DREPTUL UNIUNII EUROPENE I.

CURSUL I.

1.Bazele teoretice ale procesului integrativ european

Incepând cu sec.XIV, de la Pierre Dubois la Kant şi Bluntschli şi până astăzi, ideea de

integrare europeană a fascinat şi preocupat literatura, filosofia, istoria, ştiintele politice şi juridice
din majoritatea statelor europene, fiind utilizată, nu de puţine ori, drept mijloc pentru atingerea
unor scopuri politice.Fundamentul valoric al acestei idei este plasat însă mult mai devreme, în
moştenirea romană, respectiv în cultura comună şi in memoria unitătii politice a lumii europene
de la acea vreme. După căderea Imperiului Roman, urmată de formarea, pe considerente culturale
şi/sau religioase, a unor state suverane, Europa, ca întreg, a devenit din ce in ce mai puternică dar
relaţiile dintre statele constituite pe teritoriul ei au devenit din ce in ce mai fragile. Dezbinările
religioase şi cruciadele pe de o parte, iar pe de alta parte, dezvoltarea economică diferită,
fenomenul colonialismului şi tendinţele hegemonice ale unor state, dictatul celor tari asupra celor
slabi şi intriga politică au determinat o realitate europeană complexă, caracterizată printr-o
puternică dinamică interioară. Unitatea politică din cadrul Imperiului Roman a fost înlocuită cu o
unitate culturală si religioasă relativă, mai mult exterioară decât interioară.
Nici o unitate pur exterioară nu a avut însa vreodată trăinicie. Incercările de unificare
politică a Europei, de felul celor întreprinse de Carol Cel Mare sau Napoleon Bonaparte, au eşuat
pentru că, la vremea aceea, deosebirile dintre popoarele europene însemnau mai mult decât aveau
ele în comun. Din perspectiva experienţei interioare posibile, distanţa dintre Paris si Koeln era,
chiar în vremea lui Napoleon I, la fel de mare ca distanţa dintre Berlin şi Sydney astăzi. Franţa si
Anglia au trăit după 1914 într-o puternică simbioză dar, niciodată, popoarele lor n-au fost mai
diferite şi mai conştiente de diferenţa dintre ele.
Orice totalitate preexistentă a condiţionat aşadar, de la sine, o diferenţiere de alt gen faţă
de ce a existat anterior. Precum odinioară familiile erau mai importante decât naţiunile, ba chiar
acestea din urma nici nu au existat cu adevărat, în sensul actual, până la Revoluţia Franceză, astăzi
se articuleaza noi unitati, vii, plecând de la starea ecumenică preexistentă lăuntric.
Ori una din aceste stări este Europa, ideea de Europa, care nu ia naştere din cauza mişcării
paneuropene sau a altor mişcări asemănătoare ci pentru că această mişcare, ca şi celelalte de acelaşi
sens, este posibilă intrucât reprezintă, printre altele, o tendinţă vie, ce acţionează primar, de la sine.
Ideea de integrare europeană a apărut şi a evoluat, într-un ritm şi o consistenţă condiţionate
istoric, împreună dar paralel şi paradoxal în raport cu istoria statelor europene, intensificându-se
în vremuri de criză şi estompându-se în vremuri de pace, în interiorul Europei. In cursul acestei
evoluţii ea a generat modele şi scopuri integrative care constituie astăzi bazele teoretice ale
procesului integrativ european.
Coordonatele conceptuale fundamentale ale ideii de integrare europeană în evoluţia ei
istorică sunt :
 ideea asigurării păcii
 ideea supranaţionalitatii
 ideea liberei circulaţii si a pieţei comerciale libere
 ideea asigurării puterii politice
1.1. Ideea asigurarii pacii

In doctrina europeană se arata in mod constant ca unul din cele mai importante aspecte ale
ideii de integrare europeană este acela al necesităţii asigurării pacii.
Primul autor care a fundamentat ideea că pacea nu poate fi realizată, nici menţinută, la
nivelul Europei dar şi al lumii, fără o colaborare politica între state, a fost juristul francez Pierre
Dubois. În opera sa “De recuperatione Terre Sancte !", elaborata intre anii 1305 - 1307, acest
autor prefigurează realizarea unei uniuni politice a Europei, pe care o vede ca şi condiţie necesară
pentru asigurarea păcii şi recuperarea pământului sacru. În acest sens el propune constituirea unui
Consiliu al Domnitorilor şi a unui Tribunal compus din judecatori religioşi si laici, precum si
instituirea Sfântului Scaun ca instanţa de apel. Proiectul sau nu a prins însă contur, fiind acuzat ca
în spatele ideilor generoase ar ascunde de fapt doar tendinţa extinderii puterii politice a regelui
Franţei.
In ciuda eşecului, proiectul lui Pierre Dubois şi ideile continute in opera sa, au produs
mutaţii importante in gândirea politică internatională ulterioară, autorul fiind considerat a fi nu
numai întemeiatorul mişcării integrativ europene ci, mai ales, unul din întemeietorii mişcării de
cooperare internatională materializată, mult mai târziu, prin constituirea societatii internationale şi
a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

1.2. Ideea supranaţionalităţii

Un al doilea aspect al ideii de integrare europeană îl regăsim în propunerea regelui Boemiei

