CAPITOLUL I.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL FINANCIAR EUROPEAN

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să identifici apariţia Comunităţilor Europene şi evoluţia acestora;

 să cunoşti modul de desfăşurare a politicii fiscale europene;
 să asimilezi trăsăturile relaţiilor financiare europene.

1.1. Apariţia Comunităţilor Europene şi evoluţia acestora

Ideea unei Europe unite şi necesitatea unei strânse colaborări între statele din această
zonă a lumii s-a conturat prin numeroase evenimente şi situaţii care au arătat că
europenii ar putea avea un destin comun mai bun decât fiecare dintre ei separat, priviţi
ca naţiuni independente şi deplin autonome. Aceasta datează de secole, însă abia după
cel de-al doilea război mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces
de integrare europeană.
Ce este de fapt Uniunea Europeană? Imensa bibliografie dedicată construcţiei
europene nu a reuşit însă să elimine în totalitate anumite dificultăţi de definire. În
general, se acceptă că U.E. este o organizaţie internaţională neclasică, mai precis nu
corespunde tiparelor interguvernamentale, deoarece instituţiile sale comunitare dispun
de anumite competenţe supranaţionale, prin care se adresează cetăţenilor statelor
membre fără intermedierea guvernelor naţionale.
Aşadar,Uniunea Europeană are un caracter ambiguu, situându-se între federaţie şi
confederaţie (într-un sistem federal, deciziile importante sunt luate de către un organ
comun, căruia statele membre îi sunt subordonate), în timp ce într-un sistem
confederal, hotărârile se iau în unanimitate de către ansamblul statelor membre. Într-o
definiţie actuală, U.E. este o entitate politică, socială şi economică, compusă din 27

1
ţări ,fiind considerată a fi o construcţie sui generis (nemaintâlnită până acum, care nu
poate fi calificată în funcţie de criterii deja existente).
Istoria Uniunii Europene, aşa cum rezultă din Raportul General asupra Activităţilor
Uniunii Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii
şi instituţiilor sale. De la declaraţia lui Robert Schuman, din anul 1950 până la primele
valuri de aderare din anii '70 şi '80, de la instituirea Pieţei Unice în 1993 până la
lansarea monedei euro în 1 ianuarie 1999 şi deschiderea negocierilor de aderare cu
ţările Europei Centrale şi de Est:
- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean
Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului sau CECO ("Declaraţia Schuman");
- 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO,
de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;
- 1953, 10 februarie: Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului devine funcţională.
Cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire
la materiile prime menţionate;
- 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană
a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de
către cele şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda; tratatele
de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma şi au intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1958;
- 1967, 1 iulie: Intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a
unei singure Comisii a Comunităţilor Europene;
- 1973: Primul val de aderare la Uniunea Europeană. Se alătură Danemarca,
Irlanda şi Marea Britanie;
- 1981: Al doilea val de aderare la Uniunea Europeană; se alătură Grecia;
- 1986: Al treilea val de aderare la Uniunea Europeană format din Portugalia şi
Spania;
- 1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adaugă
cooperarea politică celei economice;
- 1993, 1 noiembrie: Intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene.
Comunităţile Europene (CECO, EURATOM şi CEE), împreună cu Politica Externă şi
de Securitate Comună şi Justiţia şi Afacerile Interne reprezintă cei trei piloni ai UE;

2
- 1995: Al patrulea val de aderare la Uniunea Europeană format din Austria,
Finlanda şi Suedia;
- 1997, 16 iulie: Este adoptată "Agenda 2000 - pentru o Europă mai puternică şi
mai extinsă", care tratează reforma instituţională a UE, prezintă viziunea asupra
extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor
zece ţări central europene;
- 1998, 4 noiembrie: Primele Rapoarte anuale referitoare la stadiul de
indeplinire a condiţiilor de aderare la UE;
- 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care
au îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg,
Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);
- 2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurală a Conferinţei ministeriale
interguvernamentale pentru negocieri de aderare cu Malta, România, Slovacia,
Letonia, Lituania şi Bulgaria are loc la Bruxelles, Belgia;
- 2000, 9 mai: Instituţiile europene celebrează a 50-a aniversare a "Declaraţiei
Schuman";
- 2000, 8 noiembrie: Comisia Europeană adoptă rapoartele anuale asupra
progreselor înregistrate de statele candidate şi revizuieşte parteneriatele pentru
aderare;
- 2000, 7-11 decembrie: Consiliul European de la Nisa este în favoarea
accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază pozitiv efortul
acestora de a îndeplini condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea acquis-ului.
- 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;
- 2001, 15-16 iunie: Consiliul European de la Goteborg a decis, în ce priveşte
extinderea UE şi procesul de aderare, printre altele, ca "eforturi speciale să fie
dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi României";
- 2001, 13 noiembrie: Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale asupra
progreselor înregistrate de statele candidate şi revizuieşte Parteneriatele de Aderare.
Zece ţări candidate îşi propun să încheie negocierile în 2002;
- 2002, 1 ianuarie: monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele 12
state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania;
- 2002, 28 februarie: perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi euro
devine singura monedă a celor 12 state participante la zona euro;

3
- 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 ţări aderă la Uniunea Europeană (Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria);
- 2005, 13 aprilie: Parlamentul european şi-a dat acordul pentru aderarea
României şi Bulgariei la UE, prevăzută pentru 2007;
- 2005, 25 aprilie: Semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană între
Bulgaria, România şi cele 25 de State Membre;
- 2005, 3 octombrie: Uniunea Europeană decide deschiderea negocierilor de
aderare cu Turcia şi Croaţia;
- 2005, 21 octombrie: Comisia Europeană recomandă deschiderea negocierilor
asupra unui Acord de Stabilizare şi Asociere cu Bosnia- Herţegovina;
- 2005, 25 octombrie: este semnat la Atena primul tratat mutilateral din sud -
estul Europei Tratatul privind Comunitatea Energiei;
- 2005, 9 noiembrie: Comisia Europeană dă publicităţii strategia globală de
extindere pentru ţările candidate, Croaţia şi Turcia, şi pentru Balcanii Occidentali;
- 2006, 11 iulie: Consiliul Uniunii Europene a luat decizia de a permite
Sloveniei să se alăture zonei Euro de la 1 Ianuarie 2007.
Principalele obiective ale Uniunii sunt:
- promovarea progresului economic şi social (piaţa unică europeană a fost
instituită în
1993, iar moneda unică – euro – a fost lansată în 1999);
- afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor
umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare
în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor
internaţionale);
- instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională dar o
completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni);
- dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea
pieţei
interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);
- să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei
adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare).

