5.

Evoluţia organizaţională şi instituţională a comunităţilor europene

5.1. Creşterea numărului statelor membre ale comunităţilor

La Tratatele de la Roma, Mare Britanie a participat, dar numai la început după care s-a
retras, date fiind şi greutăţile pe care le-a întâmpinat în demersul conceput.Ca răspuns la crearea
celor 3 comunităţi europene, Marea Britanie a pus bazele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb
(A. E. L. S.). Aceasta s-a dorit a fi o măsura de contracarare a dezechilibrului produs prin realizarea
Comunităţilor.Asociaţia a fost creată prin Acordul încheiat la Stockholm, având membrii atât state
ce nu fac parte din Comunităţile europene (Austria, Elvetia, Norvegia, Suedia), cât şi state membre
ale Comunităţilor (Franţa, Grecia, Irlanda, Belgia, Luxemburg).
Scopul asociaţiei era crearea unei zone de comerţ liber, constând în existenţa unei pieţe
libere pentru unele produse, fără un tarif vamal comun şi o zonă de liber schimb, organizaţia fiind
definită ca instituind un amplu câmp de concurenţă internaţională.Organul A.E.L.S. este Consiliul,
alcătuit din reprezentanţi ai tuturor statelor membre.România şi-a manifestat interesul în
colaborarea şi cu acestă organizaţie. Existenţa şi funcţionarea asociaţiei s-au dovedit, în timp, a fi
viabile. În anul 1994, însă, s-a realizat uniunea organizaţiei economice A.E.L.S. cu Comunităţile
europene, dând naştere Spaţiului Economic European (S.E.E.). A contribuit la acest fapt tocmai
migraţia crescândă a ţărilor membre A.E.L.S.către C.E..1
În anul 1961 s-a produs încă o schimbare radicală în poziţia Marii Britanii, care depune
cererea de aderare la comunităţile europene la 9 august, candidatura sa nefiind însă acceptată de
Franţa, preşedintele De Gaule declarându-se împotrivă la 14 ianuarie 1963.În mai 1967, guvernul
laburist depune o nouă cerere de aderare, dar Franţa se opune şi de această dată.
Schimbarea poziţiei Franţei are loc după retragerea preşedintelui De Gaulle, iar cu ocazia
Conferinţei de la Haga a şefilor de state şi de guverne (1-2 decembrie 1969), al cărei scop era,
printre altele şi deblocarea construcţiei europene, problema aderării Marii Britanii a fost analizată
în alt context.Astfel, la 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile pentru admiterea
Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles
acordul de aderare al acestor state. Supuse referendumului, în Norvegia se obţine un rezultat
negativ, astfel încât acestă ţară renunţă la aderare.Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1
ianuarie 1973, dar devine efectivă la sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei de
tranziţie.Marea Britanie a solicitat negocierea aderării, având în vedere revenirea ca prim ministru
a lui H.Wilson, care a solicitat aderarea în 1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care
a avut un rezultat pozitiv.S-a ajuns în acest fel la existenţa a nouă sate membre ale comunităţilor.
Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între ea şi
comunităţi existând deja un accord de asociere. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar
intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.
Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat
la 12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986.S-a ajuns în acest fel la existenţa a
douasprezece state membre ale Comunităţii europene.
Având în vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de alte state, au fost depuse în
continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru
(4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveţia (20
mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).

1
I.Filipescu, A.Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Edit. Actami, Bucureşti, 2000, pag 19
 În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R. D. G. a fost inclusă în Comunităţile
europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării, iar
pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31 decembrie 1990(când s-a încheiat
perioada de tranziţie), în cele mai importante domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător,
calificare profesională, politica agricolă comunitară etc.)s-a acordat o perioadă de traziţie mai
lungă, supravegheată de către Comisie.2
Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au fost negociate în anul 1994, iar la 4
mai 1994 Parlamentul European şi-a dat acordul pentru primirea acestora ca membrii, urmând a fi
îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare.În Austria, prin referendum organizat în 12
iunie 1994 s-a acceptat aderarea acestei ţări la comunităţile europene.Următoarele trei
referendumuri au avut loc în lunile octombrie şi noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru a doua
dată aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeana are cincisprezece membri.
În urma destrămării sistemului socialist din Europa centrală şi de est au depus cereri pentru
a deveni membre ale Uniunii Europene următoarele ţări:
 Ungaria (31 martie 1994),
 Polonia (5 aprilie 1994),
 România (22 iumie 1995),
 Slovacia (27 iunie 1995),
 Letonia (27 octombrie 1995),
 Estonia (28 noiembrie 1995),
 Lituania (8 decembrie 1995),
 Bulgaria (14 decembrie 1995) ,
 Cehia ( 17 ianuarie 1996),
 Slovenia (10 iunie 1996).
Cererile de aderare ale acestor state se află în diferite faze de negociere. Astfel, cu Polonia,
Cehia şi Ungaria negocierile au început, iar cu prilejul reuniunii de la Helsinki din 10-11 decembrie
1999, Consiliul european a decis să fie invitate pentru negocieri în vederea aderării alte şase
state:Malta, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi România.

5.2. Perfecţionarea instituţională

Pefecţionarea instituţională a comunităţilor europene este apreciată de unii autori ca fiind

rezultatul unor crize şi eşecuri, care au dus la un proces de reflecţie, materializat, în final, în dreptul
pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat tratatele iniţiale.3Apreciem
însă că a privi dezvoltarea instituţională a comunităţilor europene ca şi extinderea acestora doar ca
efect al crizelor şi eşecurilor nu poate fi o bază suficient de completă pentru explicarea evoluţiei
construcţiei comunitare.Argumentăm această afirmaţie prin faptul că alături de crize şi eşcuri, care
desigur nu pot fi neglijate, un rol important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi
rezultatele obţinute prin integrare, întrucât mai ales acestea sunt de natură să determine unirea
eforturilor comune a determina evoluţia procesului de integrare.
Un prim aspect îl constituie marginalizarea C.E.C.O. care deşi a jucat un rol important în
perioada anterioară, a început să fie concurată de creşterea producţiei petroliere şi afectată de criza
siderurgică.De asemenea, faţă de C.E.E.A., începând din mai 1958, guvernul francez a început să