Georg von Podiebrad şi este reprezentată de ideea supranaţionalităţii, înţeleasă ca limitare a
suveranităţii statale în favoarea unei suprastatalităţi. Propunerea lui Goerg von Podiebrad s-a bazat,
cu mare probabilitate, pe documentul din anul 1462 al francezului Anton Marini intitulat “Tratat
de uniune sau tratat federal între regele Ludovic al XI-lea al Franţei şi Înaltul Consiliu al Veneţiei
încheiat în scopul realizării rezistenţei faţă de Imperiul otoman.” Planul lui Georg von Podiebrad
este construit pe ideea interzicerii folosirii forţei în relaţiile dintre statele semnatare, în scopul
asigurării securităţii colective, şi avea ca esenţă constituirea unei uniuni cu organe decizionale
proprii, a unui tribunal comun şi independent, organe în care reprezentanţii statelor să aibă
competenţa adoptării prin vot, pe baza principiului majorităţii, acte cu caracter obligatoriu şi
executoriu în aceste state. Caracterul obligatoriu ar fi avut ca şi consecinţă faptul ca unii membrii
să fie ţinuţi la executare împotriva voinţei lor exprimate prin vot. Aceasta ar fi lăsat să se întrevadă
o încălcare, sau o limitare vădită, a suveranităţii respectivului stat membru, idee care lasă să se
întrevadă elementele esenţiale ale ceea ce astăzi numim supranaţionalitatea comunităţilor
europene.
Proiectul a eşuat fiind acuzat că ascunde în spatele unor idei generoase, dorinţa limitării
puterii papale şi a consolidării regalităţii slăbite a Boemiei.

1.3. Ideea liberei circulaţii şi a pieţei comerciale libere

Un al treilea aspect în dezvoltarea ideii de integrare europeană a fost acela al realizării

liberei circulaţii şi a pieţei comerciale libere între statele europene.
Această idee a apărut pentru prima dată la călugărul francez Emeric Cruce în opera sa “Le
Nouveau Cynee” din anul 1623. În această lucrare autorul, pornind de la necesitatea asigurării
păcii în Europa frământată de războaie, arată că pacea nu se poate consolida decât dacă se asigură
o dezvoltare economică echilibrată a întregii zone şi dacă statele nu pot practica între ele un comerţ
liber, fără bariere şi îngrădiri vamale.
Rădăcinile acestei idei se regăsesc în opera lui Tommasso Campanella “Monarchia
Mesiae” din anul 1605, în care autorul încearcă să atragă atenţia asupra avantajelor unei comunităţi
economice internaţionale a popoarelor.
Cruce propune, în opera arătată, constituirea unei Adunări permanente, cu atribuţii de
arbitraj şi jurisdicţionale, compusă din reprezentanţii tuturor statelor mari, considerate civilizate,
dar şi cu co-optarea unor reprezentanţi ai unor state necreştine, dar interesante din punct de vedere
economic, cum ar fi, spre exemplu, Turcia sau Japonia. Aceasta reprezintă o idee foarte progresistă
pentru acea vreme, care a fost catalogată de doctrină ca ideea de toleranţă religioasă
reprezentativă.
Această adunare ar fi trebuit să dobândească competenţa adoptării prin vot, potrivit
principiului majorităţii, a unor hotărâri cu caracter obligatoriu şi executoriu pentru statele membre.
În plus apare şi ideea obligaţiei domnitorilor de a impune, la nevoie chiar cu ajutorul forţei,
aplicarea acestor hotărâri faţă de cei recalcitranţi.
Această din urmă idee conţine în sine germenii a ceea ce astăzi numim efectul coercitiv al
normelor de drept comunitar.

1.4. Ideea asigurării puterii politice

Un al patrulea aspect al ideii de integrare europeană l-a constituit acela al necesităţii

asigurării puterii politice pentru această parte a lumii. Acest aspect a dobândit importanţă odată cu
conştientizarea de către statele Europei a pericolului potenţial pe care îl reprezintă pentru Europa,
în general, privită ca putere economică şi politică a lumii, dezvoltarea unor noi centre de putere
precum Rusia sau SUA care, în timp, ar putea ameninţa poziţia privilegiată a Europei şi statelor
sale, pe harta lumii.
În scopul preîntâmpinării unui astfel de pericol, Conrad Friedrich von Schmidt-Phiseldek
propunea în anul 1820, în lucrarea sa “Europa şi America - sau relaţiile viitoare ale lumii
civilizate” constituirea unei uniuni europene. În anul 1821, acelaşi autor propunea, în concret, în
lucrarea sa “Uniunea Europeană”, constituirea unei federaţii europene după modelul preexistent şi
funcţional al federaţiei germane.

Au existat desigur mulţi alţi autori care au fost fascinaţi şi preocupaţi de ideea de integrare
europeană, dacă ar fi să amintim numai, cu titlu de exemplu, nume sonore precum Sully,
Comenius, Leibnitz, penn, Saint-Pierre, Kant, saint-Simon, Proudhou, Bluntschli, Leibnitz, etc.

