Lect. univ. dr.

Constanţa Mătuşescu

UVT
CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ
 Tematica cursului

1. Capitolul I. Originile ideii de Europă unită

2. Capitolul II. Proiectul comunitar. Comunităţile

Europene şi Uniunea Europeană.

3. Capitolul III. Viitorul construcţiei europene.

1
 CAPITOLUL I
ORIGINILE IDEII DE EUROPĂ UNITĂ

- TEMA I -
DEBUTUL IDEII DE UNITATE EUROPEANĂ.
ROLUL MARILOR GÂNDITORI

1. Originile antice şi medievale

Conceptul de unitate europeană, aflat astăzi în atenţia tuturor celor care analizează
fenomenul comunitar, nu a apărut pentru prima dată în contextul actualei organizări politice a
spaţiului european, ci el îşi are originea în perioade foarte îndepărtate ale istoriei bătrânului
continent.
Dacă unii dintre cercetătorii acestui fenomen consideră că despre „civilizaţia europeană"
se poate vorbi abia începând cu secolul al XII-lea, cei mai mulţi plasează debutul ideii unităţii
 europene în perioada antichităţii. Potrivit acestor cercetători, Europa este moştenitoarea
originile ideii
de comună a civilizaţiei greceşti, romane şi a bisericii creştine: ”Dacă vorbim de o unire a
unitate Europei, trebuie să admitem că aceasta a început în Italia, la Roma. Roma a fost aceea care
europeană
pentru prima dată a impus o unitate politică asupra Europei. De la Marea Neagră şi până în

 Anglia, din Carpaţi în Pirinei au mărşăluit legiunile romane, iar în urma lor Roma a impus
popoarelor imperiului unitate şi ordine bazate pe aceleaşi legi.”
În antichitatea greco-romană Europa însemna „lumea civilizată” din zona mai mare a
Grecia Antică
bazinului mediteranean, restul fiind „barbari” (străini), adică lumea exterioară.
Un prim exemplu de organizare politică în acest spaţiu apare în perioada Greciei antice.
Cetăţile-state greceşti erau organizate în confederaţii (amficţionii), uniuni cu caracter militar
destinate îndepărtării pericolului extern (în special persan) având instituţii religioase şi
politice comune. Una dintre aceste instituţii, Consiliul amficţionilor, avea rolul de a
soluţiona, prin arbitraj, diferendele dintre cetăţi, prevăzându-se şi un tribunal obligatoriu care
ar fi intervenit în caz de încălcare a principiilor stabilite. Amficţioniile cetăţilor greceşti au
durat atâta vreme cât au ţinut pericolele, după care fiecare stat-cetate şi-a continuat existenţa
separat.
O altă formă de organizare politică este cea a Romei antice, care de la o comunitate
 restrânsă la dimensiunile unui stat, s-a extins la întreaga peninsulă, stabilind, încetul cu
Roma Antică
încetul, autoritatea romană în jurul întregii Mediterane şi mai apoi până la „marginile lumii”,
de la Atlantic la Marea Neagră şi Marea Caspică. Pentru Roma antică, războiul reprezenta
calea de soluţionare a diferendelor cu celelalte popoare, considerate „barbare”. „Pax romana”
(aspiraţia Romei) avea în vedere unificarea întregii Europe sub dominaţia romană, organizarea
imperiului sub o autoritate unică, pe baza aceloraşi legi pentru toţi oamenii liberi din imperiu,

2
 deveniţi cetăţeni romani, care aveau acelaşi statut juridic, erau reprezentaţi de o administraţie
comună, apăraţi de o armată comună, aveau o monedă unică şi chiar o limbă comună.
Încă din antichitate, în special prin acţiunea Romei, s-au pus bazele şi s-a transmis mai
departe o civilizaţie unitară. Veritabilul fundament al unităţii europene îl constituie astfel
„tradiţiile europene”, a căror sursă este Antichitatea. „Umanismul” născut în Grecia antică
(dezvoltarea unei concepţii despre om şi societate în care omul este „măsura tuturor
lucrurilor”), completat de Roma antică cu conceptele de justiţie şi cetăţean (şi răspândit apoi
 în întregul său imperiu) şi îmbogăţit în ultimele decenii ale acestuia de creştinism, care i-a dat
Rolul o nouă filosofie, stă la baza acestor tradiţii europene. Ele au permis ulterior, în timpul Evului
creştinismului
Mediu, să se contureze o comunitate de civilizaţie europeană.
Contribuţia Imperiului Roman la ideea de unitate europeană ar trebui însă nuanţată pentru
că, dacă din punctul de vedere al structurii politice, ea poate fi susţinută, nu acelaşi lucru se
poate spune în ceea ce priveşte dimensiunea sa culturală, slăbită prin extinderea Imperiului în
afara Europei şi prin întărirea, ca replică la stoicismul imperial, a unui ecumenism inspirat din
religiile şi filosofiile orientale.
Spiritul ecumenic a supravieţuit căderii Imperiului Roman însă se va clătina atunci când
expansiunea islamică va duce la fracturarea continentului, separând pe barbarii occidentali de
centrele de civilizaţie şi punând în pericol elementele de cultură comună moştenite de la
Roma antică.
Francii sub Carol cel Mare au oprit acest declin. Se consideră că încercările de refacere a
graniţelor fostului Imperiu Roman în perioada lui Carol cel Mare, care a realizat, pentru o

 scurtă perioadă, unitatea politică a unei mari părţi a Europei, au avut, de asemenea, consecinţe
Perioada lui religioase, morale şi intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană, reînviind comunitatea
Carol cel Mare religioasă, morală şi intelectuală moştenită de la civilizaţia antică.
Imperiul carolingian este astfel descris ca „naşterea primei Europe” sau „punctul de

 început al întregii dezvoltări a civilizaţiei occidentale”, prin imprimarea aceluiaşi tip de

epoca moderna instituţii unor teritorii diverse, prin crearea unor fundamente comune în gândire şi atitudini
intelectuale, prin impunerea creştinismului ca forţă unificatoare.
Comunitate de

civilizaţie în Nu putem să nu avem însă în vedere faptul că Imperiul lui Carol cel Mare nu cuprindea
apariţia
Evul Mediu întregul continent, ci doar ceea ce se va numi ulterior „occident”. Pe de altă parte, identificând
proiectelor de unitatea europeană cu unitatea creştină, creştinismul era redus la o unitate politică temporală,
organizare
cu excluderea celorlalte. Identitatea europeană pe care urmărea să o creeze se întemeia pe
ostilitatea faţă de Imperiul Bizantin, perpetuând astfel dihotomia politică (Imperiul Bizantin
 continuând să existe, provocând schisma bisericii şi promovând războiul). Destrămarea lui a
permis manifestarea diversităţii societăţii europene prin crearea naţiunilor. Liantul, legătura

Perioada între aceste diverse naţiuni a fost apoi biserica, constituită din ordine religioase
contemporană transnaţionale.
Răspândirea creştinismului şi întărirea autorităţii bisericii au făcut ca, în spiritul
religiei creştine, să fie reluate propunerile de soluţionare paşnică a diferendelor şi de
 organizare a unor instituţii care să permită menţinerea păcii, încercându-se consolidarea unei
3
Mişcare de
organizare a
unităţi creştine a Europei.. Papalitatea a devenit o instituţie universală, iar papii, având origini
naţionale diferite, au servit deseori de arbitrii între diverşi suverani, cel mai celebru caz de
arbitraj fiind cel al Papei Alexandru al VI-lea, în arbitrajul dintre Spania şi Portugalia (1494),
în urma căruia acestea şi-au împărţit lumea nouă. Odată cu pierderea autorităţii bisericii, ca
urmare a divizării ei, semnele de unitate europeană sunt din ce în ce mai puţine, şi
consecinţele acestui fapt sunt războaiele distrugătoare care au măcinat continentul.
Ideea de Europa ca unitate distinctă a apărut în Evul Mediu, ca urmare a prăbuşirii
universalismului Imperiului Roman. Tradiţiile şi valorile cristalizate în timpul acestuia nu vor
dispărea însă, ci vor supravieţui peste generaţii. Două caractere constante ale civilizaţiei
europene descriu această perioadă: comunitatea de civilizaţie şi divizarea politică, cu doi
actori: papalitatea şi regatul (împăratul). Profundele divizări nu au împiedicat însă Europa să
rămână o comunitate de civilizaţie, o comunitate care nu înseamnă unitate sau monolism.
Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează civilizaţia comună a Europei:
„Comunitatea de civilizaţie nu rezidă în uniformitatea oamenilor Europei, ci în modul lor
comun de a simţi, de a gândi, de a asimila. Acestea sunt caracterele permanente care definesc
istoria Europei şi care stabilesc între Evul Mediu şi Renaştere, timpurile moderne, o curioasă
simetrie”.
Conturarea elementelor unei civilizaţii comune în timpul Evului Mediu şi formarea
statelor naţionale a determinat gândirea unităţii europene în alţi termeni – aceia ai concertării
naţionalităţilor, puterilor suverane, într-un sistem general care să prevină tendinţele
hegemonice.

2. Ideea de unitate europeană la începuturile epocii moderne. Apariţia

proiectelor de organizare
Europa începuturilor modernismului se caracterizează, la nivel politic, prin
încercarea statelor puternice de a-şi impune hegemonia şi eforturile statelor mai mici de a
stabili un echilibru de putere la nivel european, iar, la nivelul gândirii, printr-o revoluţie
intelectuală ale cărei idei se vor difuza şi vor fi asimilate în toată Europa, creând o comunitate
spirituală care îi va uni pe europeni.
Manifestarea ideii de unitate europeană în această perioadă a fost subordonată, în
primul rând, necesităţii prevenirii conflictelor între statele europene, prin asigurarea unui
sistem de securitate colectivă. De fapt, atât naşterea ideii europene cât şi evoluţiile sale
ulterioare au fost determinate de crizele profunde cu care s-a confruntat continentul european
pe parcursul secolelor, iar necesitatea securităţii colective a statelor europene a rămas şi astăzi
unul dintre principalele elemente ce dă imbold integrării europene. „În mod incontestabil,
izvorul cel mai puternic al unei conştiinţe europene provine din sentimentul profund că a
construi Europa înseamnă a asigura pacea în rândul popoarelor care o compun. O mare
liniştită în mijlocul oceanelor agitate”i.
Pe de altă parte, aşa cum constată un reputat specialist în domeniu, profesorul Louis
Cartou, unificarea Europei este o operă în primul rând politică, care are la bază îndelungate
4
tradiţii intelectuale, morale, spirituale. „Construcţia Europei, sau reconstrucţia sa, a fost
pregătită de istorie şi de idei”.
Aşa cum am mai arătat anterior, identitatea europeană îşi trage seva dintr-o civilizaţie
specifică, ale cărei trăsături au fost clădite în timp, şi dintr-un patrimoniu cultural, „care se
exprimă prin intermediul unor referinţe comune la Antichitatea clasică, greco-romană, la
Creştinătatea medievală, sau, şi mai mult, la Europa Luminilor, cu tot ce aceste referinţe
poartă în ele ca valori, îndeosebi în termeni de drepturi civice” ii. Civilizaţia şi cultura
europeană au făcut obiectul „exportului”, Europa proiectând, în lume, multe dintre modelele
sale.
Redusă la un concept geografic ca urmare a creşterii naţionalismului şi înlocuirii ideii
europene cu cea a primatului statului-naţiune, Europa îşi vede apoi ameninţat locul său unic în
lume, devenind parte a unei mari ordini internaţionale pe care tot ea a iniţiat-o prin marile
descoperiri geografice (ale teritoriilor de peste mări). Orientarea puterilor coloniale europene
spre „lumea nouă” va avea ca rezultat slăbirea ideii de unitate a Europei. Pe măsură ce statele
europene vor fi tot mai implicate în politica colonială, Europa unită va avea tot mai puţine
şanse să fie înfăptuită, iar adevărata scenă politică a lumii se transferă în afara Europei, „peste
mări”
Ca o reacţie la numeroasele războaie care măcinau continentul, a luat naştere o mişcare de
organizare a Europei. Impulsionată de nevoia acută de instalare a păcii, ea a cuprins oameni
politici şi intelectuali deopotrivă.
Marele poet şi om politic italian Dante Alighieri, preconiza în „De monarhia” (1303) o
soluţie de tip federalist a Europei, o organizare politică şi nu religioasă, în care conducerea era
acordată unei autorităţi unice – reprezentantul suprem al monarhilor Europei, căruia aceştia i
se subordonau.
Un alt deschizător de drum în acest sens poate fi considerat Pierre Dubois (1260-1321),
autor al primului proiect internaţionalist de organizare a păcii, care în lucrarea „De
recuperatione Terrae Sanctae” propune organizarea unei Republici creştine – o federaţie
europeană având ca organism central un consiliu al suveranilor (format din oameni înţelepţi,
pricepuţi, credincioşi şi bogaţi), care va adopta hotărâri de conciliere.
Această idee este preluată în 1464 de regele Boemiei, Georges Podiebrad, care îi propune
lui Ludovic al XII-lea crearea unui sistem politic european, sub forma unei ligi a
reprezentanţilor suveranilor având ca scop, în principal, stăvilirea pericolului otoman. În
această ligă fiecare ţară urma să dispună de câte un vot, se avea în vedere crearea unei armate
comune, a unei instanţe de judecată şi a unui buget administrat în comun.
Adept al arbitrajului ca mijloc de evitare a conflictelor armate şi de asigurare a unei
păci permanente, juristul şi diplomatul olandez Hugo Grotius (1583-1645), autor al uni cod
de drept internaţional public, propunea în lucrarea sa de referinţă „De jure beli ac pacis”
înfiinţarea unor adunări care să judece litigiile ce vor apărea între state şi din care să nu facă
parte statele direct interesate.

5
 Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, propune şi el în lucrarea
„Nouveau Cynee”(1623) un sistem de organizare a păcii internaţionale prin arbitraj, gestionat
de o adunare permanentă alcătuită din reprezentanţii tuturor popoarelor, inclusiv a unor ţări
necreştine precum Turcia şi China. Pentru facilitarea schimburilor economice dintre ţări se
sugerează, pentru prima dată, adoptarea unei monede internaţionale unice.
Ducele de Sully, fost ministru al regelui Henric al IV-lea, dezvoltă sub titlul „Marele
proiect al lui Henric al IV-lea” o serie de idei proprii cu privire la construirea unei Europe
formate din 15 state în care problemele de interes comun sunt tratate în cadrul unui consiliu
(„Consiliu foarte creştin”) format din delegaţii tuturor statelor participante la uniune şi care ar
fi trebuit să beneficieze şi de o armată comună.
 Odată cu încheierea Războiului de 30 de ani, prin Tratatul de la Westfalia, şi crearea
proiecte de
federalizare statelor naţiuni, proiectele de federalizare la nivel european devin tot mai numeroase . Unul
dintre cele mai avangardiste proiecte este cel al britanicului William Penn, întemeietorul
statului Pennsylvania, care în „Eseu pentru pacea actuală şi viitoare a Europei”(1693)
propune o federaţie europeană condusă de o Dietă formată din reprezentanţii tuturor statelor
în care deciziile se iau cu o majoritate de trei pătrimi şi care ar dispune de o forţă armată. Iată
vechimea propunerilor cu privire la crearea unei legături federale între statele europene.
De la aceeaşi premisă pleacă şi Abatele de Saint-Pierre care, la începutul secolului al
XVIII-lea, în lucrarea „Proiect pentru a face pacea eternă în Europa”(1713), vorbeşte despre
înfiinţarea unui Senat european având puteri legislative şi judiciare, format prin alianţa

 suveranilor, ale cărui decizii să fie respectate şi care să decidă intervenţia colectivă împotriva
statelor recalcitrante. O propunere similară este făcută şi de filozoful şi juristul englez Jeremy
Bentham în al său „Plan al unei păci universale şi eterne” (1798), Dieta înfiinţată potrivit
Secolul XIX
acestui plan urmând a avea însă numai competenţa de a emite avize şi opinii în problemele de
interes comun, aplicarea acestora fiind asigurată cu ajutorul opiniei publice internaţionale, la
presiunea acesteia.
 Un alt „Proiect pentru pacea eternă” este cel al filosofului german Immanuel Kant,
Divizare politică
avansat în 1785, cu ocazia Tratatului de la Basel, în care acesta propune federalizarea statelor
libere într-un stat de naţiuni, bazat pe principii democratice şi capabil să garanteze libertatea
cetăţenilor săi, condamnă războiul şi amestecul în treburile interne ale altor state.

 3. Europa „trăită” şi „gândită” în secolul XIX

Securitate colectivă 3.1 Realităţile politice ale secolului XIX

internaţională
Secolul XIX aduce cu el o divizare a Europei, divizare politică dar şi economică, o
perioadă în care se afirmă o serie de idei naţionaliste care prevestesc evenimentele începutului
de secol XX. Chiar dacă se constituie un sistem de alianţe, acestea erau fondate pe interese
contradictorii şi se bazau pe un echilibru precar, modificat în funcţie de circumstanţe politice

 şi de altă natură.

alianţe europene
6
 Prima parte a secolului XIX aparţine, fără îndoială, lui Napoleon, care, sub imperiul
ideilor Revoluţiei franceze, urmărea de fapt (prin cuceriri şi anexiuni) unificarea Europei,
construirea unei Europe politice şi economice. Şi chiar a reuşit ca, în perioada sa maximă,
Imperiul napoleonian să cuprindă aproape întreaga Europă. Unitatea europeană a devenit, în
acest context, o unitate împotriva sistemului napoleonian. Argumentându-şi campaniile,
Napoleon mărturisea: ,,Unul dintre marile mele gânduri a fost concentrarea popoarelor,
aceleaşi din punct de vedere geografic, fărâmiţate de politică şi de revoluţii. Am vrut să fac
din ele un corp de naţiuni. Ar fi fost începutul, iar sfârşitul ar fi fost reuniunea acestor
corpuri naţionale într-un corp universal, Asociaţiunea Europeană... În această situaţie s-ar fi
găsit cele mai multe şanse de a introduce peste tot o unitate de coduri, de principii, de opinii,
de sentimente, de vederi, de interese. Un cod european, o curte de casaţie europeană, o
monedă unică, aceleaşi legi, toate râurile navigabile pentru toţi, sfârşitul războaielor, pacea
lumii. Fiecare să se simtă pretutindeni ca la el acasă. Atunci, poate, ar fi fost permis să visăm
la marea familie europeană.”
Eşecul sistemului napoleonian a dus la crearea Directoratului european. Odată cu
Congresul de la Viena (septembrie 1814-iunie 1815) începe reconstrucţia politică a Europei,
sub tutela celor patru mari puteri – Anglia, Austria, Prusia şi Rusia, care au decis să se pună
de acord asupra unor modalităţi de garantare a menţinerii păcii. iii Aceste patru mari puteri se
vor reuni mai târziu în Cvadrupla Alianţă – instrument de apărare a suveranilor legitimi

 împotriva oricăror forme de „subversiune”iv.

Congresul de la Viena a dat expresie uneia dintre teoriile cele mai importante care au
balanţa
puterilor luat naştere în Europa – aceea a balanţei sau echilibrului puterilor, care a permis, în anumite
situaţii, evitarea unor conflicte şi care a contribuit la realizarea unei apropieri între popoarele
continentului, ducând în final, la desăvârşirea procesului său de integrare. v
Echilibrul puterilor presupune ca nici un stat sau grup de state să nu poată domina
continentul, iar, când un stat devine prea puternic, celelalte se coalizează pentru a bloca
ambiţiile de mare putere ale acelui stat.
Fondată pe sentimentul solidarităţii dintre state şi pe dorinţa acestora de a acţiona
împreună atunci când un stat ar încerca să-şi impună unilateral voinţa sau să încalce
independenţa unei alte ţări, teoria echilibrului puterilor a funcţionat atât în situaţie de război
sau de iminenţă a acestuia (împotriva tendinţelor hegemonice ale Imperiului Habsburgic, ale
lui Carol al V-lea, Filip al II-lea, Ludovic al XIV-lea şi mai ales împotriva lui Napoleon I), cât
şi în scop preventiv, rolul ei fiind tocmai acela de a împiedica, de a preîntâmpina încercările
unor state de tulburare a păcii.
Sistemul de alianţe cunoscut sub numele de „Concertul european”, reprezentând reuniuni
ale statelor mari pentru rezolvarea unor crize internaţionale prin care acestea impun celorlalte
respectarea unor dispoziţii la care acestea din urmă nu au colaborat sau au refuzat să
colaboreze, constituie şi el o manifestare a echilibrului european. Convocate pentru a găsi
soluţii la marile probleme cu care se confrunta continentul, aceste reuniuni au reuşit să

7
consacre o serie de reguli juridice în numeroase domenii de interes comun, punând bazele
unui drept public internaţional, pe care se vor întemeia în viitor relaţiile dintre state.
Deşi a contribuit la păstrarea ordinii internaţionale prin limitarea conflictelor, acest sistem
nu a putut evita marile catastrofe ale secolului XX. Ideea „echilibrului” bine înţeleasă, în
sensul că nici un stat sau putere nu poate să aspire la hegemonism pe continent în dauna
tuturor celorlalte, trebuie să stea la baza construcţiei europene şi în viitor, însă ea trebuie să fie
dublată şi de alte elemente care să permită coagularea unităţii.
Divizarea politică a Europei secolului XIX a făcut ca în această perioadă concepţia despre
unitatea europeană să se identifice cu aceea de securitate colectivă internaţională.

3.2. Idei şi proiecte de organizare europeană

Secolul XIX se caracterizează, în acelaşi timp, printr-o comunitate de viaţă culturală,
artistică, ştiinţifică, tehnică, stimulată de ideile Revoluţiei franceze şi favorizată de
dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare şi răspândire a cunoştinţelor.
La nivel doctrinar, mai multe idei cu privire la unitatea europeană se manifestă în această
perioadă, majoritatea propuneri federaliste, care au rămas însă la stadiul ideatic.
Astfel, contele de Saint-Simon, filosof şi economist francez, în „Despre
reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele
Europei într-un singur corp politic, păstrând fiecăruia independenţa sa naţională” propune o
structură a Europei care să constea în existenţa unui rege şi a unui parlament compus din două
camere, investit în principal cu sarcini comune de natură economică (iată o prefigurare a
fundamentelor Comunităţilor Europene). Saint - Simon, ale cărui scrieri reformatoare nu
fuseseră încă publicate, a dezaprobat explicit politica expansionistă a lui Napoleon, nefiind de
acord cu mitul „imperiului universal” şi respingând ideea unei Europe organizate sub
hegemonia unei puteri. Noua Europă, constituită sub forma unei confederaţii europene, urma
să fie fondată pe principiul parlamentarismului şi să aibă ca nucleu o uniune între Franţa şi
Anglia. Avantajul acestei uniuni va fi considerabil mai ales pentru Europa, deoarece „Dacă
Franţa şi Anglia continuă să fie rivale, rivalităţile lor vor naşte cele mai mari conflicte pentru
ele şi pentru Europa; dacă ele îşi unesc interesele, cum ar fi principiile politice prin
asemănarea guvernelor lor, ele vor fi liniştite şi mulţumite, şi Europa va putea să spere la
pace”vi. Această uniune urma să fie deschisă participării şi a altor state europene, în primul
rând Germaniei, care prin populaţia pe care o are, prin poziţia centrală pe care o ocupă, este
destinată să joace un rol de prim rang în Europa. Participarea Germaniei este însă condiţionată
de realizarea unităţii acesteia şi de adoptarea unui sistem parlamentar. Proiectul lui Saint-
Simon, destinat diplomaţilor reuniţi cu ocazia Congresului de la Viena, nu a exercitat nici o
influenţă asupra deciziilor Congresului. Marile puteri ale vremii au impus o altă viziune
asupra Europei, fondată pe dorinţa de a restabili autoritatea dinastiilor şi pe principiul
echilibrului între marile puteri europene
În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct Petersburg”, vorbeşte
despre înfiinţarea unei Societăţi a Naţiunilor. El introduce catolicismul ca principiu pentru

8
 unitatea Europei, care să înlocuiască astfel echilibrul puterilor, considerând că principala
bogăţie a Europei este comunitatea de credinţă şi că pericolele externe, venite din afara
Europei, precum democraţia şi iacobinismul ameninţau unitatea acesteia. Unitatea creştină era
însă, în primul rând, o unitate catolică şi mai puţin ortodoxă sau protestantă.
Pe de altă parte, mişcările revoluţionare de la mijlocul secolului XIX susţineau şi ele
ideea unei federaţii europene, formată ca o „tânără Europă” apărută în urma prăbuşirii
tronurilor, idee a cărei paternitate îi este atribuită revoluţionarului italian Mazzinii (considerat
un „pionier al federaţiei europene”) şi care a fost susţinută şi de către fruntaşii Revoluţiei
paşoptiste din Ţările Române.

 Înfrângerea revoluţiilor de la 1848 a făcut ca aceste idei să nu se poată concretiza. Ele nu

dispar însă, ci sunt susţinute în continuare de numeroşi scriitori, jurnalişti, filosofi şi
politicieni (Victor Hugo, Nietzsche, Hegel, Napoleon al II-lea, etc).
Plan de mişcare
europeană Spre mijlocul secolului XIX, ideea europeană, care a fost multă vreme apanajul unor
gânditori izolaţi, prea puţin numeroşi şi prea puţin influenţi, suscită un interes suficient de larg
pentru a da naştere unui plan de mişcare europeană.
Ideea europeană renaşte spre sfârşitul anilor 1860, cu ocazia congreselor de pace
organizate la Geneva, Berna şi Lausane şi se instituţionalizează odată cu înfiinţarea Ligii
pentru pace şi libertate şi cu crearea revistei Statele Unite ale Europei, ale cărei baze au fost
puse de Victor Hugo şi Garibaldi, şi care va fi editată, cu scurte întreruperi, între 1867-1939.
 Pe baza ideilor sale, Congresul de Ştiinţe Politice care a avut loc la Paris în anul 1900 propune
apariţia proiectul cu titlul „Statele Unite Europene”.
conceptului
Cu ocazia Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo lansează pentru prima
„Statele Unite
ale Europei” dată expresia „Statele Unite ale Europei” în celebrul său discurs îndreptat împotriva
războiului: ” Va veni o zi când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi
înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor … va veni o zi când tunurile
nu se vor mai vedea decât prin muzee, şi lumea se va mira că au fost vreodată cu putinţă... Şi
va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşi: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite
ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean (...) Va veni o zi în care voi, francezi,
ruşi, italieni, englezi, germani, voi, toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile
distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi fonda împreună o unitate superioară şi veţi
constitui fraternitatea europeană”vii.
În a doua jumătate a secolului XIX, ideea de unitate europeană nu mai este înconjurată
de acelaşi optimism ca înainte de 1948. Dacă din punct de vedere politic această perioadă este
marcată de realizarea aspiraţiilor naţionale ale statelor europene, din punct de vedere
ideologic sunt tot mai multe voci care, arătând pericolul pe care îl reprezintă statul naţional,
preconizează o organizare federală pe noi baze.
Astfel, Joseph Proudhon, în lucrarea sa „Principiu federativ” (1863), pledează în
favoarea înlocuirii statului centralizat şi organizat ierarhic, cu entităţi politice de mici
dimensiuni, asociate pentru a-şi asigura securitatea şi progresul lor economic, prin intermediul

9
 contractelor liber stabilite. Principiul său federalist porneşte de la ideea eliminării totale a
intervenţiei statului în economie.
Ultimele decenii ale secolului se caracterizează prin relansarea dezbaterilor pe marginea
proiectului european, în special în paginile revistelor de drept, polarizarea ideilor şi
proiectelor europene între federaţie (susţinută, spre exemplu de juristul britanic J. Lorimer,
profesor la Universitatea din Edimbourg) şi confederaţie (susţinută, printre alţii, de
profesorul şi juristul elveţian J. Caspar Bluntschli, care în lucrarea sa „Organizarea unei
societăţi a statelor europene”(1878), vorbea despre crearea unei „comunităţi europene cu o
structură flexibilă”).
Cu toate că ideea europeană începe să sensibilizeze tot mai multe cercuri politice,
economice, sociale, în continuare proiectele concrete de organizare europeană sunt făcute de

 către personalităţi solitare sau de către grupuri restrânse.

Creşterea naţionalismului, spre sfârşitul secolului XIX, este îngrijorătoare şi mediile
Creşterea
naţionalismului intelectuale europene încearcă să găsească soluţii pentru ieşirea dintr-o criză din ce în ce mai
previzibilă. De la Friederich Nietzsche, care considera naţionalismul o boală a spiritului
european care întârzie unificarea europeană, la Ernest Renan, care respinge fundamentarea
naţiunii pe comunitatea de origine, rasă sau limbă, la Paul de Constant, pentru care viitorul
statelor europene nu poate exista decât în cadrul unităţii continentului, doar o Europă unită
putând să apere pacea şi să excludă războiul ca mod de rezolvare a problemelor internaţionale,
la Victor Hugo, toţi au militat pentru pace şi unitate europeană. Această mişcare a rămas însă
cantonată la nivelul idealiştilor, a oamenilor de cultură, nereuşind să influenţeze decisiv nici
politica guvernamentală a statelor europene şi nici să primească un larg sprijin popular.
În aceeaşi perioadă, un actor important î-şi face loc pe scena europeană : Rusia. Aceasta,
sub impactul reformelor şi al industrializării, se modernizează, înregistrează o creştere
considerabilă a puterii sale militare şi a rolului în relaţiile internaţionale, fiind tot mai aproape
de dezideratul pe care şi-l fixase – acela de a juca un rol important în viitoarea Europă. Mai
departe de hotarele Europei, ascensiunea Statelor Unite ale Americii, ridică şi ea problema
unirii forţelor europene într-o structură federală capabilă să facă faţă acestei concurenţe.
Din nefericire, sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se caracterizează, la
nivel european, prin renunţarea la proiectele de tip federativ şi întărirea centralismului, a
naţionalismului. Cresc rivalităţile între statele europene pentru dobândirea unui rol cât mai
important în arhitectura continentală şi pentru extinderea dominaţiei coloniale, şi, în acest
context, se declanşează o adevărată cursă a înarmărilor şi se constituie blocuri militare opuse,
care, în loc să unească Europa, o scindează, având ca rezultat nefast stricarea echilibrului
menţinut timp de un secol şi declanşarea primului război mondial, ale cărui efecte au depăşit
şi cele mai pesimiste previziuni.

10
 - TEMA II -
DE LA IDEE, LA INIŢIATIVE CONCRETE - PERIOADA INTERBELICĂ

1. Încercarea de a pune bazele păcii şi reconcilierii. Înfiinţarea Societăţii Naţiunilor

Izbucnirea primului război mondial şi evenimentele produse în timpul acestuia au făcut ca,
 la sfârşitul războiului să se înregistreze o înrăutăţire a situaţiei statelor vestice, mai puţin a
Perioada
interbelică Angliei, care au devenit conştiente de fragilitatea relaţiilor dintre ele. În acelaşi timp, America
iese din starea de izolaţionism, preşedintele Wilson implicându-se activ în materializarea
ideii de unificare europeană, ca parte componentă a procesului de unificare mondială. Existau
practic, în acest context, două state care dominau din punct de vedere politic: SUA şi URSS.
Prăbuşirea ordinii internaţionale, anarhia în care este aruncat continentul european,
reclamau soluţii pentru o nouă organizare internaţională care să facă imposibilă repetarea unui
astfel de cataclism.
Perioada interbelică va consemna astfel o multiplicare a proiectelor de unitate europeană.
Cadrul în care este reafirmată ideea unităţii europene este cel puţin paradoxal: pe de o
 parte, recrudescenţa naţionalismului, triumful statelor naţionale, asigurat prin tratatele de
Crearea
pace (formarea de noi state ca urmare a dispariţiei Austro-Ungariei şi consolidarea statelor din
Societăţii
Naţiunilor Balcani), pe de altă parte, un extraordinar elan pacifist, care va culmina cu crearea Societăţii
Naţiunilor, a cărei principală misiune este apărarea păcii.
Rezultat al unui compromis între concepţia americană (care avea în vedere reglementarea
universalistă a problemelor păcii şi războiului, cu includerea tuturor statelor şi funcţionând
după principiul dreptului la autodeterminare al popoarelor şi al egalităţii lor juridice), şi
concepţia marilor puteri europene (care urmăreau asigurarea securităţii proprii, pedepsirea şi
slăbirea statelor învinse în război, izolarea Germaniei şi a Rusiei Sovietice), această
organizaţie cu vocaţie internaţională va deveni în scurtă vreme o instanţă condusă de marile
puteri europene şi orientată spre rezolvarea problemelor europene.
Eficienţa sistemului creat prin înfiinţarea Societăţii Naţiunilor a stat încă de la început sub
semnul întrebării întrucât, pe de o parte, el nu a fost rezultatul unui consens european,
conducând la divizarea Europei în state învingătoare şi state învinse, în state puternice şi state
slabe, iar, pe de altă parte, nepunându-se bazele unui plan de redresare economică a Europei,
decalajele de dezvoltare şi dependenţa economică faţă de Statele Unite ale Americii s-au
accentuat.
Retragerea Statelor Unite din Societatea Naţiunilor a agravat confuzia care domnea în
interiorul acesteia cât priveşte găsirea unor soluţii eficiente pentru asigurarea păcii, diluând şi
mai mult garanţiile privind securitatea colectivă.
Chiar dacă, finalmente, Societatea Naţiunilor a eşuat în realizarea principalelor sale
obiective - asigurarea păcii (prin instituirea unui sistem de securitate bazat pe garanţii
colective şi obligativitatea rezolvării diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice) şi
redresarea economică a Europei, nu poate fi ignorat meritul acesteia în punerea bazelor
procesului de democratizare a vieţii internaţionale, prin instituirea unor norme de conduită în
11
 relaţiile interstatale şi prin promovarea cooperării dintre state în diverse domenii ale vieţii
economice, sociale şi culturale. Fără îndoială, Societatea Naţiunilor a contribuit la
dezvoltarea ideii europene în perioada interbelică.
Şi după 1914, promovarea spiritului european rămâne apanajul elitelor, mai ales al
intelectualilor de stânga, scriitorilor, jurnaliştilor, mediilor politice socialiste. Impresionate de
dinamismul pieţei interne „fără frontiere” a Statelor Unite, încep să devină preocupate de
ideea unităţii europene şi mediile economice, pentru care, integrarea industrială, crearea unei
„mari pieţe europene”, permitea dezvoltarea unei producţii industriale mai mari şi scăderea
preţurilor.
Devine din ce în ce mai evident că doar cooperarea între statele europene va permite
reconstrucţia rapidă a economiilor devastate. Foarte rapid, apare soluţia unei cooperări

 franco-germane ca soluţie alternativă la plata reparaţiilor cerute de către Franţa în urma

Cooperare războiului. Chiar dacă acest proiect nu s-a concretizat, ideea de apropiere franco-germană în
franco-germană plan economic nu a fost abandonată, urmând ca pe ea să fie fondată viitoarea construcţie
comunitară.
Meritul Societăţii Naţiunilor, din acest punct de vedere, este acela că, în special prin
organele sale economice, a încurajat cooperarea între statele europene, preconizând, spre
sfârşitul anilor ’20 constituirea unei vaste pieţe înfiinţate după modelul american, dar ca
reacţie la închiderea pieţei americane. Din această perspectivă proiectul european apare ca
având o dublă valenţă: dorinţa de solidaritate crescută şi preocuparea de a putea reacţiona
împotriva unei ameninţări exterioare.
Ineficienţa sistemului Societăţii Naţiunilor a determinat formularea unor alternative
pentru realizarea unităţii europene. Două sunt concepţiile cu privire la construcţia Europei
care se manifestă în această perioadă. Prima dintre acestea porneşte de la principiile
cooperării interguvernamentale clasice, în care suveranitatea statală nu este afectată, iar cea
de-a doua are în vedere o depăşire a acestei suveranităţi printr-un proces de unificare, de
integrare. Oamenii politici ai vremii susţin mai degrabă prima dintre aceste concepţii, cea de-
a doua, în mod evident federalistă, fiind susţinută de autori care nu au un rol politic
decizional.
2. Mişcarea Pan-europeană
Unul dintre cele mai importante roluri în promovarea ideilor federaliste l-au avut mişcările
neguvernamentale, ale căror mijloace de acţiune constau în mobilizarea opiniei publice şi în
exercitarea de presiuni asupra guvernelor pentru trecerea de la idee la acţiune.
În acest context, cea mai influentă dintre mişcări s-a dovedit a fi Mişcarea Pan-
europeană, condusă de un „profet”viii al Europei unite-contele Richard Graf Coudenhove -
Kalergi. Născut la Tokyo dintr-un austriac şi o japoneză, cu origini nobile, aristocrat austro-
ungar crescut la Viena, cetăţean ceh în 1919, naturalizat francez în 1939, Coudenhove -
 Kalergi era expresia compolitismului cultural strălucit al Bătrânei Europe. El publică la Viena,
în 1923, după Tratatul de la Saint-Germain, Manifestul „Pan Europa”, în care arată că
Mişcarea Pan- „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire”, şi că declinul Europei
Europeană 12
 este o consecinţă a declinului ei moral. Mişcarea pan-europeană urmăreşte crearea unei păci
europene durabile şi înlocuirea Europei destrămate cu o Europă liberă şi federativă.
Uniunea statelor europene urma să se realizeze în etape, începând cu o cooperare
interguvernamentală restrânsă, continuând cu acorduri de generalizare a arbitrajului şi crearea
unei uniuni vamale care să ducă la constituirea Statelor Unite ale Europei. Statele Unite ale
Europei gândite de Coudenhove-Kalergi excludeau Rusia şi Marea Britanie (aceasta, prin
imperiul său colonial, apărea mai degrabă ca o putere exterioară), şi nu admitea decât statele
democratice ale continentului.
Sub preşedinţia contelui Coudenhove-Kalergi în 1926 se reuneşte la Viena un Congres la
care au participat 2000 de reprezentanţi din 24 de state, în urma căruia se înfiinţează Uniunea
Pan-europeană. Proiectul de Pact Pan-european al contelui Kalergi avea în vedere crearea
unei organizaţii a statelor europene sub numele de „Statele federale europene”, cetăţenii
statelor federale urmând să devină în acelaşi timp şi cetăţeni europeni. Această federaţie a
statelor europene, ale cărei organe erau Consiliul, Adunarea şi Curtea federală (şi care urma să
obţină recunoaşterea şi sprijinul SUA şi al URSS), era fondată pe abandonul de suveranitate
consimţit de statele membre.
Datorită numărului important de state participante şi a obiectivelor propuse (între care
amintim garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii, realizarea uniunii vamale, instituirea
unei monede comune, respectarea civilizaţiei fiecărui stat, dezvoltarea colaborării între statele
membre şi cu celelalte state), Congresul de la Viena din 1926 este considerat unul dintre cele
mai importante momente ale procesului de realizare a unităţii europene, ce a identificat
principiile ce vor sta la baza construcţiei europene de mai târziu
3. Alte proiecte de realizare a unităţii europene

 Alături de Mişcarea Pan-europeană, s-au implicat în promovarea ideii de unificare

Proiecte de unitate europeană şi alte organizaţii neguvernamentale: Uniunea vamal-europeană (înfiinţată în
europeană 1924 şi care îşi propunea uniunea vamală treptată a statelor europene în jurul unui nucleu
format din Franţa, Germania Belgia şi Luxemburg, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Statelor
Unite şi a Marii Britanii), Asociaţia pentru cooperare economică (înfiinţată tot în 1924 cu
scopul extinderii cooperării economice a statelor europene), etc.
Ineficienţa Societăţii Naţiunilor care, cu toate eforturile depuse, nu a reuşit elaborarea unui
proiect care să îndepărteze pericolul unui nou război şi să realizeze unificarea europeană, l-a
determinat pe danezul Heerfordt să publice în 1924 un eseu intitulat „Europa Communis”, în
care critică această ineficienţă, propunând totodată înfăptuirea unui stat federal european
prin alcătuirea unui sistem instituţional format dintr-o adunare parlamentară, un directorat de
şefi de state cu drept de veto, un minister federal responsabil în faţa adunării, un regim special
pentru agricultură şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale.
În 1924 Alfred Nossia prezintă proiectul unei „Noi Europe” care să facă faţă concurenţei
americane şi expansiunii sovietice, iar în 1926 Gaston Riou, autorul lucrării „Europe, una
patrie”, propune o uniune economică şi vamală. Liderul radical Edouard Herriot publică în
1930 lucrarea „Europa”, în care considera necesară realizarea unei înţelegeri europene în
13
 cadrul Societăţii Naţiunilor, o organizaţie regională europeană după modelul Uniunii
Panamericane, având propriile conferinţe periodice şi propriul secretariat permanent.
Aceste iniţiative nu au rămas fără ecou la nivelul guvernelor statelor europene, cea mai
importantă consecinţă reprezentând-o reconcilierea franco-germană care a început după criza
din 1923 când Franţa a ocupat regiunea germană Ruhr, reconciliere văzută de către promotorii
săi - miniştri de externe, Aristide Briand şi Gustav Stresemann, singurul mijloc de a consolida
pacea şi stabilitatea continentului.

4. Proiectul politic al lui Aristide Briand

 Cea mai spectaculoasă iniţiativă a epocii a fost cea a lui Aristide Briandix, ministrul de
externe francez şi apropiat al mişcării pan-europene, a cărei preşedinţie de onoare a deţinut-o.
Proiecte de unitate
europeană Susţinut de omologul său german Gustav Stresemann, la 7 septembrie 1929 propune
guvernelor europene reunite cu ocazia celei de-a 10-a sesiuni a Adunării Generale a Societăţii
Naţiunilor crearea unei legături federale între statele europene, fără însă a se aduce atingere
suveranităţii nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte din această asociaţie. Acest
proiect federalist urma să fie realizat în cadrul Ligii Naţiunilor, sub patronajul şi controlul
acesteia. În urma acestei propuneri, Briand este însărcinat cu prezentarea unui memorandum
asupra „organizării unui regim de uniune federală europeană”.
Redactat de diplomatul Alexis Leger şi prezentat Adunării Societăţii Naţiunilor la 1 mai
1930, Memorandumul Briand trezeşte numeroase obiecţiuni la nivelul guvernelor europene,

 Marea Britanie respingându-l, iar celelalte state privindu-l cu prudenţă.

Rezultat al unui compromis între interesele naţionale, uneori divergente, ale statelor
europene, şi caracterul supranaţional al viitoarei construcţii europene, Memorandumul s-a
Proiectul Briand
îndepărtat întrucâtva de principiile federaliste ale Mişcării Pan-europene, însă, pentru
momentul la care a fost formulat, el reprezenta o soluţie realistă pentru rezolvarea

 problemelor Europei. Unele dintre elementele fundamentale ale propunerii sale vor fi
preluate în procesul construcţiei europene post-belice, în timp ce altele, încă neconfirmate,
sunt şi astăzi de actualitatex.
Federaţie
europeană Premisele de la care pleca Briand în justificarea necesităţii unei abordări colective a
construirii Europei erau: principiul unei uniuni morale europene, a unei solidarităţi între
statele europene; responsabilitatea colectivă pentru apărarea păcii în faţa pericolelor care o
ameninţau; lipsa de coordonare ce caracteriza economia Europei, şi care o împiedica să se
dezvolte. Problema economică trebuia subordonată însă celei politice. „planul politic este cel
pe care ar trebui să fie întreprins, înainte de toate, efortul constructiv care urmăreşte să
confere Europei o structură organică”. Cooperarea politică europeană era văzută sub forma
unei federaţii fondate pe ideea de uniune şi nu de unitate, deci suficient de flexibilă pentru a
respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre state. În ceea ce priveşte
cooperarea economică, obiectul acesteia îl constituia apropierea economiilor europene şi
„stabilirea unei pieţe comune în vederea ridicării la maximum a nivelului bunăstării umane pe
întreg teritoriul comunităţii europene”.
14

Rolul
Proiectul lui Aristide Briand este trimis spre studiu unei comisii a Ligii Naţiunilor însă el
mişcărilor de
rezistenţă nu mai ajunge să se concretizeze, în principal datorită conjuncturii internaţionale – criza din
anii 1929-1930 şi alegerile din Germania care l-au adus pe Hitler în prim-planul politicii
europene. Moartea lui Streseman, la 3 octombrie 1929, a determinat venirea la putere a noului
guvern Bruning, care a schimbat politica externă de înţelegere, promovată de predecesorul
său, cu una revizionistă, de confruntare. Deşi lansarea Memorandumului Briand a coincis cu
retragerea trupelor franceze din zona Ruhr, ca semn al reconcilierii franco-germane, el nu a
 declanşat reacţii favorabile în Germania. A fost urmat mai degrabă de o explozie naţionalistă,
Idei federaliste
 considerându-se că prin aceasta Franţa urmărea să lege Germania într-o reţea de constrângeri
Memorandumul răsăritene stabilite prin Tratatul de la Versailles) şi să o izoleze de alte ţări (SUA Anglia,
Briand Japonia) care i-ar fi putut susţine interesele revizioniste.
 Atât Germania, cât şi Italia, se opuneau astfel înfiinţării oricărei instituţii pentru
colaborarea europeană, temându-se că prin crearea unei uniuni europene Franţa va avea
Crearea hegemonia şi va împiedica realizarea intereselor lor revizioniste. În plus, Germania era
Benelux dependentă financiar de Satatele Unite ale Americii iar Planul Briand avea un caracter
antiamerican.
Ca şi celelalte tentative de unificare paşnică a continentului european, şi iniţiativa lui
Aristide Briand eşuează, în principal datorită faptului că Europa era încă dominată de idei
naţionaliste şi totalitariste.
Proiectul Briand, care reprezintă o sinteză remarcabilă a mai multor secole de pregătire
ideologică în spiritul ideii europene, o autentică „Carte albă” a europenismului, rămâne
important prin ideile şi conceptele pe care le promovează, şi care se vor regăsi în încercările
ulterioare de organizare a continentului. El îl consacră pe ministrul de externe francez ca
precursor eminent al ideii europene, conferind Franţei iniţiativa şi calitatea de lider al
integrării, confirmate de-a lungul timpului.
Va trebui să vină însă cel de-Al Doilea Război Mondial pentru ca Europa să devină
conştientă de divizarea şi de neputinţa ei înainte de a se convinge de necesitatea organizării
sale.

5. Mişcările de rezistenţă şi renaşterea ideii europene

Încă din primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, ideea europeană renaşte, în
special ca urmare a luptei mişcărilor de rezistenţă. Într-o primă fază, principala armă a
mişcărilor de rezistenţă au constituit-o textele scrise, printre cele care au contribuit cel mai
mult la renaşterea ideii europene fiind Manifestul de la Ventotene, intitulat „Pentru o Europă
liberă şi unită” (scris de Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi şi care a fondat Mişcarea federalistă
europeană (MFE)) şi scrierile socialistului francez Leon Blum, în favoarea unei Europe
federale, în „Popularul” şi în lucrarea „Scara umană”, care a circulat în clandestinitate.
În ultimii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial se relansează interesul pentru
realizarea unei viitoare unităţi a Europei. Astfel, o serie de mişcări de rezistenţă precum
mişcarea „Lupta”, în Franţa, grupul numit „Partidul de acţiune”, în Italia, mişcări din Olanda,
15
 Danemarca. Norvegia, Germania, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia, elaborează la Geneva
în 1944 un proiect de declaraţie al rezistenţelor europene, în care constată: „În intervalul
unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale care, întâi de toate,

 au avut ca origine existenţa a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să
remediem această anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene.”
Este adevărat însă că aceste mişcări constituiau mai degrabă o reacţie pentru unitate în faţa
Crearea Benelux
agresorului decât ca un adevărat proiect politic. Dorinţei lui Hitler de a uni Europa prin
violenţă, mişcările de rezistenţă îi opun idealul unei Europe federale, fondată pe aderarea
liberă a popoarelor democratice.
Proclamând reperele morale, sociale, economice şi politice ale unei uniuni federale a
statelor lor, în acelaşi manifest se arată: „Aceste repere nu pot fi atinse decât dacă diversele
state ale lumii acceptă să se debaraseze de dogma suveranităţii absolute a statului
integrându-se într-o singură organizaţie federală. Pacea europeană este cheia de boltă a
păcii în lume. Este important să se remedieze această anarhie prin crearea unei Uniuni
federale a popoarelor europene.”
Ideile federaliste încep să anime în această perioadă şi o parte a mediilor guvernamentale
europene. Astfel, Winston Churchill se erijează în apărător al libertăţii şi unităţii Europei,
lansând, încă din octombrie 1942, într-un memorandum adresat ministrului său, Anthony
Eden, formula „Statele Unite ale Europei”, ca parte componentă a organizării lumii după
război: „Oricât de departe poate părea azi acest obiectiv, eu am speranţa fermă că familia
europeană va acţiona într-o uniune strânsă în cadrul Consiliului Europei. Aştept şi doresc
crearea Statelor Unite ale Europei unde va fi posibilă orice călătorie fără obstacole. Sper să
văd economia Europei studiată într-un tot unitar. Sper să văd un Consiliu care să grupeze,
poate, 10 naţiuni, printre care fostele Mari Puteri…”xi.
Pe de altă parte, conducătorii politici ai continentului, aflaţi în exil la Londra, contribuie şi
ei la reflexia asupra viitorului Europei. Discuţiile purtate la iniţiativa ministrului belgian de
externe, Paul – Henri Spaak, au însă puţine şanse de finalizare, nici unul dintre state
neasumându-şi responsabilitatea de a promova un proiect concret.
Singura iniţiativă care se finalizează înainte de sfârşitul războiului este înfiinţarea
Benelux, organizaţie economică restrânsă formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg. Între
aceste state se semnează în 1943 o convenţie monetară, iar în 1944, prin tratatul semnat la
Londra, se creează o uniune vamală, tariful vamal comun urmând să intre în vigoare începând
cu 1948. Înfiinţarea acestei organizaţii a servit cauza europeană, reprezentând un „laborator”
pentru găsirea soluţiilor posibile la problemele integrării economice, şi, totodată, creând o
solidaritate reală şi exemplară între cele trei state, care vor deveni nucleul pieţei comune.
Experienţa Benelux-ului care, în condiţiile unei adaptări a economiilor, a determinat o
creştere extraordinară a schimburilor dintre statele membre, mult mai rapidă decât în relaţiile
cu terţii, avea să deschidă calea pieţei comune europene.
Perioada interbelică a fost o perioadă de gestaţie pentru ideea europeană, o perioadă de
reflecţie asupra multitudinii de proiecte ale căror linii generale vor forma temelia demersului
16
 european după 1945: „aproape totul era stabilit: uniunea vamală, pilonul franco-german,
sistemul monetar, o societate de tip federal (Aristide Briand), Europa „cu două viteze”,
identitate europeană, instituţii comune, etc.”xii.
Unitatea Europei a fost gândită, de-a lungul timpului, fie în jurul nucleului franco-englez
(de către adepţii lui Saint-Simon), fie în jurul nucleului franco-german (în epoca romantică),
iar modalitatea concretă de realizare a ei a pendulat între confederaţie şi federaţie, între stat
naţional şi organizaţie europeană. Elementul comun al tuturor acestor proiecte, cel pe care se
va fonda viitoarea construcţie europeană, va fi ideea de solidaritate a statelor europene.

- TEMA III -
RENAŞTEREA IDEALULUI EUROPEAN DUPĂ
CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

1. Aspecte introductive
 Perioada ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial marchează trecerea de la
Idealul european
după sfârşitul proiectele de uniune europeană la realizări efective în acest domeniu. Abia după cel de-Al
războiului Doilea Război Mondial ideea europeană şi dorinţa de a proceda la construcţia Europei, la
înfiinţarea unei uniuni europene pentru europeni, vor reuşi să se impună, concretizându-se în
proiecte coerente şi concret realizabile ale unor formule de cooperare şi integrare.
După 1947, Europa va cunoaşte un proces istoric de organizare internă, conceput ca
instrument de formare a unei proprii identităţi, de rezolvare a secularelor ei probleme şi apt să
asigure o mai bună apărare a intereselor sale în lume după război xiii.
Europa va deveni primul model în istorie de asociaţie de state care au decis să colaboreze
şi să acţioneze pentru un interes comun. Această asociaţie liber aleasă marchează o ruptură
fundamentală în istoria Europei, care, timp de mai multe secole, a fost constant un câmp de
bătălie între marile puteri rivalizând pentru a-şi asigura hegemonia, fie că au făcut-o în
numele intereselor economice, ale unei ideologii religioase sau politice. Este, de asemenea,
pentru prima dată în istorie când se concepe orientarea spre o cale federală după eşecul
diverselor soluţii confederale. Modificările radicale ce se înregistrează în raporturile de forţă
în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial au făcut posibile aceste realizări.

2. Conştientizarea nevoii de unitate

Renaşterea idealului european după război, ca urmare a conştientizării nevoii de
 unitate, va fi influenţată în mod decisiv de doi factori: situaţia critică a Europei şi
Nevoia de unitate
declanşarea războiului rece.
2.1. Realităţile economice şi politice ale Europei postbelice
La sfârşitul războiului, statele europene, care timp de secole ocupaseră o poziţie centrală în
istoria mondială, se confruntă încă o dată cu un bilanţ tragic:
- 37 milioane de morţi (din totalul de 50) şi alte câteva milioane de refugiaţi;

17
 - pierderi materiale catastrofale – oraşe aproape rase de pe faţa pământului, producţia
industrială redusă la jumătate faţă de cea de dinainte de război iar producţia agricolă la o
treime, reţelele de transport distruse aproape în totalitate în unele state;
- efecte financiare grave – creşterea considerabilă a datoriei publice a statelor beligerante
(în cazul Germaniei, aceasta a crescut de 10 ori), creşterea preţurilor şi inflaţie ridicată.
Într-un cuvânt, statele europene erau devastate, într-o stare de declin politic şi economic
caracterizată prin extremism ideologic, dispute politice interne, inflaţie generalizată, sistem
monetar inexistent, şomaj, sărăcie şi foamete.
Deşi în mare parte în ruină, întrucât capacităţile sale de producţie nu fuseseră distruse
complet economia europeană avea însă şanse de recuperare. Această reconstrucţie va fi însă
condiţionată, pe de o parte, de realizarea stabilităţii politice şi sociale, iar pe de altă parte, de
asistenţa care va fi oferită de către Statele Unite ale Americii.
Incertitudinea politică, ce a cuprins întreaga Europă, nu va fi mai puţin periculoasă decât
distrugerile materiale. Din punct de vedere teritorial, războiul a determinat importante
transformări. „Noua hartă europeană, rezultat al conferinţelor de la Yalta, Postdam, a
tratatelor de pace şi a acordurilor bilaterale, va fi fondată, ca şi repere supreme, pe echilibrul
puterilor în relaţiile Est-Vest. Aceste criterii vor reprezenta un triumf pentru Moscova care, cu
ajutorul forţei sale armate, va pătrunde până în inima continentului”.
Tabloul mondial se prezenta astfel:
- Statele Unite, mare învingătoare în război şi deţinând arma nucleară, capabilă, în
consecinţă să asigure securitatea unei părţi a Europei, deţine cheia reconstrucţiei economice a
Europei;
- URSS, ocupând jumătatea orientală a Europei, chiar dacă epuizată economic, însă cu un
imens potenţial, ce se erijează în apărător al Europei de Est.
Cele două mari puteri, refractare după război ideii de realizare a unităţii europene, înclinau
mai degrabă pentru o organizaţie mondială: Organizaţia Naţiunilor Unite.
- în acelaşi timp, „trei protagonişti europeni puteau încă spera să joace un anumit rol după
război: - Marea Britanie, graţie puterii planetare a Commonwealth-ului şi relaţiilor sale
privilegiate cu Statele Unite; Franţa, foarte slăbită în 1945, scăpând de curând de un guvern
militar de ocupaţie graţie acţiunii generalului de Gaulle, şi neinvitată la Conferinţele de la
Yalta şi Postdam; Benelux-ul, născut în 1944, comunitate tarifară cu vocaţie de uniune
economică, toate acestea constituind un laborator al uniunii de interese, în special pentru
francezi”.
Europa era aşadar fărâmiţată în numeroase state şi divizată între două grupuri de interese:
cele ale SUA, care doreau revirimentul rapid al statelor vestice şi punerea bazelor unei alianţe
atlantice pentru a stopa expansiunea comunismului sovietic, şi interesele URSS, care dorea
extinderea influenţei sale şi în vestul Europei.
Această rivalitate dintre SUA şi URSS a dat naştere la ceea ce s-a numit „Războiul Rece”,
şi care, timp de câteva decenii, a divizat Europa în două tabere.

18
 2.2. Declanşarea „Războiului Rece”
Ostilităţile existente între Uniunea Sovietică şi Occident, confruntarea care se manifesta pe

 diverse planuri: politic, economic, tehnologic, ideologic, propagandistic, şi care a fost trecută
în plan secund în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a reactivat la sfârşitul
războiului. Această stare de fapt a fost alimentată în principal de politica expansionistă a lui
Războiul
Rece Stalin, al cărui principal scop era acela de a profita de situaţia militară pentru a spori influenţa
rusească in Europa. Astfel, URSS a ocupat, după 1945, 500.000 km 2 de teritoriu, cuprinzând
statele baltice, vechiul teritoriu polonez al Bielorusiei, Ruthenia subcarpatică şi Moldova .
Dominaţia asupra Europei răsăritene a continuat şi indirect, până la sfârşitul lui 1947 reuşind
să impună în toate statele din regiune, cu excepţia Cehoslovaciei, guverne eminamente
comuniste. În plus, Stalin a “împins” Polonia spre est, în detrimentul Germaniei, şi trata zona
rusă de ocupaţie din Germania ca şi cum ar fi aparţinut Rusiei.
Acţiunile lui Stalin, hotărârea acestuia de a răspândi comunismul în cea mai mare parte a
lumii, au stârnit îngrijorare în Occident, îngrijorare accentuată şi de asocierea la guvernare a
partidelor comuniste în state precum Franţa, Italia şi Belgia.
Confruntarea politico-ideologică dintre aliaţi se întăreşte în 1946, când Stalin, într-un
discurs ţinut în faţa membrilor partidului comunist, susţine că victoria în război trebuie să fie
înţeleasă ca reprezentând triumful sistemului sovietic, nu al aliaţilor, şi că profundele diferenţe
existente între capitalism şi socialism fac imposibilă convieţuirea celor două.
Răspunsul occidental este dat de Winston Churchill, care va fi primul care avertizează
asupra gravităţii situaţiei, făcând apel la unitatea naţiunilor occidentale. Potrivit lui Churchill,
Europa mai poate spera să joace un rol important pe plan mondial, numai dacă se unifică. La 5

 martie 1946, în aşa-numitul discurs al “Cortinei de Fier”, rostit la Fulton (Missouri), în

Cortina de fier Statele Unite, Winston Churchill trage un semnal de alarmă cu privire la răspândirea
comunismului în Europa răsăriteană, argumentând faptul că doar ca State Unite sale Europei,
ţările europene vor mai putea însemna ceva pe plan internaţional: “De la Stettin, în Baltica, la
Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste Continent. În spatele acestei linii se află
toate capitalele vechilor state din Europa centrală şi răsăriteană. Varşovia, Berlin, Praga,
Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste oraşe faimoase şi populaţiile din
jurul lor se află în ceea ce eu trebuie să numesc sfera sovietică; şi toate se află nu numai sub
influenţă sovietică, ci şi sub un control foarte strict de la Moscova şi, în multe cazuri, în
creştere.”

 În încheierea mesajului său, Churchill face apel la o alianţă a Occidentului care să reziste
factori cu fermitate în faţa ameninţării comuniste. El revine însă asupra temei în septembrie 1946,
catalizatori: într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Zurich, şi afirmă speranţa unei susţineri a Rusiei
ameninţarea
sovietice (alături de Marea Britanie, de Commonwealth-ul său şi de puternica America),
sovietică şi
influenţa pentru proiectul de reconstruire a „familiei europene”, căreia să-i asigure o structură care „să-i
americană permită să trăiască şi să se dezvolte în pace, suveranitate şi libertate”. Franţa şi Germania
trebuiau să preia iniţiativa realizării acestei sarcini urgente şi, chiar dacă la început nu toate

19
 statele Europei vor să intre în Uniune, „trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi uni acele
state care o doresc şi o vor”.
Răspândirea comunismului sovietic era văzută ca o ameninţare atât de către Europa
Occidentală cât şi de către SUA. În faţa acestei ameninţări, pentru a o stopa, era necesară o
solidaritate între europeni şi americani, în scopul întăririi stabilităţii politice a acestor state.
Astfel, ameninţarea sovietică şi influenţa americană vor constitui doi dintre factorii
catalizatori pentru construcţia europeană.
O etapă importantă în evoluţia războiului rece a constituit-o apariţia aşa-numitei “Doctrine
Truman”, ca urmare a evenimentelor petrecute în Grecia (unde comuniştii încercau să
răstoarne monarhia şi guvernul legal ales), şi în Turcia (care şi ea era ameninţată cu
distrugerea integrităţii teritoriale). În februarie 1947, ambasadorul britanic la Washington
anunţă Departamentul de Stat american de dificultăţile pe care le întâmpină în susţinerea
monarhiei în Grecia (pe care Marea Britanie o instaurase în 1944) împotriva acţiunii
comuniştilor, şi solicită ajutor. Reacţia noului preşedinte al Statelor Unite, Harry S. Truman,
care a venit la conducerea SUA în aprilie 1945, după moartea lui Roosevelt, este de a anunţa,

 la 12 martie 1947, în faţa Congresului, intenţia sa de a acorda ajutor Greciei şi Turciei pentru
Doctrina Truman a externe a Statelor Unite. Politica SUA urma să fie una “de sprijinire a popoarelor libere care
rezistă încercărilor de subjugare de către minorităţi înarmate sau prin presiuni externe”.
Ajutorul american consistent pentru Grecia şi Turcia, ajutor financiar, militar şi logistic, a
venit foarte curând şi a permis înfrângerea comuniştilor până în 1949
“Doctrina Truman“, prin care Statele Unite şi-au asumat o responsabilitate
corespunzătoare poziţiei sale dominante în lume, va reprezenta baza doctrinară justificatoare
a politicii americane de blocare a răspândirii comunismului, care va dăinui pe toată perioada
războiului rece.
În acelaşi timp, în contextul confruntării între Est şi Vest, “Doctrina Truman“ a
determinat schimbarea atitudinii conducătorilor americani faţă de unificarea Europei.
Astfel, dacă la sfârşitul războiului ideea europeană avea puţine şanse de a se impune, căci atât
Roosevelt, cât şi Stalin, erau cu totul împotriva acestei idei, în această perioadă ideea unei
Europe Occidentale aliate cu Statele Unite apare ca o contrapondere la Europa Orientală sub
tutelă sovietică. Mai mult, această Europă occidentală trebuia să aibă maximum de coeziune
posibilă pentru a constitui o barieră eficace contra comunismului.
Începând din 1947, SUA vor încuraja, nu numai prin vocea preşedintelui, ci şi prin cea a
Congresului, şi chiar prin presiuni făcute asupra oamenilor politici europeni, ideea unei
Europe unite. În afară de schimbarea de poziţie a politicii americane faţă de unitatea
continentului, declanşarea războiului rece a determinat şi ralierea la ideea europeană a unora
dintre guvernele statelor occidentale, în special cele din Franţa şi Marea Britanie, ostile, în
primii ani de după război, ideilor europene.
Numeroase forţe europene devin astfel favorabile uniunii europene, văzută ca

 alternativă, ca o a “treia forţă” între capitalismul Statelor Unite, pe de o parte, şi comunismul

obiectivele
unificării: 20
economice,
politice şi de
 sovietic, pe de altă parte: mediile economice, forţele politice democratice, bisericile creştine,
mediul universitar, noile mişcări europene, ş.a.