2
Penelope Kent, European Community law, The MaudE.Handbook Series, 1992, pag. 6 ,citat de V,Marcu în op.cit, pag. 33
3
J.Boulouis, citat de V. Marcu în op. cit., pag 33
dea dovadă de o atitudine de neîncredere.Acesta a fost unul dintre motivele care au condus la
adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea executivului celor trei comunităţi,
C.E.E. fiind compomenta de bază, iar celelalte două doar organizăţii de strictă specializare.
După ce a intervenit Tratatul de la Bruxelles din 1965, intrat în vigoare în 1967 (numit şi
Tratatul de unificare a Executivului), Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului dispune de
aceleaşi organe ca şi celelalte două comunităţi ulterior înfiinţate .
O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile făcute în perioada 1961-1962 de către
preşedintele De Gaulle şi cancelarul Adenauer de creare a unei comunităţi politice.
În acest sens, şefii de state şi de guverne s-au întâlnit în conferinţa de la Paris (februarie
1961) şi Bad Godesberg (iulie 1961) şi au încredinţat unui comitet condus de Chritian Fouchet
(ministrul francez de externe) elaborarea proiectului de statut al unei Uniuni Politice Europene,
care a fost prezentat la 2 noiembrie 1961 şi care prevedea ca principiu de bază respectarea
independenţei statelor membre.A urmat al doilea proiect Fouchet (18 ianuarie 1962), care, de
asemenea, prevedea doar elaborarea în comun a politicii externe a statelor membre, a politicii de
apărare şi a celei culturale. La 20 ianuarie 1962, celelate state membre ale comunităţilor au
prezentat un contraproiect care prevedea că Uniunea Europeană este o uniune de state şi de
popoare.În martie 1962 au avut loc negocieri între Franţa, pe de o parte, şi celelalte cinci state
membre, pe de altă parte, şi pornind de la concepţiile antifederaliste ale generalului De Gaulle, ca
şi de la poziţia sa împotriva Marii Britanii şi a intervenţiei S.U.A. în problemele Europei, proiectele
respective nu au fost adoptate.
Un alt moment de criză a fost cel provocat de Franţa în 1965 în legătură cu problemele
financiare privind schimburile agricole.
Această atitudine a guvernului francez s-a referit la rolul Comisiei europene în fruntea
căreia se afla Walter Hallstein şi care, în concepţia Franţei, şi-a atribuit prerogativele politice care
erau de competenţa Consiliului, Comisia trebuind să rămână doar un organ interguvenamental şi
să nu se constituie în unul supranaţional.
O altă problemă cu privire la care Franţa s-a situat pe o poziţie diferită a fost cea privind
procedura adoptării deciziilor.Conform prevederilor tratatelor, după o perioadă de tranziţie, în care
deciziile în Consiliu se luau în unanimitate, acestea trebuiau să fie luate cu votul majorităţii, Franţa
a susţinut punctul de vedere că orice decizie trebuie să fie consecinţa unanimităţii de voinţă a
membrilor comunităţii, fapt care a provocat aşa-numita politică a “scaunului gol” a Franţei la
şedinţele Consiliului şi care a dus la 30 ianuarie 1966 la o reuniune exraordinară a Consiliului
cunoscută sub denumirea de “compromisul de la Luxemburg” care, deşi nu avea valoare juridică,
a instituit un drept de “veto” în activitatea Cosiliului şi a fost de natură să producă perturbări în
activitatea acestuia şi a Comisiei.
Un alt moment important în evoluţia comunităţii il constituie adoptarea la 8 aprilie 1965 a
Tratatului de la Bruxelles privind fuziunea instituţiilor comunitare, (Comisia şi Consiliul) care a
avut ulterior un rol important în adoptarea altor măsuri desebit de importante în ceea ce priveşte
perfecţionarea activităţii comunităţilor: finanţarea comunităţilor prin resurse proprii (decizia din
21 aprilie 1970, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971 ) creşterea atribuţiilor Parlamentului european
în ceea ce priveşte adoptarea bugetului, crearea Curţii de Conturii, alegerea Parlamentului
european prin vot universal, direct .
În paralel cu aceste acţiuni s-au continuat şi activităţile în direcţia unificării politice. Astfel,
în decembrie 1969 s-a desfăşurat la Haga întâlnirea şefilor de state şi guverne, care au reluat în
studiu această problemă, astfel încât 27 octombrie 1970 este adoptată de către miniştrii afacerilor
externe o declaraţie care este cunoscută sub denumirea de “Raportul Davignon” şi care reprezenta
o continuare a planului Fouchet din 1962. Urmărind un obiectiv de integrare politică, el nu reuşeşte
însă decât o concertare în politica externă a statelor membre. Cu toate acestea el va constitui
documentul de bază al tendinţei de unificare politică până la adoptarea Actului Unic European.
Nerealizările din acest domeniu nu vor împiedica însă alte acţiuni la nivel de şefi de state şi
guverne în vederea atingerii aceluiaşi scop şi care va avea ca rezultat întâlnirea de la Paris din
octombrie 1972 a acestora, care şi-au propus ca până la sfârşitul deceniului să realizeze o uniune
europeană şi care s-a concretizat în “Raportul Comisiei asupra Uniunii Europene”, în care se
prezintă trei variante de cooperare a instituţiilor legislative şi executive: de tip statal, de tip federal,
iar la al treilea rând în cadrul comunitar, existent dar cu mici modificări, precum şi întâlnirea de la
Paris din decembrie 1974, care a conferit primului ministru Belgian Leon Tindemans sarcina de a
întocmi un raport privind Uniunea Europeană. Acest raport a fost prezentat un an mai târziu, dar
nu a cuprins propuneri importante, limitându-se la îmbunătăţirea activităţilor unor mecanisme
comunitare şi la unele probleme ale politicii comunitare externe, care nu necesitau revizuirea
generală a tratatelor.
În continuarea acestei idei, în iunie 1982 a avut loc la Stuttgardt o reuniune a Consiliului
European, când s-a adoptat “Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene”, care nu precizează
exact ce urmează să fie Uniunea Europeană, ea constituind mai mult o declaraţie de intenţii a
şefilor de state şi guverne, mai ales în problema confirmării dreptului la informare al Parlamentului
European în toate domeniile şi care trebuie garantat de către Consiliu.
Un alt moment îl constituie “raportul Vendel” din 1972, care a fost redactat de către un
grup ad-hoc, constituit în vederea examinării creşterii compentenţelor Parlamentului European în
domeniul stabilirii resurselor proprii, prezidat de către decanul Facultăţii de drept din Paris, dar
care a cuprins în final şi o analiză critică cu privire la funcţionarea sistemului instituţional
comunitar, multe aspecte dovedindu-şi valabilitatea în decursul timpului (extinderea puterilor
Parlamentului în domeniul controlului bugetar, învestiturea preşedintelui Comisiei şi întărirea
rolului acestuia etc.).

5.3. Tratatul de fuziune de la Bruxelles

Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură

instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constituirea unei pieţe
comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme politice, economice şi juridice
asemănătoare şi cu culturi apropiate.
Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea realizării unei
uniuni europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură.Întrucât acest
obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a încercat să se aplice o politică a
paşilor mărunţi.Astfel s-a considerat că o primă măsură care se poate lua este unificarea instituţiilor
comunitare, aceasta şi din considerente de eficienţă a acestora şi de reducere a costurilor
funcţionării lor.Primele măsuri luate în acest sens au fost, aşa cum am arătat, stabilirea în 1957 a
Curţii de Justiţie ca instituţie comună a celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a
denumirii comune de Adunare Parlamentară”.La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la
Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei
comunităţi.Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul
de fuziune a executivului comunităţilor”.
Acest tratat nu unifica competenţele instituţiilor comunitare, aceste rămânând cele atribuite
prin fiecare tratat în parte.
 Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere rolul
acesteia în activităţile comunităţilor.Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisilor
de control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare
a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata
mandatului.
Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea4 “Comunităţii europene”. Prin aceasta nu au fost
deosebite cele trei comunităţi iniţiale, pentru ca această entitate nu apare decât în cadrul şi în
limitele realizării funcţiunilor comune.De asemenea, funcţionarii nu mai sunt legaţi de o anumită
comunitate, ci de “Comunităţile europene”.Această entitate permite ca atât în sisemul juridic
intern al statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile diplomatice să se încheie acte
şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor europene, iar pe plan internaţional, acreditarea
unor reprezentanţi diplomatici să se facă, de asemenea, în numele acestei entităţi.5
Unificarea instituţională a celor trei Comunităţi a avut loc, în 1967, pe baza Tratatului de
la Bruxelles, numit şi Tratatul de Fuziune, care a realizat contopirea celor trei administraţii
comunitare.Este de precizat faptul că unificarea instituţională nu a reprezentat o fuziune a celor
trei Comunităţi, care rămân distincte.Deşi a avut loc unificarea structurală a Comisiei şi a
Consiliului, nu a avut loc şi unificarea lor din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite în cadrul
celor trei comunităţi, funcţii ce sunt guvernate separat de dispoziţiile tratatelor comunitare.6

5.4. Actul Unic European

Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor europene, ca şi nivelul diferit de

dezvoltare şi al structurii economice, au generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea
politicilor comunitare în procesul integrării economice, astfel ca acesta din urmă trebuia adaptat
noilor cerinţe în condiţiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică.
În acest sens a fost recunoscută legătura dintre activităţile comunitare şi necesitatea unei asemenea
cooperări prin instituirea unui Consiliu european al şefilor de guverne care să se întâlnească de cel
puţin trei ori pe an( Reuniunea “la vârf” de la Paris din 9-10 decembrie 1974), prin aceasta nefiind
afectate şi procedurile cuprinse în Tratat şi nici prevederile privind cooperarea politică stabilite
de Rapoartele aprobate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării Politice
europene, la Copenhaga în 1973 şi la Londra în 1981, în cadrul unor astfel de întruniri “la vârf”.
Aceste rapoarte, ca şi Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 1983 a şefilor de state şi
guverne privind Uniunea europeană şi practicile stabilite gradual între statele membre au fost
confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg.Acest
document a fost elaborate în urma desfăşurării, la Milano, a unei Conferinţe ce a fost convocată la
întrunirea Consiliului european de la începutul anului 1985, în scopul modificării Tratatului sub
diverse aspecte.Porivit Actului Unic European Consiliul european va fi compus din şefii de state
şi guverne ale ţărilor membre şi preşedintele Comisiei Comunităţilor europene, asistaţi de miniştrii
de externe şi de membrii Comisiei.El se va întruni de două ori pe an.7
Actul Unic European este cel mai important document adoptat de Comunităţi după
semnarea tratatelor de instituire comunitare, reunind dispoziţii referitoare la reforma instituţiilor

