”.
Legea merovingiană nu era o lege universală bazată pe echitate raţională, aplicabilă
tuturor, asemenea legii romane; era aplicată fiecăruia, în conformitate cu originea sa: francii
ripuarieni aveau propria lor Lex Ribuaria, în timp ce aşa-numita Lex Salica (Legea salică) a
clanurilor saliene, codificată pentru prima oară în 511, era invocată sub exigenţele medievale până în
perioada dinastiei franceze de Valois. Tradiţiile sale germanice nu ofereau insa un cod civil de legi
necesar unei societăţi urbanizate, aşa cum Iustinian a elaborat şi promulgat în Imperiul Bizantin. Cele
câteva edicte merovingiene rămase privesc în general împărţirea proprietăţilor între moştenitori.
Acesta a fost una din cauzele prabusirii dinastiei Merovingiene despre care vom discuta in postarea
urmatoare.