4
 1.2. Uniunea Europeană – formă de integrare europeană

Statele Unite ale Europei pe care le anticipa Wiston Churchill, nu mai sunt doar un
concept demagogic care să stârnească atenţia studenţilor auditori sau curiozitatea
politicienilor. De la cele trei comunităţi europene(ale cărnunelui, oţelului, energiei
atomice) şi până la Europa unită de astăzi, statele bătrânului continent au parcurs un
drum lung şi uneori, anevoios. Astăzi, satisfacţia este cu atât mai mare, când Europa
este în pragul înfăptuirii ultimilor paşi pentru integrarea politică, prin dezvoltarea
domeniilor de colaborare între statele membre şi consolidarea colaborării în plan
extern. Evoluţia construcţiei europene nu a fost privită cu optimism de către toată
lumea cercetătorilor, existând eurosceptici care şi-au manifestat public şi vehement
rezervele faţă de succesul European.1
Deosebirea, sau distincţia dintre Uniunea Europeană şi alte organizaţii
internaţionale se face prin modelul său de integrare care se situează dincolo de
cooperarea tradiţională dintre state. Astfel, în interiorul spaţiului European, statele
membre ale uniunii au transferat o parte din competenţele lor la nivel comunitar. Pe
lângă puterile naţionale, regionale şi locale există şi o putere europeană, având la bază
instituţii democratice şi independente, mandatate să intervină în domeniile în care
acţiunea comună este considerată mai eficientă decât acţiunea separată a statelor
membre conform principiului subsidiarităţii, care are menirea de a asigura luarea
deciziilor cât mai aproape de cetăţean2.
Afirmarea calităţii de subiect de drept a Uniunii Europene, în contextul
internaţional, face obiectul unei amănunţite analize de ordin juridic. Astfel, implicarea
U.E. ca unic subiect de drept la nivel mondial impune justificarea personalităţii
juridice a acesteia, argumentarea prin elemente concrete a existenţei posibilităţii
acestui nou subiect de drept de a participa ca individualitate distinctă la viaţa juridică,
pretinzând şi apărând drepturi proprii, asumându-şi în acelaşi timp obligaţii.
Uniunea Europeană, este forma cea mai actuală a construcţiei comunitare, care a
început în anul 19523, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris privind
Comunitatea Europeană, semnat la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Maastricht, cel care

1
C.Booker, R. North, Uniunea Europeană, marea amăgire, Ed. Antet XX Press, 2004, Filipeştii de Târg-
Prahova.
2
O.Cristina, Dreptul finanţelor publice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 326.
3
A.Fuerea, Manualul U.E., Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2004, p. 183.

5
 a creat U.E. a fost semnat la 7 februarie 1992, în localitatea care îi poartă numele, şi a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Potrivit tratatului său institutiv, Uniunea Europeană este constituită pe trei piloni:
Comunităţile europene, politica externă şi de securitate comună(PESC) şi cooperarea
judiciară în materie penală şi pe probleme de politică internă.
Participarea la relaţii sociale guvernate de norme de drept are loc doar pentru subiecţii
de drept care au capacitatea recunoscută de lege pentru a-şi asuma răspunderea pentru
faptele lor. Persoanele fizice şi persoanele juridice dobândesc drepturi şi îşi asumă
obligaţiile în nume propriu, în conformitate cu reguli stricte de drept, care
reglementează instituţia capacităţii juridice. Capacitatea juridică în general, reprezintă
facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a participa ca titular de drepturi şi obligaţii
juridice, de regulă, în orice raporturi juridice, legea neîngrădind această participare de
nici o condiţie. Capacitatea juridică specială, reprezintă aptitudinea recunoscută de
normele juridice de a participa, în calitate de subiect de drept în raporturile juridice,
numai dacă sunt îndeplinite anunite condiţii1.
Deci, persoanele juridice reprezintă subiecte colective de drept, pentru care
dobândirea capacităţii juridice are loc de la data înfiinţării lor potrivit legii naţionale.
Acest moment este bine delimitat în timp, pentru ca respectivul subiect colectiv de
drept să se implice efectiv în raporturile juridice, suportând consecinţele care decurg
prin asumarea obligaţiilor şi exercitarea drepturilor în nume propriu şi personal, şi,
mai mult de atât există unele particularităţi pentru capacitatea de exerciţiu şi
capacitatea de folosinţă.
Faţă de capacitatea de folosinţă, care este definită ca aptitudine generală şi abstractă
de avea drepturi şi obligaţii putem afirma că este dominată, în cazul persoanelor
juridice, de principiul specialităţii. Aplicarea acestui principiu ne conduce la idea că
un subiect colectiv de drept poate avea doar acele responsabilităţi care se circumscriu
obiectului său de activitate declarat; activităţile care se situează în afara obiectului de
activitate nu corespund scopului înfiinţării subiectului colectiv de drept şi nu au
caracter legal.
Cea de a doua componentă a capacităţii juridice în general, este capacitatea de
exerciţiu, care desemenează aptitudinea subiecţilor de drept de a-şi exercita drepturile
şi de a.şi asuma obligaţii personal. În cazul persoanelor juridice, momentul dobândirii
capacităţii de exerciţiu coincide cu desemnarea organelor de conducere, care
1
F.Oprea, Teoria generală a statului şi dreptului, suport de curs, Univ.Al.I.Cuza, Iaşi, 2004.

6
 îndeplinesc sarcinile executive ale subiecţilor de drept. Subiectele colective de drept
nu au posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţiile decât prin
intermediul organelor de conducere, care să execute efectiv toate operaţiunile inerente
activităţii curente.
Dacă analizăm capacitatea juridică a U.E. putem observa apariţia unor neconcordanţe-
astfel, Tratatul de la Maastricht,1993, nu a recunoscut în mod expres personalitatea
juridică pentru uniune, dar nici nu a exclus idea că Uniunea are personalitate juridică
proprie şi se manifestă ca un subiect de drept colectiv distinct de personalitatea
juridică a membrilor săi.
Dispoziţiile Tratatului de constituire a Uniunii Europene, arată clar că uniunea nu se
substituie Comunităţilor europene, contrar opiniilor afirmate în timpul negocierilor
tratatului1. Acest detaliu generează suspiciuni în ceea ce priveşte capacitatea juridică a
U.E., atât timp cât elementele sale componente rămân purtătoare ale unei capacităţi
juridice proprii şi se manifestă ca subiect de drept autonom în viaţa internaţională.
Prevederile Tratatului cu privire la U.E. stabilesc menţinerea personalităţii juridice a
Comunităţilor europene, cu toate prerogativele lor la nivel internaţional. Principiul
autonomiei, principiul aplicabilităţii directe a normelor dreptului comunitar şi
preeminenţa dreptului comunitar asupra dreptului naţional sunt în detaliu
reglementate pentru Comunităţile europene, însă nu se aplică şi celorlalţi doi piloni ai
U.E., pentru a deveni principii ale U.E. sub toate aspectele sale.
Odată cu menţinerea capacităţii juridice pentru Comunităţile europene, prevederile
tratatului stabilesc scopuri explicit determinate pentru activitatea U.E., fapt care
circumstanţiază apariţia capacităţii de folosinţă, dominată de principiul specializării.
Astfel, art.2 al Tratatului enumeră printre obiectivele Uniunii nevoia de a-şi “afirma
identitatea pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei politici
externe şi de securitate comună, înţelegând aici definirea unei politici de apărare
comună”. Această afirmare a identităţii pe scena internaţională, pare să implice
Uniunea ca o entitate distinctă a statelor membre, susceptibilă de a fi recunoscută ca
subiect distinct de drept.
Analizând cea de a doua componentă a capacităţii juridice, respectiv capacitatea de
exerciţiu, observăm că prevederile tratatului constitutiv al U.E. aveau în vedere cadrul
instituţional care să exercite în fapt prerogativele declarate. Deşi aceste două forme
ale capacităţii juridice, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, se
1
A.Fuerea, Maualul U.E., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 186.