3. Obiectivele unificării europene

Deşi a divizat continentul, creând două spaţii regionale europene, corespunzând
viziunilor strategice ale celor două super-puteri, pentru unitatea Europei de Vest Războiul
Rece a avut o influenţă pozitivă - a simplificat dezbaterile asupra viitorului său şi a determinat
apropierea statelor vestice.
În faţa ameninţării comuniste, percepută ca venind nu numai din exterior, ci şi din interior,
guvernele statelor Europei de Vest au strâns rândurile în jurul umbrelei de protecţie
americane. Încercând să reconstruiască între ele o solidaritate afirmată destul de firav în
perioada anterioară, însă grav afectată de război, naţiunile occidentale au adus în centrul
dezbaterilor lor publice problematica integrării regionale. Axată pe convenirea unui proiect
care să susţină reconstrucţia vestului Europei, aceasta avea o triplă finalitate: reconstrucţia
 economică, prezervarea păcii şi reafirmarea rolului său în lume.
problematica
integrării În faţa confruntării Est-Vest, statele Europei Occidentale au devenit conştiente de
regionale necesitatea coalizării lor pentru ca, împreună, să reuşească să pună pe picioare economia
europeană, să pună bazele stabilităţii şi progresului. Atât Franţa, cât şi Marea Britanie şi Italia
au înţeles că reconstrucţia lor, modernizarea şi industrializarea, erau posibile numai prin
asocierea cu alte state.
În al doilea rând, unitatea statelor europene era necesară pentru a face faţă, pe de-o parte,
expansiunii sovietice, iar pe de altă parte, pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei
americane în zona europeană.
Un al treilea argument în favoarea coalizării statelor europene îl constituia preocuparea de
a preveni orice posibilitate ca Germania să provoace un alt război. Strategia aleasă în acest
scop a fost impulsionarea dezvoltării economice a Germaniei pentru ca aceasta să reziste
expansiunii comunismului, cu asigurarea unei legături puternice, a unei interdependenţe
economice şi militare între Germania şi celelalte ţări vestice, astfel încât un nou război să fie
imposibil de declanşat.
Redresarea Europei era astfel necesară şi, în acest context, se relansează şi ideea unităţii
europene şi se pun bazele unor organizaţii europene de cooperare în domeniile economic,
militar şi politic.
După 1947, Europa va cunoaşte un istoric proces de organizare internă, conceput ca
instrument de formare a unei proprii identităţi, de rezolvare a secularelor ei probleme şi apt a
asigura o mai bună apărare a intereselor sale în lume după război.
Dacă într-o primă fază, unitatea europeană era gândită ca o regrupare în jurul nucleului
franco-german sau în jurul Benelux-ului, treptat, mai ales în contextul evenimentelor din anii
1947-1948, guvernele Europei Occidentale se apropie din ce în ce mai mult de protectorul lor
american.

21
 În plan politic, dar şi economic, statele europene au găsit un sprijin în alianţa cu SUA, care
în toate aceste decenii ale războiului rece a fost ţara care a apărat valorile occidentale
împotriva totalitarismuluixiv. În faţa ameninţării pe care o reprezenta opoziţia Est-Vest pentru
Europa Occidentală, aceasta era vulnerabilă, având nevoie de asistenţa şi protecţia Statelor
Unite ale Americii.
Aşa cum apreciază un reputat specialist în domeniul construcţiei europene, prof. Charles
Zorgbibe, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, impulsionarea construcţiei Europei
occidentale a fost dată din exterior, de către Statele Unite ale Americii, care se erijează în
„mare protector” al acestora, făcându-le să înţeleagă situaţia grea în care se află şi beneficiile
unei cooperări în vederea reconstrucţiei economiilor lor, iar după aceea, în condiţiile
războiului rece, reorganizarea apărării lor.

4. Punerea bazelor construcţiei europene moderne.

Înfiinţarea primelor organizaţii europene

4.1. Adoptarea metodei cooperării clasice (interguvernamentale)

Dacă în ceea ce priveşte necesitatea unificării Europei consensul era deplin în rândul
statelor Vestice, nu acelaşi lucru se poate spune în ceea ce priveşte calea de urmat pentru
realizarea acesteia. Deşi vechiul sistem al naţionalismelor concurente şi-a dovedit limitele cu
ocazia recentului conflict, ducând la scindarea ideologică a europei, puţine erau statele
pregătite să renunţe la o parte a prerogativelor care reveneau în mod tradiţional statului
naţional şi să accepte o formulă avansată de cooperare. Aceasta din urmă era mai degrabă
apanajul elitelor intelectuale, a mediilor ştiinţifice, universitare, etc., care încercau să propună
alternative la statul naţional, considerat principala sursă de conflict. Exista convingerea că
disiparea puterii acestuia şi alocarea ei pe mai multe niveluri de autoritate, „interconectate
între ele în cadrul unui stat federal multinaţional”, ar fi cea mai bună cale de garantare a păcii
continentale.
Ideea federalistă, apărută încă din secolul XVIII, dezvoltată în secolul XIX şi apoi în
prima parte a secolului XX (în principal prin proiectul lui Coudenhove – Kalergi şi prin
intermediul mişcărilor de rezistenţă) este foarte prezentă în dezbaterile politice la sfârşitul
celui de-Al Doilea Război Mondial. Ea nu avea în vedere înlocuirea suveranităţilor naţionale
cu una europeană, ci crearea unor instituţii adecvate care, prin competenţe şi dimensiuni
 geografice să fie capabile să răspundă diferitelor probleme cu care se confrunta Europa.
apariţia
organizaţiilor Organizarea unor mari zone continentale, dublată în viziunea federalistă de o multiplicare
de cooperare a centrelor de decizie, se sprijinea pe o constituţie care să garanteze diversitatea culturală şi
clasică
socială, pe autonomia şi integritatea statelor componente, asigurând astfel unitatea şi
omogenitatea întregului.
În ciuda susţinerii importante de care se bucurau, mişcările federaliste nu au reuşit să se
impună în faţa abordării interguvernamentale, în principal, datorită greşelii de a explica
unificarea europeană pe baza unui model federal existent la nivelul unor state, precum
22
 Germania sau SUA. Or, realităţile Europei, eventual unificate, erau altele şi, în consecinţă, şi
mijloacele trebuiau să fie adaptate acestei situaţii speciale. Multiplicarea la scară continentală
a unei ordini instituţionale statale nu face altceva decât să reproducă la o scară mai mare
slăbiciunile ordinii politice bazate pe state naţionale.
În aceste condiţii, un consens s-a realizat, în cele din urmă, majoritatea statelor occidentale
regăsindu-se în viziunea britanică asupra unui pol occidental întărit, ca sursă principală de
stabilitate viitoare.
Abordarea tradiţională, interguvernametală, în pofida unor evidente neajunsuri, a oferit

 instrumentul pentru satisfacerea nevoii de cooperare regională într-un moment în care o altă
„cale” nu era convenită. Atunci când se va pune problema coeziunii interne Europei, şi o parte
abordarea
interguvernamentală a statelor vestice se va declara gata să adopte o formă de cooperare avansată – integrarea, se
va produce o nouă scindare a Occidentului, statele ataşate definitiv principiului suveranităţii
naţionale fiind îndepărtate de la această dezbatere.

4.2. Înfiinţarea organizaţiilor europene de cooperare clasică

 4.2.1. Planul Marshall şi crearea primelor organizaţii economice

Planul Marshall
4.2.1.1. Cristalizarea opoziţiei Est-Vest
Situaţia deosebit de dificilă în care se afla economia europeană după război nu era exclusiv
un rezultat al războiului. Europenilor le lipsea exerciţiul, „cultura cooperării”, acordurile
economice bilaterale fiind destul de puţine, mărfurile şi banii necirculând curent în statele
europene occidentale.
Aşa cum am arătat anterior, de redresarea Europei erau interesate şi SUA, a căror
economie nu numai că nu suferise de pe urma războiului, ci chiar se dezvoltase datorită
acestuia. Industria americană avea nevoie de pieţe de desfacere, iar, din acest punct de vedere,
Europa era cea mai atractivă, economiile europene nefiind în măsură nici să producă şi nici
să exporte.
Astfel, SUA propun statelor europene, prin secretarul de stat, generalul Marshall, cu
ocazia unui discurs ţinut la Universitatea Harvard, la 5 iunie 1947, un plan de ajutor economic

 al acestora. Prin acest plan, generalul Marshall oferea un ajutor masiv şi gratuit, „declarând
război foamei, sărăciei, disperării şi haosului din Europa”, pentru că, spune el, „reconstrucţia
planm de ajutor
economic structurii economice … va cere evident mult mai mult timp şi eforturi mai mari decât am
prevăzut noi”. Scopul planului era de a contribui la „renaşterea unei economii active în lume
pentru a crea condiţiile politice şi sociale în care să poată să existe instituţii libere”.
Deşi gratuit, ajutorul american nu era complet dezinteresat, ci reprezenta pentru SUA
ocazia de a-i incita pe europeni să coopereze între ei. Statele Unite ale Americii pun astfel o
condiţie pentru acordarea acestui ajutor: stabilirea unei cooperări organizate între ţările
beneficiare, în cadrul căreia acestea să se pună de acord cu privire la nevoile lor şi la ceea ce
trebuie să întreprindă fiecare în parte pentru a eficientiza măsurile luate de guvernul american,
23
 pentru că, „Nu ar fi bine, nici util ca guvernul SUA să stabilească el însuşi un program
destinat punerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este doar problema europenilor.”
Rolul SUA va consta doar în „acordarea unui ajutor prietenesc în stabilirea unui program
european şi în a ajuta apoi la punerea în aplicare a acestui program în măsura în care va fi
posibil să o facă”.
Cum americanii lasă să se înţeleagă că ajutorul este oferit tuturor statelor europene,
miniştrii de externe ai Franţei (Georges Bidault) şi Marii Britanii (Ernest Bevin), îl invită pe
omologul lor sovietic Molotov la Paris, la o conferinţă în trei. Conferinţa se încheie la 2 iulie
1947, cu refuzul lui Molotov de a participa la program, liderul sovietic declarând că acesta
reprezintă o formă de subordonare a economiei şi independenţei naţionale a statelor europene
în favoarea unei mari puteri care este SUA.
URSS-ul atrage în refuzul său opt state ale Europei Centrale şi de Sud-Est, care ar fi putut
altfel să profite de acest ajutor: şase state dominate de comunişti (Albania, Iugoslavia,
Bulgaria, România Ungaria şi Polonia), Cehoslovacia, care, după ce îşi dă acordul de
principiu, revine asupra acestuia, la presiunea sovietică, şi Finlanda, care nu-şi putea permite
o politică inamicală faţă de Moscova.
Planul Marshall va deveni astfel o operaţiune pur occidentală, iar refuzul Uniunii
Sovietice va ridica un zid între Est şi Vest, conducând la ruptura între cele două blocuri şi
accelerând cristalizarea lor.
Ca parte a politicii sale de sovietizare, URSS încheie, după 1945, o serie de tratate
comerciale cu statele din Est, care să faciliteze integrarea economiilor lor (unele dintre acestea
impunând restrângerea drastică a relaţiilor comerciale cu Occidentul), pregătind astfel calea
transformării lor din punct de vedere politic în sateliţi ai Moscovei.

4.2.1.2. Înfiinţarea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE)

 La 12 iulie 1947, se desfăşoară la Paris Conferinţa de Cooperare Economică Europeană,
crearea OECE prima conferinţă europeană organizată după război, convocată pentru ca statele europene să
se pună de acord asupra problemelor care necesită o rezolvare urgentă (au fost astfel
identificate ca probleme urgente: creşterea capacităţilor de producţie, stabilitatea financiară
internă, dezvoltarea cooperării economice între statele europene). Cu această ocazie, statele
europene răspund favorabil propunerii formulate de generalul Marshall, şi, la 16 aprilie 1948
este semnat Tratatul instituind Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
(OECE), prima organizaţie europeană postbelică, la care participă 16 state: Austria, Belgia,
Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia,
Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Turcia. Ulterior, sunt admise în OECE RFG (1955) şi
Spania (1959).
Tot acum este stabilit Programul Global de Reconstrucţie a Europei, care avea în vedere :
promovarea producţiei industriale şi agricole, realizarea stabilităţii monetare şi bugetare,
reducerea barierelor comerciale şi, prin aceasta, creşterea schimburilor între statele europene.

24
 OECE este fondată pe o cooperare strict interguvernamentală (fiind respinsă propunerea
Franţei ca organizaţia să beneficieze de o anumită autonomie în raport cu guvernele statelor
membre), principalele sale instituţii fiind: un Consiliu de Miniştrii, format din reprezentanţii
tuturor statelor membre (care se reuneşte de mai multe ori pe an la nivelul miniştrilor de
externe şi ai economiei şi mai frecvent la nivelul ambasadorilor), asistat de un Comitet
Executiv, un Secretariat General şi un Comitet Tehnic, toate responsabile în faţa lui.
Consiliul ia decizii cu unanimitate, ceea ce implică recunoaşterea unui drept de veto pentru
toate statele membre.
Împreună cu structura înfiinţată de partea americană - ECA (Economic Cooperation
Administration), OECE are rolul de a gestiona şi distribui între statele membre ajutorul
destinat reconstrucţiei acordat de SUA prin Planul Marshall, coordonând, de asemenea,
politicile economice naţionale, contribuind la crearea unui sistem multilateral de plăţi (se
înfiinţează Uniunea Europeană de Plăţi), la liberalizarea schimburilor şi eliminarea
restricţiilor cantitative.
În activitatea sa, OECE a fost ajutată şi de organismul de pe lângă ONU – Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), al cărui principal obiectiv era acela de reducere a
taxelor vamale.

4.2.1.3. Efectele Planului Marshall asupra dezvoltării Europei de Vest

Planul Marshall a contribuit, fără îndoială, în mod direct, la ameliorarea situaţiei statelor
europene. Ajutorul acordat prin acest plan între 1948 şi 1952 s-a cifrat la 12.817 milioane
dolari, reprezentând 1% din PIB-ul american, principalele beneficiare fiind Marea Britanie,
Franţa, Germania, Olanda, Grecia şi Austria. El a fost instrumentul care a permis realizarea
unei cooperări a statelor europene în urma căreia schimburile dintre acestea s-au liberalizat,
ele reuşind să depăşească în scurt timp nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de război. Într-
o perioadă de şase ani, comerţul între statele membre ale OECE s-a dublat.
Efectele indirecte ale Planului Marshall sunt însă mai largi, el facilitând procesul de
 apropiere între naţiunile europene şi stopând extinderea comunismului în Europa Occidentală.
întărirea
solidarităţii statelor În acelaşi timp, funcţionând sub forma unor conferinţe economice permanente, OECE a
europene
permis diplomaţilor şi funcţionarilor statelor membre să se întâlnească, să discute despre
aceleaşi probleme şi să-şi lărgească orizontul. Guvernele Europei Occidentale s-au obişnuit
astfel să se consulte la toate nivelele, creându-se, în acest mod, obişnuinţa de cooperare şi de
reflecţie depăşind cadrul naţional. xv Planul Marshall i-a învăţat pe europeni să fie uniţi, a
ajutat Europa Occidentală nu numai să renască din ruinele războiului, ci a şi consolidat
convieţuirea dintre europeni, depăşind astfel cauzele războaielor trecute şi punând bazele unei
reţele de interese comune care să facă imposibile, în viitor, acţiuni belice precum cele
amintite.
Aşa cum am mai arătat, graţie ajutorului american, economiile europene se redresează
rapid. Din păcate, deşi gândit ca plan de redresare a întregii Europe, de Planul Marshall vor
beneficia numai statele Europei de Vest.
25
 Fără îndoială, bilanţul activităţii OECE este net pozitiv, însă pot fi bifate şi două
nerealizări importante: nu s-a reuşit crearea marii pieţe europene şi nici punerea pe picioare a
unei uniuni vamale (în special datorită opoziţiei Marii Britanii).
Succesul înregistrat de OECE va deschide însă calea altor proiecte de unificare economică,
la începutul anilor '50.
În 1960, revirimentul economic al Europei fiind realizat, OECE este reformată. Statele
membre ale OECE, SUA şi Canada au convenit să extindă câmpul de acţiune al organizaţiei,
oferind ajutor pentru dezvoltarea ţărilor lumii a treia. OECE devine astfel Organizaţia
Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), la care SUA şi Canada au aderat în acelaşi
an, în următorii ani devenind membre Japonia, Australia şi alte ţări.
Intrarea SUA în noua organizaţie consacra constituirea unei comunităţi de fapt mai largi –
aceea a statelor industrializate, în interiorul căreia va trebui să fie de acum înainte căutată o
solidaritate ideală sau cel puţin respectul echilibrelor în dezvoltare.

4.2.1.4. Reacţia Uniunii Sovietice la Planul Marshall – crearea COMINFORM şi a CAER

COMINFORM-ul a fost înfiinţat de către Stalin în septembrie 1947, ca instrument de
coordonare şi armonizare a politicii partidelor comuniste şi face parte din noua strategie
 sovietică, răspuns la Planul Marshall. El simbolizează, pentru sovietici, lupta
COMINFORM
internaţionalismului proletar împotriva imperialismului, contra “diplomaţiei dolarului”.
Făceau parte din această organizaţie diverse partide comuniste europene – în primul rând
partidele din statele-satelit ale Uniunii Sovietice, însă şi partidele comuniste din diverse ţări
vest europene, cele mai importante fiind cele din Italia şi Franţa.
Prin intermediul COMINFORM, Stalin urmărea să-şi întărească controlul asupra
sateliţilor: existenţa comunismului nu era suficientă prin ea însăşi, ci trebuia să fie un
comunism de tip rusesc. Europa răsăriteană urma să fie industrializată, colectivizată şi
centralizată; statele din regiune trebuiau să facă comerţ în principal între ele, iar contactele cu
exteriorul lumii comuniste trebuiau descurajate.
Obiectând la această încercare de sovietizare, Iugoslavia este exclusă din Cominform în
1948, cu toate că a rămas o ţară comunistă.

 În 1949 a fost anunţat Planul Molotov, prin care sateliţii Moscovei puteau primi ajutor
rusesc, fiind înfiinţată o organizaţie în acest scop – CAER (Consiliul de Ajutor Economic
CAER
Reciproc), care avea ca obiectiv subsidiar coordonarea politicilor economice ale ţărilor din
cadrul blocului sovietic.

4.2.2. Securitatea europeană după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Crearea organizaţiilor militare

4.2.2.1 Tratatele de la Dunkerque şi Bruxelles. Înfiinţarea Uniunii Occidentale.

Dacă din punct de vedere economic, prin crearea OECE se puneau bazele redresării
Europei, din punctul de vedere al securităţii sale aceasta era vulnerabilă şi politica agresivă
26
dusă de URSS (prin anexarea unor teritorii sau chiar state întregi din zona Mării Baltice şi a
Europei Estice, precum şi prin susţinerea „din umbră” a războiului civil din Grecia), nu făcea
decât să le sporească temerile. Era evident că din punct de vedere militar Europa Occidentală
nu putea face faţă pericolului unei invazii sovietice sau unei reîntăriri a Germaniei.
Sub aceste auspicii se pun bazele cooperării militare, iniţial ca o continuare a unor alianţe
din timpul războiului.
De teama repetării unei istorii încă proaspete în memoria colectivă, aceste alianţe,
destinate să asigure securitatea colectivă a părţilor, sunt îndreptate în principal împotriva
pericolului german. Astfel, miniştrii de externe ai Franţei şi Marii Britanii – Georges Bidault
şi Ernest Bevin, semnează, pe 4 martie 1947, la Dunkerque, Tratatul de Alianţă şi
Asistenţă Mutuală împotriva unei eventuale agresiuni germane în viitor, încheiat pentru o
perioadă de 50 de ani. Invitate să participe, statele Benelux consideră sistemul instituit prin
acest tratat, care nu prevedea reacţia automată a statelor părţi, ci obliga la consultări pe cale
diplomatică în caz de pericol, insuficient. Ele se declară adepte ale unui tratat multilateral care
să conţină un acord militar de asistenţă mutuală automată în caz de agresiune, căruia să i se
alăture un acord politic şi unul economic.
Înainte de toate însă, Tratatul de la Dunkerque reprezintă o formă de manifestare a unui
nou climat între Franţa şi marea Britanie, a unei cooperări pe care va fi fondată reconstrucţia
Europei postbelice.
O serie de evenimente petrecute în perioada 1947-1949 determină creşterea tensiunilor
internaţionale şi deteriorarea relaţiilor dintre statele Europei Occidentale şi URSS.
Cei patru mari învingători în război: SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa, nu reuşesc să
se pună de acord asupra unor chestiuni precum problematica reparaţiilor, demilitarizarea
statelor şi frontierele orientale. În timp ce Moscova se teme de o întărire a Germaniei, SUA şi
Marea Britanie î-şi doresc o Germanie prosperă şi stabilă din punct de vedere politic, iar
Franţa este destul de rezervată faţă de ideea reabilitării acesteia.
Practicarea de către URSS a unei politici expansioniste, impunerea unor regimuri
nedemocratice, reprimarea mişcărilor de opoziţie şi violarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale în ţările aflate sub influenţa sa, au creat îngrijorare în rândul statelor europene şi
al SUA, ducând la declanşarea „Războiului Rece” – o confruntare între capitalism şi
comunism, între democraţie şi totalitarism, o competiţie pentru stabilirea şi menţinerea
sferelor de influenţă.
Pentru a face faţă ameninţării sovietice, în special pentru statele Europei de Est, guvernele
francez şi britanic solicită Washingtonului sprijin. Generalul Marshall şi colaboratorii săi
condiţionează acordarea sprijinului american pentru apărarea Europei de încheierea, în
prealabil, între europeni, a unui acord de cooperare în domeniul apărării, după modelul
Pactului de la Rio, încheiat la 2 septembrie 1947 între statele americane.
Încă o dată, europenii sunt nevoiţi să ia iniţiativa şi să înfiinţeze o organizaţie de apărare,
replica militară a ceea ce s-a realizat la nivel economic prin OECE.

27
 În acest context, în februarie 1948, Franţa şi Marea Britanie invită cele trei state membre
ale Benelux-ului să participe la sistemul de garanţie mutuală instituit prin Tratatul de la
Dunkerque. La 17 martie, se semnează la Bruxelles „Tratatul asupra colaborării economice,

 sociale şi culturale şi privind apărarea colectivă”, cunoscut sub numele de Tratatul Uniunii

Uniunea Occidentale, semnat de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie.
Occidentală Uniunea Occidentală este o organizaţie cu caracter politico-militar, având ca scop
proclamat apărarea comună împotriva oricărei agresiuni, dar având o tonalitate mai mult
antisovietică. Valorile ce merită a fi apărate sunt: drepturile omului, libertăţile şi principiile
democratice. Un Consiliu consultativ este însărcinat cu examinarea tuturor situaţiilor care pot
constitui o ameninţare pentru pacea şi stabilitatea continentului. În caz de agresiune armată în
Europa, sistemul de asistenţă mutuală instituit de Tratat se declanşează automat. Organul
suprem al organizaţiei este Consiliul, care ia decizii cu unanimitate, asistat de un Secretariat.
Deşi dotată cu o reţea de relaţii militare (un stat major comun a fost instalat la
Fontainebleau în vara anului 1948), dar şi politice, economice şi culturale, această organizaţie
cu 5 membrii nu avea însă instrumentele necesare pentru a putea realiza obiectivele de
securitate propuse, fiind puţin credibil că Europa Occidentală poate face faţă unei eventuale
ameninţări sovietice, în caz de război. Ea reprezintă însă un moment important în reafirmarea
ideii de unitate a Europei după război, de cooperare în toate domeniile: militar, economic,
social şi cultural, şi o etapă în procesul de formare a unei alianţe atlantice.
4.2.2.2. Divizarea militară a Europei.
Tratatul Atlanticului de Nord şi Pactul de la Varşovia

Crearea A. Punerea bazelor Alianţei Atlantice
NATO
Ideea adoptării unui sistem unic de apărare care să-l înglobeze şi să-l depăşească pe cel al
Tratatului de la Bruxelles este avansată încă din aprilie 1948. Două evenimentele petrecute în
primăvara-vara anului 1948 (respectiv lovitura de stat de la Praga, din aprilie 1948 şi blocada
terestră a Berlinului, din iunie 1948), precipită lucrurile, convingând Statele Unite ale
Americii să renunţe la izolaţionism şi să se implice în procesul de întărire a sistemului
european de securitate. La 11 iunie 1948, Senatul SUA adoptă rezoluţia de autorizare a
guvernului american să deschidă negocierile cu statele europene (cunoscută ca „rezoluţia
Vandenberg”, după numele iniţiatorului ei), pentru încheierea unei alianţe militare în timp de
pace, în afara continentului american, ceea ce reprezintă o adevărată revoluţie în politica
externă nord-americană.
Urmează o serie de negocieri între statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Statele
Unite ale Americii şi Canada pentru crearea unei Alianţe unice a Atlanticului de Nord,
fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord.
 Sunt invitate oficial să participe la acest proces Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi
Pactul de la Portugalia şi, în ciuda presiunii exercitate de Moscova, negocierile se finalizează cu semnarea,
Varşovia
la 4 aprilie 1949, la Washington, a Tratatului Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO),
care instituia un sistem de securitate comun bazat pe parteneriatul între aceste 12 ţări.
28
 NATO este o organizaţie internaţională clasică, fondată pe principiile unei cooperări
interguvernamentale între statele membre, care îşi păstrează suveranitatea şi independenţa.
Este o organizaţie cu caracter defensiv, pacifist, ale cărei obiective sunt menţinerea păcii şi
asigurarea securităţii statelor membre prin intermediul solidarităţii politice şi a unui sistem de
apărare adecvat, conceput pentru a descuraja şi respinge orice formă de agresiune împotriva
lor.xvi Fundamentul acestui sistem de apărare rezultă din art. 5 din Tratat (cunoscut ca
„articolul muşchetarilor”), potrivit căruia atacul armat împotriva unuia sau mai multor state
membre va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în
aceste condiţii, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimă apărare individuală sau
colectivă recunoscută de art. 5 din Carta ONU, va acorda ajutor părţii sau părţilor afectate.
Poate să adere la Tratat, pe baza acordului unanim al statelor membre, orice stat european
susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor acestuia şi de a contribui la securitatea
regiunii Atlanticului de Nord.

B. Replica estică – Pactul de la Varşovia

În martie 1951, URSS adresează statelor membre o cerere de aderare la NATO. Această
cerere este respinsă şi, mai mult, în 1955 Germania este primită în Alianţă. În aceste condiţii,
URSS înfiinţează, la 14 mai 1955, Organizaţia Tratatului de la Varşovia, la care participă
Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia, România, Ungaria
şi URSS.
Aceste două blocuri militare vor constitui, pe toată perioada „războiului rece”, pilonii
securităţii europene, reuşind, în ciuda tuturor tensiunilor şi momentelor de criză, să menţină
cea mai lungă perioadă de pace din istoria continentului.

C. Încercarea de a pune bazele unui sistem european de securitate. Înfiinţarea Uniunii

Europei Occidentale
 Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Atlanticului de Nord, la 24 august 1949, în
UEO
competenţa NATO sunt transferate şi atribuţiile militare ale Uniunii Occidentale.
În scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul securităţii, după eşecul
înfiinţării unei comunităţi europene de apărare, Uniunea Occidentală este transformată prin
Tratatul de la Paris din 1954 în Uniunea Europei Occidentale, înlăturându-se prevederile
referitoare la o eventuală agresiune a Germaniei. La ea au aderat şi Germania, Spania,
Portugalia şi Grecia.
Multă vreme nefuncţională, Uniunea Europei Occidentale a cunoscut o revigorare ca
urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, prin care a
devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii, fiind definită ca „braţ înarmat” al UE şi pilon
european al NATO”.

29
 4.2.3. Apariţia cooperării politice europene. Înfiinţarea Consiliului Europei

4.2.3.1. Impulsul dat ideii de unitate europeană de Congresul de la Haga (1948)

Odată cu conştientizarea declinului în care se află Europa, începe să se manifeste un
puternic curent de opinie în favoarea unei Europe unite. Primul care s-a manifestat în această
direcţie a fost Winston Churchill, încă din timpul războiului acesta invitând la unitatea
 strânsă a familiei europene în cadrul unui „Consiliu al Europei”. La un an de la terminarea
Congresul de la războiului, la 19 decembrie 1946, într-un discurs celebru ţinut la Universitatea din Zürich, el
Haga
face un nou apel la unitate, reluând ideea creării unor State Unite ale Europei. La baza
acestei unităţi europene trebuia să se afle o asociere între Franţa şi Germania.
Ideea unităţii europene astfel cum a fost ea reiterată de Churchill înflăcărează spiritele şi
determină formarea a numeroase mişcări având acest obiectiv: Mişcarea pentru Europa Unită
(înfiinţată în Marea Britanie chiar de Churchill), Consiliul Francez pentru Unitatea Europei,
Uniunea Pan-europeană, reconstituită de Cudenhove-Kalergi, Uniunea Europeană a
Federaliştilor, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară
Europeană, Noile echipe internaţionale etc. Unele dintre acestea (spre exemplu, cele două
uniuni) promovau ideea unităţii europene pronunţându-se în sensul unei organizări
supranaţionaliste a Europei. De fapt, se confruntă în cadrul acestor mişcări două curente de
opinie cu privire la unitatea Europei – unul federalist şi altul unionist.
Mişcările europene reuşesc să declanşeze o serie de acţiuni în sprijinul ideii europene
precum reuniunile de la Luxemburg (octombrie 1946), Amsterdam (aprilie 1947), Montreaux
(august 1947). Numărul mare al acestor mişcări făcea însă necesară coordonarea lor pentru ca
ideea comună pe care o promovau, aceea a unităţii europene, să se poată realiza. În acest
scop, în decembrie 1947, cele mai influente mişcări europene ai instituit, sub preşedinţia
ministrului britanic Duncan Sandys, un „Comitet internaţional de coordonare a mişcărilor
pentru Europa Unită”, care a organizat mai multe congrese, cel mai important dintre acestea
fiind Congresul Europei convocat la Haga între 7 şi 10 mai 1948.
Prezidat de Winston Churchil şi reunind mai mult de 700 de personalităţi „reprezentative
în domeniul gândirii şi al acţiunii”, din 19 ţări, Congresul nu a reprezentat o reuniune
interguvernamentală, ci un vast forum de dezbateri, astfel că rezultatele sale nu au putut
angaja juridic statele europene.
În „Mesajul către europeni” adoptat la 10 mai 1948 de către membrii congresului, se
încearcă mobilizarea spiritelor în favoarea unităţii, motivându-se: ”nici una dintre ţările
noastre nu poate pretinde, ea singură, apărarea serioasă a independenţei sale. Nici una dintre
ţările noastre nu poate rezolva singură problemele pe care le ridică economia modernă. În
lipsa unei uniuni liber consimţite, anarhia noastră de acum ne va expune mâine unei uniuni
forţate, fie prin intervenţia unui imperiu, din exterior, fie prin uzurparea unui partid, din
interior”.
Pregătită de cele trei comisii ale Congresului (politică, economică şi culturală) şi adoptată
cu unanimitate, Rezoluţia finală a acestui congres încearcă să definească modalităţile practice
30
 de unificare, fără a se stabili o opţiune clară faţă de cele două viziuni asupra Europei,
propunând studierea posibilităţii creării unei uniuni sau a unei federaţii. Se prevedea, printre
altele, constituirea unei „Adunări europene”, deschisă tuturor statelor democratice ale Europei
şi aleasă de către parlamentele naţiunilor participante, specificându-se totodată că, pentru a
asigura securitatea, independenţa economică şi progresul social, naţiunile Europei trebuie să
creeze o uniune economică şi politică, în acest scop ele trebuind să cadă de acord şi să-şi
unească unele din drepturile lor suverane.
O comisie instituţională este însărcinată cu elaborarea unui proiect concret, care este
transmis în august 1948, prin intermediul guvernului francez, statelor membre ale Uniunii
Occidentale proaspăt înfiinţate. Principalul obiectiv stabilit în această propunere (în care nu se
mai vorbeşte de transferul de suveranitatexvii), îl reprezintă crearea unei Adunări europene, cu
rol consultativ, care să contribuie la integrarea economică şi politică progresivă a Europei. În
acest scop, ea putea face recomandări statelor membre şi urma să elaboreze o Cartă a
drepturilor omului, dotată cu un „gardian” eficient - o Curte de justiţie europeană.
La 28 octombrie 1948, Comitetul internaţional care organizase Congresul de la Haga a
creat o organizaţie permanentă, „Mişcarea Europeană”, pentru a contribui la progresul
procesului de unificare europeană, preşedinţii de onoare ai acesteia devenind francezul Leon
Blum, Winston Churchill, italianul De Gasperi şi belgianul Paul Henri Spaak.

4.2.3.2. Crearea Consiliului Europei

Statele membre ale Uniunii Occidentale decid să analizeze propunerile formulate de

 Congresul de la Haga, înfiinţând în acest sens un „Comitet pentru studiul şi dezvoltarea

unităţii europene”, care se va reuni la Paris, începând din octombrie 1948, sub preşedinţia lui
Consiliul
Europei Edouard Herriot. Este momentul în care statele preiau iniţiativa însă este notabil faptul că o
acţiune privată avea să ducă la crearea unei organizaţii internaţionale, o organizaţie de drept
internaţional public.
Dezbaterilor iniţiate în cadrul Comitetului de către statele semnatare ale Pactului de la
Bruxelles li s-au alăturat ulterior alte cinci state – Italia, Irlanda, Danemarca, Norvegia şi
Suedia. Negocierile au fost caracterizate de conflictul dintre susţinătorii metodei
interguvernamentale, între care Marea Britanie (care se pronunţa pentru o cooperare cu
respectarea integrală a suveranităţii naţionale), şi susţinătorii metodei supranaţionale,
federaliste, în special Franţa şi Belgia. Pe de altă parte, şi susţinătorii federalismului european
erau divizaţi cât priveşte metodele de punere în aplicare a acestei idei, unii optând pentru un
transfer parţial de suveranitate naţională (fiind agreată orice acţiune pozitivă care ar fi putut
contribui la adâncirea integrării supranaţionale), alţii pentru un federalism integral, care
presupunea constituirea unei Europe federale, legitimată de o Adunare constituantă, fără a
preciza modalitatea de alegere a acesteia. În ambele sale variante, federalismul perpetuează
însă o serie de ambiguităţi legate de repartizarea puterilor în interiorul federaţiei, de modul de
realizare a acesteia sau de forma pe care o va lua.

31
 Confruntarea între federalişti şi suveranişti va marca întreaga evoluţie a construcţiei
europene, constituind, potrivit unor autori, unul dintre elementele care dau originalitatea
Europei.
În ciuda tuturor dificultăţilor şi a diferenţelor de vedere cu privire la construcţia politică a
Europei, se reuşeşte, în cele din urmă, ajungerea la un compromis şi, la 5 mai 1949, se

 semnează la Londra, de către cele zece state, Tratatul Instituind Consiliul Europei.
Consiliul Europei este prima instituţie politică între europeni al cărei obiectiv este
organizaţie de
colaborare realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi în vederea salvgardării şi promovării
politică
ideilor şi principiilor ce reprezintă patrimoniul lor comun şi al favorizării progresului
economic şi social. I se recunoaşte Consiliului Europei o largă paletă de competenţe, putând
interveni în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ şi etnic,
precum şi în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Fiind rezultat al
unui compromis, mijloacele sale de acţiune sunt însă extrem de limitate, ele constând în:
examinarea problemelor, încheierea de acorduri, adoptarea unor acţiuni comune.
For de cooperare interparlamentară, Consiliul Europei este totodată şi un instrument de
armonizare a sistemelor juridice naţionale. Organele sale sunt: Adunarea Parlamentară

 (prima Adunare parlamentară internaţională din istorie), compusă din parlamentari naţionali,
organelle care votează rezoluţii, Comitet de Miniştrii, organ de decizie format din miniştrii de externe
Consiliului
Europei ai statelor membre, care decid prin vot unanim, Congresul Puterilor Regionale şi Locale, ce
reprezintă şi promovează interesele democraţiei locale şi Secretariatul General, ce asigură
asistenţa tehnică.
În cadrul Consiliului Europei au fost adoptate peste 200 de convenţii, între care se
detaşează Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului, adoptată la 4
noiembrie 1950, prin care se creează ca organism care urmăreşte aplicarea ei (pentru
asigurarea unui nivel minim de respectare a drepturilor omului), Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. În 1961 s-a semnat, la Roma, Carta Social Europeană, o completare în
domeniul social a Convenţiei drepturilor omului, şi s-a constituit Consiliul pentru
Cooperarea Culturală.
Dacă iniţial Consiliul Europei a avut zece membrii, el reuneşte în prezent peste patruzeci
de state, cuprinzând majoritatea ţărilor europene. După 1990, Consiliul Europei a devenit una
dintre principalele structuri de primire a noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est,
apărute ca urmare a căderii comunismului (printre care şi România, care este membră cu
drepturi depline din 1993). Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt şi membre ale
Consiliului Europei.
Considerat un rezultat modest al mişcărilor de unitate europeană (încă din august 1949
înaintându-se o serie de propuneri de modificare a statutului său), Consiliul Europei are însă
meritul de fi reprezentat un laborator de idei pentru unitatea europeană, pregătind terenul
pentru tentative mai îndrăzneţe de realizare a unităţii europene, care nu vor întârzia să apară.
El marchează prima tentativă reuşită vizând realizarea unei Europe „europene”, fondată de
europeni şi pentru europeni.
32
 Era evident însă că a construi Europa cu metodele secolului XIX nu era un demers
care să reziste, cu atât mai mult cu cât opţiunile celui mai puternic curent de opinie
manifestat în această perioadă, cel federalist, nu erau satisfăcute prin crearea
Consiliului Europei. Europa avea nevoie de instituţii puternice, capabile să ia iniţiativa
şi să pună în funcţiune resorturile unităţii europene

CAPITOLUL II
PROIECTUL COMUNITAR.
COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI UNIUNEA
EUROPEANĂ

- TEMA I -
APARIŢIA INTEGRĂRII EUROPENE.
CONSTITUIREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1. Premisele unificării
În perioada ce a urmat sfârşitului celui de-Al Doilea Război Mondial, statele
 Europei Occidentale se văd în situaţia de a-şi pierde vechea supremaţie în faţa celor
contextul
european două noi puteri geopolitice: SUA şi URSS. Europa care „a făcut lumea” asista astfel
cu neputinţă la pierderea rolul său de putere mondială. Sunt puse în discuţie valorile,
tradiţiile, ideologiile „vechii” Europe (cele care au permis de-a lungul timpului
dezvoltarea ideilor şi a proiectelor de unitate europeană.) şi, mai ales, competitivitatea
sa economică.
 Pentru a face faţă concurenţei americane şi sovietice întreprinderile europene îşi
interes comun propun obiective ce reclamă accesul mai larg la resurse şi o piaţă exterioară mai vastă,
corespunzătoare potenţialului lor. Soluţionarea problemelor, provocărilor cu care se

 confruntă societăţile occidentale presupunea întărirea colaborării lor.

opţiunea Cooperarea europeană, ale cărei baze au fost puse după război, consta într-o serie
supranaţională
de organizaţii internaţionale sectoriale, cu vocaţii diferite, care nu aveau posibilitatea
să asigure concentrarea dezvoltării economice a statelor din Europa de Vest.
 Pe de altă parte, la nivel politic Europa se lansase deja, în urma Congresului de la
apariţia ideii Haga, într-un efort comun de găsire a celor mai convenabile, şi, în acelaşi timp
de
Comunitate eficiente, metode de unificare politică. Chiar dacă între cele două opţiuni în jurul
Europeană cărora s-au purtat negocierile-metoda supranaţională, susţinută de francezi, şi cea
interguver-namentală, promovată de englezi, ultima a avut mai degrabă câştig de
cauză, opţiunea supranaţională nu a încetat să câştige adepţi.

33
 Evenimentele care au loc în jurul anului 1950 (Blocada Berlinului, accesul Uniunii
Sovietice la arma atomică, iminenţa izbucnirii războiului din Coreea) şi absenţa unei
alternative reale la Războiul Rece, determină întărirea conştiinţei interesului comun în
rândul statelor Europei Occidentale. Aceasta, şi sub presiunea Statelor Unite, pentru
care reînarmarea Germaniei devenea esenţială.
Fără îndoială, pentru europeni rănile războiului erau încă destul de profunde.
Obiectivul prioritar al politicii franceze, spre exemplu, era menţinerea majorităţii
restricţiilor posibile pentru Germania, conştientizând însă că această politică
obstrucţionistă nu putea dura la nesfârşit.
Nodul gordian al tensiunilor franco-germane îl reprezenta industria de cărbune şi
oţel, care în acele timpuri, era absolut indispensabilă pentru război. Regiunile miniere
şi siderurgice Ruhr şi Saar au constituit de-a lungul timpului o sursă permanentă de
conflict între Franţa şi Germania. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, prin
Acordurile de la Postdam, aliaţii stabiliseră un sistem de distribuţie a producţiei din
regiunea Ruhr, o regiune foarte bogată în cărbune şi oţel, în scopul punerii în aplicare
a sistemului general de reparaţii pentru daunele provocate de război, prin aceasta
avându-se în vedere, de asemenea, limitarea şi monitorizarea nivelului de producţie al
industriei germane. Propunerea americano-britanică din 1947, de transferare, în zonele
controlate de aceste state, a administrării sistemului către autorităţile germane
întâmpină opoziţia Franţei şi Benelux-ului. În 1949, puterile aliate decid
„internaţionalizarea” zonei Ruhr-ului, în scopul „exploatării şi controlului comun al
cărbunelui şi oţelului” , fiind implicată şi Germania, dar cu o cotă inegală.
Între timp, Germania de Vest se întăreşte puţin câte puţin, devenind membră a
OECE în 1949 şi membră asociată a Consiliului Europei în 1950. Cea mai mare
dorinţă a sa era de a obţine egalitate de drepturi prin înlăturarea multiplelor
discriminări la care era supusă.
Era evident că, sub presiunea SUA, care nu erau dispuse să mai accepte pentru
multă vreme restricţiile impuse Germaniei, mai devreme sau mai târziu problema
reînarmării acesteia tot se va pune. Franţa conştientizează astfel că singura soluţie este
integrarea Germaniei Occidentale într-o organizaţie europeană mai eficace decât
OECE sau Consiliul Europei, pentru a o putea controla.
Cancelarul german Konrad Adenauer, cu intenţia de a reglementa problema
regiunilor Ruhr şi Saar, înaintează după 1949 o serie de propuneri cu privire la

 constituirea unei federaţii europene sau a unei uniuni economice franco-germane.

uniune economică Atât siderurgiştii, cât şi industriaşii, şi chiar Mişcarea Europeană, erau interesaţi de
franco-germană crearea unui pol industrial în zonă, pentru a putea face faţă concurenţei americane şi

34
 pentru a putea preveni apariţia unor eventuale crize în domeniile respective. Totodată,
reconcilierea franco-germană era puternic încurajată de SUA, care vedea în aceasta
principala cale de consolidare a Europei Occidentale.
Cum nu era în măsură să respingă ferm propunerea americană, diplomaţia franceză

 se va vedea nevoită să găsească soluţii pentru a concilia interesul naţional cu punctul

reintegrarea de vedere american de reconstrucţie a Germaniei.
Germaniei
În primăvara anului 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman, este
însărcinat de către omologii săi american şi britanic cu elaborarea unui plan de
reintegrare a Germaniei de Vest în comunitatea statelor occidentale. Centrul de
gravitaţie în conceperea viitorului Europei se deplasează astfel dinspre axa Paris-
Londra, care a stat la baza înfiinţării Consiliului Europei, spre axa Paris-Bonn.

2. Înfiinţarea primei comunităţi supranaţionale: Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului

2.1. Iniţiativa Monnet-Schuman

Unificarea Europei, crearea unei uniuni europene globale, devine, încă odată,
obiectivul prioritar al unei Europe Occidentale în declin, însă raţiunile ce o determină
 suferă mutaţii profunde. Unitatea nu mai este necesară doar pentru prevenirea
iniţiativa Monnet-
Schuman conflictelor dintre statele europene, ci pentru apărarea intereselor lor comune în faţa
marilor probleme cu care se confruntă omenirea.
Aceasta reclama abordarea unităţii europene de pe alte poziţii decât cea
interguvernamentală, care a stat la baza Consiliului Europei, o abordare care să
permită viitoarei Europe unite să facă faţă marilor probleme mondiale.
Cel care înţelege primul necesitatea creării unui mecanism efectiv de
coordonare economică şi politică a statelor europene a fost Jean Monnet, geniul la
care apelează Schuman pentru a găsi o soluţie de ieşire din criză.
Comisar general al Planului de Modernizare şi Echipament din Franţa, Jean
Monnet are o vastă experienţă internaţională: angajat al Ministerului Comerţului în
timpul primului război mondial (a asigurat organizarea comună a structurilor de
aprovizionare pentru Forţele Aliate), prim secretar general al Societăţii Naţiunilor
Unite după război, bancher pe Wal Street, dar şi în China, consilier al preşedintelui
Roosevelt, arhitect al programului militar american şi reprezentant al intereselor
americane în Europa, iniţiator al unui plan de uniune franco-britanică, prezentat în
1940, dar respins de guvernul francez. Numit în 1946 de către generalul De Gaulle,

35
 prim comisar al Planului de Modernizare şi Echipament, Jean Monnet va pune în
operă un mecanism complex şi eficient de modernizare a industriei franceze.
Această experienţă acumulată în relaţiile internaţionale îl face pe Monnet să
înţeleagă complexitatea situaţiei şi necesitatea de a se găsi o soluţie care să rezolve
atât problemele economice (industria oţelului, unul dintre sectoarele de bază ale
economiei europene în plină reconstrucţie, se afla în pragul unei crize, determinate de
supraproducţia apărută ca urmare a creşterii potenţialului siderurgic al statelor
europene), dar şi cele politice, înlăturându-se odată pentru totdeauna opoziţia seculară
dintre Franţa şi Germania şi posibilitatea izbucnirii unui nou război între cele două
state.
Încă de la înfiinţarea OECE, Jean Monnet semnalase limitele cooperării clasice
europene, într-o scrisoare adresată lui Georges Bidault, preşedintele Consiliului,
arătând: „Eforturile diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu vor fi, după
părerea mea, suficiente. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu
cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp
rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Cum o veritabilă
„federaţie a Vestului” era greu de conceput la acel moment, „soluţia” găsită de
Monnet şi colaboratorii săi (Etienne Hirsh, adjunctul său la conducerea Planului,
economistul Pierre Uri şi profesorul de drept internaţional Paul Reuter) este aceea a
unui „federalism sectorial şi limitat la chestiuni tehnice”xviii. Astfel, el considera că
unitatea Europei nu se poate realiza dintr-o dată, ci în etape, ea trebuie cultivată,
creându-se în primul rând, o solidaritate de fapt a statelor europene.
Pornind de la trei imperative fundamentale: limitarea domeniilor colaborării la

 sectoare specifice, introducerea unui mecanism de luare a deciziilor în comun şi

proiectul necesitatea unor transformări radicale ale diplomaţiei tradiţionale, Jean Monnet
Monnet
lansează ideea punerii în comun a industriilor carbonifere şi siderurgice ale Franţei
şi Germaniei şi plasarea lor sub autoritatea unei singure organizaţii puternice şi
independente în deciziile sale faţă de statele membre. Începuturile reconcilierii franco-
germane urmau astfel să se realizeze în domeniul concret al producţiei economice, şi
aceasta trebuia să constituie piatra de temelie a viitoarei construcţii europene.
Propunerea lui Jean Monnet este prezentată ministrului de externe francez
Robert Schuman, care o aprobă din primul moment, aceeaşi atitudine având-o şi
secretarul de stat american Dean Acheson, căruia îi este prezentat proiectul la 8 mai la
Paris, de către Schuman şi Monnet. În aceeaşi zi (8 mai) un emisar pleacă la Bonn
pentru a prezenta proiectul cancelarului german Konrad Adenauer. Pentru Germania
de Vest, proiectul francez reprezenta oportunitatea de a ieşi din starea de izolare şi a

36
 participa, în condiţii de egalitate şi fără intervenţia directă a aliaţilor, la iniţierea
procesului de integrare europeană, aşa că el este primit cu entuziasm de cancelarul
german. Acesta propusese încă de la 1 ianuarie 1949 înlocuirea controlului unilateral
asupra Ruhr-ului, exercitat de către învingători, cu o „asociaţie de drept internaţional
pe baze cooperatiste”, la care să participe Germania, Franţa Luxemburg şi Belgia.
În aceste condiţii, la 9 mai 1950 (după ce în prealabil obţine aprobarea
Consiliului de Miniştri), în salonul orologiului din Quai d’Orsay, proiectul este făcut
public de către Schuman, rămânând în istorie sub numele de „Declaraţia Schuman”
sau „Planul Schuman de integrare europeană”.
Două puncte importante fac ca propunerea de la 9 mai 1950 să difere de toate cele
 ce au precedat-oxix. Este vorba, în primul rând de faptul că polul cărbune-oţel nu
Planul
Schuman de constituie decât prima etapă a unui proces de integrare mai larg, avându-se în vedere
integrare ca, prin integrarea şi a altor domenii, să se ajungă la o comunitate economică
europeană
generală, în final, chiar la o veritabilă Federaţie europeană (preconizată în chiar textul
proiectului). Astfel, „punerea în comun a producţiei” urma să asigure „stabilirea
imediată a bazelor comune de dezvoltare economică, prima etapă a Federaţiei
 Europene şi schimbarea destinului acestor regiuni mult timp dedicate fabricării de
federaţie
europeană arme, cărora tot ele le cădeau apoi constant victime”.
În al doilea rând, aspectul cel mai original şi esenţial al proiectului constă în
preconizarea creării unei autorităţi supranaţionale independente, dotate cu puteri
 reale în domeniile comunitare astfel create.
abordare
supranaţională Planul are meritul de a fi abordat într-o manieră revoluţionară problema
construcţiei europene, impunând principiul supranaţionalismului, abandonând metoda
clasică a cooperării interguvernamentale, ce şi-a dovedit ineficienţa în primii ani de
după război, şi propunând o nouă formă de cooperare – „integrarea”, caracterizată
prin transferul unor competenţe statale către o entitate supranaţională, constituită prin

 voinţa suverană a statelor.

integrare Aşa cum pe bună dreptate se apreciază în doctrină, „Originalitatea ideii lui Monnet
consta în unirea oamenilor şi a naţiunilor prin propunerea unui obiectiv comun în care
să se (re)găsească şi să se vadă interesele şi să fie uitate diferenţele sau divergenţele.
Se declanşează, astfel, un proces cu totul nou în materia relaţiilor internaţionale şi
anume exercitarea în comun a suveranităţii (s.n.) în anumite domenii. Europa devine
astfel continentul care a construit prima regiune economică a lumii – un edificiu
ridicat treptat, a cărui activitate a evoluat în timp”.

37
 2.2. Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (1951)
Organizaţia care se prefigura în Declaraţia Schuman nu se limita la Franţa şi
Germania, ci era deschisă participării şi a altor state europene. Invitaţiei franceze,
devenită franco-germană, îi răspund afirmativ, cu diverse grade de entuziasm, patru
alte state ale continentului: Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Cea mai entuziastă reacţie a fost cea a guvernului italian, prin ministrul afacerilor
externe, contele Sforza, şi a avut la bază în principal raţiuni politice, văzând în aceasta
ocazia de a se reintegra în Concertul european, în diplomaţia occidentală.
Pentru Luxemburg, unde industria siderurgică furniza 90% din exporturi, intrarea
într-o organizaţie care avea să-i deschidă o piaţă comună vastă, nu putea să fie decât
avantajoasă.
Belgia şi Olanda, mai puţin interesate de industria de cărbune şi oţel şi, de
asemenea, mai puţin favorabile abandonului de suveranitate, acceptă să subscrie la
Declaraţia Schuman, considerând că în cadrul unei organizaţii europene pot să-şi
rezolve mai uşor problemele (Belgia având o industrie carboniferă destul de
rudimentară), însă rezervându-şi dreptul de a se retrage de la negocieri dacă
organizaţia ia o orientare prea supranaţională.
Marea Britanie însă, principalul producător de cărbune şi oţel la acel moment,
refuză invitaţia, declarându-se deranjată de faptul că nu a fost consultată anterior, şi
motivând „interesul său pentru colonii”., În realitate însă, aceasta nu era pregătită să
accepte principiul renunţării la unele prerogative ale suveranităţii, cu atât mai mult cu
cât se afla în curs de naţionalizare a sectoarelor de cărbune şi oţel.
La 3 iunie 1950, guvernele celor şase state care acceptă planul Schuman publică
simultan câte un comunicat prin care confirmă participarea la acesta.
La invitaţia Franţei, la 20 iunie 1950 se deschide la Paris, sub preşedinţia lui Jean
Monnet, o conferinţă interguvernamentală reunind aceste şase state, pentru încheierea
unui tratat care să transpună liniile Declaraţiei Schuman. Încă de la începutul
discuţiilor Jean Monnet avea să precizeze: „Noi suntem aici pentru a îndeplini o faptă
comună, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a ne căuta propriile avantaje într-un
avantaj comun. Se va întâmpla doar dacă vom elimina din discursurile noastre toate
sentimentele particulare pentru ca astfel să se poată găsi o nouă soluţie. În măsura în
care noi, reuniţi aici, ne vom schimba metodele, starea de spirit a europenilor se va
schimba din aproape în aproape”xx.
Cu toate încercările lui Monnet de a impulsiona dezbaterile, acestea se complică
destul de mult, fiind îngreunate de dificultatea de a conveni reguli care să convină

38
 tuturor celor şase state, având în vedere diferenţele existente între pieţele lor
naţionale. Izbucnirea, la 25 iunie, a războiului din Coreea, ce are drept consecinţă
relansarea industriei de armament, deschide însă perspectiva rezolvării crizei
supraproducţiei de oţel.
Ultima parte a lucrărilor conferinţei de la Paris se concentrează asupra chestiunilor
instituţionale, problema centrală fiind legitimitatea Înaltei Autorităţi. Amplele
competenţe acordate acestei instituţii supranaţionale, independente faţă de guverne,
întâmpină rezistenţa belgienilor şi olandezilor, care solicită stabilirea clară, în tratatul
ce avea să fie încheiat, a puterilor Înaltei Autorităţi (pentru a evita eventualele excese
 de putere ale acesteia în detrimentul celor naţionale) şi crearea unui Consiliu de
CECO- piaţă
comună a Miniştri, format din reprezentanţi a statelor membre, care să-i restrângă aceste puteri.
cărbunelui şi
O soluţie intermediară este identificată, acceptându-se înfiinţarea unui Consiliu de
oţelului
Miniştri cu competenţe limitate la chestiuni de politică economică generală, Înalta
Autoritate păstrând însă exclusiv competenţa de decizie în domeniul producerii şi
gestiunii cărbunelui şi oţelului.
Asupra majorităţii chestiunilor delicate cele şase state se vor pune de acord într-o a
doua parte a negocierilor în toamna anului 1950, cea mai mare provocare pentru
Monnet fiind eliminarea sistemului de cartele germane pentru a crea condiţiile unei
concurenţe loiale. Germania acceptă clauzele anticartel, obţinând în schimb
desfiinţarea regimului de internaţionalizare a bazinului Ruhr şi promisiunea de
rezolvare bilaterală a statutului regiunii Saar.
Acceptarea acestui compromis, a făcut posibilă semnarea de către cele 6 state
fondatoare (Franţa, Republica Federală Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg), la
18 aprilie 1951, după mai puţin de un an de la prezentarea Planului Schuman de
integrare europeană, a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO).
Prin încheierea acestui tratat, chiar dacă nu se păstrează întru totul liniile directoare
ale Declaraţiei Schuman, se prezervă esenţialul, şi anume o Înaltă Autoritate
independentă, dotată cu puteri reale, contrabalansate de crearea altor trei instituţii ce
o încadreazăxxi.
Astfel, interesele economice divergente şi diferenţele în poziţiile naţionale au putut
fi depăşite de voinţa şi viziunea politică a lui Schuman, Monnet şi Adenauer. Cei trei
au înţeles că reabilitarea şi integrarea Germaniei în concertul statelor occidentale
necesită noi formule de cooperare supranaţională şi instituţii capabile să-şi impună
voinţa asupra suveranităţilor naţionalexxii.

39
 Prin Tratatul instituind CECO ia naştere o piaţă comună a cărbunelui şi oţelului
care presupune înlăturarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative de la libera
circulaţie a acestor produse, interdicţia măsurilor discriminatorii şi a subvenţiilor sau
ajutoarelor acordate de către state, o piaţă dominată de principiul liberei concurenţe.
CECO va controla procesul de aprovizionare şi va fixa preţurile.
Potrivit art. 3 din Tratat, obiectivele CECO erau: să vegheze la regularizarea
aprovizionării; să asigure egalitatea accesului la sursele de producţie; să vegheze la
fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel posibil; să îmbunătăţească capacitatea şi
calitatea producţiei şi să promoveze o politică de exploatare raţională a resurselor
naturale, să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de viaţă ale lucrătorilor; să
stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale reciproce.
Realizarea pieţei unice se va face progresiv, pentru a permite adaptarea instituţiilor
naţionale la noile condiţii. După o perioadă pregătitoare, în cursul căreia se
organizează instituţiile, şi care se încheie la începutul anului 1953, şi una de tranziţie,
la 10 februarie 1953 este deschisă piaţa comună pentru cărbune, minereu şi fier vechi,
iar pe 1 mai 1953 şi pentru oţel.
Caracterul supranaţional al Comunităţii este dat de structura sa instituţională.
Organul dotat cu principalele puteri de decizie şi gestiune este Înalta Autoritate,
beneficiind de autonomie faţă de guvernele statelor membre. Aceasta este compusă
din nouă membrii, persoane independente desemnate de comun acord de către
 guvernele statelor membre în considerarea competenţelor lor personale şi exercitându-
instituţii
şi funcţia în totală independenţă, în interesul general al comunităţii. Acestea nu trebuie
comune
să solicite şi nici să accepte instrucţiuni de la vreun guvern sau organism. Înalta
Autoritate emite, în domeniile sale de competenţă, decizii care sunt obligatorii pentru
statele membre, „direct aplicabile” pe teritoriul acestora. Independentă din punct de
vedere financiar (în principal prin perceperea unei taxe de maxim 1% asupra cifrei de
afaceri întreprinderilor din sectorul cărbune-oţel), aceasta avea propriul capital, putând
să ofere împrumuturi şi garanţii firmelor.
Alături de Înalta Autoritate, Tratatul creează alte trei instituţii:
- Consiliul special de miniştri, înfiinţat la iniţiativa Benelux-ului, organ
interguvernamental compus dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat
membru (ministrul afacerilor externe, de finanţe, al economiei, al industriei), acesta
are sarcina de a armoniza acţiunea Înaltei Autorităţi cu cea a celor şase guverne.
Pentru deciziile importante ale Înaltei Autorităţi, el îşi dă avizul conform, hotărând cu
 unanimitate pentru chestiuni fundamentale şi cu majoritate în celelalte cazuri.
principii
instituţionale

40
 - Adunarea comună, reprezentând popoarele statelor membre, formată din
parlamentari desemnaţi de către parlamentele naţionale. Cu competenţe limitate la
exercitarea unui control politic asupra Înaltei Autorităţi, aceasta nu dispune de puteri
legislative sau bugetare. Ea discută raportul general anual supus de Înalta Autoritate şi
poate, în anumite condiţii, să adopte o moţiune de cenzură obligând membrii Înaltei
Autorităţi să demisioneze. Primul preşedinte al Adunării comune va fi numit belgianul
Paul Henri Spaak.
- Curtea de justiţie, organ jurisdicţional format din şapte judecători desemnaţi de
comun acord de către guverne, dar independenţi în acţiunea lor faţă de acestea, având
sarcina de a veghea la interpretarea şi aplicarea Tratatului şi a reglementărilor şi
deciziilor adoptate de Înalta Autoritate. În exercitarea acestor atribuţii ea tranşează
diferendele şi poate anula o decizie.
Alături de aceste patru instituţii se înfiinţează un Comitet consultativ,
reprezentând producătorii, lucrătorii, comercianţii şi consumatorii, care nu beneficiază
însă de competenţe.
Principiile care stau la baza edificiului comunitar astfel construit, şi care vor
direcţiona întreaga evoluţie a integrării, sunt sintetizate în doctrină astfel:
- superioritatea instituţiilor, prin aplicarea în relaţiile internaţionale a principiilor
de egalitate, arbitraj şi de conciliere, principii fundamentale pentru orice sistem
democratic;
- independenţa instituţiilor comunitare, care trebuiau să dispună de o autoritate
proprie;
- cooperarea între instituţii, prin constituirea unui sistem în care instituţiei
supranaţionale i se adaugă alte trei instituţii, unde să fie reprezentate şi interesele
statelor membre, raporturile dintre acestea bazându-se pe principiul cooperării şi nu al
subordonării;
- egalitatea între statele membre, care, potrivit lui J. Monnet, era singurul care
putea duce la crearea unei noi mentalităţi şi pe baza căruia s-au stabilit relaţiile dintre
Franţa şi Germania (în ceea ce priveşte voturile în Consiliu, în Adunare şi în celelalte
instituţii).
Tratatul CECO poate fi considerat un act de încredere între Franţa şi Germania, o
încercare de depăşire a confruntării şi tensiunii din trecut şi un act de credinţă într-un
viitor comun.

41
 2.3. Importanţa creării CECO. Reuşite şi eşecuri.
 După ce Tratatul este ratificat de către parlamentele naţionale (nu fără dificultăţi, în
importanţa
CECO Franţa întâmpinând o rezistenţă puternică, în special din partea comuniştilor, bine
reprezentat în Parlament după alegerile din iunie 1951), acesta intră în vigoare la 25
iulie 1952, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani. La 10 august 1952, Înalta
Autoritate al cărei prim preşedinte a fost numit Jean Monnet, se instalează la
Luxemburg, prima „capitală” europeană, stabilită, după îndelungi negocieri, ca sediu
provizoriu al CECO.
Prin înfiinţarea acestei organizaţii europene care, deşi cu caracter sectorial,
reprezenta o formă nouă de structură interstatală, s-a creat un precedent instituţional
 de o deosebită importanţă. Din punct de vedere politic, ea marchează debutul
unificare
reconcilierii franco-germane şi al construcţiei comunitare. Prin înfiinţarea CECO s-a
progresivă
pus prima piatră la temelia construcţiei europene, demarând un proces complex de
unificare progresivă a statelor europene. Statele trebuiau să se obişnuiască să
colaboreze cu o autoritate supranaţională, servită de administratori devotaţi ideii
europene, pepiniera unde se va forma un autentic „spirit comunitar” cu metodele sale

 de lucru şi noile sale comportamente.

“spirit Din punct de vedere economic, CECO i se poate atribui, în mare măsură, enorma
comunitar” creştere a producţiei de oţel, care aproape s-a triplat xxiii, atenuarea penuriei de cărbune,
intensificarea schimburilor comerciale între cele şase state membre, scăderea
costurilor de producţie şi a materiilor prime ca urmare a modernizării potenţialului de
producţie.
De asemenea, nu sunt de neglijat nici importantele beneficii sociale aduse de
înfiinţarea CECO: crearea de noi locuri de muncă, creşterea securităţii muncii,
acordarea de sprijin în caz de şomaj, pentru reconversia profesională, construcţia de
locuinţe.
În ceea ce priveşte relaţiile externe, CECO, prin Înalta Autoritate obţine destul de
repede, succese notabile: numeroase state europene, dar şi SUA, Canada şi Japonia
înfiinţează delegaţii la Luxemburg; sunt semnate acorduri bilaterale cu o serie de state,
cele mai importante fiind acordurile vamale şi feroviare cu Elveţia şi Austria şi
acordul de asociere cu Marea Britanie; sunt negociate acorduri, în numele celor şase
state membre, cu alte organizaţii economice internaţionale precum GATT sau OECE.
Ca urmare a împrumuturilor avantajoase, obţinute în special din partea SUA, ca şi a
investiţiilor profitabile, CECO devine o adevărată forţă financiară la începutul anilor
60, banii fiind investiţi în modernizarea sectorului de cărbune şi oţel al celor şase
state membre şi în domeniul social.

