Fișă de lucru

Rezolvare subiect de olimpiada

Subiectul II

Elaboraţi, în aproximativ patru-cinci pagini, o sinteză despre Civilizaţia europeană în Antichitate şi

Evul Mediu, având în vedere:

 prezentarea unei consecinţe a democraţiei ateniene asupra modelelor de educaţie din lumea
greacă;
 menţionarea unei asemănări între arta greacă şi romană;
 precizarea unei forme de organizare politică din Europa de Răsărit, din perioada Antichităţii
şi menţionarea a două fapte istorice referitoare la aceasta;
 prezentarea unui element de continuitate între popoarele din Antichitate şi popoarele
medievale din Europa Occidentală;
 prezentarea unui fapt istoric referitor la consecinţele ierarhiei feudale în organizarea politică a
Franţei medievale;

Introducere: - punerea în temă a cititorului despre ce vrem să vorbim;

-încadrarea faptelor și evenimentelor în spațiu și timp;

- referințe istoriografice ( dacă avem, dacă cunoaștem);

Antichitatea este cea de-a doua epocă istorică, ce a început în jurul anului 3000 î. Hr. , când a fost
inventată scrierea cuneiformă de către sumerieni, și se sfârșește în anul 476, an care marchează
decăderea Imperiului Roman de Apus. Aceasta este epoca în care s-au dezvoltat cultura, arta, religia
și au apărut primele forme de organizare statală și politică. În această perioadă se afirmă civilizațiile
europene rurale.

În lumea antică, Europa nu era decât o simplă denumire geografică, desemnând partea
occidentală a teritoriilor cunoscute la acea dată. Pentru antici, noțiunea de „Europă” nu coincide decât
în parte cu cea de „civilizație”, în sensul pe care-l gândim noi, cei de astăzi. Acest concept a evoluat
de-a lungul timpului, devenind ceea ce europenii au făcut din el în cursul unei istorii multimilenare
Cuprinsul ( se trece la prezentarea detaliată a cerințelor, se realizează conexiunile necesare, sunt
prezentate aspectele solicitate, sunt identificate consecințele derulării faptelor și evenimentelor
etc:)

Democrația reprezintă forma de organizare și de conducere a societății prin consultarea

cetăprațenilor, ținând cont de voința acestora, de aspirațiile spre progres ale cetății. Este guvernarea
de către popor ca putere supremă supremă în stat. Ea apare în forma democrației directe în Grecia
Antică în Atena. Termenul democrație reflectă în grecește denumirea de corp civic, totalitatea
cetățenilor, poporul- demos și kratos care desemmnează puterea politică. Evoluând pe traseul
democrației cetatea Atena a dat posibilitatea afirmării demosului într-un context de lupte între popor
și aristocrație pentru reforme , pentru schimbări sociale și de mentalitate. În democrația ateniană
cetățenii iau parte la cele mai importante decizii ale cetății indiferent de neam sau de avere, cetățenii
sunt egali îndreptățiți să acceadă în aceste funcții devreme ce ele sunt iocupate prin tragere la sorți.
Educația modelului atenian îmbina dezvoltarea minții și atrupului, formarea morală și estetică cu
instruirea propriu-zisă, ținerea sub observașie a tinereții cu independența vârstei adulte. Implinirea de
sine era țelul suprem în viață. Numai într-o societate liberă cum este cea democratică puteau fi
cultivate aceste valori ale egalității și moralității, a împlinirii de sine. Spre deosebire de Atena, în
Sparta stat militarist educația era axată pe mândria de a fi spartan . Educația militară standardiza viața
pentru a impune ascetismul, ordinea disciplina și nu dădea posibilitatea individului de a excela într-
un domeniu pe care-l stăpânea sau pe care fiecare si-l alegea. Spațiul democrației nu însemna că
educația se făcea după ureche, Chiar dacă școlile erau particularea educația era supravegheată de
magistrați ca reprezentanți ai statului.