7
 manifestă în practică totuşi nu sunt consacrate expressis verbis decât în favoarea
Comisiei Europene, şi nu în favoarea U.E. însăşi. Acest neajuns nu a putut fi îndreptat
prin adoptarea textului constituţional, dar este inclus în prevederile Tratatului de la
Lisabona1, iar până la aplicarea efectivă a prevederilor acestui tratat, problema
capacităţii juridice a U.E. a fost un subiect de argumentaţie juridică.
Deciziile luate de Consiliul UE, acţiuni şi poziţii commune potrivit procedurilor
stabilite de art.23 din Tratatul asupra U.E. tind să dovedească apariţia UE, ca o
entitate juridică pe scena internaţională. Consiliul Uniunii Europene are în principal
funcţie legislativă, însă din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu al uniunii,
Consiliul este cel care gestionează drepturile şi obligaţiile angajate în urma
participării la viaţa internaţională, ca subiect distinct de drept. Atribuţiile instituţiilor
şi modul de derulare a activităţilor la nivel comunitar sunt precis delimitate prin
prevederile tratatelor, ordinea juridică la nivelul U.E. motivând existenţa personalităţii
juridice distinct pentru acest nou subiect de drept internaţional.
Cu toate că aspectele legate de funcţionarea Comunităţilor Europene sunt clare, cu
privire la personalitatea juridică a celorlaţi piloni ai U.E. există însă discuţii. Politica
externă şi de securitate comună(PESC) şi cooperarea poliţiei judiciare în materie
penală se bazează mai mult pe programme şi declaraţii de intenţie, care se realizează
în cadrul cooperării interguvernamentale şi nu constituie decât o primă etapă către o
uniune instituţionalizată2. Faptul că Uniunea Europeană foloseşte instituţiile şi
organelle Comunităţilor europene pentru a-şi îndeplini sarcinile, nu influenţează prea
mult această situaţie, dacă avem în vedere că instituţiile uniunii trebuie să acţioneze
conform dispoziţiilor Tratatului U.E., adică numai în cadrul cooperării dintre statele
membre la titlul celui de-al doilea şi al treilea pilon. Tratatul U.E. nu cosntituie însă o
constituţie care să reglementeze ansamblul de reguli necesare pentru funcţionarea
unui sistem politic unic în această uniune.
Datorită lipsei dispoziţiilor exprese ale tratatelor, s-a conturat rolul prioritar al
jurisprudenţei în determinarea personalităţii juridice a U.E. 3. Astfel, avizul
consultative dat de Curtea internaţională de Justiţie la 11 aprilie 1949, asupra
pagubelor siferite în război de către Naţiunile Unite, constituie un punct de plecare
cert pentru argumentarea personalităţii juridice a subiectelor de drept internaţional.
1
Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, cu întârziere faţă de data iniţial avută în vedere,
1 ianuarie 2009.
2
A.Fuerea, Instituţiile U.E., Ed. UNIVERSUL JURIDIC, Bucureşti, 2002, p. 32.
3
J.P.Jacque, Droit institutionnel de l Union Europeene, Dalloz, Paris, 2004, p. 177.

8
Curtea a recunoscut personalitatea juridică a Organizaţiei Naţiunilor Unite deoarece
drepturile şi obligaţiile largi, de care beneficiază această organizaţie nu se pot exercita
în afara unei capacităţi juridice proprii. Putem conchide prin a spune că personalitatea
U.E. se argumentează în aceeaşi manieră, Uniunea acţionând ca subiect distinct de
drept, atât în plan intern cât şi în viaţa internaţională. Deci Uniunea dispune de o
structură instituţională autonomă faţă de instituţiile statelor membre.
Personalitatea juridică a Uniunii europene există de fapt, iar recunoaşterea ei expresă
în cuprinsul Tratatului de la Lisabona a eliminat orice suspiciune cu rivire la
capacitatea de subiect de drept auronom a uniunii.
Problema personalităţii juridice a U.E., ca subiect de drept internaţional, este
incontestabilă, recunoaşterea ei expresă în textul unui tratat fiind doar o simplă
formalitate şi o chestiune de timp, soluţionată odată cu intrarea în vigoare a Tratatului
de la Losabona,1 decembrie 2009.
Printre cele mai importante afirmaţii ale Tratatului de la Lisabona se numără şi cea
privind faptul că U.E. are personalitate juridică, ca subiect individual de drept în
planul dreptului internaţional public. Declaraţia ataşată Tratatului afirmă clar faptul că
personalitatea juridică, recunoscută Uniunii Europene nu dă dreptul acesteia de a se
substitui statelor membre în probleme pentru care nu a primit mandat să le facă. Acest
text arată încă o dată limita competenţei de acţiune a Uniunii, limită care se raportează
întotdeauna la sarcinile efectiv atribuite prin tratatele încheiate între statele membre.

1.3. Dreptul financiar şi fiscal European- ramură autonomă de drept

Fără îndoială că activitatea Uniunii europene nu este posibilă fără un cadru financiar
propriu, care să cuprindă reglementările necesare constituirii, alocării şi gestiunii
resurselor financiare adecvate.
UE a trebuit să găsească şi să-şi constituie resurse financiare pentru punerea în
practică şi derularea politicilor comunitare. Controversele privind problemele
financiare şi fiscale au vizat o gamă variată de aspecte legate de resursele financiare
proprii ale comunităţilor, dezechilibrul bugetar, întinderea compeţentelor atribuite
instituţiilor comunitare.