42
 Evoluţia CECO nu va fi însă una continuu ascendentă. Începând cu 1958, CECO
 începe să se confrunte cu grave dificultăţi determinate de criza carboniferă ce se
dificultăţile
CECO manifestă prin creşterea bruscă a stocurilor în Germania şi în Belgia. În ciuda
intervenţiei Înaltei Autorităţi care, transformându-se în „gestionară a declinului”,
intervine prompt subvenţionând constituirea de stocuri şi solicitând statelor
importatoare de cărbune să-i prefere pe partenerii lor din CECO, criza se adânceşte în
1959, aceasta reclamând măsuri mai directe şi eficiente: fixarea costurilor de
producţie în interiorul CECO şi reducerea importurilor din afara comunităţii.
Din păcate, CECO nu şi-a putut atinge în totalitate obiectivele, pierzând două mari
bătălii. În primul rând, cea cu cartelele, neputându-se baza pe suportul statelor
membre, care se dovedesc a nu fi încă pregătite să acorde Înaltei Autorităţi girul
pentru a putea juca un rol major. În al doilea rând, bătălia cu petrolul - pe fondul
declinului puterii economice a cărbunelui şi oţelului şi având în vedere competenţele
limitate, specializate ale Comunităţii, aceasta nu a putut interveni în domeniul
petrolier, fiind astfel în imposibilitatea de a defini o politică comună a energiei. Din
această bătălie, cele mai câştigate au ieşit marile companii petroliere americane care
au acaparat, încetul cu încetul, piaţa.
Cu toate reuşitele şi eşecurile înregistrate în activitatea CECO, înfiinţarea acestei
prime comunităţi europene, prin care statele membre au cedat pentru prima oară
anumite drepturi suverane unui organ supranaţional, reprezintă un act de o importanţă
istorică şi cu consecinţe fundamentale pentru evoluţia ulterioară a procesului de
integrare europeană.

3. Respingerea proiectelor Comunităţii Europene de Apărare şi

Comunităţii Politice Europene. Disocierea integrării politice de cea economică
În contextul politic al anilor 50, marcat de izbucnirea războiului din Coreea şi
de escaladarea tensiunilor între Est şi Vest, Europa îşi pune din nou problema apărării
sale, conştientă fiind că asocierea euro-atlantică, prin înfiinţarea NATO, nu o putea
rezolva în totalitate. Prinse între ameninţarea sovietică şi pericolul unei noi reînarmări
a Germaniei, statele Europei Occidentale, prea puţin capabile să facă faţă unei
confruntări militare, încep să se gândească la crearea unei armate europene din care
însă nu putea fi exclusă Germania.
Winston Churchill propune, la 11 august 1950, în Adunarea Consultativă a
 Consiliului Europei, crearea unei „armate europene unificate” plasate sub autoritatea
armată europeană
unificată unui ministru european al Apărării, armată la care să participe şi Germania. Franţa nu

43
 este însă pregătită să accepte, la doar cinci ani de la încheierea războiului, această
reînarmare a Germaniei.
La presiunea americanilor însă, care doreau constituirea în Europa Occidentală
a unui bloc puternic, susceptibil de a echilibra forţele sovietice, Franţa vine cu
propunerea înfiinţării Comunităţii Europene de Apărare, un Plan Schuman extins la
domeniul apărării. Astfel, la sugestia lui Jean Monnet, primul ministru francez Rene
Pleven propune, la 24 octombrie 1950, crearea unei armate europene, formată din
contingente furnizate de către statele membre şi plasată sub un comandament comun.
Proiectul francez, realizat de către aceiaşi experţi care au elaborat şi Planul
Schuman, în frunte cu Jean Monnet, prevedea plasarea armatei europene sub
autoritatea unui ministru european al apărării, asistat de un Consiliu de Miniştri şi
responsabil în faţa unui Parlament european. Din această armată europeană comună,
dotată cu un buget militar comun şi cu armament performant urma să facă parte şi
armata germană reorganizată. Contingentele germane urmau să fie însă dispersate la
maximum prin integrarea unităţilor naţionale la nivel de batalioane de 800 sau 1000
de oameni. Prin această iniţiativă, Franţa încerca să evite reapariţia unei armate
germane autonome, prin crearea uneia europene, ce urma să absoarbă în întregime
armata germană.
După ce, într-o primă fază propunerea franceză este primită cu reticenţă,
considerându-se că integrarea militară este mult mai dificil de realizat decât cea
economică, experimentată prin înfiinţarea CECO, patru state europene (RFG, Italia,
Belgia şi Luxemburg) răspund invitaţiei Franţei de organizare a unei conferinţe pentru
negocierea tratatului de înfiinţare a comunităţii europene de apărare. Deschisă la Paris
la 15 februarie 1951, în prezenţa SUA, Marii Britanii, Danemarcei şi Norvegiei, ca
observatori, conferinţa, la negocierile din cadrul căreia se alătură ulterior şi Olanda, se
încheie după aproape un an, cu adoptarea la 1 februarie 1952, a Tratatului instituind
Comunitatea Europeană de Apărare (CEA), tratat ce va fi semnat la Paris la 27
mai 1952 de către cele şase state membre ale CECO.
Prin tratatul de la Paris se va crea o comunitate supranaţională având ca
 obiectiv asigurarea securităţii statelor membre (în cadrul Pactului Atlantic),
respingerea
proiectelor comunitate dotată cu instituţii comune, cu buget comun şi forţe armate comune.
Comunităţii
Europene de Statele membre nu puteau păstra la dispoziţia lor decât forţe armate limitate la cele de
Apărare şi care acestea aveau nevoie în colonii şi pentru misiuni internaţionale. Această nouă
Comunităţii
Politice comunitate europeană se constituia însă pe un teren mult mai delicat decât prima,
Europene armata făcând parte din ceea ce doctrina numeşte „nucleul dur” al suveranităţii
naţionale, ultimul bastion în calea pierderii acesteia. Pe de altă parte, integrarea

44
 militară urma să se realizeze fără a avea la bază o autoritate politică integrată, cu o
politică externă comună.
Încercând să găsească o rezolvare acestei contradicţii, dar şi pentru a mai linişti
polemicile ce iau naştere în Franţa pe marginea proiectului CEA, primul ministru
italian Alcide de Gasperi propune un pas înainte în integrarea europeană prin crearea
unei Comunităţi Politice Europene (CPE), o comunitate supranaţională în care să fie
inserată apărarea comună.
În septembrie 1952, o Adunare ad-hoc formată din membrii ai Adunării
Comune a CECO şi din delegaţi ai Adunării Consultative a Consiliului Europei, se
reunesc la Luxemburg pentru a redacta un proiect al Comunităţii Politice Europene.
Destul de rapid, Adunarea ad-hoc prezidată de P.H. Spaak elaborează un proiect de
tratat, de inspiraţie clar federalistă, care este remis reprezentanţilor guvernelor la 10
martie 1953. Comunitatea politică europeană trebuia să coordoneze politica externă,
monetară şi financiară şi să stabilească o piaţă comună. CECO şi Comunitatea
Europeană de Apărare urmau să fie integrate în Comunitatea Politică Europeană în
decurs de doi ani.
Această nouă tentativă, de a crea o comunitate cu competenţe largi într-un domeniu
atât de sensibil precum politica externă, nu a fost primită cu prea mult entuziasm,
considerându-se că merge prea departe. Soarta proiectului era legată de cea a CEA şi
el nu putea fi luat în calcul decât în măsura în care Tratatul CEA avea să fie ratificat
de toate cele şase state. Acest lucru nu se va realiza, Adunarea naţională a Franţei, stat
iniţiator şi semnatar al tratatului respingându-l la 30 august 1954, fără a-l dezbate,
apreciind că prin ratificarea acestuia s-ar fi asumat obligaţii „supranaţionale care lezau
independenţa naţională a Franţei şi fiinţa statului francez … lipsind statul francez de o
armată proprie”.
Această respingere vine pe fondul unor modificări semnificative ale situaţiei
politice din Franţa faţă de cea existentă la data propunerii Pleven: divizarea forţelor
 politice, numirea unui nou prim-ministru – Pierre Mendes France, ostil proiectului, şi
disocierea opoziţia ferventă a Partidului Comunist şi „gaullistilor” din Adunarea Poporului
integrării politice
de cea economică Francez. Urmare acestui refuz, Jean Monnet îşi dă demisia din funcţia de preşedinte al
Înaltei Autorităţi a CECO.
Prin respingerea tratatului în Adunarea franceză, CEA eşuează şi odată cu ea
se renunţă şi la proiectul Comunităţii Politice Europene, fiind îndepărtată, pentru mult
timp, perspectiva unei Europe politice. Relansarea unificării va opera, în următorii ani,
pe un teren strict economic. Integrarea politică, care, potrivit Planului Schuman,
trebuia să se adauge celei economice, este disociată astfel de aceasta.

45
 Pe termen scurt, respingerea CEA a avut drept consecinţă reînarmarea
Germaniei prin forţe proprii. Prin Acordul de la Paris, din 23 octombrie 1954, se
extinde tratatul de la Bruxelles, creându-se Uniunea Europei Occidentale, iar
Germania şi Italia sunt primite în organizaţie. Se pune astfel capăt regimului de
ocupaţie a Germaniei Federale, aceasta recăpătându-şi suveranitatea. La 9 mai 1955,
Republica Federală Germania devine membră a NATO, deşi i se impun, în continuare,
o serie de limitări şi controale.
În replică, URSS înarmează Republica Democrată Germană şi, la 10 mai 1955,
înfiinţează Pactul de la Varşovia, replică militară a NATO.

4. Crearea Pieţei Comune şi a Euratom

4.1. De la Conferinţa de la Messina, la semnarea Tratatelor de la Roma:
relansarea construcţiei europene.
Criza provocată în Europa comunitară de eşecul Comunităţii Europene de Apărare
a durat destul de puţin. În primăvara anului 1955, Europa primeşte un nou impuls
integrator, centrat însă pe domeniul economic, ideea unificării politice şi militare fiind
abandonată pentru o lungă perioadă de timp.
Noul context economic de la mijlocul anilor 50 a făcut în acelaşi timp mai uşoară
 şi mai necesară continuarea integrării europene. Astfel, în condiţiile unei creşteri
continuarea
integrării prin economice importante, dezvoltarea fluxurilor comerciale este frânată de taxele vamale
integrarea şi controalele la frontiere. În plan politic, situaţia era destul de tensionată iar Franţa,
sectorului
energiei oricum discreditată prin votul negativ asupra CEA, îşi îndreaptă întreaga atenţie spre
protectoratele sale din Africa, aflate în plin proces de decolonizare.
În aceste condiţii, statele Benelux sunt cele care iau iniţiativa, încurajate de
câştigurile obţinute prin participarea la CECO. În spatele acestor iniţiative se află însă,
o dată în plus, vizionarul Jean Monnet care, pe 9 noiembrie 1954, îşi anunţă intenţia
 de a nu mai solicita reînnoirea mandatului său de preşedinte al Înaltei Autorităţi pentru
realizarea unei
integrări a se concentra asupra relansării construcţiei europene.
economice
generale După insuccesul CEA şi de teama unui nou eşec, Monnet nu se mai hazardează în a
propune un proiect prea ambiţios, limitându-se la a susţine lărgirea competenţelor
CECO prin integrarea sectorului energiei, în special a energiei nucleare care devenise
din ce în ce mai importantă. Propunerea sa este împărtăşită de belgianul P.H. Spaak,
care, la 2 aprilie 1955, propune formal membrilor CECO o astfel de extindere.
Germania susţinea şi ea integrarea „parţială”, pe sectoare.
Considerând că metoda sectorială este incapabilă să asigure progresul economic şi
să contribuie la întărirea unităţii europene, guvernul olandez propune însă, la 4 aprilie,

46
 prin vocea ministrului afacerilor externe Johan Willem Beyen, realizarea unei
integrări economice generale fondată pe o uniune vamală. El este puternic sprijinit de
Italia, favorabilă ideii unei integrări europene generalexxiv.
Cu ocazia reuniunii miniştrilor afacerilor externe ai Benelux, ce a avut loc la Haga,
la 23 aprilie, se adoptă „Memorandumul Benelux”, prin care guvernele celor trei state
propun, prin concilierea celor două opţiuni, un proiect hibrid, în care să fie realizate
ambele acţiuni: atât integrarea sectorială, cât şi integrarea economică globală,
considerându-se că prima dintre acestea are puţine cauze de reuşită fără iniţierea celei
de-a doua. Discuţiile pe marginea acestui proiect (şi a memorandumurilor elaborate ca
răspuns la el de către celelalte state), sunt reluate cu ocazia Conferinţei de la
Messina, convocată la 1 iunie 1955, în principal pentru al desemna pe succesorul lui
Jean Monnet la preşedinţia Înaltei Autorităţi, dar şi pentru a stabili un punct de vedere
comun cu privire la relansarea integrării europene.
Destul de prudenţi în a îmbrăţişa o soluţie sau alta, însă fiind de acord cu ideea
relansării economice prin intermediul instituţiilor comune, liderii reuniţi la Messina
adoptă o rezoluţie prin care însărcinează un comitet de experţi şi de delegaţi
ministeriali cu studiul acestei propuneri şi formularea unui raport, cel mai târziu până
la 11 octombrie 1955.
Prezidat de belgianul Paul-Henri Spaak, comitetul îşi începe lucrările la 9 iulie
1955 la Bruxelles. În mai 1956 (depăşindu-se astfel termenul fixat la Messina), este
prezentat spre aprobare miniştrilor afacerilor externe reuniţi cu ocazia conferinţei de la
Veneţia, textul conţinând concluziile comitetului, cunoscut ca „Raportul Spaak”.
Acest raport, care a constituit documentul de lucru al conferinţei interguvernamentale
însărcinate cu redactarea tratatelor, prevedea crearea unei pieţe comune care să
cuprinsă întreaga producţie industrială şi agricolă, o uniune vamală cu un tarif extern
comun, dar şi o organizaţie sectorială în domeniul energiei atomice - Euratom.
Raportul Spaak este aprobat fără dificultăţi de către miniştri reuniţi la Veneţia,
punându-se astfel capăt îndelungatelor şi tensionatelor negocieri între „cei şase”.
Raportul Spaak va servi ca bază a negocierilor interguvernamentale ce vor fi
deschise la 26 iunie 1956, în castelul Val Duchesse din Bruxelles şi care se vor
finaliza, după dezbateri dificile, cu semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a

 Tratatelor de Instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a

semnarea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). După ce au fost
Tratatelor de la ratificate în cursul anului 1957, cele două tratate vor intra în vigoare la 1 ianuarie
Roma de
constituire a 1958, pentru o durată nelimitată.
CEE şi Euratom

47
 La succesul acestui important şi îndrăzneţ demers au contribuit mai mulţi factori.
În primul rând, conjunctura internaţională. Marcată, pe de o parte, de o detensionare
a relaţiilor internaţionale ca urmare a morţii lui Stalin (şi, în acest context, de
creşterea interesului pentru energia atomică – sector pe care europenii nu îl acopereau
încă), şi apoi de o revenire la starea de tensiune, ca urmare a intervenţiei sovietice în
Ungaria în noiembrie 1956, şi, pe de altă parte, de criza Canalului de Suez,
conjunctura externă a determinat încă o dată Europa Occidentală să-şi strângă
rândurile.
În al doilea rând, campania făcută în favoarea ratificării celor două tratate de către
un mare vizionar – acelaşi Jean Monnet, care în fruntea „Comitetului de acţiune
pentru Statele Unite ale Europei”, înfiinţat în octombrie 1955, a creat un grup de
presiune foarte influent ce a militat neîncetat pentru crearea unei noi comunităţi
supranaţionale după modelul CECO în domeniul energiei atomice. Această propunere
a supus-o aprobării parlamentare în cele şase state, obţinând astfel angajarea
parlamentelor şi guvernelor acestora.
Nu în ultimul rând, proiectul a beneficiat şi de susţinerea Mişcării Europene,
prezidată începând cu 1956 de către Robert Schuman.

4.2. Noile Comunităţi Europene: Comunitatea Economică Europeană şi

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

4.2.1. Obiectivele Comunităţilor

A. Comunitatea Economică Europeană este cea mai importantă dintre cele trei
comunităţi, cea pe fundamentele căreia se va construi în viitor edificiul european.
În preambulul Tratatului instituind CEE se reaminteşte finalitatea istorică şi
politică a construcţiei europene - apărarea păcii şi a libertăţii, înscriindu-se hotărârea
de a pune bazele unei „uniuni fără încetare mai strânse între popoarele europene”
eliminându-se barierele care divizează Europa.
Obiectivul fundamental al Comunităţii, aşa cum este stabilit în art. 2 din Tratat, îl
constituie „promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în
 ansamblul comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o
piaţă comună
ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le
reuneşte”. Pentru realizarea acestui obiectiv, se prevedea stabilirea unei pieţe comune
şi apropierea progresivă a politicilor economice.


politici
economice 48
 Spre deosebire de celelalte comunităţi cu caracter sectorial, CEE reprezintă un
proiect de integrare economică globală ce are în vedere toţi factorii de producţie.
Piaţa comună implică două aspecte esenţiale:
- o uniune vamală în care taxele vamale şi restricţiile cantitative în comerţul dintre
statele membre sunt eliminate, stabilindu-se un tarif vamal extern comun pentru
produsele provenite din statele terţe. Mai important însă, această uniune se bazează nu
numai pe libertatea de circulaţie a mărfurilor în regim de concurenţă liberă şi loială,
ci se prevede, de asemenea libertatea de circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor;
- stabilirea unor politici comune pentru agricultură, transporturi şi comerţ, politici
coordonate în domeniile social sau fiscal şi armonizarea politicilor economice interne.
Această Piaţă Comună trebuia să se realizeze progresiv, în cursul unei perioade
tranzitorii de doisprezece ani, divizată în trei etape de către patru ani, pe parcursul
căreia competenţele se deplasează de la nivel statal către nivel comunitar.
În Tratatul CEE sunt înscrise, alături de obiectivele economice, o serie de
preocupări sociale, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă. Se
înfiinţează un Fond Social European (FSE) destinat reconversiei profesionale şi
creşterii nivelului de trai, şi o Bancă europeană de investiţii (BEI), care poate acorda
împrumuturi pentru a stimula dezvoltarea economică, în special a regiunilor sau
sectoarelor defavorizate. Atât FSE cât şi BEI depind de contribuţiile financiare ale
statelor membre, nedispunând, pentru început, de resurse proprii.

B. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), a treia Comunitate

europeană, are ca obiectiv crearea unei pieţe comune a energiei atomice, contribuind
la crearea şi dezvoltarea industriilor nucleare, la creşterea nivelului de viaţă în statele
membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte state. Se urmărea prin înfiinţarea
acestei Comunităţi recuperarea decalajelor ce despărţeau statele membre în domeniul
industriei nucleare faţă de alte state (SUA, URSS, Marea Britanie) şi, în acelaşi timp,
evitarea ca industria germană de profil să se dezvolte independent. Tratatul stabilea o
piaţă comună caracterizată de libera circulaţie a materialelor nucleare de bază, a
echipamentelor tehnice şi a mâinii de lucru, dezvoltarea în comun a cercetărilor (prin
înfiinţarea unui Centru comun de cercetare), stabilirea unor norme uniforme de
securitate, facilitarea şi coordonarea investiţiilor şi garantarea utilizării paşnice a
materialelor nucleare.

49
 4.2.2. Sistemul instituţional al Tratatelor de la Roma
Pentru realizarea obiectivelor stabilite în Tratate, cele două noi comunităţi
europene erau dotate cu un sistem instituţional asemănător celui al CECO, fiecare
dintre ele având propriul set de instituţii. Existau astfel:
- o Comisie (echivalentă) Înaltei Autorităţi a CECO care reprezintă interesul general,
comunitar şi ai cărei membrii, numiţi de comun acord de către statele membre, sunt
independenţi faţă de guvernele lor. Ea este dotată cu atribuţii atât în domeniul
executiv, cât şi în cel legislativ, dispunând, în primul rând, de un important rol de
iniţiativă legislativă;
- un Consiliu, care reprezintă interesele statelor membre, format din câte un
reprezentant la nivel ministerial al fiecăruia dintre acestea. Acestei instituţii
 reprezentative a statelor membre i se atribuie importante competenţe decizionale şi de
instituţii
coordonare a politicilor economice, Tratatele de la Roma făcând din Consiliu centrul
de gravitaţie al sistemului instituţional. El poate adopta acte obligatorii, care se impun
statelor membre: regulamente, cu caracter general, direct aplicabile în fiecare stat
membru, sau directive, prin care se stabileşte în sarcina statelor obiectivele de atins,
mijloacele rămânând la alegerea acestora. Hotărârile erau luate, la începutul perioadei
tranzitorii, cu unanimitate (fiecare stat dispunând astfel de un drept de veto), urmând
ca, în cea de-a treia etapă, aceasta să fie înlocuită în multe domenii cu votul cu
majoritate;
- o Adunare parlamentară, formată din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre,
desemnaţi de către parlamentele naţionale. Tratatele institutive atribuiau acestei
instituţii puţine puteri, limitate la elaborarea de avize consultative, în anumite
domenii, şi la exercitarea unui anumit control politic asupra Comisiei. Adunarea
cuprindea 142 de membrii, repartizaţi astfel: 36 pentru fiecare din statele mari (Franţa,
Germania, Italia), 14 pentru Belgia şi Olanda şi 6 pentru Luxemburg. În 1962, aceasta
decide să-şi schimbe denumirea în aceea de „Parlament European” şi această
denumire va fi utilizată, în practică, până la recunoaşterea ei formală prin Actul Unic
European;
- o Curte de Justiţie, compusă din judecători independenţi, care garanta respectarea
dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatelor.
Existenţa unui set de instituţii separate pentru cele trei Comunităţi era însă
contraproductivă şi ineficientă. De aceea, odată cu semnarea Tratatelor de la Roma, a
fost semnată, Convenţia relativă la anumite instituţii comune ale Comunităţilor
Europene, prin care cele trei Comunităţi au fost dotate cu o Adunare Parlamentară şi

50
 cu o Curte de Justiţie comune, iar CEE şi CEEA şi cu un Comitet economic şi social
comun.
Mai rămânea de reglementat problema sediului, din raţiuni de eficienţă apărând ca
necesară convenirea unui sediu unic pentru cele trei Comunităţi. Imposibilitatea de a
se pune de acord asupra locaţiei, a făcut ca statele membre să amâne pentru mai târziu
luarea unei hotărâri asupra sediului definitiv şi, cu caracter provizoriu, CEE şi
Euratom să se stabilească la Bruxelles, Curtea de Justiţie şi Secretariatul Adunării, la
Luxemburg, iar reuniunile acesteia din urmă să se ţină la Strasbourg.
În funcţie de interesele lor specifice, cele trei state mari şi-au împărţit conducerea
organelor colegiale ale Comunităţilor: Franţa desemna preşedintele Comisiei Euratom,
Germania pe cel al Comisiei CEE, iar Italia preşedintele Înaltei Autorităţi a CECO.
Originalitatea sistemului instituţional introdus prin Tratatul de la Roma constă în
 modul cum sunt repartizate competenţele între instituţii, care nu corespunde schemei
originalitatea
sistemului clasei de separaţie a puterilor. Complexitatea acestui sistem şi inexistenţa unui
instituţional principiu clar al împărţirii competenţelor fac ca la exercitarea puterilor să concureze
diferite instituţii. Astfel, doar funcţiile judiciare sunt exercitate potrivit schemei
clasice, de către Curtea de Justiţie, în timp ce puterea executivă este împărţită între
Comisie şi Consiliu, iar în ceea ce priveşte funcţia legislativă, aceasta nu revine
adunării Parlamentare, ci Comisiei (căreia i se atribuie iniţiativa legislativă), şi mai
ales Consiliului, care decide în ultimă instanţă.
Prin Tratatele de la Roma se prejudiciază considerabil echilibrul instituţional
consacrat prin Tratatul CECO, atribuindu-se Consiliului majoritatea puterilor, în
detrimentul Comisiei. Deşi competenţele sale se vor extinde la aproape toate
sectoarele socio-economice, Comisia dispune de mai puţine puteri decât Înalta
Autoritate a CECO, competenţa de decizie aparţinând în principal Consiliului de
Miniştri – organ guvernamental. Independenţa Comisiei mai este redusă şi de faptul
că bugetul noilor Comunităţi europene este alimentat prin contribuţii financiare ale
statelor membre.
Se consideră că, spre deosebire de Tratatul CECO, care este un „tratat-lege”,
reglementând de o manieră precisă şi limitativă funcţionarea acestei Comunităţi
„supranaţionale”, prin intermediul unui singur organ executiv, independent şi
permanent, dotat cu putere de decizie, Tratatul CEE este un „tratat-cadru”. Mult mai
abstract şi vast decât primul, acesta creează instituţii mai puţin supranaţionale, ci mai
degrabă „tehnice”, fără caracter politic.
 Sistemul instituţional instituit prin Tratatele de la Roma deţine însă un important
potenţial de potenţial de evoluţie politică supranaţională. Comisia, organ independent şi
evoluţie
supranaţională
51
 supranaţional, rămâne principalul organ executiv al Comunităţii şi dispune de un
important rol de iniţiativă legislativă: verifică aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a
anumitor decizii ale Consiliului şi reprezintă Comunitatea în relaţiile externe.
Acest executiv dualist reprezintă de altfel şi principala inovaţie a Tratatelor de la
Roma. Puterea de decizie aparţine Consiliului de Miniştri dar cum dreptul de iniţiativă
aparţine Comisiei, acesta nu poate să ia decizii cel mai adesea, decât atunci când
Comisia propune.
Transferul puterii decizionale către Consiliu, unica instituţie care apără şi
reprezintă interesele particulare ale statelor membre se datorează faptului că, spre
deosebire de CECO, care reprezenta un sector specializat, Piaţa Comună acoperă
ansamblul economiei statelor membre – un domeniu imens, unde sunt implicate
interese naţionale esenţiale. De aceea accentul a fost pus pe voinţa comună a statelor
membre şi nu pe autoritatea unui organ distinct de guverne.
Caracterul supranaţional al Comunităţii este însă prezervat, nu numai prin
acordarea monopolului de iniţiativă legislativă Comisiei, ci şi prin creşterea
considerabilă a cazurilor în care deciziile în Consiliu se iau cu majoritate calificată.
Tratatele prevedeau că, la sfârşitul unei perioade tranzitorii de 10-12 ani, în care Piaţa
Comună urma să fie implementată şi în care Consiliul decidea de regulă cu
unanimitate, numeroase decizii urmau să fie luate cu majoritate simplă sau calificată.
Votul majoritar, (bazat pe un sistem de ponderare a voturilor în care Germaniei,
Franţei şi Italiei le reveneau 4 voturi, Belgiei şi Olandei 2, iar Luxemburg-ului 1 vot),
şi în care pentru realizarea majorităţii erau necesare 12 voturi (din totalul de 17),
oferea statelor mici, care obţinuseră un număr de voturi mai mult decât proporţional
cu importanţa lor, garanţii că nu vor fi marginalizate de către statele mari.
Nu în ultimul rând, Curtea de justiţie, cu un caracter clar federal, întinzându-şi
jurisdicţia asupra statelor membre şi instituţiilor comunitare, poate contribui la
orientarea Comunităţilor spre supranaţional. Există astfel perspective ca, mai ales
după sfârşitul perioadei tranzitorii, să se întărească elementele supranaţionale în

 dauna celor interguvernamentale.

echilibru intre Acest echilibru subtil între elementele supranaţionale şi cele interguvernamentale a
elementele federale şi
cele fost cel care a permis ratificarea Tratatelor de la Roma fără dificultăţi majore şi a făcut
interguvernamentale ca ideea de unitate europeană să fie privită mult mai favorabil decât la începutul anilor
’50.
După un proces de ratificare ce a durat destul de puţin, fiind practic desăvârşit
înainte de încheierea anului 1957, Tratatele de la Roma intră în vigoare la 1 ianuarie
1958.

52
 5. Replica Marii Britanii la înfiinţarea Comunităţii Europene-crearea
Asociaţiei Europene de Liber Schimb. Prin înfiinţarea celor trei Comunităţi
Europene, nucleul construcţiei europene era format. Din acest angrenaj lipsea însă
unul dintre statele cu un rol esenţial în panorama europeană după cel de-Al Doilea
Război Mondial-Marea Britanie.
Aceasta refuzase participarea la CECO şi, cu toate eforturile lui Jean Monnet, care
nu concepea o uniune europeană fără Marea Britanie (convins fiind că experienţa şi
influenţa internaţională a acesteia nu puteau fi decât benefice pentru construcţia

 comunitară), se retrage de la negocierile de la Val-Duchesse pentru crearea celorlalte

atitudinea Comunităţi europene, considerând că proiectul comunitar propus este mult prea
Marii Britanii
ambiţios.
Atitudinea clasei politice britanice faţă de integrarea europeană poate părea
surprinzătoare având în vedere faptul că Winston Churchill, prim ministru până în
1955, fusese unul dintre cei mai activi susţinători ai ideii de Europă unită. Nu trebuie
să uităm însă că, acelaşi Churchill, dezvoltase ideea celor „trei cercuri”, corespunzând
celor trei puteri mondiale-America de Nord, Commonwealth-ul şi Europa, la
intersecţia cărora trebuia să se afle întotdeauna Marea Britanie. Or, în această logică,
integrarea europeană îndepărta Marea Britanie de celelalte două puteri neeuropene.
Rezerva Marii Britanii faţă de Comunităţile europene vine, pe de o parte, din
ataşamentul acesteia faţă de principiul suveranităţii absolute şi temerea că,
alăturându-se acestora, nu se va mai afla în postura de a-şi controla economia, care va
fi la discreţia unei autorităţi supranaţionale. Mai mult, „splendida izolare” în care se
 închistaseră britanicii părea să fie justificată de îndelungata instabilitate politică a
“splendida continentului. Relansarea europeană imediată era considerată puţin probabilă, iar din
izolare”
britanică punct de vedere comercial accesul la Piaţa Comună nu prezenta un interes imediat
pentru exporturile naţionale care, chiar dacă erau în creştere, rămâneau încă deficitare
pe continent.
Pe de altă parte erau puse în pericol relaţiile sale speciale din cadrul
Commonwealth-ului, cel pe care se fonda „vocaţia sa imperială”, şi care oferea o piaţă
mult mai mare decât cea a comunităţilor europene.
Atitudinea Marii Britanii, de ostilitate faţă de integrarea economică, a fost urmată
şi de alte state nemembre ale Comunităţilor, acestea formând în cadrul OECE un
veritabil front advers împotriva integrării. Acestea considerau OECE un cadru de
negociere mult mai justificat decât o organizaţie nouă şi se temeau că prin înfiinţarea

53
 Pieţei Comune vor fi excluse din comerţul cu cele şase ţări comunitare, datorită
impunerii unor tarife externe ridicate.
Ţările din afara Comunităţilor propun astfel în iulie 1956, prin vocea Marii
 Britanii, un proiect de Asociaţie economică europeană. Aceasta urma să se realizeze
proiect de
în cadrul OECE şi presupunea o asociere a celor şase state membre ale CECO cu
Asociaţie
economică ceilalţi 11 membrii ai OECE, care se limita la domeniul industrial şi nu avea să se
europeană
aplice statelor „de peste mări”. Fiecare stat trebuia să desfiinţeze progresiv barierele
vamale în comerţul cu celelalte state membre ale OECE, dar menţinându-şi propria
politică vamală în raporturile cu statele nemembre.
Interesate să nu întrerupă liniile de comunicare cu celelalte state europene, într-un
moment în care instituirea Pieţei Comune nu era încă o certitudine, statele membre ale
CECO acceptă deschiderea negocierilor, creându-se în acest scop un comitet
interguvernamental condus de ministrul afacerilor externe al Marii Britanii, Reginald
Maudling. Comitetul Maudling elaborează un proiect al unei întinse zone de liber
schimb care prevedea măsuri de liberalizare a schimburilor identice cu cele ale Pieţei
comune şi care urmau să se aplice în acelaşi timp, însă fără disciplina unui tarif comun
şi a unor reguli comune care să conducă spre o uniune economică.
Francezii, prin Maurice Faure, prezintă un contra-proiect în care propun
implementarea zonei de liber schimb la trei ani după intrarea în vigoare a Pieţei
Comune, încheierea unor acorduri sectoriale între Comunitate şi ceilalţi membri ai
OECE şi accesul celor şase la piaţa Commonwealth. Propunerea este considerată
inacceptabilă de către Marea Britanie, iar negocierile intră în impas.
În acelaşi timp americanii susţin cu fermitate Piaţa Comună împotriva zonei de
liber schimb, aceasta din urmă fiind considerată un instrument inventat de guvernul
britanic pentru a frâna integrarea.
Revenirea la putere a generalului de Gaulle, la 1 iunie 1958, va radicaliza însă
poziţia Franţei. Acesta considera că Piaţa Comună oferă mai multe garanţii pentru
dezvoltarea economiei franceze decât o zonă de liber schimb, care ar compromite
garanţiile oferite de Tratatele de la Roma, şi încearcă să obţină susţinerea celorlalte
cinci state semnatare ale acestora. Demersul său reuşeşte, ceea ce va permite
regruparea celor şase în jurul Franţei.
Ruptura definitivă între Marea Britanie şi statele membre ale Comunităţii se va
produce în decembrie 1958, ca urmare a refuzului celor şase de a accepta propunerea
britanică de extindere la toate statele membre ale OECE a măsurilor de liberalizare a
schimburilor luate în cadrul Comunităţilor.

54
 În replică, după o tentativă, eşuată în ianuarie 1959, de a forţa mâna celor şase prin
ameninţarea cu părăsirea OECE, a NATO şi retragerea trupelor din Germania, Marii
Britanii şi celorlalţi parteneri din OECE le rămâne ca ultim mijloc de presiune asupra
statelor comunitare înfiinţarea unei organizaţii rivale Pieţei Comune.
Regrupând în jurul său şase state din afara spaţiului comunitar – Danemarca,
Suedia, Norvegia, Elveţia, Austria şi Portugalia, Marea Britanie demarează
negocierile, pe baza unui plan anglo-suedez pentru crearea unei „mici” zone de liber
schimb. La 4 ianuarie 1960 este semnată, între cele şapte state, la Stockholm,
 Convenţia instituind Asociaţia Europeană de Liber Schimb (AELS), care va intra în
înfiinţarea
AELS vigoare în mai 1960.
Obiectivele stabilite prin Tratatul de la Stockholm constau în înlăturarea taxelor
vamale şi a restricţiilor cantitative pentru produsele industriale ale statelor membre,
după un calendar asemănător celui al Pieţei Comune. Fiecare dintre statele membre
rămâne liber să-şi stabilească tarifele vamale cu partenerii săi comerciali. Domeniul
agricol nu face obiectul acestei liberalizări, singura concesie fiind făcută produselor
agricole daneze, care riscau să piardă piaţa germană. Statele membre rămân suverane,
instituţiile prevăzute în tratat – un Consiliu de miniştri care decidea cu unanimitate şi
un Secretariat, cu sediul la Geneva, neavând decât puteri limitate.
Dispersarea geografică a celor şapte state membre AELS, diferenţele între
economiile lor, atitudinea Marii Britanii, interesată mai degrabă să-şi întărească
relaţiile comerciale cu statele comunitare decât cu partenerii săi din AELS, ca şi
mijloacele limitate puse la dispoziţia acestei organizaţii, au făcut ca AELS să nu-şi
poată atinge scopul acela de a rivaliza cu Comunităţile Europene.
Devenise evident că, deşi AELS contribuise considerabil la creşterea comerţului
dintre membrii săi, rezultatele acesteia nu erau comparabile, ca anvergură, cu cele
obţinute în cadrul Comunităţilor. Astfel, în timp ce industria germană crescuse cu
i

ii

iii
iv

v
vi

vii

viii
ix

x
xi

xii

xiii
xiv

xv
xvi

xvii

xviii
xix

xx
xxi

xxii

xxiii
xxiv

55
 aproape 90%, iar cea franceză cu 75%, producţia britanică a crescut cu doar 30%,
după care aceasta a stagnat, Marea Britanie traversând o criză economică severă.
Rezultatele mai puţin spectaculoase ale Asociaţiei de Liber Schimb, care nu
satisfăceau interesele economice ale Marii Britanii, au determinat-o pe aceasta să-şi
reconsidere poziţia faţă de Comunităţi şi, la 9 august 1961, să-şi depună candidatura
pentru intrarea în Piaţa Comună, ceea ce va antrena cereri similare din partea
 partenerilor săi (Irlanda şi Danemarca în 1961, Norvegia în 1962).
prima
candidatură Atitudinea obstrucţionistă a Marii Britanii faţă de Comunitatea Europeană în
britanică perioada de debut a integrării europene va îngreuna însă raporturile cu statele membre
ale acesteia (în special cu Franţa), cu consecinţa respingerii, într-o primă fază, a
cererilor sale de aderare.

6. Transformarea OECE în OECD

OECE, înfiinţată pentru a gestiona fondurile oferite de americani prin Planul
Marshall, a fost un real succes, atingându-şi într-o perioadă destul de scurtă obiectivul
 primordial – reconstrucţia Europei.
OECD
Prin intermediul său au fost liberalizate schimburile, prin eliminarea majorităţii
restrângerilor cantitative, şi au fost încurajate plăţile multilaterale, prin intermediul
Uniunii Europene de Plăţi.
La sfârşitul anilor ’50, OECE se transformă însă într-un câmp de bătălie între
statele europene, grupate unele în jurul Franţei, altele în jurul Angliei. Franţa vedea
astfel în OECE un instrument de exercitare a presiunilor asupra celor şase state
comunitare. Statele Unite, interesate să fie prezente într-o organizaţie europeană,
pentru a-şi putea păstra influenţaxxv, acceptă soluţia propusă la sugestia lui Jean
Monnet, de a transforma OECE într-un organ de cooperare economică atlantică la care
să participe SUA şi Canada. Se reuneşte în acest sens la Paris, în ianuarie 1960, o
conferinţă care se finalizează cu semnarea, la 14 decembrie 1960 a Convenţiei
instituind Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), ce va
intra în vigoare la 30 septembrie 1961.
OECD cuprinde 18 state europene (celor 17 membre ale OECE, li se adaugă
Spania), SUA şi Canada. Lor li se vor alătura ulterior Japonia (1964), Finlanda
(1970), Australia (1971) şi Noua Zeelandă (1973), devenind un club al statelor
capitaliste industrializate.Obiectivele sale constau în promovarea dezvoltării
economice a statelor membre şi acordarea de ajutor pentru dezvoltarea statelor sărace
(înfiinţându-se în acest scop un Comitet de sprijin). Organizaţia este dotată însă cu

xxv

56
 puteri limitate, principalul organ de decizie, Consiliul de miniştri, hotărând cu
unanimitate.

- TEMA II -
EVOLUŢIA „MICII EUROPE” (1958-1969):
AFIRMAREA INTERGUVERNAMENTALISMULUI

1. Punerea în funcţiune a Pieţei Comune

Înfiinţarea celor trei Comunităţi Europene a dat un impuls decisiv construcţiei
europene, un impuls care nu se limita doar la domeniul economic, ci impunea, în
acelaşi timp, o schimbare în comportamentul şi în mentalitatea europenilor –
manifestarea voinţei de a acţiona împreună pentru realizarea unui interes comun într-
un spaţiu caracterizat prin încredere şi solidaritate.
Instituirea Comunităţilor europene a fost un succes – a crescut progresiv comerţul
între cele şase state membre, eliminarea taxelor vamale s-a realizat fără probleme şi
mult mai rapid decât se preconizase, la fel şi introducerea tarifului vamal extern
comun.
Dintre toate organizaţiile economice înfiinţate după război, Comunitatea
Economică Europeană a constituit, de departe, experienţa cea mai inovatoare. Ea a
reuşit rapid să realizeze o serie de evoluţii importante pe calea integrării. Cea mai
importantă realizare a fost punerea în funcţiune efectivă a Pieţei Comune, după un
calendar precis, care prevedea o perioadă tranzitorie de doisprezece ani, împărţită în
trei etape de câte patru ani, statele membre putând fie să accelereze, fie să încetinească
 realizarea sa. Acestea au reuşit să înlăture restricţiile cantitative la comerţul dintre ele
instituirea
Politicii Agricole încă din ianuarie 1962, cu un avans considerabil faţă de calendarul proiectat.
Comune Eliminarea taxelor vamale, care trebuia să se realizeze complet până la 1 ianuarie
1970, s-a definitivat încă din iulie 1968, iar schimburile comerciale au crescut de patru
ori în valoare între 1958-1968. Departe de a deveni exagerat de protecţionistă, aşa
cum era acuzată din exterior, Comunitatea a stabilit un tarif extern vamal comun de
7% în 1968, mai mic cu 20% decât cel prevăzut iniţial şi oricum inferior tarifelor
practicate de alte state dezvoltate.
Piaţa Comună este fondată pe principiul liberei concurenţe iar „motorul” său îl
reprezintă cele „patru libertăţi” enunţate în art. 3 din Tratatul CEE: libertatea de
circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor. La temelia Pieţei
Comune mai stau alte două principii de bază: principiul solidarităţii comunitare
(realizat prin intermediul „politicilor comune” - comercială, agricolă şi de

57
 transporturi) şi principiul deschiderii externe controlate (o veritabilă politică de
dezvoltare, de promovare a schimburilor internaţionale).
Unul dintre cele mai importante succese ale acestei prime faze a implementării
Pieţei Comune îl constituie crearea Politicii Agricole Comune (PAC), prevăzută, fără
a primi prea multe garanţii, în Tratatul CEE. Aceasta urmărea protejarea agricultorilor
din statele membre şi preţuri rezonabile pentru consumatori, deziderate ce urmau a fi
realizate prin măsuri de creştere a productivităţii, stabilitate a pieţelor, garantare a
securităţii aprovizionărilor.
După cum se poate vedea, accentul este pus, înainte de toate, pe productivitate, în
condiţiile în care la nivelul anului 1960, agricultura statelor membre nu asigura decât
83% din necesarul de produse agricole. Înainte de implementarea efectivă a PAC, era

 prevăzută o perioadă tranzitorie, ce urma să se întindă până la sfârşitul anului 1969, în

Conferinţa de care statele membre să-şi apropie gradual preţul producţiei agricole.
la Stresa Liniile directoare ale Politicii Agricole Comune sunt adoptate cu ocazia
Conferinţei de la Stresa, din iulie 1958, prevăzându-se organizarea unui Fond agricol
care să susţină preţurile de producţie şi să modernizeze structurile. Cea mai interesată
de implementarea PAC era Franţa, ţară cu un important sector agricol, care
condiţionează trecerea la a doua etapă a perioadei tranzitorii a Pieţei Comune de
adoptarea Politicii Agricole Comune. La presiunea Franţei, la 14 ianuarie 1962,
Consiliul de miniştri adopta un acord cu privire la modul de funcţionare a PAC.
Mecanismele PAC se bazează pe trei principii: unitatea pieţei (libera circulaţie
a produselor şi un preţ comun), preferinţa comunitară (protejarea producţiilor
comunitare de importurile din afara spaţiului comunitar prin impunerea unor taxe
 asupra acestuia din urmă ca diferenţă între preţul comunitar şi cel mondial, de regulă
Principiile
PAC mai scăzut) şi solidaritatea financiară (asigurată de Fondul European de Orientare

 şi Garantare Agricolă (FEOGA), înfiinţat în 1962, alimentat din contribuţii ale

FEOGA statelor membre şi destinat regularizării pieţelor şi dezvoltării unei politici structurale
agricole prin îmbunătăţirea structurilor de producţie şi de comercializare a producţiei
agricole).
Definirea acestei prime politici comune reprezintă un moment de referinţă în
construcţia comunitară însă mecanismele instituite pentru implementarea acestei
politici vor fi cele care vor provoca şi primele dificultăţi în aplicarea practică a
Tratatelor, la sfârşitul anilor ’60.

2. Concepţia gaullistă asupra unităţii europene - o piedică pentru realizarea

uniunii politice

58
 Timp de mai bine de 10 ani (1958-1969) istoria Europei va fi dominată de
personalitatea unui mare om de stat – generalul de Gaulle, revenit la putere în Franţa
în 1958 şi a cărui viziune despre unitatea europeană era destul de diferită de cea

 propusă în anii ’50 de către părinţii fondatori ai construcţiei europene.

Departe de a fi ostil ideii de unitate a Europei, concepţia lui de Gaulle cu privire la
natura construcţiei europene este în dezacord cu cea a partenerilor săi. El vede Europa
Charles de Gaule
„continentală şi politică”, în timp ce pentru alţii aceasta trebuia să fie „economică şi
atlantică”. De fapt, de Gaulle şi susţinătorii săi contestă chiar cele două principii pe
care se bazează construcţia europeană în formare: „superioritatea construcţiilor
supranaţionale asupra cooperării interstatale tradiţionale şi orientarea diplomatică a
unei Europe Occidentale ancorate în Statele Unite către un mare ansamblu atlantic”.
Prima divergenţă fundamentală între concepţia lui de Gaulle şi proiectul
comunitar este legată de chiar esenţa integrării: transferul de competenţe suverane. De
Gaulle nu putea accepta decât o ”Europă a statelor”, bazată pe o cooperare
interguvernamentală, în care statele păstrau controlul tuturor proceselor, în

 concordanţă cu principiul suprem al suveranităţii naţionale. Această cooperare urma

„Europa statelor” să îmbrace forma unui „concert organizat de state”, o confederaţie în care primează
realităţile naţionale şi unde nu are ce căuta federalismul supranaţional, considerat
nerealist. De aceea, o eventuală delegare de putere ar putea fi exercitată doar de către
reprezentanţi ai statelor la cel mai înalt nivel şi dispunând de un drept de veto, şi nu de
organe independente. Critica făcută de de Gaulle sistemului instituţional comunitar
vizează astfel, în primul rând, Comisia Europeană, o instituţie „tehnocratică” şi
„iresponsabilă”, independentă de guvernele statelor membre, care ar trebui să aibă, în
opinia sa, doar atribuţii tehnice şi nu o autoritate proprie, să fie subordonată
guvernelor. Este criticată, de asemenea, şi Adunarea Parlamentară, prin modul indirect
de desemnare a membrilor săi, care nu receptau din partea alegătorilor decât un
mandat naţional.
Interesul naţional şi diferenţele profunde existente între state sunt argumentele
aduse de generalul de Gaulle împotriva ideii de evoluţie a Comunităţilor spre o
federaţie europeană, promovate de către părinţii fondatori, o federaţie în care de
Gaulle consideră că aceste state şi-ar pierde personalitatea.
Cea de-a doua divergenţă fundamentală dintre concepţia lui de Gaulle şi cea a
partenerilor săi europeni viza restabilirea independenţei continentului faţă de SUA.
 De Gaulle susţinea crearea unei „Europe europene” independente faţă de Statele
“Europa Unite şi care să devină un centru de putere în lume. Încă din momentul revenirii la
europeană”
putere acesta şi-a propus restabilirea echilibrului de forţe, a identităţii europene,

59
 proiectul european fiind văzut ca „un subansamblu al unui sistem atlantic plasat
(temporar) sub supremaţia americană”.
Nemulţumiţi de monopolul deţinut de americani asupra deciziilor nucleare în
cadrul Alianţei Nord Atlantice, francezii reclamă cooptarea Franţei în acest angrenaj
printr-un „directorat tripartit” al Alianţei, compus din SUA, Marea Britanie şi Franţa,
propunere refuzată de preşedintele american Eisenhower în septembrie 1958. Reacţia
Franţei va consta într-o răcire a relaţiilor cu NATO, culminând cu retragerea din
organizaţie, în februarie 1966, şi o încercare de reluare a dialogului cu Estul, mai
exact cu Moscova, pentru reconstituirea singurului cadru considerat potrivit pentru
rezolvarea problemelor europene- cel al Europei geografice, al „Europei de la
Atlantic la Urali”.
Retragerea Franţei din NATO a bulversat însăşi fundamentele acestui sistem de
securitate colectivă, de Gaulle solicitând realizarea unei distincţii între Alianţa Nord-
Atlantică şi NATO, organizaţie ce apare ca o „emanaţie” naturală a Alianţei (Franţa
retrăgându-se doar din organizaţie, nu şi din Alianţă) şi revenirea urgentă la o alianţă
care să fie conformă cu textul Tratatului din 1949.
Această dispută a sfârşit printr-o dedublare a Alianţei, constituire a unei „alianţe
rudimentare formată din Franţa şi aliaţii săi europeni, care sunt, în acelaşi timp,
membrii ai organizaţiei militare atlantice integrate”.
Un pas destul de timid spre constituirea acelei „Europe europene” vizate de la
Gaulle o va reprezenta înfiinţarea, în noiembrie 1968, la iniţiativa ministrului britanic
al apărării Denis Healey, a Grupului European al Alianţei Atlantice sau
 „Eurogrupului”, format din cele zece state europene ale NATO, cu scopul de a creşte
veto francez efortul lor de apărare şi de a unifica şi raţionaliza politicile lor de apărare.
împotriva
aderării Marii 3. Respingerea cererilor Marii Britanii de intrare în Comunităţi
Britanii Modificarea contextului economic şi politic la începutul anilor ’60 va determina
Marea Britanie să-şi reconsidere poziţia faţă de Comunităţi şi să ceară, în două rânduri
– pe 9 august 1961 şi pe 11 mai 1967, să se alăture spaţiului comunitar.
Din punct de vedere economic, Marea Britanie se afla într-o situaţie delicată,
economia sa trecea printr-o criză iar relaţiile cu Commonwealth-ul s-au dovedit a nu fi
prea fructuoase. Participarea la procesul de integrare europeană ar fi supus economia
britanică la o competiţie stimulativă care să determine o eficientizare a acesteia şi, pe
de altă parte, nu ar fi afectat nici relaţiile cu celelalte state membre ale Commonwealth
pentru care spera să obţină statutul de membrii asociaţi ai Comunităţii.

60
 Din punct de vedere politic, viziunea gaullistă a unei unităţi europene bazate pe
cooperare interstatală vine în întâmpinarea concepţiei britanice ostile construcţiei
supranaţionale şi limitării de suveranitate.
Ţinută însă de relaţiile sale cu Commonwelth-ul şi cu statele membre ale AELS,
Marea Britanie cere multiple derogări şi adaptări ale regulilor Pieţei Comune, ceea ce
i-a făcut pe unii oameni politici ai vremii să remarce sarcastic că nu Marea Britanie va
intra în Piaţa Comună ci Piaţa Comună va intra în Commonwealth.
Urmează negocieri îndelungate şi dificile, intrate în impas la sfârşitul anului 1962,
datorită condiţiilor puse de britanici, şi întrerupte în 1963, când generalul de Gaulle,
exercitându-şi un veritabil „veto”, se opune aderării Marii Britanii. Deşi iritate de
atitudinea Franţei care nu i-a consultat şi nici chiar informat înainte de a-şi prezenta
poziţia faţă de aderarea Marii Britanii, celelalte cinci state membre ale Comunităţilor
nu pot însă schimba lucrurile pentru că intrarea în Comunităţi presupune acordul
unanim al statelor membre.
De Gaulle îşi motivează decizia pretinzând că existau diferenţe profunde de natură
şi structură între economia britanică „insulară, maritimă” şi cea a celorlalte state
continentale. Pe de altă parte, Marea Britanie se confrunta cu prea multe probleme
economice, care ar fi slăbit Piaţa Comună, iar concesiile cerute pentru statele din
Commonwealth ar fi epuizat resursele Europei.
Adevăratele motive ale refuzului francez sunt însă altele. În primul rând, apropierea
Marii Britanii de SUA, aceasta apărându-i generalului De Gaulle ca un fel de „cal
troian” al Statelor Unite. Aderarea Marii Britanii ar fi însemnat pentru de Gaulle
orientarea Comunităţilor spre atlantism şi crearea unei imense grupări atlantice
dependente de America şi aflate sub controlul ei, care ar fi sfârşit prin absorbirea
Comunităţilor europene. Nemulţumirea francezilor mai venea şi din faptul că
britanicii tocmai conveniseră, fără a-i consulta, să primească rachete americane de tip
Polaris.
În egală măsură, Franţa, care dorea să domine în continuare Europa, se temea de
rivalitatea Marii Britanii, care i-ar fi ameninţat poziţia de lider în cadrul
Comunităţilor.
Nu în ultimul rând, din punct de vedere economic, agricultura foarte eficientă a
Marii Britanii era şi ea o ameninţare pentru fermierii francezi, care ar fi făcut cu greu
faţă concurenţei.
Vetoul francez este reiterat cu ocazia unei a doua cereri a Marii Britanii de intrare
în Comunităţi, în 1967, motivându-se inexistenţa unei evoluţii economice şi politice
corespunzătoare a Marii Britanii.

61
 4. Planurile Fouchet de uniune europeană
După eşecul Comunităţii Europene de Apărare, problema cooperării politice a
statelor membre va fi din nou abordată odată cu punerea în funcţiune a Comunităţii
Economice Europene. Auspiciile sub care demarează această tentativă de uniune
politică nu sunt însă prea promiţătoare, existând un dezacord major între Franţa şi
partenerii săi cu privire la acest proiect. Astfel, în timp ce generalul de Gaulle vedea
uniunea politică sub forma unei simple cooperări interguvernamentale, celelalte cinci
state o vedeau ca o prelungire a activităţii lor comunitare pe acelaşi model
instituţional.
Iniţiativa va aparţine generalului de Gaulle şi este discutată cu ocazia celor două
reuniuni ale statelor comunitare din februarie şi iulie 1961. Această practică a
întâlnirilor periodice ale şefilor de stat sau guvern, realizată în afara sistemului
comunitar, ce debutează în 1961, se va dovedi în viitor motorul integrării politice a
statelor europene. După prima întâlnire la nivel înalt între şefii de stat şi de guvern din
cele şase state comunitare, ce se desfăşoară la Paris, şi unde se relansează problema
uniunii politice, însărcinându-se o comisie de studiu să prezinte propuneri concrete
privind construcţia politică a Europei, la 18 iulie 1961, conferinţa de la Bonn se
finalizează cu „Declaraţia de la Bad Godesberg”. Prin aceasta este creată o comisie
interguvernamentală, condusă de diplomatul francez Christian Fouchet, însărcinată
cu studierea şi înaintarea unui proiect de uniune politică care „să dea formă voinţei de
uniune politică, deja implicită în tratatele care au instituit Comunităţile Europene”.
Comisia Fouchet prezintă la 19 octombrie 1961 un proiect de tratat instituind o
„Uniune de state”, denumit „Planul Fouchet I”, în care această uniune apare ca o
simplă alianţă de drept internaţional, lipsită de personalitate juridică în ordinea
internaţională, având ca principal organ decizional un Consiliu al şefilor de stat sau de
guvern care decidea cu unanimitate, alături de care funcţiona o Comisie formată din
înalţi funcţionari naţionali, dotată cu atribuţii pur tehnice şi o Adunare parlamentară
având un rol consultativ.
Principalele obiective ale acestei uniuni constau în adoptarea unei politici externe
comune şi a unei politici comune de apărare, în cooperare cu alte naţiuni libere, şi de
dezvoltare a cooperării în domeniile ştiinţei, culturii şi protecţiei drepturilor omului.
A fost inserată o clauză care prevedea ca la trei ani de la intrarea în vigoare a
tratatului, acesta să fie revizuit pentru întărirea uniunii în sensul stabilirii unei politici
externe comune şi a „centralizării” Comunităţilor Europene.

62
 Proiectul este respins de partenerii Franţei, principalele critici aduse acestuia
vizând: clauza de revizuire (care prin obiectivele sale destul de ambigui era văzută ca
 o ameninţare la adresa integrităţii structurilor comunitare), modul cum era
proiecte de
uniune politică reglementată politica europeană de apărare, care putea determina o slăbire a
sistemului militar al Alianţei atlantice (cei cinci neconcepând securitatea Europei
 Occidentale în afara unei cooperări trans-atlantice), şi absenţa elementelor de
supranaţionalitate. Pe de altă parte, acceptarea proiectului era condiţionată, de către
Planurile Olanda şi Belgia de acceptarea intrării Marii Britanii în Comunitatea Economică
Fouchet
Europeană.
Urmează o a doua rundă de negocieri în cadrul căreia se conturează, la 4 decembrie
1961, un al doilea Plan Fouchet, prezentat ca sinteză a sugestiilor formulate de
diferitele delegaţii naţionale, în care sunt făcute de către Franţa o serie de concesii:
este recunoscută legătura dintre politica comună de apărare şi colaborarea existentă în
cadrul NATO, sunt introduse o serie de elemente „comunitare” precum: crearea unui
Secretariat independent de statele membre, responsabil în faţa unei Adunări
parlamentare alese prin sufragiu universal direct şi este clarificată clauza de revizuire.
Mai mult, se stabileşte ca principiu fundamental regula potrivit căreia statele care vor
solicita să adere la Comunităţile europene se vor angaja automat să adere la Uniune.
Din păcate, cea de-a treia versiune a Planului Fouchet, prezentată la 18 ianuarie
1962, nu conţinea nici una dintre concesiile cerute şi asupra cărora se realizase
compromisul în cursul negocierilor. Cei cinci parteneri ai Franţei refuză să considere
noul plan francez ca bază pentru discuţiile următoare, şi prezintă (la 20 ianuarie 1962),
un contraproiect, în care uniunea europeană apărea ca o „Uniune a statelor şi a
popoarelor”.
Imposibilitatea concilierii celor două puncte de vedere va face ca, în primăvara
anului 1962, să se înregistreze un nou eşec al uniunii politice. Eşecul acestei tentative
 de unitate politică întrerupe tendinţa ascendentă a unităţii europene, relansată cu
Tratatul de la ocazia Conferinţei de la Messina, şi va face ca timp de şapte ani şefii celor şase
Elysee-coeziune
franco-germană guverne să înceteze să se întâlnească. Situaţia nu se va debloca decât după reuniunea
de la Haga, din 1969. În viitor, statele membre vor opta pentru o structură unică, mai
întâi Actul Unic European, apoi Tratatul de la Maastricht, regrupând atât Comunităţile
Europene cât şi mecanismele de cooperare interguvernamentală în domeniul
securităţii şi al apărării.
Dezamăgit de eşecul iniţiativei sale de a crea o uniune politică în şase, generalul de
Gaulle îşi îndreaptă atenţia spre întărirea colaborării cu Bonnul, fiind nevoit să se

 mulţumească cu o cooperare în doi, cu Germania. Planul Fouchet se reduce astfel la

cooperare
bilaterală 63
franco-germană
 un tratat franco-german, pregătit cu ocazia unor vizite reciproce în cursul anului
1962, şi semnat la 22 ianuarie 1963, la Palatul Elysée.
Substitut al proiectului Europei politice, Tratatul de la Elysée instituie o
cooperare bilaterală pe modelul Planului Fouchet însă nu este exclusă ipoteza ca
acestei colaborări să i se alăture, ulterior, şi alte state membre ale Comunităţilor. Chiar
dacă nu privesc cu ochi buni această asociere, pe care o consideră „un mare şoc pentru
europeni” sau „dăunătoare pentru Piaţa Comună”, celelalte state membre nu vor putea
împiedica întărirea solidarităţii Paris-Bonn, care în viitor va şi imprima orientările sale
Comunităţilor. Această coeziune franco-germană consolidată va sta la originea unor
importante măsuri europene, precum înfiinţarea sistemului monetar european.
Temerile lor vor fi, într-o anumită măsură, înlăturate prin condiţionarea de către
parlamentul german a ratificării tratatului de introducerea unui preambul în care să se
reafirme fidelitatea faţă de Alianţa atlantică şi faţă de construcţia comunitară.
5. Fuziunea executivelor comunitare
Din raţiuni ce ţin de momentul înfiinţării lor, cele trei Comunităţi au fost create
separat, dar obiectivul final consta în fuzionarea celor trei tratate. Primul demers de
unificare a instituţiilor comunitare a avut loc odată cu semnarea Tratatelor de la Roma
instituind CEE şi CEEA, când a fost adoptată Convenţia relativă la anumite instituţii
comune Comunităţilor europene (anexă la acestea), care instituia o Adunare
Parlamentară unică şi o Curte de Justiţie unică pentru cele trei comunităţi precum şi
un Comitete economic şi social unic pentru CEE şi CEEA.
După intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, cele trei Comunităţi au funcţionat
separat, deşi aveau o structură instituţională identică. Obiectivul avut în vedere de
părinţii fondatori, acela al realizării unei veritabile uniuni europene, constituite în jurul
unei comunităţi formate prin fuziunea celor trei existente, era destul de puţin realizabil
la acel moment având în vedere opoziţia existentă între curentul comunitar şi cel

 interguvernamental. Încă din 1959, Jean Monnet sugerează fuziunea executivelor şi

Comisie unică înfiinţarea unui Consiliu de miniştri unic şi a unei Comisii unice, argumentele sale
vizând, pe de o parte, o mai bună coordonare a acţiunii într-o serie de domenii, iar, pe
 de altă parte, o întărire a autorităţii Comisiei unice, care se putea transforma într-un
„pre-guvern” european. Propunerea lui Jean Monnet nu s-a concretizat la acel
Consiliu unic moment, însă, în condiţiile în care se pune din ce în ce mai pregnant problema
realizării unor reforme ale Comunităţilor, şi mai ales după eşecul Planului Fouchet,
problema fuziunii executivelor a fost repusă pe tapet şi Consiliul de miniştri a adoptat,
la 23 septembrie 1963, principiul fuziunii executivelor ca etapă a fuziunii celor trei
 tratate.
COREPER

64
 După negocieri îndelungate, în cursul cărora vor trebui să fie depăşite numeroase
dificultăţi legate de puterile viitoarei Comisii unice, de numărul comisarilor, de sediul
instituţiilor, este semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, Tratatul de fuziune a
executivelor, care instituie, în locul celor trei Consilii, un Consiliu de miniştri unic
al Comunităţilor Europene şi o Comisie unică (formată prin fuziunea Înaltei
Autorităţi a CECO cu comisiile CEE şi a Euratom). Fuzionează de asemenea şi
administraţiile celor trei Comunităţi într-una singură, dotată cu un buget
administrativ unic, alimentat însă din resurse distincte, în virtutea celor trei tratate. La
iniţiativa Franţei, Tratatul instituţionalizează Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi (COREPER), compus din reprezentanţi la nivel diplomatic ai statelor
membre, având rolul de a pregăti lucrările Consiliului. De asemenea, Tratatului îi este
anexat un Protocol unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, care înlocuieşte
protocoalele particulare ale fiecărei Comunităţi.
Această fuziune era numai una instituţională, cele trei Comunităţi continuând să
existe ca entităţi distincte din punct de vedere juridic. Tratatele constitutive rămân
neschimbate în ceea ce priveşte funcţionarea şi atribuţiile lor. Astfel, în funcţie de
problemele pe care le abordează, Consiliul unic funcţionează potrivit regulilor
prevăzute într-unul sau în altul dintre tratate, hotărând cu unanimitate, cu majoritate
calificată sau cu majoritate simplă. El se poate întruni în diverse componenţe - de
regulă sub forma „Consiliului general”, reunind miniştrii de externe, însă atunci când
pe ordinea de zi sunt chestiuni sectoriale, se poate întruni sub forma unui „Consiliu
specializat”, reunind miniştrii de resort (ai finanţelor, agriculturii, etc.).
Comisia Comunităţilor Europene, ale cărei atribuţii se circumscriu de asemenea
celor trei tratate, este formată din paisprezece membrii numiţi de comun acord de
către guvernele statelor membre pentru un mandat de patru ani. Numărul acestora
urma să scadă, după trei ani de funcţionare, la nouă, pentru a găsi acelaşi echilibru
între resortisanţii statelor membre ca şi în vechea Comisie a CEE.
Semnarea, şi apoi ratificarea Tratatului de la Bruxelles, nu pune însă capăt
disputelor, intrarea sa în vigoare fiind amânată cu 18 luni faţă de data prevăzută,
datorită unor ultime dificultăţi legate de modul de numire a preşedintelui Comisiei
unicexxvi şi de sediul instituţiilor. Urmează o nouă rundă de negocieri în cursul căreia
statele membre reuşesc să ajungă la un compromis asupra acestor chestiuni astfel că,
la 1 iulie 1967, Tratatul intră în vigoare.