2. Ideea de integrare europeană în secolul XX

2.1. Perioada interbelică

Primul război mondial a afectat puterea şi poziţia privilegiată a Europei pe harta lumii. Din
punct de vedere ideologic se produce separarea aparent ireductibilă faţă de Uniunea Sovietică. În
acest context ideea necesităţii integrării europene dobândeşte un nou conţinut şi o forţă nouă.
Una din cele mai angajate personalităţi în promovarea acestei idei a fost, la acea vreme,
contele Richard Coundenhove-Kalergi. El a reuşit să impună nu numai literar, prin cărţile sale
“Paneuropa”, “Lupta pentru Paneuropa” sau “Europa se trezeşte” ideea necesităţii constituirii
unei federaţii europene dar este şi fondatorul în anul 1923 a Uniunii Paneuropene. În anul 1927 a
fost numit ca preşedinte de onoare al acestei mişcări, ministrul de externe al Franţei, Aristide
Briand.
Briand elaborează, în această calitate, în anul 1930, unul din cele mai importante
documente integrative ale perioadei interbelice intitulat “Memorandumul Briand”. Acest
document, fundamentat pe ideea necesităţii asigurării şi consolidării păcii, propune Europei o
structură federativă atipică, cu menţinerea intactă a suveranităţii fiecărui stat membru. Ideea
fundamentală a acestei structuri ar fi fost aceea de cooperare unită şi nu de uniune. Memorandumul
Briand nu a găsit însă receptivitate la politicienii vremii având soarta unei idei valoroase născută
moartă, în exprimarea lui Cartou.

2.2.Perioada de după cel de al II-lea război mondial

Declanşarea celui de al II-lea război mondial a reuşit să inhibe dezvoltarea evolutivă a ideii
de integrare europeană, deplasând, la sfârşitul acestuia, centrul de greutate al dezbaterilor spre
punctul de vedere enunţat în anul 1943 de către premeierul Marii Britanii, Winston Churchill,
respectiv acela de creare a unei comunităţi a statelor europene în scopul rezolvării prin efort comun
a problemelor reconstrucţiei după război şi eradicării fascismului în Europa.
A urmat apoi influenţa puternică a o serie de alte realităţi determinate de război precum
accentuarea conflictului Est-Vest, ameninţarea sovietică, pretenţiile SUA, slăbiciunea economică
a marilor state europene, tendinţa Franţei de redobândire a statutului de mare putere politică în
Europa, problema germană.
În plan pragmatic însă, datorită noilor realităţi politico-economice, s-au creat pentru prima
dată condiţiile ancorării în realitate a ideilor şi proiectelor de integrare europeană, perioada de după
cel de-al doilea război mondial fiind perioada cea mai fecundă a implementării în practică a unor
planuri europene. Diferitele organizaţii internaţionale constituite după acest război lasă să se
întrevadă multiple modalităţi ale cooperării internaţionale propriu-zise dar şi forme şi structuri cu
caracter integrativ.

Prin COOPERARE INTERNAŢIONALĂ înţelegem, lato sensu, desfăşurarea intensă şi

intensivă a unor relaţii reciproce între state sau alte subiecte de drept internaţional public, cu
menţinerea integrală a suveranităţii subiectelor care cooperează.

Prin INTEGRARE INTERNAŢIONALĂ înţelegem, tot lato sensu, desfăşurarea intensă

şi intensivă a unor relaţii reciproce între subiecte de drept internaţional public, cu modificarea
structurilor iniţiale care cooperează în scopul constituirii unei alte structuri cu caracter integrativ.
În plan instituţional, deosebirea dintre cele două concepte înseamnă, în primul rând,
faptul că integrarea presupune o structură organizatorică mult mai complexă, având o competenţă
proprie specifică şi exclusivă.

2.3.Organizaţii internaţionale de cooperare constituite în Europa occidentală după