9
 La nivel european s-a dezvoltat un cadru normativ specific, care să precizeze modul
de derulare a relaţiilor dintre state în legatură cu constituirea, gestionarea şi controlul
executaării patrimoniului propriu al uniunii.
Astfel, resursele financiare trebuie să acopere cheltuielile necesare din punct
de vedere administrative, identificând fondurile necesare funcţionării instituţiilor şi
organelor comunitare, cât mai ales fondurile necesare pentru a susţine cheltuielile aţa
numite operaţionale, care corespund realizării politicilor prevăzute de tratate1.
Raportându-ne strict la capacitatea juridică a unui subiect colectiv de drept, aşa cum
este şi U.E., trebuie să analizăm atributele persoanei juridice, pornind ciar de la
definiţia acestei instituţii. Altfel spus, persoana juridică reprezintă acel colectiv de
personae având un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor fizice care o
compun, cu organizare de sine stătătoare, potrivit unui anumit statut şi având un scop
bine determinat şi legal2.
Pornind de la această afirmaţie, putem analiza scopul U.E. , care constă în:
promovarea valorlor U.E.; urmărirea obiectivelor U.E.; servirea intereselor U.E., ale
cetăţenilor U.E. şi ale statelor membre ; asigurarea coerenţei, eficacităţii şi
continuităţii politicilor şi acţiunilor sale.
Îndeplinirea condiţiilor pentru existenţa persoanei juridice, relevă nevoia unei
organizări interne de sine stătătoare pentru subiectul de drept colectiv. Pentru
protejarea valorilor şi atingerea obiectivelor stabilite, U.E. dispune de un cadru
instituţional unic.
În prezent, construcţia europeană nu mai este posibilă fără un cadru financiar propriu,
respective resursele financiare adecvate, iar procesul de constituire a acestui cadru a
avut o evoluţie inconstantă. Controversele privind problemele fiscal şi bugetare nu au
lipsit nici din acest domeniu şi au vizat o gamă variată de aspect: resursele financiare
propriii ale CE, dezechilibru bugetar, chiar rivalităţile dintre instituţiile
comunitare( Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri).
În acest sens, se remarcă importanţa majoră a patrimoniului care să susţină întreaga
activitate a subiectului colectiv de drept. Pentru acest patrimoniu, în literatura de
specialitate se identifică mai multe direcţii de interes, mai précis, modalitatea de
constituire a patrimoniului; administrarea şi gestionarea acestuia dar şi controlul

1
C. Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 237.
2
M. Harbădă, M.Tofan, A.M.Bercu, A.Popescu, Drept economic, suport de curs, Ed.Univ. Al.I.Cuza, Iaşi, 2009,
p.49.

10
 operaţiunilor derulate în vederea asigurării desfăşurării unei activităţi orientate spre
scopul declarat.
În acest context, este irealizabilă activitatea unui subiect colectiv de drept în lipsa unui
patrimoniu propriu, corect dimensionat pentru a acoperi integral nevoile curente şi a
susţine operaţiunile de dezvoltare. Pentru îndeplinirea acestei condiţii, la nivel
European s-a dezvoltat un cadru normativ specific, care să precizeze modul de
derulare a relaţiilor dintre state în legătură cu constituirea, gestionarea şi controlul
executării patrimoniului propriu al uniunii. Evoluţia sistemului financiar bugetar
comunitar a fost marcată de câteva decizii şi momente importante, astfel: unificarea
instrumentelor bugetare, creşterea autonomiei financiare; realizarea echilibrului
instituţional.
Până în anul 1965, când a luat fiinţă Tratatul de fuziune, cele trei CE dispuneau
fiecare de buget propriu şi separate, după acest moment fiind reglementate două mari
bugete, respectiv, bugetul general şi bugetul CECO1. Astfel, s-a dezvoltat la nivelul
colaborării dintre statele membre ale Uniunii Europene, un întreg sistem autonom de
reguli care reglementează bugetul European, sistem care cuprinde reguli de
constituire, de gestiune şi de control în materia resurselor U.E.
Pe această linie s-au dezvoltat relaţiile financiare, care nu sunt altceva decât raporturi
social-economice de formare şi repartizare a resurselor în formă bănească, relaţii care
apar în legătură cu constituirea şi utilizarea resurselor necesare funcţionării şi
dezvoltării generale a societăţii. Datorită specificului lor, relaţiile financiare se pot
caracteriza prin următoarele trăsături:
- au caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării şi
utilizării produsului social;
- apar în formă bănească deoarece procesele de producţie şi de circulaţie a
mărfurilor, relaţiile schimb, retribuirea muncii, precum şi relaţiile dintre agenţii
economici sau dintre aceştia şi persoanele fizice se exprimă prin intermediul banilor,
în cadrul unei relaţii băneşti;
- relaţiile financiare de constituire, repartizare şi utilizare a mijloacelor băneşti
ale societăţii sunt relaţii fără echivalent, adică nu presupun în mod necesar o
contraprestaţie direct, din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti;

1
Începând cu 2002, când Tratatul CECO a împlinit cei 50 de ani de durată prestabilită, bugetul CECO nu mai
există, dar veniturile realizate din gestionarea acestui patrimoniu se constiuie într-un fond gestionat separat de
celelalte.

11
 - mijloacele băneşti repartizate şi utilizate de subiectele beneficiare nu se
rambursează1.
În afara trăsăturilor comune tuturor relaţiilor financiare, prezentate mai sus, în materia
dreptului financiar la nivelul întregii uniuni se conturează în mod obligatoriu şi
caracterul European al acestor relaţii, trăsătură definitorie sinonimă cu integrarea,
cea mai completă formă de colaborare existent până în present, între state diferite.
Reglementarea normativă a relaţiilor financiare urmăreşte în mod deosebit:
- modul de constituire şi utilizare a bugetului;
- constituirea şi utilizarea fondurilor instituţiilor U.E.;
- politica fiscal;
- emisiunea monetară;
- circulaţia monetară cu numerar sau fără numerar,
- regimul juridic al valutelor,
- organizarea şi funcţionarea aparatului financiar, bancar şi de credit.
La nivelul dreptului financiar naţional, aceste direcţii de reglementare se completează
cu cosntituirea şi utilizarea fondului de asigurări sociale de stat şi a fondului de şomaj.
Astfel, dreptul financiar poate fi definit ca fiind format din totalitatea actelor
normative care reglementează relaţiile de cosntituire, repartizare şi utilizare a
fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii
sarcinilor social-economice ale societăţii.2.
În mod similar, dar incluzând trăsătura europeană obligatorie, dreptul financiar
european cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează constituirea,
repartizarea şi utlizarea fondurilor băneşti europene, precum şi controlul modului în
care aceste fonduri au fost valorificate.
Dreptul fiscal european, ca parte care completează reglementările dreptului financiar
European, este definit ca fiind ansamblul coherent de norme juridice elaborate şi
emise de instituţiile UE, cu scopul de a asigura controlul comunitar asupra fiscalităţii
naţionale a statelor membre, de a se înfăptui politica de armonizare fiscală la nivelul
tuturor ţărilor comunitare şi de a se implementa mecanismele contencioase legate de
aceste aspect. Politica fiscală trebuie abordată în strînsă legătură cu politica bugetară
(pe baza căreia se iau deciziile privind amploarea cheltuielilor publice şi se stabilesc