6. Criza Pieţei Comune şi eşecul comunităţilor specializate (CECO şi al

Euratom)
xxvi

65
 Concepţia franceză asupra construcţiei europene, de respingere a
supranaţionalismului, va avea consecinţe destul de grave asupra dezvoltării
construcţiei europene. Ea va antrena Comunităţile într-o criză profundă a cărei miză
era menţinerea controlului statelor asupra procesului decizional.

6.1. Criza „scaunului gol” şi Compromisul de la Luxemburg

Imediat după semnarea Tratatului de fuziune a executivelor şi în contextul
dezbaterilor asupra naturii şi rolului instituţiilor comunitare, va izbucni în vara anului
1965 cea mai gravă criză a Pieţei Comune, care se va prelungi până la începutul
anului 1966.
La originea acestei crize s-a aflat o ambiţioasă propunere prezentată de Comisie în
martie 1965 cu privire la finanţarea Politicii Agricole Comune. Astfel, în condiţiile în
care până la 1 iulie 1965 trebuia să se adopte reglementarea financiară, Consiliul de
miniştri al CEE cere Comisiei să-i prezinte o propunere cu privire la modul de
finanţare a Politicii Agricole Comune pentru perioada 1966-1970. Propunerea
Comisiei, care poartă amprenta preşedintelui său, germanul Walter Hallstein, adept al
reformării instituţionale a Comunităţilor, este înaintată la 31 martie 1965 Adunării
Parlamentare europene, fără ca în prealabil să fie informate guvernele. Ea conţinea un
plan de finanţare a politicii agricole care implica o reformă a instituţiilor în ceea ce
privea bugetul şi puterile Parlamentului.
Dezbătută de către Parlamentul European şi aprobată, cu câteva rezerve, iniţiativa
lui Hallstein prevedea, pe de o parte, finanţarea Politicii Agricole Comune din resurse
proprii, vărsate direct la bugetul Comunităţii, resurse constituite prin prelevări asupra
importurilor provenite din statele terţe şi, pe de altă parte, pentru administrarea acestor

iniţiativa importante resurse, care transformau bugetul CEE într-un veritabil buget federal,
Hallstein creşterea competenţelor Adunării parlamentare şi ale Comisiei.. Adunarea
parlamentară putea să prezinte amendamente la proiectul de buget prezentat de către
Consiliul de Miniştri, iar Comisia devenea un arbitru între Consiliu şi Parlament în
problemele legate de buget.
Dacă, în general, propunerea nu este privită cu ostilitate, Franţa, care dorea
reglementarea problemei agricole fără să se ajungă la o creştere a puterilor celor două
instituţii, refuză reglementarea propusă de Comisie.
În iunie 1965 se iniţiază în cadrul Consiliului de Miniştri negocieri pentru găsirea
unei soluţii de finanţare a Comunităţilor acceptate de către toate statele membre.
Aceste negocieri se încheie la 30 iunie, când preşedintele în exerciţiu al Consiliului,
Maurice Couve de Murville, constată că nu se poate obţine acordul. Poziţia Parisului

politica 66
“scaunului
gol”
 va fi de a-şi retrage reprezentantul permanent la Bruxelles şi de a interzice
funcţionarilor francezi să participe la diferitele comitete şi grupuri de lucru. Miniştrii
francezi încetează să mai participe la lucrările Consiliului. Refuzul guvernului francez
de a participa la activităţile şi la funcţionarea Comunităţilor, cunoscut ca politica
„scaunului gol”, va paraliza, pentru mai mult de şase luni, activitatea Comunităţilor.
Această poziţie foarte tranşantă a Franţei avea însă şi alte raţiuni. Începând cu 1
ianuarie 1966, se trecea la cea de-a treia fază a perioadei tranzitorii a Pieţei Comune,
când se înlocuia, în multe domenii, votul cu unanimitate cu cel cu majoritate
(unanimitatea urmând să se aplice doar în cazul unor domenii limitate precum
primirea de noi membrii, armonizarea legislaţiilor sau în lipsa unor prevederi exprese
ale tratatelor de autorizare a unor acţiuni). Votul majoritar, văzut ca o modalitate de
încălcare a suveranităţii naţionale, era în total dezacord cu concepţia vădit ostilă
supranaţionalismului a generalului de Gaulle, care se temea că Franţa ar putea fi pusă
în minoritate de către partenerii săi începând cu 1 ianuarie 1966. Criza din iunie 1965
este astfel folosită pentru a-şi imune punctul de vedere şi pentru a realiza unilateral un
fel de „intrare în hibernare” a Pieţei comunexxvii.
Acesta este motivul pentru care, deşi în iulie 1966 Comisia renunţă la proiectul său
iniţial şi prezintă în faţa Consiliului propuneri foarte apropiate de ceea ce solicită
Franţa, disociind reglementările financiare de reforma instituţională, Franţa continuă
să practice politica scaunului gol. Generalul de Gaulle voia astfel să profite de criză şi
să-şi impună concepţiile cu privire la funcţionarea Comunităţilor, încercând să obţină
chiar o revizuire a tratatelor, în special prin reducerea rolului Comisiei (revizuire pe
care partenerii săi nu aveau să o accepte). Acesta declară, într-o conferinţă de presă
organizată la 9 septembrie, că în ceea ce priveşte Consiliul de Miniştri, acesta este un
organ interguvernamental ale cărui decizii nu pot fi luate decât cu unanimitate, iar
Comisia nu este decât un organ tehnic subordonat acestuia. De Gaulle susţinea că,
„nimic important nu trebuie să fie decis fără consimţământul tuturor”.
După un apel lansat Franţei, la 26 octombrie 1965, de către cele cinci state membre
pentru ca aceasta să-şi reia locul în cadrul instituţiilor comunitare, afirmându-se că
soluţia pentru rezolvarea problemelor trebuia găsită în cadrul tratatelor şi a instituţiilor
lor, la 17 ianuarie 1966 se convoacă la Luxemburg reuniunea miniştrilor afacerilor
externe ai celor şase state membre ale Comunităţilor. După ce, într-o primă fază,
cererile Franţei de eliminare a votului majoritar şi de reducere considerabilă a rolului
 Comisiei sunt considerate inacceptabile de către celelalte cinci state, aceasta acceptă
în cele din urmă să-şi atenueze pretenţiile şi, cu ocazia unei a doua runde de
Compromisul de negocieri, desfăşurate în zilele de 29 şi 30 ianuarie 1966, se adoptă o declaraţie
la Luxemburg
xxvii

67
 comună cunoscută drept „Compromisul de la Luxemburg”, în realitate un
„aranjament” sau, aşa cum a fost calificat de unii autori, un „acord asupra
dezacordului”. Prin adoptarea acestuia se dă o lovitură puternică dinamismului
comunitar, fiind afectat de o manieră sensibilă echilibrul instituţional conceput de
către fondatori ca instrument pentru a face să evolueze progresiv edificiul construit de
ei către o federaţie europeană.
Astfel, în ceea ce priveşte influenţa Comisiei, aceasta îşi păstrează independenţa şi
rolul de iniţiativă legislativă, Compromisul insistând pe întărirea colaborării între
Consiliu şi Comisie. I se cere însă Comisiei să nu mai pună guvernele în faţa faptului
împlinit, să păstreze legătura cu reprezentanţii permanenţi, care trebuie să fie
informaţi cu privire la propunerile pe care urmează să se facă, şi să le publice înainte
de a le supune Consiliului. Prin aceasta, puterile Comisiei nu sunt modificate însă este
slăbită considerabil autonomia sa.
Cu privire la problema votului majoritar, Compromisul stabileşte aplicarea votului
cu majoritate, dar admite că atunci când interese foarte importante ale unuia sau mai
multor parteneri sunt în joc, membrii Consiliului se străduiesc, într-un termen
rezonabil, să găsească soluţii care pot să fie adoptate de către toţi membrii
Consiliului, cu respectarea intereselor lor şi a celor ale Comunităţii. Dar textul
adaugă: „delegaţia franceză consideră că, atunci când este vorba de interese foarte
importante, discuţia va trebui să continue până la obţinerea unui acord unanim”.
Compromisul reţine, de asemenea, subzistenţa unei divergenţe cu privire la soluţia ce
va fi dată în caz de eşuare a concilierii, cei cinci fiind pregătiţi să facă eforturi pentru
găsirea unui compromis acceptabil în timp ce pentru Franţa nici o decizie nu putea fi
luată fără acordul tuturor.
Chiar dacă nu se recunoaşte formal existenţa unui drept de veto, necesitatea
obţinerii „acordului unanim” a instaurat, de fapt, un astfel de drept pentru toate statele.
Principiul votului majoritar era astfel păstrat, dar aplicarea lui devenea aleatorie.
Devine clar că aranjamentul de la Luxemburg, chiar dacă nu modifică formal
 Tratatele, va crea dificultăţi extraordinare în aplicarea regulii majorităţii, orice stat
recunoaşterea
informală a unui putând invoca afectarea intereselor sale „cele mai importante” pentru a evita să se
drept de veto voteze cu majoritate. Cum nu a fost instituită nici o procedură pentru determinarea
chestiunilor care intră în această categorie, s-a ajuns ca în practică să se voteze cu
unanimitate chiar şi asupra unor probleme de mai mică însemnătate, iar Comisia să
înainteze doar acele propuneri asupra cărora se putea obţine consensul în Consiliul de
miniştri.

68
 Compromisul de la Luxemburg a scos Comunitatea din impas, permiţând reluarea
lucrărilor acesteia, accelerarea implementării Pieţei Comune şi intrarea în vigoare a
Tratatului de fuziune a executivelor (după 18 luni de întârziere faţă de data prevăzută
şi după realizarea unui acord între cei şase care statua principiul rotaţiei la preşedinţia
Comisiei unice).
 Dar, pierderea regulii majorităţii, principalul fundament al supranaţionalismului
întărire a elementelor
comunitar, şi ruperea echilibrului instituţional vor determina, pentru o lungă perioadă,
interguvernamentale
întărirea elementelor interguvernamentale în detrimentul adâncirii procesului de
integrare.

6.2. Eşecul CECO şi al Euratom

Dificultăţile pe care le traversa Europa comunitară îşi vor pune amprenta asupra
funcţionării celor două Comunităţi specializate.
După succesul înregistrat în primii ani de la înfiinţarea sa, Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului traversează o lungă perioadă de stagnare
datorată crizei de supraproducţie ce se înregistrează în cele două sectoare. Încercarea
de a elabora, prin colaborarea celor trei Comunităţi, o politică comună a energiei, se
dovedeşte foarte dificilă. Cărbunele pierde bătălia cu petrolul, iar industria siderurgică
cu greu ţine piept concurenţei.
Odată cu fuziunea executivelor din 1965 şi cu înlocuirea Înaltei Autorităţi cu
Comisia unică a Comunităţilor, cu caracter mai puţin supranaţional decât prima,
CECO va intra într-un con de umbră din care nu va mai ieşi.
În ceea ce priveşte Euratom, aceasta s-a confruntat încă de la început cu o serie de
dificultăţi. Pe de o parte, ideea înfiinţării unei comunităţi europene în domeniul
energiei atomice, proiect îndrăzneţ susţinut în primul rând de Franţa, nu era pe placul
americanilor, care îşi vedeau astfel ameninţată poziţia de lider în domeniu. Astfel,
SUA preferau mai degrabă să furnizeze la un preţ mai redus europenilor produse
nucleare, decât ca acestea să fie produse în cadrul Euratom. Mai mult, la 8 noiembrie
1958, încheie cu Comisia Euratom un acord prin care se angaja să furnizeze
tehnologie nucleară şi ajutor financiar pentru implementarea acesteia, ceea ce va
declanşa o ruptură între Franţa, interesată să-şi asigure independenţa în materie
nucleară, şi partenerii săi, favorabili colaborării cu SUA.

69
 Pe de altă parte, deşi înfiinţarea Euratom a avut loc la iniţiativa Franţei, odată cu
revenirea la putere a generalului de Gaulle, adept al cooperării interguvernamentale,
Franţa devine ostilă acestei Comunităţi, considerată a ingera în problemele securităţii
naţionale, care trebuia să constituie un domeniu exclusiv naţional.
În aceste condiţii, mai întâi Franţa, şi apoi şi partenerii săi, se vor concentra pe
dezvoltarea industriilor naţionale în domeniu şi mai puţin pe cooperarea în cadrul
Euratom, unii dintre aceştia (în special Germania) preferând dezvoltarea colaborării cu
SUA. Impunând principiul „justei restituiri”, statele membre au fost preocupate în
principal de recuperarea, sub forma ajutoarelor sau a comenzilor, a contribuţiei la
bugetul comun.
Franţa a putut să-şi impună concepţia asupra Euratom şi prin faptul că, în virtutea
 repartiţiei adoptate în 1958, preşedinte al Comisiei Euratom era un francez. Singurul
dificultăţi în
realizarea moment în care s-a întrezărit o posibilitate de redresare a Euratom l-a reprezentat
obiectivelor Euratom numirea în această funcţie, în 1960, a lui Etienne Hirsch, apropiat al lui Jean
Monnet, care a încercat să imprime un ritm mai susţinut cooperării statelor membre în
domeniu. Viziunea supranaţionalistă a acestuia a fost repudiată de Paris, care nu i-a
mai reînnoit mandatul.
Comunitatea nu şi-a putut atinge obiectivele de coordonare a programelor nucleare
naţionale, programul pluri-anual de cercetări nu a putut fi pus la punct, iar importanţa
energiei nucleare a scăzut odată cu scăderea preţului petrolului.

7. Soluţia pentru impasul politic - integrarea prin drept. „Revoluţia juridică”

din anii ’60
În ciuda dificultăţilor politice ale anilor ’60, a întăririi interguvernamentalismului şi
ruperii echilibrului instituţional, integrarea europeană a fost „salvată” în această
perioadă de juridic, de „dreptul comunitar”, prin „gardianul” său – Curtea de Justiţie,
al cărei rol a fost iniţial subestimat.
Într-un moment când bătălia se dădea pe teren politic, aceasta a venit şi a tranşat
 problema raportului naţional-supranaţional cu instrumentele pe care părinţii fondatori
consacrarea i le-au pus la dispoziţie atunci când au creat un sistem juridic supranaţional, integrat şi
principiilor
efectului direct şi eficient, cu un puternic caracter federal. Printr-o interpretare „teleologică” a tratatelor
priorităţii comunitare, Curtea de Justiţie a impus respectarea unor principii care nu figurau
dreptului
comunitar expres în Tratatele institutive. Procedând la o interpretare sistematică a tratatelor în
sensul cel mai favorabil integrării europene, a conferit acestor texte „un maxim de
eficacitate pentru atingerea obiectivelor fixate”.

70
 Astfel, într-o hotărâre pronunţată la 5 februarie 1963 în cauza Van Gend & Loos,
 Curtea a consacrat principiul efectului direct (aplicabilităţii directe) a dreptului
cauza Van comunitar, constând în aptitudinea acestuia de a conferi drepturi şi a impune direct
Gend & Loos
obligaţii nu doar instituţiilor comunitare şi statelor membre, ci şi resortisanţilor
acestora din urmă. În virtutea acestui principiu, persoanele particulare se pot prevala
de dispoziţiile tratatelor comunitare pentru a intenta o acţiune în justiţie.
Un alt principiu fundamental, acela al primatului (priorităţii) dreptului comunitar
în faţa dreptului intern al statelor membre, a fost afirmat de către Curtea de Justiţie
 în hotărârea pronunţată la 15 iulie 1964, în speţa Costa vs. Enel. În acest caz, demersul
cauza Costa Curţii este cu atât mai îndrăzneţ cu cât nu exista nici o dispoziţie în Tratate care să
vs. Enel
reglementeze raportul dintre cele două ordini juridice. În consacrarea acestui
principiu, fără care ar fi imposibilă aplicarea uniformă a dreptului comunitar şi chiar
îndeplinirea misiunii Comunităţiixxviii, Curtea a plecat de la constatarea că statele
membre au transferat definitiv drepturi suverane unei comunităţi pe care ele au creat-
o, prin propria lor voinţă şi nu pot să inverseze acest proces luându-şi înapoi drepturile
cedate, „dreptul comunitar având astfel prioritate asupra oricărei dispoziţii contrare
din ordinea juridică a statelor membre”.
În motivarea primei hotărâri, Curtea de Justiţie a calificat Comunitatea ca „o nouă
ordine juridică internaţională” ai cărei subiecţi sunt nu numai statele membre, ci şi
resortisanţii lor, pentru ca în cea de-a doua să o califice ca fiind „o ordine juridică
comunitară” izvorând dintr-un transfer de competenţe de la state către Comunităţi.
Definind de o manieră extrem de precisă originalitatea ordinii juridice comunitare,
garantând existenţa acesteia şi autonomia ei în raport cu dreptul internaţional (ale
cărui norme nu au capacitatea de a conferi drepturi şi impune obligaţii direct
particularilor), Curtea de Justiţie realizează o adevărată „revoluţie juridică”, o
constituţionalizare a structurii legale comunitare.
Prin acceptarea acestor principii de către statele membre şi aplicarea lor de către
tribunalele naţionale, dreptul comunitar a devenit unul dintre cele mai importante
„motoare” ale integrării.

- TEMA III -
PROIECTUL COMUNITAR ÎN DECENIILE ’70 - ’80: UNIFICAREA
EUROPEI DE VEST ŞI APROFUNDAREA INTEGRĂRII EUROPENE

1. Repunerea în funcţiune a dinamismului comunitar

xxviii

71
 1.1. Circumstanţele care au permis repunerea în funcţiune a dinamismului
comunitar
1.1.1 Demisia generalului de Gaulle şi deblocarea relaţiilor comunitare
Adoptarea Compromisului de la Luxemburg a permis reluarea activităţii în
interiorul Comunităţii, dar tensiunile între Franţa şi celelalte state membre s-au
menţinut, în special datorită poziţiei diferite a acesteia faţă de aderarea Marii Britanii.
Exercitarea de către Franţa, pentru a doua oară, a „vetoului” cu privire la aderarea
Marii Britanii, va duce la încordarea nu numai a relaţiilor Paris-Londra, dar şi a celor
cu celelalte cinci state membre, favorabile apropierii de Marea Britanii. În ciuda a
numeroase contacte diplomatice, nu se înregistrează nici un progres în acest sens,
Parisul repudiind din start şi ideea realizării unor acţiuni comune în anumite domenii
care nu ţineau de competenţa Comunităţilor (politica externă, tehnologia, etc.).
 Tensiunile interne ce au loc în Franţa la începutul anului 1968, culminând cu
tentativă de
revolta din mai 1968 şi criza politică şi socială ce i-a urmat, vor afecta profund
detensionare a
relaţiilor franco- preşedinţia generalului de Gaulle şi vor determina o revizuire a politicii sale europene.
britanice
Astfel, acesta ia el însuşi iniţiativa şi, în încercarea de a detensiona relaţiile franco-
britanice, organizează o întâlnire neoficială cu ambasadorul britanic la Paris,
Christopher Soames, în cursul căreia se pronunţă pentru o Europă lărgită în care
problemele trebuiau să fie reglementate de către marile state (Franţa, Marea Britanie,
Germania şi Italia), sugerând angajarea unor conversaţii bilaterale confidenţiale în
acest sens.
Metoda aleasă de de Gaulle nu va face însă decât să agraveze situaţia, pentru că
atunci când acest demers este făcut public, el provoacă o mare indignare în rândurile
partenerilor Franţei, din ce în ce mai nemulţumit de politica generalului, văzut ca
principal obstacol în calea integrării
La nemulţumirile provocate în plan european de politica generalului de Gaulle, se
adaugă votul negativ dat de către francezi la referendumul organizat cu privire la
regionalizare şi la reforma Senatului, astfel că, în aprilie 1969, de Gaulle
demisionează.
Odată cu alegerea noului preşedinte francez, Georges Pompidou, este deschisă
calea reconcilierii Franţei cu Europa Vestică. Deşi opiniile sale cu privire la
construirea unei Europe supranaţionale nu erau prea diferite faţă de cele ale
predecesorului său, caracterul său mai realist şi pragmatic îl va determina să adopte o
politică mai puţin intransigentă decât cea a generalului de Gaulle şi să încerce să
obţină normalizarea relaţiilor Franţei cu asociaţii săi comunitari. În acest sens, încă
din timpul campaniei electorale Pompidou îşi declară intenţia de a nu se mai opune

72
 aderării Marii Britanii, preferând mai degrabă să facă concesii în ceea ce priveşte
lărgirea Comunităţii decât asupra chestiunilor instituţionale. Dealtfel, el spera că prin
aderarea Marii Britanii va putea fi evitată întărirea elementelor supranaţionale.
La relansarea construcţiei europene va contribui, în acelaşi timp, şi alegerea noului
cancelar german, Willy Brandt, la 21 octombrie 1969, european convins şi susţinător
al reformelor instituţiilor comunitare. Prioritatea politicii sale externe o constituia
reapropierea şi cooperarea cu Estul în speranţa unei viitoare reunificări a Germaniei,
demers pentru care avea nevoie de susţinerea Franţei.
Schimbările politice la nivel înalt din cele două state vor determina o întărire a
curentului pro-european, a voinţei de colaborare asupra chestiunilor europene şi vor
crea condiţiile unei relansări a construcţiei europene.

1.1.2. Reuniunea la nivel înalt de la Haga (decembrie 1969)

Dacă din punct de vedere economic nivelul schimburilor comerciale a făcut ca
Europa să devină, în 1968, una din primele puteri comerciale ale lumii, începând cu
1969 primele dificultăţi economice şi monetare se fac simţite în lumea occidentală. În
faţa acestei situaţii, şi în condiţiile crizei interne pe care o traversa, construcţia
europeană trebuia să iasă din imobilism. Cum o nouă relansare apărea ca
 indispensabilă, G. Pompidou lansează în iulie 1969, în prima sa conferinţă de presă ca
dinamism
comunitar preşedinte, ideea convocării unei reuniuni a şefilor de stat şi de guvern, propunând şi
un program de acţiune sub forma „tripticului „consolidare, aprofundare, lărgire”.
Sub aceste auspicii se convoacă, la iniţiativa Franţei, Conferinţa la nivel înalt ce
va avea loc la Haga în zilele de 1 şi 2 decembrie 1969.
 După un început ezitant al lucrărilor reuniunii, Georges Pompidou fiind criticat
consolidare
pentru discursul său vag şi lipsit de angajamente, discuţiile se revitalizează ca urmare
a intervenţiei cancelarului Brandt şi a primului ministru olandez Piet de Jong, care
accentuează necesitatea lărgirii ca obiectiv prioritar al Comunităţii. Conferinţa se

 încheie cu un lung comunicat final care consfinţeşte acordul statelor membre asupra
aprofundare celor trei chestiuni în discuţie.
În ceea ce priveşte „consolidarea ”, desăvârşirea Pieţei Comune, se convine
trecerea la ultima fază a perioadei tranzitorii, se hotărăşte finanţarea definitivă din
resurse proprii a PAC şi se acordă Parlamentului European puterea de control şi
decizie asupra unui procent limitat din bugetul comunitar.
Legat de „aprofundarea” integrării europene, comunicatul final de la Haga se
 limitează la a consemna acordul intervenit cu privire la elaborarea unui plan pe etape
extindere
în vederea creării unei uniuni economice şi monetare, un comitet fiind însărcinat cu

73
 elaborarea de propuneri in acest sens. La iniţiativa Germaniei se reiterează ideea
cooperării politice şi se însărcinează un comitet de experţi din ministerele afacerilor
externe cu elaborarea unui proiect în acest sens.
Acordul este realizat şi cu privire la „extinderea” spaţului comunitar, negocierile
cu statele candidate putând să înceapă la 1 iulie 1970, după ce, în prealabil, cele şase
state membre se vor fi pus de acord asupra condiţiilor de negociere.
Reuniunea de la Haga a fost un succes. După mai bine de şapte ani, statele membre
reuşesc să se pună de acord asupra principalelor probleme legate de funcţionarea
Comunităţii şi este posibilă realizarea primei extinderi.

1. 2. Rezultatele imediate ale summit-ului de la Haga

 1.2.1. Extinderea Comunităţii Europene. Aderarea Marii Britanii, Irlandei şi

Danemarcei
Aderarea Marii Urmare a angajamentelor luate la Haga, în prima parte a anului 1970 se
Britanii, Irlandei şi
Danemarcei iniţiază dezbaterile între statele membre ale Comunităţilor asupra „condiţiilor de
aderare” ale celor patru state care şi-au depus oficial candidatura în mai 1967: Marea
Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia. Făcute publice la 30 iunie 1970, după
cinci luni de discuţii, acestea prevăd: acceptarea tratatelor şi a finalităţilor lor
politice, a deciziilor de orice natură intervenite de la intrarea în vigoare a tratatelor
şi a opţiunilor de dezvoltare. Nu se pune problema modificării regulilor existente, ci
doar a modalităţilor de adoptare progresivă de către statele candidate a ansamblului
aquis-ului comunitar, prevăzându-se în acest sens o perioadă tranzitorie destul de
scurtă (5 ani), aceeaşi pentru toate statele, în timp ce progresele în domeniul politicii
agricole trebuiau să fie realizate în paralel.
Negocierile de aderare se deschid la 21 iulie cu Marea Britanie şi la 21
septembrie cu Irlanda, Danemarca şi Norvegia. Ele se vor dovedi a fi deosebit de
dificile în special cu Anglia, cea mai disputată chestiune fiind cea legată de
contribuţia acesteia la bugetul comunitar, la care se adaugă cererea de exceptare de
la taxele vamale a unor produse, precum zahărul importat din Comonwealth sau untul
din Noua Zeelandă. Atunci când, la 18 martie 1971 se ridică o nouă problemă – cea a
 viitorului balanţelor lirei sterline şi a situaţiei privilegiate a bursei din Londra,
pretenţiile Marii
Britanii negocierile par a intra într-un impas definitiv. Întrevederea ce va avea loc la Paris în
zilele de 21-22 mai 1971 între Georges Pompidou şi primul ministru britanic Edward
Heath, va permite însă deblocarea negocierilor şi, mai mult decât atât, va marca
momentul unei reapropieri între cele două state şi instaurarea unui climat de încredere

74
 care nu poate fi decât de bun augur pentru extinderexxix. În lunile următoare vor putea
fi rezolvate, la masa negocierilor, toate chestiunile în discuţie. Atât în problema
zahărului din Commonwealth, cât şi în cea a importurilor de unt şi brânzeturi din
Noua Zeelandă, s-a realizat un compromis, prin acordarea unei cote de import pentru
aceste produse.
Britanicii renunţă la rolul de monedă de rezervă a lirei, dar obţin o participare
progresivă la bugetul comunitar, în cursul unei perioade tranzitorii de şapte ani, în
primul an contribuind cu 45% din ceea ce ar fi însemnat aplicarea integrală a
regulamentul financiar.
Semnarea acordului cu Marea Britanie, la 23 iunie 1971, va favoriza obţinerea unui
acord şi în relaţiile cu celelalte trei state care, chiar dacă pun o serie de probleme
particulare, vor reţine o parte din soluţiile identificate în cazul Marii Britanii, cu care

referendum negativ sunt legate din punct de vedere economic.
în Norvegia
Astfel, dacă Danemarca şi Irlanda, ţări predominant agrare, sunt interesate de PAC,
nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Norvegia. Agricultura de subzistenţă a
acesteia, ce nu ocupă decât 3% din suprafaţa cultivabilă a Comunităţii extinse, nu
poate face faţă imperativelor Pieţei Comune, preţul producţiei agricole fiind dublu faţă
de cel din Comunitate. În acelaşi timp, interesele Norvegiei, ca ţară a cărei principală
resursă o constituia peştele, vin în conflict cu politica comună de pescuit promovată la
nivel comunitar în 1970 şi care stabilea principiul egalităţii de acces în apele
teritoriale ale tuturor statelor membre ale Comunităţii. Aceasta a fost, dealtfel, şi cea
mai spinoasă problemă în negocierile cu Norvegia, însă ea a putut fi rezolvată prin
acordarea unor derogări de la politica comună de pescuit, prin care se permite acestei
ţări dreptul exclusiv de pescuit în perimetrul unei zone care va fi fixată ulterior.
Acordul odată realizat, tratatele de aderare ale celor patru state vor fi semnate la
 Bruxelles, la 22 ianuarie 1972, urmând ca ele să se aplice începând cu 1 ianuarie
principiul 1973, după ratificarea de către cele zece state semnatare.
realizării
comunitare Irlanda şi Danemarca ratifică tratatele prin referendum la 10 mai, respectiv 2
octombrie 1972, iar Marea Britanie îl aprobă în Camera Comunelor la 13 iulie 1972,
cu o majoritate favorabilă destul de slabă. Surpriza este însă furnizată de Norvegia, a
cărei populaţie votează la referendumul organizat pentru ratificarea tratatului în
proporţie de 54%, împotriva aderării.
 În aceste condiţii, devin membre ale Comunităţilor Europene, începând cu 1
ianuarie 1973, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. La aceeaşi dată, ele îşi iau
cooperare
monetară locul în sânul instituţiilor comunitare, fără ca prin aceasta să fie afectat echilibrul
instituţional. Se stabileşte o nouă ponderare a voturilor în Consiliul de Miniştrii, în
xxix

75
 care cele patru state mari- Franţa, Germania Italia şi Marea Britanie dispun de 10
voturi, Belgia şi Olanda de 5, Danemarca şi Irlanda de 3, iar Luxemburg de 2,
majoritatea calificată fiind fixată la 41 de voturi din totalul de 58. În Parlamentul
European noile state primesc în total 56 de locuri – 36 Marea Britanie şi câte 10
Danemarca şi Irlanda, acesta ajungând să numere 198 de membrii.
Dincolo de faptul că prin aderarea celor trei ţări spaţiul comunitar ajunge să
cuprindă nouă state membre, cu o populaţie de 256 milioane locuitori, Comunitatea
devenind unul dintre principalii actori în comerţul internaţional, procesul de aderare a
acestora a permis experimentarea procedurii de aderare şi stabilirea unor condiţii
care vor fi aplicate şi cu ocazia extinderilor viitoare. Acum se consacră principiul
potrivit căruia aderarea se realizează fără repunerea în cauză a realizării comunitare
(acquis-ului comunitar), implicând acceptarea dispoziţiilor tratatelor şi a actelor
adoptate de instituţiile comunitare, principiu devenit ulterior obiectiv fundamental al
Uniunii Europene.

1.2.2. Punerea bazelor unei cooperări în materie monetară

Principala măsură convenită la Haga în direcţia aprofundării integrării europene a
constituit-o dublarea uniunii vamale existente de o uniune monetară, ce avea să se
realizeze în etape. Comitetul însărcinat cu elaborarea unui plan în acest sens, prezidat
de primul ministru luxemburghez Pierre Werner, va prezenta la 16 octombrie 1970
un raport conţinând un ambiţios plan vizând crearea, în cursul unei perioade de 10 ani,
a unei Uniuni economice şi monetare. Aceasta urma să se realizeze în trei etape, între
1971 şi 1980, şi presupunerea în prealabil unificarea progresivă a politicilor
economice naţionale, urmată de instituirea uniunii monetare (care presupunea
liberalizarea preţurilor, libera circulaţie a capitalurilor) şi, la orizontul anului 1980,
înlocuirea monedelor naţionale cu o monedă comună. Pentru administrarea uniunii
economice şi monetare se propune stabilirea unui centru de decizie comun pentru
politica economică, independent faţă de guverne şi responsabil în faţa Parlamentului
european, şi a unui sistem comunitar de bănci centrale.
Planul Werner va reaprinde disputele între Franţa şi partenerii săi comunitari.
 Dacă aceştia din urmă îi sunt favorabili, Franţa consideră planul periculos datorită
Planul
Werner elementelor de supranaţionalism pe care le conţine şi a finalităţii sale politice (acesta
deschidea calea realizării uniunii politice), refuzând transferul de competenţe în
domeniul monetar, care trebuia să rămână un domeniu exclusiv naţional.

76
 Pe baza unei propuneri a Comisiei, inspirate din Planul Wermer, Consiliul de
Miniştri reuşeşte, la 22 martie 1971, să ajungă la un acord asupra instituirii, pe etape, a
unei uniunii economice şi monetare. Concesiile făcute Franţei constau în abandonarea
ideii înfiinţării unor noi instituţii pentru administrarea acesteia, în afara Fondului
european de cooperare monetară, ce va fi înfiinţat în 1973 pentru menţinerea
parităţilor, sub controlul Consiliului de Miniştri.
Din păcate, acest proiect ambiţios nu a putut fi realizat decât într-o formă
incipientă, reuşita sa fiind compromisă de izbucnirea crizei monetare mondiale,
determinate de schimbarea politicii monetare a SUA. Interesele diferite ale Franţei şi
Germaniei în faţa acestei situaţii (ultima era interesată de instituirea unei fluctuaţii a
monedelor europene în raport cu dolarul, care ar fi avantajat-o, transformând marca
germană în noul etalon monetar, în timp de Franţa, care nu putea ţine pasul cu moneda
germană, dorea menţinerea parităţii fixe între franc şi dolar), determină abandonarea
proiectului uniunii economice şi monetare şi instituirea, în martie 1972, a unei
mecanism mai modest - „şarpele monetar”.
Acest sistem, care limitează marjele de fluctuaţie între monedele naţionale ale celor
şase state comunitare, a fost gândit pentru a crea o zonă de stabilitate, în condiţiile
instabilităţii internaţionale şi pentru a permite funcţionarea Pieţei Comune, însă el nu
va putea fi respectat de nici unul dintre statele membre.
Proiectul de uniune monetară este reactivat în 1978, când sistemul „şarpelui
monetar” este înlocuit, la propunerea Franţei şi Germaniei, cu Sistemul Monetar
European (SME), intrat în vigoare la 13 martie 1979 între Franţa, Germania,
Benelux, Italia, Danemarca şi Irlanda. Sistemul Monetar European se baza pe o
unitate monetară europeană-ECU (stabilită pe baza unui coş valutar), pe un mecanism
de curs valutar (în cadrul căruia marja de fluctuaţie era cuprinsă între +/- 2,25% şi +/-
6%) şi pe un Fond European de Cooperare Monetară (care putea acorda credite pe
perioade scurte statelor ale căror valute înregistrau fluctuaţii mai mari decât cele
stabilite).

1.2.3. Relansarea cooperării politice europene

Preocuparea de a asigura un ,,acoperiş” politic construcţiei europene, iniţial
eminamente economică, s-a manifestat permanent, cu diferite intensităţi, de-a lungul
evoluţiei acesteia. După un prim proiect al unei comunităţi politice europene fondată
pe o structură federală elaborat în 1953, în contextul semnării tratatului Comunităţii
Europene de Apărare, şi care a avut aceeaşi soartă cu aceasta, urmat de altele cu

77
 caracter precumpănitor interguvernamental (Planurile Fouchet), ideea uniunii politice
a fost reluată cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Haga din decembrie 1969.
Afirmând „caracterul ireversibil al operei realizate de Comunităţi şi necesitatea de
a pregăti căile unei Europe unite”, comunicatul final al reuniunii invita miniştrii de
externe ai celor şase state membre să studieze cea mai bună modalitate de a realiza
progrese în domeniul unificării politice. Un comitet format din directori politici din
ministerele afacerilor externe, condus de reprezentantul Belgiei, Etienne Davignon, a
fost însărcinat cu pregătirea unui proiect în acest sens.
 Raportul prezentat de acest comitet, cunoscut ca „Raportul Davignon”, este
Raportul aprobat de către miniştri de externe ai celor şase state comunitare, reuniţi la
Davignon
Luxemburg, la 27 octombrie 1970. Considerat deosebit de prudent, acesta constata că
„dezvoltările actuale ale comunităţilor europene impun statelor membre să se doteze
cu mijloace pentru a armoniza punctele lor de vedere în domeniul politicii
internaţionale” şi să definească metodele şi modalităţile cooperării politicii europene.
În acest scop, renunţându-se la propunerile de creare a unei Uniuni politice dotate cu
structuri proprii, se instituia un mecanism de concertare în politica externă a statelor
membre, care se desfăşura în cadrul comunitar şi care consta într-un simplu
angajament al guvernelor de a asigura, prin informări şi consultări regulate, o mai
bună înţelegere reciprocă a problemelor de politică internaţională. Acest mecanism
urmărea să întărească solidaritatea statelor, favorizând o armonizare a punctelor de
vedere, concertarea atitudinilor şi, ori de câte ori va apărea posibil şi de dorit, acţiuni
comune.
Procedura de lucru, deosebit de flexibilă, consta în întâlniri cel puţin bi-anuale ale
miniştrilor de externe ai statelor comunitare înlocuite, în cazul existenţei unor subiecte
sau împrejurări deosebite, de reuniuni la nivelul şefilor de stat şi de guvern. În situaţii
urgente poate fi organizată o consultare extraordinară între guverne. Reuniunile
ministeriale erau pregătite de un comitet politic compus din directorii pe probleme
politice ai ministerelor afacerilor externe.
Instituţiile comunitare erau implicate într-o măsură destul de redusă în acest
mecanism de cooperare politică. Comisia era invitată să-şi dea avizul asupra
chestiunilor de politică internaţională examinate de către miniştrii dacă lucrările
acestora ar putea avea efecte asupra activităţii Comunităţilor, iar Parlamentul
European, prin intermediul Comisiei sale politice, participa la reuniuni informale
semestriale împreună cu miniştri de externe pentru a discuta chestiuni care fac
obiectul consultărilor.

78
 Deşi realizată în afara tratatelor comunitare, cooperarea politică era inclusă în
Europa comunitară, astfel încât se prevedea obligaţia, pentru statele care vor adera
ulterior, de a-şi asuma, de asemenea, obiectivele cooperării politice, aderând la
acordul de la Luxemburg.
Raportul de la Luxemburg este completat de un al doilea raport, adoptat pe
23 iulie 1973, la Copenhaga, prin care se întăresc procedurile de cooperare prevăzute
în primul raport. Astfel: creşte numărul reuniunilor anuale ministeriale la patru însă
miniştri pot discuta chestiuni de cooperare politică şi atunci când se reunesc „cu alte
ocazii”; reuniunile vor putea fi pregătite cu sprijinul unui „grup de corespondenţi”,
compus din reprezentanţi ai miniştrilor de externe; se instituie un sistem de
comunicaţii care să faciliteze legăturile între cele nouă capitale şi o planificare
comună pe termen mediu şi lung în materie de politică externă. Statele sunt invitate de
a nu-şi fixa definitiv poziţia naţională asupra unei chestiuni de politică externă înainte
de a fi consultaţi partenerii, cu excepţia situaţiilor urgente, când consultarea poate
avea loc şi ulterior.
Deşi stabilesc obiective limitate la cooperarea interguvernamentală în domeniul
politicii externe, iar mijloacele de acţiune constau în simple consultări, neangajante
din punct de vedere juridic, Rapoartele de la Luxemburg şi Copenhaga au meritul
de a fi reactivat cooperarea la nivel diplomatic a statelor membre ale Comunităţii,
care va permite, câţiva ani mai târziu, ca proiectul de uniune politică să poată fi
realizat. Informările şi consultările regulate vor da naştere unei solidarităţi minimale.

2. Evoluţia Comunităţii „în nouă” în faţa crizelor din anii ’70

2.1. Debutul Europei extinse

Realizarea primei extinderi va antrena Europa comunitară într-o evoluţie sinuoasă,
din care nu vor lipsi elementele de progres, dar şi perioadele de criză, care vor pune la
grea încercare edificiul european. Pe de o parte, extinderea va determina consolidarea
puterii economice a Comunităţii şi a vizibilităţii sale externe. Pe de altă parte, prin
intrarea Marii Britanii, un stat cu 56 milioane de locuitori, cu o puternică influenţă
internaţională şi cu o orientare atlantică clară, se modifică echilibrul intern al
Comunităţii, iar Franţa, care a fost mulţi ani „vioara întâi”, îşi vede ameninţată poziţia.
În plus, atitudinea de multe ori diferită a Marii Britanii faţă de cea a celorlalte state
membre cu privire la ritmul şi finalitatea integrării riscă să afecteze climatul de
stabilitate şi încredere care abia se restabilise.

79
 Schimbările guvernamentale ce au loc în primăvara anului 1974 aduc însă în prim-
planul politicii europene pe francezul Valery Giscard d’Estaing şi pe germanul
Helmut Schmidt, doi lideri ale căror afinităţi politice şi capacităţi de cooperare vor
 permite repunerea în funcţiune a cuplului franco-german ca motor al integrării
criza monetară
europene, iar tensiunile inerente dintre Franţa şi Marea Britanie vor putea fi de multe
ori aplanate prin arbitrajul conciliatorului cancelar germanxxx.
La scurtă vreme de la debutul său, Comunitatea extinsă se va confrunta cu mai
 multe crize grave. Pe de o parte, criza monetară care a afectat Europa la începutul
criza petrolului
deceniului şi ale cărei efecte erau încă resimţite. Pe de altă parte, alte două crize
apărute după 1973 îşi pun amprenta asupra evoluţiei Europei comunitare lărgite:
 „criza petrolului”, izbucnită în 1973-1974, pe fondul escaladării tensiunilor din
Orientul Mijlociu, şi „criza nucleară”, apărută ca urmare a „reluării cursei
criza nucleară
înarmărilor” între SUA şi URSS, culminând cu invazia Afganistanului de către
aceasta din urmă.
În faţa acestei conjuncturi internaţionale nefavorabile, Comunitatea extinsă
reuşeşte totuşi să realizeze o serie de progrese, consolidând sistemul instituţional şi

stabilirea punând bazele cooperării în domeniul politic şi în cel monetar.
obiectivului Cu ocazia primei reuniuni la nivel înalt a Europei lărgite, ce a avut loc la Paris, în
realizării uniunii
Europene octombrie 1972, se stabilesc liniile directoare ale acţiunilor viitoare xxxi: dezvoltarea
competenţelor Parlamentului European, ireversibilitatea uniunii economice şi
monetare, ajutor pentru regiunile defavorizate, creşterea participării partenerilor
sociali la deciziile economice şi sociale, voinţa de a extinde domeniile de acţiune
comunitară spre politica industrială, ştiinţă, mediu, energie, întărirea raporturilor
internaţionale. Obiectivul major îl constituia însă transformarea, către sfârşitul
deceniului, a ansamblului relaţiilor dintre statele membre într-o „Uniune
europeană”.

2.2. Consolidarea instituţională

2.2.1. Reforma sistemului de finanţare. Creşterea rolului Parlamentului European
Conceput în structura tratatelor institutive ca instituţie reprezentativă a popoarelor
statelor membre ale Comunităţii, Parlamentul European a dus de-a lungul întregii sale
existenţe o luptă permanentă pentru extinderea competenţelor sale şi apropierea de
poziţia ocupată în mod normal de către parlamentele naţionale.
Indiferent de denumirea sub care a funcţionat (Adunarea CECO, „Adunarea
parlamentară europeană” – denumire dată Adunării unice prin rezoluţia din 20 martie

xxx
xxxi

 80
reforma sistemului
de finanţare
 1958, sau „Parlamentul European” – denumire convenită prin rezoluţia din 1962 şi
care se menţine şi astăzi), instituţia parlamentară europeană a avut, pentru o destul de
lungă perioadă de timp, un rol preponderent consultativ. Chiar dacă prin tratate era
însărcinată cu atribuţii de control politic asupra executivului comunitar, putând
determina angajarea responsabilităţii politice a acestuia (prin intermediul moţiunii de
cenzură, care odată adoptată, obliga la o demisie în bloc a Comisiei), această armă se
va dovedi, aşa cum se arată în doctrină, prea violentă pentru a nu fi, în cele din urmă
ineficientă.
Prima întărire reală a puterilor Parlamentului European are loc în 1970, în
contextul reformării sistemului de finanţare al Comunităţii europene şi dotării acesteia
cu un buget propriu.
Astfel, încă din 1965 Parlamentul European ceruse „dreptul la ultimul cuvânt” în
materie bugetară, solicitare considerată exagerată la acel moment, dar posibilă în
condiţiile în care, dispărând controlul parlamentelor naţionale asupra contribuţiei
statelor membre, prin constituirea bugetului propriu al Comunităţii, se considera că
acesta trebuie înlocuit cu controlul instituţiei parlamentare europene. Parlamentul
 european dobândea, în acest context, puterea de control şi decizie asupra a 3,8% din
noua
procedură bugetul comunitar în materia cheltuielilor administrative, putând chiar să decidă
bugetară creşterea acestor cheltuieli în limitele unui indice stabilit.
Tratatul de la Reglementată prin Tratatul de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, noua
Luxemburg procedură bugetară consacra dreptul la ultimul cuvânt al Parlamentului European,
începând cu exerciţiul financiar 1975, prevăzând că proiectul de buget este aprobat de
Consiliu cu majoritatea calificată, la propunerea Comisiei care regrupează cheltuielile
prevăzute de fiecare instituţie. Acesta este înaintat, până cel mai târziu la 5 noiembrie
al fiecărui an, Parlamentului, care hotărăşte asupra lui. Caracterul definitiv şi
executoriu al bugetului este constatat, din acest moment, de preşedintele
Parlamentului European, şi nu de cel al Consiliului. Pentru motive întemeiate,
Parlamentul poate respinge, prin votul a 2/3 din parlamentari, proiectul de buget în
vederea unei noi prezentări a acestuia. Dealtfel, Parlamentul European ales deja prin
sufragiu direct a şi uzat de acest drept, respingând bugetele din anii 1980 şi 1985 şi
transmiţând astfel un semnal clar că vrea să fie pe picior de egalitate cu Consiliul, cel
puţin în ceea ce priveşte bugetul
Limitarea la un procent destul de redus a puterii de decizie a Parlamentului asupra
cheltuielilor bugetare şi lipsa oricărei competenţe asupra resurselor comunitare va face
însă ca, în realitate, decizia cu privire la cheltuielile comunitare să rămână în
competenţa Consiliului.

81
 Reforma sistemului de finanţare a Comunităţilor (prin instituirea unui sistem
comun de resurse proprii, direct alimentat prin taxe vamale, prelevări asupra
importurilor provenind din statele terţe şi un procent de 1% din TVA perceput în
fiecare stat membru), va însemna, în acelaşi timp, o demarcare totală a Comunităţilor
faţă de organizaţiile internaţionale clasice.

2.2.2. Democratizarea procedurii electorale prin introducere sufragiului universal

direct
Alegerea membrilor instituţiei parlamentare europene prin sufragiu universal direct
a fost prevăzută prin chiar Tratatele Institutive ale Comunităţilor Europene, dar
trecerea la acest mod de scrutin nu s-a putut realiza fără dificultăţi.
Adunarea parlamentară, compusă potrivit Tratatelor de la Paris şi Roma din
„reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate”, era formată la origine din
„delegaţi pe care parlamentele sunt chemate să-i desemneze dintre membrii lor după o
procedură fixate de fiecare stat membru”.
Formula desemnării indirecte a membrilor Adunării a fost aleasă ca măsură
provizorie, necesară pentru pregătirea treptată a opiniei publice. În egală măsură se
prevedea însă că Adunarea trebuie să elaboreze un proiect cu privire la alegerea
membrilor săi prin sufragiu universal direct şi după o procedură uniformă în toate
statele membre, ce urma să fie supusă Consiliului, care decidea cu unanimitate,
urmând ca statele să adopte, potrivit normelor lor constituţionale, măsurile necesare.
Deşi Adunarea a transmis Consiliului încă din 20 iunie 1960 un proiect în acest
sens, acesta nu a fost luat în discuţie, datorită opoziţiei persistente a unor guverne (în
special cel francez), decât în 1976.
După discuţii interminabile, care au început în anii ’60 şi au continuat şi după
extinderea Comunităţii din 1973, situaţia a putut fi deblocată abia odată cu venirea la
preşedinţia Franţei a lui Giscard D’Estaing, care a acceptat principiul alegerii
Parlamentului European prin sufragiu universal direct. Mai rămâneau de stabilit
modalităţile concrete de organizare a acestei alegeri, demers care se va dovedi şi el
destul de dificil.
 Acordul definitiv este obţinut cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles, din
introducerea
iulie 1976, convenindu-se ca viitorul Parlament să numere 410 locuri, astfel
sufragiului
direct pentru repartizate: 81 pentru fiecare din statele mari: Franţa, Italia, Germania şi Marea
alegerea
Britanie, 25 pentru Olanda, 24 pentru Belgia, 16 pentru Danemarca, 15 pentru Irlanda
membrilor
Parlamentului şi 6 pentru Luxemburg. El va lua forma „Actului pentru alegerea membrilor
European
Parlamentului European prin sufragiu universal direct”, semnat la 20 septembrie

82
 1976 de către miniştrii de externe ai celor nouă state membre, însoţit de o „decizie”
care recomanda guvernelor să adopte Actul „potrivit normelor lor constituţionale
respective”. Aplicarea acestuia urma să aibă loc începând cu alegerile din 1979,
întrucât era nevoie de timp pentru ratificarea sa, pentru adoptarea de legi electorale în
fiecare stat şi stabilirea, acolo unde este cazul, a unor noi circumscripţii electorale.
Primele alegeri europene s-au desfăşurat în 7-10 iunie 1979 după o procedură
neuniformă, în care fiecare stat a adoptat propriul sistem electoral: scrutin majoritar
uninominal în Marea Britanie şi sisteme proporţionale, în diverse variante, în celelalte
state. Apar primele partide europene - Uniunea partidelor socialiste, Federaţia
partidelor liberale sau Partidul popular european (PPE, creştin -democrat), dar în
campania electorală care a pregătit aceste alegeri predomină temele naţionale, şi nu
temele europene, iar participarea la vot este mai redusă decât în cazul alegerilor
naţionale, slăbiciuni care se vor perpetua şi la alegerile viitoare. Alegerile dau câştig
de cauză socialiştilor şi creştin-democraţilor, care obţin majoritatea absolută.
Chiar dacă prin alegerea directă a membrilor săi Parlamentul European nu
dobândeşte puteri sporite, aceasta îi consolidează legitimitatea democratică şi
contribuie la întărirea rolului său. Fortificat prin noua sa legitimitate, Parlamentul a
putut progresa în punctele cheie: în modul de funcţionare, în extinderea competenţelor
sale, în afirmarea caracterului de „forum politic internaţional”.

2.2.3 Instituţionalizarea Consiliului European

Un moment important în apropierea componentei economice de cea politică în

Consiliul construcţia europeană îl va reprezenta instituţionalizarea reuniunilor periodice ale
European şefilor de state şi de guverne din statele membre ale Comunităţii sub denumirea de
Consiliu European, demers finalizat cu ocazia reuniunii de la Paris din decembrie
1974. Aceasta este o încununare a unui lung şi anevoios proces de cooperare politică a
statelor comunitare început cu Planul Fouchet (care, deşi a eşuat, a stabilit reperele
viitoarei colaborări), continuând cu cooperarea bilaterală franco-germană stabilită prin
Tratatul de la Elysee şi apoi cu mecanismele de cooperare instituite ca urmare a
reuniunii de la Haga, din 1969.
Începând din 1961, practica a consacrat reuniuni periodice la nivelul şefilor de stat
şi de guvern ai statelor Comunităţii pentru rezolvarea unor chestiuni sensibile pe plan
politic, care necesitau consultări la cel mai înalt nivel. Rolul lor era acela de a da un
impuls instituţiilor comunitare şi de a lua noi iniţiative fără ca deciziile respective să

83
 beneficieze însă de forţă juridică. Între 1961 şi 1974 s-au desfăşurat şapte astfel de
reuniuni cu ocazia cărora s-au stabilit noile orientări ale activităţii comunitare.
Ideea instituţionalizării acestor conferinţe la vârf este formulată pentru prima dată
de Georges Pompidou în 1972, acesta considerând că doar aceste conferinţe ar permite
să se dea un răspuns „global”, comunitar în anumite puncte, interguvernamental în
altele, la provocările globale lansate Europei. Ea prinde contur în 1973, sub forma
 unui proiect al lui Jean Monnet, dar este finalizată abia în decembrie 1974. La
instituţionalizare
a Consiliului propunerea preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing, şefii de stat şi de guvern
European iau decizia de a se reuni de acum înainte în mod regulat în Consiliul European,
împreună cu miniştrii lor de externe şi cu preşedintele Comisiei, pentru a dezbate
chestiunile foarte importante care interesează Comunitatea.
După această dată, Consiliul European este cel care are rolul de a fixa orientările şi
a da impulsurile politice asupra celor mai importante subiecte, atât în sfera cooperării
 politice europene, cât şi pentru problemele comunitare. Se produce astfel o „dedublare
dificultăţi
comunitare funcţională” a Consiliului, potrivit căreia, în funcţie de chestiunile înscrise pe ordinea

 de zi, Consiliul European va acţiona ca o formaţiune a Consiliului Comunităţilor,

revendicări potrivit procedurilor prevăzute în tratate, sau ca organ de cooperare politică,
britanice
deliberând în mod autonom şi luând decizii cu unanimitate. Ea era necesară pentru a
asigura „dezvoltarea şi armonizarea tuturor activităţilor Comunităţilor şi a lucrărilor
de cooperare politică”, precum şi pentru apropierea globală a problemelor interne pe
care le presupune construcţia europeană şi a celor cu care Europa se confruntă în
exterior.
Pentru a înlătura orice neînţelegeri cu privire la poziţia acestuia în raport cu
instituţiile comunitare (care au făcut obiectul unor discuţii cu ocazia primelor reuniuni
ale acestora) Consiliul European de la Londra, din iulie 1977, a precizat că acesta nu
 se pronunţă asupra unor chestiuni deja examinate de alte instanţe ale Comunităţilor, ci
politică urmăreşte ca în urma schimburilor de vederi între şefii de stat şi de guvern să adopte
comunitară de
mediu declaraţii solemne care să facă auzită „vocea Europei”.

 Existenţa Consiliului European este consacrată formal prin Actul Unic European
din 1986, fără însă ca acesta să fie inclus în sistemul instituţional comunitar.

politică
regională 2.3. Prima criză internă a Comunităţii extinse determinată de revendicările
 britanice

FEDER Anii ’70 au adus cu ei progrese importante ale construcţiei europene dar au adus, în
acelaşi timp, şi unele dintre cele mai grave crize cu care se va confruntă Europa

84
comunitară, unele dintre acestea continuând şi în deceniul următor. ,,Deceniile de
şoc“, cum au fost numiţi anii ’70-’80, prin cele două crize: criza monetară din 1971 şi
criza economică (energetică) din 1973, deşi au creat dificultăţi grave pentru
Comunităţi, au avut şi un efect pozitiv – au determinat progrese importante precum
sistemul monetar şi politica energetică, iar necesitatea depăşirii lor a obligat statele
europene să-şi întărească solidaritatea şi să reflecteze asupra viitorului Comunităţilor.
Afirmându-se că dezvoltarea economică nu reprezintă singurul obiectiv, obiectivul
final al Comunităţii, şi că acesta este doar instrumentul care permite atenuarea
disparităţilor şi îmbunătăţirea calităţii şi a nivelului vieţii, integrarea europeană a fost
orientată în această perioadă spre o serie de domenii care nu ţineau strict de domeniul
economic, ci erau legate de realitatea socială. S-au pus astfel bazele dezvoltării unei
politici comunitare a mediului ambiant şi, de asemenea, a unei politici regionale,
creându-se un Fond de Dezvoltare Regională (FEDER), care trebuia să contribuie la
susţinerea regiunilor defavorizate.
În 1974 însă, Comunitatea se confruntă cu o criză venită din interior (este
adevărat că de mai mici dimensiuni decât primele), provocată de cererile Marii
Britanii de renegociere a condiţiilor de aderare.
Astfel, laburiştii veniţi la putere în urma alegerilor ce au avut loc pe 28 februarie
1974, care au dezaprobat în 1972 condiţiile de aderare negociate de conservatori,
declară prin vocea ministrului de externe James Callaghan intenţia de a solicita
renegocierea tratatelor, considerate excesiv de oneroase pentru Marea Britanie, fiind
examinată chiar şi posibilitatea de a se retrage din Comunitate, în cazul în care
renegocierea nu este posibilă. Revendicările britanicilor privesc în principal chestiuni
economice (menţinerea măsurilor preferenţiale pentru zahăr şi produse lactate,
reducerea preţului produselor agricole, subvenţii pentru regiunile mai puţin dezvoltate
şi reducerea contribuţiei sale la bugetul comun), însă criticile se îndreaptă şi
împotriva obiectivului de creare a unei Uniuni Europene, considerat a nu răspunde
intereselor şi dorinţelor poporului britanic. Premierul Wilson anunţă că rezultatele
renegocierilor vor fi supuse unui referendum.
Deşi consideră revendicările britanice un şantaj, celelalte state membre acceptă
renegocierea şi, cu ocazia Consiliului European de la Dublin, se ajunge la un
compromis instituindu-se un „mecanism corector” destul de complex, prin care marea
Britanie obţinea o serie de concesii.
În referendumul organizat la 5 iunie 1975, laburiştii nu numai că nu
recomandă retragerea Marii Britanii din Comunitate, ci chiar militează pentru

85
 rămânerea acesteia, astfel că 67% dintre britanicii prezenţi la vot se pronunţă pentru
rămânerea Marii Britanii în CEE.
Cu toate acestea, criticile împotriva Comunităţii nu dispar, britanicii fiind în
continuare nemulţumiţi de nivelul contribuţiei lor la bugetul comun, problematica
europeană devenind un subiect esenţial în campaniile electorale din Marea Britanie. În
1979, noul ministru conservator, Margaret Thacher, porneşte o campanie virulentă
în favoarea ,,justului retur”, care trebuia să permită o reducere masivă, imediată şi
durabilă a contribuţiei britanice. Deşi refuză să accepte principiul ,,justului retur”, care
era o încălcare a principiului solidarităţii comunitare, restul membrilor Comunităţii se
pun de acord asupra unei noi renegocieri a Tratatului de aderare şi acordă Marii
Britanii noi concesii în materie financiară, agricolă şi de pescuit, printr-un compromis
provizoriu realizat în mai 1980, un acord definitiv fiind obţinut la Fontainebleau în
1984.

3. Relansarea construcţiei europene în deceniul ’80.

3.1 Extinderea spaţiului comunitar spre Sudul Europei
3.1.1 Politica de asociere a Comunităţii Europene. Aderarea Greciei (1981).
Promisiunile angajante ale statelor fondatoare de a deschide spaţiul comunitar şi
altor state decât celor care au aderat iniţial, au determinat de-a lungul timpului o
creştere a atractivităţii la periferia acestora, mai ales în condiţiile creşterii
prosperităţii şi progresului în interior.
Această ,,deschidere” a presupus, într-o primă fază o ,,asociere” a Comunităţilor
cu ,,statele de peste mări”, în considerarea trecutului colonial al Europei, extinsă apoi,
odată cu aderarea Marii Britanii, la statele din Commonwealth şi la alte state în curs
de dezvoltare. Constând într-o cooperare tehnică, financiară şi comercială, în virtutea
căreia statele asociate beneficiau de ajutoare directe şi de un regim comercial
preferenţial, aceasta asociere s-a diversificat de-a lungul timpului şi s-a extins la
ansamblul statelor în curs de dezvoltare.
Formula acordurilor de asociere a fost folosită şi în raporturile cu unele dintre
statele europene apropiate din punct de vedere geografic de Comunitate, ca etapă
pregătitoare în vederea unei eventuale aderări.
Primul stat european care devine asociat la Comunitatea Europeană este Grecia,
prin Acordul de la Atena, din 9 iulie 1961, în virtutea căruia aceasta obţinea o serie de
 ajutoare financiare şi de avantaje tarifare. Suspendat începând cu 1967, ca urmare a
aderarea Greciei dictaturii militare ce se instaurează în Grecia, acordul este reactivat odată cu revenirea
Greciei la democraţie, în 1974. Angajată definitiv pe calea consolidării regimului

86
 democratic, Grecia adresează la 12 iunie 1975 o cerere de aderare la Comunitate ca
membru cu drepturi depline. În ciuda unor serioase probleme economice cu care se
confrunta, raţiunile de ordin politic primează şi candidatura Greciei este acceptata. La
25 iulie 1976 încep negocierile de aderare, care se finalizează cu semnarea, la 28 mai
1979, a tratatului de aderare, care va intra în vigoare la 1 ianuarie 1981.
Mai puţin dificile decât în cazul primei extinderi, negocierile pentru aderarea
Greciei s-au încheiat cu un acord în mare măsură favorabil acesteia. Grecia a acceptat
principiul respectării aquis-ului comunitar, însă a obţinut o serie de derogări şi de
ajutoare suplimentare. Se prevedea o perioadă tranzitorie de cinci ani, în cursul căreia
aceasta trebuia să se integreze în uniunea vamala şi să-şi alinieze preţurile produselor
agricole la cele ale Comunităţii, iar pentru aplicarea liberei circulaţii a lucrătorilor,
perioada tranziţiei era de şapte ani.
În considerarea situaţiei sale economice, Grecia obţine o reducere a contribuţiilor
sale la bugetul comunitar cu titlu de TVA.

3.1.1. Aderarea Spaniei şi Portugaliei (1986)

Puţin după Grecia, şi în condiţii similare (sfârşitul dictaturilor şi întoarcerea la

 democraţie), îşi depun candidatura la Comunităţile Europene şi cele două state iberice
– la 28 martie 1977 Portugalia şi la 28 iulie 1977 Spania.
Decizia statelor membre de a nu purta negocieri în comun cu cele trei state, ca şi
Extinderea spre
Sud: Spania şi parcursul diferit al negocierilor cu Spania şi Portugalia au făcut ca aceste state să
Portugalia poate adera la Comunitate doar 5 ani după aderarea Greciei.
Şi în acest caz, considerentele politice (revenirea acestora la democraţia pluralistă
şi necesitatea realizării unui echilibru între Nord şi Sud) au stat la baza acceptării
candidaturii Spaniei şi Portugaliei, deşi din punct de vedere economic erau mult în
urma celor noua state membre şi era evident că redresarea lor necesita eforturi sporite
de ambele părţi.
Deschise la 17 octombrie 1978 cu Portugalia şi la 5 februarie 1979 cu Spania,
negocierile de aderare vor progresa destul de lent, în principal datorită rezervelor
manifestate faţă de aderarea Spaniei de Franţa, Italia şi Grecia. Motivul îl reprezenta
potenţialul economico-social al Spaniei, concurenţa semnificativă pe care această ţară
o aducea, în special în domeniul produselor agricole mediteraneene, resimţită deja ca
urmare a acordului pe care l-a încheiat cu Comunitatea în 1970, care deschidea piaţa
comună pentru unele din produsele sale. În plus, aderarea celor doua state ridica
probleme şi în ceea ce priveşte funcţionarea instituţiilor, pregătite să lucreze cu şase,
nu cu un număr dublu de state membre. După ce Consiliul îşi dă avizul favorabil la 21

87
septembrie 1977, iar Comisia elaborează propriul aviz la 29 noiembrie 1978,
Parlamentul European se pronunţă şi el în favoarea unei aderări începând cu 1 ianuarie
1984. Data fixată nu a putut fi însă respectată, un acord definitiv putând fi obţinut abia
în martie 1985xxxii. La 12 iunie 1985 se semnează la Madrid şi Lisabona tratatele de
aderare ale celor două state, urmând să între în vigoare la 1 ianuarie 1986, după opt
ani de negocieri. Integrarea trebuia să aibă loc de o manieră progresivă, în cursul unei
perioade tranzitorii de şapte ani, cu excepţia anumitor produse agricole şi a peştelui,
pentru care perioada tranzitorie era de zece ani.
Prin aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei, Comunitatea înregistrează, după 35 de
ani de evoluţie, o dublare a numărului statelor membre.