4
Ph.Manin de V. Marcu în op. cit., pag. 36
5
V.Marcu, op. cit., pag.31-36
6
C.Leicu, op. cit., pag. 16
7
O.Manolache, Drept comunitar, Ed.All Beck, Bucureşti,1996, op. cit . pag. 8
comunitare cu dispoziţii referitoare la lărgirea domeniului de competenţă comunitara, conţinând
în acelaşi timp şi reglementări referitoare la cooperarea în domeniul pliticii externe.
Prin obiectivele programative stabilite, Actul Unic European se prezintă ca o etapă calitativ
superioară în construirea progresivă a Uniunii Europene, având rolul de a deschide o etapă
revoluţionară în istoria comunitară.8
Trei categorii principale de măsuri au fost stabilite şi prezentate de către Comisia
Europeană la reuniunea Consiliului European de la Milano ce a avut loc în 28-29 iunie 1985.
Aceste măsuri preconizau eliminarea frontierelor fizice între statele membre ale
cumunităţii şi, respective, eliminarea frontierelor tehnice şi acelor fiscale în vederea constituirii
pieţei interne. Termenul limită pentru implementarea lor a fost stabilit ca fiind 1992.Se viza astfel
crearea unui climat economic propice stimulării producţiei, comerţului şi liberei concurenţe într-o
piaţă care să producă pe cât posibil caracteristicile unei pieţe naţionale în care libera circulaţie a
mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor este asigurată conform prevederilor comunitare.
Din punct de vedere instituţional, evoluţia comunitară necesită la mijlocul deceniului nouă
o revizuire a unor aspecte referitoare la funcţionalitate, precum şi crearea unei noi Curţi de Justiţie.
În vederea realizării acestor imperative ale evoluţiei procesului de integrare, la reuniunea
Consiliului European de la Milano s-a decis convocarea unei conferinţe interguvenamentale pentru
modificarea tratatelor comunitare.În urma tratativelor desfăşurate, a fost adoptat în 1986 Actul
Unic European.
Semnificaţia Actului Unic European a constat în extinderea atribuţiilor organelor de
conducere ale Comunităţii în raport cu cele ale statelor membre, în adoptarea angajamentului de
introducere a măsurilor de desăvârşire a pieţei interne până la 31 decembrie 1992, în extinderea
domeniilor de activitate pe tărâmul Comunităţii şi la cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologiei,
protecţia mediului, politica socială, precum şi la formularea şi la promovarea unei politici externe
comune.9
Actul Unic European este cel mai important document adoptatat imediat după semnarea
tratatelor de instituire a comunităţilor. El reuneşte într-un singur document (de aici şi denumirea
sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi extinde domeniul de competenţă
comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe şi în
domeniul protecţiei mediului.10
Cele mai importante schimbări au vizat domeniul instituţional comunitar, precum şi
ianugurarea programului de desăvârşire a pieţei interene unice până în 1992.
În domeniul instituţional, are loc o modificare a ponderii participării Parlamentului
European la procesul decizional comunitar prin introducerea procedurii cooperării ce oferea
acestuia un rol mai important în adoptarea legislaţiei comunitare.
Totodată, are loc inserarea prevederilor ce reglementau adoptarea unor decizii în Consiliul
Miniştrilor cu majoritate calificată.
Pe baza prevederilor Actului Unic European, Consiliul European constituit pe baza
înţelegerii de la Paris din 1974 este recunoscut ca instituţie a Comunităţii.Atribuţiile Consiliului
European au fost însă definite numai prin Tratatul de la Maastricht din 1992 ce a instituit Uniunea
Europeană.11

8
N.Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Eropene, Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 2001,pag.17-18
9
Idem, pag.17 - 18
10
V.Marcu, op. cit. pag. 38
11
C.Leicu,I.Leicu, Instituţiile comunitare, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,1996, op. cit. pag. 18
 Tot pe plan instituţional, Parlamentul devine pentru prima data asociat în procesul
legislativ, instituindu-se principiul cooperării.Se instituie – prin acelaşi document – dubla
jurisdicţie, prin crearea Tribunalului de primă instanţă şi se extind competenţele Comisiei în
domeniul executiv.Totodată, deschide noi domenii de activitate comunitară: cercetare, economie
,finanţe, mediu,politică socială.
În domeniul politicii externe, Actul Unic European preia o serie de de elemente anterioare
în titlul III. Care deşi nu este integrat din punct de vedere judidic Tratatului C.E.E., totuşi el
reprezintă o premisă importantă pentru constituirea viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la
Maastricht. Se prevede, de asemenea, intrarea în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei
comune unice.12

1.5. TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Cronologia actelor de drept comunitar primar care au marcat din punct de vedere
instituţional şi normativ procesul integrativ european până la Tratatul de la Maastricht:
1. Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(TCECO- 1952-2002)
2. Tratatul privind constituirea Comunităţii Economice Europene (TCEE- 1958-1993)
3. Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomului (TCEEA,
1958)
4. Tratatul de constituire a unor organe comune pentru comunităţile europene (1958)
5. Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a comunităţilor europene (1958)
6. Tratatul de fuziune (1965)
7. Protocolul privind privilegiile şi imunităţile acordate comunităţilor europene
(1965)
8. Tratatul privind modificarea unor prevederi bugetare ale tratatelor constitutive ale
comunităţilor europene si ale tratatului de fuziune (1970)
9. Tratatele de aderare a unor noi state la comunităţile europene (1973 – Regatul Unit
al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Danemarca, Irlanda, 1981-Grecia, 1986-Spania şi Portugalia,
1997 – Austria, Finlanda, Suedia, 2004-Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Letonia, Lituania,
Estonia, Slovenia, Cipru, Malta, 2007-Bulgaria, Romania)
10. Actul Unic European 1986 (1987)
Tratatul de la Maastricht a constituit, după Actul Unic European (AUE) cea de a doua
revizuire fundamentală a tratatelor constitutive ale celor trei comunităţi europene. El marchează
însă adevărata intrare în etapa federalistă a procesului integrativ european şi a fost semnat solemn
de cele douăsprezece state membre ale celor trei comunităţi europene (Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Luxemburg, Olanda, Regatul Unit, Danemarca, Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia) la
7.02.1992.
Tratatul de la Maastricht instituie o construcţie integrativă, politico-juridică atipică,
fundamentată pe trei piloni ai integrării europene.
Primul pilon, pilonul integrativ, include sistemul instituţional şi normativ al
Comunităţii Europene, recunoaşterea principiului subsidiarităţii, crearea unei cetăţenii europene,
instituirea unei Uniuni Economice şi Monetare, lărgirea sferei de competenţă comunitară cu noi
domenii precum: perfecţionarea profesională, cultura,protecţia consumatorului, etc.; întărirea

12
Idem
controlului exercitat de Parlamentul European şi a participării acestuia la procesul decizional
comunitar.
Pilonul II al Uniunii Europene este un pilon cooperativ, inter-guvernamental, care
include ansamblul actelor politice şi juridice precum şi a procedurilor instituţionalizate de instituire
şi cooperare a statelor membre ale comunităţilor europene în cadrul Politicii Externe şi de
Securitate Comună (PESC). Actele adoptate la acest nivel urmează regimul juridic al actelor
politice sau, după caz, a actelor de drept internaţional public.
Pilonul III care reprezintă, de asemenea, un pilon cooperativ inter-guvernamental,
consolidează procedurile existente în cadrul Politicii comune în domeniul Justiţiei şi Afacerilor
Interne (PJAI) privitoare la poliţie şi justiţie pentru a permite libera circulaţie a persoanelor
prevăzută în AUE şi reiterată în Convenţia Schengen13.Cooperarea instaurată se referă atât la
dreptul de azil şi imigrare cât şi la mijloacele comune de luptă împotriva terorismului, criminalităţii
transfrontaliere, traficului de persoane şi droguri.
Tratatul de la Maastricht se compune de fapt din două Tratate distincte:
 Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE), adoptat de Consiliul European de la
Maastricht la 10.12.1991, semnat la 7.02.1992 şi intrat în vigoare după ratificarea sa de către
statele membre la 1.11.1993.
 Tratatul de constituire a Comunităţii Europene (TCE) încheiat, semnat şi intrt în
vigoare la aceeaşi dată cu TUE:
TUE reprezintă un act juridic de o importanţă politică deosebită, istorică în procesul
evolutiv de integrare Europeană. Prin TUE a fost înfiinţată Uniunea Europeană, ca formă de
cooperare politică instituţionalizată între statele membre ale Comunităţii Europene. Chiar dacă
Uniunea Europeană nu dobândeşte personalitate juridică proprie ea este considerată ca fiind un