1
D.D.Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, 2001,Bucureşti, p. 80.
2
Ibidem, p. 81.

12
proporţiile în care aceasta urmează să fie acoperită din impozite ) şi cu tehnica fiscal
(care constă în stabilirea şi aplicarea modalităţilor de aşezare a impozitelor).
Raporturile juridice din sfera dreptului European se disting de raporturile de drept
financiar şi fiscal European datorită următoarelor particularităţi: subiectele
participante; obiectul de reglementare şi modalităţile de realizare a formei de
activitate în cadrul căreia îşi au sorgintea. Ca şi în cazul altor categorii de raporturi
juridice, elementele constitutive ale raporturilor juridice financiare sunt subiectele,
obiectul şi conţinutul.
Raporturile de drept financiar şi fiscal European se nasc numai în cadrul activităţii
financiare şi fiscal înfăptuite de U.E., prin instituţiile sale şi în colaborare cu statele
membre sau resortisanţi ai acestor state. În cadrul acestor raporturi, fără nici o
excepţie, unul dintre subiecte este U.E., printr-o instituţie reprezentativă care intră în
raportul juridic de pe poziţia privilegiată a unui reprezentant supraordonat, în mod
similar raporturilor de drept public în dreptul intern. Relaţia de subordonare care se
subînţelege întotdeauna într-un raport juridic de drept financiar şi fiscal European
argumentează metoda proprie de reglementare a acestei discipline de drept.
Celălalt participant la raportul juridic financiar şi fiscal European poate fi deopotrivă
unul dintre statele membre ale uniunii sau orice altă persoană juridică sau fizică din
categoria resortisanţilor statelor membre.
Raporturile de drept financiar şi fiscal European se nasc, se modifică şi se sting pe
baza manifestării unilaterale de voinţă a instituţiilor europene, prin procedure specific
prevăzute de normele de drept.

13
 Rezumat
Uniunea Europeană are un caracter ambiguu, situându-se între federaţie şi
confederaţie (într-un sistem federal, deciziile importante sunt luate de către
un organ comun, căruia statele membre îi sunt subordonate), în timp ce într-
un sistem confederal, hotărârile se iau în unanimitate de către ansamblul
statelor membre.
Fără îndoială că activitatea Uniunii europene nu este posibilă fără un cadru
financiar propriu, care să cuprindă reglementările necesare constituirii,
alocării şi gestiunii resurselor financiare adecvate.

Teste de autoevaluare

1.Relaţiile financiare europene se caracterizeză prin:

a. formă bănească;
b. relaţii de constiuire , repartizare şi utilizare;
c. relaţii de repartizare.

2. Reglementarea normativă a relaţiilor financiare urmăreşte:

a. politica fiscală;
b. politica monetară;

14
 c. funcţionarea aparatului financiar.

3. Distincţia dintre U.E. şi alte organizaţii internaţionale constă în:

a. modelul de integrare;
b. afirmarea calităţii de subiect de drept a U.E.
c. politica U.E.

4. Tratatul Multilateral privind Comunitatea Energiei a fost semnat la data de:

a. 25 oct. 2005;
b. 11 iulie 2006;
c. 21 oct.2005

5. Problema personalităţii juridice a U.E. ca subiect de drept internaţional a fost

soluţionată la data de:
a. 2 dec. 2008:
b. 1 dec. 2009;
c. 12 iulie 2005.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1.a; b; 2. a;c; 3. a; 4. a; 5. b.

15
 CAPITOLUL II.
IZVOARELE DREPTULUI FINANCIAR EUROPEAN

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 Să identifici izvoarele primare dreptului financiar european;

 să cunoşti principiile dreptului financiar european;
 să asimilezi izvoarele derivate ale dreptului financiar european.

2.1. Izvoarele primare ale dreptului financiar şi fiscal european

În materia dreptului european, sfera izvoarelor de drept nu presupune o analiză a

izvoarelor materiale şi izvoarelor interpretative, şi nici nu se înscrie în şablonul clasic al
actelor normative între care se pot distinge legile şi acte normative suordonate legilor, aşa
cum sunt consacrate în literatura de specialitate1.

1
I. Ceterchi, I.Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All , Bucureşti, 1998, p. 78.

16
 În ceea ce priveşte distincţia, care se realizează încă de la început de către unii autori
de marcă ai literaturii de specialitate în domeniu, este între izvoarele primare şi izvoarele
derivate ale dreptului2. Această împărţire a izvoarelor dreptului European este generată de
modul particular al emiterii şi aplicării actelor juridice de către instituţiile europene.
Ordine juridică comunitară, ca orice altă ordine juridică, este constituită dintr-un
ansamblu organizat de norme doar că, pentru dreptul European, aceste norme îşi au valoarea
în normele juridice de bază cuprinse în tratate. Astfel, se distinge dreptul primar, constituit
din normele cuprinse în tratatele constitutive, de dreptul derivat, ce cuprinde norme juridice
emise în baza tratatelor constitutive şi cu respectarea procedurilor expres prevăzute de aceste
tratate.
Fondul legislativ în sistemul comunitar este alcătuit din 300.000 de acte normative,
disponibile atât ca texte commentate în diferite cursuri sau lucrări de specialitate cât şi în
format electronic. O parte dintre aceste acte sunt disponibile déjà în limba română, datorită
recunoaşterii limbii române drept limbă oficială a U.E., odată cu aderarea României la U.E.
O analiză succintă a actelor normative din sistemul de drept European presupune
prezentarea principalelor surse de drept primar (tratatele), drept derivat (regulamente,
decizii şi directive), dar şi o prezentare sumară a izvoarelor nescrise (cutuma,
jurisprudenţa şi principiile generale ale dreptului comunitar în general).