cel de al II-lea război mondial:
 1948 - Organizaţia pentru Cooperaree Economică Europeană (OCEE)
constituită în scopul implementării planului Marschall (1947), transformată în anul 1961 în
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare în Europa (OCDE Această organizaţie, cu sediul
la Paris, susţine, potrivit art.1 din tratatul său de constituire, creşterea economică în statele membre
şi în statele în curs de dezvoltare. Din OCDE fac actualmente parte, alături de aproape toate statele
europene, şi SUA, Canada şi Japonia
 1948 - Uniunea de Vest transformată la 23 octombrie 1954 în Uniunea Europei
Occidentale (UEO), constituită prin aşa numitul Acord de la Bruxelles între Belgia, RFG, Franţa,
Italia, Luxemburg, Olanda şi Regatul Unit al Marii britanii şi Irlandei de Nord. Scopul principal al
acestei organizaţii a fost coordonarea politicilor de apărare ale statelor membre şi controlul
politicilor de înarmare şi înzestrare a armatelor. Potrivit art.17 din Tratatul de la Maastricht de
constituire a Uniunii Europene, UEO face parte integrantă din strategia de dezvoltare a Uniunii
Europene. În acest context trebuie menţionat că a existat şi un proiect de constituire a unei
Comunităţi europene de apărare care a eşuat însă în anul 1955 dar a deschis drumul pentru RFG
de aderare la Pactul Nordatlantic (NATO) constituit la 4 aprilie 1949.
 Consiliul Europei, care astăzi este o organizaţie europeană compusă din 41 de state
democratice, iniţial fiind constituit din 25 de state europene. Obiectivele fundamentale ale
Consiliului Europei sunt asigurarea, protecţia şi garantarea democraţiei şi a respectării drepturilor
omului la nivelul Europei. Activităţile cele mai impotante ale acestei organizaţii se manifestă
preponderent în domeniul culturii şi educaţiei. Organele sale sunt Comitetul de Miniştri şi
Adunarea parlamentară (care nu are însă o legitimitate democratică directă diind compusă din
delegaţi ai parlamentelor naţionale ale statelor membre şi nu din reprezentanţi ai popoarelor acestor
state). Instrumentele de lucru ale Consiliului Europei sunt acte tipice de drept internaţional public,
convenţii cu caracter multilateral şi recomandări făcute guvernelor statelor membre. Cel mai
notoriu act al acestei organizaţii este Convenţia europeană de Protecţie a Drepturilor şi Libertăţilor
Omului (CEDO) adoptată la 04.11.1950, inclusiv cele 11 protocoale adiţionale. Drepturile şi
libertăţile consacrate în această convenţie sunt garantate prin sistemul instituţional-jurisdicţional
al Curţii Europene pentru Drepturile Omului, cu sediul la Strasbourgh. CEDO prezintă o
importanţă deosebită şi pentru dreptul comunităţilor europene respectiv pentru dreptul dezvoltat
de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) cu sediul la Luxemburg, în materia asigurării şi protecţiei
drepturilor omului în sistemul juridic al Comunităţii Europene (CE)
 1960 - Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), cu sediul la Genf,
constituită de un număr de state europene care, la acea oră, nu erau membre ale Comunităţii
Economice Europene (CEE). În măsura în care ulterior unele state membre au aderat la CEE ele
au rămas şi membre ale AELS dar sunt esenţial legate de Comunitatea Europeană prin semnarea
la Convenţiei privind Spaţiul Economic European (SEE) din 14.02.1992. Singura excepţie este
reprezentată de Elveţia care, datorită referendumului popular negativ, nu a ratificat această din
urmă convenţie.
 1973 - Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE),
constituită cu 35 de state membre, inclusiv SUA şi URSS, care a adoptat în anul 1975 Actul Final
de la Helsinki. Procesul CSCE a dobândit un nou conţinut odată cu stingerea conflictului Est-
Vest,, reformulându-şi scopurile şi obiectivele în aşa numita Chartă de la Paris pentru o nouă
Europă, adoptată la 21.11.1990. În cadrul acestui act statele membre, dintre care şi România, s-
au angajat la realizarea unei noi epoci a democraţiei, păcii şi unităţii. denumirea acestei organizaţii
a fost modificată în anul 1995, dată de la care este cunoscută ca Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa (OSCE).
Cu toate acestea, cu greu se poate vorbi astăzi despre un sistem real al securităţii colective
în Europa. Capacitatea acestei organizaţii de a soluţiona conflictele de la nivelul Europei pe cale
paşnică a fost pusă la grea încercare şi a eşuat odată cu declanşarea războiului civil dintre Croaţia
şi Serbia.

2.4. Organizaţii internaţionale cu caracter integrativ constituite în Europa occidentală după

cel de-al doilea război mondial
 18 aprilie 1951 - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
constituită prin tratatul de la Paris
 27 mai 1952 - Comunitatea Europeană de Apărare, (CEA) care a eşuat prin
refuzul de ratificare a tratatului constitutiv de către Adunarea Naţională a Franţei din 30 august
1954.
 25 martie 1957 - Comunitatea Economică Europeană (CEE), constituită prin
tratatul de la Roma
 25 martie 1957 - Comunitatea Europeană a Energiei Atomului (CEEA)
constituită prin tratatul de la Roma
 7 februarie 1992 - Comunitatea Europeană, constituită pri tratatul de la
Maastricht prin transformarea şi lărgirea competenţelor CEE.
 7 februarie 1992, Uniunea Europeană, constituită prin tratatul de la Maastricht,
ca formă de cooperare politică între state, fără personalitate juridică proprie care urmează să
dobândească personalitate proprie de drept internaţional public după ratificarea şi intrarea în
vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptat prin consens de
Convenţia Europeană la 13 iunie şi 10 iulie 2004, adoptat de Consiliul european în anul 2004 şi
supus în prezent procesului de ratificare din partea Parlamentelor naţionale ale celor 25 de state
membre ale CE.
Paralel cu această dezvoltare a diferitelor forme de cooperare şi integrare economică,
politică sau militară, s-a impus cu tot mai mare necesitate ideea constituirii unei structuri europene
integrative în domeniul politic.
Toate demersurile privind realizarea conceptului şi proiectului uniunii politice a Europei
au fost dominate de două concepţii sau tendinţe fundamentale:
 CONCEPŢIA FEDERALISTĂ care promovează ideea integrării politice prin
constituirea unui stat federal european sau cel puţin a unei confederaţii europene reale de state.
Factorul iniţial, determinant a fost, în cadrul acestei concepţii, voinţa politică iniţială de unitate în
cadurl unei structuri instituţionale specifice, integrate din punct de vedere politic.
 CONCEPŢIA FUNCŢIONALISTĂ care promovează ideea integrării politice ca
rezultat final al integrării graduale a diferitelor sectoare, în principal economice şi monetare.
factorul iniţial deteminant este, în cadrul acestei concepţii, voinţa de realizare a unităţii politice
după realizarea unor unităţi integrate în diferite sectoare şi domenii specifice, în special cele cu
caracter economic. Acest proces evolutiv va fi direcţionat spre integrarea politică printr-un sistem
instituţional şi normativ propriu, cu caracter evolutiv, caracterizat prin ceea ce literatura de
specialitate numeşte efectul spill-over.
Realitatea evolutivă a procesului de integrare europeană a fost marcată, cel puţin până în
anul 1991, de cea de a doua concepţie care şi-a găsit realizarea practică iniţială în anul 1951 prin
constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Aderarea fostelor state socialiste, după
anul 1991, a fost, în opinia noastră, primordial marcată de voinţa de integrare politică a acestora şi
abia în subsidiar de integrarea lor treptată, graduală, în ordinea economică, juridică, monetară şi
instituţională a sistemului comunitar european.
CURSUL II.
CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA STRUCTURALĂ A COMUNITĂŢILOR
EUROPENE. TRATATELE FONDATOARE ALE COMUNITĂŢILOR
EUROPENE