13
Prin Acordul de la Schengen semnat la 14.06.1985,Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda au convenit să
renunţe treptat la controlul la frontierele comune şi să introducă libera circulaţie pentru toţi cetăţenii statelor semnatare,
ai altor state membre sau ai unor terţe state. Convenţia de la Schengen a fost semnată de aceleaşi cinci state la 19 iunie
1990. În convenţie se formulează masurile şi garanţiile necesare pentru implementarea liberei circulaţii a persoanelor.
Convenţia reprezintă un act de drept internaţional public care a fost supus ratificării de către Parlamentele naţionale
ale statelor membre, amendând apoi legislaţia internă în materie. Între timp la lista statelor Schengen s-au adăugat:
Italia (1990), Spania şi Portugalia (1996), Islanda şi Norvegia (care nu sunt nici la ora actuală state membre ale UE).
Acordul şi Convenţia de la Schengen împreună cu declaraţiile şi deciziile adoptate de Comitetul executiv de la
Schengen, sunt parte integrată a acquisului comunitar şi formează aşa numitul acquis Schengen. Pe parcursul
redactării Tratatului de la Amsterdam (1997) s-a luat hotărârea de incorporare a acquisului Schengen în sistemul
normativ al UE de vreme ce acesta se referea la unul din principalele obiective ale pieţei interne şi anume libera
circulaţie a persoanelor. În acest scop Consiliul Uniunii Europene a identificat întâi măsurile cuprinse în acquisul
Schengen şi, pentru a le conferi o bază juridică, a stabilit dacă măsurile respective se încadrau la noul Titlul IV (vize,
azil,imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţia a persoanelor) al Tratatului de constituire a Comunităţii
Europene (TCE) sau la Titlul VI (Dispoziţii privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală) al
tratatului privind Uniunea Europeană. Integrarea juridică a acquisului Schengen în sistemul UE a fost însoţită de o
integrare a instituţiilor. Consiliul European a incorporat Secretariatul Schengen. La 18.05.1999 s-a semnat un acord
între UE pe de o parte şi Islanda şi Norvegia, pe de altă parte, prin care semnatarii au devenit asociaţi în implementarea
şi dezvoltarea acquisului Schengen. Totodată acordul defineşte modalitatea de participare la spaţiul de liberă circulaţie
din cadrul UE: Rămâne deschisă şi posibilitatea ca un număr mai mic de state membre să stabilească relaţii de
cooperare mai strânsă între ele în domeniile de cooperare Schengen, dacă doresc să facă acest lucru. Astăzi, singurele
state membre ale UE care nu aparţin spaţiului Schengen sunt Marea Britanie şi Irlanda. Numărul mare de state
participante la Schengen trebuie, conform Comisiei (asociată la negocieri şi la finalizarea acordurilor) să creeze o
masă critică ce permite comunitarizarea suprimării controalelor. Acest lucru ar trebui să creeze totodată o imagine
reală şi concretă în legătură cu libera circulaţie a persoanelor în interiorul Uniunii . A se vedea în acest sens Teodora
Irinescu, Dicţionar de drept comunitar european, Edit. Demiurg, Iaşi, p. 236. De asemenea a se vedea Dr. Camelia
Stoica, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 2001.
pas decisiv în procesul de unificare politică şi juridică a Europei. În cadrul UE s-a stabilit şi un
cadru ambiţios vizând realizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) cu termene la
1.01.199914, instituirea unor noi politici comune pentru statele membre, introducerea cetăţeniei
europene, crearea conceptului unei politici externe şi de securitate comună (PESC) precum şi
introducerea în câmpul cooperării politice comunitare a domeniilor justiţiei şi afacerilor interne.
TCE reprezintă tratatul de instituire a unei noi comunităţi europene, Comunitatea
Europeană (CE) prin absorbţia şi lărgirea competenţelor fostei Comunităţi Economice Europene
(CEE). Pentru acest motiv TCE mai poartă şi denumirea de noul Tratat de la Roma. Astăzi, TCE
reprezintă ansamblul celor trei tratate constitutive originare (Tratatele de la Paris şi de la Roma)
cu toate modificările ce li s-au adus pe parcurs, inclusiv elementele de noutate incluse în cuprinsul
noului tratat, respectiv pilonul de bază, comunitar şi evolutiv al Uniunii Europene.
Prin Tratatul de la Maastricht Uniunea Europeană si-a propus următoarele obiective:
1. Promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil , în special prin
crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin
stabilirea unui uniuni economice şi monetare cuprinzând, în viitor, o monedă unică.
2. Afirmarea identităţii sale în plan internaţional în special prin implementarea unei
politici externe şi de securitate comune inclusiv prin definirea, în perspectivă, a unei politici de
apărare comune.
3. Întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin
instituirea unei cetăţenii a Uniunii.
4. Dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniile justiţiei şi afacerilor externe
5. Menţinerea integrală a acquisului comunitar şi dezvoltarea lui, în vederea asigurării
eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
Noutăţile aduse tratatelor constitutive ale comunităţilor europene sunt următoarele:
1. introducerea principiului subsidiarităţii
2. reglementarea unei cetăţenii europene
3. realizarea unei uniuni economice şi monetare
4. înlocuirea CEE cu CE15
5. lărgirea competenţelor CE şi în sfera culturii (punerea în evidenţă a moştenirii
culturale comune), sănătăţii, protecţiei consumatorilor, reţelelor transeuropene de transport,
producţiei industriale.
6. introducerea procedurii legislative a co-deciziei
7. introducerea instituţiei Ombudsman-ului European
8. înfiinţarea Comitetului Regiunilor
9. Crearea unui Fond de Coeziune pentru promovarea dezvoltării infrastructurii şi
sprijinirea proiectelor de protecţie a mediului din statele membre mai sărace
10. înfiinţarea Sistemului European al Băncilor Centrale, a Institutului Monetar
European şi a Băncii Centrale Europene

14
15
Pentru cele trei comunităţi europene se folosea încă din anii 50 denumirea de colectivă de Comunităţi Europene.
Ulterior din ce în ce mai des a început să se folosească în limbajul informal, nejuridic sintagma de Comunitatea
Europeană pentru a desemna toate cele trei comunităţi europene împreună şi pentru a sublinia voinţa politică de
unificare a acestora. TUE a rezervat denumirea de Comunitatea Europeană pentru Comunitatea Economică Europeană
motiv pentru care, chiar dacă această schimbare de denumire este inconsecventă, singularul nu se mai foloseşte pentru
desemnarea celor trei comunităţi. A se vedea în acest sens, Fabian Gyula, Drept instituţional comunitar, Edit. Sfera
Juridică, Cluj-Napoca, 2006.
 În domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună au fost introduse următoarele
obiective:
1. Ocrotirea valorilor comunitare şi a independenţei Uniunii
2. Întărirea securităţii statelor membre inclusiv prin revitalizarea UEO
3. Menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale
4. Promovarea cooperării internaţionale
5. Dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept precum şi respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cetăţeneşti
PESC se realizează prin două modalităţi: prin cooperarea sistematică pentru crearea unei
politici comune şi prin executarea treptată a unor acţiuni comune în domeniile de interes comun.
Sediul materiei se regăseşte în Titlul V (art.11-28) din TUE.
Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne este necesară în vederea realizării
obiectivelor UE în special a liberei circulaţii a persoanelor , motiv pentru care statele au considerat
că următoarele domenii reprezintă chestiuni de interes comun:
a. politica privind azilul
b. regulile privind trecerea frontierelor exteren ale statelor membre de către persoane
şi exercitarea controlului corespunzător
c. politica privind emigraţia şi şi politica privind cetăţenii statelor terţe
d. lupta împotriv toxicomaniei
e. lupta împotriva fraudei la scară internaţională
f. cooperarea judiciară în materie civilă
g. cooperarea judiciară în materie penală
h. cooperarea vamală
i. cooperarea poliţienească pentru prevenirea şi combaterea terorismului, traficului
ilicit de droguri şi altor forme grave ale criminalităţii internaţionale, cooperarea vamală,
cooperarea pentru organizarea unui sistem de schimburi de informaţii în cadrul unui Oficiu
European de Poliţie (Europol)
Această formă de cooperare funcţionează în mod asemănător cu PESC. Sediul materiei se
regăseşte în Titlul VI (art.29-42)TUE.
Tratatul de la Maastricht a fost modificat în mod substanţial prin două tratate adoptate
ulterior şi anume: Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatului privind UE din
17.07.1997 (01.05.1999) şi Tratatul de la Nisa privind modificarea Tratatului Uniunii Europene, a
tratatelor de constituire a Comunităţilor Europene respectiv a unor acte normative conex, din
26.02.2001 (01.02.2003)