1. Tratatul asupra Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Tratatul CECA, este cel mai vechi dintre cele trei tratate prin care s-au pus bazele U.E.- a
fost semnat la Paris la data de 23 iulie 1952 şi a expirat la data de 23 iulie 2002, deoarece a
fost încheiat numai pe o perioadă de 50 de ani. Obiectivul acestui tratat a fost să se constituie
o piaţă comună pentru cărbune şi oţel, formulă susceptibilă a fi extinsă şi în alte domenii
economice. Astfel, debutul “construcţiei europene” l-a reprezentat semnarea Tratatului de la
Paris, scopul creării acestei organizaţii a fost de a rezolva situaţia de criză în care se găseau
industriile carboniferă şi siderurgică, prin stabilirea unei pieţe commune pentru aceste două
sectoare ce ar fi dus la lichidarea stocurilor acumulate. Propunerea iniţială de colaborare a
vizat un sector limitat, dar extrem de important: subordonarea producţiei de cărbune şi oţel a
Franţei şi Germaniei unei “Înalte Autorităţi” comune, în cadrul unei organizaţii deschise
participării şi altăr ţări europene. După opinia exprimată de Robert Schuman, CECO trebuia
2
A.Fuerea, Drept comunitar, Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.48.

17
să fie “fermenul unei comunităţi mai mai largi şi mai profunde”. Alături de cele două state,
Franţa şi Germania, s-a alăturat, alte patru state (Italia, Belgia, Olanda,Luxemburg) fomând
grupul statelor fondatoare ale comunităţii.
2. Tratatul Comunităţii Economice Europene (CEE)
Formarea Comunităţii Economice Europene (CEE), organizaţie economică internaţională
care a luat fiinţă prin semnarea în anul 1957 a Tratatului de la Roma, (ce a intrat progresiv în
vigoare începând cu 1 ianuarie 1958), de către cele şase ţări membre ale CECO s-a realizat
odată cu formarea Comunităţii Europene a Energiei Atomice –Euratom (CEEA) ratificată
prin acelaşi tratat.
Scopul formării CEE era înfiinţarea unei pieţe comune şi aproprierea politicilor
economice ale ţărilor membre, promovarea, în zona integrată, a dezvoltării concertate a
activităţilor economice şi a expansiunii economice, strângerea relaţiilor între ţările membre.
Tratatul CEE a vizat încă de la început, o piaţă comună europeană care să integreze
economiile naţionale ale statelor membre- piaţă comună ce a arătat dezideratul statelor
membre, de a realiza trei uniuni: Uniunea vamală, Uniunea Economică şi Uniunea politică.
Obiectivele pieţei commune au fost expres afirmate:
- desfiinţarea barierelor vamale tarifare şi netarifare în calea comerţului între statele
membre;
- stabilirea unui tariff vamal comun şi a unei politici comerciale commune în relaţiile cu
terţii;
- libera circulaţie a bunurilor şi factorilor de producţie;
- aplicarea unior politici commune în domeniile: agricultură, transporturi etc.
Obiectivul principal al tratatului care instituie Comunitatea Europeană este să realizeze o
integrare progresivă a statelor europene şi să stabilească o piaţă comună, pe baza celor patru
libertăţi de circulaţie ( a bunurilor, a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor).
De asemenea, Trataul CEE instituie primele norme de drept European în materie fiscal.
Astfel, nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre
impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect,
produselor naţionale similar. Totodată nici un stat membru nu aplică produselor altor state
membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte produse.
Tot în cuprinsul Tratatului CEE regăsim şi primele prevederi cu privire la constituirea
bugetului European. Articolul 99 prevede expres că toate veniturile şi cheltuielile comunităţii,
inclusiv cele care se referă la Fondul Social European, trebuie estimate pentru fiecare
exerciţiu bugetar şi trebuie înscrise în buget.

18
 3. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
şi Actul Unic European
Acest Tratat( Tratatul Euratom) a fost semnat la Roma în anul 1957 şi a intrat în
vigoare în ianuarie 1958 în acelaşi timp cu tratatul CEE. Obiectivul Tratatului Euratom a fost
acela de a realiza o coordonare a programelor de cercetare lansate de către statele membre
sau programele care sunt în curs de lansare cu respectarea principiilor utilizării paşnice a
energiei nucleare.
Actul Unic European a fost semnat în februarie 1986 şi a intrat în vigoare în iulie
1987. Obiectivul urmărit prin adoptarea acestui tratat a fost atingerea, cel mai târziu
decembrie 1992, a pieţei commune interne europene, adică un spaţiu unde să circule liber
persoanele, capitalurile, bunurile şi serviciile. Adoptarea Actului Unic European şi intrarea
lui în vigoare a generat o serie de schimbări în planul dreptului financiar şi fiscal European,
întrucât dezideratul pieţei unice a impus numeraose măsuri cu privire la taxele şi impozitele
practicate de statele membre.
4. Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul UE)
Tratatul UE a urmărit crearea cadrului normative pentru realizarea a două obiective
principale, şi anume: uniunea monetară, prin stabilirea principiilor şi regulilor pentru punerea
în circulaţie a monedei unice Euro; uniunea economică şi politică. Statele membre şi-au dorit
conservarea în aceste domenii a puterilor lor autonome de decizie şi s-au limitat la o
colaborare de tip interguvernamental. Instrumentele juridice cele mai utilizate în aceste
domenii sunt acţiunile comune, poziţiile comune şi deciziile-cadru care sunt aproape
întotdeauna adoptate în unanimitate şi sunt dominate de o forţă de cosntrângere limitată.
Trebuie subliniat faptul că, Tratatul asupra UE a schimbat denumirea Comunităţii Economice
Europene în Comunitate Europeană, denumire sub care se subînţeleg clauzele din tratatele
CECA şi CEEA.
5. Tratele de aderare pentru statele noi membre ale uniunii
Ţările fondatoare ale U.E., respectiv, Belgia, Germani, Franţa, Italia, Luxemburg , Olanda
au acceptat lărgirea colaborării între ele prin cooptarea de noi membri, încă de la începuturile
formării mecanismelor instituţionale.
Cooptarea unor noi state în colaborarea europeană s-a concretizat prin negocierea şi
semnarea unor tratate de aderare, tratate ce conţin condiţii exacte pentru integrarea noilor ţări
în U.E. precum şi adaptările necesare pre care trebuie să le suporte tratatele institutive ale
comunităţii. Conform acestor tratate de aderare, fiecare dintre statele membre se angajează să
respecte normele de drept financiar şi fiscal European, în aceeaşi măsură în care recunoaşte