1. Premisele constituirii comunităţilor europene

În perioada 7-10 mai 1948 a avut loc la Haga, un Congres european organizat de către
Comitetul Mişcării pentru Unitatea Europei, mişcare fondată încă din anul 1947. La acest congres
au participat 750 de reprezentanţi din 26 de state care au solicitat constituirea unei uniuni
economice şi politice deschisă tuturor popoarelor europene care doreau să trăiască dup principiile
şi într-un sistem statal democratic cu obligaţia respectării şi garantării drepturilor omului.
Rezultatul nemijlocit al acestor demersuri de instituţionalizare a unor criterii şi valori europene
comune a fost constituirea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei.
Constituirea Consiliului Europei nu a fost însă de natură să satisfacă ideile cu caracter
integrativ prezentate pe masa eurocongresului de la Haga. Ea a fost mai mult o soluţie de
compromis faţă de atitudinea negativă a Marii Britanii faţă de caracterul parlamentar propus pentru
organul reprezentativ al noii organizaţii.
Se poate deci afirma că, cu toată constituirea Consiliului Europei, ideea integrării şi
unificării europene în sensul în care fusese propusă iniţial, a eşuat.
Cu acest prilej a devenit însă din ce în ce mai clar că Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
nu va reuşi să se ridice în planul rezultatelor la nivelul pretenţiilor sale de garant al păcii mondiale,
cel puţin la nivelul Europei care urma să se divizeze ireconciliabil între Est şi Vest (Acordurile de
la Yalta din 1945) cu consecinţe majore asupra echilibrului puterilor în lume. (1945-1951-
instituirea Cortinei de Fier, 1954- Marea Britanie, Franţa, SUA declară războiul rece împotriva
URSS şi sateliţilor acesteia, intensificându-se totodată conflictele între aceste state în problema
administrării Germaniei)

2. Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Iniţiativa unor noi demersuri de integrare europeană, după eşecul de la Haga din 1948, a
aparţinut Franţei pe fondul înrăutăţirii relaţiilor cu Germania determinată de divergenţele
teritoriale cu privire la regiunea SAAR. Îniţiativa franceză a fost determinată de interese politico-
teritoriale şi economice directe respectiv, pe de o parte, interesul de a-şi crea o piaţă de desfacere
sigură pentru produsele industriei proprii a cărbunelui şi oţelului şi, pe de altă parte, interesul de
a-şi asigura anumite garanţii împotriva unei Germanii federale din ce în ce mai puternice din punct
de vedere economic, după reconstrucţie.
Ideea fundamentală cuprinsă în propunerea de constituire a unei comunităţi integrate a
cărbunelui şi oţelului a fost deci aceea că o contopire a industriilor grele europene, în primul rând
franceză şi germană, ar îngreuna dacă nu ar face practic imposibilă izbucnirea unui nou război
între cele două state şi la nivelul altor state ale Europei occidentale.
În acest context, la 9 mai 1950, ministrul de externe francez, Robert Schumann face o
declaraţie celebră în Sala Ceasurilor palatului Quai d Orsay din Paris prin care propune
subordonarea industriilor grele, franceză, germană şi ale altor state, faţă de un organism cu caracter
supranaţional.
Această propunere a găsit receptivitate în rândul participanţilor la Conferinţa de la Paris,
astfel că aceştia semnează, la 18 aprilie 1951, Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (TCECO), tratat care a intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952 după
ratificarea sa de către Parlamentele naţionale ale tuturor statelor semnatare. Acest tratat mai este
cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Paris, Tratatul Montan sau Planul Schumann iar
organizaţia creată prin el sub denumirea de Uniunea Montană.
Potrivit art.97 al acestui tratat, comunitatea se constituie pe o perioadă de 50 de ani,
începând cu data de 23 iulie 1952.
Tratatul, considerat a fi expresia unei forme de integrare economică sectorială specializată
în domeniul producţiei şi distribuţiei cărbunelui, oţelului, fierului şi produselor feroase, a intrat în
conflict, la data intrării sale în vigoare, cu normele GATT (General Agreement on Tarrifs and
Trade – Acordul general de tarife şi comerţ) din 30 octombrie 1947, care nu permiteau încheierea,
între statele semnatare ale GATT, încheierea unor acorduri bi-sau multilaterale în afara sistemului
GATT, în domenii specializate ale economiei şi comerţului internaţional, ci numai convenţii cu
caracter economic general. (A se vedea art. XXIV/VIII din GATT). Acest conflict de norme a fost
soluţionat prin elaborarea la 10 noiembrie 1952, în baza art. XXV/V al Gatt, a unei norme
derogatorii, de excepţie pentru CECO, numite « waiver ».
Membrii fondatori ai CECO au fost BELGIA, RF GERMANIA, FRANŢA, ITALIA,
LUXEMBURG şi OLANDA.
Acestora li s-au adăugat la :
- 1 ianuarie 1973, Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda
- 1 ianuarie 1981, Grecia
- 1 ianuarie 1986, Spania şi Portugalia
- 1 ianuarie 1998, Austria, Suedia şi Finlanda
La 15 martie 1991, Comisia Europeană se pronunţă asupra încetării acestei comunităţi, la
data prevăzută în tratatul său constitutiv, respectiv 23 iulie 2002, arătându-se că această perioadă
este necesară dar şi suficientă pentru pregătirea absorbţiei CECO în sistemul Comunităţii Europene
(CE).
La ora actuală Comunitatea europeană numără 25 de state membre cu drepturi depline,
prin aderarea în anul 2004 a încă 10 state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Lituania,
Letonia, Estonia, Cipru şi Malta.
Dispoziţiile tratatului înlăturau discriminările pe criterii de naţionalitate dintre producători,
comercianţi şi consumatori în sectoarele industriale integrate.Totodată, statele membre ale
Comunităţii şi-au stabilit tarife vamale comune în relaţiile externe. Crearea acestei organizaţii
europene a însemnat constituirea unor organe supranaţionale cu competenţa de a lua decizii în
anumite domenii şi de a le impune statelor membre. Aşa cum se arată în unele lucrări, el reprezenta
materialitatea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la constituirea unei Europe
economice. Raţiunile politice care se ascundeau sub această construcţie comunitară economică se
refereau la situaţia Franţei care se simţea ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din
urmă fusese împarţită în aprilie 1949 prin acordurile de la Washington), precum şi la potenţiala
ameninţarea din partea ţărilor vest-europene de către S.U.A., sau la şi mai evidentul pericol al
războiului rece, care începuse să-şi facă simţită prezenţa tot mai mult.
 În ceea ce priveşte teama Franţei faţă de Germania, se ofereau garanţii în cadrul acestei
construcţii europene prin punerea în comun a resurselor metalurgice şi miniere, care făceau
imposibilă orice stare beligerantă între cele două ţări.
Această organizare economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică,
urmărirea şi promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii
unor pieţe supuse unor reguli şi practicii restrictive.
Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la cărbune şi oţel), ea crea un
precedent instituţional de o deosebită importanţă.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii:
 Înalta Autoritate, organ internaţional, care era însărcinat să favorizeze interesele
preponderent comunitare;
 Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental;
 Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct şi care
avea sarcina controlului democratic;
 Curtea de Justiţie Membrii Înaltei Autorităţi, în număr de nouă, dispuneau de
deplina independentă în îndeplinirea atribuţiilor lor în interesul general al Comunităţii.
Pentru relizarea funcţiilor sale, Înalta Autoritate conlucrează cu celelalte instituţii ale
Comunităţii, şi anume: Consiliul de Miniştri, Comitetul Consultativ şi Adunarea Parlamentară.
Consiliul de Miniştri, compus din reprezentanţi ai statelor membre, îndeplineşte în
principal funcţia de armonizare a intereselor naţionale cu acţiunile Comunităţii.Articolul 26 al
Tratatului Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului prevede expres că activităţile Consiliului se vor
desfăşura în vederea armonizării activităţii Înaltei Autorităţi cu cele ale guvernelor statelor
semnatare, ce sunt răspuzătoare de politicile economice generale. În acest scop este instituită
practica consultării şi cea a schimbului de informaţii între cele două instituţii.
Adunarea Parlamentară, instituită prin prevederile Tratatului, era compusă din
reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale ale statelor membre şi îndeplinea o funcţie de
supraveghere a activităţii Înaltei Autorităţi, având între prerogativele sale şi revocarea din funcţie
a membrilor Înaltei Autorităţi. De remarcat că Adunarea Parlamentară nu îndeplineşte alte funcţii,
cum ar fi de pildă aprobarea bugetului sau adoptarea de acte normative comunitare.
În structura instituţională a Comunităţii a fost inclus şi Comitetul Consultativ de pe lângă
Înalta Autoritate.Comitetul Consultativ compus din 30 până la 51 de membri desemnaţi de
Consiliul Miniştrilor cuprindea reprezentanţi ai muncitorilor, industriaşilor, comercianţilor şi
consumatorilor din sectoarele reglementate în tratat.Comitetul îndeplinea - aşa cum arată
denumirea sa - o funcţie de consultare de lângă Înalta Autoritate a Comunităţii Cărbunelui şi
Oţelului.
Aplicarea prevederilor Tratatului de la Paris, precum şi a normelor comuinitare
subsegvente, era asigurată de Curtea de Justiţie a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, compusă din
7 judecători şi 2 avocaţi generali desemnaţi de către guvernele statelor membre. Curtea de Justiţie
avea competenţa de a judeca litigiile intervenite între statele membre, instituţiile comunităţii şi,
respectiv, persoanele fizice şi juridice în procesul aplicării dispoziţiilor comunitare.
Dispoziţiile Tratatului de la Paris ce instituiau o formă de integrare economică europeană
- la nivelul industriilor cărbunelui şi oţelului - au constituit primul pas spre o integrare mai amplă
ce avea loc pe baza prevederilor Tratatului ce instituia Comunitatea Economică Europeană,
precum şi a Tatatului ce instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, ambele semnate la
Roma în 1957.
 În vederea realizării unei integrări mai ample decât cea a industriilor cărbunelui şi oţelului,
cele şase state membre ale comunităţii aveau în vedere şi alte sectoare economice, precum şi idea
instituirii unei pieţe comune. Aceaste obiective au fost incluse în Memorandumul statelor Benelux,
ce au fost elaborate în 1955, pornind de la o iniţiativă a ministrului de externe olandez Beyen, care
viza integrarea altor trei sectoare economice, şi anume transporturile, producţia de petrol şi de
energie atomică.
Ideile cuprinse în Memorandum au fost analizate şi apreciate favorabil de către
reprezentanţii statelor comunitare, în acelaşi an, în cadrul conferinţei de la Messina.În urma
hotărârilor adoptate conferinţa, în vederea instituirii pieţei comune, a fost adoptat un comitet al
reprezentanţilor guvernelor statelor membre condus de ministrul de externe belgian Paul-Henri
Spaak.
Activitatea comitetului s-a concretizat în urma negocierilor în prezentarea în 1956 a
raportului Spaak celor şase guverne ale statelor comunitare.Raportul, ce a constituit o adevarată
bază pentru redactarea tratatelor de la Roma, cuprindea o analiză a măsurilor necesare pentru
instituirea unei pieţe comune.El evidenţia necesitatea realizării fuziunii pieţelor naţionale, a
constituirii unei uniuni vamale şi a promovării unei politici economice comune, toate acestea
urmând să aibă loc într-un cadru instituţional comun, care să asigure aplicarea normelor juridice
comunitare.
Raportul Spaak a fost adoptat de către miniştrii de externe ai statelor comunitare în mai
1956, la Veneţia, deschizându-se astfel calea negocierilor finale în vederea formării Comunităţilor
Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

3. Constituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei

Atomului.

După constituirea CECO au eşuat o serie de iniţiative de constituire a unei comunităţi

europene de apărare şi, în acest context, a devenit din ce în ce mai evidentă realitatea potrivit căreia
integrarea politică a statelor europene nu se poate realiza decât treptat, în condiţiile în care centrele
de greutate trebuie să cadă în primul rând pe domeniile cu caracter economic.
Pe fondul liberalizării din ce în ce mai pronunţate a comerţului dintre statele Europei
occidentale a apărut şi necesitatea unor reglementări mai liberale decât normele GATT în domeniul
comerţului european.
De asemenea, în condiţiile accentuării crizei energetice, identificarea şi exploatarea unor
noi surse de energie a dobândit caracterul unei necesităţi vitale pentru statele Europei dar costurile
de implementare a noilor tehnologii în domeniul energiei atomului, după modelul SUA, depăşeau
cu mult posibilităţile individuale ale statelor europene, secătuite de resurse după război., fiind
nevoie de cooperarea acestor state pentru suportarea în comun a unor asemenea costuri.
În luna iunie a anului 1955, cu prilejul unei Conferinţe a miniştrilor de externe ai statelor
membre ale CECO, desfăşurată la Messina, în Italia, a fost instituită o comisie de analiză a
posibilităţilor de constituire a unei pieţe comune libere în materie comercială şi a unei comunităţi
a energiei atomului , sub conducerea ministrului belgian de externe Paul Henri Spaak.
Raportul acestei comisii a fost depus la 21 aprilie 1956, iar pe baza acestuia aşa cum a fost
completat cu punctele de vedere distincte ale ministrului de externe francez ARMAND, german
ETZEL şi italian GIORDANI privind comunitatea energiei atomice, a fundamentat elaborarea
proiectelor tratatelor de constituire a celor două comunităţi europene, tratate care au fost semnate
la data de 25 martie 1957 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
 Aceste tratate se mai cunosc şi sub denumirea de Tratatele de la Roma iar comunităţile
europene constituite ăn baza lor se numesc Comunitatea Economică Europeană (CEE) sau Piaţa
Comună şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomului (CEEA) sau EURATOM.
Potrivit art.240 din TCEE şi art.208 din TCEEA aceste comunităţi se constituie pe o
perioadă nedeterminatăde timp.
Membrii fondatori ai ambelor comunităţi sunt aceeaşi ca în cazul CECO respectiv: Belgia,
Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania şi Italia cărora li s-au adăugat, la datele arătate mai sus,
aceeaşi membri ca şi în cazul CECO .
Cu acelaşi prilej indicat mai sus, Comisia europeană a statuat că şi pentru aceste două
comunităţi anul 2002 constiuie limita de timp necesară şi suficientă pentru absorbţia lor în
Comunitatea Europeană.
Obiectivul principal al Comunităţii Economice Europene îl constituia formarea unei
pieţe comune care să producă pe cât posibil caracteristicile unei pieţe naţionale .
În vederea realizării acestui deziderat, articolul 3 al Tratatului de la Roma enunţa
imperativele integrării economice, care cuprindeau:
 eliminare în relaţiile dintre statele membre a taxelor vamale, precum şi a restricţiilor
cantitative la importuri şi exporturi de bunuri, ca şi a oricăror alte măsur cu efect echivalent acestor
restricţii;
 stabilirea unor tarife vamale comune şi a unei politici comerciale comune în relaţiile
cu terţe state nemembre ale comunităţii;
 înlăturarea în relaţiile dintre statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii
a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
 adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
 adoptarea unei politici comune în domeniul transportului;
 crearea unei politici comunitare în domeniul concurenţei comerciale;
 armonizarea legislaţiei naţionale ale statelor membre ale comunităţii în măsura în
care aceasta era cerută de asigurarea unei bune funcţionări a pieţei comune;
 crearea unui Fond Social European în vederea înbunătăţirii posibilităţilor de
angajare a lucrătorilor din Comunitate ;
 crearea unei Bănci Europene de Invetiţii;
 asocierea Comunităţii cu alte state în vederea asigurării dezvoltării comerţului şi
creşterii economice.
Pe lângă obiectivele de natură politică, membrii fondatori ai Comunităţii Economice
Europene au vizat şi realizarea unor deziderate de factură politică, cum sunt: stabilitatea şi
securitatea statelor membre şi, respectiv, creşterea încrederii reciproce în detrimentul
confruntărilor militare.
Obiectivele comunităţii înfiinţate la aceeaşi dată de către cele şase state a Tratatului
Comunităţii Energiei Atomice, au vizat:
 promovarea activităţii de cercetare şi informare în domeniul energiei nucleare în
cadrul Comunităţii;
 stabilirea de standarde uniforme în ceea ce priveşte asigurarea protecţiei celor care
lucrează în domeniu, ca şi a populaţiei împotriva riscurilor accidentelor nucleare;î
 stimularea investiţiilor în domeniul energiei nucleare;
 asigurarea necesarului de energie nucleară;
 asigurarea folosirii energiei nucleare exclusiv în scopuri paşnice.
 Astfel, pe lângă Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, creată în 1951 prin Tratatul de la
Paris, au luat naştere alte două comunităţi : Comunitatea Economică Europenă şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice. Din punct de vedere al structurii instituţionale, cele două
Comunităţi nou formate erau reglementate după modelul instituit în Tratatul de la Paris.