5.6. Tratatul de la Amsterdam (TA) conţine o serie de modificări substanţiale ale Tratatului de
la Maastricht care au fost grupate de doctrină în următoarele categorii16:
1. Modificări privind libertatea, securitatea şi dreptul care includ protecţia drepturilor
fundamentale (art.6 coroborat cu art 49), protecţia împotriva discriminării precum şi clădirea
treptată a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi dreptului. În acest sens o parte importantă din
pilonul III (TUE) a fost transferată în sfera de competenţă comunitară reglementată în cuprinsul
TCE (Titlul III Vize,azil,imigraţie şi alte politici care ţin de libera circulaţie a persoanelor). Noul
pilon trei a fost redenumit ca şi Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (Titlul VI
din TUE modificat şi renumerotat). Obiectivele din sfera acestei cooperări vizează, lato sensu,

16
A se vedea în acest sens Fabian Gyula, Op.cit. pag.100 şi urm.
colucrarea autorităţilor poliţieneşti, vamale şi judiciare precum şi armonizarea legislaţiilor penale
ale statelor membre în domeniile luptei împotriva criminalităţii organizate şi neorganizate şi a
criminalităţii transfrontaliere. Competenţele Curţii Europene de Justiţie au fost extinse astfel şi la
nivelul pilonului III dar, deşi deciziile la acest nivel rămân în continuare supuse regulii
unanimităţii, abţinerile de la vot ale unor state membre nu mai asigură un drept de veto automat
pentru aceste state.
În realizarea spaţiului de libertate. Securitate şi justiţie un rol deosebit l-a avut includerea
acquisului Schengen în dreptul comunitar primar. Dreptul Schengen a fost preluat de Tratatul de
la Amsterdam prin Protocolul adiţional nr.2.
2. Modificări privind dreptul cetăţenilor la folosirea limbilor oficiale ale tratatelor în
corespondenţa scrisă cu instituţiile sau organele CE şi UE (art.21 din TCE modificat), de a primi
răspuns în aceeaşi limbă la petiţii, liberalizarea accesului cetăţenilor la înţelegerea actelor
normative comunitare prin adoptarea unei declaraţii explicative pentru îmbunătăţirea calităţii
redacţionale a documentelor comunitare (art.207,255 TCE, modif.), modificări privind drepturile
directe sau indirecte ale cetăţenilor comunitari (crearea de locuri de muncă, politica socială,
mediul, protecţia consumatorului, sănătate, aplicarea principiului subsidiarităţii, făurirea unei
Uniuni apropiate de cetăţean).
3. Modificări privind o politică externă coerentă şi eficientă respectiv a unei politici prin
care nu se înţelege tradiţionala PESC din cadrul pilonului II ci una care să cuprindă şi relaţiile de
comerţ internaţional şi care să fie în stare să asigure coerenţa măsurilor luate de Comunitate.
4. Reforma instituţională care viza reducerea numărului de comisari la câte unul din partea
fiecărui stat membru, modificarea sistemului votului ponderat, modificarea şi simplificarea
procedurilor instituţiilor comunitare.De asemenea TA a redus numărul procedurilor de legiferare
(de la 22 de proceduri la 3), a simplioficat procedurile de co-decizie, a extins co-decizia cu
Parlamentul European la noi domenii (de la 15 la 39), extinderea votului cu majoritate calificată
din Consiliu (la alte 15 teme), întărirea rolului Preşedintelui Comisiei Europene şi a atribuţiilor de
control ale Parlamentului European, elaborarea drepturilor Curţii Europene de Conturi, creşterea
importanţei Comitetului Regiunilor şi a Comitetului Economic şi Social. Un protocol separat se
ocupă cu rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană.
5. Modificări vizând întărirea cooperării intărite dintre statele membre şi creşterea
flexibilităţii în procesul integrativ european.17

5.7. Tratatul de la Nisa

Necesitatea adoptării unui nou tratat de modificare a Tratatului de la Maastricht a reieşit

din acele probleme care nu au putut să fie rezolvate prin TA, denumite Amsterdam-left-overs.
Tratatul de la Nisa a răspuns la toate aceste probleme fixate prin Amsterdam-left-overs şi a creat
capacitatea de lărgire spre Est a Comunităţii şi Uniunii Europene.
Pe scurt, noutăţile aduse de tratatul de la Nisa sunt următoarele:

17
În condiţiile în care integrarea pătrunde pe de o parte în domeniile centrale ale suveranităţii naţionale – legiferare,
politica externă, afacerile interne, justiţie, alegeri locale, desfiinţarea frontierelor, etc- iar, pe de altă parte, apare o
eterogenitate crescândă a statelor membre (provocată mai ales de Anglia şi Danemarca), a intervenit necesitatea de a
asigura posibilitatea unei cooperări intensive în cadrul juridic şi instituţional asigurat de UE pentru unele grupuri de
state (Europa cu mai multe viteze). A se vedea în acest sens Fabian Gyula, Op.cit.,p.105.
 a. În Consiliul European va exista o nouă ponderare a voturilor care va ţine seama atât
de mărimea populaţiei unei ţări cât şi de principiul că Uniunea este creată de statele membre care
nu au renunţat în totalitate la drepturile lor suverane
b. Mărimea şi componenţa Comisiei Europene a fost reglementată printr-o clauză
rendez-vous care acordă însăşi Comisiei o anumită perioadă pentru a corela structura sa internă
cerinţelor care se vor ivi
c. A avut loc reformarea prevederilor referitoare la Curtea Europeană de Justiţie (CEJ)
şi a Tribunalului de Primă Instanţă în aşa fel încât acestea să aibă puterea de a reacţiona în mod
proporţional la provocările generate de extindere, respectiv la creşterea volumului de activitate.
d. Cooperarea întărită a fost reformată în sensul de a deveni pe viitor un adevărat
motor al integrării
e. Prin reformarea art.7 din TUE la aplicarea unor secţiuni împotriva statelor se vor
respecta principiile statului de drept.
f. S-a găsit o poziţie comună pentru extinderea în domeniul voturilor ponderate în
Consiliul Uniunii Europene şi în ceea ce priveşte numărul de membri în Parlamentul European, în
Comitetul Economic şi Social şi în Comitetul Regiunilor
g. Luarea deciziilor cu vot majoritar, după Nisa, a fost extinsă asupra a încă 28 de
domenii având loc astfel o restrângere a domeniilor de decizie unanimă în cadrul CE.
Nici Tratatul de la Nisa nu închide posibilităţile de reformare în continuare a
sistemului instituţional şi normativ comunitar european motiv pentru care statele membre au
convenit că va urma un proces post Nisa.
Dintre anexele Tratatului de la Nisa cele mai importante sunt următoarele:
1. Protocolul privind extinderea UE
2. Declaraţia privind locaţia reuniunilor Consiliului European
3. Declaraţia privind viitorul Uniunii Europene

6.Caracteristicile generale şi specificitatea comunităţilor europene

Comunităţile europene au reprezentat în plan european şi internaţional o construcţie inedită

şi originală, diferită de orice organizaţie internaţională creată până atunci şi de atunci până în
prezent.Create prin tratate internaţionale, conform regulilor dreptului internaţional public,
Comunitaţile Europene au un caracter specific ce decurge din trăsăturile juridice fundamentale ale
acestora.
Ele fac parte din categoria organizaţiilor internaţionale specializate bazate pe integrare
economică, cu caracter deschis, prevăzând posibilitatea măririi numărului de state membre.18
Comunităile în care instituţiile publice funcţionează eficient şi există lideri sau organizaţii
informale active, pot fi numite comunităţi organizate.19 „Mecanismele”comunitare au funcţionat
mai bine sau mai rău până la Tratatul de la Maastricht,20 care a constituit un veritabil salt calitativ
punând în lumină originea unei schimbări în însăşi natura construcţiei europene. Uniunea
Europeană a adăugat noi valenţe acestei construcţii suprastatale, ca reprezentând încă un pas
important, dar nu ultimul, în realizarea ideilor de integrare europeană.Dacă statele sunt subiectele
principale ale dreptului internaţional, care beneficiază de plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor,