3.2. Reactivarea procesului comunitar - diverse iniţiative cu privire la reforma

instituţională şi aprofundarea integrării

Începutul anilor ’80 găseşte construcţia comunitară într-o perioadă de

imobilism, determinat, pe de o parte, de cele două crize mondiale (criza economică,
reactivată după cel de-al doilea şoc petrolier, şi criza monetară prelungită) şi, pe de
altă parte, de problemele interne (dificila asimilare a primei lărgiri, acutizată ca
urmare a unei noi repuneri în discuţie a contribuţiei britanice, funcţionarea greoaie a
instituţiilor Comunităţii în nouă, progresul lent al politicilor comune şi slăbiciunea
bugetului comun).
În ciuda unei conjuncturi externe nefavorabile şi angajată deja într-un dificil
proces de negociere pentru o nouă extindere cu Spania şi Portugalia, Comunitatea
găseşte forţa de a demara, în paralel, o amplă reformă ce se va finaliza, la orizontul
anilor ’90, cu crearea Uniunii Europene. Aceasta reformă de ansamblu a Comunităţii
era axată pe un dublu obiectiv:
- o perfecţionare instituţională, pentru a permite creşterea eficienţei organelor
comunitare, în condiţiile extinderii la douăsprezece state membre, şi pentru a le
conferi o legitimitate democratică sporită;
- dezvoltarea integrării, prin intensificarea politicilor comune şi o mai bună
coordonare între activităţile comunitare şi cooperarea politică europeană.
Relansarea integrării şi atingerea, cel puţin în parte, a acestor obiective, va
putea fi realizată prin eforturile conjugate ale statelor membre (în special ale cuplului
Franţa - Germania revitalizat) şi ale instituţiilor comunitare (Comisia europeana, din
ce în ce mai activă, şi Parlamentul European ales prin vot universal).

xxxii

88
 Numeroase proiecte prezentate în prima jumătate a deceniului 1980 vor
întreţine dezbaterile cu privire la ampla reformă prognozată şi vor pregăti adoptarea,
în 1986, a ,,Actului Unic European”- prima mare revizuire a Tratatelor Constitutive.

 Astfel, după un prim raport asupra funcţionării instituţiilor europene, cunoscut

“Raportul ca ,,Raportul celor trei înţelepţi”, prezentat în octombrie 1979 Consiliului European,
celor trei fără prea mari virtuţi în ceea ce priveşte reforma instituţională, doi ani mai târziu, la
înţelepţi”
18 noiembrie 1981, miniştri afacerilor externe ai Germaniei şi Italiei, Hans Dietrich
Genscher şi Emilio Colombo, elaborează un proiect de ,, Act european”. Urmărind
ca principal obiectiv impulsionarea cooperării politice europene, acest act european
trebuia să fie înlocuit, într-un termen de cinci ani cu un Tratat asupra Uniunii
Europene. Având natura unei declaraţii de principii, proiectul prevedea dezvoltarea
unei politici externe comune şi realizarea unei cooperări culturale. Din punct de
vedere instituţional, se propunea reunirea tuturor structurilor de decizie sub
responsabilitatea Consiliului European, creşterea puterilor acordate Parlamentului şi
crearea unui Secretariat al Cooperării Politice. Recurgerea la votul cu unanimitate, în
baza Compromisului de la Luxemburg, trebuia să fie condiţionată de prezentarea unui
raport scris al statului care invoca un interes vital, sperând astfel să descurajeze
această practică.
Contribuţia instituţiilor comunitare la reforma prognozată se concretizează, în
aceeaşi perioadă, într-un raport deosebit de ambiţios prezentat de preşedintele
 Comisiei, Gaston Thorn, ce trebuia să aibă ca finalitate ieşirea Comunităţilor din
,,Declaraţia
solemnă asupra criza generată de contribuţiile britanice şi de recesiunea economică. Pentru atingerea
Uniunii acestui obiectiv precumpănitor economic se prevedeau o serie de măsuri: reforma
Europene” de la
Stuttgart, 1983 PAC prin măsuri de scădere a producţiei şi încurajare a exporturilor, creşterea
resurselor proprii ale Comunităţii prin mărirea cotei de TVA vărsate la bugetul
comun, promovarea unor noi politici comune în domeniul energetic, industrial, al
cercetării şi a unor politici regionale şi sociale.
Deşi nici una dintre aceste iniţiative nu va primi imediat o confirmare oficială,
ele au meritul de a fi pus primele cărămizi la temelia procesului de relansare a
integrării europene în anii ’80.
Numeroase elemente din cuprinsul acestor proiecte se vor regăsi în
,,Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene” adoptată de Consiliul European de

 la Stuttgart, în ianuarie 1983. Prin aceasta, statele membre îşi reafirmau hotărârea de
iniţiativa a progresa către o Uniune Europeană şi stabileau o serie de obiective: aprofundarea
Spinelli: ,,Proiectu
politicilor existente şi elaborarea unor noi politici în cadrul constituţional existent,
l de Tratat asupra
Uniunii întărirea cooperării politice, promovarea unei cooperări mai strânse în domeniul
Europene”
89
 cultural, o apropiere legislativă şi activităţi comune în lupta contra criminalităţii
internaţionale. Un număr de măsuri urmau să fie luate pentru realizarea pieţei interne,
iar în domeniul politicii externe se prevedeau acţiuni comune relativ la problemele
importante şi consultarea prealabilă a altor state membre înainte de adoptarea unei
poziţii definitive. O mai mare coerenţă şi o coordonare întărită, la toate nivelele, erau
soluţiile care permiteau acţiunea globală şi coerentă în vederea realizării Uniunii
Europene.
În paralel, Parlamentul European ia, după 1980, în mod direct iniţiativa
redactării unui proiect de reformare a Construcţiei comunitare. Artizanul acestei
iniţiative a fost italianul Altiero Spinelli, federalist convins, ales deputat în
Parlamentul European în 1979, care constituie în 1980 un grup de lucru format din
nouă parlamentari europeni, cunoscut drept ,,Clubul Crocodilului”, cu scopul de a
studia posibilitatea realizării unei reforme instituţionale profunde, o alternativă la
propunerile anterioare de reformare progresivă şi parţială. Celor nouă membri iniţiali
ai Clubului Crocodilului li s-au adaugat şi alţi parlamentari europeni şi acest grup
destul de numeros (în jur de 70 de europarlamentari) a reuşit să impună în Parlamentul
European, în iulie 1981, crearea unei Comisii Instituţionale însărcinate cu elaborarea
unor propuneri de revizuire a tratatelor în vigoare, comisie condusă de Spinelli.
Lucrările acestei Comisii s.au concretizat în ,,Proiectul de Tratat asupra Uniunii
Europene”, cunoscut ca Proiectul Spinelli, aprobat de Parlamentul European la 14
ianuarie 1984 cu o largă majoritate (237 voturi pentru, 31 împotrivă şi 43 de abţineri).
Proiectul avea în vedere crearea unei ,,Uniunii Europene” fondate pe principii

 democratice, care reunea în interiorul său Comunitatea Europeană şi Cooperarea

Conţinutul Politică (de natura interguvernamentală), cu competenţe mult sporite faţă de cele ale
Proiectului
Comunităţilor. Aceste competenţe sporite nu erau exercitate însă în mod exclusiv de
Spinelli
Uniune, ci în comun cu state membre, în virtutea principiului subsidiarităţii pe care îl
înscrie. Tratatul propunea, de asemenea, o reformă instituţională profundă, în care
instituţiile existente erau menţinute însă rolul lor era modificat: creştea rolul
Parlamentului European, acesta fiind implicat, alături de Consiliu, în procedura
legislativă; independenţa Comisiei era întărită şi aceasta devenea o veritabilă
autoritate executivă; Consiliul European câştiga şi el în importanţă, devenind instituţie
a Uniunii. Alte inovaţii majore aveau în vedere: întărirea protecţiei drepturilor
fundamentale, crearea unui Fond Monetar European, prevederea de sancţiuni pentru
statele care încalcă dreptul comunitar şi crearea cetăţeniei Uniunii. Procedura de
adoptare a tratatului prevedea trimiterea directă a acestuia parlamentelor naţionale,
care să ia act de el şi să declanşeze procedurile de ratificare.

90
 Elaborat fără consultarea guvernelor şi având un caracter mult prea federalist
pentru a fi pe placul acestora, Proiectul Spinelli se îndepărtează de la opţiunea
majoritară, a revizuirii tratatelor existente, reprezentând aproape un nou tratat, primul
„tratat constituţional” din istoria Europei. Deşi va avea aceeaşi soartă ca şi
demersurile precedente, acesta va da un impuls hotărâtor dezbaterilor asupra viitorului
construcţiei comunitare şi va inspira lucrările ulterioare. El constituie chiar şi astăzi o
sursă de inspiraţie pentru Parlamentul de la Strasbourg.

 3.3. Prima revizuire importantă a tratatelor institutive - Actul Unic European

revizuirea 3.3.1. Lucrările pregătitoare: Raportul Dooge şi Cartea albă a Comisiei
tratatelor Adepţi ai unor reforme mai puţin radicale ale Tratatelor de la Paris şi Roma, şefii
institutive
de stat şi de guvern preferă să meargă pe calea deschisă de Declaraţia Solemnă
asupra Uniunii Europene de la Stuttgart. Un moment decisiv, din acest punct de
vedere, îl va reprezenta reuniunea Consiliului European de la Fontainbleau, din 25-26
iunie 1984, când se reafirmă obiectivul unei reforme comunitare şi se adoptă, la
iniţiativa a doi dintre oamenii politici care vor marca viitorul Europei – Francois
Mitterrand şi Helmut Kohl, o serie de măsuri cu privire la ,,Europa Cetăţenilor”,
printre care crearea unui paşaport european şi înlăturarea controalelor la frontierele
comune. Două comitete ad-hoc, formate din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de
guvern, sunt însărcinate cu studierea modalităţilor de atingere a acestor obiective.
Unul dintre acestea condus de italianul Adonino, avea ca sarcină să pregătească şi să
coordoneze acţiuni de natură a întări identitatea şi imaginea Comunităţii în faţa
cetăţenilor şi în lume. Celălalt comitet, condus de James Dooge, fost ministru irlandez
de externe, era însărcinat să facă propuneri pentru îmbunătăţirea funcţionării
cooperării europene.
Dacă lucrările primului comitet s-au încheiat destul de repede, cu concluzia că
instaurarea liberei circulaţii a persoanelor este condiţionată de crearea unei mari pieţe
interne, lucrările în cadrul Comitetului Doge au fost mult mai complexe. În
decembrie 1984 a fost prezentat un prim raport parţial, iar în martie 1985 raportul
final, care a fost supus Consiliului European întrunit la Milano, în 28-29 iunie.
Raportul Dooge propunea iniţierea procedurii de revizuire a tratatelor
institutive ale Comunităţilor Europene şi se pronunţa pentru crearea unei ,,entităţi
politice veritabile“, pentru îmbunătăţirea funcţionării sistemului instituţional, crearea

 unei pieţe interne, întărirea Sistemului Monetar European, promovarea valorilor

Raportul comune (protejarea mediului, spaţiul socio-european, valorile culturale).
Dooge

91
 O conferinţă interguvernamentală urma să fie convocată pentru a pune la punct un
tratat al Uniunii Europene, pornind de la aquisul comunitar, raportul prezentat de
Comitetul Dooge, Declaraţia de la Stuttgart şi proiectul de tratat asupra Uniunii
Europene elaborat de Parlamentul European. Raportul Dooge stabilea astfel o legătură
între lucrările Consiliului European şi cele ale Parlamentului European.
Reprezentanţi a trei dintre statele membre, Marea Britanie, Danemarca şi
Grecia, manifesta însă o serie de rezerve atât în ceea ce priveşte reforma instituţională,
considerând că aprofundarea integrării putea fi realizată şi fără reforma instituţiilor,
cât şi asupra necesităţii convocării unei conferinţe pentru adoptarea unui nou tratat.
O avalanşă de alte propuneri, care se alătură Raportului Dooge în cursul
lucrărilor Consiliului European de la Milano, nu fac decât să divizeze şi mai mult
statele membre şi să pună în pericol finalitatea procesului de reformă. Între acestea,
cea mai cuprinzătoare, realistă şi oportună este propunerea venită din partea Comisiei
Europene sub forma ,, Cartei Albe”, cea care va fi în cele din urmă reţinută.
,,Cartea Alba” a Comisiei, elaborată la iniţiativa noului preşedinte al acesteia,
Jacques Deleros, şi aprobată deja de principiu la Consiliului European din martie
1985, viza înlăturarea obstacolelor în calea liberei circulaţii prin crearea unei ,,pieţe
interne, spaţiul fără frontiere”, ce urma să fie realizată până la sfârşitul anului 1992.
Având avantajul de a prezenta un interes deosebit pentru Marea Britanie şi
Danemarca, ideea creării unei mari pieţe interne se impune, aceste state
nemaiputându-se opune reformării instituţionale necesare pentru realizarea sa.
Consensul realizat în jurul propunerii Comisiei a făcut ca la Consiliul European de la
Milano să fie aprobată ,,Cartea Alba” şi să se decidă convocarea unei conferinţe
interguvernamentale pentru revizuirea tratatelor institutive (ideea redactării unui nou
tratat fiind abandonată).
Conferinţa interguvernamentala şi-a început lucrările la 9 septembrie 1985 la
Luxemburg şi, la propunerea Comisiei, au fost constituite două grupuri de lucru:
 unul, format din directori politici ai ministerelor afacerilor externe ale statelor
membre, a fost însărcinat cu realizarea unui acord cu privire la politica externă şi la
Actul Unic securitate, iar cel de-al doilea, compus din reprezentanţi permanenţi ai statelor
European
membre, urma să pregătească revizuirea tratatelor comunitare.
Impulsionate de Comisie, care găseşte soluţii pentru concilierea intereselor
divergente manifestate de cele 12 state comunitare, lucrările progresează rapid şi,
după un ultim arbitraj realizat în decembrie 1985, prin care se decide reunirea textelor
prezentate de cele două comitete într-un singur document, denumit ,,Act Unic
European” (AUE), acesta este semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg, de către 9

92
 dintre statele membre şi la 28 februarie 1986 la Haga, de către celelalte trei (Grecia,
Italia şi Danemarca). Prevăzută pentru 1 ianuarie 1987, intrarea în vigoare a Actului se
produce abia la 1 iulie 1987 întrucât Irlanda a fost nevoită să se conformeze unei
decizii a Curţii Supreme şi să-şi modifice Constituţia înainte de a-l ratifica xxxiii.

3.3.2. Conţinutul Actului Unic European şi semnificaţia adoptării sale

Rezultat al unui compromis între partizanii integrării şi apărătorii suveranităţii
naţionale, Actul Unic European are meritul de a fi primul text de drept original care
recunoaşte express obiectivul creării unei Uniuni Europene. În preambulul său este
înscrisă voinţa statelor membre de a transforma ansamblul relaţiilor dintre ele într-o
Uniune europeana (conform Declaraţiei Solemne de la Stuttgart din 1983), bazată, pe
de o parte, pe Comunităţi (care vor funcţiona potrivit regulilor proprii) şi, pe de altă
parte, pe cooperarea europeană în materie de politică externă, şi de a dota această
Uniune cu mijloacele de acţiune necesare.
Chiar dacă nu o crează el însuşi, reprezentând doar o etapă pregătitoare în
 realizarea Uniunii Europene, Actul Unic European pune bazele acesteia prin definirea
etapă
pregătitoare unui număr de obiective şi crearea mijloacelor necesare pentru ,,a o face să
în realizarea progreseze în mod concret”. Denumirea de „Act Unic European” este dată de
UE
conţinutul său: într-un singur document, dar având implicaţii juridice diferite, sunt
reunite modificări ale tratatelor comunitare existente şi clauze noi cu privire la
cooperarea politică. În ciuda separării lor, cooperarea politică şi Comunităţile sunt
astfel asociate în vederea realizării unor obiective comune.
A. Revizuirea tratatelor institutive operata de Actul Unic European a vizat:
reformarea sistemului instituţional, întărirea politicilor existente şi implementarea
unor noi politici comune.
Modificările instituţionale aveau ca obiectiv creşterea eficienţei procesului
decizional şi democratizarea acestuia fără ca echilibrul instituţional general să fie
afectat. Astfel:
- Actul Unic European extinde votul cu majoritate calificată în Consiliul de
miniştri la majoritatea deciziilor privind piaţa internă unică, mai puţin în ceea ce
priveşte domenii sensibile precum armonizarea fiscală, libera circulaţie a persoanelor,
drepturile şi interesele salariaţilor, unde deciziile vor fi luate în continuare cu
unanimitate. Prin renunţarea parţială la votul unanim statele îşi demonstrează voinţa
politică de a recupera definitiv regula majorităţii, pierdută prin „Compromisul de la
Luxembourg” şi de a introduce astfel supranaţionalitatea în procesul de decizie.

xxxiii

93
 - Competenţele executive ale Comisiei sunt extinse, însă i se recunoaşte Consiliului
puterea de a hotărî să-şi rezerve dreptul de a decide în chestiunile considerate mai
importante.
- În ceea ce priveşte instituţia parlamentară, Actul Unic foloseşte termenul
de ,,Parlament European”, adoptat de parlamentari încă din 1962, în locul celui
de ,,Adunare parlamentară”. Parlamentul European cunoaşte o întărire semnificativă a
puterilor sale. Astfel, avizul său conform devine necesar în cazul admiterii unui nou
membru său al asocierii cu un stat terţ, iar în materie legislativă, se instituie o ,,
 procedură de cooperare”, potrivit căreia în domeniile unde Consiliul votează cu
modificări majoritate, Parlamentul European poate să propună amendamente care, dacă sunt
instituţionale
operate de aprobate de Comisie, nu pot fi respinse de Consiliu decât cu unanimitate.
AUE Deşi devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ, Parlamentul
european nu primeşte puterea de codecizie legislativă (propusă de Comitetul Dooge),
în toate domeniile unde Consiliul decide cu unanimitate, acesta fiind doar consultat.
- Referitor la Curtea de Justiţie, Actul Unic European decide crearea unei noi
trepte de jurisdicţie comunitară – Tribunalul de Primă Instanţă, pentru a
decongestiona sarcinile Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, asaltată cu un
număr impresionant de cereri.
În ceea ce priveşte politicile comune ale Comunităţii, Actul Unic prevede:
- crearea unei pieţe interne unificate, ,,un spaţiu fără frontiere interne, în care
libera circulaţie a produselor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată,
potrivit dispoziţiilor Tratatului”.
Poate apare paradoxal ca, la 30 de ani de la adoptarea Tratatului de la Roma de
înfiinţare a CEE, care stabilea ca obiectiv principal crearea unei pieţe comune, acelaşi
obiectiv să fie plasat în centrul preocupărilor noului tratat, însă „Cartea Albă”
publicată în 1985 a evidenţiat că libera circulaţie era departe de a fi asigurată efectiv.
În ciuda înlăturării taxelor vamale în comerţul dintre statele membre, a stabilirii unui
tarif vamal comun, a implementării unor politici comune, existau încă numeroase
bariere fizice, tehnice şi fiscale care îngrădeau libertatea de circulaţie la nivelul
factorilor de producţie. „Tarifele vamale au dispărut dar există încă vămi şi vameşi”.
În contextul economic al anilor ’80, când Europa se afla în căutarea unor mijloace
adecvate pentru creşterea competitivităţii sale, relansarea pieţei comune apare ca
soluţia cea mai potrivită. Actul Unic European nu se mulţumeşte însă numai să-i dea o
nouă denumire, aceea de ,,piaţă internă”, ci o dotează cu un instrument nou şi eficient,
regula majorităţii, care trebuie să permită adoptarea normelor, atât de necesare, de
armonizare a legislaţiilor naţionale.

94
 Realizarea pieţei interne unice urma să aibă loc progresiv, în cursul unei perioade
care se termina la 31 decembrie 1992, prin adoptarea unui număr de aproximativ 300
de măsuri prevăzute în Cartea Albă a Comisiei (măsuri care aveau în vedere
armonizarea reglementărilor naţionale referitoare la sănătate, mediu, recunoaşterea
reciproca a diplomelor, libera concurenţă pe pieţele publice, supravegherea ajutoarelor
de stat acordate întreprinderilor, libera prestare a serviciilor, etc). Majoritatea acestor
măsuri a putut fi adoptată sub forma unor directive sau recomandări şi introduse în
dreptul intern al statelor membrexxxiv.
Chiar dacă data fixată pentru înlăturarea tuturor obstacolelor în calea liberei
circulaţii a persoanelor, produselor, capitalurilor şi serviciilor nu a putut fi respectată
în totalitate, rămânând încă de aplicat o serie de măsuri după această dată xxxv, stabilirea
unui termen fix şi inevitabil a avut un puternic efect psihologic mobilizator atât în
statele membre, cât şi asupra instituţiilor comunitare.
- întrucât piaţa internă nu putea fi realizată exclusiv prin armonizare legislativă care
să permită suprimarea obstacolelor, Actul Unic European include noi domenii în
 cooperarea supranaţională, mai exact, introduce în mod formal în domeniul de
noi domenii de
cooperare intervenţie al Comunităţii o serie de politici dezvoltate în cursul ultimilor ani în afara
supranaţională Tratatului de la Roma: cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul ambiant şi
coeziunea economică şi socială. Comunitatea poate astfel interveni pentru a întări
coeziunea prin reducerea disparităţilor între regiuni xxxvi, pentru a favoriza dialogul
social, pentru a stimula cooperarea între întreprinderi şi institute de cercetare din
diverse ţări, etc.
Pentru fiecare dintre aceste noi politici comune, Actul Unic European prevede
folosirea unanimităţii pentru adoptarea deciziilor cadru şi majoritatea calificată
pentru măsurile de aplicare a acestora. În noile domenii, instrumentele comunitare au
rolul de a completa politicile naţionale şi regionale, contribuind la întărirea
convergenţei economilor.
- Alături de obiectivul realizării pieţei interne şi de introducerea unor noi politici
comune, ca o completare logică a acestora, Actul Unic European înscrie principiul
realizării progresive a unei Uniuni economice şi monetare, fără a preciza însă nici
mijloacele de realizare şi nici calendarul implementării acesteia xxxvii. În ciuda limitelor
sale, consacrarea acestui principiu în Actul Unic European are meritul de a ancora
cooperarea monetară în cadrul comunitar şi de a deschide calea pentru definitivarea
procesului de realizare a unei uniuni economice şi monetare. Statuată la Conferinţa la

xxxiv

xxxv

xxxvi
xxxvii

95
 nivel înalt de la Haga din 1969, experimentată într-o formă embrionară odată cu
crearea ,,şarpelui monetar” şi a Fondului european de cooperare monetară, dezvoltată
apoi prin intrarea în vigoare, la 13 martie 1979, a Sistemului Monetar European
(SME), fondat pe o unitate de cont europeană-ECU (destinată să devină monedă unică
a Comunităţii), uniunea economică şi monetară va putea fi constituită începând cu
iulie 1990.

B. Cooperarea în materie de politică externă consacrată de Actul Unic

European reprezintă principala noutate adusă de acesta, pentru prima dată cooperarea
politică fiind alăturată integrării economice în documente comunitare.
Actul se limitează la instituţionalizarea practicilor dezvoltate progresiv după 1970

 în afara tratatelor (în special prin Raportul Davignon), şi stabileşte ca obiectiv

introducerea ,,formularea şi punerea în aplicare în comun a unei politici externe europene”. În
cooperării în acest scop, statele membre se angajează să se informeze reciproc şi să se consulte
materie de
politică externă asupra oricărei probleme de politică externă cu caracter general, pentru a asigura o
politică mai eficace prin concertarea, convergenţa poziţiilor lor şi prin realizarea de
acţiuni comune. Fiecare stat rămâne suveran în luările de poziţii naţionale însă trebuie
să ţină cont de interesele comune şi de poziţiile celorlalte state. El trebuie să consulte
celelalte state membre înainte de a-şi stabili o poziţie definitivă, fără a exista însă
obligaţia luării unei poziţii comune.
În ceea ce priveşte problemele de securitate, acestea nu au fost cuprinse în sfera
cooperării politice, Actul Unic precizând însă disponibilitatea statelor membre de a-şi
coordona poziţiile în ceea ce priveşte aspectele politice şi economice ale securităţii şi
posibilitatea unei cooperări mai strânse în probleme de securitate în cadrul UEO şi al
Alianţei Atlantice.
Din punct de vedere instituţional, nu a fost creată o structură proprie pentru
cooperarea politică europeană însă se stabileşte o punte de legătură între aceasta şi
 domeniul comunitar prin recunoaşterea formală de către Actul Unic European a
recunoaştere Consiliului European, care devine organ comun, şi prin crearea unui Secretariat
formală a
Consiliului politic, cu sediul la Bruxelles, cu rolul de a asista preşedinţia în organizarea
European reuniunilor. Statul care exercită preşedinţia semestrială a Consiliului are
responsabilităţi de coordonare a politicii statelor, de iniţiativă şi de reprezentare în
relaţiile cu statele terţe. În acelaşi timp, miniştrii vor putea aborda chestiuni de politică
externă cu ocazia sesiunilor Consiliului Comunităţilor, iar Comisia este asociata la
toate nivelele cooperării politice. La rândul său, Parlamentul European trebuia să fie
informat cu privire la problemele examinate în cadrul cooperării politice.

96
 Deciziile în cadrul cooperării politice continuă să fie luate cu unanimitate, dar
Actul Unic European introduce angajamentul statelor de a se abţine, dacă este
posibil, pentru a nu împiedica formarea consensului şi a bloca astfel luarea deciziei.
Etapa intermediară în procesul de creare a unei Uniuni Europene, Actul Unic
European pune bazele acesteia prin menţionarea, pentru prima dată într-un text în
vigoare, a obiectivului realizări sale, prin indicarea uneia dintre principalele sale
caracteristici - faptul că se va baza pe doi ,,piloni” – Comunităţile europene şi
cooperarea politică europeană, şi mai ales prin recunoaşterea formală a Consiliului
European, organ care va da impulsurile politice necesare edificării viitoarei Uniuni.

3.3.3. Efectele aplicării Actului Unic European

Prin angajamentul său de a crea o veritabilă piaţă internă unică, Actul Unic
European a reactivat procesul comunitar şi, după ani de stagnare şi controverse, a
imprimat construcţiei europene un dinamism nemaiîntâlnit.
Impulsul dat de Actul Unic pieţei interne a antrenat reluarea vechiului obiectiv al
realizării uniuni economice şi monetare, iar aceasta, la rândul ei, a reclamat atribuirea
unor noi competenţe, a căror gestionare implica o nouă reformă instituţională, mai
profundă, axată pe democratizarea sistemului instituţional.

 Prin declanşarea acestei reacţii în lanţ, în care reformele antrenează alte

efect de angrenaj reforme pe calea integrării europene, Actul Unic European se constituie într-o
continuare, de o manieră exemplară, a metodei lui Jean Monnet: ,,este vorba de o
strategie globală care procedează prin efectul de contaminare de la sector la sector şi
la amplificare din aproape în aproape pe calea integrării europene”.
Punerea în funcţiune a pieţei unice nu s-a făcut fără dificultăţi, în ciuda
numeroaselor măsuri luate în acest sens în anii următori. Problemele financiare cu
care se confrunta Comunitatea creau numeroase probleme în finanţarea politicilor
comune, cu atât mai mult după adoptarea Actului Unic, care introducea noi politici ce
necesitau cheltuieli suplimentare. Pentru ieşirea din impas, apărea ca inevitabilă
reforma Politicii Agricole Comune, care consuma singură aproximativ 60% din
fonduri, demers destul de dificil de realizat datorită intereselor divergente ale statelor
membre în această chestiune.
Discuţiile vor fi purtate pe marginea unui pachet de măsuri propus de Comisie
în 1987 („Pachetul Delors”), care prevedea limitarea cheltuielilor pentru Politica
Agricolă Comună prin limitarea producţiei, reducerea preţurilor agricole şi plafonarea
cantităţilor maxime garantate pentru fiecare produs (cote). În schimb, se avea în
vedere creşterea finanţării programelor de coeziune economică, în acest scop

97
 fondurile structurale (FEDER, FSE şi FEOGA) urmând să se dubleze într-un interval
de cinci ani.
Un acord în acest sens nu a putut fi obţinut decât în 1988, cu ocazia Consiliului
European de la Bruxelles, când se reformează şi bugetul comunitar prin crearea unei a
 patra resurse proprii - o contribuţie a fiecărui stat membru proporţională cu produsul
reformă bugetară său naţional brut (PNB/PIB), care dă astfel Comunităţii mijloacele necesare pentru a-
şi atinge obiectivele şi facilitează aplicarea Actului Unic European.
Favorizat de noua procedură de cooperare Consiliu - Parlament şi de votul cu
majoritate calificată, programul pieţei unice poate fi implementat şi numeroase măsuri
sunt adoptate. Un rol de impulsionare îl va avea dezbaterea asupra Uniunii economice
şi monetare, care să vină să completeze piaţa unică şi a cărei realizarea constituia
un ,,complement natural şi indispensabil stabilirii vastei pieţe fără frontiere interne,
etapă a construcţiei europene consacrate de Actul Unic European”. Sau, cum sugestiv
se afirmă, ,,acest proces de <<unificare în etape>> care este cel al integrării de tip
funcţional – sectorial, se afla, prin apariţia obiectivului uniunii economice şi
monetare, în faza ultimei trepte de integrare economică şi a primei trepte de integrare
politică”.
Desăvârşirea pieţei interne unice impunea o întărire a convergenţelor
politicilor economice şi macroeconomice ale statelor membre şi crearea unei monede
unice. Rezulta astfel o piaţă complet integrată, în care schimburile nu oscilează şi care
oferă astfel garanţie de eficienţă. Limitele Sistemului Monetar European (SME) au
devenit şi mai evidente odată cu consacrarea definitivă a liberei circulaţii a
capitalurilor, incompatibilă cu fluctuaţia schimburilor pe care acesta o permitea.
Consiliul european de la Hanovra, din iunie 1988, decide constituirea unui comitet
de experţi pentru a studia şi a propune etapele concrete ce trebuiau să ducă la Uniunea
Economică şi Monetară. Format din guvernatori ai băncilor centrale şi experţi
independenţi, sub preşedinţia lui Jaques Delors, Comitetul îşi prezintă concluziile,
sub forma ,,Planului Delors“, la 17 aprilie 1989, propunând realizarea în trei etape a
Uniunii Economice şi Monetare.
Pe baza acestui raport, în luna iunie Consiliul European reunit la Madrid anunţă
convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale, care trebuia să aibă loc între
1990-1992, în scopul stabilirii măsurilor necesare realizării Uniunii Economice şi
Monetare. Se preconiza ca prima etapă a acesteia să înceapă la 1 iulie 1990, cu
liberalizarea mişcărilor de capitaluri. Apoi, Consiliul European de la Strasbourg (8-9
octombrie) decide măsurile care trebuiau să însoţească această primă fază:
supravegherea principalilor indicatori economici, formularea de recomandări în ceea

98
 ce priveşte politicile economice, în special cele bugetare, întărirea puterilor
Comitetului guvernatorilor băncilor centrale.
Stabilirea instituţiilor monetare şi a competenţelor acestora va face însă necesară o
nouă revizuire a Tratatelor ducând, în cele din urmă, la Tratatul Uniunii Europene.
Fixând obiective atât de îndrăzneţe, Actul Unic European a pus, în acelaşi timp,
bazele pentru o nouă reformă a tratatelor comunitare.

3.4. Acordul Schengen – o abordare interguvernamentală a spaţiului unic

fără frontiere
 Dacă în ceea ce priveşte îmbunătăţirea funcţionării cooperării europene, AUE
aduce o serie de modificări Tratatelor institutive de natură să o facă realizabilă, în ceea
Europa
cetăţenilor ce priveşte cel de-al doilea obiectiv stabilit la Consiliul European de la Fontainbleau
din 1984, crearea „Europei cetăţenilor”, asigurarea unui spaţiu fără frontiere interne
tuturor cetăţenilor statelor membre, acesta se va dovedi mult mai greu de realizat.
 Reticenţele manifestate de unele state membre (în special de Marea Britanie), au
făcut ca libera circulaţie a persoanelor să nu poată fi realizată decât parţial şi spaţiul
unic să nu poată fi completat printr-o cooperare poliţienească şi judiciară a statelor
Acordul
Schengen membre (prin reglementarea unei politici de imigraţie şi a unui drept de azil) care să
permită suprimarea totală a controalelor la frontiere.
Conştiente de dificultatea de a stabili aceste măsuri în cadrul comunitar, cinci
 dintre statele membre (Germania, Franţa şi cele trei state Benelux) semnează la 14
iunie 1985 în micuţa localitate luxemburgheză Schengen un acord asupra eliminării
libera circulaţie progresive a controalelor la frontierele lor comune. Realizat în afara Tratatelor, acest
a persoanelor acord prevedea libera circulaţie a persoanelor în interiorul „spaţiului Schengen”, o
cooperare poliţienească (prin crearea unui Sistem de informaţii Schengen - SIS, o
bancă de date destinată să faciliteze lupta contra criminalităţii organizate şi a traficului
de droguri) şi judiciară, ca şi o armonizare a regulilor de intrare şi de sejur a
resortisanţilor statelor terţe. În situaţii speciale şi pentru o durată limitată un stat putea
decide să reintroducă controalele la frontierele sale.
Modalităţile de aplicare a acestei cooperări cu caracter guvernamental au fost
reglementate printr-o Convenţie de aplicare a Acordului, semnată la 19 iunie 1990,
prin care se stabilea un Comitet executiv însărcinat să vegheze la realizarea
obiectivelor acestuia.
În anii 1990-1992, alte patru state membre ale Comunităţii semnează Acordul şi
Convenţia de aplicare: Italia în 1990, Spania şi Portugalia în 1991 şi Grecia în 1992.

99
 Apărut din dorinţa unora dintre statele membre ale Comunităţii de a avansa mai
repede pe calea integrării, într-un moment în care condiţiile politice nu erau întrunite
în interiorul sistemului decizional comunitar, Acordul Schengen şi Convenţia de
aplicare se doreau a fi un laborator pentru libera circulaţie a persoanelor în interiorul
Comunităţii.
Văzută de unele dintre statele semnatare prea restrictivă şi de altele prea permisivă,
Convenţia a suscitat de la început critici contradictorii. Intrarea ei în vigoare,
prevăzută iniţial pentru începutul anului 1993, este amânată de mai multe ori din
cauza unor probleme tehnice (amenajări de infrastructură, pregătirea SIS, etc), dar şi a
unora politice, statele punând în balanţă raţiunile legate de respectarea libertăţii şi cel
legate de asigurarea propriei securităţi. În cele din urmă, ea intră în vigoare la 26
martie 1955, doar între şapte dintre statele semnatare, Italia şi Grecia nefiind pregătite
să participe la SIS.

- TEMA IV -
EUROPA PE CALEA INTEGRĂRII POLITICE.
CREAREA UNIUNII EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA

 1. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene

1.1. Premisele trecerii la uniunea politică
integrare
politică Cu perioade de stagnare, dar şi cu perioade de avânt extraordinar, edificiul
construit prin Tratatele de la Paris şi Roma a avut în evoluţia să o dinamică
ascendenta. „Patruzeci de ani de integrare economică au deschis calea integrării
politice. Punerea în comun a resurselor, administrarea uniunii vamale, a instituţiilor şi
politicilor comune, semnificaţia politică a deciziilor economice precum şi
dimensiunea politică a comerţului şi a relaţiilor economice externe, sunt tot atâţia
factori care au imprimat o dimensiune politică Comunităţii europene”. A venit vremea

 ca, după integrarea economică, să se treacă la o uniune politică, împlinindu-se astfel

viziunea lui Jean Monnet, care a previzionat această evoluţie a integrării europene,

căderea arătând că ,, la acel moment va trebui inventat un nou sistem original adecvat
comunismului construcţiei europene”.
Cooperarea politică europeană, lansată în 1970 şi dezvoltată prin Actul Unic
European, limitată la simple consultări, nu oferea instrumentele reclamate atât de
dezvoltarea internă a Comunităţii cât şi de noua panoramă internaţională. În plan
intern, spaţiul unic fără frontiere creat făcea necesară o cooperare organizată a statelor
 membre, prin stabilirea unui număr de măsuri de politică internă care să vină să
reunificarea
Germaniei
100
 completeze eforturile guvernelor naţionale în domeniul imigraţiei, al cooperării
judiciare şi poliţieneşti.
Elementul declanşator al procesului de accelerare a construcţiei europene şi de
trecere la uniunea politică a fost dat însă din exterior, de evenimentele istorice ce au
avut loc în anii 1989-1991. Căderea zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, căderea
regimurilor comuniste şi odată cu aceasta dispariţia blocului de Est, urmată de
dezintegrarea Uniunii Sovietice, au pus capăt divizării Europei şi au modificat total
perspectivele integrării europene. Devenea astfel urgent ca viitorul Europei să fie
regândit.
Evenimentelor de pe continent li s-a adăugat, la scurt timp, războiul din Golf, şi
limitele politicii externe europene au devenit şi mai evidente. În faţa tuturor acestor
evenimente, cele douăsprezece state membre au acţionat cu o eficacitate inegală.
Dacă din punct de vedere economic, Comunitatea bine organizată a putut să
acţioneze în faţa profundelor transformări produse pe continent ca o veritabilă putere,
oferind ajutor imediat şi punând bazele unei cooperări pe termen lung, dătătoare de

 speranţă pentru statele din Centrul şi Estul Europei, din punct de vedere politic, simpla
limitele cooperării cooperare interstatală la care se reducea cooperarea politică europeană, a făcut ca
politice europene
acţiunea comună a celor douăsprezece state membre, în afara spaţiului comunitar, să
lipsească aproape total.
Sfârşitul războiului rece, căderea zidului Berlinului şi apariţia unor noi democraţii
în Estul continentului deschideau, după atâţia ani, posibilitatea unei reunificări a
Germaniei. Concretizările acestui deziderat nu se vor lăsa aşteptate şi, la 29 noiembrie
1989, cancelarul Helmut Kohl prezintă un plan în zece puncte pentru realizarea
reunificării sub forma unei confederaţii. Lucrurile se precipită însă după exodul masiv
al est-germanilor în Vest şi după manifestaţiile în favoarea reunificării ce au avut loc
în toate marile oraşe din Germania de Est. Consiliul european de la Strasbourg, din 9
decembrie 1989, a aprobat principiul liberei autodeterminări în realizarea unităţii
celor doua state germane, iar cele patru puteri care împărţeau responsabilităţile în
Germania după 1945 acceptă reunificarea. În aceste condiţii, la 1 iulie 1990 este
realizată uniunea monetară între cele două Germanii, iar la 3 octombrie 1990 unitatea
Germaniei este restabilită.
Consiliul european de la Dublin din 28 aprilie 1990 a stabilit că integrarea
teritoriului RDG în Comunitate să aibă loc după ce din punct de vedere juridic
unificarea va fi definitivată, fără să aibă loc o revizuire a tratatelor comunitare. Cele
cinci landuri ale ex-RDG (cu o populaţie de 18 milioane locuitori), vor intra de fapt în
Comunitate ca părţi ale teritoriului Germaniei însă, datorită disparităţilor existente în

101
 dezvoltarea lor economică, nu vor putea aplica în totalitate regulile comunitare decât
după o perioadă de tranziţie de trei ani, care se va încheia la 1 ianuarie 1993. În
timpul acestei perioade de tranziţie va fi pus în aplicare un program de sprijin
financiar constând în aproximativ 12 miliarde de mărci germane, în special sub forma
fondurilor structurale (o sumă enormă pentru bugetul comunitar, dar care reprezintă
un ajutor modest faţă de enormele transferuri operate de Germania de Vest spre Est).
Reunificarea Germaniei schimbă datele în Europa şi reactivează vechile dezbateri
legate de legitimitatea şi forţa Germaniei. Europa comunitară era preocupată de
posibilitatea ca Germania, întărită în urma reunificării, să repună în discuţie integrarea
comunitară, să dezvolte o politică independenta îndreptată către Est, poate chiar de
reapropiere de Moscova, sau să încerce să exercite o adevărată hegemonie în Europa
şi să imprime un ritm şi o viziune proprie procesului comunitar.
Lideri germani, în frunte cu cancelarul Helmut Kohl, liniştesc însă spiritele,
reafirmându-şi ataşamentul faţă de construcţia comunitara. În opinia lor, unificarea
germană şi integrarea europeană nu numai că nu sunt contradictorii, ci reprezintă două
feţe ale aceleiaşi medalii.
Aprofundarea unităţii europene devenea astfel un corolar evident al reunificării
germane. Noile circumstanţe cereau un mare pas în direcţia integrării, prin punerea
bazelor construcţiei politice a Europei. Reforma prognozată nu se putea limita doar la
domeniul economic, fără a lua în discuţie şi uniunea politică. În noua conjunctură
internaţionala, aceasta putea constitui un mijloc de a stopa renaşterea naţionalismului
şi de a ancora solid Germania în Comunitate însă, în egală măsură, permitea
consolidarea Comunităţii înaintea extinderilor viitoare, care păreau iminente.

1.2. Convocarea conferinţelor internaţionale şi adoptarea Tratatului

asupra Uniunii Europene
În faţa atâtor aşteptări, resorturile politice se pun în mişcare. După o initiaţivă
belgiană datând din 20 martie 1990, care propunea accelerarea UEM, reformarea
instituţiilor şi punerea bazelor unei politici externe şi de securitate, urmează o
declaraţie franco-germană din 20 aprilie 1990, care apreciază că este momentul ca să
înceapă procesul de transformare a relaţiilor dintre statele membre într-o Uniune
Europeană, declaraţie care, venind cu câteva zile înainte de Consiliul European
extraordinar prevăzut pentru 28 aprilie, a reprezentat elementul declanşator al

 procesului care va conduce la convocarea unei a doua conferinţe interguvernamentale.

convocarea Reformele prognozate vizau numeroase domenii: îmbunătăţirea sistemului

Conferinţelor instituţional şi calitatea sa democratică prin creşterea competenţelor Parlamentului
interguvernamentale
pentru adoptarea
reformelor 102
prognozate
 European, îmbunătăţirea cooperării în materie de politică externă, pentru a se
transforma într-o veritabilă politică externă şi de securitate comună, care putea să
răspundă eficient noilor provocări venite din exterior.
În aceste condiţii, Consiliul European extraordinar de la Dublin, din 28 aprilie
1990, decide convocarea a două conferinţe interguvernamentale, care trebuiau să se
desfăşoare simultan începând cu luna decembrie, una pentru UEM şi cealaltă pentru
uniunea politică.
Ambele conferinţe îşi vor începe lucrările la 15 decembrie 1990 la Roma, sub
preşedinţia italiana a Consiliului, având misiunea ca până la 30 iunie 1991 să adopte
hotărârile necesare. Această misiune se va dovedi a fi destul de greu de adus la
îndeplinire întrucât în timpul conferinţelor au existat numeroase disensiuni între
statele membre cu privire la conţinutul concret ce urma să fie dat celor două proiecte.
Principalul element de consens între majoritatea statelor membre (cu excepţia Marii
Britanii, Danemarcei şi Irlandei) îl reprezenta necesitatea de a lega proiectul de
uniune economică şi monetară de un proiect de uniune politică, idee lansată în comun
de Franţa şi Germania în decembrie 1990, înainte chiar de deschiderea conferinţelor.
Regăsindu-şi astfel, într-un moment sensibil pentru Europa, solidaritatea aflată în
pericol la debutul procesului de unificare germană, cele două state propuneau
extinderea domeniilor de competenţă comunitară (în special prin cuprinderea
problemelor legate de imigraţie, dreptul de azil regimul de vize, lupta contra
criminalităţii organizate, etc.), extinderea puterilor Parlamentului European şi
asocierea parlamentelor naţionale la activitatea comunitară, întărirea rolului
Consiliului European, generalizarea votului cu majoritate, punerea bazelor unei
politici externe şi de securitate comună care, în timp, să ducă la o apărare comună. În
plus, se relua o propunere spaniolă - aceea a creării unei cetăţenii europene.
Două alte proiectele guvernamentale prezentate în cursul anului 1991 vor suscita o
serie de discuţii. Primul, prezentat de preşedinţia luxemburgheză, care a preluat
conducerea lucrărilor în timpul primei jumătăţi a anului 1991, a fost considerat
datorită referinţelor la construcţia unui sistem de apărare comună, prea supranaţional,
în timp ce al doilea, venind din partea Olandei, a fost respins datorită unei accentuate
tente federaliste.
Multitudinea de proiecte, şi poziţiile destul de diferite asupra unora dintre
subiectele în discuţie, au făcut ca acordul să poată fi obţinut destul de greu.
După ce un prim proiect de tratat, care reunea lucrările celor două conferinţe, a
 fost prezentat la Consiliul European din iunie 1991, şi o nouă versiune în septembrie,
Consiliul
European de la în timpul preşedinţiei olandeze, la Consiliul European de la Maastricht din 9-10
Maastricht
103
 decembrie 1991, un acord politic a putut fi obţinut de către şefii de stat şi de guvern ai
celor douăsprezece state membre asupra celor două texte, care trebuiau însă
perfecţionate din punct de vedere juridic înainte de semnare.

 După definitivarea tratatului la nivel de experţi, acesta a fost semnat de miniştri de

adoptarea externe şi miniştri de finanţe ai celor douăsprezece state membre, la 7 februarie 1992,
Tratatului asupra tot la Maastricht, urmând să între în vigoare, dacă ratificările naţionale erau realizate,
Uniunii Europene
la 1 ianuarie 1993, în acelaşi timp cu Piaţa Unică.

1. 3. Conţinutul si caracteristicile reformei convenite la Maastricht

1.3.1. Structura formală a Tratatului. Principalele elemente de noutate

Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) a reprezentat reforma cea mai profundă
 pe care o vor cunoaşte Tratatele constitutive.
trei
Prin semnarea Tratatului de la Maastricht, statele membre trec pragul integrării
piloni
politice, constituind, în cele din urmă, Uniunea Europeană, obiectiv apărut încă de la
sfârşitul războiului şi reactivat de nenumărate ori de-a lungul evoluţiei construcţiei
 comunitare. Manifestându-şi voinţa de a avansa considerabil în construirea unei
pilon
comunitar Europe unite, ele se angajează într-un ,,proces de exercitare în comun a atributelor
esenţiale ale suveranităţi naţionale, şi anume: politica externă şi de securitate, apărarea
comună în viitor, uniunea economică şi moneda unică, cetăţenia europeană,
 securitatea juridică şi afacerile externe”.
piloni
interguvernamentali Fără a alege calea unei rupturi cu trecutul, prin înfiinţarea unei entităţi complet noi,
Tratatul de la Maastricht creează, prin juxtapunerea celor două logici care au marcat
întreaga evoluţie a integrării europene – cea supranaţională şi cea
interguvernamentală, o Uniune Europeana fondată pe cele trei Comunităţi Europene,
completată cu noi forme de cooperare, în domenii unde integrarea completă este încă
dificil de realizat datorită sensibilităţilor naţionale. Modificând tratatele comunitare
anterioare şi introducând dispoziţii noi, el reprezintă, aşa cum a fost calificat în
doctrină, un veritabil ”tratat al tratatelor”.
Rezultă astfel o structură complexă, în care Uniunea Europeana cuprinde trei
piloni: un pilon comunitar şi doi piloni interguvernamentali.
Primul pilon, şi cel mai important, este format din Comunităţile europene
(CECO, CEE şi CEEA), ale căror competenţe sunt întărite considerabil prin Tratatul
de la Maastricht. Funcţionarea acestui prim pilon comunitar se realizează
preponderent pe criteriul supranaţional, cele mai multe decizii fiind luate prin
aplicarea regulii majorităţii.

104
 Dintre cele trei Comunităţi, CEE suferă cea mai profundă transformare, dispoziţiile
sale fiind modificate în proporţie de 65%, iar termenul ,,Economică” dispare din
denumirea sa, devenind ,, Comunitatea Europeană,” pentru a sublinia faptul că în
timp, competenţele comunitare au fost completate şi de alte domenii decât cel strict
economic. CEE (devenită CE), nucleul Uniunii Europene, îşi va asuma, de aici
înainte, un numai responsabilităţi economice, ci şi politice, în procesul de integrare
europeană. Alături de Comunitatea Europeană continuă să existe şi celelalte
Comunităţi (CECO si CEEA), însă acestea apar din ce în ce mai mult ca sectoare
particulare ale Comunităţii Europene.
A. Noua Comunitate Europeană dobândeşte prin Tratatul de la Maastricht noi
competenţe:
 În domeniul economic, metoda comunitară se extinde asupra protecţiei
consumatorilor, protecţiei mediului, cercetării, industriei, reţelelor transeuropene (de
transporturi, furnizare de energie şi informaţie) şi politicii de coeziune socială, pentru
care se creează un nou fond structural destinat sprijinirii statelor al căror Produs Intern
Brut este mai mic de 90% din PIB-ul comunitar mediu.
 Câmpul de acţiune al Comunităţii se extinde şi la o serie de alte domenii
decât cele economice. Ea poate interveni astfel în sectoare precum educaţia şi
formarea profesională, sănătatea publică şi cultura. Competenţa Comunităţii în aceste
domenii are însă un caracter complementar, trebuind să fie exercitată cu respectarea
competenţelor statelor membre.
 Pentru a controla creşterea competenţelor comunitare, Tratatul de la Maastricht
subsidiaritate
introduce principiul ,,subsidiarităţii“, potrivit căruia Uniunea Europeană nu va
interveni în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă decât în măsura în care
obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate, datorită dimensiunilor sau
efectelor proiectate , de o manieră satisfăcătoare de către statele membre, însă pot fi
realizate mai bine la nivel comunitar.
 Tratatul prevede, de asemenea, crearea Uniunii Economice şi
Monetare, ca parte integrantă sau, cum i s-a spus în doctrină, ,,nucleu dur“ al

 pilonului comunitar, principalul instrument pentru realizarea obiectivelor economice

Uniune stabilite. Considerată a avea un caracter ireversibil, aceasta trebuia să se realizeze
Economică şi progresiv, în trei etape, desfăşurate de la 1 iulie 1990, până cel mai târziu la 1 ianuarie
Monetară
1999, astfel: până la 31 decembrie 1993, liberalizarea circulaţiei capitalurilor;
începând cu 1 ianuarie 1994, pregătirea de către Institutul Monetar European a trecerii
la moneda unică, prin coordonarea politicilor economice, în scopul de a reduce
inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor valutare, de a limita deficitele şi

105
 datoria publică a statelor; crearea unei monede unice, la 1 ianuarie 1999, şi înfiinţarea
Băncii Central Europene.
 O noutate fundamentală a Tratatului de la Maastricht a reprezentat
crearea unei cetăţenii europene, recunoscute tuturor resortisanţilor unui stat membru,
 condiţionată astfel de cetăţenia naţională xxxviii, în virtutea căreia persoana respectivă
cetăţenie are dreptul de a circula liber şi de a munci pe teritoriul Uniunii, de a vota şi de a
europeană
candida la alegerile municipale şi europene, de a fi protejat pe teritoriul statelor terţe
de către autorităţile diplomatice ale oricăruia dintre statele membre, de a se adresa cu
o petiţie parlamentului European şi facultatea de a sesiza mediatorul numit de
Parlamentul de la Strasbourg.
Garantarea drepturilor decurgând din cetăţenia europeană, vine să întărească alte
măsuri luate la Maastricht, precum: protecţia sănătăţii publice, protecţia
consumatorilor, instituirea unor prerogative europene de formare profesională,
schimburile de studenţi şi profesori, în încercarea de a apropia cetăţenii de structurile
decizionale, conferindu-le sentimentul apartenenţei la un spaţiu comun.
B. În domeniul instituţional, măsurile luate au avut în vedere întărirea legitimităţii
democratice a Comunităţii, şi marele câştigător este Parlamentul European, ale cărui
puteri sunt întărite considerabil. El este consultat la desemnarea Preşedintelui
Comisiei şi aprobă chiar ulterior numirea acestuia. Procedura avizului conform şi
 procedura de cooperare sunt extinse iar crearea unei noi proceduri legislative, de
procedura de
codecizie codecizie, prin care Parlamentul poate să blocheze un text, în ciuda acordului
Consiliului de miniştri, îl transformă în partener egal al Consiliului în adoptarea unor
categorii de acte. Democratizarea produsă prin aceste schimbări se va accentua odată
cu crearea unui nou Comitet al reprezentanţilor locali şi regionali, cu caracter
consultativ, a Comitetului regiunilor şi a unui Ombudsmen (Avocat al Poporului),
dependent de Parlamentul European.
Cel de al doilea pilon, cuprinde politica externă şi de securitate comună (PESC), o
 codificare a cooperării politice europene dezvoltate începând cu anii ’70.
PESC
În cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună statele membre puteau adopta
masuri pentru apărarea valorilor comune, menţinerea păcii, întărirea securităţii
Uniunii şi întărirea democraţiei. Politica de securitate putea conduce, în timp, la o
apărare comună şi, din această perspectivă, Uniunea Europei Occidentale a
devenit ,,braţul înarmat al Uniunii Europene”xxxix, ,,parte integrantă a dezvoltării
Uniunii”, chemată să elaboreze şi să se pună în aplicare decizii şi acţiuni care au
implicaţii în domeniul apărăriixl.
xxxviii

xxxix
xl

106
 Al treilea pilon, Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), a fost
introdus pentru a gestiona problemele „de interes comun” legate de libera circulaţie a
 persoanelor în spaţiul comunitar: controalele la frontierele externe, politica de vize, de
JAI
imigraţie, dreptul de azil, lupta împotriva traficului de droguri, a criminalităţii
organizate şi a terorismului, limitându-se la adoptarea unor poziţii comune în acest
domeniu şi posibilitatea de a acţiona în comun.
Colaborarea în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune şi Justiţiei şi
Afacerilor Externe apărea ca necesară în condiţiile evoluţiei integrării economice, însă
această colaborare se va desfăşura după regulile cooperării clasice
interguvernamentale, deciziile fiind luate cu unanimitate, însă măsurile de aplicare a
acestora puteau fi luate cu majoritate calificată.
De fapt, temerea de a nu ,,contamina“ cele două domenii politice cu
supranaţionalismul prezent în cadrul integrării economice a determinat alegerea
acestei structuri pe piloni a Uniunii Europene, în locul unei structuri unitare, care ar fi
favorizat extinderea metodelor supranaţionale la PESC şi JAIxli.

1.3.2. Caracteristicile Uniunii Europene

 Noua entitate politică înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeana,
ansamblu unitar deşi dotata cu o structura complexa, reprezintă un ansamblu unitar, în care cei trei
piloni sunt indisolubil legaţi. Unitatea pilonilor este dată de înscrierea unor principii
fundamentale comune (art. A şi F), a unor obiective comune pe care trebuie să le
 realizeze Uniunea prin cei trei piloni (art. B) şi, mai ales, de introducerea unui cadru
institutional unic, care (potrivit art. C) asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor
cadru întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând şi dezvoltând tot ceea ce
instituţional unic
s-a realizat pe plan comunitar.
Uniunea Europeana nu se substituie Comunităţilor Europene, nu are personalitate
juridica proprie (angajându-se pe plan extern prin intermediul Comunităţilor, care îşi
păstrează personalitatea juridica) şi nici un cadru instituţional distinct, folosind cadrul
institutional al Comunităţilor. Astfel, instituţiile din pilonul comunitar servesc, în
acelaşi timp, şi cei doi piloni interguvernamentali, însă puterile lor şi procedurile
după care funcţionează sunt diferite.
Dacă în pilonul comunitar, instituţiile cu un puternic caracter supranaţional,
Comisia şi Parlamentul, dispun de ample competenţe, iar Curtea de Justiţie exercită
controlul obligatoriu asupra aplicării actelor adoptate, în pilonii interguvernamentali
puterile lor sunt mult limitate. Competenţa Curţii de Justiţie este, în virtutea art. L din
TUE, exclusă total în domeniile cooperării politice, atribuindu-se competenţe limitate
xli

107
 numai în cadrul pilonului JAI. Comisia dispune de un drept de iniţiativă limitat în
domeniul cooperării politice (fără a include cooperarea judiciară penală sau
poliţienească), pe care îl exercită împreună cu statele membre, iar Parlamentul este
doar informat şi consultat în domeniul cooperării interguvernamentale şi poate adresa
interpelări şi recomandări.
Rezultă astfel că singura instituţie care poate acţiona de o manieră importantă
în cei doi piloni interguvernamentali este Consiliul Uniunii, cel care apară la nivel
comunitar interesele statelor membre, acesta putând defini poziţiile comune şi adopta

 acţiuni comune în domeniile Politicii Externe şi de Securitate Comună şi Justiţiei şi

rol sporit pentru Afacerilor Externe. Alături de Comisie, Consiliul are sarcina de a asigura, în numele
Consiliul UE
Uniunii, coerenţa actelor întreprinse în cadrul fiecăruia dintre cei trei piloni în materie
de politică externă.
Tratatul de la Maastricht creşte numărul instituţiilor la cinci, ridicând la rangul de
instituţie Curtea de Conturi, cu competenţă exclusiv în domeniul comunitar şi
instituie Comitetul regiunilor, al cărui rol este pur consultativ.
Uniunea şi-a creat însă un organ specific – Consiliul European, recunoscut deja
prin Actul Unic European, care, deşi nu devine formal instituţie, completează, alături
de instituţiile comunitare, sistemul instituţional unic. Potrivit articolului D din Tratat,
acesta are sarcina de a da Uniunii „impulsurile necesare dezvoltării sale şi de a defini
orientările politice generale”. Recunoscându-i-se acest rol primordial în orientarea şi
impulsionarea Uniunii în ansamblu (deci atât în pilonii extracomunitari, cât şi în cel
comunitar), Consiliul European va deveni ,, motorul” politic al sistemului instituţional
comunitar, un motor care însă, datorita compoziţiei sale, va produce un dezechilibru
între interguvernamental şi comunitar, contribuind la întărirea elementelor
interguvernamentale.

1.3.3. Importanţa creării Uniunii Europene

Instituirea Uniunii Europene a reprezentat o etapă importantă în procesul de
integrare europeană sau, aşa cum se înscrie chiar în articolul A al Tratatului de la
Maastricht, “o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni mai strânse între
popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate în cel mai înalt respect al
principiului transparenţei şi cât mai aproape posibil de cetăţeni”. Acest prim articol
pune accent pe natura dinamică a conceptului de uniune, prin opoziţie cu conceptul
static de unitate, fără însă ca finalitatea ultimă a procesului să fie indicată cu claritate.
Deşi prin deciziile fundamentale luate la Maastricht sunt reunite pentru prima dată
într-un tratat de integrare elemente supranaţionale, vizibil întărite, şi elemente

108
 interguvernamentale, statele membre nu au acceptat afirmarea vocaţiei federale a
construcţiei europene.
Uniunea Europeana apare astfel ca o construcţie politico-juridică originală, în
care elementele federale şi confederale coexista, un sistem nou care nu intră în
categoriile juridice şi politice cunoscute până în prezent, şi care continua să fie „mai
mult decât o organizaţie internaţională, dar mai puţin decât un stat”.
Reforma fundamentală decisă la Maastricht reprezintă mai degrabă un început
decât un rezultat, o finalitate, ea reconfirmă caracterul evolutiv al integrării europene,
o evoluţie care, în lumina experienţei comune şi a coeziunii statelor membre în faţa
provocărilor viitorului, să ducă la “o comunitarizare” progresivă a pilonilor
interguvernamentali.
Consacrând principiul menţinerii şi dezvoltării realizării comunitare (acquisul
 comunitar), Tratatul Uniunii Europene evidenţiază sensul acestei evoluţii: de la
ireversibilitatea
integrării integuvernamental la comunitar şi nu invers. Devine clar că procesul de integrare este
în principiu ireversibil şi orice întoarcere este puţin probabilă, costul său fiind mult
prea ridicat. Această ireversibilitate se încadrează în logica părinţilor fondatori, aceea
a “realizărilor concrete creând mai întâi o solidaritate de fapt”. Ea este completată, în
aceeaşi logică, de reacţia în lanţ pe care o vor declanşă mecanismele integrării
europene convenite la Maastricht, reformele antrenând alte reforme.
Voinţa politică a statelor membre de a se angaja într-un astfel de proces ireversibil
şi dinamic este evidenţiată de înscrierea, în dispoziţiile finale, a duratei nelimitate a
Tratatului şi, mai ales, de anticiparea următoarei etape, prin prevederea, în art. N, a
convocării unei noi conferinţe interguvernamentale pentru revizuirea Tratatului, în
1996.

1.4. Problemele economice ale anilor ’92-’93 şi dificultăţile ratificării Tratatului

asupra Uniunii Europene
Dacă semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene, la 7 februarie 1992, s-a
desfăşurat într-un climat de optimism, statele fiind conştiente de pasul imens pe care l-
au făcut pe calea integrării europene, lucrurile se vor complica în faza ratificărilor
naţionale, care ar fi trebuit să se încheie la 31 decembrie 1992, pentru ca Tratatul să
poată intra în vigoare la 1 ianuarie 1993.
Dificultăţilor politice de aprobare a Tratatului în cursul unui proces de ratificare
mult mai dificil şi mult mai lent decât se prevăzuse, li se adaugă o serie de probleme
economice cu care se confruntă statele membre în această perioadă (recesiunea

109
 economică, creşterea şomajului, problemele monetare din 1992-1993), provocând o
nouă criză a construcţiei europene.
În mai 1992, statele membre decid reformarea PAC, în scopul creşterii resurselor
necesare pentru dezvoltarea noilor politici comune şi a noilor obiective ale Uniunii,
într-un moment de criză economică când mai multe state membre încearcă să-şi
reducă contribuţia la bugetul comun. Această reformă, orientată spre restructurarea
agriculturii şi constând în principal în reducerea preţurilor garantate la produsele
agricole, este primită cu ostilitate de fermierii francezi, contribuind la alimentarea
opoziţiei, în această ţară, faţă de Tratatul de la Maastricht.
Dificultăţile economice şi tensiunile legate de PAC vor determina, în toamna
 anului 1992 – vara anului 1993, o gravă criză a Sistemului Monetar European (prin
criza Sistemului slăbirea principalelor monede europene), care se va încheia la 2 august, când se
Monetar
European decide ridicarea marjei de fluctuaţie de la 2,25% la 15%.
Dezorientarea care domnea încă cu privire la viitorul Europei după profundele
schimbări care au avut loc pe continent între 1989-1992, a determinat reactivarea
unora dintre contradicţiile care au marcat întreaga evoluţie a integrării (disputa între
 suveranitate şi integrarea europeană, între solidaritatea comunitară şi interesul
creşterea
euroscepticismului naţional, lipsa legitimităţii democratice a acesteia şi îndepărtarea de cetăţean),
influenţând creşterea eurosceptismului în rândul populaţiei statelor membre.
Dacă în Belgia, Olanda, Italia, Grecia şi Luxemburg, Tratatul Uniunii Europene a
putut fi ratificat fără prea mari dificultăţi, prin procedura parlamentară ordinară, în
mai multe state (Franţa, Spania, Portugalia, Germania) procesul de ratificare s-a
complicat prin necesitatea de a revizui, în prealabil, constituţia naţională, în special
prin introducerea unor modificări care să permită transferul de suveranitate cerut de
participare la uniunea economică şi monetară sau de votul resortisanţilor altor state ale
Uniunii în cadrul alegerilor municipale.
Dificultăţile au apărut însă mai ales în statele care au optat pentru ratificarea
tratatului prin referendum, unde ruptura evidentă dintre clasa politică, favorabilă
 integrării, şi opinia publică, mai degrabă reticentă, a determinat numeroase
dificultăţi de manifestări împotriva ratificării. Într-o perioadă de criză economică, Comunitatea a
ratificare
devenit ţapul ispăşitor al nemulţumirilor populaţiei faţă de nivelul de trai, rata
şomajului, securitatea personală.
Punctul culminant al crizei l-a constituit respingerea legii de ratificare a Tratatului
la referendumul organizat în 2 iunie 1992 în Danemarca (ca urmare a imposibilităţii
obţinerii unei majorităţi favorabile de 5/6 în Parlament, aşa cum cereau reglementările
interne), 50,7% din votanţi pronunţându-se împotrivă. Pentru a nu bloca intrarea în

110
 vigoare a Tratatului, Consiliul European extraordinar reunit la Oslo la 4 iunie 1992 a
decis continuarea procesului de ratificare în alte state până când guvernul danez
găseşte soluţii pentru depăşirea crizei.
Încurajate şi de succesul înregistrat în Irlanda (unde la referendumul din 18 iunie,
69% dintre alegatori au răspuns favorabil) şi în Franţa (unde la referendumul din 20
septembrie, decis de preşedintele Mitterand ca urmare a votului negativ din
Danemarca, s-a înregistrat un procent de 51% din voturi în favoarea Tratatului),
statele membre reuşesc să găsească soluţii pentru rezolvarea problemei daneze la
Consiliul European de la Edinbourg din 12 decembrie 1992. Astfel, Danemarca
obţine o serie de derogări de la aplicarea politicii comune de apărare şi, mai ales de la
participarea la cea de-a treia faza a UEM – moneda unică. În aceste condiţii, tratatul
este supus unui nou referendum, 18 mai 1993, şi este aprobat cu o majoritate de
56,8%.
Votul danez a permis reluarea procesului de ratificare şi în Marea Britanie,
întrerupt după rezultatul negativ al primului referendum din Danemarca. În ciuda
numeroaselor concesii făcute acesteia în timpul negocierilor (excluderea de la
aplicarea politicii sociale şi de la obligarea instituirii monedei unice), guvernul Major
a trebuit să lupte atât cu laburiştii, cât şi cu unii membri ai propriului partid care se
opuneau ratificării tratatului şi, evitând referendumul, recurge în iulie 1993 la
angajarea răspunderii sale, obţinând majoritatea necesară ratificării.
Ultimul bastion rămâne, paradoxal, Germania unde rezultatul primului referendum
danez relansase dezbaterile mai vechi asupra renunţării la marcă, ,,simbol al reuşitei
germane’’ şi înlocuirea acesteia cu viitoarea monedă unică, unele forţe politice cerând
chiar renegocierea Tratatului. La rândul lor, landurile invocau transferul unor
competenţe către Comunitate care le-ar fi limitat competenţele proprii. Apare astfel
necesitatea unei revizuiri constituţionale, care se realizează la 21 decembrie 1992,
articolul 23 din Constituţia revizuită dând landurilor o serie de garanţii cât priveşte
prezervarea competenţelor lor.
Legea de ratificare a Tratatului de la Maastricht este aprobată în decembrie 1992 de
Parlamentul german, însă un ultim obstacol îl constituie supunerea acesteia recursului
în faţa Tribunalului Constituţional, care statuează abia la 12 octombrie 1993
compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constituţia. Tratatul poate fi astfel
ratificat definitiv şi de ultima ţară şi intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.