( În același context al evoluției modelelor de educație ne îndreptăm spre artă- facem

trecerea spre a doua cerință)

Întreaga dezvoltare artistică a civilizației europene are drept fundament formele pe care le-au
creat pentru prima dată în istorie arhitecții scuptorii și pictorii care si-au zămislit operele în cetățile
grecești și care apoi au fost prelucrate și duse mai departe de artiștii Imperiului Roman. Principala
trăsătură a acestor creații este aceea de a avea în centrul lor fiogura umană: reprezentarea corpului
omenesc în mișcarea și în proporțiile sale și a lumii înconjurătoare așa cum poate fi văzută de ociul
omenesc. Această viziune antropocentrică răaspunde în plan aritistic nevoiii de exprimare a unui
cetățean liber, beneficiar al unor drepturi și având demnitatea sa. Arhitectura, cea mai dezvoltată
dintre arte reflectă în stilurile în care a fost realizată acest spațiu al libertății. Cele trei stiluri ale artei
grecești, doric, ionic și corintic arată până și astăzi prin ruinele lor rafinament și eleganță. Templele
și scupturile de pe acropola ateniană reflectă o frumusețe idealizată ce tinde spre perfecțiune. Chiar
dacă lipsită de originalitate arta romană este și ea expresia evoluției statului roman, reprezentând
Roma , cetatea eternă. Romanii împrumută de la greci stilurile, de la etrusci arcul rotund, de la
orientali monumentalitatea și bogăția decorațiunilor la care adaugă elemente noi. Romanii
completează, îmbunătățesc sau inventează ceea ce arată aceeași dorință a perfecțiunii ( asemănarea
dintre arta greacă și cea romană). Romanii elaborează materiale de construcie noi și instrumente
specializate folosite în arhitectură, perfecționează construirea pe verticală pentru susținerea bolții,
adaugă în artă măsura,echilibrul, simplitatea, elemente întîlnite și în arta greacă. (puteți compara
oricare dintre arte și fiecare).

( se face legătura către treia cerință către Europa Răsăriteană)

Influența lumii greco-romane este prezentă în perioada Anticității clasice și în Europa

Răsăriteană în întreg bazinul Pontului Euxin. În urma procesului de colonizare defășurat în lumea
greacă, în principal în secolele VIII-Vi î.H., au fost înființate orase sate grecești și pe litoralul Mării
Negre. Acestea , la fel ca vechile metropole grecești, au forme diferite deorganizare politică. In urma
expansiunii romane în secolul I î.H. orasele state grecești de pe țărmul vestic al Pontului au făcut
parte din marea confederație de triburi a a lui Burebista. Între anii 82-44 Î.H. Burebista pune bazele
unui stat, o monarhie cu un pronunțat caracter militar

( alături de orașele state grecești era o formă de organizare politică ), care după spusele istoricului și
geografului grec Strabon putea ridica o oaste de aproximativ 200.000 de oameni. Pentru
recunoașterea stăpânirii sale Burebista se amestecă în războiul civil de la Roma dintre Caesar și
Pompei din anii 49-48 I.H. Burebista făgăduiște ajutor lui pompei, întrucât acesta petrecuse mai mulți
ani în zona Orientului și cunoștea foarte bine realitățile din această zonă. Pompei reprezentantul
partidei optimaților din statul roman este înfrânt de cel al partidei popularilor Caesar deși inițial avea
o rezervă militară mai consistentă. Bătălia decisivă s-a dat la Pharsalos în Grecia , 48 Î.H. și a
însemnat sfârșitul primului triumvirat dion istoria republicii romane și pregătirea acesteia spre a
deveni monarhie. Jocul politic de la Roma a împiedicat deocamdatpă acestă transformare, Caesar
fiind ucis pe 15 martie 44 î.H. La puțină vreme după asasinarea acestuia în Dacia Burenbista avea și
el aceeași soartă, statulș său fiind ulterior împărțit în patru și apoi în cinci regate mai mici.

( facem trecerea la următoarea cerință)

Stopată pentru moment transformarea republicii romane își va găsi împlinirea după cel de-al
II-lea triumvirat, când Octavianus reușește să se impună în dauna lui Marc Antonius în bătălia de la
Actium 31 Î.H. Declinul republicii romane a fost unul ireversibil, Octavianus fiind pregătit să
inaugureze o nouă formă de stat la Roma- Imperiul. Instaurarea imperiului poate fi catalogată ca fiind
o monarhie cu decor republican. Se păstrează în formă vechile instituții, dar Octavianus declanșează
o perioadă de reorganizare la capătul căreia se produce o schimbare profundă în evoluția lumii,
schimbare ce scapă cumva ochilor contemporanilor. Om politic abil, vizionar Octavianus deschide un
capitol nou în istoria Romei sub aparența consolidării instituțiilor republicane. În mâinile sale se
concentrează cele mai multe dintre atribuțiile în stat. În calitate de prim cetățean el deține întreaga
putere politică sub pretextul asigurării păcii și securității, a prosperității liniștei după un secol de lupte
și confruntări politice.