18
Nicoleta Diaconu, Sistemul Instituţional al Uniunii Europene, Ed.Lumina Lex,2001, pag.24
19
Călina Ana Buţiu, Dezvoltare comunitară, Alba-Iulia, 2003, pag.69
20
Christian Hen,Jaques Leonard,Uniunea Europeană, Ed.CNI „Coresi” SA, 2001, pag.9
iar organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate, cu o capacitate limitată, Comunitaţile
Europene ca şi Uniunea Europeană sunt organizaţii care reprezintă o serie de caracteristici.21
Principalele caracteristici ale Comunitaţilor europene sunt următoarele:
 sunt organizaţii supranaţionale, regionale deschise;
 au ca obiectiv integrarea economică, socială şi nu în ultimul rând politică a statelor
membre;
 au o structură instituţională proprie, independentă de cea existentă la nivel national;
 au un sistem legislativ propriu căruia îi sunt subordonate sistemele legislative ale statelor
membre.
 Comunitaţile sunt organizaţii supranaţionale, întrucât au fost instituite prin actul de voinţă
al statelor membre, care în anumite domenii le-au cedat o parte din atributele suveranităţii lor, cum
ar fi competenţa legislativă şi cea de a încheia tratate cu state terţ.În acelaşi timp ele sunt şi
organizaţii regionale deschise, întrucât orice stat european poate să devină membru al unei astfel
de comunităţi, dacă işi exprimă dorinţa în acest sens, acceptă şi se obligă să respecte ordinea de
drept stabilită prin tratatele şi restul actelor juridice comunitare şi îndeplineşte o serie de condiţii
de ordin politic, economic şi social care le presupune integrarea într-un astfel de sistem.
 Comunităţile sunt organizaţii prin intermediul cărora statele europene şi-au propus în
principal realizarea unei integrări economice, prin crearea unei pieţe comune de producţie şi
desfacere a mărfurilor protacţioniste, iar începând cu 1 ianuarie 1993 prin operaţionalitatea pieţei
comune a serviciilor şi libera circulatie a lucrătorilor şi a capitalului.22
Noţiunea de „Piaţă comună” pe care s-a bazat iniţial strategia de integrare antrenează, prin
exigenţele sale, o integrare a activităţilor economice, a instrumentelor şi a exercitării lor într-un
nou ansamblu omogen şi concret. Această omogenitate şi coerenţa, pentru a se menţine şi întări,
presupune alte condiţii decât cele strict economice, ceea ce înseamnă că noţiunea de „piaţă
comună” are implicaţii atât juridice cât şi politice.23
Alături de integrarea economică Comunitaţile şi-au fixat ca obiectiv şi realizarea unei
integrări sociale, având ca ţel comun promovarea valorilor culturale, asigurarea unei reale protecţii
şi libertăţi a individului, uniformizarea şi creşterea nivelului de trai în spaţiul comunitar.
Porivit tratatelor, integrarea nu a fost privită ca un fenomen static ci unul dinamic, astfel
că dacă la inceput integrarea economică a fost scopul principal pentru care s-au instituit
Comunitaţile, pe parcurs s-a simţit nevoia extinderii acestui proces şi asupra vieţii sociale şi chiar
politice, materializată în măsuri de coordonare la cel mai înalt nivel-Consiliul European- a
politicilor economice şi sociale naţionale.
Comunităţile au o personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre,
graţie căreia ele pot participa în nume propriu în cadrul raportului juridic de drept public sau privat,
intern sau internaţional.Comunităţile au o structură instituţională proprie care le permite să
funcţioneze şi să realizeze obiectivele pe care şi le propun prin tartate, structură care dispune de o
independenţă totală, nefiind subordonată instituţiilor naţionale.
Comunităţile au un sistem legislativ propriu care se aplică în mod direct pe teritoriul
statelor membre şi cu prioritate în faţa legislaţiilor naţionale.24

21
Viorel Marcu,Nicoleta Diaconu,Drept comunitar general.Tratat, Ed. Lumina Lex,2002, pag.51
22
Cotea Felician, Drept comunitar instituţional,Ed. Aeternitas,2004, pag.70-71
23
Marian Mihăilă, Drept instituţionl comunitar,Ed. Lumina Lex,2002,pag.130
24
Felicin Cotea, Op.cit, pag. 70
 Faptul că Uniunea Europeană şi Comunităţile pot fi considerate ca organizaţii
internaţionale interguvernamentale create prin tratate internaţionale nu limitează evidenţierea unor
specificităţi şi diferenţe ale acestora faţă de organizaţiile internaţionale clasice.Aceasta rezultă atât
din tratatele constitutive, cât şi din constituţiile statelor membre şi din jurisprudenţa Curţii de
Justiţie.Tratatele constitutive se deosebesc de tratatele internaţionale clasice de constituire a
organizaţiilor internationale, prin faptul că prevăd proceduri speciale de intrare în vigoare, de
aderare la acestea şi de modificare, ca şi în ceea ce priveşte cadrul instituţional creat prin ele
(instituţiile comunitare) şi ordinea juridică specifică.25
Prin urmare,Comunităţile Europene sunt organizaţii supranaţionale regionale
deschise, cărora statele membre le-au cedat o parte din prerogativele suveranităţii lor în
vederea realizării unei integrări economice, juridice şi politice tot mai ample, având ca
instrumente de lucru un ansamblu instituţional şi un sistem de drept propriu, care se aplică
direct şi cu prioritate în cadrul spaţiului comunitar.26
Deşi Curtea de Justiţie a calificat iniţial Comunitatea ca o nouă ordine juridică de drept
internaţional în beneficiul căreia statele membre au limitat, deşi în domenii restrânse, drepturile
lor suverane şi ai cărei subiecţi sunt nu numai statele membre dar şi resortisanţii lor, foarte rapid a
revenit asupra concepţiei iniţiale şi recunoscând specificitatea Comunităţilor Europene a operat o
detaşare clară a acestora în raport cu ordinea juridică internaţională Curtea de Justiţie a subliniat
astfel că: „instituind o comunitate pe o durată nelimitată, dotată cu atibuţii proprii, cu personalitate,
capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales cu puteri reale
izvorând dintr-o limitare a competenţei sau un transfer de atribuţii de la state la Comunitate, acestea
şi-au limitat, deşi în domenii restrânse, drepturile lor suverane si au creat astfel un corp de drept
aplicabil resortisanţiilor lor şi lor însele.”
Această specificitate a Comunităţilor le face irezistibile la multiplele teorii federaliste,
internaţionaliste, supranaţionale, constituite în încercarea de a explica natura lor juridică.27
Comunităţile Europene au un statut aparte nu numai prin faptul că au fost primele
organizaţii instituite ci şi prin originalitatea care le diferenţiază de alte organizaţii internaţionale
regionale care au ca obiectivînfiinţarea unor pieţe unice bazate în principal pe crearea unor zone
de liber schimb.28
Ele conferă atât o capacitate juridică generală în sensul că aceste Comunităţi beneficiază
în statele membre de toate drepturile recunoscute de legislaţia internă persoanelor juridice de
interes public rezidente, cât şi de o personalitate juridică specială prin care s-a înlăturat orice dubiu
sau interpretare restrictivă, precizându-se că acestea în cadrul capacităţii juridice generale pot să
dobândească şi să însrăineze bunuri mobile şi imobile şi să stea în justiţie în procesele în care vor
fi chemate, prin urmare Comunităţile nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie. Această
Comunitate are competenţa de a încheia acte de drept internaţional şi în domenii pentru care
Tratatul nu i-a conferit o competenţă expresă, aceasta întrucât indiferent de planul intern sau
extern, în care acţionează, pentru realizarea obiectivelor comunitare ea poate să încheie orice fel
de acte pe care le consideră necesare.29