 1.5. O întrebare pentru viitor – ce finalitate pentru proiectul european?

finalitatea
proiectului
european
111
 Adâncirea integrării reclamă, fără îndoială, întărirea solidarităţii între statele
membre şi popoarele lor.
Dezbaterile febrile în jurul ratificării Tratatului de la Maastricht au dovedit
fragilitatea unităţii europene şi faptul că, pe măsură ce ne apropiem de „nucleul dur”
al suveranităţii, statele sunt din ce în ce mai puţin dispuse să transfere o parte
suplimentară din suveranitatea lor instituţiilor comunitare. Ele au demonstrat că
evoluţia construcţiei europene depinde de voinţa politică a statelor europene, a
popoarelor lor, de a se desprinde de trecut şi de a susţine ideea unui destin comun al
Europei, în ciuda diverselor manifestări ale naţionalismului şi a tentaţiei permanente a
protecţionismului economic.
Dacă ideea europeană nu a suscitat niciodată o mare adeziune populară, ea nici
nu a fost complet repudiată atâta vreme cât obiectivele fixate erau destul de clare:
 prosperitatea economică şi prezervarea păcii. Odată cu progresul proiectului european
necesitatea
democratizării însă, cu cuprinderea unor chestiuni atât de importante precum moneda unică sau
construcţiei
securitatea, guvernele nu mai pot face Europa să progreseze „pe ascuns”, în
europene
semiobscuritatea gândită de părinţii fondatori. Ideea europeană a devenit deci „o miză
democratică, care reclamă să fie explicată”. Oamenii au nevoie să ştie în ce constă
proiectul la care sunt chemaţi să-şi dea adeziunea, care sunt obiectivele şi finalitatea
acestuia. Cu alte cuvinte, asupra a ce trebuie să fie uniţi. În lipsa unor explicaţii clare,
neîncrederea faţă de tot ceea ce depăşeşte cadrul naţional se amplifică, „hrănind
fantasmele asupra complotului comunitar împotriva popoarelor”.
Obiectivul democratizării construcţiei europene se regăseşte atât în etapa negocierii
Tratatului de la Maastricht, cât şi în deciziile luate în cursul procesului de ratificare a
acestuia, şefii de stat şi de guvern întruniţi la Birmingham şi Edinburgh adoptând o
serie de măsuri ce vizau apropierea de cetăţeni a procesului de construcţie a Europei.
Imperativul întăririi legitimităţii democratice a Uniunii va jalona întreaga evoluţie
viitoare a acesteia.
Rezultat al unui compromis între logica supranaţională şi cea interguvernamentală
(practică ce a fost experimentată cu succes după 1950) într-o încrengătură de
proceduri de inspiraţii diferite, Tratatul de la Maastricht a impus renaşterea interesului
 pentru definirea viitoarei Europe, a finalităţilor construcţiei europene şi le-a focalizat
federalism
pe opoziţia dintre „federalişti” şi „suveranişti”.
Pe de altă parte, compromisul realizat prin Tratatul de la Maastricht pentru a
 nu bloca avansul integrării, acela de a accepta un statut special pentru unele ţări
suveranism
(Marea Britanie şi Danemarca), derogă de la principiul realizării comunitare (aquis-

 ului comunitar) însă deschide, în acelaşi timp, calea unei flexibilităţi în procesul de

integrare
diferenţiată 112
  integrare. Calificată prin folosirea a diverse formule – „integrare diferenţiată”,
criza iugoslavă
„Europa cu mai multe viteze”, aceasta va permite participarea la proiectul european şi
a ţărilor care nu doresc sau nu pot să se integreze la fel de repede ca celelalte. Întărirea
fenomenului integrării diferenţiate, care va deveni un element important al
construcţiei europene, prin derogare de la principiul realizării comunitare, prezintă
însă o serie de riscuri pentru uniformitatea dreptului comunitar, a căror gestionare se
 va dovedi destul de dificilă în viitor.
ineficienţa Deşi a reprezentat un pas important în procesul de edificare a unei veritabile
cooperării
politice Uniuni Europene, Tratatul de la Maastricht nu a reuşit să rezolve problemele politice.
europene Lipsa de motivaţie a unora dintre statele membre pentru a participa la uniunea politică
şi militară, care s-a tradus la Maastricht prin stabilirea unui calendar lung pentru
problemele diplomatice şi de apărare, va pune Comunitatea în situaţia de a nu putea să
reacţioneze eficient în faţa unei crize reale cu care se va confrunta foarte rapid.

2. Aprofundare şi /extindere după Maastricht

2.1. Uniunea politică în faţa primelor provocări - criza iugoslavă.
Neputinţa Comunităţii de a se prezenta ca un element de referinţă în dezbaterile cu
privire la securitatea Europei, limitele prezenţei sale ca actor internaţional, au devenit
cât se poate de evidente în contextul crizei ce a izbucnit în anii ’90 în spaţiul fostei
Iugoslavii. În momentul declanşării conflictului iugoslav, în vara anului 1991,
Uniunea Europeana nu exista încă, dar exista principiul „coerenţei” în politica externă
şi cel al ,, poziţiilor europene comune” statuate de Actul Unic European.
Mijloacele de acţiune ale Comunităţii în faţa confruntării între puterea federala şi
republicile secesioniste, care ameninţa să se extindă şi la alte state din Estul Europei,
se vor dovedi destul de modeste. După o primă încercare de mediere, eşuată ca urmare
a intervenţiei armatei federale în Slovenia, statele membre ale Comunităţii adresează
numeroase cereri de încetare a ostilităţilor, care nu vor fi respectate însă. În cele din
urmă, este suspendat ajutorul acordat Iugoslaviei în baza acordului de cooperare din
1980 şi se impune embargoul asupra armelor.
Conştiente de miza pe care o reprezenta implicarea cu succes în rezolvarea crizei,
statele membre încearcă în perioada următoare, să adopte o poziţie comună şi, la 7
septembrie 1991, convoacă la Haga o conferinţă de pace la care participă, alături de
reprezentanţii lor, Comisia şi părţile beligerante.
În condiţiile în care ONU şi SUA rămân în espectativă, Comunitatea are astfel o
şansă importantă de a-şi întări poziţia pe continent. Voinţa declarată de cooperare nu
este însă suficientă, şi şansa este ratată întrucât statele membre nu reuşesc să se pună

113
 de acord asupra măsurilor ce trebuiesc luate. Refuzul Marii Britanii de angajare în
cadrul UEO a unei forţe de interpunere între croaţi şi sârbi, trimite chestiunea în faţa
ONU, care la 21 februarie 1992 acreditează în regiune primele ,,căşti albastre”,
formate în principal din soldaţi francezi şi britanici.
Nefuncţionalitatea cooperării politice în interiorul Comunităţii apare şi mai
tranşant în problema recunoaşterii republicilor care şi-au proclamat independenţa.
Astfel, hotărârea comună luată la Consiliul European de la Maastricht, de a reporta
data recunoaşterii oficiale la 15 ianuarie 1992, pentru ca o serie de condiţii referitoare
la drepturile omului, drepturile minorităţilor naţionale, recunoaşterea inviolabilităţii
frontierelor şi dezarmarea să poată fi îndeplinite, este încălcată de Germania, care
decide unilateral, la 23 decembrie, recunoaşterea Croaţiei şi Sloveniei. Atitudinea
acesteia, criticată de aliaţii săi comunitari, este cu atât mai inoportună cu cât are loc
într-un moment când se încearcă punerea bazelor unei politici externe şi de securitate
comune.
În faţa acestei divizări a statelor membre, creditul acordat Comunităţii pentru
găsirea unei soluţii de ieşire din criză nu a putut fi fructificat şi, cum nici acţiunea
ONU nu s-a dovedit mai eficientă, planurile de pace pe care aceasta le-a propus
eşuând, SUA iau iniţiativa şi intervin cu forţele aeriene ale NATO, atribuindu-şi astfel
toate meritele şi devenind principalul actor în negocierile ce vor urma. Astfel, Alianţa
Atlantică, compromisă la începutul deceniului prin dispariţia duşmanului său, s-a
instalat pe poziţia unei organizaţii de referinţă pentru dezbaterile privind securitatea în
Europa, poziţie recunoscută de toate statele europene.
,,Lecţia“ iugoslavă a demonstrat fragilitatea cooperării politice europene
bazate pe o politică externă şi de securitate comună în care deciziile se iau cu
unanimitate, şi care nu este dublată de o structură de cooperare militară europeană.
Deşi îmbunătăţită prin reformele ulterioare ale Tratatului asupra Uniunii
Europene, PESC nu va reuşi să contribuie decât în mică măsură la realizarea
 obiectivului de afirmare a identităţii Uniunii pe scena internaţională. Ea nu va putea
Extinderea impune o poziţie comună fermă a Uniunii nici în viitor, mulţumindu-se să stea în
spre Vest
umbra NATO.

2.2. Extinderea spre ultimele state din Vestul Europei

2.2.1. Crearea Spaţiului Economic European
Odată cu intrarea Marii Britanii în Comunităţi, relaţiile acestora cu AELS s-au
întărit considerabil prin încheierea unor acorduri bilaterale de liber schimb. Adoptarea
 deciziei de constituire a Pieţei Unice, prin Actul Unic European, a determinat statele
Crearea
Spaţiului 114
Economic
European
 membre ale AELS să.şi manifeste interesul de a participa la unele dintre regulile
tehnice şi juridice ale acesteia. După o perioadă de tatonări, negocierile cu cele 7 state
ale AELS (Austria, Finlanda, Suedia, Islanda, Norvegia, Elveţia şi Lichtenstein) încep
în iunie 1990 şi se încheie cu semnarea, la 2 mai 1992, la Porto, a Acordului care
instituie Spaţiul Economic European. El intră în vigoare la 1 ianuarie 1994, fără
Elveţia, care îl respinge prin referendum la 6 decembrie 1992.
Se constituie astfel una dintre cele mai mari zone economice existente, care
cuprinde peste 370 milioane de persoane, realizând 40% din comerţul mondial.
Spaţiul Economic European (SEE) este o asociaţie dotată cu un sistem instituţional
propriuxlii, care nu participă însă la deciziile Comunităţii şi în care funcţionează cele
patru libertăţi de circulaţie din cadrul Uniunii. El nu este însă o uniune vamală total
integrată, cum este Uniunea Europeană, întrucât nu participă decât la 80% din
normele pieţei unice, fiind excluse sectoare precum agricultura, pescuitul, politica
comercială comună şi fiscalitatea. În consecinţă, controalele vamale între Uniune şi
AELS se menţin iar libera circulaţie nu se aplică decât produselor originare din statele
membre ale Asociaţiei. Statele membre ale SEE participa, de asemenea, la regulile
comunitare în domeniul concurenţei şi la cooperarea în domenii ca mediul, protecţia
consumatorilor, educaţie, cercetare, precum şi la finanţarea Fondului de coeziune creat
prin Tratatul de la Maastricht. Acordul asupra SEE va oferi un model pentru
acordurile de asociere cu statele candidate la aderare din Centrul şi Estul Europei.

2.2.2. Aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la Uniunea Europeana

Pentru unele dintre statele semnatare ale Acordului instituind Spaţiul Economic

 European, acesta nu a reprezentat decât o etapă pregătitoare pentru o viitoare aderare

Aderarea la Uniunea Europeană, sau o soluţie alternativă la integrare. De fapt, SEE avea să
Austriei, moară înainte de se naştexliii, pentru că atunci când el a intrat în vigoare, la 1 ianuarie
Suediei şi
Finlandei 1994, unele dintre statele AELS erau în curs de negociere a aderării ca membre cu
drepturi depline.
Patru dintre acestea - Austria, Suedia, Finlanda şi Elveţia, renunţă, în condiţiile
sfârşitului războiului rece, să mai invoce incompatibilitatea statutului lor de
neutralitate cu Politica Externă şi de Securitate Comună în curs de implementare la
nivel comunitar, şi îşi depun candidatura pentru aderare: la 27 iulie 1989 Austria, la 1
iulie 1991 Suedia, la 18 martie 1992 Finlanda şi la 26 martie 1992 Elveţia, aceasta din
urmă renunţând însă în urma referendumului negativ pentru SEE. Lor li se alătură, la
25 noiembrie 1992, Norvegia, care nu vroia să rămână în afară.

xlii
xliii

115
 Consiliul European de la Maastricht decide ca o eventuală negociere să fie
deschisă pe baza TUE numai după intrarea în vigoare a acestuia. În condiţiile în care
ratificarea tratatului trenează, Consiliul European de la Edinbourg
(decembrie 1992) hotărăşte că negocierile pot începe înainte de finalizarea
ratificărilor, la începutul anului 1993, pentru ca tratatul de aderare să poată intra în
vigoare în 1995. De fapt, preşedinţia britanică, ea însăşi susţinătoare a extinderii,
spera ca prin aceasta să impulsioneze procesul de ratificare, în special în Danemarca,
favorabilă aderării altor state nordice. Deja legate puternic de Comunitate, aderarea
acestora trebuia să nu ridice probleme şi, în acelaşi timp, ea nu ameninţa aprofundarea
integrării pentru că, fiind state bogate, puteau contribui la întărirea bugetului comun.
Negocierile de aderare se deschid la 1 februarie 1993 cu Austria, Finlanda şi
Suedia şi la 5 aprilie cu Norvegia. Ele se desfăşoară în paralel (însă separat cu fiecare
stat candidat), şi se încheie destul de rapid şi fără prea mari probleme, după
aproximativ un an. Fără a ridica pretenţiile Danemarcei şi Marii Britanii, statele
candidate obţin totuşi o serie de derogări de la chestiunile sensibile: subvenţionarea
agriculturii din regiunile defavorizate, reducerea contribuţiilor financiare, limitarea
tranzitului rutier pe teritoriul Austriei pentru 12 ani , cote de peşte destul de mari
pentru Norvegia.
O ultimă chestiune ce trebuia reglementată era legată de funcţionarea instituţiilor
cu cinsprezece state membre, în special modalitatea de vot în Consiliul de miniştri.
Marea Britanie şi Spania ridică problema minorităţii de blocaj, care reprezenta 30%
din voturi, opunându-se ca acesta să crească de la 23 (din 76 de voturi ale celor 12
state membre) la 27 (din 90 pentru Comunitatea în 15), pentru că ar fi favorizat statele

 mici, care grupându-se, ar fi putut bloca o decizie.

Compromisul Încercarea preşedinţiei greacă de a obţine consensul se finalizează cu Compromisul
de la de la Ioannina ( 29 martie 1994), care fixează minoritatea de blocaj la 27, dar prevede
Ioannina
că în cazul în care unii membri ai Consiliului, reprezentând 23 de voturi, îşi manifestă
intenţia de a se opune la adoptarea actului comunitar, Consiliul va face tot posibilul
pentru a se ajunge, într-un ,,termen rezonabil “ şi fără a prejudicia interesele
comunitare, la o soluţie satisfăcătoare care poate fi adoptată cu 64 de voturi. Destul de
confuz, acest aranjament nu va fi înscris în tratate şi nici nu va fi aplicat, însă el ridica
pentru prima data problema necesităţii adaptării sistemului instituţional din
perspectiva extinderii.
Tratatele de aderare sunt semnate la Corfu , cu ocazia Consiliului european din
24 -25 iunie 1994, şi sunt supuse referendumului în cele patru state pentru a fi
ratificate, obţinând majoritatea favorabilă în Austria (66,4%), Finlanda (57%) şi

116
 Suedia (52,2%). În Norvegia însă, pentru a doua oară populaţia se pronunţă împotriva
aderării (cu 52, 2% voturi împotrivă). Primele trei state devin oficial membre ale UE
la 1 ianuarie 1995, când intră în vigoare tratatele de aderare. Fără a modifica
substanţial echilibrul politic, ele primesc în total 59 locuri în Parlament (21 Austria,
22 Suedia şi 16 Finlanda), câte 4 voturi în Consiliu Austria şi Suedia, şi 3 voturi
Finlanda, şi câte un post de comisar.

2.3. Bilanţul general al aplicării Tratatului de la Maastricht

Anii care au urmat intrării în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene vor
constitui prilejul pentru experimentarea noilor politici comune introduse prin tratat şi
de pregătire a trecerii la moneda unică. În acelaşi timp însă, această perioadă este
marcată de mutaţii profunde la nivel internaţional, constând într-o multiplicare a
schimburilor comerciale şi o întărire a competitivităţii economice, ca efect al unei
globalizări din ce în ce mai accentuate. Consecinţele acesteia se vor simţi foarte
puternic la nivel comunitar, sub forma unei scăderi a nivelului de trai şi creşteri
 şomajului.
probleme
Scepticismul faţă de construcţia europeană manifestat în timpul adoptării Tratatului
economice şi
sociale de la Maastricht, se va prelungi, şi instituţiile europene vor fi considerate vinovate
pentru toate dificultăţile economice cu care se confruntă statele membre.
În lipsă unor articulări clare, ,,Europa socială” şi ,,Europa cetăţenilor” înscrise la
Maastricht, la confluenţa Uniuni economice cu Uniunea politică, progresează mult
prea lent în armonizarea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale oamenilor, în raport cu
unificarea pieţei. Disparităţile între statele membre în ceea ce priveşte dialogul social
şi drepturile sociale se accentuează, în special în ceea ce priveşte rata şomajului, care
înregistrează variaţii importantexliv. Pe lângă factorii structurali (care ţin de indicele
demografic, de educaţie, formare profesionala, caracteristicile pieţei muncii, protecţia
sociala, etc), trecerea la cea de-a doua fază a UEM şi necesitatea îndeplinirii criteriilor
de convergenţă agravează distorsiunile sociale, căci se traduce prin austeritate
bugetară şi rigoare monetară, ameninţând “modelul social european”.
Multe dintre statele membre folosesc imperativele comunitare ca argument pentru
a-şi rezolva dificultăţile interne şi a-şi creşte rapid finanţele, impunând măsuri
nepopulare şi făcând astfel din Europa ţapul ispăşitor.
Uniunea este astfel departe de a-şi apropia cetăţenii săi, “deficitul democratic” se
acutizează, iar ,,chestiunea socială” revine la ordinea zilei. Oamenii aşteaptă
răspunsuri la preocupările lor şi soluţii pentru problemele lor.

xliv

117
 Ieşirea din acest impas şi continuarea operei începute la Maastricht se vor putea
realiza, şi de această dată, graţie voinţei politice a liderilor europeni, care în ciuda
unor destul de severe diferenţe de opinie, reuşesc să repună în funcţiune mecanismul
comunitar.

2.4. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare

Ritmul câştigat de integrarea europeană prin Actul Unic European şi apoi prin
Tratatul de la Maastricht va fi menţinut, şi momentele următoare ale evoluţiei
europene vor fi mult mai dinamice. Tripticul ,,consolidare, aprofundare, extindere“,
lansat la Haga în 1969, este reluat în condiţiile schimbărilor profunde ce au avut loc
pe continent şi a noii conjuncturi internaţionale.
Cea mai importantă realizare o reprezintă angajarea, de o manieră determinată, în
pregătirea procesului de realizare a uniunii monetare, chiar dacă participarea la
 aceasta urma să se facă diferenţiat, doar o parte din statele membre acceptând să
treacă la ultima sa fază - moneda unică. În ciuda dificultăţilor majore de respectare a
Uniunea criteriilor de convergenţă, cu care se vor confrunta majoritatea statelor, calendarul
Economică şi
prevăzut a putut fi respectat.
Monetară
La 1 ianuarie 1994 se poate trece la cea de a doua faza a uniunii monetare şi
 Institutul Monetar European, care trebuia să coordoneze politicile monetare ale
introducerea euro statelor membre, se instalează la Frankfurt. Problema denumirii monedei europene
este rezolvată la Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995), care decide
înlocuirea termenului ,,ecu” cu cel de ,,euro”.
La Consiliul European de la Dublin, din decembrie 1996, se adoptă un ,,Pact de
stabilitate şi de creştere”, care prevede aplicarea de către statele membre ale viitoarei
zone euro a unui program de stabilitate şi aplicarea de sancţiuni financiare statelor

 care, fără a trece printr-o recesiune economică gravă, înregistrează un deficit bugetar
crearea Băncii mai mare de 3%.
Centrale Europene
În acelaşi timp, conştientă de pericolul pe care îl reprezintă pentru viitorul
construcţiei europene perpetuarea unei confuzii cu privire la rolul şi importanţa
trecerii la moneda unică europeană, Comisia se angajează într-o ampla campanie de
informare a întreprinderilor şi marelui public cu privire la utilitatea adoptării euro.
Neîncrederea faţă de capacitatea unora dintre state de a îndeplini la timp criteriile
de convergenţă impuse este înlăturată în mai 1998, când Consiliul european reunit la
Bruxelles confirmă crearea unei zone euro cu unsprezece din cele cincisprezece state
membre. Singura a cărei participare a fost amânată datorită neîndeplinirii condiţiilor

118
 este Grecia, în timp ce Marea Britanie, Danemarca şi Suedia şi-au anunţat încă de la
început neparticiparea.
Institutul Monetar European este înlocuit cu Banca Centrală Europeană şi sunt
stabilite parităţile definitive între cele unsprezece monede iar la 1 ianuarie 1999 euro
este lansată ca monedă de plată scripturală. În 2001, i s-a permis şi Greciei adoptarea
monedei unice şi începând cu 1 ianuarie 2002 cele doisprezece state au trecut la
folosirea efectivă a acesteia.

3. Perfecţionarea Uniunii Europene. Reforma Tratatului de la Maastricht

3.1. Tratatul de la Amsterdam
3.1.1. De la convocarea CIG din 1996, la semnarea Tratatului de la Amsterdam
( 1997)
Tratatul de la Maastricht conţinea în dispoziţiile sale finale (articolul N) clauza

 potrivit căreia o nouă Conferinţă Interguvernamentală (CIG) urma să fie convocată în

Tratatul de la 1996 pentru a face un bilanţ al primilor ani de aplicare a Tratatului şi a decide de
Amsterdam comun acord asupra modificărilor ce urmează să fie aduse acestuia. Politicile şi
formele de cooperare instituite de Tratat trebuiau să fie revizuite în vederea asigurării
eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare. Erau vizate în principal PESC,
procedura de codecizie (posibilitatea ca aceasta să fie extinsă), noi politici comune în
domeniul energiei, turismului şi protecţiei civile.
Prevăzut pentru 1996, procesul de revizuire va fi declanşat mult mai devreme,
aproape simultan cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastrict, sub imperiul
schimbărilor rapide produse pe plan internaţional. Acestea cereau Uniunii să se
doteze cu mijloace pentru a face faţă presiunilor globalizării (care impunea creşterea
competitivităţii economice şi măsuri eficiente în domeniul ocupării forţei de munca),
amplificării terorismului şi a traficului de droguri, presiunii migratoare exercitată din
exterior asupra graniţelor Uniunii. În plus, perspectiva lărgirii Uniunii cu noile
democraţii din Europa Centrala şi de Est trebuia să dea un nou obiectiv revizuirii
tratatelor. Structura instituţională şi procesul decizional comunitar, concepute iniţial
pentru şase state membre şi aplicate fără mari modificări unei Comunităţi formate din
cincisprezece membri, trebuiau să facă obiectul unei reexaminări profunde pentru a
păstra caracterul democratic şi eficacitatea unei construcţii care va îngloba mai mult
de douăzeci de membrii.
Cum în aşteptarea Conferinţei Interguvernamentale se declanşează ample dezbateri
şi o avalanşă de propuneri venite din partea instituţiilor comunitare, a grupurilor
politice, a mişcărilor europene şi mediilor ştiinţifice sugerează numeroase măsuri care

119
 ar putea contribui la asigurarea eficienţei reformei prognozate, Consiliul European de
la Corfu din iunie 1994 decide constituirea unui grup de reflecţie pentru a pregăti
viitoarea CIG. Instalat în funcţie la 2 iunie 1995, grupul este format de 18 membri
(câte un reprezentant personal al fiecărui ministru de externe, comisarul pe probleme
instituţionale şi doi reprezentanţi ai Parlamentului European), sub conducerea
ministrului spaniol pe afaceri europene, Carlos Westendorp. Mandatul său nu s-a
limitat doar la chestiunile pentru care Tratatul de la Maastricht prevăzuse revizuirea,
ci s-a extins la orice altă ameliorare posibilă. A fost vizată nu doar eficientizarea
structurii instituţionale, ci şi combaterea deficitului democratic, conferirea unei mai
mari credibilităţi şi coerenţe Uniunii şi întărirea rolului său pe scena internaţională.
Rezultatele activităţii desfăşurate timp de şase luni în cadrul comitetului de
reflecţie se concretizează într-un raport (Raportul Westendorp) prezentat Consiliului
 European de la Madrid din decembrie 1995, pe marginea căruia se vor purta discuţiile
în cadrul conferinţei interguvernamentale a cărei deschidere solemnă este hotărâtă
pentru martie 1996.
reformă
instituţională Lansate la Torino la 29 martie 1996, lucrările CIG se desfăşoară sub forma mai
multor reuniuni la vârf ale şefilor de stat şi de guvern din ţările Uniunii Europene.
Consiliul European de la Torino a reţinut trei direcţii ale revizuirii:
 - apropierea Uniunii de cetăţeni, pentru a putea răspunde mai bine nevoilor
rol extern
întărit acestora;
- o eficacitate şi o legitimitate mai mare pentru instituţii, menţinerea unicităţii
 cadrului instituţional şi studierea posibilităţii instituirii unei cooperări întărite în
apropierea de
anumite domenii;
cetăţeni
- întărirea rolului extern al Uniunii şi definirea relaţiilor cu UEO;
Negocierile, care au durat mai mult de un an, se vor găsi de mai multe ori în impas.
Mai întâi, ,,criza vacii nebune“, care izbucneşte în primăvara anului 1996 xlv, apoi
neînţelegerile între Franţa şi Germania cu privire la crearea unui Înalt Reprezentant
pentru PESC, la reducerea numărului comisarilor şi o nouă ponderare a voturilor în
Consiliu (acestea din urmă necesare din perspectiva viitoarelor extinderi ale Uniunii).
Mai mult, chestiuni adiacente precum aplicarea “Pactului de stabilitate” şi
modalităţile de realizare a Uniunii monetare vin să îngreuneze negocierile. Data limita
stabilită pentru încheierea lucrărilor Conferinţei, iunie 1997, pare greu de respectat de
către preşedinţia olandeză care preia conducerea lucrărilor şi care, după experienţa din
1991 de la Maastricht, se dovedeşte destul de prudentă.
Datele se schimbă însă odată cu venirea la putere în Anglia a lui Tony Blair,
favorabil integrării (cu unele excepţii în ceea ce priveşte euro, înlăturarea controalelor
xlv

120
 la frontiere, fuziunea cu UEO), care abandonează atitudinea ostilă faţă de politica
socială comună şi obţine în schimb din partea Franţei acordul cu privire la aplicarea
Pactului de stabilitate. Realizarea acestui compromis a permis ca lucrările CIG să
poată fi finalizate la Consiliul European din 16 -17 iunie 1997 şi, la 2 octombrie
1997, să fie semnat ,,Tratatul de la Amsterdam ce modifică Tratatul asupra Uniunii
Europene, Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea Europeană şi unele acte
conexe”. Acesta va intra în vigoare la 1 mai 1999 şi reprezintă cea de-a treia revizuire
de ansamblu a tratatelor precedente.

3.1.2. Conţinutul şi limitele reformei

Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să găsească răspunsuri satisfăcătoare pentru
toate chestiunile care figurau pe ordinea de zi a conferinţei interguvernamentale, în
special în ceea ce priveşte reforma instituţională necesară pentru a face faţă
următoarelor extinderi.
Apreciat de unii analişti ca reprezentând un pas important pe calea integrării
politice şi criticat de alţii, care îl consideră un ,,fiasco”, noul tratat aduce o serie de
elemente de progres, înscriindu-se cu un moment semnificativ în procesul evolutiv al
integrării europene.
Tratatul cuprinde trei părţi (modificări de fond, clarificări şi dispoziţii finale) şi
este însoţit de 13 protocoale şi 58 de declaraţii comune.
Din punct de vedere formal, se produce o simplificare considerabilă în comparaţie

 cu Tratatul de la Maastricht, fără ca prin aceasta să fie afectat aquis-ul comunitar.

simplificare formală Dispoziţiile cadru sunt abrogate, textele care poartă asupra aceloraşi probleme de fond
sunt regrupate şi se produce o renumerotare a articolelor.
În ceea ce priveşte chestiunile de fond, Tratatul de la Amsterdam conţine o serie
de noutăţi care nu sunt de neglijat. Astfel :
 Se produce în primul rând, o modificare a concepţiei cu privire la
ritmul şi obiectivele integrării. Pentru a se da satisfacţie statelor mai dezvoltate, se
înscrie principiul flexibilităţii, prevăzându-se posibilitatea punerii în aplicare a unor
cooperări întărite între statele care sunt pregătite şi vor să avanseze mai repede,
limitate la domeniile cuprinse în primul şi cel de-al treilea pilon şi care să nu afecteze
piaţa internă sau alte politici comune. Se trece astfel la ,,Europa a la carte”
sau ,,Europa cu mai multe viteze”.
 Reamintându-se ca Uniunea este fondată pe principiile libertăţii,
 democraţiei, respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, statului
principalele
realizări de drept, principii care sunt comune statelor membre, se prevede pentru prima dată o

121
 procedură de sancţionare în caz de violare a acestor principii de către un stat
membru.
 În încercarea de a reduce distanţa dintre Uniune şi cetăţenii săi,
perpetuată de-a lungul timpului, Tratatul de la Amsterdam acordă o atenţie specială
problemelor sociale şi drepturilor cetăţenilor. Astfel, asigurarea unui nivel de trai şi a
unei protecţii sociale ridicate, creşterea nivelului şi calităţii vieţii sunt ridicate la
rangul de obiective ale Comunităţii. Un întreg capitol social este integrat Tratatului (la

problematica socială Maastricht problemele sociale figurau în anexă) şi este introdus un titlu asupra
ocupării forţei de muncă, prezentată ca o prioritate a Uniunii. Chiar dacă
implementarea politicilor de ocupare a forţei de muncă rămâne în principal în sarcina
statelor membre, în vederea întăririi eficacităţii lor se prevede coordonarea acestora la
nivel comunitar, prin concluzii şi linii directoare anuale stabilite de Consiliu, prin
recomandări adresate statelor membre şi acţiuni de încurajare, şi prin crearea unui
Comitet pentru ocuparea forţei de muncă, cu caracter consultativ, care să asiste
instituţiile comunitare (în special Consiliul). Tratatul consacră principiul general al
nediscriminării şi este întărit principiul egalităţii între bărbaţi şi femei în raporturile
de munca.
Dispoziţiile sociale vin să le completeze pe cele referitoare la cetăţenia Uniunii, cu
privire la care se introduce precizarea că nu o înlocuieşte pe cea naţională, ci o
completează. Drepturile cetăţenilor europeni, regrupate într-un capitol unic, sunt
întărite. Astfel, pentru asigurarea transparenţei activităţii comunitare se consacră un
drept de acces la documentele instituţiilor, cetăţenii au dreptul la folosirea limbilor
oficiale în corespondenţele lor scrise cu instituţiile şi organele comunitare, se prevede
protecţia persoanelor fizice cu privire la regimul datelor cu caracter personal, noi
exigenţe sunt introduse în materia protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii mediului,
protecţiei consumatorului, sănătăţii publice.
 O inovaţie importantă a Tratatului de la Maastricht o reprezintă
comunitarizarea progresivă (într-un interval de cinci ani) şi parţială, a celui de-al

 treilea pilon (JAI) şi transferarea tuturor politicilor care privesc libera circulaţie a
comunitarizarea persoanelor în primul pilon. Rămâne în pilonul trei lupta contra criminalităţii (noua
progresivă a JAI denumire a acestuia este Cooperarea Poliţienească şi Judiciară în materie Penală).
care devine CPJP
Se introduc noi reglementari privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor şi
regimul vamal, prin încorporarea în Tratat a aquis-ului Schengen, care devine
 opozabil oricărui stat candidat la aderare. Un regim derogator este acceptat doar
încorporarea în
Tratat a aquis- pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca.
ului Schengen

122
  În pilonul doi, PESC, progresele sunt destul de modeste. Deciziile
continuă să se ia cu unanimitate însă aceasta este suplinită de posibilitatea ,,abţinerii
constructive”, care permite unuia sau mai multor state să se abţină, pentru a nu
 împiedica luarea deciziei. Se creează, în scopul îmbunătăţirii vizibilităţii politicii
crearea externe comune, funcţia de Inalt Reprezentant pentru PESC, care să asiste
funcţiei de
Înalt preşedinţia, conducând o celula de planificare a politicii şi de alertă rapidă nou
Reprezentant înfiinţată. Înaltul Reprezentant pentru PESC (funcţie ce a fost acordată Secretarului
pentru PESC
General al Consiliului) face parte, alături de preşedintele în exerciţiu şi de comisarul

 pe probleme de politică externă, dintr-o ,,troikă” ce asigura coordonarea în domeniu.

Instrumentele PESC sunt redefinite şi completate cu unul nou – strategii comune, care

,,troikă” pot fi adoptate de Consiliul European, şi pe baza cărora Consiliul de Miniştri poate
decide adoptarea unor acţiuni comune şi luări de poziţie, cu majoritate calificată.
Uniunii i se recunoaşte implicit o capacitate juridică internaţională (o personalitate
juridica restrânsă) prin posibilitatea de a încheia convenţii şi acorduri cu terţii.
În ceea ce priveşte politica de securitate comună, în afara de unitatea de
 planificare şi alertă rapidă, înfiinţată în cadrul Secretariatului Consiliului, sunt
capacitate
juridică întărite relaţiile cu UEO. Aceasta poate participa, alături de Comisie şi statele
implicită a membre, la elaborarea unor strategii, se poate apela la ea pentru planificarea şi
Uniunii
exercitarea unor acţiuni în domeniul apărării sub coordonarea Consiliului European,
iar misiunile Petersberg (constând în acţiuni umanitare, de salvare, sarcini de
menţinere a păcii), sunt înscrise în tratate. Tratatul un merge însă mai departe şi nu
stabileşte o apărare europeană comună, limitându-se la a înscrie posibilitatea
acesteia, scop în care este prevăzută o cooperare în domeniul politicii de înarmare.
 Referitor la reforma sistemului instituţional, Tratatul de la Amsterdam
nu aduce inovaţii majore. Principalul beneficiar este Parlamentul European, ale
cărui puteri sunt întărite, în special prin obligativitatea aprobării de către Parlament a
desemnării Preşedintelui Comisiei (potrivit Tratatului de la Maastricht era doar
consultaţi), prin avizul conform pe care îl dă pentru aplicarea sancţiunilor în caz de
nerespectare a drepturilor fundamentale şi prin cvasi-generalizarea procedurii de
codecizie, care a fost simplificată şi care devine principala procedură de adoptare a
actelor comunitare (fiind extinsă de la 15 la 39 de domenii). Din perspectiva
extinderii, numărul membrilor Paramentului a fost limitat la 700, indiferent care va fi
numărul statelor care vor compune în viitor Uniunea. Un protocol special anexat
Tratatului de la Amsterdam prevede o serie de măsuri pentru întărirea participării
parlamentelor naţionale la activităţile Uniunii.

123
 În privinţa celorlalte instituţii comunitare, modificările sunt minime: extinderea
votului cu majoritate calificată în Consiliu la alte 15 teme; întărirea rolului
Preşedintelui Comisiei prin implicarea lui în desemnarea membrilor acesteia şi prin
dobândirea competenţei de a adopta o serie de hotărâri cu privire la organizarea
interna a instituţiei; extinderea Jurisdicţiei Curţii de Justiţie la domenii precum
migraţia, azilul, vizele si trecerea frontierelor.
Fără a minimiza rezultatele obţinute la Amsterdam, care nu se compară, evident, cu
transformările remarcabile aduse prin Tratatul de la Maastricht, trebuie să
recunoaştem că, deşi elementele de progres sunt incontestabile, Tratatul nu a reuşit să
ofere soluţii pentru toate problemele propuse spre rezolvare în timpul negocierilor.
Criticile îndreptate împotriva acestuia au în vedere absenţa soluţiilor pentru rezolvarea
problemelor sociale legate de ocuparea forţei de muncă şi scăderea ratei şomajului,
pentru realizarea armonizării fiscale, în domeniul investiţional şi bugetar. Cel puţin în
domeniul instituţional, limitele reformei realizate prin Tratatul de la Amsterdam sunt
evidente, conferinţa interguvernamentală din 1996 eşuând parţial în încercarea de a
face o reformă de substanţă a instituţiilor Uniunii Europene, fără de care lărgirea
acesteia cu alte 10-12 state ar duce la paralizia procesului decizional la nivel
comunitar.
Clivajul apărut între statele mici şi statele mari ale Uniunii a făcut imposibilă
obţinerea consensului asupra unor chestiuni sensibile precum o nouă pondere a
voturilor în Consiliu, introducerea unei duble majorităţi sau numărul maxim de
membri ai Comisiei Europene. În aceste condiţii, soluţia aleasă a fost aceea de a anexa
Tratatului un Protocol special asupra instituţiilor Uniunii din perspectiva extinderii
acesteia, în care, subliniindu-se voinţa statelor de a ajunge la un acord în acest sens, se
prevede că la data intrării în vigoare a următoarei lărgiri a Uniunii, statele mari vor
renunţa la cel de-al doilea comisar, cu condiţia că ponderea voturilor să fie şi ea
modificată. Articolul 2 al aceluiaşi Protocol prevede că ,,o nouă CIG care să
procedeze la o reexaminare completă a dispoziţiilor tratatului relative la compunerea
şi funcţionarea instituţiilor va avea loc cu cel puţin un an înainte ca Uniunea
Europeana să cuprindă mai mult de 20 membri”. Ca şi la Maastricht, ,,randez-vous-
ul” se prefigurează înainte chiar de semnarea Tratatului, la 2 octombrie 1997.
Insuficienţa Tratatului de la Amsterdam a făcut ca acesta să nu aibă parte de o primire
entuziastă, cel puţin în unele state (Belgia, dar şi Franţa şi Italia), şi a determinat o
puternică mobilizare în favoarea revizuirii sale, un grup de eurodeputaţi provenind din
diferite partide politice înfiinţând în acest sens asociaţia ,,SOS Europa”.

3.2. Provocări şi realizări pentru Uniunea Europeană la sfârşit de mileniu

124
 Ultimii ani ai secolului XX au găsit Uniunea Europeană angajată pe mai multe
fronturi: pe de o parte, într-un profund proces intern de perfecţionare a structurilor şi
politicilor sale; pe de altă parte, în încercarea de a se dota cu mijloace care să-i
permită creşterea vizibilităţii în plan extern, într-o lume aflată într-o permanentă
transformare, şi peste toate, perspectiva celei mai mari extinderi din istoria Europei
comunitare.
În aceşti ani, perioadele de criză şi cele de realizări notabile se vor succeda cu
repeziciune.
A. În plan intern, conjunctura economică prea puţin favorabilă şi criza monetară
din vara anului 1998 divizează statele membre şi îngreunează obţinerea acordului
asupra unor chestiuni sensibile precum bugetul pentru perioada 2000-2006 sau
trecerea la moneda unică europeană. Problemele sociale, legate în principal de
ocuparea forţei de muncă, devin şi ele din ce în ce mai presante, mai ales după
amplele manifestaţii europene de solidaritate cu muncitorii belgieni de la uzina
Renault din Vilvorde, închisă fără ca salariaţii să fie informaţi sau consultaţi. În plus,
o criză internă izbucneşte în primăvara anului 1999, când, pentru prima dată în istoria
integrării europene, Comisia condusă de luxemburghezul Jacques Santer este silită de

 către Parlamentul European să demisioneze. Acuzată de ineficienţă în gestionarea

demisia Comisiei “crizei vacii nebune” şi de lipsă de viziune şi iniţiativă în ceea ce priveşte reforma
Santer
instituţională sau financiară, Comisia Santer se confruntă şi cu acuzaţii de fraudă,
Parlamentul refuzând să-i dea descărcare de gestiune pentru exerciţiul financiar 1996.
După ce o comisie de anchetă stabileşte că aceasta se face vinovată de nepotism şi
deturnare de fonduri, ea este nevoită să-şi dea demisia colectivă, cu zece luni înainte
de expirarea mandatului.
O serie de modificări politice care au loc la nivel comunitar dar şi în interiorul
statelor membre vin să dea noi imbolduri procesului de perfecţionare a construcţiei
comunitare.
Astfel, la nivel comunitar, în iunie 1999 este ales un nou Parlament European (în
care Partidul Popular European câştigă cele mai multe fotolii şi care va fi condus
pentru prima parte a mandatului de către Nicole Fontaine) şi este desemnată o nouă
Comisie, condusă de italianul Romano Prodi. După ce la 1 mai 1999 intră în vigoare
Tratatul de la Amsterdam, la 4 iunie spaniolul Javier Solana de Madariaga, fost
secretar general al NATO, devine primul Înalt Reprezentant pentru PESC.
La nivelul statelor membre, alegerile din Germania şi Italia aduc la putere pe
Gerhard Schroder, respectiv Massimo d’Alema. Se va înregistra însă în următorii
ani o tendinţă îngrijorătoare de accedere la putere a extremei dreapta în numeroase ţări

extremismul 125
austriac
 europene (Austria, Italia, Franţa, Danemarca, Olanda, Belgia), favorizată de
dificultăţile economice, de amplificarea insecurităţii ca urmare a manifestărilor
teroriste şi de creşterea imigraţiei. Venirea la putere în Austria a unei coaliţii de
dreapta ce cuprindea şi FPO al populistului Jorg Haider va determina o criză în
interiorul Uniunii, pe care statele membre vor reuşi să o depăşească, renunţându-se la
ideea iniţială a sancţionării Austriei, dar care va îndemna la reflecţie pentru viitor şi la
mai multă vigilenţă.
Criza austriacă a determinat Uniunea Europeana să intervină pentru prima dată în
politica internă a unui stat membru în scopul prevenirii unei atingeri grave a
principiilor fundamentale şi a relevat, de asemenea, importanţa practică a
mecanismului sancţionator introdus de Tratatul de la Amsterdam. Chiar dacă nu s-a
recurs la acesta, atitudinea partenerilor Austriei, care s-au limitat la o atenţionare a
guvernului acestei ţări asupra oricărei abateri pe care ar fi putut să o săvârşească,
apare ca o completare a acestui mecanism printr-o procedură de alertă prealabilă.
B. În plan extern, sfârşitul anilor ’90 este dominat de criza internaţională din
Kosovo, dar şi de încercarea Uniunii Europene de a-şi redefini relaţiile cu statele
terţe.
 Criza din Kosovo a demonstrat, încă o dată incapacitatea Uniunii de a
 interveni, chiar şi pe continentul european, fără ajutorul SUA.
criza din Kosovo
Decalajul între reuşitele economice ale proiectului european şi eşecul politic,
perpetuat în ciuda faptului că pentru părinţii fondatori ai Europei unite, securitatea
constituia un obiectiv major, a permis izbucnirea şi înrădăcinarea unui război pe tărâm
european, în fosta Iugoslavie , între 1991 şi 1999. Eşecul politicii europene este cu atât
mai evident în ceea ce priveşte conflictul din Kosovo, un război previzibil, care putea
fi anticipat cu aproape zece ani înainte de a izbucni şi în faţa căruia Europa s-a dovedit
neputincioasă.
Preferinţa europenilor pentru diplomaţie, negocieri, propunerea unor aranjamente
comerciale ca mijloace de a acţiona pentru soluţionarea unei crize, în lipsa unor
instrumente militare cu care să fie dotată Uniunea, a făcut ca războiul între separatiştii
albanezi şi forţele sârbe să nu poată fi împiedicat, iar intervenţia acestora să aibă un
rol secundar în raport cu cea a americanilor.
Chiar dacă negocierile pentru obţinerea unui acord de pace iniţiate şi conduse de
europeni în cadrul Conferinţei de la Rambouillet (februarie 1999) au eşuat, urmarea
eşecului fiind bombardarea Serbiei de către forţele NATO, acest demers are o

Pactul de semnificaţie aparte pentru Europa, întrucât pentru prima dată cele patru mari state ale
Stabilitate pentru Continentului, Franţa, Germania, Marea Britanie şi Italia au acţionat de o manieră
Europa de Sud-
Est
126
 solidară. Ele au participat apoi împreună, alături de SUA, la operaţiunea ,,Forţa
aliata”, iar ,,Planul Fischer”, propus de preşedinţia germană a Uniunii Europene şi a
UEO, a stat la baza rezoluţiei ONU care a pus capăt războiului.
La sfârşitul conflictului, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a însărcinat
NATO cu responsabilitatea unei prezenţe internaţionale pentru menţinerea păcii în
regiune (prin intermediul KFOR), în timp ce europenii şi-au adus contribuţia la
reconstrucţia şi democratizarea regiunii prin propunerea unui “Pact de Stabilitate
pentru Europa de Sud – Est”, constând în principal în sprijin financiar. Impactul
moral al acestui pact este însă şi mai important, pentru că el deschide perspectiva unei
aderări a statelor din Balcanii de Vest la Uniunea Europeană, chiar dacă într-un
termen mai lung.
 În ceea ce priveşte relaţia cu statele terţe, aceasta a evoluat în ultimii ani
ai decadei ’90 de o manieră extrem de dinamică, pe două coordonate principale:

evoluţia relaţiilor parteneriat politic şi cooperare comercială.
externe - În primul rând, în relaţia cu SUA, asociat tradiţional al statelor europene, a fost
întărit parteneriatul transatlantic prin adoptarea, în cadrul reuniunii de la Madrid din
decembrie 1993, a “Noii Agende Transatlantice”, care prevedea cooperarea pentru
promovarea păcii şi a stabilităţii, pentru lupta împotriva traficului şi a terorismului,
pentru dezvoltarea schimburilor comerciale şi a investiţiilor reciproce.
 - Relaţiile cu Rusia au fost şi ele dezvoltate, pe de o parte prin încheierea unui
Noua Agendă
Transatlantică Parteneriat pentru pace, în cadrul NATO, şi, pe de altă parte, prin încheierea unui
Acord de parteneriat şi de colaborare, semnat la Corfu în iunie 1994 şi intrat în
vigoare în decembrie 1997, în virtutea căruia aceasta primea un important ajutor
financiar şi tehnic.
- Este întărit, de asemenea, parteneriatul euro-asiatic (cu China, Japonia şi Coreea
de Sud) prin intermediul a două reuniuni ce au loc în 1996 la Bangkok şi Londra, şi se
pun bazele unei colaborări cu state din America Latină reunite în Mercosur
(Argentina, Brazilia, Paraguai, Uruguay), cărora li se adaugă Cile şi Bolivia, în
septembrie 1995.
- Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 hotărăşte intensificarea
relaţiilor Uniunii Europene cu statele din zona Mediteranei, definită ca ,,zonă
prioritară de importanţă strategică“, o primă conferinţă comună fiind deschisă la
Barcelona în noiembrie 1995 şi o a doua în aprilie 1997 în Malta.
- În ceea ce priveşte relaţiile privilegiate cu statele ACP, în noiembrie 1995 este
încheiat Acordul de la Lome IV, înlocuit în iunie 2000 prin Acordul de la Cotonou.
Acest ultim acord, încheiat în condiţiile în care bilanţul acordurilor anterioare arată ca

127
 statele din această zonă nu au reuşit, în ciuda ajutoarelor acordate, să se redreseze
economic, are ca obiectiv principiul lupta contra sărăcie. El oferă ajutor pentru
dezvoltarea economică, dar prevede şi un mecanism de dialog politic axat pe
problemele specifice acestei zone: aplanarea conflictelor, lupta contra corupţiei,
migraţiei, consolidarea democraţiei şi respectarea drepturilor omului.
Din aceasta scurta trecere în revista a principalelor acţiuni ale Uniunii Europene în
domeniul relaţiilor externe, apare ca evidenta o schimbare de viziune care se produce
în aceşti ani, în sensul că aceasta încetează să se manifeste doar ca actor comercial pe
scena internaţională, ci începe să se comporte, este adevărat că de o manieră mai
discretă, şi ca actor politic, preocupat de asigurarea păcii, a stabilităţii, securităţii şi
democraţiei.

C. În ceea ce priveşte cea de-a treia mare provocare, şi poate cea mai importantă a
Europei la sfârşitul anilor ’90 – extinderea Uniunii spre Centrul şi Estul
continentului, aceasta este din ce în ce mai aproape de realizare după ce, în martie
 1998 procesul de extindere este lansat simbolic, prin întrunirea la Londra, a primei
extinderea spre
Est Conferinţei europene reunind cele cincisprezece state membre, cele zece state
candidate din Europa Centrala şi de Est şi Cipru.
Deşi Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1998 consacră un proces
de extindere diferenţiată, decizând deschiderea negocierilor de aderare doar cu şase
dintre statele candidate, în 1999, în contextul crizei din Kosovo, a necesităţii
stabilizării regiunii, dar şi ca o recunoaştere a sprijinului acordat în acest conflict de
unele dintre statele estice, Consiliul European de la Helsinki decide deschiderea
negocierilor de aderare şi cu celelalte cinci state candidate, cărora li se adaugă Malta,
iar Turcia primeşte şi ea statutul de ţară candidată.
Chiar dacă nu a fost stabilită o dată limită pentru încheierea negocierilor,
perspectiva extinderii era destul de aproape, iar Uniunea urma să numere 27, 28 sau
chiar un număr mai mare de state membre, având în vedere promisiunile făcute
statelor din Balcanii de Vest.

3.3. Continuarea procesului de reformă. Realizarea adaptărilor instituţionale

necesare în vederea extinderii

3.3.1. “Agenda 2000” şi adoptarea Cartei drepturilor fundamentale din Uniunea

 Europeană
“Agenda 2000”

128
 În faţa acestor multiple provocări cu care se confrunta Uniunea la sfârşit de
mileniu, procesul de reformare va fi repus în funcţiune, aşa cum deja ne-am obişnuit,
înainte chiar ca Tratatul de la Amsterdam să fi intrat în vigoare.
Astfel, la o lună de la reuniunea de la Amsterdam (16 iulie 1997), Comisia
prezintă un amplu program de acţiune intitulat ,,Agenda 2000 – pentru o Europă mai
puternică şi mai extinsă”, care defineşte o strategie coerentă cu privire la măsurile ce
trebuiesc luate pentru a permite Uniunii să răspundă eficient noilor provocări.
Pentru a garanta cele mai bune perspective economice cetăţenilor europeni şi
pentru a asigura succesul procesului de extindere, este necesară remodelarea Uniunii.
Principalele obiective ale Agendei 2000 sunt reforma instituţională, consolidarea
principalelor politici comune şi stabilirea unui nou cadru financiar pentru perioada
2000-2006, toate acestea în acord cu viitoarea extindere, asupra căreia Comisia îşi dă,
de asemenea, avizul prin acest document.
Propunerea Comisiei vizează în special modernizarea PAC şi reforma politicii de
coeziune economică şi socială. Modelul agricol european trebuie să fie reorientat
pentru a contribui la dezvoltarea economică, la asigurarea unei protecţii eficiente a
mediului înconjurător, accesul la produse alimentare sigure, de înaltă calitate şi la
preturi concurenţiale, cu atât mai mult cu cât el face obiectul a numeroase dispute în
relaţiile cu partenerii Uniunii, în special în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC). În acelaşi timp, se propune o redistribuire a fondurilor structurale către
regiunile cele mai defavorizate, pentru reducerea decalajelor de dezvoltare existente şi
aducerea statelor candidate cât mai aproape de nivelul statelor membre ale Uniunii.
Fără a cere o creştere semnificativă a veniturilor, Comisia concepe un cadru
financiar foarte strâns pentru perioada 2000-2006, orientat spre limitarea cheltuielilor
statelor membre în cadrul UEM, în măsură să asigure însă atât necesităţile acestora,
cât şi costurile extinderii.
După o perioadă mai puţin fastă, anul 1999, care debutează cu intrarea în vigoare a
euro, va reprezenta un moment de turnura pentru evoluţia Uniunii Europene, cele
cinsprezece state membre afirmându-şi voinţa de a întări Europa politică. Germania şi
Finlanda, care asigură în acest an preşedinţia Uniunii, vor imprima un ritm susţinut
 dezbaterilor cu privire la perfecţionarea construcţiei comunitare, axate pe trei direcţii:
dezbateri cu privire
la perfecţionarea iniţierea unui proces de reformă instituţional care să permită funcţionarea unei Europe
construcţiei
europene extinse; definirea unei politici europene de securitate şi apărare (PESA); crearea unui
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
După ce în cursul anului 1998 priorităţile înscrise în Agenda 2000 au făcut obiectul
a circa douăzeci de propuneri legislative înaintate de Comisia Europeană, şi după

129
 negocieri îndelungate între guvernele statelor membre, la Consiliul European de la
Berlin din 24-25 martie 1999 este realizat un acord politic general cu privire la
măsurile propuse prin Agenda 2000 şi este adoptat cadrul bugetar pentru perioada
2000-2006. Acesta prevedea creşterea progresivă, dar destul de sensibilă, a
cheltuielilor pentru marile capitole bugetare, plafonate la 1,27% din PIB-ul statelor
membre.
In perioada care urmează, Uniunea se va concentra în principal pe rezolvarea
chestiunilor legate de lărgirea sa: reforma politicilor interne, negocierile de aderare şi
revizuirea Tratatelor pentru a permite o funcţionare eficientă după extindere. Consiliul
European de la Cologne (Germania) din 3-4 iunie 1999 reprezintă, din acest punct de
vedere, un moment foarte important, pentru că el dă un dublu impuls pe plan
instituţional. Pe de o parte, este definitivat mandatul viitoarei CIG pentru revizuirea
tratatelor (ale cărei linii generale au fost stabilite încă din 1997) şi se hotărăşte
deschiderea lucrărilor acesteia la începutul anului 2000. Pe de altă parte, la
propunerea preşedinţiei germane, se decide elaborarea unei Carte a drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, idee inovatoare atât prin faptul că pentru prima
 dată obiectivul aprofundării integrării europene este pus în strânsă legătură cu
cetăţenii Uniunii, iar respectarea drepturilor omului, a valorilor fundamentale este
Carta afirmată ca regulă supremă pe care se întemeiază colaborarea statelor europene, cât şi
Drepturilor
Fundamentale prin modalitatea de elaborarea proiectului Cartei. Astfel, este însărcinată cu elaborarea
acestuia o Convenţie compusă din 62 membri (30 reprezentanţi ai parlamentelor
statelor membre, 16 reprezentanţi ai Parlamentului European, cei 15 şefi de state şi de
guvern şi un reprezentat al Comisiei Europene), sub conducerea germanului Roman
Herzog. La lucrările acesteia participă, cu rol de observatori, reprezentanţi ai Curţii de
Justiţie, ai CEDO şi ai Consiliului Europei, ca şi organizaţii neguvernamentale.
Lucrările propriu-zise ale Convenţiei încep în decembrie 1999 şi se încheie la 2
octombrie 2000. La Consiliul European de la Biaritz (13-14 octombrie 2000) este
aprobat cu unanimitate textul proiectului înaintat de Convenţie, care este apoi
proclamat solemn la 7 decembrie 2000 la Nisa.
Carta are meritul de a reuni pentru prima dată într-un singur document ansamblul
drepturilor fundamentale proclamate într-o serie de texte anterioare, dar şi drepturi
noi, precum cele legate de bioetică, de protecţia datelor personale, drepturile
cetăţenilor în raporturile lor cu administraţia, etc. Ea se adresează în principiu tuturor
persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene, nefăcând
deosebire între cetăţeni şi străini, iar obligaţia respectării sale revine atât instituţiilor şi

130
organelor Uniunii, cât şi organelor statelor membre, însă acestora din urmă doar
atunci când “pun în aplicare dreptul Uniunii”.
În preambulul său, Carta face referiri la păstrarea şi dezvoltarea valorilor comune şi
diversitatea culturilor, la tradiţiile popoarelor Europei, la respectarea competenţelor şi
sarcinilor Comunităţii, dar şi la principiul subsidiarităţii.
Carta cuprinde importante elemente de supranaţionalitate prin prevederile
referitoare la cetăţenia europeană, la dreptul de a alege şi a fi ales în alegerile pentru
Parlamentul European în oricare stat membru al Uniunii ,,în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acelui stat” şi prin conferirea dreptului de vot la alegerile municipale în
ţările unde locuiesc.
Prevederile sale nu limitează şi nici nu aduc atingere drepturilor decurgând din alte
documente internaţionale (în special celor prevăzute de Convenţia europeană a
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale) sau celor consacrate de constituţiile
statelor membre, ori în jurisprudenţa CJCE.
Chiar dacă pentru moment Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu a
dobândit forţa juridică obligatorie, nefiind integrată în noul tratat, ea reprezintă un
moment important în conturarea unui model social european şi a trăsăturilor esenţiale
ale unei identităţi europene.

3.3.2. Semnarea Tratatului de la Nisa la 26 februarie 2001

În paralel cu elaborarea Cartei drepturilor fundamentale, preocupările pentru
definirea direcţiilor viitoarei perfecţionări instituţionale continuă, şi în octombrie 1999
un grup de reflecţie condus de fostul premier belgian Jean-Luc Dehaene prezintă
Comisiei un raport asupra reformei instituţionale în care se propune reformarea de o
manieră globală a sistemului instituţional, fiind avute în vedere în special
următoarele: o mai bună responsabilizare individuală a comisarilor şi creşterea
autorităţii Preşedintelui Comisiei; o nouă ponderare a voturilor în Consiliu care să ţină
cont de importanţa fiecărui stat; extinderea votului majoritar în pilonii doi şi trei;
extinderea procedurii de codecizie. Se propune, de asemenea, regruparea într-un tratat
de bază a obiectivelor, principiilor, orientărilor generale, drepturilor cetăţenilor şi
cadrului instituţional, rezultând astfel o “constituţie europeană”, care să un poată fi
modificată decât cu unanimitate.
Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) stabileşte ordinea de zi
a conferinţei interguvernamentale, cuprinzând chestiunile instituţionale asupra cărora
nu s-a obţinut acordul la Amsterdam (mărimea şi compoziţia Comisiei, ponderea
voturilor în Consiliu, extinderea votului cu majoritate calificată), precum şi orice altă

131
 modificare instituţionala legată de acestea, necesară pentru a permite Uniunii să poată
funcţiona în bune condiţii după extindere. Statele candidate trebuiau să fie ţinute la
curent cu evoluţia negocierilor.
Acestei liste, i se adaugă la Consiliul european de la Feira (19-20 iunie 2000)
chestiunea cooperării întărite.
Deschisă la 14 februarie 2000, Conferinţa interguver-namentală a reprezentat o
concentrare de forţe nemaiîntâlnită. Ea a fost pregătită prin contribuţii ale fiecăreia
dintre instituţiile comunitare (Comisia instituţională a Parlamentului European sau
grupul de reflecţie din cadrul Comisiei), prin rapoarte venite din partea parlamentelor
naţionale sau a unor instituţii de cercetare din statele membre, prin consultări cu
societatea civila (grupuri universitare, asociaţii de promovare a ideei europene, etc).
Lucrările sale au fost înconjurate de o mare transparenţă, pentru prima dată într-un
 asemenea cadru totalitatea documentelor şi a contribuţiilor fiind disponibile pe un site
Conferinţa
Interguvernamentală web.
de la Nisa
Negocierile din cadrul CIG se încheie la Summit-ul European de la Nisa, ţinut sub
preşedinţia franceză între 7 şi 11 decembrie 2000, cel mai lung şi mai complicat din
istoria construcţiei europene. În ciuda lucrărilor pregătitoare foarte complexe,
consensul a fost dificil de găsit întrucât miza era chiar împărţirea puterilor în Uniune,
ponderea fiecărui stat în procesul decizional şi influenţa sa în interiorul instituţiilor.
 Pe de o parte, cuplul franco – german, care de atâtea ori a reuşit să scoată
reformă
instituţională construcţia comunitară din impas, nu a mai funcţionat, germanii punând în discuţie
paritatea instituţională stabilită între cele două state încă de la înfiinţarea primei
comunităţi europene.
Pe de altă parte, un clivaj a apărut între statele mari ale Uniunii şi statele mici,
acestea din urmă susţinând că prin măsurile prognozate rolul lor se va diminua
considerabil, opunându-se unei reduceri drastice a dimensiunilor Comisiei şi
încercând să obţină cât mai multe voturi în Consiliu.
Nu în ultimul rând, atât unele dintre statele mari, cât şi din cele mici, au încercat să
ţină ,,cu dinţii” de interesele lor naţionale, refuzând să abandoneze dreptul lor de veto
şi să treacă la votul majoritar într-o serie de domenii de decizie: Franţa pentru
proprietatea intelectuală, Germania pentru probleme de imigraţie şi de azil, Marea
Britanie, Danemarca şi Suedia pentru fiscalitate şi politica socială, Spania, Portugalia
şi Grecia pentru fondurile de coeziune.
După patru zile de negocieri, în care au survenit schimbări până la ultimul moment,
un acord ,,minimal” a putut fi obţinut în dimineaţa zilei de 11 decembrie. Considerat

 drept ,,convenabil” de către Chirac, care apreciază că asupra chestiunilor nerezolvate

132
Adoptarea
Tratatului de
 progresele urmează să aibă loc în viitor, cu o ,,încetineală necesară ”, însă criticat de
majoritatea comentatorilor, care îl califică drept modest sau chiar un eşec xlvi,
rezultatul reuniunii de la Nisa lasă impresia unei opere nefinalizate. Perspectiva
extinderii face însă ca aceasta să se concretizeze în Tratatul de la Nisa de modificare
a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a Tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene şi a unor acte conexe, semnat la 26 februarie 2001 şi
însoţit de o serie de protocoale (între care Protocolul privind extinderea Uniunii,
Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie sau Protocolul relativ la consecinţele
financiare ale expirări Tratatului de instituire a CECO) şi de un număr de 24 de
declaraţii anexă.