( Ca element de continuitate între popoarele antice și cele medievale eu aș alege religia creștină, de
aceea prezentarea este în continuare una generală fără lux de amănunte pentru a ajunge la
creștinism unde devine una minuțioasă cu elemente specifice și inserând totodată relații de cauză
și efect).

Istoria Imperiului Roman poate fi divizată în două mari etape: principatul ( 27Î.H.- 284 d.H.) și
dominatul ( 284-476). Calitatea de princeps și dominus et deus fiind evident termenii de la care
derivă denumirea celor două etape. In perioada Principatului Imperiul roman atinge apogeul puterii
sale. Din punct de vedere teritorial imperiul își dublează întinderea între Octavianus și Traian.
Imperiul forma în apogeul puterii sale o federație de cetăți în funcție de cetatea mamă , Roma. De la
aceasta cetățiile fiice au preluat instituțiile municipale, concepția urbanistică și valorile care le animă.
În secolul al IV-lea un element definitoriu care a fost organizat pe întreaga întindere a Imperiului
Roman a fost creștinismul. Pătruns odată cu primii coloniști aduși în Europa religia creștină este
elementul de continuitate între popoarele lumii antice și cele ale lumii medievale. În anul 313 d.H.
prin edictul de la Milano, Constantin cel Mare, acorda creștismului statutul de religie oficială
oferindu-i statutul legal al unei ascensiuni fără precedent. Din vremea împăratului Teodosie (379-
395) creștinismul devine unica religie din imperiu și va asigura elementul de unitate după divizarea
acestuia în anul 395. De altfel , Biserica Creștină prin liderii săi va fi nu doar un element de
continuitate într-o Europă barbară și și un element de autoritate. Creștinismul care se răspândise în
Occident în rândul populațiilor latinofone se va răspândi și în rândul francilor, longobarzilor,
vizigoților sau burgunzilor. Convertirea lor la dreapta credință a fost condiția esențială pentru
asimilarea lor de către populațiile latinofone creștine și pentru realizarea sintezei culturale între
germanici și romanici, element de bază pentru etnogeneza popoarelor neolatine. În viziunea politică a
Romei, și mai târziu a Bizanțului, romanicii s-au transformat în etnii ( naționes) nemaifacând parte
din populus romanus. Ei sunt considerați barbari, sunt denumiți în diferite contexte gali, hispani, itali,
dar cu toții au devenit creștini.

( din nou trecere către următoarea cerință – încercarea de perpetuare a ideii de imperiu)

Desfășurarea marilor migrații cauzate îndeosebi de crestere a demografică din interiorul

societăților barbare și încercarea lor de intra în lumea civilizată a fostului Imperiu Roman.
Atacat de migratori europeni și asiatici statul roman a făcut tot mai greu față acțiunii acestora
și va sfârși sub loviturile de forță ale germanicilor lui Odoacru în 476. Ideea de imperiu însă
reapare în secolele anterioare în special în Francia acolo unde urmașii lui Clovis, perpetuează
un stat ce atinge apogeul în perioada lui Crol cel Mare (768-814). Carol, încoronat în ziua de 25
decembrie 800 de papa Leon al III-lea își asumă titlul de mare împărat și pacificator care
guvernează Imperiul Roman și care din mila lui Dumnezeu este și rege al francilor și
longobarzilor. Titlul său ilustrează și concepția politică a împăraților Carolingieni. In faza de
declin a acestui imperiu când împărații carolingieni din secolele X-XI nu si-au mai putut
impune autoritatea, controlul efectiv ca urmare a întinderii sale s-a trecut la încheierea unui
angajament personal prin care supușii împăratului să se oblige că nu vor întreprinde nimic
împotriva stăpânului lor