ZECE GREŞELI FRECVENTE LEGATE DE UNIUNEA EUROPEANĂ

25
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit., pag. 55
26
Felician Cotea, Op.cit, pag. 71
27
Marian Mihăilă, Op.cit., pag. 124
28
Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Lumina Lex, 2001, pag. 130
29
Felician Cotea, Op.cit.pag. 72-74
1. Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European
Consiliul Europei este o organizaţie politică internaţională tipică, fondată în anul 1949,
de către 16 state europene, cu sediul la Strasbourg, în Franţa. El este total independent faţă de
Comunitatea şi Uniunea Europeană căreia însă i-a influenţat istoria şi cu care colaborează în
numeroase domenii. Interesant de subliniat este faptul că nici o ţară nu a aderat vreodată la Uniune
fără ca mai întâi să adere la Consiliului Europei. Astăzi, Consiliul Europei grupează 47 de state
(România fiind membru cu drepturi depline al acestei organizaţi încă din anul 1993), a primit
recent candidatura Belarusului şi a acordat statut de observator altor 5 state (Vatican, Statele Unite
ale Americii, Canada, Japonia şi Mexic),. Scopul constituirii Consiliului Europei a vizat instituirea
unui sistem eficient de protecţie a drepturilor omului, apărarea democraţiei parlamentare şi a
supremaţiei legii, dezvoltarea unor acorduri pe întregul continentul pentru a standardiza practicile
sociale şi juridice ale ţărilor membre, promovarea şi conştientizarea unei identităţi europene bazate
pe valori comune împărtăşite şi pe respectul diversităţii culturale.. Începând cu anul 1989,
principalele sale obiective au vizat protecţia şi garantarea drepturilor omului pentru democraţiile
post-comuniste din Europa, asistenţa pentru ţările Europei Centrale şi de Est în realizarea şi
consolidarea reformei politice, juridice şi constituţionale în paralel cu reforma economică,
furnizarea expertizei în domenii precum drepturile omului, democraţia locală, învăţământ, cultură
şi mediu.
Principalele organisme ale Consiliului Europei sunt:
- Comitetul Miniştrilor, alcătuit din cei 47 de miniştri ai afacerilor externe sau delegaţii lor
permanenţi la Strasbourg (ambasadori / reprezentanţi permanenţi), este organismul cu putere de
decizie al organizaţiei.
- Adunarea Parlamentară, care grupează 636 membri (318 reprezentanţi şi 318 de supleanţi
din cele 47 de parlamente membre.
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale
- Un Secretariat general compus din 1800 de funcţionari şi condus din septembrie 2004 de
către Secretarul General Terry Davis (Regatul Unit al Marii Britanii), fost vicepreşedinte
al Adunării parlamentare şi fost preşedinte al grupului socialist din cadrul aceleaşi adunări
Actele Consiliului Europei sunt acte tipice de drept internaţional public. Până în prezent
această organizaţie a adoptat peste 200 tratate sau convenţii europene cu putere de lege, multe
dintre acestea fiind deschise şi statelor ne-membre, în domenii precum: drepturile omului, lupta
împotriva crimei organizate, prevenirea torturii, protejarea datelor sau cooperarea culturală.
Consiliul Europei a adoptat de asemenea o serie de Recomandări adresate guvernelor statelor
membre în domeniul juridic, al sănătăţii publice, educaţiei, culturii şi sportului.
Consiliul Uniunii Europene reprezintă cea mai importantă instituţie a Comunităţii
Europene fiind organul politico-juridic decizional al acesteia. El este compus din reprezentanţii
guvernelor statelor membre şi a dobândit actuala denumire prin Tratatul de la Maastricht privind
instituirea Comunităţii Europene. Vechea denumire era aceea de Consiliul de Miniştri. Tratatul de
la Maastricht stabileşte că la nivelul acestei instituţii sunt reprezentate interesele statelor membre.
El dispune de o competenţă generală de decizie care atestă că interesele statelor membre sunt cele
care determină evoluţia politică, juridică şi instituţională a construcţiei europene.
Consiliul European reprezintă organul politic decizional al Uniunii Europene. El
reprezintă Conferinţa (Summit-ul) interguvernamentală bianuală al şefilor de state şi de guverne
ai statelor membre ale Uniunii Europene, asistaţi de miniştri lor de externe. Declaraţia solemnă
asupra Uniunii Europene de la Stuttgart (19.06.1983) definea astfel funcţiile noii instanţe de
decizie politică europeană: „în perspectiva Uniunii Europene, Consiliul European dă construcţiei
comunitare un impuls politic general, defineşte orientările ce favorizează construcţia europeană şi
trasează liniile directoare de ordin politic general pentru comunităţile europene şi pentru
cooperarea politică europeană, deliberează asupra chestiunilor ce ţin de competenţa Uniunii şi
exprimă de o manieră solemnă poziţia comună în chestiuni de relaţii externe”. Tratatul de la
Maastricht a pus bazele juridice ale Consiliului European, definind în termeni generali, natura,
rolul şi regulile de funcţionare ale acestuia. Consiliul European nu este, în viziunea acestui tratat,
un organ comunitar ci se situează deasupra instituţiilor fundamentale ale Comunităţii Europene.
El adoptă deciziile politice la cel mai înalt nivel şi se pronunţă asupra problemelor deosebite ce
apar în domeniile de cooperare ale Comunităţii şi Uniunii Europene.

2. Preşedinţia Uniunii Europene

Nu există o preşedinţie a Uniunii Europene ci doar preşedinţi ai instituţiilor acesteia. Cea
mai importantă este presedinţia Consiliului Uniunii Europene, deţinută prin rotaţie, timp de 6 luni,
de către un stat membru. Cel care exercită această funcţie este de obicei şeful statului sau
guvernului ţării respective. Aceeaşi persoană prezidează, ca primus inter pares, şi reuniunile
Consiliului European.

3. Curţile de Justiţie cu sediul pe continentul european

Curtea Europeană de Justiţie CEJ), cu sediul la Luxemburg, reprezintă organul cu
caracter jurisdicţional al Comunităţii Europene. CEJ reprezintă principala instituţie responsabilă
de interpretarea şi dezvoltarea dreptului comunitar european. . Din anul 1989, în vederea degrevării
CEJ de unele cauze de mai mică importanţă, a fost creat şi Tribunalul de Primă Instanţă, ca instanţă
separată, care face parte integrantă din sistemul jurisdicţional al Comunităţii Europene.
Competenţa sa este relativ largă, CEJ putând decide dacă un stat membru nu a respectat integral
o anumită obligaţie statutară rezultând din tratate şi dacă instrumentele adoptate de instituţiile
comunitare şi a căror anulare este cerută sunt compatibile cu tratatele. Ea poate critica instituţiile
comunitare pentru inactivitate. Interpretarea unitară şi neechivocă a dreptului comunitar de către
CEJ a permis, în timp, dezvoltarea acestuia şi accelerarea procesului integrativ european.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) reprezintă organul jurisdicţional al
Consiliului Europei. Ea a fost instituită, cu sediul la Strasbourg, prin Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului adoptată Roma la 04.11.1950. România a devenit parte a Convenţiei la
20.06.1994. Începând cu 01.11.1998 CEDO este direct accesibilă oricărei persoane din statele
membre iar hotărârile ei sunt obligatorii pentru parţi.
Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), cu sediul la Haga, reprezintă organul
jurisdicţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). CIJ constituie o instanţă alternativă, părţile
trebuind să convină să se supună jurisdicţiei acesteia altfel hotărârile nu le vor fi opozabile.

4. Parlamentul European, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

Parlamentul European (PE) este organul consultativ, de aviz şi control al Comunităţii
Europene. El reprezintă popoarele statelor membre fiind ales direct (începând cu anul 1979) prin
alegeri organizate la nivelul statelor membre pe baza legislaţiilor electorale naţionale. În timp, PE
a dobândit din ce în ce mai multe atribuţii în domeniul legislativ fiind actualmente unul dintre
actorii decizionali ai Comunităţii Europene în procedura co-deciziei.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei reprezintă unul dintre organele
principale ale acestei organizaţii internaţionale.Adunarea este compusă din delegaţii ale
parlamentelor naţionale ale statelor membre, la nivelul ei dezbătându-se şi adoptându-se cele mai
importante acte internaţionale cu caracter bi-şi multilateral ale acestei organizaţii.

5. Comunitar, Comunitatea şi Comunităţile Europene

Termenul de comunităţile europene se foloseşte, în general, pentru a desemna cele trei

organizaţii cu caracter supranaţional constituite în Europa occidentală imediat după cel de al II-lea
război mondial: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO,1951), Comunitatea
Europeană a Energiei Atomului (CEEA sau EURATOM, 1957) şi Comunitatea Economică
Europeană (CEE, 1957). După unificarea instituţiilor comune ale celor trei comunităţi europene
în anul 1965 printr-un tratat (Tratatul de fuziune de la Bruxelles) cele trei comunităţi au început să
fie denumite informal Comunitatea Europeană deşi toate trei continuau să existe ca subiecte
distincte de drept. In anul 1992 una dintre aceste comunităţi, respectiv CEE, şi-a schimbat
denumirea în Comunitatea Europeană, iar în 2002 CECO a încetat să existe i-a. Astăzi, în mod
formal, prin termenul de Comunitatea Europeană se desemnează fosta CEE căreia Tratatul de la
Maastricht (1992) i-a schimbat denumirea şi i-a lărgit competenţele.
Termenul de drept comunitar european se aplică în prezent legislaţiei supranaţionale
fondată pe tratatele fondatoare ale CE şi EURATOM.