3.3.3. Principalele contribuţii ale Tratatului de la Nisa

Pentru statele candidate, Tratatul de la Nisa reprezintă un eveniment istoric xlvii
pentru că el oferă posibilitatea extinderi Uniunii. Antamând cele patru puncte
principale care figurau pe ordinea de zi, Tratatul stabileşte regulile de funcţionare ale
unei Europe extinse la 27 de state membre.
A. Modificări instituţionale
 În ceea ce priveşte dimensiunea şi alcătuirea Comisiei Europene, se prevede
 o procedură în două etape potrivit căreia, începând cu 2005 Comisia va cuprinde câte
un naţional al fiecărui stat membru (statele mari trebuind astfel să renunţe la cel de-al
modificări doilea post de comisar), iar atunci când Uniunea va avea 27 de state membre, numărul
instituţionale
membrilor Comisiei va fi inferior celui al statelor membre, dimensiunea exactă ca şi
cetăţenia comisarilor urmând să fie determinate de către Consiliu, cu unanimitate,
având în vedere un sistem de rotaţie egalitară. Pentru a asigura coeziunea acestui
organ colegial destul de numeros, prerogativele preşedintelui Comisiei sunt întărite,
acesta decizând asupra repartizării sarcinilor şi responsabilităţilor în interiorul
instituţiei, numind (cu aprobarea Colegiului) vicepreşedinţii Comisiei, şi putând cere
demisia unui membru. O inovaţie se produce în ceea ce priveşte desemnarea
preşedintelui Comisiei, care nu se va mai realiza prin consultări cu statele membre, ci
va fi făcută de către Consiliul European, cu majoritatea calificată, urmând ca apoi să
fie confirmată de Parlamentul European (ceea ce îi întăreşte legitimitatea).
 Ponderea voturilor în Consiliu, care a suscitat vii dezbateri, a fost modificată,
prevăzându-se o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 la 29. Aceasta permite o
ierarhie mai nuanţată şi întăreşte ponderea statelor mari, Franţa, Germania, Italia şi

xlvi
xlvii

133
Marea Britanie, a căror influenţă este parţial restaurată, lor adăugându-se Spania şi,
ulterior, Polonia.
Deşi Germania, susţinută de majoritatea celorlalte state, a cerut mai multe voturi,
pe criteriul demografic, Franţa a refuzat vehement şi acordul a menţinut paritatea
celor 4 state mari, care obţin însă o triplare a voturilor (de la 10 la 29), în timp ce state
mai mici primesc un număr aproximativ dublu de voturi. Un număr important de
voturi (27) obţin Spania şi, după integrare, Polonia.
În schimbul menţinerii parităţii, Franţa a acceptat amânarea până în 2005 a
intrării în vigoare a noii repartizări, iar Germania a obţinut mai multe locuri în
Parlamentul European şi introducerea unei „clauze de verificare demografica”,
potrivit căreia majoritatea calificată prevăzută de Tratat, de 72% din voturi, exprimate
de majoritatea (simplă) a statelor membre, trebuia să fie dublată de o majoritate a
populaţiei. Astfel, un stat membru putea cere să se verifice dacă majoritatea calificată
reprezintă cel puţin 62% din populaţia Uniunii, în caz contrar, decizia neputând fi
adoptată.
 Votul cu majoritatea calificată este extins la aproximativ 20 de domenii noi
(jumătate din cele anunţate iniţial), chiar dacă pentru unele dintre acestea se prevede
un interval de timp mai lung, însă pentru deciziile în domeniul fiscalităţii şi politici
sociale, ca şi pentru cele care ţin de pilonii politici, regula unanimităţii continuă să se
aplice.
 Competenţele Parlamentului European sunt şi ele întărite prin Tratatul de la
Nisa, procedura codeciziei fiind extinsă la aproape toate domeniile în care Consiliul
statuează cu majoritatea calificată. Parlamentul obţine dreptul de a sesiza Curtea de
Justiţie, numirea preşedintelui Comisiei este condiţionată de aprobarea Parlamentului
şi este chemat să-şi dea avizul conform în cadrul mecanismului de supraveghere şi
alertă pentru a preveni violarea de către un stat a drepturilor fundamentale, fără de
care Consiliul un poate adresa recomandări statului în cauză.
Din perspectiva extinderii numărul maxim de eurodeputaţi este fixat la 732, prin
repartizarea locurilor astfel încât să se realizeze o reprezentare proporţională şi
activitatea parlamentară să nu fie blocată de un număr prea mare de membri. Cu
excepţia Germaniei, care îşi păstrează cele 99 de locuri, celelalte state trebuie să-şi
reducă numărul de eurodeputaţi.
 În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie, prerogativele acesteia sunt mai clar
delimitate faţă de cele ale TPI şi se prevede posibilitatea înfiinţării unor complete
specializate pentru anumite domenii. Noile state membre îşi vor desemna şi ele câte
un judecător pentru Curtea de Justiţie şi pentru TPI.

134
 B. Politica externă şi de securitate comună
Incapacitatea Uniunii de a gestiona criza din fosta Iugoslavie a făcut statele
europene conştiente de necesitatea de a defini o politică externă şi de securitate cu
adevărat comună şi mai autonomă. Consiliile Europene de la Cologne şi Helsinki din
1999 au stabilit o serie de măsuri în acest sens. Astfel, s-a decis crearea, începând cu
2003, a unei forţe de reacţie rapidă fără caracter permanent, formată din 50.000 de
militari, capabilă să se desfăşoare într-un termen de 60 zile, în caz de criză
internaţională. În plus, la 13 noiembrie 2000, Consiliul de Miniştrii al UEO a decis să
pună capăt activităţii operaţionale a organizaţiei şi să transfere progresiv competenţele
sale Uniunii Europene. În aceste condiţii, Tratatul de la Nisa modifică articolul 17 din
Tratatul Uniunii Europene, UEO ne mai fiind prezentată ca “braţ înarmat al UE”, fiind
menţinută totuşi posibilitatea cooperării în cadrul acesteia.
Tratatul de la Nisa pune bazele creării unor structuri operaţionale permanente ale
Europei în materie de apărare, prevăzând înfiinţarea unui Comitet politic şi de
securitate (COPS), pentru a asigura controlul politic şi conducerea strategică a

 operaţiunilor de gestionare a crizelor, sub controlul Consiliului, un Comitet militar,

evoluţii în compus din şefii de stat-major ai statelor membre, însărcinat cu prezentarea de avize
domeniul PESC şi şi recomandări către Comitetul politic şi un stat-major, un comandament (creat ca un
JAI
serviciu al Secretariatului general al Consiliului), însărcinat cu evaluarea situaţiilor şi
planificarea strategică, care trebuia să asigure, de asemenea, relaţiile militare cu
NATO.
În cadrul reuniunii de la Nisa statele membre s-au angajat să facă politica
europeană de securitate şi apărare operaţională, pe cât posibil, în 2001, fără a aştepta
intrarea în vigoare a Tratatului.
C. Justiţia şi afacerile interne
Tratatul de la Nisa a decis crearea unei Unităţi europene de cooperare judiciară
(EUROJUS), idee lansată de Franţa şi Germania la Consiliul European de la Tampere
din octombrie 1999. Aceasta are rolul de a contribui la coordonarea între autorităţile
naţionale competente ale statelor membre, îşi dă concursul în anchetele referitoare la
infracţiuni de criminalitate transfrontalieră grave, cu deosebire de criminalitate
organizată (ţinând cont de analizele efectuate de EUROPOL), cooperează cu Reţeaua
judiciară europeană, în special pentru a facilita executarea de comisii rogatorii şi
punerea în aplicare a cererilor de extrădare.
D. Cooperarea aprofundată
Referitor la cooperarea ,,întărită” sau ,,aprofundată”, modalităţile de realizare

 sunt îmbunătăţite, statele nu mai dispun în pilonul comunitar de un drept de veto cu

cooperare
aprofundată 135
 privire la iniţierea unei astfel de cooperări şi nici în ceea ce priveşte cooperarea în
materie de Justiţie şi Afaceri Interne, unde acordul Comisiei sau al Parlamentului nu
mai este necesar. Cooperarea întărita a fost extinsă şi la Politica externă şi de
securitate comună (cu excepţia chestiunilor militare), statele membre dispunând însă
în acest domeniu de dreptul de veto.

3.3.4. Rezultatele limitate ale reuniunii de la Nisa – un semnal de alarmă pentru

viitor.
Dacă în ceea ce priveşte pregătirea viitoarei extinderi a Uniunii Europene aportul

 Tratatului de la Nisa este semnificativ, el reglementând în cele mai mici amănunte

reforme limitate unele aspecte ale funcţionării instituţionale a Europei lărgite, rezultatele sale sunt
discutabile în ceea ce priveşte aprofundarea integrării europene, mulţi autori apreciind
că la Nisa a fost favorizată mai degrabă lărgirea decât aprofundarea şi că reforma
instituţională un poate fi considerată, în nici un caz, terminată.
I se reproşează în principal Tratatului de la Nisa că a păstrat încă destule domenii
în sfera votului cu unanimitate, că a complicat procesul decizional prin noua
ponderare a voturilor, în care existenţa diferitelor minorităţi de blocaj face dificil de
realizat majoritatea calificată, că nu s-a realizat transparenţa necesară, iar garantarea
 drepturilor fundamentale este confuză.
modificări
indispensabile Pe de altă parte, unele dintre statele membre, în special statele mici, contestă modul
viitoarei extinderi
cum a fost reglementată problema ponderării voturilor în Consiliu şi cea a
componenţei Parlamentului European, considerând-o inechitabilă.
Deşi modeste, reformele instituţionale realizate prin Tratatul de la Nisa sunt
indispensabile pentru funcţionarea unei Uniuni mai numeroase.
În condiţiile acestui bilanţ relativ nesatisfăcător al reuniunii de la Nisa, şi în logica
deja cunoscută a randez-vous-urilor de la Maastricht şi Amsterdam, luarea unei
decizii cu privire la chestiunile asupra cărora nu s-a obţinut acordul la Nisa este
amânată pentru mai târziu, în contextul unei dezbateri mai largi şi aprofundate cu
privire la viitorul Uniunii. Astfel, la cererea Germaniei, este anexată tratatului
 o ,,Declaraţie asupra viitorului Uniunii”, care precizează că reflecţia trebuie să
adoptarea
“Declaraţiei asupra continue, iar preşedinţiile viitoare ale Uniunii sunt mandatate să încurajeze dezbaterile
viitorului UE”
asupra unor teme precum: simplificarea tratatelor, delimitarea competenţelor între
Uniune şi statele membre, precizarea rolului parlamentelor naţionale în arhitectura
europeană şi reglementarea statutului Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene. Este fixat ca termen pentru soluţionarea acestor probleme anul 2004.

136
 Contextul în care s-au desfăşurat negocierile de la Nisa, precum şi rezultatele
acestora, au constituit un triplu semnal de alarmă pentru liderii europeni.
Un prim semnal are în vedere dificultăţile din ce în ce mai mari de realizare a
consensului între statele membre. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de
exacerbarea ,,egoismelor naţionale” şi interesul scăzut al unora dintre statele membre
pentru aprofundarea construcţiei europene faţă de ceea ce doreşte restul Uniunii
Europene, şi, pe de altă parte, de o depreciere a relaţiilor din interiorul Uniunii, atât
 între statele mari, care încearcă, fiecare în parte, să-şi consolideze poziţia şi influenţa,
semnale ale
deprecierii relaţiilor negociind uneori de pe poziţii de forţă, cât şi între acestea şi statele mici, care se
în interiorul Uniunii simt neluate în seamă şi nedreptăţite, şi care cer ca şi interesele lor să fie menajate.
În al doilea rând, amplele manifestaţii de protest împotriva globalizării care au
însoţit, pe tot parcursul lor, negocierile de la Nisa arată că Uniunea Europeană este
asociată şi ea cu fenomenul şi că este datoare să găsească soluţii pentru a face faţă
provocărilor acesteia în beneficiul tuturor statelor membre şi a tuturor cetăţenilor săi.
În sfârşit, un al treilea semnal de alarmă este dat de dificultăţile ratificării
 tratatului, care nu a putut fi considerat acceptat decât la sfârşitul anului 2002, el
din nou, dificultăţi de
ratificare putând intra în vigoare abia la 1 februarie 2003. După votul negativ dat de danezi
Tratatului de la Maastricht, un nou vot negativ acordat de irlandezi Tratatului de la
Nisa în referendumul organizat în iunie 2001, ridică importante semne de întrebare în
ceea ce priveşte ataşamentul cetăţenilor statelor membre faţă de proiectul european,
chiar dacă la cel de-al doilea referendum, organizat în octombrie 2002, rezultatul a
fost favorabil.
Din nefericire, evoluţiile viitoare ne vor demonstra că liderii europeni nu au învăţat
nimic din greşelile trecutului, perseverând în aceleaşi erori şi închistându-se în

 aceleaşi dogme, fără a ţine cont de părerea europenilor.

extindere Concentrându-se, ca şi la Amsterdam, pe realizarea unor reforme tehnice, fără a
remedia deficitul democratic, negociatorii Tratatului de la Nisa par să nu fi înţeles că
finalitatea construcţiei europene este legată de cetăţenii săi şi că succesul Europei
depinde în mod esenţial de susţinerea popoarelor care o constituie.

4. Procesul de extindere a Uniunii spre Europa Centrală şi de Sud - Est

4.1. Premisele procesului de extindere

Refuzul Uniunii Sovietice de a colabora cu Statele Unite în reconstrucţia Europei
prin intermediul Planului Marshall a dus la o separare brutală, cu efecte îndelungate şi

 137
“reîntoarcere la
Europa”
dureroase, a statelor din Europa Centrală şi de Est, devenite sateliţi sovietici, de partea
occidentală a continentului, prin înconjurarea lor cu o „cortină de fier”.
Timp de patruzeci de ani, Uniunea Sovietică s-a folosit de toate mijloacele
necesare pentru a păstra divizarea Europei şi sovietizarea părţii ei Centrale şi Estice.
În aceste condiţii, iniţiativele Comunităţilor, reluate de mai multe ori, în special în
anii 70, de a stabili relaţii cu Europa de Est au eşuat. Acest lucru va fi posibil abia în
1988, după ani de discuţii şi pe fondul unei relansări a relaţiilor Est – Vest ca urmare a
venirii la putere a lui Gorbaciov. Astfel, Declaraţia Comună semnată la 25 iunie 1988
între Comunităţile Europene şi statele sud – est europene membre ale CAER, a
deschis calea creării unor relaţii comerciale şi politice cu ţările Europei Centrale şi de
Est. Această declaraţie a facilitat stabilirea de relaţii diplomatice între Comunităţi şi
fiecare stat membru CAER (ducând la deschiderea misiunilor diplomatice acreditate
pe lângă Comisia Europeană) şi semnarea unor acorduri bilaterale de comerţ şi
cooperare, cu Ungaria şi Cehoslovacia în 1988, cu Polonia şi URSS în 1989.
Atunci când statele Europei de Est au decis, la sfârşitul anului 1989, ruperea de
blocul sovietic şi şi-au manifestat liber voinţa de a se „reîntoarce” la Europa,
Comunităţile Europene şi-au asumat responsabilitatea de a participa la efortul de
redresare a acestora în interiorul unui spaţiu liber de tutela sovietică. Pentru aceste
state, solidaritatea occidentală nu avea însă sens decât în cadrul aderării lor la
instituţiile care asigură respectarea valorilor occidentale (Consiliul Europei),
prosperitatea (Comunitatea Europeană) şi securitatea (NATO şi UEO).
Pe lângă responsabilitatea istorică de a reconstitui o realitate geografică,
Comunitatea are şi o responsabilitate politică, pentru că un eşec al procesului de
tranziţie în Europa Centrală şi de Est putea avea consecinţe incalculabile pentru
întregul continent european. Fără îndoială, după dispariţia CAER şi iniţierea tranziţiei
spre democraţie, statele estice au luat drept model Europa comunitară, existând la
nivelul factorilor politici interni un consens deplin cu privire la obiectivul integrării în
Uniunea Europeană.
Dorinţa manifestată de statele estice de a se „reîntoarce la Europa” este primită cu
căldură de liderii europeni, care în comunicatul final al Consiliului European de la
Strasbourg din 8 – 9 decembrie 1989 invită aceste state să continue procesul recent
iniţiat, de tranziţie către libertate, democraţie şi respectarea drepturilor omului,
promiţându-le, în acelaşi timp, tot sprijinul instituţiilor comunitare în realizarea
reconstrucţiei.

138
 Statele din Centrul şi Estul Europei sunt astfel în situaţia de a-şi putea recupera pe
deplin identitatea europeană şi de a face parte, prin voinţa şi decizia lor proprie, din
proiectul de integrare europeană.

4.2. Condiţionalitatea extinderii

Dacă voinţa de a fi împreună a europenilor din Estul şi Vestul continentului era de
netăgăduit, clivajele existente între Europa bogată şi Europa săracă făceau necesar ca

 această apropiere să se realizeze de o manieră progresivă, în etape.

Extinderea spre Prima etapă a acestei aproprieri a constat în punerea în funcţiune de către
Centrul şi Estul Uniune a unei politici de asistenţă, constând în sprijin financiar, tehnic şi deschiderea
Europei –
proces pieţelor. În acest scop:
condiţionat - a fost dezvoltat cu succes programul PHARE (destinat iniţial reconstrucţiei
economice a Poloniei şi Ungariei şi extins ulterior şi la celelalte state din Centrul şi
 Estul Europei);
asistenţă
- a fost dezvoltată o politică de împrumuturi destinată investiţiilor în aceste state,
susţinută de Banca Europeană de Investiţii (BEI);
- a fost creată Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) care
să susţină din punct de vedere financiar trecerea la democraţie şi la economia de piaţă.
Acordurile de asociere, pe care Comunitatea le-a semnat cu fiecare dintre statele
 Europei Centrale şi de Est reprezintă cea de-a doua etapă a apropierii între Uniunea
asocierea la UE Europeană şi aceste state, care devin astfel state asociate la Uniunea Europeană.
Aceste acorduri au fost concepute pentru a apropia din punct de vedere politic şi
economic statele candidate de Uniune, pentru a le pregăti în vederea aderării. Ele
conţin reglementări cu privire la libera circulaţie a mărfurilor, circulaţia lucrătorilor
(dreptul de stabilire), furnizarea de servicii între Comunitate şi statele asociate, libera
circulaţie a capitalurilor, cooperarea economică şi financiară, cooperarea culturală,
armonizarea legislaţiei şi adaptarea instituţională. Începând din 1991 au fost încheiate
acorduri de asociere cu Polonia şi Ungaria (1991), România, Bulgaria, Cehia Slovacia
(1993), Estonia, Letonia şi Lituania (1995), Slovenia (1996), la care se adaugă
acordurile semnate cu Turcia (1963), Malta (1970) şi Cipru (1972).
Paralel cu aplicarea acordurilor de asociere, statele asociate au depus cereri de
aderare la Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, Tratatul de la Maastricht
relua în art. 49 al TUE principiul, înscris deja în Tratatul de la Roma din 1957, potrivit

 căruia „Orice stat european poate să devină membru al Uniunii”, şi stabilea şi

cereri de aderare procedura: „El adresează o cerere Consiliului, care hotărăşte cu unanimitate după

139
 consultarea Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European care se
pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor săi”.
În faţa cererilor de aderare precoce formulate de către statele care au semnat
primele acorduri de asociere şi a presiunii crescute în favoarea unei aderări rapide,
tânăra Uniune Europeană trebuia să dea un răspuns. După o perioadă de interogaţii şi
consultări între statele membre, în care Comisia este însărcinată să elaboreze un raport
în acest sensxlviii, răspunsul vine la Consiliul European de la Copenhaga din 21 – 22
iunie 1993, în concluziile căruia se precizează că statele asociate din Europa Centrală
şi de Est care doresc, pot deveni membre ale Uniunii Europene dacă acestea vor fi în
măsură să-şi asume obligaţiile care decurg din aceasta, îndeplinind condiţiile
economice şi politice cerute. Condiţiile cerute statelor candidate, cunoscute drept
„criteriile de la Copenhaga” au fost structurate astfel:
a) criteriul politic – privind stabilitatea instituţională, ca garant al democraţiei,
statului de drept, respectului pentru drepturile omului şi protecţia minorităţilor;
 b) criteriul economic – privind existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi a
crioteriile de la
capacităţii de a face faţă presiunii concurenţiale exercitate de forţele pieţei în UE;
Copenhaga
c) criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar şi de a subscrie
la obiectivele uniunii politice şi ale uniunii economice şi monetare.
Pe lângă acestea Consiliul European de la Copenhaga a mai pus o condiţie: cea a
salvgardării capacităţilor de acţiune şi de funcţionare a instituţiilor europene în
cadrul viitoarei extinderi .

4.3. Pregătirea procesului de extindere

La Consiliul European de la Essen din 1994 a fost stabilită strategia de preaderare
a statelor asociate, bazată pe relaţiile structurale dintre statele candidate şi instituţiile
comunitare, dezvoltarea acordurilor europene de asociere, asistenţă financiară în
cadrul programului Phare şi pregătirea integrării acestor ţări în piaţa internă
comunitară. Comisia a fost însărcinată cu elaborarea unei Cărţi Albe asupra
consecinţelor extinderii asupra pieţei interne. Publicată în mai 1995 şi prezentată
Consiliului European de la Cannes din iunie, aceasta prevedea un calendar pentru
apropierea legislativă şi punerea în aplicare a structurilor de execuţie şi de control.
La Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a fost introdus un
criteriu suplimentar pentru aderarea statelor candidate, acela al existenţei unei

criteriu suplimentar administraţii naţionale capabile să gestioneze calitatea de membru al Uniunii
Europene. Considerând extinderea „ca o necesitate şi o şansă istorică pentru Europa”,
s-a luat decizia ca negocierile de aderare să fie lansate şase luni după încheierea
xlviii

140
 Conferinţei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht. În acelaşi
timp, Comisia a fost invitată să pregătească un aviz asupra fiecărui stat candidat,
precum şi o evaluare a efectelor lărgirii asupra politicilor comunitare.
Concluziile Comisiei, publicate în documentul „Agenda 2000” în iulie 1997, vor
avea un rol hotărâtor în demararea procesului de extindere. Examinând performanţele
obţinute de statele candidate în îndeplinirea criteriilor de aderare, Comisia propune
începerea negocierilor de aderare mai întâi cu Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia şi
Slovenia, considerând că celelalte state candidate nu îndeplinesc încă condiţiile pentru
a putea demara procesul de negociere. În acelaşi timp, ea prezintă o strategie de
preaderare întărită cu toate statele candidate, indiferent de avansurile înregistrate de
fiecare dintre acestea în procesul de tranziţie. Aceasta presupune o mai bună utilizare
a instrumentelor existente prin concentrarea sprijinului comunitar pe nevoile proprii
ale fiecărui stat candidat în procesul de aderare, înscriindu-le în cadrul unei apropieri
globale coerente, în care li se dă acestora posibilitatea de a participa la programele
comunitare pentru a se familiariza cu politicile şi procedurile Uniunii Europene.

4.4. Punerea în aplicare a procedurii de aderare

Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 aprobă concluziile
Comisiei cuprinse în Agenda 2000, decide începerea negocierilor de aderare cu şase
 state (celor cinci din Agenda 2000 li se adaugă Cipru) şi definirea unei strategii
parteneriat
pentru aderare consolidate de preaderare cu celelalte cinci state candidate care nu începeau efectiv
negocierile în acel moment.
În sprijinul procesului de lărgire a Uniunii Europene, Consiliul UE a hotărât în
 1997, la propunerea Franţei, organizarea unor „Conferinţe europene” la care vor
instrumente de
preaderare participa statele membre UE şi reprezentanţi la nivel înalt ai statelor asociate, unde să
aibă loc dezbateri şi consultări cu privire la politicile de apărare comună, politicile
 regionale, a celor din domeniul justiţiei etc. Aceste Conferinţe vor avea loc anual,
PHARE
începând din 1998.
 Pe baza strategiei de cooperare întărită prevăzută de Comisie în Agenda 2000 se
ISPA
 pune în aplicare un parteneriat pentru aderare, încheiat de Uniune cu fiecare dintre
SAPARD statele candidate, care stabileşte de o manieră foarte precisă priorităţile fiecărui
candidat pe termen mediu şi lung şi obiectivele pe care trebuie să le atingă, în raport
de care se dimensionează asistenţa financiară acordată de Uniune. În acest sens,
programul de asistenţă financiară PHARE, este axat de acum înainte asupra
perspectivei aderării, fixându-i-se ca obiective prioritate întărirea capacităţi
administrative şi judiciare (spre care se îndreaptă 30% din fonduri) şi investiţiile

141
 legate de încorporarea şi aplicarea aquis-ului (care primesc 70% din fonduri). Acesta
este completat cu alte două instrumente de preaderare, unul agricol – programul
SAPARD, destinat investiţiilor în agricultură şi dezvoltare rurală, şi celălalt structural
– programul ISPA, un fond de coeziune economică şi socială destinat, în principal,
investiţiilor în materie de infrastructură, transporturi şi mediu. Parteneriatele pentru
aderare sunt revizuite periodic pentru a ţine cont de avansurile realizate.
În acelaşi timp, statele candidate sunt invitate să întocmească planuri naţionale de
transpunere a aquis-ului comunitar (împărţit în 31 de capitole, acoperind domenii
diverse de la libera circulaţie a produselor, la justiţie şi administraţie), de
implementare a acestuia şi de perfecţionare a îndeplinirii celorlalte criterii de aderare,
incluzând calendarul realizării obiectivelor şi priorităţilor, precizarea resurselor etc.
În cursul negocierilor, aquis-ul este analizat capitol cu capitol (screening) cu
 scopul, pe de o parte, de a-l explica şi, pe de altă parte, de a identifica dificultăţile cu
31 capitole de acquis
comunitar care se confruntă fiecare stat candidat şi a lua măsuri în consecinţă.
La 31 martie 1998 sunt deschise negocierile de aderare cu statele din grupul de la
Luxemburg, negocieri ce se vor purta în cadrul unor Conferinţe interguvernamentale
 bilaterale, în care miniştrii se întâlnesc la şase luni, iar ambasadorii lunar. Comisia
negocieri cu 6 state
Europeană este însărcinată cu întocmirea unor rapoarte de evaluare anuale privind
stadiul îndeplinirii de către fiecare ţară candidată a criteriilor de aderare, pe care
trebuie să le prezinte Consiliului European. În funcţie de cele constatate prin raport,
Comisia poate propune Consiliului European fie începerea negocierilor de aderare cu
state din al doilea val de ţări candidate, fie, dimpotrivă, reducerea sau încetarea
ajutorului financiar de preaderare. Teoretic deci, fiecare din cele cinci state candidate
care au rămas în afara primului val, poate, imediat ce îndeplineşte criteriile de la
Copenhaga, să înceapă efectiv negocierile de aderare. La 4 noiembrie 1998 sunt
prezentate primele Rapoarte Anuale ale Comisiei Europene privind progresele
realizate de statele care au început negocierile de aderare în intervalul scurs de la
prezentarea avizelor Comisiei, în iulie 1997.
Consiliul European de la Berlin adoptă noul cadru financiar al Uniunii pentru
perioada 2000 – 2006, bugetul comunitar fiind parţial restructurat pentru a putea
suporta sarcinile financiare ale viitoarei lărgiri, anticipată a se produce începând cu
2002.
Consiliul European de la Koln din 1999 constată că în ceea ce priveşte negocierile
de aderare cu primul grup de state candidate, acestea „se află pe calea cea bună şi au
câştigat în dinamism” şi cere Comisiei identificarea modalităţilor de impulsionare a

142
 progreselor realizate şi de celelalte state pentru a le putea fi prezentată o perspectivă
clară privind aderarea la Uniunea Europeană.
În decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki se reafirmă caracterul
inclusiv al procesului de extindere şi, pe baza raportului şi a recomandării Comisiei, se
decide deschiderea negocierilor de aderare cu încă şase state candidate: România,
 Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia şi acordă Turciei statutul de ţară
deschiderea candidată la UE.
negocierilor cu
celelalte 6 state Recomandarea Comisiei cu privire la România şi Bulgaria s-a făcut sub rezerva
unor condiţionări specifice. România ar fi trebuit să reformeze sistemul de protecţie a
copiilor instituţionalizaţi, iar Bulgaria să închidă patru unităţi ale centralei atomo-
electrice de la Kozlodui. Lansarea oficială a negocierilor de aderare ale României,
Slovaciei, Letoniei, Lituaniei, Maltei şi Bulgariei are loc la 14 februarie 2000, la
Bruxelles.
Decizia istorică luată la Helsinki a venit, pe de o parte, pe fondul unei escaladări a
violenţelor în spaţiul fostei Iugoslavii, care a pus în evidenţă amploarea conflictelor
etnice în această parte a Europei, suscitând temere faţă de perspectiva unui recul fără
limite bine precizate la frontierele Europei xlix. Pe de altă parte, ea a fost favorizată de
preluarea funcţiei de Preşedinte al Comisiei Europene de către Romano Prodi,
favorabil extinderii Uniunii spre Centrul şi Estul Europei.
Se punea însă problema dacă această modificare radicală a agendei extinderii, care
răspundea cererii candidaţiilor, convine vechilor state membre sau riscă să fie primită
cu reţinere de către acestea.

4.5. Auspiciile sub care se desfăşoară negocierile de aderare

La începutul secolului XXI, cele cincisprezece state membre ale Uniunii Europene
 negociau cu cele douăsprezece state candidate aderarea acestora. Miza acestui proces
contextul în care
se poartă de extindere, unic prin dimensiunile lui, care putea duce într-un viitor apropiat la o
negocierile reîntregire istorică a Europei, era imensă atât pentru statele candidate, cât şi pentru
statele membre. Pentru acestea din urmă, lărgirea presupunea întărirea Uniunii, care
putea astfel aspira la rangul de putere mondială, capabilă să facă faţă în cele mai bune
condiţii provocărilor globalizării. Pe de altă parte, ea presupunea accesul la o piaţă de
105 milioane locuitori, cu un produs brut de aproximativ 800 mld Euro, ce oferea mari
perspective economice pentru desfacerea produselor fabricate în Uniunea Europeană
şi pentru producţia primară, folosind mână de lucru calificată, ieftină. Pentru statele
candidate, aderarea la Uniunea Europeană însemna „reîntoarcerea la Europa” şi
„integrarea într-un spaţiu de libertate, prosperitate şi pace”.
xlix

143
 Dacă miza este imensă, nici dificultăţile de surmontat, atât de către Uniune, cât şi
de către statele candidate, nu sunt mai mici.
Pentru statele candidate, drumul către Europa era presărat cu reforme radicale,
dureroase uneori, cu schimbări majore, necesare pentru alinierea la regulile şi
practicile Uniunii Europene, ale căror costuri economice, politice şi sociale erau foarte
mari.
Pentru Uniune, o dublare a numărului statelor membre presupunea schimbări
profunde la nivel economic, financiar, politic şi instituţional l. Multe voci puneau în
opoziţie procesul de extindere cu cel de aprofundare a integrării europene, nematurat
încă după saltul spectaculos realizat prin adoptarea Tratatului de la Maastricht,
considerând că problemele cu care vin statele candidate (eterogenitate crescută,
întârzieri în dezvoltare, etc) ameninţă finalizarea reformelor aflate în curs de realizare
(desăvârşirea pieţei interne unice şi introducerea euro, coeziunea economică şi
socială). Din punct de vedere instituţional, extinderea nu se putea realiza în cadrul
sistemului original, prevăzut pentru un număr mult mai mic de state membre, fără a
compromite eficacitatea Uniunii. Ea trebuia să fie însoţită de o reformă instituţională
în acord cu noile dimensiuni ale Uniunii, care se va dovedi însă dificil de realizat.
Deşi şi-au dat acordul formal pentru aderarea statelor din Europa Centrală şi de

 Est, poziţia statelor membre ale Uniunii faţă de ritmul şi obiectivele extinderii,

poziţiile statelor afişată oficial sau rezultând din manifestări indirecte, variază în funcţie de propriile
membre interese naţionale. Astfel, cea mai favorabilă extinderii este Germania, care spera că
astfel îşi va întinde zona sa de influenţă în interiorul Uniunii, deşi, fiind principalul
contribuitor la bugetul Uniunii, era afectată de costurile extinderii. O poziţie
favorabilă extinderii manifestă şi Marea Britanie, pentru care aceasta reprezenta
garanţia că Uniunea nu va evolua către un stat federal, ci, cu cât va fi mai extinsă, cu
atât mai mult riscă să se dilueze într-o vastă zonă de liber schimb, „ca o bucată de
zahăr într-o ceaşcă de ceai englezesc”. La polul opus, Franţa şi statele mediteraneene
sunt mai degrabă rezervate faţă de extindere, cea dintâi simţindu-şi ameninţată poziţia
centrală în Uniune datorită apropierii de Germania a majorităţii statelor candidate, în
timp ce statele din sud, principalele beneficiare ale fondurilor structurale, nu erau prea
mulţumite de perspectiva unei redistribuiri a acestora către statele nou venite, mai
sărace.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea factor important al Uniunii Europene - opinia
publică, o analiză a sondajelor de opinie realizate în această perioadă evidenţiază o
atitudine reţinută faţă de extindere. Eurobarometrul numărul 53, dat publicităţii în
iulie 2000, arată că pentru 60% din cei intervievaţi extinderea nu este o prioritate, în
l

144
  timp ce, doi ani mai târziu, 47% dintre francezii interogaţi se declară împotriva
un nou val de extinderii, 33% dintre luxemburghezi şi 30% dintre germani.
euroscepticism Entuziasmul unificator care anima spiritele la începutul anilor ‘90 s-a diminuat în
intensitate, euroscepticismul ia amploare şi, pe lângă dificultăţile inerente unui proces
de negociere atât de complicat, apariţia unor dosare „dificile” (PAC, forţa de muncă)
pune o presiune sporită, determinând o serie de interogaţii la nivelul Uniunii cu privire
la pregătirea ei înşişi pentru a primi noi membri până la termenul vizat iniţial –
sfârşitul anului 2002. Comisia Europeană, prin vocea preşedintelui Romano Prodi,
cere o linie „dură de purtare a negocierilor”, în timp ce statele candidate invocă
pericolul creşterii „virusului egoismului”, care ar ameninţa extinderea Uniunii. Sub
aceste auspicii se desfăşoară negocierile de aderare cu cele douăsprezece state
membre începând cu anul 2000.

4.6. Dinamica procesului de extindere după anul 2000

Deciziile Consiliului European de la Helsinki marchează o evoluţie importantă în
direcţia democratizării şi individualizării procesului de extindere. Se trece de la teoria
„valurilor” de aderare sau a „big – bang - ului” care presupunea integrarea unor
grupuri de state, la o nouă teorie, aceea a „regatei”, potrivit căreia admiterea ţărilor
candidatelor se realizează în mod individual, pe măsura îndeplinirii criteriilor de
 aderare. Indiferent de momentul când au început negocierile, statele pornesc cu şanse
individualizarea
procesului egale, însă avansează în propriu ritm. Fiecare candidat urma să ajungă la finish în
funcţie de propriile sale performanţe, pentru că „nu existau avantaje, nu existau
privilegii, fiecare era pe cont propriu”. Fiecare stat avea posibilitatea de a recupera
decalajele care îl despart în negocierile de aderare de celelalte state candidate, însă un
eşec îl putea scoate din cursă, pentru că nu mai exista un „val doi” în care să fie
retrogradat.
Chiar dacă nu este fixată oficial o dată limită pentru încheierea negocierilor, un
termen se prefigurează însă, în concluziile preşedinţiei reafirmându-se dorinţa ca la
Conferinţa interguvernamentală din 2000 să se adopte o reformă instituţională care să
permită aderarea statelor candidate cele mai avansate la sfârşitul anului 2002.
În anul 2000 se vor lua două decizii fundamentale cu privire la viitoarea
configuraţiei a Europei. La Consiliul European întrunit în iunie la Santa Maria da
Feira, se ia decizia istorică de apropiere a Uniunii faţă de Balcanii de Vest,
stabilindu-se că toate statele din regiune sunt „candidate potenţiale” la Uniune.
Consiliul European de la Nisa din luna decembrie, chiar dacă nu realizează o
reformă instituţională completă, dă concreteţe procesului de extindere luând pentru

145
 prima dată în calcul perspectiva aderării ţărilor din Europa Centrală şi de Est, care în
noua arhitectură europeană primesc o poziţie importantă (103 voturi în Consiliu şi 197
locuri în Parlamentul European).
Pe bună dreptate se consideră că „semnalul pe care l-a dat Uniunea statelor
candidate este acela că, din perspectiva aderării, ele nu vor fi considerate state de
mâna a doua, ci vor avea efectiv putere de decizie”. În acelaşi timp, Consiliul de la
 Nisa a propus pentru prima dată un calendar precis pentru închiderea negocierilor –
calendar precis
sfârşitul anului 2002, cu statele cele mai avansate, care puteau astfel adera înainte de
alegerile europene din 2004.
Evoluţia negocierilor de aderare, care au fost purtate simultan, dar separat cu
fiecare dintre cele douăsprezece state candidate, este evidenţiată în Raportul Comisiei,
prezentat înainte de reuniunea de la Nisa. Se constată, per ansamblu, un progres în
îndeplinirea Criteriilor de la Copenhaga. În ceea ce priveşte criteriile economice însă,
statele candidate sunt împărţite în mai multe grupuri, unele fiind acreditate cu
îndeplinirea acestora (Cipru şi Malta), altele având perspective de a le îndeplini într-
un timp scurt (Ungaria, Polonia, Estonia) sau mediu (Cehia, Slovenia, Letonia,
Lituania, Slovacia), în timp ce România şi Bulgaria sunt destul de departe de a le
îndeplini.
Următorul raport al Comisiei Europene, prezentat la Consiliul European de la
Laeken din 2001, confirmă concluziile din 2000, constatând că, în condiţiile
menţinerii actualului ritm al negocierilor şi continuării procesului de reforme, statele
candidate din grupul de la Luxemburg, împreună cu patru dintre statele din grupul de
la Helsinki (Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia) sunt în măsură să încheie negocierile
de aderare la sfârşitul anului 2002. Turcia nu a fost nominalizată din cauza
neîndeplinirii criteriilor politice privind respectarea drepturilor omului şi protecţia
minorităţilor naţionale, iar în cazul României şi Bulgariei a fost înaintat ca termen
sfârşitul anului 2002 pentru deschiderea tuturor capitolelor de aderare.
La Consiliul European de la Copenhaga (2002) este anunţată încheierea
negocierilor de aderare cu 10 state: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, tratatele lor de aderare urmând să fie semnate
în aprilie 2003, iar integrarea lor efectivă în Uniune trebuia să se producă începând cu
1 mai 2004. În ceea ce priveşte Ciprul, din cauza disensiunilor existente între
comunităţile greacă şi turcă, i s-a dat termen ca până în februarie 2003 să-şi rezolve
aceste probleme prin încheierea unei înţelegeri între cele două comunităţi, în caz
contrar aplicarea acquis-ului comunitar urmând să fie suspendată în partea de nord a
Ciprului.

146
 
încheierea
negocierilor cu 10 La reuniunea de la Copenhaga s-a subliniat şi continuarea negocierilor de aderare
state cu România şi Bulgaria, avansându-se ca dată probabilă de aderare a celor două state
anul 2007. În ceea ce priveşte Turcia, în ciuda nerăbdării Ancarei şi a presiunii
americane în favoarea admiterii, aceasta nu a fost nominalizată. Candidatura sa va fi
reexaminată la sfârşitul anului 2004, în vederea unei eventuale deschideri a
negocierilor în 2005.
În aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare ale celor 10 state,
urmând ca acestea să devină membre cu drepturi depline în mai 2004, participând
astfel la alegerile pentru Parlamentul European din 2004. După aderare, este prevăzută
convocarea unei Conferinţe interguvernamentale (CIG) cu participarea şi a noilor
membri pentru amendarea tratatelor institutive în vederea funcţionării UE cu un
număr sporit de membrii (din mai 2004 cu 25 de membrii, iar în viitorul apropiat cu
27 sau chiar 28 de membrii).
Procedurile de ratificare angajate după acest moment intervin într-o conjunctură
internaţională, mai puţin stabilă, din cauza crizei irakiene care divizează europenii.
Dacă cele cincisprezece state membre ratifică pe cale parlamentară tratatele de
aderare, statele candidate, cu excepţia Ciprului, organizează referendumuri. Deşi
rezultatele acestor referendumuri sunt pozitive, demonstrând existenţa unei susţineri
importante a aderării, îngrijorează nivelul crescut al absenteismului, relevând o
anumită indiferenţă şi poate chiar scepticism, deziluzie (şi mai evidente un an mai
târziu, la alegerile pentru Parlamentul European). În ceea ce priveşte Ciprul, un plan
de reunificare a celor două părţi ale insulei, care prevedea constituirea unei federaţii
în care cele două state federale aveau largi atribuţii, a fost supus consultării populare,
prin organizarea unui referendum la 23 aprilie 2004. Rezultatele acestuia au fost
negative, ciprioţii greci respingând planul în proporţie de 75%, ceea ce face ca, deşi
Ciprul este membru al Uniunii Europene, doar în partea sa sudică se aplică aquisul
comunitar, „linia verde” care desparte cele două părţi ale acestuia devenind frontiera
externă a Uniunii Europene.
La 1 mai 2004 intră în vigoare Tratatul de aderare cu cei 10 noi membrii, Uniunea
 Europeană înregistrând cea mai mare extindere din istorie, aproape dublându-şi
extinderea UE la 25 numărul statelor membre. La Consiliul European din 17 – 18 iunie 2004 s-a decis
de state
începerea procesului de aderare a Croaţiei, iar la Consiliul European din 16-17
decembrie 2004, România şi Bulgaria au primit şi ele confirmarea politică a
încheierii negocierilor de aderare, fiind astfel finalizată prima etapă a calendarului lor
de aderare la Uniune. Şefii de stat şi de guvern reuniţi cu ocazia acestui summit au

147
 
aderarea României şi
Bulgariei reconfirmat şi celelalte două repere temporale ale calendarului: semnarea Tratatelor de
aderare în aprilie 2005 şi aderarea efectivă la 1 ianuarie 2007.
După aproape o jumătate de secol de aşteptare, Turcia poate şi ea să treacă la
ultima etapă înaintea extinderii, Consiliul European din decembrie 2004 hotărând
deschiderea negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană la 3 octombrie
2005. Macedonia, care a depus cererea de aderare în martie 2004, primeşte şi ea
statutul de stat candidat, la Consiliul European din decembrie 2005.
Iată că, la cincizeci de ani de la punerea primei pietre la temelia sa, prin crearea
CECO, Uniunea Europeană are şansa istorică de a unifica un continent îndelung
divizat şi să creeze o Europă paşnică, mai democratică, mai stabilă şi mai prosperă.

CAPITOLUL III
VIITORUL CONSTRUCŢIEI EUROPENE

-TEMA I-
PERSPECTIVELE METODEI COMUNITARE

Integrarea europeană a fost gândită încă de la început ca un proces evolutiv, adaptat

continuu la nevoile ce vor apărea pe parcurs şi la dorinţele exprimate de statele
membre de a avansa într-o direcţie sau alte. Acest dinamism comunitar este descris
foarte bine de un reputat specialist al fenomenului integrării europene de origine
română, Leontin – Jean Constantinesco: „Integrarea europeană nu este un „a fi”, ci
un „a deveni”; ea nu este o situaţie dată, ci un proces; ea nu este un rezultat, ci

 acţiunea care duce la acest rezultat”. Construcţia europeană este un „şantier”, iar
integrarea este „procesul” principal după care se lucrează pe acest şantier.
Pentru finalizarea sa, construcţia europeană are nevoie de susţinerea statelor
„Metoda
comunitară” membre şi a popoarelor lor. Ea le pune la dispoziţie în schimb o formă pragmatică de
colaborare, bazată pe egalitate, arbitraj, conciliere şi, mai presus de toate, pe forţa
dreptului.
În istoria sa, construcţia europeană a cunoscut şi perioade de avânt extraordinar,
dar şi momente de regres, în care ideea europeană a fost subordonată intereselor
naţionale, în care elementele interguvernamentale s-au întărit în detrimentul adâncirii
procesului de integrare europeană. De la euforia care a însoţit semnarea Tratatelor de
la Roma, la blocajul care s-a produs ca urmare a repunerii în discuţie a „metodei
comunitare” de către generalul de Gaulle; de la relansarea proiectului european ca
 148
efect de „spill
over”
 urmare a reuniunii de la Haga din 1969, la reacţiile divergente ale guvernelor statelor
membre în faţa crizelor care au afectat Europa comunitară în anii ’70; de la
revendicările britanice şi refuzul oricărei întăriri a supranaţionalismului în perioada
guvernării Thatcher, la implementarea pieţei interne unice şi lansarea uniunii
economice şi monetare prin Actul Unic European; de la punerea bazelor uniunii
politice prin Tratatul de la Maastricht, la semieşecul reuniunilor de la Amsterdam şi
Nisa, procesul de integrare europeană şi-a urmat propriu său drum şi progresul pe
calea integrării s-a realizat în ciuda diferitelor manifestări ale naţionalismului şi
tentaţiei protecţionismului economic.
Reformele au antrenat alte reforme (efectul de „angrenaj” sau „spill over”) şi
mărturie a acestui spirit de dezvoltare progresivă a construcţiei comunitare stă
înscrierea în toate tratatele comunitare după AUE a clauzei de „randez - vous”, în
virtutea căreia o nouă conferinţă interguvernamentală este convocată pentru a redacta

Clauză de un nou tratat care să modifice sau să le completeze pe cele existente.
„randez vous” Pe măsură însă ce procesul de integrare se adânceşte, ameninţând „nucleul dur” al
suveranităţii, statele sunt din ce în ce mai puţin dispuse să transfere competenţe
suplimentare instituţiilor europene.
După reformele spectaculoase realizate prin Tratatul de la Maastricht „asupra”
Uniunii Europene (nu „Tratatul Uniunii”, iarăşi o evidenţiere a caracterului evolutiv, a
formei nefinalizate a acestei Uniuni), următoarele revizuiri ale tratatelor comunitare,
realizate prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, nu au avut acelaşi succes, nereuşind
să contribuie în mod semnificativ la adâncirea procesului de integrare europeană. În
primul rând, ele au confirmat continuarea procesului de extindere a Uniunii Europene,
şi, din acest punct de vedere, necesitatea reformării Uniunii pentru a o face
funcţională, în condiţiile în care numărul membrilor aproape se va dubla. Reformarea
era necesară însă nu numai datorită extinderii, ci şi din pricina problemelor pe care le
ridica modul complicat de funcţionare a Uniunii. Semieşecul reuniunii de la Nisa a
făcut statele membre conştiente de deficienţele mecanismului de luare a deciziilor,
care se vor amplifica în condiţiile extinderii Uniunii, fiind evidenţiată necesitatea unor
schimbări instituţionale. Preocuparea pentru extinderea spre Centrul şi Estul Europei a
determinat astfel „accentuarea momentelor de reflecţie asupra perspectivelor şi
modului în care va trebui restructurată Uniunea pe parcursul dezvoltării sale
inevitabile însumând includerea a noi şi noi state”.
Bilanţul nesatisfăcător al ultimelor reuniuni pare să indice faptul că metoda
comunitară şi-a atins limitele şi că ea trebuie să fie revizuită. Mai mult decât

 rezultatele slabe ale negocierilor, necesitatea revizuirii acesteia reiese din dificultăţile
mai multă
deschidere şi 149
transparenţă
 ratificării Tratatului de la Maastricht şi apoi ale Tratatelor de la Amsterdam şi Nisa,
dar şi din apariţia exigenţelor deschiderii şi transparenţei activităţii instituţiilor
comunitare. Devine astfel evident că procesul european nu mai poate continua în
ambiguitatea care i-a asigurat succesul iniţial, că el nu mai poate rămâne apanajul
exclusiv al statelor şi al elitelor politice şi intelectuale.
Trecerea de la integrarea economică la o fază superioară, cea a integrării politice,
face necesară adeziunea unui factor neglijat pentru o lungă perioadă în ecuaţia
integrării – popoarele Europei, cetăţenii statelor membre, pentru că, „depăşind un
anumit nivel de integrare, caracterul politic latent al construcţiei europene a devenit
manifest pentru opinia publică”.
Pentru a putea continua proiectul european, Uniunea are nevoie de sprijinul
 cetăţenilor săi, însă aceştia nu se mai mulţumesc să fie „spectatori”, ci vor să devină
necesitatea
obţinerii „actori”. Ei au, de asemenea, nevoia să înţeleagă în ce constă şi care este finalitatea
sprijinului proiectului la care sunt chemaţi să-şi dea adeziune. De aceea, dezbaterea în jurul
cetăţenilor
viitorului Uniunii Europene ar trebuie să pornească de la cetăţeni, de la perspectivele
pe care trebuie să le oferă acestora.

-TEMA II-
DEZBATEREA ASUPRA VIITORULUI UNIUNII EUROPENE.

1. Lansarea dezbaterii
La mai bine de o jumătate de secol de la lansarea sa, procesul de integrare
europeană nu a atins încă forma sa finală. Geniul uneia dintre părinţii săi fondatori,
Jean Monnet, aştepta ca timpul şi instituţiile create să rezolve această dilemă:
„Comunitatea pe care am creat-o nu reprezintă un scop în sine. Este un proces de
schimbare. Este imposibil să prevezi astăzi deciziile care ar trebui luate într-un nou
context mâine”.
Pe parcursul evoluţiei sale, obiectivele şi mijloacele integrării europene au
cunoscut modificări semnificative. Între naţional şi supranaţional, între funcţional şi
federal s-au purtat de-a lungul vremii discuţiile cu privire la organizarea continentului
european, fără ca vreuna dintre soluţii să biruie. Diversele etape pe care le-a traversat
construcţia europeană au permis întărirea uneia sau alteia dintre aceste abordări fără
ca cealaltă să dispară.
Negociatorii Tratatului de la Maastricht au avut ocazia de a da un contur precis
viitorului Europei dar, prin refuzul de a accepta propunerile înscrierii unei vocaţii
federale a edificiului comunitar şi de a-i acorda acestuia personalitate juridică, nu au

150
 făcut decât să sporească confuzia, creând o construcţie hibridă sau, aşa cum o descrie
Jacques Delors, „un obiect politic neidentificat”.
Elementul declanşator al dezbaterilor asupra viitorului Europei l-a constituit
 perspectiva extinderii Uniunii spre statele Europei Centrale şi Estice, spre Turcia,
declanşarea Cipru şi Malta. S-a pus astfel problema ce viitor este oferit Europei lărgite: „o Europă
dezbaterii
federală visată de părinţii fondatori, Europa naţiunilor dorită de generalul de Gaulle
(Europa de la Atlantic la Urali), Europa de tip confederal pe care preşedintele
Miterand a evocat-o uneori, sau există o altă cale posibilă în afara sistemelor de
organizare politică deja cunoscute? ”.
Mai multe propuneri vin din partea instituţiilor comunitare dar şi a unor grupuri
independente pentru a cristaliza principalele direcţii ale acestei evoluţii, o evoluţie
îndreptată spre „constituţionalizarea” ideii europene.
O propunere interesantă vine din partea fostului preşedinte al Comisiei Europene,
Jacques Delors, care, favorabil respectării identităţilor naţionale şi fără a se pronunţa
în favoarea unui text constituţional, propune crearea unei „federaţii de state naţiuni”,
prin inventarea unui federalism pluri-naţional, diferit de sistemele federale existente,
în care statele îşi prezervau identitatea naţională şi participau la guvernarea acestei
 „federaţii”. Se evita astfel pierderea dimensiunii politice a Uniunii, care ar fi putut
altfel să se transforme într-o simplă zonă de liber schimbli.
viitorul UE
Vârful de lance al iniţiativelor cu privire la conturarea viitorului Uniunii îl
reprezintă, fără îndoială, celebrul discurs ţinut la Universitatea Humboldt din Berlin
de către ministrul de externe german Joshka Fisher în data de 12 mai 2000. Intitulat
„Quo vadis Europa” sau „De la confederaţie de federaţie. Reflecţii asupra finalităţii
integrării europene”, discursul lui Fisher, pronunţat în nume personal, reprezintă o
continuare a ideilor creştin-democraţilor germani formulate încă din 1994.

federaţie Pronunţându-se în favoarea continuării procesului de extindere spre Estul şi Sudul
Europei şi, în acelaşi timp, pentru aprofundarea integrării politice, fără de care
provocarea extinderii nu va putea fi asumată, ministrul de externe german invocă
necesitatea unei „forţe vizionare” şi a unui „pragmatism” asemănătoare celor ale lui
 Jean Monnet şi Robert Schuman, pentru a putea face faţă numeroaselor probleme care
confederaţie vor apărea în Europa lărgită. Pentru aceasta, el propune o Europă de tip federal,
fondată pe un tratat constituţional, în care statele care o compun îşi păstrează
individualitatea şi în care, printr-o partajare precisă a competenţelor între statele
membre şi federaţie, aceasta din urmă s-ar ocupa de domeniile de suveranitate
esenţiale şi problemele care se cer a fi rezolvate în mod imperativ la nivel european, în
timp de restul ar reveni statelor membre. Conducerea federaţiei va fi asigurată de un
li

151
 guvern european (format fie prin restructurarea Consiliului, fie prin debirocratizarea
Comisiei), alături de un parlament bicameral, în care o cameră reprezenta statele
membre şi o alta cetăţenii acesteia. Federaţia urmează să se realizeze în etape, la
început prin dezvoltarea cooperării întărite între un număr de state care sunt pregătite
(însă deschisă tuturor), care să constituie avangarda acesteia, şi trebuie să fie fondată
pe un nou tratat, care să constituie „nucleul unei constituţii a federaţiei” lii. Fisher
consideră că o federaţie deja există (prin înfiinţarea Euro şi a Băncii Centrale
Europene statele pierzând suveranitatea monetară), ea trebuind însă perfecţionată.
Discursul lui Joshka Fischer, apropiat de ideea federaţiei statelor naţiuni a lui J.
Delors, pare destul de ambiguu şi cu un conţinut mai mult politic decât juridic,
preocupat să menajeze sensibilităţile politice ale adepţilor suveranităţii naţionale.
Această ambiguitate ar reieşi, în acelaşi timp, potrivit unei opinii exprimate în
 literatura de specialitate, şi din faptul că Germania, care susţine o Europă de tip
poziţiile statelor federal, adică o entitate politică puternică, este în acelaşi timp favorabilă extinderii şi
membre
construirii unei „Europe mari”, prea eterogenă pentru a avea şanse să progreseze pe
calea integrării politice. Aceasta ar veni astfel în contradicţie cu logica exprimată de
fostul şef de stat francez Giscard d’Estaing, potrivit căreia nu se poate realiza în
acelaşi timp „Europa puterii” şi „Europa spaţiului”.
Bazată pe experienţa landurilor germane, propunerea lui Fischer se adresa în
primul rând Franţei, partenerul privilegiat al Germaniei în Europa. Ea avea în vedere
întărirea puterii Germaniei (în jurul căreia vor „roii” aliaţii săi, în special viitoarele
state membre din Est) şi o distanţare faţă de Franţa, în condiţiile în care raporturile
dintre cele două ţări erau cele mai încordate de la apariţia integrării europene, iar
viziunea lor asupra viitorului Europei era divergentă.
Reacţiile la iniţiativa ministrului de externe german au fost dintre cele mai diverse.
Dacă în Belgia, Portugalia, Luxemburg, acestea au fost favorabile, Marea Britanie a
exprimat, prin vocea primului ministru Tony Blair, o atitudine fermă împotriva ideii
de federaţie şi de constituţie, într-o declaraţie făcută la Varşovia acesta declarând că
„Europa se face cu naţiuni libere, independente şi suverane”.
În Franţa, reacţiile au fost, de asemenea, mai degrabă rezervate. Dacă unii oficiali
adepţi ai suveranităţii (ministrul de externe H. Vendrine şi cel de interne Pierre
Chevenement) l-au atacat public pe Fischer, acuzându-l că imaginează pentru Europa
o structură federală care corespunde modelului său, preşedintele Jaques Chirac are o
poziţie mult mai nuanţată, dar, în acelaşi timp, destul de ambiguă. Într-un discurs ţinut
la Berlin, în faţa Parlamentului Germaniei, la 27 iunie, el se declară favorabil
extinderii (care trebuie să aibă loc cât mai repede) şi, de asemenea, dezvoltării
lii

152
 cooperării întărite, considerând că dezvoltarea Uniunii trebuie să aibă la bază
adâncirea cooperării franco-germane. În ceea ce priveşte constituţia europeană,
aceasta reprezintă, în opinia sa, o necesitate, tratatele trebuind reorganizate în
interesul cetăţenilor, însă aceasta nu se poate realiza decât după ce va avea loc
reforma instituţională, necesară pentru întărirea eficacităţii şi controlului democratic
al Uniunii. Cât despre forma pe care o va avea Europa, Chirac declară că „nu se

 întrevede un răspuns acum”.

reserve din Deşi nu o spune explicit, mesajul preşedintelui Chirac este clar: Franţa nu va
partea Franţei
accepta o redefinire a Uniunii prin renunţarea la Europa statelor naţionale. Atitudinea
preşedintelui francez a fost calificată în doctrină ca „o regăsire a marilor contradicţii
ale gaulismului: dorinţa unei Europe puternice, dotate cu instituţii slabe”.
Efervescenţa din această perioadă a discursurilor cu privire la viitorul Europei
poate fi comparată cu etapa de început a construcţiei europene. De altfel, opinia
federalistă moderată a lui Fischer, ca şi federaţia statelor naţiuni a lui Delors nu conţin
elementele de noutate absolută, înscriindu-se într-o anumită continuitate, aceea a
tradiţiei europeiste care a precedat crearea primei Comunităţi Europene. Este ideea
dezvoltată cu jumătate de secol în urmă de Robert Schuman, potrivit căruia
„supranaţionalul va fi fundamentat pe naţional”. În condiţiile acestei efervescenţe, cu
atât mai dezamăgitoare sunt rezultatele summitului de la Nisa.
Prin „Cartea albă asupra guvernării europene”, publicată în octombrie 2001,
Comisia se angajează la o reformare a „metodei comunitare” în jurul a cinci principii:
deschidere, participare, responsabilitate, eficacitate şi coerenţă. Schimbările propuse
vizau în principal creşterea participării actorilor comunitari la demersul de a face
funcţionarea Uniunii mai transparentă şi mai accesibilă cetăţeanului. O restructurare a
politicilor şi a instituţiilor trebuia să permită clarificarea rolurilor şi identificarea
obiectivelor pe termen lung. Principiul dominant este acela potrivit căruia pentru a
contribui la guvernarea mondială uniunea trebuie mai întâi să-şi reformeze propria
guvernare.