19
aplicabilitatea principiilor priorităţii normelor de drept European, aplicării directe şi
immediate ale acestor norme de drept în rodinea juridică internă. Fiecare stat membru este
obligat să contribuie la constituirea bugetului U.E. şi poate beneficia de fonduri europene, în
condiţiile prevăzute în regumanetul financiar.
6. Tratatul de Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la doi ani mai
târziu, respective, 1 mai 1999. Odată cu intrarea în vigoare a acestui tratat cadrul normativ
European suferă două importante modificări, şi anume:
- aplicarea procedurii codeciziei la noile materii, cum ar fi creşterea cazurilor în care
Consiliul Uniunii Europene poate decide cu majoritatea calificată şi nu în unanimitate;
- transferul anumitor competenţe care făceau anterior parte din atribuţiile Tratatului UE.
Acest tratat conţine prevederi importante pentru domeniul dreptului financiar şi fiscal
European, din care amintim pe cele care precizează modalităţile de finanţare a cheltuielilor
angajate pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor cu privire la cooperarea între statele
membre1.
7. Tratatul de la Nice
Obiectivul principal al acestui tratat, care a fost semnat la 26 februarie 2001, a fost să
adapteze funcţionarea U.E. în vederea extinderii.
Principala reglementare în domeniul financiar şi fiscal European inclusă în acest tratat a
fost funcţionarea Curţii Europene de Conturi, constituită din reprezentanţii fiecărui stat
membru, pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curţii Europene de Conturi sunt numiţi de către
Consiliu, care decide cu majoritate calificată şi nu cu unanimitate. Din motive de celeritate,
Curtea de Conturi poate funcţiona şi în camere, pentru adoptarea anumitor avize sau rapoarte.
8. Tratatul stabilind o Constituţie pentru Europa
Scopurile avute în vedere prin redactarea, negocierea şi semnarea acestui tratat nu au fost
însă confirmate prin procedura obligatorie prevăzută pentru intrarea în vigoare. Aprobat de
şefii de stat sau de guvern la data de 18 iunie 2004 şi semnat în octombrie acelaşi an, tratatul
trebuia ratificat de cele 25 de state membre ale U.E. mai înainte ca prevederile sale să fie
transpuse în prectică. Ca elemente esenţiale ale tratatului constituţional amintim:
- includerea cartei drepturilor fundamentale în textul tratatului;
- o nouă definiţie pentru U.E., care va înlocui actual Comunitate Europeană şi Uniunea
Europeană;
- o prezentare mai clară a repartizării competenţelor între Uniune şi statele membre;
1
A.Fuerea, Drept comunitar, Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 88.

20
- un cadru instituţional înnoit, care să clarifice rolul care revive Parlamentului European,
Consiliului şi Comisiei;
- democratizarea şi transparenţa sistemului.
Respingerea acestui tratat, în urma referendumului din Franţa şi Olanda, a determinat
discuţii aprinse asupra viitorului U.E., unii chiar s-au grăbit să califice drept incertă soarta
Uniunii însăşi, în lipsa unui astfel de tratat constituţional.
În acest context,de menţionat este faptul că Uniunea a depăşit numeroase moment de
criză şi are capacitatea de a depăşi situaţiile delicate, în principal datorită dorinţei membrilor
săi de a dezvolta o colaborare tot mai strânsă între poppoarele europene.
Situaţia existenţei constituţiei pentru U.E. este chiar simplu de argumentat. Normele
fundamentale pe care se întemeiază activitatea Uniunii Europene sunt cuprinse în acte
normative scrise, şi sunt consolidate printr-o respectare strict a lor, şi benevolă, de mai bine
de jumătate de secol. Prin urmare, apreciem drept nefondată afirmaţia că U.E. nu are o
constituţie; această afirmaţie poate fi adevărată numai dacă ne referim la sensul propriu al
termenilor, acela de document cu această denumire care grupează regulile fundamentale de
organizare şi funcţionare a unui stat, ori U.E. dispune de acest set de norme, prin baza
normativă primară dată în principal de tratatele institutive.
9. Tratatul dela Lisabona
Trataul de la Lisabona este cunoscut sub denumirea de Tratatul de Reformă şi este
destinat să înlocuiască tratatul constituţional european1. Numele oficial este “Tratatul de la
Lisabona de modificare a Tratatului privind U.E. şi a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene”.Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial, la Lisabona în
octombrie 2007, şi a fost semnat de reprezentanţii celor 27 de state membre U.E. la dta de 13
decembrie 2007.
Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt:
- U.E. are personalitate juridică;
- funcţia de preşedinte al Consiliului European este transformată într-una permanent de
“Preşedinte al Uniunii”, cu un mandate de 2 ani şi jumătate;
- este înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele official de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate;
- se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului – regulile stabilite în Tratatul de la
Nice rămân însă în vigoare până în anul 2014.

1
www.wikipedia.org.

21
 2.2. Izvoare derivate ale dreptului financiar European
1. Regulamentul – act normativ derivat
Regulamentul, ca act normativ de drept European, este actul cu aplicabilitate generală,
obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în toate statele membre. Regulamentul
crează norme de drept care se aplică imediat în toate statele membre, în acelaşi mod ca
normele de drept intern, şi fără nici o altă intervenţie din partea autorităţilor naţionale.
Adoptat de Consiliu împreună cu Parlamentul European sau de către o Comisie singură,
regulamentul este actul general şi obligatoriu cu privire la întregul său cuprins şi care se
adresează în egală măsură tuturor statelor membre ale uniunii, dar şi instituţiilor europene
deopotrivă.
Datorită trăsăturilor specifice regulamentului în dreptul European, acest act normativ este
utilizat cu precădeere pentru instituirea unor norme de drept financiar uniforme la nivel
European.
Concluzionăm că, în materie bugetară, normele de drept aplicabile sunt reglementate cu
prioritate prin regulamente. Un exemplu concludent ar fi Regulamentul CE-EURATOM
nr.1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al
Comunităţilor europene.
2. Directiva- act normativ derivat
Directiva este adoptată de Consiliu împreună cu Parlamentul European, sau de către
Comisie singură, şi se adresează statelor membre. Aceasta este o expresie a subsidiarităţii şi
are ca scop să uniformizeze legislaţiile statelor membre. Ca şi regulamentul, directiva are
caracter obligatoriu dar, spre deosebire de regulamanet, nu beneficiază de efectul direct,
statele membre fiind obligate să o transpună mai întâi în legislaţia internă.
Transpunerea directive este operaţiunea prin care statul membru destinatar al unei
directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în practică. Statul
are alegerea asupra “formei” sau a “mijloacelor”, esenţial fiind ca aceasta să conducă la
atingerea rezultatului. Statul poate adopta legi sau regulamente, după cum poate fi pus în
situaţia de a abroga sau modifica dispoziţii interne incompatibile cu prevederile directive.
În cazul în care directive nu este transpusă în legislaţia naţională de către statele membre,
sau dacă este transpusă într-o manieră incompletă sau u întârziere, justiţiabilii pot să invoce
direct prevederile directive respective, chiar şi în faţa judecătorului naţional.
Directiva, la fel ca deecizia individuală şi spre deosebire de regulament, nu obligă decât
pedestinatarii pe care îi desemnează. În jurisprudenţa CJCE, decizia este considerată un act
general.