4. Deosebiri structurale şi asemănări între cele trei comunităţi europene

Spre deosebire de CECO şi EURATOM care sunt constituite în domenii specializate ale
economiei şi comerţului, CEE are un obiect mult mai larg deşi limitat şi el la domeniul economic
şi comercial.
În primele două cazuri vorbim despre forme ale integrării economice sectoriale iar în cel
de al treilea caz vorbim despre o formă integrativă generalizată la întreg domeniul economic.
Din caracterul formei integrative rezultă o serie de consecinţe în legătură cu structura şi
competenţa comunităţilor europene.
Astfel, dacă în cazul CECO şi EURATOM principalele atribuţii şi obiective se regăsesc
explicit şi enumerativ în dreptul comunitar primar, tratatele constitutive ale acestora fiind traites
de regles (tratate normative) , în cazul CEE, tratatul constitutiv fiind un traite cadre (tratat cadru),
conţine doar reglementări principiale de competenţă şi reguli generale privind sarcinile, atribuţiile
şi obiectivele acestei comunităţi, întrucât un sistem integrativ generalizat implică un sitem
normativ complex şi flexibil, în continuă evoluţie, adaptare şi perfecţionare.
Prin consecinţă, rolul statelor în elaborarea normelor de drept comunitar european este mai
accentuat în cazul CEE în comparaţie cu celelalte două comunităţi, atât în ceea ce priveşte procesul
de elaborare a normelor de drept secundar cât şi în ceea ce priveşte executarea acestor norme.
În al doilea rând, în cazul CECO şi EURATOM, normele cuprinse în tratate sunt, de regulă
norme de aplicabilitate directă, nemijlocită, nemaifiind nevoie, ca în cazul CEE de concretizarea
unor reguli generale prin elaborarea unor norme de drept secundar la nivelul instituţiilor
competente.
Elementele findamentale de deosebire între cele trei comunităţi pot fi sintetizate astfel :
 Tratate constitutive diferite prin caracterul lor
 Funcţii diferite ale organelor lor
 Obiecte de reglementare diferite inclusiv din perspectiva întinderii caracterului
integrativ
 Arii diferite de aplicabilitate a normelor comunitare
 Reglementări diferite ale unor situaţii asemănătoare.
 Deosebiri în sistemul jurisdicţional al fiecărei comunităţi.
Dincolo de deosebirile structurale dintre cele trei comunităţi ele au în comun :
 faptul că după fuzionare instituţiile lor au devenit structural identice chiar dacă
funcţional au rămas diferite
 faptul că toate au aceeeaşi finalitate politică, fiind părţi integrante ale aceluiaşi
proces integrativ, evolutiv şi global.
Temeiul juridic al raporturilor dintre cele trei comunităţi europene în domenii de
reglementare asemănătoare este cel enunţat în cuprinsul art.232 al TCEE care conţine o normă
conflictuală potrivit căreia pot fi reglementate prin acest tratat orice fel de raporturi cu caracter
economic atâta vreme cât tratatele de constituire ale celorlalte două comunităţi, considerate a fi
leges speciales, nu dispun altfel.Aceasta înseamnă că prin primul tratat nu se vor putea completa
ori modifica norme cuprinse în celelalte două traate.
 Prin art. 32I al tratatului de fuziune al executivelor celor trei comunităţi europene din anul
1965 au fost stabilite următoarele principii :
 cele trei comunităţi europene au ca obiectiv comun contopirea în timp într-una
singură
 atingerea finalităţii politice a integrării globale este condiţionată temporal de
realizarea unor trepte intermediare ale integrării, respectiv realizarea uniunii economice, uniunii
monetare, extinderii graniţelor comunităţilor europene, uniunea politică.
Contopirea celor trei comunităţi europene în Comunitatea Europeană, în baza Tratatului de
la Maastricht din anul 1993 deschide calea spre realizarea acestor deziderate care va culmina cu
uniunea politică sub forma unei structuri statale de tip federativ sau confederativ.