2. Convenţia Europeană şi Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa

2.1. Convenţia asupra viitorului Europei
Dacă propunerile privind reforma fundamentală a proiectului european şi dotarea
acestuia cu o constituţie au fost numeroase şi s-au întins pe mai mulţi ani, trebuie să
recunoaştem că nu mulţi erau conducătorii care se arătau optimişti cât priveşte
realizarea practică a acestui deziderat într-un viitor apropiat. Fostul şef de stat francez
Giscard d’Estaing vorbea, în mai 2000, când Conferinţa interguvernamentală pregătea

153
 tratatul de la Nisa, despre un „miracol”: „Legea de bază a Uniunii Europene, care va
ordona şi ierarhiza diversele tratate diplomatice, începând cu 1957, încă nu a fost
scrisă. Ni-i putem oare imagina pe principalii lideri ai Europei sacrificând câteva zile,
o săptămână sau chiar două din timpul lor să se întrunească departe de privirile
publicului şi ale presei (...) pentru a dezbate şi a schiţa (fără să fie permise rutinele de
birouri şi lobby-urile), la fel ca pe vremuri la Roma şi la Elysee, această Carte a
Uniunii Europene, pe care popoarele continentului nostru o aşteaptă cu atâta
nerăbdare? Probabil veţi spune că va fi nevoie de un miracol pentru aşa ceva. Dar
tocmai aşa sunt miracolele – întotdeauna improbabile, niciodată imposibile”. După
cum vom vedea, miracolul se va putea realiza în cele din urmă.
La cererea insistentă a Germaniei, sprijinită de Italia, cele cincisprezece state
membre au căzut de acord la Nisa asupra calendarului unui nou „şantier instituţional”
care va trebui să fie gata în 2004. Astfel, liderii politici prezenţi la Nisa au adoptat o
„Declaraţie asupra viitorului Uniunii”, în care se făcea apel la lansarea unei ample
dezbateri pe teme viitorului construcţiei europene, fiind însărcinate viitoarele
preşedinţii ale UE – cea suedeză şi cea belgiană, să iniţieze dezbateri cu toate părţile
interesate, inclusiv cu societatea civilă. Era prevăzut ca în decembrie 2001, la summit-
ul de la Laeken, sub preşedinţia belgiană, liderii europeni să convină calendarul, dar şi
metoda de lucru.
După cum am văzut anterior, numeroase propuneri circulau, iar soluţiile care se
conturau erau diferite, în raport de interesele diferitelor state – de la federalizarea
progresivă la metode care urmăresc menţinerea unei importante componente
interguvernamentale în cadrul Uniunii.
Consiliul European întrunit la Laeken în decembrie 2001 a reluat discuţiile pe
 marginea acestui subiect, adoptând la rândul lui o „Declaraţie asupra viitorului
Consiliul
European de Uniunii Europene” prin care se precizează obiectivul aducerii Uniunii Europene mai
la Laeken aproape de cetăţeni şi, totodată, necesitatea definirii unei Uniuni mai suple, mai
eficiente, mai democratice şi transparente. În acelaşi timp, era afirmată pentru prima
dată intenţia de a se adopta o Constituţie europeană, în considerarea dorinţei
exprimate de popoarele europene.
Transformarea Uniunii urma să se producă tot pe calea unei revizuiri a tratatelor,
însă nu după metoda clasică, în cadrul unei Conferinţe interguvernamentale, cu
participarea şefilor de stat şi de guvern, ci cu angrenarea în acest proces şi a
cetăţenilor europeni. Cea mai bună soluţie pentru asigurarea transparenţei asupra
temelor care trebuiau dezbătute pe larg în rândul societăţilor, cu participarea deci a
cetăţenilor, a apărut astfel cea a Convenţiei, experimentată deja în cazul adoptării

154
  Cartei drepturilor fundamentale, în componenţa căreia să se regăsească principalele
Convenţia
Europeană părţi implicate în dezbaterea asupra viitorului Uniuniiliii, care să pregătească drumul
către următoarea Conferinţă Interguvernamentală de o manieră completă şi
transparentă.
Se produce astfel o mutaţie importantă în concepţia comunitară asupra legitimităţii
democratice, prin stabilirea unui dialog formal cu societatea civilă, în considerarea
faptului că pentru a fi legitimă, o măsură trebuie să facă obiectul unei consultări
prealabile cu entităţile cărora li se va aplica
Activitatea Convenţiei urma să se desfăşoare în trei etape: o etapă de dialog deschis
cu societatea civilă, o etapă de studiu şi o etapă finală, de recomandări.
Convenţia era însărcinată cu analizarea următoarelor aspecte: o delimitare mai
exactă a puterii între Uniunea Europeană şi statele membre; statutul Cartei Drepturilor
Fundamentale; simplificarea Tratatelor Uniunii; definirea rolului parlamentelor
naţionale în cadrul structurii europene; o mai bună definire şi împărţire a
competenţelor în interiorul Uniunii; apropierea Uniunii Europene de cetăţeni;
simplificarea instrumentelor Uniunii; rezolvarea „deficitului democratic” al UE;
definirea poziţiei Uniunii într-o lume aflată în plin proces de globalizare; integrarea
tratatelor într-un singur text constituţional.
În fruntea Convenţiei, compusă din 105 membrii şi tot atâţia supleanţi, au fost
numiţi Valery Giscard d'Estaing, ca preşedinte, şi foştii prim-miniştrii ai Italiei şi
Belgiei, Giuliano Amato, respectiv Jean Luc Dehaene, ca vicepreşedinţi.
Lucrările acesteia au debutat la 28 februarie 2002, şi a lucrat timp de 17 luni, prin
întâlniri bilunare care durau câte două sau trei zile şi cu dezbaterea, în paralel, pe
grupuri de lucru, a unor probleme specifice şi determinate. Rolul de conducere a
lucrărilor şi de impulsionare a acestora a revenit unui prezidiu format din 12 membrii,
cuprinzând preşedintele şi vicepreşedinţii Convenţiei, reprezentanţii statelor care
asigurau preşedinţia Consiliului în timpul lucrărilor Convenţiei (Spania, Danemarca şi
Grecia), doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, doi reprezentanţi ai
Parlamentului European, doi reprezentanţi ai Comisiei şi, cu rol consultativ, un
reprezentant al statelor candidate.
Lucrările Convenţiei s-au desfăşurat încă de la început, sub semnul transparenţei şi
al deschiderii pentru acceptarea punctelor de vedere ale tuturor structurilor interesate
şi implicate în noua construcţie europeană. Giscard d’Estaing a declarat cu ocazia
deschiderii lucrărilor că sarcina sa era aceea de a „căuta consensul” asupra unei
singure propuneri, în timp ce Romano Prodi a spus delegaţiilor prezente că dorea o

liii

155
 „democraţie europeană bazată pe popoarele şi statele Europei, nu doar pe legile celor
câteva state membre mai puternice şi mai vechi”.
După mai mult de un an de la deschiderea Convenţiei, Giscard d'Estaing a înmânat
liderilor europeni prezenţi la Consiliul european de la Salonic din iulie 2003 textul
„Proiectului de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa”. Proiectul Convenţiei
 simplifica tratatele existente, dădea valoare constituţională Cartei drepturilor
Proiectului de
Tratat instituind fundamentale, creştea recursul la codecizie şi la majoritate calificată şi modifica
o Constituţie organizarea instituţională decisă la Nisa.
pentru Europa
Considerând proiectul de tratat constituţional ca o bună bază de plecare, Consiliul
European a luat decizia convocării unei Conferinţe interguvernamentale care să aibă
ca obiectiv modificarea tratatelor Uniunii pe baza textului prezentat de Convenţie.
Conferinţa interguvernamentală a fost lansată la 4 octombrie 2003, având pe
agendă discutarea problemelor delicate asupra cărora s-a realizat cu greutate
consensul în cadrul Convenţiei. Discuţiile au fost dificile, în principal în ceea ce
priveşte compoziţia Comisiei şi majoritatea calificată în Consiliu, subiecte asupra
cărora se manifestase deja o opoziţie puternică la Nisa. S-a conturat de la început
împărţirea statelor membre în două categorii, în raport de interesele specifice pe care
doreau să le promoveze în cadrul conferinţei liv: statele fondatoare ale Comunităţilor,
care susţineau menţinerea integrităţii proiectului de Tratat Constituţional propus de
Convenţie, şi, pe de altă parte, statele în curs de aderare, împreună cu Austria,
Finlanda şi Spania, care doreau rediscutarea unor subiecte considerate închise de
Convenţie.
Reuniunea s-a încheiat cu adoptarea unei declaraţii comune în care, luându-se act
de angajamentul statelor participante la Conferinţă faţă de consolidarea procesului de
integrare europeană şi de acceptul acestora de a începe lucrările Conferinţei pe baza
textului propus de Convenţie, a fost lansat ca termen pentru finalizarea lucrărilor şi
adoptarea Tratatului Constituţional prima parte a anului 2004, înainte de alegerile
pentru Parlamentul European, din luna iunie. Au urmat apoi două reuniuni la nivelul
miniştrilor de externe, la 13 octombrie 2003, respectiv 27 octombrie 2003, prima
desfăşurată la Luxemburg, iar cea de-a doua la Bruxelles. Deşi acestea au avut pe
agendă chestiuni punctuale, nu s-au înregistrat progrese notabile. Cum nici după
reuniunea ministerială din 18 noiembrie 2003 nu s-a avansat prea mult, au început să
apară critici la adresa Preşedinţiei italiene, pentru lipsa de fermitate, metoda aleasă de
aceasta, de a lăsa fiecare ţară să-şi expună ideile, fără a se încerca vreo formulă de
compromis, nepermiţând avansări concrete în problemele delicate.

liv

156
 Luând act de aceste critici, Preşedinţia italiană a înaintat o propunere globală, pe
baza dezbaterilor purtate în cadrul Conferinţei, ce a fost prezentată în cadrul Reuniunii
ministeriale de la Napoli, din 28-29 noiembrie 2003, ocazie cu care s-au purtat şi
primele negocieri veritabile. Ultima reuniune ministerială a avut loc la 8 decembrie
2003 şi a fost dedicată dezbaterii chestiunilor legate de apărare şi procedura bugetară.
La 12 decembrie 2003, Consiliul European s-a întrunit în cadrul Conferinţei
interguvernamentale pentru a adopta forma viitorului Tratat asupra Constituţiei
 Europene. Reuniunea, care s-a încheiat în data de 13 decembrie, a fost un eşec,

Consiliul
European de la
nereuşindu-se obţinerea unui consens. Blocajul s-a produs în principal datorită
blocaj
Bruxelles, 2004 neînţelegerilor referitoare la funcţionarea Consiliului şi a Comisiei Europene, a
rezistenţei manifestate de Spania şi Polonia, care nu vroiau să piardă o serie de
avantaje obţinute prin Tratatul de la Nisa.
Luând act de imposibilitatea obţinerii consensului pentru adoptarea Tratatului
Constituţional, Consiliul European a însărcinat Preşedinţia Irlandeză, care va începe la
1 ianuarie 2004, să facă o evaluare a perspectivelor de progres şi să pregătească un
raport pentru Consiliul European din martie 2004.
La Consiliul European de la Bruxelles, din 25-26 martie 2004, Preşedinţia
irlandeză a prezentat raportul asupra Conferinţei interguvernamentale, apreciind că
există perspective de a se ajunge la un consens pentru adoptarea tratatului
constituţional. Consiliul European şi-a reafirmat voinţa de a ajunge la un acord cu
privire la tratatul constituţional, care ar trebui să permită Uniunii să fie mai bine
înarmată pentru a răspunde nevoilor cetăţenilor săi şi pentru a juca un rol cât mai
important în ordinea mondială. S-a convenit că este important să se menţină elanul
imprimat prin Convenţie şi prin actele realizate până la acel moment prin Conferinţa
interguvernamentală. Consiliul European a invitat preşedinţia să-şi continue
consultările şi să ia, în momentul în care circumstanţele o vor permite, deciziile
necesare pentru reluarea negocierilor formale în cadrul Conferinţei
interguvernamentale. El a decis că un acord asupra tratatului constituţional ar trebui să

 aibă loc cel mai târziu cu ocazia Consiliului European din iunie 2004.

Tratat de 2.2. Adoptarea Tratatului Constituţional

instituire a unei Cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004, primul
Constituţii
pentru Europa Consiliu European al Europei extinse la 25 de membrii, şi pe fondul unor schimbări
politice ce au avut loc în principalele state care s-au opus adoptării proiectului –
Spania şi Portugalia, se reuşeşte ajungerea la un acord asupra textului Constituţiei
Europene. Textul adoptat nu este prea departe de cel prezentat de Convenţie, fiind

157
păstrat esenţialul propunerii, compromisul intervenind numai în ceea ce priveşte
funcţionarea instituţiilor. În noul text se reportează reducerea numărului membrilor
Comisiei şi introducerea sistemului de rotaţie egalitară pentru 2014, această reducere
fiind mai puţin importantă decât se prevăzuse iniţial, numărul comisarilor urmând să
fie egal cu două treimi din numărul statelor membre. În ceea ce priveşte sistemul de
vot în Consiliu, unanimitatea este păstrată în domeniul fiscal şi în cel al securităţii
sociale, însă Consiliul European poate decide cu unanimitate, fără a fi nevoie de
revizuirea tratatelor, trecerea la majoritate şi în aceste domenii. Este păstrată regula
dublei majorităţi dar aceasta este stabilită la 55% din state, reprezentând 65% din
populaţie, putând ajunge la 72% din state, reprezentând 65% din populaţie atunci când
deciziile nu sunt luate pe baza unei propuneri a Comisiei sau a ministrului afacerilor
externe. Pentru a evita hegemonia statelor mari, minoritatea de blocaj este fixată la
patru state, numărul minim pentru a putea împiedica adoptarea unei decizii..
Ca o încununare a unei activităţi laborioase, la 29 octombrie 2004, la Roma, în
clădirea Campologlio, sala Degli Orazi e Curiazi, aceeaşi sală în care cele 6 state
fondatoare au semnat în 1957 Tratatul de instituire a CEE, este semnat de către şefii
de stat şi de guvern şi miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale UE, Tratatul
şi Actul Final de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Aplicarea acestora va avea loc după ce statele membre vor ratifica, potrivit
procedurilor interne, textul Constituţiei, unele legislaţii interne prevăzând doar
ratificarea parlamentară, altele impunând şi organizarea unui referendum în acest sens.
Acest proces urmează să se finalizeze în decursul următorilor doi ani. Intrarea efectivă
în vigoare este prevăzută pentru 1 noiembrie 2006 sau, dacă până la această dată nu va
fi ratificat de către toate statele semnatare, în prima zi a celei de a doua luni după
depunerea instrumentelor de ratificare de către statul semnatar care a îndeplinit
ultimul această formalitate.

2.3. Conţinutul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa

Semnarea Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a reprezentat un
moment de cotitură în construcţia Europei. El vine să răspundă cerinţelor de
eficientizare a structurii instituţionale a Uniunii Europene în condiţiile extinderii
Uniunii la 27 sau chiar 30 de state membre, eficientizare cerută, în acelaşi timp, şi de
necesitatea afirmării organizaţiei pe plan mondial; vine să întărească solidaritatea
statelor membre şi încrederea între acestea, să apropie Uniunea de cetăţenii săi,
oferindu-le un mediu de viaţă aflat sub semnul democraţiei, libertăţii şi transparenţei.

158
 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa cuprinde un preambul, patru părţi,
 cinci protocoale şi trei declaraţii anexe.
conţinut
În Preambulul tratatului se face referire la “moştenirile culturale, religioase şi
umane ale Europei, ale cărei valori, întotdeauna prezente în patrimoniul său, au
consacrat în viaţa societăţii rolul central al fiinţei umane”. Este menţionată, de
asemenea, deviza Europei “Unitate în diversitate”, semnificând voinţa popoarelor de
a depăşi vechile rivalităţi şi contradicţii dintre ele şi de a-şi “făuri destinul comun” de
o manieră “fără încetare mai întărită”. Alături de aceasta, sunt consacrate ca simboluri
ale Uniunii Europene steagul, imnul, moneda şi ziua Europei, de mult timp
recunoscute dar neînscrise încă într-un tratat.
Din punctul de vedere al structurii sale, Constituţia este împărţită în patru părţi.
Prima parte defineşte Uniunea Europeană, valorile, obiectivele, prerogativele,
procedurile şi instituţiile sale. A doua parte cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale,
a treia descrie politicile şi modul de funcţionare a Uniunii Europene, iar a patra
secţiune cuprinde prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare şi revizuire a
Constituţiei.

 Principalele amendamente aduse construcţiei comunitare prin tratatul

principalele Constituţional sunt, în esenţă, următoarele:

amendamente  Tratatul constituţional operează o fuziune a tratatelor existente, cu
excepţia Tratatului Euratom, care rămâne distinct. Pentru simplificarea şi
reorganizarea tratatelor comunitare, principalele tratate ale UE vor fi înlocuite cu un
singur text unitar – cel al Tratatului Constituţional. Aceasta nu va înlocui însă
constituţiile naţionale ale statelor membre, ci se va aplica în paralel cu acestea. De
 asemenea, nu are în vedere înlocuirea structurilor naţionale ale statelor membre cu
fuziunea tratatelor structurile sale, fiecare funcţionând în continuare.
 Proiectul de Constituţie prevede instituirea Uniunii europene, care va
prelua şi obiectivele şi atribuţiile Comunităţilor Europene, care vor dispărea,
 competentele lor fiind transferate către Uniunelv.
personalitate
Pentru realizarea obiectivelor ce i-au fost fixate, Uniunii îi sunt conferite o serie de
juridică pentru UE
competenţe şi este dotată cu personalitate juridică.
 Valorile şi obiectivele Uniunii
Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale
(respectarea demnităţii umane, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept,
drepturile omului, pluralismul, toleranta, justiţia, solidaritatea şi nediscriminarea) şi
care se angajează să le promoveze în comun cu celelalte state europene.

lv

159
 Obiectivele Uniunii sunt: a) promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstarea
 popoarelor; b) să ofere cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi de justiţie,
valori şi obiective
fără frontiere interioare, şi o piaţă unică în care concurenţa este liberă şi corectă; c)
dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, o
economie socială de piaţă competitivă, care urmăreşte ocuparea deplină a forţei de
muncă progresul social şi un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii
mediului; d) promovarea progresului ştiinţific şi tehnic; e) combaterea excluderii
sociale şi a discriminării sociale, a egalităţii între femei şi bărbaţi, solidaritatea între
generaţii şi protecţia drepturilor copiilor; f) promovarea coeziuni economice, sociale şi
teritoriale şi a solidarităţii între statele membre; g) respectarea diversităţii culturale şi
lingvistice, păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european; h) promovarea
valorilor şi intereselor proprii în relaţiile cu statele terţe, contribuţia la realizarea păcii,
securităţii, la dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între
popoare, la realizarea unui comerţ liber şi echitabil.
Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, inclusiv autonomia
regională şi locală şi de asemenea, respectă funcţiile esenţiale ale statului în special
cele referitoare la asigurarea integrităţii teritoriale, menţinerea ordinii publice şi
apărarea securităţii interne.
Uniunea Europeană şi statele membre, conform principiului cooperării, se vor ajuta
reciproc în îndeplinirea sarcinilor care rezultă din Constituţie.
 Constituţia conţine de asemenea prevederi cu privire la cetăţenia
europeană (Titlul II), prevăzând faptul că cetăţenia Uniunii este complementară
cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Drepturile care decurg din calitatea de cetăţean
al Uniunii constau în: dreptul la libera circulaţie şi dreptul la sejur, dreptul de
exercitare a votului şi de a fi ales în Parlamentul European, ca şi dreptul de a participa
la alegerile municipale, dreptul de protecţie diplomatică şi consulară, dreptul de petiţie
 în faţa Parlamentului European precum şi dreptul de a se adresa mediatorului sau de a
recunoaşterea sesiza instituţiile într-una dintre limbile oficiale ale Uniunii şi de a primi răspuns în
drepturilor şi
libertăţilor aceeaşi limbă. Această enumerare a drepturilor cetăţenilor europeni nu este
enunţate în exhaustivă, alte drepturi ale cetăţenilor fiind prevăzute într-un titlu special al
Cartea
Drepturilor Constituţiei, denumit „Viaţa democratică în Uniune” – dreptul de a participa la viaţa
Fundamentale democratică şi dreptul de acces la documente.
 Uniunea recunoaşte drepturile şi libertăţile enunţate în Cartea

 Drepturilor Fundamentale. Astfel, Cartea Drepturilor Fundamentale, care deşi

reforma adoptată încă din 2000, la Nisa, nu avea caracter obligatoriu (nefiind încorporată în
instituţiilor
tratate comunitare), este înglobată în Constituţia europeană, care îi conferă forţă

160
 juridică obligatorie şi îi dedică un capitol însemnat în ansamblul său (partea a II-a a
Tratatului).
Uniunea se angajează, totodată, să adere la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale lvi, drepturile fundamentale garantate de
aceasta făcând parte din dreptul Uniunii ca principii generale.
 Arhitectura instituţională.
În ceea ce priveşte instituţiile Uniunii Europene, Consiliul European dobândeşte
statutul de instituţie a Uniunii, alături de Parlamentul European, Consiliul de
Miniştrii, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţielvii.
Rolul Parlamentului European este din nou întărit acesta exercitând, împreună cu
Consiliul de Miniştrii, funcţiile legislativă şi bugetară, exercită funcţiile de control
politic şi consultativă şi alege Preşedintele Comisiei European.
Au crescut, de asemenea, domniile în care deciziile se iau cu aplicarea procedurii
codeciziei, procedură ce este denumită în Proiect „Procedură legislativă”.
Este plafonat la 736 numărul maxim de parlamentari europeni, stabilindu-se ca,
pentru alegerile din 2009, dacă va fi cazul, Consiliul European, la propunerea
Parlamentului şi cu unanimitate de voturi, să poată decide o altă structură a
Parlamentului. Începând din 2009, numărul de scaune în Parlament va fi între 6 şi 96
pentru un stat. Pentru România şi Bulgaria, printr-un protocol anexă la Constituţie, li
s-a reconfirmat atribuirea unui număr de 33, respectiv 17 locuri în Parlamentul
European, dacă aderă până la alegerile din 2009.
Consiliul European, format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, din
Preşedintele său şi Preşedintele Comisiei, şi în prezenţa Ministrului afacerilor externe
al Uniunii, care participă la lucrări, dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
 acestuia şi îi defineşte orientările şi priorităţile de politică generală. Nu deţine funcţii
Preşedinte ales al
Consiliului legislative. Preşedintele Consiliului va fi ales cu majoritatea calificată a membrilor
European Consiliului European, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, mandatul său putând fi
reînnoit o singură dată. Rolul său este acela de a prezida şi impulsiona lucrările
Consiliului European, de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor, de a acţiona
pentru realizarea consensului în cadrul Consiliului European, de a prezenta
Parlamentului un raport la sfârşitul fiecărei întruniri precum şi de a reprezenta
Uniunea în domeniul politicii externe şi de securitate comună, fără a aduce atingere
competenţelor Ministrului afacerilor externe al Uniunii.
“Consiliul de Miniştri” este denumirea dată actualului Consiliu al Uniunii
Europene, fiind format, ca şi acesta, din câte un reprezentant la nivel guvernamental al

lvi
lvii

161
fiecărui stat membru. El exercită, împreună cu Parlamentul, funcţiile legislativă şi
bugetară, precum şi funcţii de definire a politicilor şi de coordonare. Consiliul de
Miniştri se poate întâlni în următoarele formaţiuni: Consiliul legislativ (în cadrul
căruia va asigura, împreună cu Parlamentul, adoptarea legilor europene şi a legilor–
cadrul europene conform dispoziţiilor Constituţiei), Consiliul afacerilor generale
(când asigură, împreună cu Comisia, pregătirea şi desfăşurarea reuniunilor Consiliului
European), Consiliul afacerilor externe (care va asigura elaborarea politici externe a
Uniunii, conform liniilor strategice definite de către Consiliul European, sub
conducerea Ministrului de externe al UE), sau în alte formaţiuni stabilite prin decizie
a Consiliului European.
Dacă nu se prevede altfel în Constituţie, regula este votul cu majoritate calificată
în Consiliul de Miniştrii. Majoritatea calificată este definită ca fiind 55% din statele
membre (dar cel puţin 15 la număr), reprezentând cel puţin 65% din populaţia
Uniunii. O minoritate de blocare a deciziilor poate fi formată din patru state. În
situaţia în care Consiliul acţionează din proprie iniţiativă, la iniţiativa unui stat
membru sau la o recomandare a Comisiei sau a Băncii Centrale Europene ( mai ales în
domeniile justiţie şi afaceri interne, politică externă şi de securitate comună, politică
economică şi monetară şi în cazul suspendării sau retragerii unui stat membru), votul
cu majoritate calificată este definit ca fiind 72% din membrii Consiliului,
reprezentând 65% din populaţia Uniunii. Votul cu unanimitate continuă să se aplice
unor domenii restrânse, precum politica în domeniul impozitării, unele aspecte legate
de politica externă, de securitate şi de apărare şi pentru următoarele revizuiri
constituţionale.
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, mai puţin atunci când se reuneşte în Consiliul
afacerilor externe, este asigurată prin rotaţie de către reprezentanţii statelor membre,
pe o perioadă de cel puţin un an, regulile acestei rotaţii urmând a fi stabilite printr-o
decizie a Consiliului European.
Comisia Europeană este însărcinată cu promovarea interesului general european,
veghează la aplicarea dispoziţiilor Constituţiei şi a dispoziţiilor emise de instituţiile
europene pe baza acesteia, supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul
Curţii de Justiţie, are atribuţii de reprezentare externă a Uniunii (cu excepţia
domeniului politicii externe şi de securitate comună) şi deţine cvasimonopolul
iniţiativei legislative, în afara cazurilor în care Constituţia dispune altfel, un act
legislativ neputând fi adoptat fără iniţiativa ei.
Comisia ia decizii cu majoritate simplă şi răspunde colectiv în faţa Parlamentului
European, care o poate demite prin adoptarea unei noţiuni de cenzură.

162
 În cadrul Comisiei se constituie un Colegiu, compus din Preşedintele Comisiei,
Ministrul afacerilor externe al Uniunii ca vicepreşedinte, şi treisprezece comisari
europeni selectaţi pe baza unui sistem de rotaţie egală între statele membre.
Preşedintele Comisiei, desemnat ca şi până acum, are ca atribuţii definirea
orientărilor în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea, decide organizarea internă
şi numeşte, dintre membrii Colegiului, vicepreşedintele, numeşte comisarii fără drept
de vot.
Statele membre vor deţine până în 2014 câte un singur membru în Comisie, după
care numărul comisarilor va fi redus la 2/3 din numărul statelor membre (inclusiv
Preşedintele Comisiei şi Ministrul UE pentru Afaceri Externe), numiţi pe baza unui
sistem de rotaţie echitabil, după o ordine stabilită de Consiliul European cu
unanimitate. Cu aceeaşi unanimitate, Consiliul European poate decide modificarea
numărului de comisari.
Curtea de Justiţie va cuprinde actuala Curte Europeană de Justiţie, Tribunalul şi
tribunalele specializate, fiind însărcinată cu asigurarea respectării dreptului în
interpretarea şi aplicarea Constituţiei. Curtea este competentă să judece litigiile dintre
statele membre, dintre Uniune şi statele membre, dintre instituţiile Uniunii şi dintre
particulari şi Uniune. Se va pronunţa, de asemenea, cu titlu prejudicial, asupra
interpretării dreptului comunitar sau asupra validităţii actelor adoptate de către
instituţii. Cetăţenii vor putea să introducă o acţiune în faţa Curţii împotriva unei
reglementări comunitare chiar şi atunci când nu fac dovada existenţei unui interes
personal (art. III – 270(4))
Alături de aceste cinci instituţii fundamentale, un rol important este atribuit:
- Bănci Central Europene, în domeniul politicii economice şi monetare a Uniunii;
- Curţii de Conturi, ca instituţie de control financiar;
- Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor, ca organe consultative.
Ministrul de externe al Uniunii – este o funcţie nou creată, care înlocuieşte funcţia

 de Înalt Reprezentant al Consiliului în domeniul politicii externe.

Ministru de Ministrul de externe conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii,
externe
reprezentând în acest domeniu Uniunea pe plan internaţional, în calitate de
împuternicit al Consiliului. El este totodată şi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei
Europene.
Ministrul de externe este numit cu majoritate calificată de către Consiliul
European, cu aprobarea Preşedintelui Comisiei.
 Actele Uniunii

163
 Acestea sunt împărţite, potrivit art. I-33 al Tratatului, în acte legislative şi acte
nelegislative.
 Sunt astfel acte juridice legea europeană, care are caracter general, este
Actele obligatorie în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre şi legea
Uniunii:
legislative şi cadru europeană, care leagă fiecare stat căruia i se adresează în ceea ce priveşte
nelegislative rezultatul ce trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în alegerea formei
şi mijloacelor.
Acestea sunt adoptate, pe baza propunerii Comisiei, de către Parlamentul European
şi Consiliul de Miniştrii împreună, potrivit procedurii legislative ordinare
(codeciziei), în cele mai multe cazuri cu majoritate calificată. Este introdusă o nouă
formulă a majorităţii calificate, aceasta reprezentând 232 voturi, adică jumătate plus
unu din numărul statelor membre şi în acelaşi timp 60% din populaţia Uniunii.
În anumite cazuri, Constituţia prevede adoptarea actelor legislative potrivit unei
proceduri legislative speciale, care presupune adoptarea lor exclusiv de către
Consiliul de Miniştri sau chiar exclusiv de către Parlament.
În aceste cazuri, ca şi în alte situaţii în care este cerut votul cu unanimitate,
Consiliul European poate, în anumite condiţii, să adopte o decizie prin care să
autorizeze adoptarea legilor prin procedura legislativă ordinară, în primul caz,
respectiv prin vot cu majoritate calificată, în cel de-al doilea caz.
Actele nelegislative ale Uniunii sunt:
- regulamentul european, care este un act fără caracter legislativ, dar cu
aplicabilitate generală, care pune în aplicare acte legislative şi anumite dispoziţii
specifice ale Constituţiei. Aceasta poate fi obligatoriu în toate elementele sale şi direct
aplicabil în fiecare stat membru sau poate doar să lege fiecare stat membru destinatar
în privinţa rezultatelor ce trebuie obţinute, lăsând autorităţilor naţionale competenţa de
a alege forma şi mijloacele de realizare;
- decizia europeană, este un act fără caracter legislativ, obligatoriu în toate
elementele sale. În situaţia în care destinatarii sunt desemnaţi de aceasta, ea nu este
obligatorie decât pentru ei;
- recomandările şi avizele, sunt acte adoptate de instituţiile comunitare şi nu au
caracter obligatoriu.
Obligaţia de punere în aplicare a actelor comunitare revine statelor membre, care
trebuie să ia în acest scop toate măsurile de drept intern necesare.
Actele de punere în aplicare ale Uniunii îmbracă forma regulamentelor europene
de punere în aplicare sau deciziilor europene de punere în aplicare.

164
 Toate actele europene obligatorii trebuie să fie motivate, iar legile şi legile-cadru
europene, semnate de Preşedinţii Parlamentului şi Consiliului de Miniştri (sau numai
de către unul dintre aceştia, pentru actele adoptate prin procedura legislativă specială),
se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în vigoare la 20 de zile de la
publicare, dacă nu este stabilită o altă dată.
 Regulamentele şi deciziile europene cu caracter general urmează aceeaşi
consacrarea procedură, în timp ce deciziile individuale sunt notificate destinatarilor şi produc
priorităţii
dreptului efecte de la data notificării.
comunitar  Constituţia consacră, pentru prima dată într-un tratat comunitar,
prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor membre. Conform
art. 10 din Tratat, Constituţia şi dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii în
exercitarea competenţelor ce le-au fost conferite au prioritate faţă de dreptul statelor
membre.
 Competenţele Uniunii sunt cele care i-au fost atribuite prin Constituţie
de către statele membre pentru realizarea obiectivelor stabilite de aceasta (pe baza
principiului atribuirii de competenţe), şi vor fi exercitate în conformitate cu principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii aşa cum sunt ele prevăzute în Protocolul privind

 aplicarea principiilor Constituţiei.

Competenţele Proiectul realizează şi o clarificare a competenţelor Uniunii în:
UE
a) competenţe exclusive, în cadrul cărora numai Uniunea poate legifera şi adopta
acte juridice obligatorii şi care vizează următoarele domenii lviii: regulile de concurenţă
necesare funcţionării peţii interne; politica monetară a statelor membre care au adoptat
euro; politica comercială comună; uniunea vamală; conservarea resurselor biologice
ale mării în cadrul politicii comune de pescuit; încheierea de acorduri internaţionale.
b) competenţe comunelix (partajate) ale Uniunii şi statelor membre, care sunt
exercitate de Uniune numai dacă şi, în măsura în care acţiunea sa este mai eficientă
decât cea a statelor membre (conform principiului subsidiarităţii), în domenii precum:
piaţa internă; spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; agricultură şi pescuitul cu
excepţia conservării resurselor biologice ale mării; transportul şi reţelele
transeuropene; energia; politica socială; coeziunea economică, socială şi teritorială;
mediu; protecţia consumatorilor; obiective comune de securitate în materie de sănătate
publică.
c) competenţe rezervate, care ţin în continuare de resortul statelor membre,
Uniunea desfăşurând doar acţiuni de sprijin, de coordonare sau complementare, actele
adoptate de Uniune în aceste domenii neimplicând armonizarea dispoziţiilor legale de

lviii
lix

165
reglementare ale statelor membre. Intră în această categorie următoarele domenii (art.
16): industria; protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; educaţia, formarea
profesională, tineretul şi sportul; cultura; protecţia civilă.
O acţiune de coordonare realizează Uniunea şi în alte domenii precum: ocuparea
forţei de muncă, politica economică sau politica socială, fără a avea însă dreptul să
legifereze unitar, ci doar adoptând orientările generale ale acestor politici.
Uniunea dobândeşte competenţe şi în materia politicii externe şi de securitate
comună (PESC), ce are la bază solidaritatea reciprocă a statelor membre, urmărindu-
se identificarea problemelor de interes general şi obţinerea unui convergenţe cât mai
ridicate a acţiunii statelor membre. Competenţa Uniunii se întinde asupra tuturor
domeniilor acesteia, precum şi asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea
Uniunii, inclusiv definirea progresivă a liniei politicii de apărare comună. În acest
domeniu deciziile sunt luate de către Consiliul European şi Consiliul de Miniştri cu
unanimitate de voturi, pe baza propunerii Ministrului de externe al Uniunii sau a unui
stat membru.
În cadrul politicii externe de securitate comună este inclusă de către Constituţie şi
politica europeană de securitate şi apărare (PESA), al cărei scop este definirea
progresivă a unei politici de apărare comună a Uniunii, cu respectarea însă a
obligaţiilor ce decurg din diferitele angajamente externe ale statelor membre, cum este
cazul NATO. Politica europeană de securitate şi apărare , care a fost iniţiată la
Consiliul European de la Koln din 1999, este astfel introdusă în sfera de competenţă a
Uniunii. Deciziile în acest domeniu se iau de către Consiliul European cu unanimitate,
statele membre obligându-se să pună la dispoziţia Uniunii Europene capacităţile lor
civile şi militare şi, de asemenea, să-şi îmbunătăţească progresiv capacităţile militare.
Pentru convergenţa acţiunilor statelor membre în domeniul capacităţilor şi
programelor militare, se înfiinţează Agenţia Europeană pentru Armament, Cercetare
şi Capacităţii Militare.
Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, deziderat realizabil
prin instituirea unor mijloace mai eficiente de atingere a scopurilor propuse –
adoptarea unor legi şi legi-cadru europene care vizează apropierea legislaţiilor
naţionale şi favorizând în acelaşi timp, încrederea reciprocă între autorităţile
competente ale statelor membre, în special pe baza recunoaşterii reciproce a deciziei
judiciare şi extrajudiciare; o cooperare operaţională mai strânsă a serviciilor de poliţie,
vamă şi alte servicii specializate în prevenirea şi depistarea infracţiunilor. Se prevede,
de asemenea, dezvoltarea unei politici comune în domeniul azilului, imigraţiei şi
controlului la frontierele externe.

166
 Parlamentele naţionale pot participa la mecanismele de evaluare a punerii în
aplicare de către statele membre a politicilor Uniunii în materia spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie, fiind de asemenea asociate la controlul politic al Europol şi la
evaluarea activităţilor Eurojus. Pentru întărirea cooperării în materie penală se prevede
şi înfiinţarea unui post de Procuror Public European, în cadrul Eurojus, dacă statele
membre se vor pune de acord şi după obţinerea avizului Parlamentului European.
I se recunoaşte Uniunii şi o competenţă implicită, sub forma unei clauze de
 flexibilitate, în virtutea căreia, dacă o acţiune a Uniunii este necesară în vederea
clauză de realizării obiectivelor stabilite de Tratatul Constituţional, fără ca acesta să fi prevăzut
flexibilitate
competenţele necesare în acest scop, Consiliul de Miniştrii, hotărând cu unanimitate
pe baza propunerii Comisiei şi după aprobarea Parlamentului, adoptă dispoziţiile
necesare.
Este prevăzută şi o clauză de solidaritate, în temeiul căreia Uniunea şi statele
 membre vor acţiona împreună, în spirit de solidaritate, în cazul când unul dintre
clauză de
solidaritate statele membre este victima unui atac terorist sau catastrofă naturală, prevăzându-se
în acest scop acordarea de sprijin politic, inclusiv militar şi financiar.
Este reafirmată posibilitatea unei cooperări consolidate (prevăzută în tratatul de
 la Amsterdam), care poate interveni în domenii ce nu ţin de competenţa exclusivă a
cooperare
Uniunii, cu participarea a cel puţin o treime din numărul statelor membre şi cu
consolidată
condiţia ca obiectivele vizate să nu poată fi atinse într-un termen rezonabil de
ansamblul Uniunii. Se introduce astfel o „frână de urgenţă”, un mecanism care va
permite unui stat membru să facă apel la Consiliul European dacă interesele sale
naţionale sunt lezate. Dacă un grup de state doresc să continue în acţiunea lor, pot să
dezvolte o cooperare întărită în domeniu, celelalte state putând participa şi ele în
momentul în care doresc şi sunt în măsură să o facă, la această cooperare consolidată.
Actele adoptate în cadrul unei cooperări consolidate nu sunt obligatorii decât
pentru statele participante şi ele nu sunt considerate ca fiind aquis ce trebuie acceptat
de către statele candidate la aderare.
 Apartenenţa la Uniune
Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi se
 angajează să le promoveze în comun. Aderarea la Uniune a unui stat este hotărâtă, cu
retragerea din
UE unanimitate, de Consiliul de Miniştri, după consultarea Comisiei şi cu aprobarea
Parlamentului. Consiliul de Miniştri poate să decidă, cu majoritate calificată,
suspendarea drepturilor statului membru în cadrul Uniunii în cazul în care acesta
violează grav şi persistent valorile Uniunii.

167
 Retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune se poate realiza prin
adresarea unui cereri Consiliului European, după care Consiliul de Miniştrii încheie cu
statul respectiv un acord în care se stabilesc condiţiile de retragere, acord ce este
adoptat de Consiliu cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.

2.4 Procesul de ratificare a Tratatului Constituţional

Semnarea Tratatului Constituţional, la 29 octombrie 2004, s-a produs într-un
moment de schimbări politice la nivelul instituţiilor europene. Statele care au aderat la
1 mai 2004 şi-au luat în primire prerogativele de membrii cu drepturi depline,
alegerile din luna iunie aducând un nou Parlament European, format din 732 de
membrii, şi avându-l ca preşedinte pe Joseph Borrell Fontelles lx. Primul ministru
portughez,Jose Manuel Durao Barroso, este desemnat la Consiliul European
extraordinar din 29 iunie 2004 ca preşedinte al viitoarei Comisii Europene, această
desemnare fiind confirmată de Parlamentul European la 22 iulie. La 1 noiembrie 2004
intră în vigoare şi noua ponderare a voturilor în Consiliu, prevăzută prin Tratatul de la
Nisa, instituţiile noii legislaturi sunt în funcţie şi se aşteaptă viitoarea extindere şi
intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional.
Ratificarea Constituţiei urma să îmbrace forme diferite în fiecare ţară, în funcţie de
tradiţiile constituţionale şi procedurile politice ale ţării respective. Din cele 25 de state
membre, 9 şi-au manifestat intenţia de a organiza un referendum pentru aprobarea
Constituţiei Europene, în unele ţări rezultatul urmând să aibă caracter obligatoriu, iar
în altele consultativ.
Pană în prezent, Tratatul Constitutional a fost ratificat de 15 state membre, în
ordinea cronologică a ratificărilor: Lituania, Ungaria, Slovenia, Italia, Grecia,
Slovacia, Spania, Austria, Germania, Cipru, Malta, Luxemburg, Belgia , Letonia şi
 Estonia. Acestora li se adaugă România şi Bulgaria care au ratificat documentul odată
referendumuri
negative în cu aprobarea de către parlamentele naţionale a Tratatului de Aderare la Uniunea
Franţa şi Europeană. În Finlanda, procedura de ratificare se află in curs de desfăşurare,
Olanda
aşteptâdu-se finalizarea ei până la sfârşitul acestui an.
Franţa şi Olanda au respins Tratatul Constitutional prin referendum la 29 mai,
respectiv 1 iunie 2005, declanşând o criză de o amploare fără precedent în istoria
construcţiei europene. Votul negativ al cetăţenilor francezi şi olandezi a determinat o
serie de incertitudini, frământări, interogaţii cu privire la oportunitatea unei Constituţii
şi mai ales cu privire la conţinutul acesteia. Chiar dacă motivele reale ale acestei
respingeri ţin mai degrabă de factori de politică internă, decât de cei de politică

lx

168
 europeană, situaţia creată a deschis calea unor mari dezbateri cu privire la viitorul
proiectului european.
Pentru a ieşi din situaţia dificilă în care a fost pusă Uniunea ca urmare a
referendumurilor negative din Franţa si Olanda, şefii de stat şi de guvern ai statelor
membre, prezenţi la Consiliul European din 16-17 iunie 2005, au adoptat o

 „Declaraţie privind ratificarea Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa”,

perioadă de prin care invitau la o „perioadă de reflecţie“ pe aceasta temă, în timpul căreia fiecare
reflecţie ţară urma să declanşeze dezbateri interne asupra Tratatului Constituţional şi a
viitorului construcţiei europene. Era o încercare de apropiere de cetăţeni, prin
implicarea lor mai directă şi identificarea aşteptărilor acestora legate de Europa
comunitară, în scopul creşterii legitimităţii proiectului european lxi. Întrucât anul care a
urmat de la acest moment nu a adus clarificările necesare, perioada a fost prelungita la
Consiliul European din iunie 2006.
Pana acum, au contribuit la dezbatere state membre şi instituţii comunitare, ca şi
diferite ONG-uri sau personalităţi europene. Cetăţenii au fost consultaţi prin diverse
modalităţi: forumuri de discuţii on-line, conferinţe şi seminarii pe tematica viitorului
Europei.
În condiţiile în care 85% din prevederile Tratatului Constituţional reprezintă reguli
existente, înscrise deja în tratatele anterioare, doar 15% fiind elemente de noutate, se
pune problema care sunt principalele nemulţumiri în legătură cu Tratatul
Constituţional. În principal, au fost identificate următoarele:
- întinderea şi complexitatea textului, care cuprinde aproape 300 de pagini şi
numeroase referiri la alte articole, fără ca textul acestora din urmă să fie redat. Lipsa
deci de lizibilitate a acestuia:
- repunerea în discuţie a „modelului social european”, a Europei sociale, a
locurilor de muncă (având în vedere că principala preocupare a cetăţenilor europeni o

 reprezintă şomajul), şi înscrierea unor politici economice cu o orientare neoliberală, în

principalele care libera concurenţă se întinde la domenii sensibile precum sănătatea, energia şi
critici transportul;
- întărirea elementelor supranaţionale cu consecinţa unei pierderi reale de
suveranitate din partea statelor, prin adoptarea unor măsuri precum: generalizarea
votului cu majoritate calificată, înscrierea principiului priorităţii legii europene în faţa
celei naţionale, introducerea în Constituţie a unor elemente care sunt legate în mod
tradiţional de suveranitatea unui stat – steag, imn, deviză, şi chiar folosirea
termenului de „Constituţie”, care poate duce cu gândul la un viitor statal al Uniunii
Europene;
lxi

169
 - perpetuarea deficitului democratic, prin acordarea unor puteri sporite instituţiilor
care nu sunt alese prin sufragiu popular şi care beneficiază deci de o slabă legitimitate
politică.

-TEMA III-
PROIECTUL EUROPEAN LA ORA REALITĂŢILOR ŞI
PROVOCĂRILOR. TRATATUL DE REFORMĂ DE LA LISABONA

1. Principalele provocări
Votul negativ acordat Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa consacră
aşa-numita „criză constituţională” care se alătură celorlalte probleme presante cu care
Uniunea Europeană se confruntă la momentul actual: globalizarea, extinderea Uniunii
 Europene şi aprofundarea integrării europene. Modul în care Uniunea Europeană va
„criza aborda rezolvarea acestor puncte-cheie de pe agenda sa va prefigura viitorul
constituţională”
proiectului european şi rolul său pe scena mondială.
Întrucât toate aceste chestiuni sunt interdependente, soluţionarea uneia neputând
face abstracţie de existenţa celorlalte, perioada de reflecţie pe care Uniunea şi-a
acordat-o pentru a decide în privinţa viitorului Tratatului Constituţional este esenţială
şi pentru încercarea de a tranşa celelalte crize care afectează întreaga structură
comunitară.
Alături de problemele interne pe care le are de rezolvat Uniunea, şi care au fost
acumulate de-a lungul timpului, cea mai dificilă problemă cu care se confruntă o
reprezintă globalizarea, ale cărei presiuni sunt tot mai evidente în statele Uniunii
Europene. Analiştii şi factorii de decizie deopotrivă par să fi înţeles că una dintre cele
mai importante provocări la care trebuie să găsească răspuns Uniunea Europeană este
legată de fenomenul de globalizare a economiei, de competitivitatea economiei
europene faţă de celelalte economii puternice ale lumii. Deşi hulită de unii şi
transformată în panaceu de alţii, globalizarea este un fenomen real, din care fiecare
dintre noi face parte. Aşa cum arăta şi preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel
Barroso, cu ocazia Conferinţei internaţionale de la Salzburg (ianuarie 2006),
globalizarea nu este consecinţa unei decizii politice evitabile, ci un proces obiectiv,
motiv pentru care europenii nu trebuie să se blocheze în lamentări, ci să facă tot
posibilul pentru a gestiona noua realitate în folosul lor. În loc să se lase pradă
temerilor legate de siguranţa locului lor de muncă şi a zilei de mâine, este preferabil să
mizeze pe forţa pe care lo-o dă unitatea europeană şi pe o economie socială de piaţă.
Una dintre concluziile acestei Conferinţe internaţionale a fost aceea că globalizarea

170
 poate fi o oportunitate şi nu o ameninţare pentru Europa, dacă aceasta va înţelege că
 trebuie să se adapteze rapid şi că nu poate acţiona în secolul al XXI-lea după un model
din veacul trecut.
Globalizare
În pofida acestor declaraţii, multe dintre statele europene nu sunt pregătite să

 accepte mental caracterul ireversibil al globalizării, avantajele pe care le presupune,

Provocări necesitatea iniţierii de reforme pentru a se adapta mai bine şi mai repede la
provocările acesteia.
Există o serie de obstacolele majore pentru speranţele Uniunii Europene de a
 face faţă globalizării. Astfel:
obstacole
 creşterea economică este prea lentă, mai ales în rândul vechilor state membre ale
Uniunii. În timp ce în Europa occidentală media creşterii economice abia dacă atinge
2%, economia americană prosperă, fiind previzionate rate de creştere de 3,5% în 2006
şi de 3,3% în 2007. Creşteri importante se înregistrează şi în cazul economiilor
asiatice, iar economia indiană a sporit cu 8%, sperând la o accelerare a creşterii
economice până la 10% în următorii ani.
 slăbirea monedei unice europene, unul dintre pilonii economiei contemporane, ca
efect al creşterii economice slabe, dobânzilor relativ reduse şi, nu în ultimul rând, al
blocajului politic din Uniune. Potrivit unui raport publicat de „Financial Times
Deutschland” în octombrie 2005, euro s-a numărat printre valutele care au înregistrat
cea mai slabă performanţă din lume în 2005. Dintre cele 58 de valute avute în vedere,
euro s-a situat pe locul 50, scăzând atât în raport cu dolarul, lira sterlină şi yenul, dar
şi în raport cu lira turcească şi realul brazilian.
 riscul unei crize demografice în spaţiul comunitar. Europa se confruntă cu un
accentuat proces de îmbătrânire a populaţiei, ce a generat o criză pe piaţa muncii.
Creşterea demografică în ultimul an este de 0,5%, un nivel foarte slab, cauzat nu de
sporul natural al populaţiei europene, ci mai degrabă de imigraţie. Mai mult, unele
dintre statele membre (Germania, Polonia şi o serie de state mici nou admise în
Uniune), au înregistrat chiar o scădere a populaţiei. Estimările demografilor sunt cât
se poate de pesimiste, apreciindu-se că până la mijlocul secolului, Germania va avea o
populaţie de 45 de milioane, iar până în 2020 vârsta medie în Uniunea Europeană va fi
de 50 de ani.
În 2000, cu ocazia Consiliului European de la Lisabona, liderii europeni au stabilit
o strategie de dezvoltare economică a Uniunii pentru următorii ani, cunoscută sub
 numele de Agenda Lisabona, cel mai important proiect european de dezvoltare, care
Agenda Lisabona
îşi propunea să transforme Uniunea, până în 2010, în cea mai dinamică şi competitivă
economie din lume. Deşi au semnat această declaraţie, statele membre nu au făcut

revizuirea 171
Agendei
 prea multe pentru a pune în practică propunerile formulate şi nu au iniţiat reforme
radicale ale economiilor naţionale. Productivitatea este în continuare prea scăzută şi
creşterea prea lentă, măsurile adoptate nu au fost întotdeauna implementate cu
consecvenţă iar ocuparea forţei de muncă ridică încă serioase probleme. În aceste
condiţii, Comisia Europeană s-a văzut nevoită să anunţe că există pericolul de a nu
putea fi atinse obiectivele Agendei Lisabona până în 2010. În martie 2005 s-a produs
o revizuire a acesteia, accentul fiind mutat pe creşterea economică bazată pe progres
tehnologic şi pe ocuparea forţei de muncă. Principala componentă a Agendei Lisabona
rămâne activitatea de cercetare-dezvoltare, statele membre angajându-se să
cheltuiască din bugetul public 1% din PIB pentru finanţarea acestui sector.
Acest “duş rece”, primit la jumătatea drumului, a trezit guvernele europene care,
într-un timp destul de scurt au reuşit să elaboreze proiecte naţionale de reformă pentru
creşterea economică şi locuri de muncă. Pe baza acestor programe naţionale,
Comisia Europeană a prezentat primul Raport anual de progres privind Strategia
Lisabona, în care a identificat drept domenii prioritare, unde sunt necesare mai multe
măsuri : educaţia şi cercetarea, care necesită investiţii mai mari, întreprinderile mici şi
mijlocii, cărora trebuie să li se acorde sprijin sporit, ocuparea locurilor de muncă şi, în
contextual recentei crize energetice, nevoia definirii unei politici europene în materie
de energie.
Aceeaşi problemă a fost dezbătută şi cu ocazia întâlnirii interparlamentare
desfăşurată la Bruxelles la 31 ianuarie 2006.
 Cât priveşte procesul de extindere, dificultăţile cu care se confruntă
Uniunea, la doi ani de la extinderea cu cele zece state noi, accentuează temerile şi
îndoielile legate de avantajele acestui proces, atât guvernele unora dintre statele
membre, cât şi cetăţenii acestora manifestând rezerve din ce în ce mai mari faţă de
ideea continuării lărgirii.
În vechile state membre există temeri legate de migrarea locurilor de muncă,
afluxul necontrolat de forţă de muncă, intensificarea problemelor în zonele de
frontieră, precum şi suprasolicitarea financiară şi instituţională a Uniunii prin
extinderea la 27 de membri.
 În rândul noilor membri predomină o dezamăgire care nu poate fi trecută cu
extinderea
vederea: 15 ani de tranziţie, de deschidere economică şi de aliniere la standardele UE
nu au contribuit aproape cu nimic la îmbunătăţirea condiţiilor sociale pentru
majoritatea populaţiei. Tranziţia a fost însoţită de mari costuri economice şi sociale,
iar bogata UE nu s-a arătat prea generoasă faţă de noii ei membri. Este adevărat că
distanţa dintre statele care au devenit recent membre ale Uniunii Europene sau vor

172
deveni în curând şi celelalte state ale Uniunii este destul de mare însă este greu de
crezut că aceste decalaje în dezvoltare vor putea fi înlăturate prea curând în condiţiile
în care fondurile structurale de care vor beneficia noii membrii sunt mult mai mici
decât cele de care au beneficiat celelalte state devenite membre ale UE. Banii care vor
fi alocaţi pentru extindere în actuala perioadă bugetară sunt mult mai puţini decât se
preconizase, deşi sunt mai multe state implicate. În plus, aceste state trebuie să-şi
plătească contribuţia de membru la bugetul Uniunii, fără nici o perioadă de tranziţie.
De la aderarea ca atare se aşteaptă puţin pe termen scurt, speranţele fiind
îndreptate spre „generaţia următoare”, care ar trebui să trăiască mai bine.
Dincolo de dificultăţile pe care le presupune, procesul de extindere este benefic
pentru ambele părţi: extinderea contribuie la consolidarea rolului Uniunii pe scena
internaţională, la stabilitatea politică şi economică a continentului, noile state membre
dispunând de pieţe noi pentru exportul din vechile state membre şi venind cu o
creştere economică ce influenţează pozitiv nivelul general de competitivitate în UE.
Aşa cum arăta şi comisarul european pentru extindere Olli Rehn, „ Extinderea
Uniunii Europene a adus beneficii tuturor celor implicaţi. Extinderea nu doar
consolidează democraţia, stabilitatea şi securitatea în Europa, este şi o politică din
care toată lumea câştigă, de tip win-win, atât pentru actualele state membre, cât şi
pentru cele noi. Aşa s-a întâmplat în valurile anterioare de extindere, aşa se va
întâmpla şi în viitor”. Beneficiile identificate de acesta sunt legate de deschiderea
Pieţei interne pentru noii membrii şi, odată cu aceasta, creşterea concurenţei (cu
consecinţa unor preţuri mai mici pentru cumpărători), creşterea schimburilor
economice şi o mai mare specializare a acestora, mai multe oportunităţi de investiţii şi
investiţii directe mai mari. În concluzie, „O Uniune extinsă este mai competitivă.
Numărul locurilor de muncă create a fost mai mare decât numărul locurilor de muncă
pierdute în urma delocalizării. De asemenea, spaţiul economic extins permite UE să
facă faţă mai bine concurenţei globale, în timp ce companiile europene devin mai
puternice pe o piaţă internă extinsă şi mai competitive pe plan internaţional. Iată de ce
trebuie să continuăm să înlăturăm barierele şi să perseverăm în extinderea pieţei
interne, inclusiv în ceea ce priveşte serviciile”lxii.
În ciuda problemelor ce au apărut după criza constituţională şi cea bugetară,
procesul de extindere a continuat în timpul preşedinţiei britanice: Croaţia a început
negocierile de aderare, procesul de aderare a început cu Turcia, iar Macedonia a
devenit candidat oficial.
Dacă unii oficiali europeni insistă asupra faptului că extinderea trebuie să continue,
în pofida confuziei ce caracterizează climatul politic european în aceste momente,
lxii

173
 opinia lor nu este unanim împărtăşită. În ceea ce priveşte continuarea procesului de
extindere după etapa aderării României si a Bulgariei, există suficiente semnale care
vin din mediile politice din Franţa, Germania sau Austria care promovează ideea
stopării procesului de extindere, anterior chiar şi aderării Croaţiei. Fără un progres
substanţial la nivelul reformei instituţionale este aproape imposibil din punct de
vedere legal ca acest proces să continue. Uniunea Europeana nu se confruntă cu
presiuni de timp în ceea ce priveşte extinderea, ci, din contră, are nevoie de o relaxare
cel puţin până în anul 2009, pentru a digera valul din 2007, pentru a-si redefini
proiectul integrării si finalitatea acesteia. extinderea să se ia avându-se în vedere
capacitatea de absorbţie a Uniunii.
Pe măsură ce UE se extinde, relaţiile cu noii vecini vor constitui o provocare
 importantă. În acest sens, Uniunea trebuie să elaboreze o politică de vecinătate care să
politică de
vecinătate promoveze prosperitatea şi buna administrare şi în statele din vecinătatea sa, pentru a
crea o zonă de stabilitate şi securitate. Nu este în interesul nimănui să se ridice o nouă
„cortină” în Estul şi Sudul mai îndepărtat al Europei, între ţările bogate şi cele sărace.
Strategia UE cu privire la integrarea statelor din regiune, apropierea lor de
proiectul comunitar european presupune favorizarea comerţului, a investiţiilor şi
dezvoltării economice, a educaţiei şi cercetării, a circulaţiei persoanelor, a cooperării
regionale şi dialogului social.
 În legătură cu cea de-a treia provocare majoră cu care se confruntă
Europa – reforma internă a Uniunii şi aprofundarea integrării europene, ceea ce
lipseşte acum Europei este o viziune globală cu privire la construcţia europeană care
să pornească de la contextul noilor realităţi.
Despre criza Europei ca proiect politic se discută de destul de mult timp, şi, din
păcate, nu există încă o linie politică comună a Uniunii Europene. În sfera politicului,
aceasta este încă divizată între două tipuri de abordări - Europa federală şi Europa
naţiunilor, statele membre ţinând la independenţa şi prerogativele lor de suveranitate,
iar extinderea Uniunii a determinat o multiplicare a intereselor naţionale divergente.

2. Tratatul de reformă de la Lisabona(2007)

 Impasul generat în 2005 în procesul de ratificare a Tratatului Constituţional, a
Tratatul de la
Lisabona declanşat la nivelul Uniunii o perioadă de reflecţie şi dezbatere pe această temă,
extinsă pe perioada unui an şi jumătate (iunie 2005 - ianuarie 2007), în vederea găsirii
unei soluţii. Principala concluzie a perioadei de reflecţie a fost că, în pofida respingerii
 Tratatului Constituţional, Uniunea are nevoie de un nou tratat, care să preia substanţa
reforma
instituţională acestuia şi să ofere Uniunii instituţiile, mijloacele şi instrumentele potrivite pentru a

174
 răspunde aşteptărilor cetăţenilor europeni, precum şi provocărilor actuale: schimbări
climatice, terorism, criminalitate organizată etc..
La cererea Consiliului European din iunie 2007, Conferinţa
Interguvernamentală (CIG) din 2007 a fost însărcinată cu elaborarea unui nou tratat
(denumit Tratatul de Reformă) care să permită UE să facă faţă provocărilor secolului
al XXI-lea şi să-şi fructifice întregul potenţial. Acest tratat se concentrează asupra
nevoilor UE de modernizare şi reformă. Principalele sale obiective sunt:
- mai multă democraţie, răspunzând aşteptărilor cetăţenilor europeni legate de
standarde mai înalte de responsabilitate, deschidere, transparenţă şi participare;
- mai multă eficienţă şi întărirea capacităţii de a oferi răspunsuri la problemele globale
cum ar fi schimbările climatice, securitatea şi dezvoltarea durabilă.
La summit-ul informal de la Lisabona, din 18-19 octombrie 2007, liderii
europeni au agreat proiectul Tratatului de reformă, elaborat pe baza mandatului CIG.
Tratatul de la Lisabona, de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si a
Tratatului de instituire a Comunitatii Europene (2007/ C 306/ 01), a fost semnat la
Lisabona, la 13 decembrie 2009.
Tratatul de la Lisabona opereaza cu: Tratatul privind Uniunea Europeana si Tratatul
privind functionarea Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona a intrat in vigoare
incepind cu data de 1 decembrie 2009, fiind ratificat de cele 27 state membre ale
Uniunii Europene. Fiecare stat membru a avut libertatea de a decide, in conformitate
cu regulile sale constitutionale, modul de realizare a acestei ratificari : prin
referendum sau prin vot parlamentar.
Tratatul de reformă este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a
Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de
490 de milioane de cetăţeni.
Reformele propuse de viitorul Tratat, în special noile aranjamente
instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune
capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor
europeni, inclusiv cetăţenilor români. Doar o Uniune puternică şi funcţională, in noul
format extins de 27 de state membre, poate asigura beneficii clare cetăţenilor săi. De
aceea, România susţine adoptarea viitorului Tratat de reformă, care va include cea m ai
mare parte a inovaţiilor prevăzute de Tratatul Constituţional, ce fusese ratificat de România
odată cu Tratatul său de aderare.
 Printre principalele inovaţii ce vor fi aduse prin Tratatul de reformă, se numără:
principalele
reforme  Acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale. Carta este
un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia
europeană, precum dreptul la integritate, interdicţia torturii sau a tratamentelor inumane

175
 sau degradante, dreptul la libertate, respectul vieţii private şi familiale, dreptul la educaţie,
dreptul de proprietate, non-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală,
lingvistică şi religioasă etc..
 Întărirea rolului cetăţenilor (astfel, 1 milion de cetăţeni dintr-un număr semnificativ de
state membre pot solicita Comisiei să înainteze o propunere într-un domeniu în care
consideră că este necesară o acţiune a Uniunii).
 Introducerea de noi posibilităţi de acţiune la nivelul Uniunii în domenii de interes pentru
cetăţeni, precum: energie, siguranţa cetăţeanului, domeniul social, schimbările climatice,
combaterea terorismului.
 Consiliul European va avea un preşedinte stabil (cu un mandat de doi ani şi jumătate,
cu posibilitatea reînnoirii), conferind Uniunii mai multă continuitate şi vizibilitate
politică.
 Creşterea rolului Parlamentului European (acesta alege preşedintele Comisiei
Europene şi este implicat într-o măsură mai mare în procesul legislativ, alături de
Consiliu).
 Păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană în condiţiile "un stat, un
comisar" până în 2014, după care Colegiul Comisiei va fi restructurat (două treimi din
numărul statelor membre, rotaţie egală).
 Rol întărit acordat parlamentelor naţionale (informarea acestora cu privire la
proiectele legislative iniţiate de Uniune sau asupra cererilor de aderare; implicarea sporită
a parlamentelor naţionale în aspecte privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,
consolidarea rolului acestora în controlul subsidiarităţii).
 Extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate
calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care
în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migraţia, Europol, Eurojust,
controlul la frontiere, iniţiativele înaltului Reprezentant pentru PESC, politica comună de
transporturi, obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune; etc.),
fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există
baza juridică la acest moment în tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica
spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă, cooperarea structurată permanentă în
domeniul apărării, protecţia diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a unui stat
membru din Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de interes economic general;
ajutorul umanitar etc.). Noua modalitate va simplifica procesul legislativ european,
generând o mai mare eficienţă în luarea deciziilor europene, cu rezultate concrete la
nivelul cetăţenilor europeni.
 Menţinerea inovaţiilor aduse în materie de politică externă şi de securitate comună
din Tratatul Constituţional, precum şi în cea de apărare, prin preluarea majorităţii
prevederilor în aceste domenii. Astfel, este introdusă posibilitatea unei cooperări mai
strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate şi apărare (cooperarea
structurată permanentă). De asemenea, este asigurată vizibilitatea şi coerenţa acţiunii
176
 europene în aceste domenii, prin înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru politica externă şi de securitate, care va prezida Consiliul Relaţii Externe şi va fi
în acelaşi timp unul dintre vice-preşedinţii Comisiei. El va dispune, aşa cum prevedea TC,
de un serviciu diplomatic european.
 Includerea unei clauze de solidaritate între statele membre pentru o serie de ameninţări,
precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală, sau dificultăţi în domeniul
 energetic.
clauză de
 Codificarea în viitorul Tratat de reformă a politicii de vecinătate a Uniunii (în
solidaritate
prezent, aceasta nu este specificată ca atare printre politicile Uniunii).
 De asemenea, o serie de dispoziţii permit flexibilizarea şi consolidarea acţiunii

 Uniunii în ceea ce priveşte spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, asigurând

personalitate răspunsuri cetăţenilor europeni în domenii de actualitate precum migraţie, lupta
juridică pentru împotriva criminalităţii organizate sau a terorismului.
UE
 Acordarea personalităţii juridice unice Uniunii Europene (aspect care va permite o
coerenţă şi vizibilitate crescute a acesteia pe scena internaţională, prin capacitatea de
reprezentare sau de a deveni membru al unei organizaţii internaţionale);
Includerea principiului supremaţiei dreptului comunitar, consacrat în prezent
numai pe cale jurisprudenţială.
În ceea ce priveşte Comisia Europeană, modificările sunt minimale. Principala
misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general european. Tratatul de la
Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului rotaţiei egale între
statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu
două treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul unei Uniuni cu 27 de ţări).
Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate de
voturi.
Alta schimbare importanta: Tratatul de la Lisabona introduce o legătura directă între
rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia
Comisiei. De asemenea, trebuie menţionat că rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din
moment ce acesta îi va putea obliga pe membrii colegiului să demisioneze.
Dificultatile ratificarii tratatului-noi semne de intrebare
Renunţarea la simbolurile şi semantica constituţională şi imaginarea unor mecanisme
instituţionale menite sa întărească reprezenativitatea, proporţionalitatea, fără a ceda din
funcţionalitate fac din Tratatul Reformei un act cu şanse suplimentare de reuşita in fata
testului ratificării, chiar prin referendum. Totuşi, amintirea soartei Tratatului Constituţional
forţează mulţi lideri europeni sa refuze cu obstinaţie ideea consultării electoratului in vederea
ratificării: ideea ii repugna evident premierului danez, Rasmussen, PM-ului britanic, Gordon
Brown, dar si altor sefi de guvern. Lisabona a fost, se pare, locul unui acord solemn intre toti
demnitarii europeni participanti (mai putin cei irlandezi, fortati de Constitutie sa tina
referendum), acord al carui scop declarat a fost eliminarea sansei ca electoratul sa se pronunte
asupra viitorului Uniunii. Luând in considerare implicaţiile lor se poate spune, cu convingere,
177
ca evitarea referendumului nu este un răspuns satisfăcător pentru un Tratat care poate intr-
adevăr sa crească încrederea cetatenilor europeni in Uniune si capacitatea Uniunii de a se
intoarce catre cetatenii sai. Că este aşa, a dovedit-o faptul că Irlanda, singurul stat comunitar
care a supus Tratatul de la Lisabona unui referendum şi asta numai pentru că o impunea
Constituţia republicii (celelalte guverne europene optând pentru ratificarea Tratatului in
Parlamente, evitând consultarea electoratului, de teama unui vot împotrivă), a înregistrat un
rezultat negativ cu ocazia consultării populare organizate în iunie 2008, irlandezii respingând
prin referendum ratificarea Tratatului de la Lisabona.
Chiar daca procesul de adoptare a Tratatului de la Lisabona s-a deblocat şi Uniunea a
ajuns la un compromis cu Irlanda, acest episod este încă unul dintr-o serie de sancţiuni
aplicate Uniunii de către cetăţenii europeni, care ar trebui să dea de gândit.
În ceea ce priveşte Tratatul de la Lisabona, o nouă formulă a tratatului, care
garanteaza Irlandei dreptul la neutralitate, respectarea legislaţiei în materie de taxe şi
impozite, drepturile angajaţilor, standardele in educaţie şi menţinerea avortului in ilegalitate a
fost adoptat în vara anului 2009, astfel că la referendumul organizat, pentru a doua oară la
data de 2 octombrie 2009, 67% dintre irlandezi s-au pronunţat în favoarea acestuia.
În aceste condiţii, mulţi au crezut că intrarea lui în vigoare înainte de finele acestui an
nu mai este decât o formalitate, doar Cehia şi Polonia mai trebuind sa finalizeze procedura de
ratificare. Dacă preşedintele polonez Lech Kaczynski s-a angajat clar să ratifice documentul
după referendumul irlandez - deci o chestiune de zile -, cazul Cehiei se anunţă mai complicat.
Preşedintele Vaclav Klaus, un eurosceptic visceral, pare decis să opună în continuare
rezistenţă, cu intenţia declarată de a bloca Tratatul de la Lisabona, chiar dacă presiunile
Preşedinţiei UE şi ale celorlalţi oficiali europeni de la Bruxelles au devenit în ultimele zile
extrem de intense. În plus, conservatorilor britanici, ce se văd deja la putere după alegerile de
anul viitor, se declară gata să organizeze, şi ei, un referendum asupra Tratatului de la
Lisabona.
Arta compromisului pare însă a funcţiona destul de bine şi la nivelul UE, pentru deblocarea
situaţiei liderii europeni reuniţi la Bruxelles la 30 octombrie 2009 acceptând să acorde
preşedintelui Cehiei derogarea cerută pentru ţara să semneze Tratatul de la Lisabona, de care
depinde reforma instituţiilor Uniunii Europene1.

1
Vaclav Klaus condiţionase semnătura sa pe document de o anexă la tratat prin care germanii sudeţi expulzaţi din Cehoslovacia
în 1945 să nu poată cere despăgubiri. Derogarea este, din punct de vedere juridic, de acelaşi tip cu cele obţinute în 2007 de Marea
Britanie şi Polonia.

178