6. Tratatele fondatoare

În prezent sunt în vigoare două tratate fondatoare majore ale Comunităţii şi Uniunii
Europene. Acestea sunt Tratatul de instituire a Uniunii Europene (TUE) şi Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene (TCE) cunoscute împreună sub denumirea de Tratatul sau Tratatele de la
Maastricht (1992). În sens restrâns, doar TUE este considerat tratat fondator al Uniunii Europene.
Ambele tratate au fost modificate deja prin Tratatul de la Amsterdam (1997) şi prin Tratatul de la
Nisa (2001).
TCE reprezintă o formă modificată (consolidată) a Tratatului de instituire a Comunităţii
Economice Europene (TCEE) din anul 1957 cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la Roma.
Pentru acest motiv TCE este denumit uneori şi Noul Tratat de la Roma. TCEE şi Tratatul de
constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomului (TCEEA, 1957) se mai cunosc şi sub
denumirea de Tratatele de la Roma. TCEEA este încă în vigoare motiv pentru care poate fi şi el
actualmente considerat, alături de TUE şi TCE, ca tratat fondator al Uniunii Europene, în sens
larg. De asemenea în sensul larg al acestui concept intră şi Tratatul de constituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1951) , cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la Paris,care
a ieşit din vigoare în anul 2002. In cazul celor trei tratate (TCEE/TCE, TCEEA, TCECO) vorbim
despre tratatele fondatoare ale Comunităţii Europene care, implicit sunt considerate şi tratate
fondatoare ale Uniunii Europene, în sens larg. De asemenea există unii specialişti care includ în
aceste concepte şi Tratatul de instituire a unor organe comune ale comunităţilor europene(1957),
Tratatul de fuziune a instituţiilor celor trei comunităţi europene (1965, Actul Unic European
(AUE,1986) precum şi unele tratate de înfiinţare a un or instituţii.
7. Constituţia şi cetăţenia europeană
În prezent Uniunea Europeană dispune de un cadru mixt, internaţional şi constituţional, de
constituire, organizare şi funcţionare, conferit de tratatele constitutive şi de alte acte de drept
comunitar primar precum şi de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie. În anul 2004 a fost
adoptat un Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa (denumit pe scurt Tratatul
Constituţional) care însă a eşuat prin neratificarea sa de către o serie de state membre.
Pe fondul nevoii de a reforma cadrul instituţional al Uniunii Europene ajunsa la 27 de
membri si a neratificarii de către toate statele Uniunii Europene a Constituţiei Europene, a fost
semnat la 13 decembrie 2007, cu prilejul summitului de la Lisabona, un nou tratat constituţional
numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeana si
Tratatul instituind Comunitatea Europeana. Consiliul European reunit la Bruxelles in iunie 2007 a
hotărât redactarea unui nou tratat care sa înlocuiască textul Constituţiei respinse. Acest tratat,
numit iniţial “Tratatul de Reforma”, urma, nu să înlocuiască (aşa cum s-ar fi întâmplat in cazul
adoptării Constituţiei), ci să amendeze atât Tratatul instituind Comunitatea Europeana cât si
Tratatul privind Uniunea Europeana. Mai mult, s-a hotărât ca in Tratatul de Reforma să fie inclusă
numai o prevedere privind Charta Drepturilor Fundamentale care sa transforme acest document
într-un instrument cu aceeaşi valoare legala ca si Tratatele, spre deosebire de Constituţie care urma
sa înglobeze in textul sau această Chartă. Tratatul de la Lisabona intenţionează să păstreze toate
schimbările instituţionale pe care statele membre le-au inclus in Constituţia European, precum
înfiinţarea funcţiei de Preşedinte al Consiliului European, a celei de ministru de externe (numit
oficial Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe si politica de securitate),
păstrarea aceleaţi distribuţii a locurilor in Parlament, acordarea personalităţii juridice Uniunii
Europene (in prezent numai Comisia Europeana are personalitate juridica) si posibilitatea unui stat
de a se retrage din UE. După intrarea sa în vigoare acest tratat va influenţa şi constituţiile statelor
membre integrându-le în aşa numitul spaţiu constituţional al Uniunii Europene.
Cetăţenia europeană introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind constituirea
Comunităţii Europene nu constituie o cetăţenie de sine stătătoare ci reprezintă o cetăţenie
subsidiară cetăţeniei naţionale a statelor membre. Ea nu se poate dobândi la cerere dar suplineşte
cetăţeniile statelor membre în sensul că instituie o serie de drepturi suplimentare beneficiarilor săi
precum dreptul de şedere şi liberă circulaţie în cadrul UE, dreptul de a alege şi de a fi ales la nivel
local, naţional şi al Uniunii Europene, dreptul la protecţie diplomatică şi consulară din partea
oricărui stat membru şi a reprezentanţelor UE, dreptul de petiţionare la instituţiile şi organismele
UE.

8. Personalitatea juridică a Uniunii Europene

Uniunea Europeană reprezintă astăzi o formă de cooperare politică accentuată, fără
personalitate juridică proprie, între statele membre ale Uniunii Europene, în domeniile de
competenţă ale acesteia cărora li se adaugă domeniul politicii externe şi de securitate comună
precum şi domeniul cooperării poliţieneţti şi judiciare în materie penală. Personalitatea juridică
aparţine actualmente exclusiv Comunităţii Europene care este singura care dispune de calitatea de
subiect de drept internaţional. Reprezentarea internaţională a Uniunii Europene se face, în mod
similar cu a Comunităţii Europene, respectiv prin intermediul instituţiilor fundamentale, cu
caracter reprezentativ, ale acesteia din urmă.

9. Uniunea Europei Occidentale (UEO).

 Uniunea Europei Occidentale (UEO) nu se confundă cu Uniunea Europeană (EU) şi nici
nu reprezintă partea occidentală a UE ci o organizaţie internaţională de apărare creată în anul 1954,
distinctă, de sine stătătoare şi independentă faţă de UE. Începând cu anul 1992 între UE şi UEO
există relaţii de cooperare foarte strânse în domeniul apărării şi securităţii externe. Relaţii foarte
strânse există şi între UEO şi NATO la nivel european.

10. Ortografierea unor nume

Forma corectă a numelor cel mai frecvent ortografiate incorect este următoarea:
 Schuman (nu Robert Schumann, compozitor german din sec. XIX) pentru Robert
Schuman, ministru de externe francez, şi declaraţia din 1950 care îi poartă numele
 Monnet (nu Monet, pictor francez sau avocat canadian celebru) pentru Jean
Monnet, om de afaceri şi diplomat francez, şi metoda de integrare care îi poartă numele.
 Petersberg,, hotel din apropierea oraşului german Bonn unde în 1992 a avut loc o
reuniune a UEO în cadrul căreia au fost propuse aceste instrumente de politică comună de apărare
(nu Sankt Petersburg, oras din Rusia) pentru misiunile UEO şi UE de gestionare a crizelor.
 CRONOLOGIA TRATATELOR FONDATOARE ALE UE SI CE.

Istoria, structura şi tratatele Uniunii Europene

1952 1958 1967 1993 1999 2003 ?

Comunităţile
Europene:
Uniunea Europeană (UE)
CECO, CEE,
Euratom
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)
Comunitatea Economică
Comunitatea Europeană (CE)
Europeană (CEE)
Justiţie şi
afaceri Cooperarea poliţienească
interne şi judiciară în materie
(JAI) penală (CPJMP)
Politica externă şi de securitate comună
(PESC)

Tratatul de Tratatele de Tratatul de Tratatul de Tratatul de Tratatul de

Tratatul de
la la la la la la
fuziune
Paris Roma Maastricht Amsterdam Nisa Lisabona
Structura UE potrivit Tratatului de la Maastricht
Uniunea Europeană (fără personalitate juridică proprie)

Al doilea pilon Al treilea pilon

Primul pilon (supranaţional, (cooperativ, (cooperativ,
integrativ, federativ) interguvernamental interguvernamental,
internaţional) internaţional)
COMUNITATEA Cooperarea
EUROPEANĂ Politica externă şi de poliţienească şi
(CE) securitate comună (PESC) judiciară în materie
cu personalitate juridică proprie penală (JAI)
 Politica agricolă comună Politica externă:  Trafic de droguri şi
 Uniune vamală şi Piaţa internă  Cooperare Trafic de arme
unică  Menţinerea păcii  Trafic de carne vie
 Politica în domeniul  Observatorii electorali  Terorismul
concurenţei şi Trupele comune de  Infracţiuni împotriva
 Subvenţii de stat intervenţie minorilor
 Politică structurală  Drepturile omului  Crimă organizată
 Politică comercială  Democraţie  Corupţie,
 Uniunea Economică şi  Asistenţa acordată coruptibilitate şi
Monetară statelor terţe înşelăciune
 Cetăţenia europeană Politica de securitate: FORME
INSTITUŢIONALIZA-
 Educaţie şi Cultură  Politica europeană de TE ALE COOPERĂRII
 Cercetare şi Mediul securitate şi apărare INTERGUVERNA-
înconjurător  Dezarmarea MENTALE
 Reţele transeuropene  Aspectele economice DREPT
ale dezarmării INTERNAŢIONAL
 Sănătate
PUBLIC
 Protecţia consumatorului  Sistemul european de
securitate FORME
 Politică socială INSTITUŢIONALIZATE
 Politica comună de imigraţie ALECOOPERĂRII
INTERGUVERNAMENT
 Politica în domeniul azilului
ALE
 Protecţia frontierelor
 DREPT
INSTITUŢII PROPRII, INTERNAŢIONAL
SUPRANAŢIONALE. PUBLIC
DREPT COMUNITAR
EUROPEAN