22
 Realizarea unei pieţe bancare unice prin directivele Consiliului cunoaşte două metode:
metoda coordonării legislaţiei şi metoda recunoaşterii reciproce 1. În acest sens, directiva lasă
statelor membre libertatea de a adopta măsuri de reglementare a lichidităţii bancare, chiar
dacă ele pot avea efect asupra operaţiunilor de capital efectuate prin stabilirea de credite cu
nerezidenţi. De asemenea, directiva permitea şi unele măsuri de control administrativ, mai
ales pentru a descuraja frauda fiscală sau pentru a face să se respecte reguli prudenţiale ale
băncilor, sau chiar cu scop statistic. În sfârşit, directiva conţinea o clauză de salvgardare,
aplicabilă în cazul deplasărilor în interiorul comunităţii sau în raporturile cu statele membre, a
capitalurilor pe termen scurt cu o amploare excepţională, determinând tensiuni puternice şi
perturbări pe pieţele de schimb şi asupra evoluţiei politicii monetare. În situaţia în care
perturbările afectează numai un stat membru, măsurile de salvgardare trebuie să fie adoptate
de către Comisie, cu excepţia unei situaţii de urgenţă.
3. Decizia – act normativ derivat
Decizia îşi găseşte definiţia în art. 249 TCE alin.4 ca fiind actul obligatoriu în toate
elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează. Această definiţie nu elimină
ambiguităţile care pot apărea datorită faptului că termenul “decizie” este frecvent utilizat şi
pentru a desemna acte care, după cum se notează în doctrină 2, nu corespund celor arătate de
art.249 alin4.
Parlamentul European împreună cu Consiliul European, sau o Comisie adoptă
deciziile, care sunt acte prin care instituţiile pot pretinde unui stat membru sau a unui
resortisant al Uniunii să se comporte într-un anumit mod sau să se abţină la o anumită
conduită, să-i confere drepturi sau să îi impună obligaţii. Decizia este individuală, iar
destinatarul unei decizii este în mod individual indicat, ceea ce distinge decizia de regulament
şi obligatorie în toate elementele sale.
Caracterul individual este cel care influenţează într-o manieră determinantă regimul
său juridic. Astfel, în cazul în care apare îndoială în ceea ce priveşte regimul aplicabil unui
act al unei instituţii comunitare, Curtea a subliniat în jurisprudenţa sac ă, esenţial pentru
decizie este că aceasta nu obligă decât persoanele cărora le este adresată. Pentru a califica un
act ca decizie, judecătorul comunitar acordă, în primul rând, atenţei existenţei unui cers redus
de destinatari identificabili.
Cea de a doua catacteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca şi regulamentul
şi spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toatele elementele sale, putând

1
I.Turcu, Drept bancar, vol.I., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 166.
2
A.Fuerea Drept comunitar, Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 133.

23
să impună nu numai un obiectiv de atins, ci şi mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa
la îndeplinire.
În domeniul de reglementare al dreptului financiar European prezintă interes şi atenţie
deciziile care privesc disciplina bugetară, ce trebuie impusă instituţiilor comunitare pentru a
controla evoluţia cheltuielilor.

2.3. Izvoarele nescrise ale Dreptului financiar şi fiscal European

1. Principiile Dreptului European

Ca subdiviziune a dreptului European, dreptul financiar şi fiscal European trebuie să
respecte cu prioritate normele obligatorii care guvernează ordinea juridică la nivel european,
relaţia dintre statele membre dar şi relaţia dintre statele membre şi uniune.
Principiile dreptului European pot fi grupate în următoarele categorii:
- principiile dreptului internaţional public;
- principiile sistemelor juridice ale statelor membre;
- principiile rezultate din dispoziţiile Tratatelor institutive ale comunităţilor şi uniunii;
- drepturile fundamentale ale omului, privite ca principii de drept.
Dintre principiile enunţate în cuprinsul tratatelor institutive reţin atenţia: principiul
specializării comunităţilor, principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii.
A. Principiul specializării comunităţilor- se bazează pe dispoziţiile tratatelor
constitutive ale acestora, care au conferit fiecăreia un anume obiect de activitate, deci
competenţe specific, corespunzătoare realizării scopului prevăzut în tratate.
B. Principiul subsidiarităţii – presupune, în cadrul competenţelor comunităţilor, faptul
ca cestea nu intervin în domeniile care nu ţin de competenţa lor exclusivă, decât în
măsura în care obiectivele avite în vedere nu pot fi realizate în mod corespunzător de
către statele membre. Acest principiu a fost consacrat mai întâi prin jurisprudenţa
Curţii Europene de Justiţie, iar prin Tratatul de la Maastricht a fost consacrat expres.
În domeniul financiar şi fiscal European, principiul subsidiarităţii îndreptăţeşte
autonomia statelor în domeniul politicii fiscale interne, regionale şi locale.
C. Principiul proporţionalităţii- constă în faptul că acţiunile la nivel European nu vor
depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obietivelor prevăzute în izvoarele primare. Spre
exemplu, în sfera dreptului financiar şi fiscal European au fost déjà armonizate aspectele

24
legate de moneda unică, dar sunt însă abordate proporţional obiectivele legate de impozitarea
veniturilor persoanelor.

2. Jurisprudenţa în dreptul financiar şi fiscal European

Dacă analizăm problema valorii de izvor de drept a jurisprudenţei în dreptul European,
vom observa că Uniunea Europeană include state cu sisteme de drept diferite: unele state sunt
membre ale sistemului romano-germanic, unde jurisprudenţa nu are valoare de izvor de
drept(Franţa, Italia , România), iar altele sunt membre ale sistemului anglo-saxon, unde
precedentul judiciar are valoare normativă(regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).
În acest context, este dificil de apreciat cu exactitate rolul jurisprudenţei în cadrul sistemului
de drept European.
Influenţa jurisprudenţei asupra dreptului comunitar este considerabilă, datorită faptului că
judeătorul comunitar se confruntă cu un system de drept în formare. De asemenea, având
rolul de a veghea respectarea dreptului, jurisprudenţa CJCE nu reprezintă un izvor de drept
European, în sensul cunoscut de sistemul de drept common low, hotărârile judecătoreşti
neavând effect erga omnes . Sluţiile ate de Cirtea de Justiţie de la Luxemburg sunt obligatorii
doar în ceea ce priveşte modul în care interpretează dispoziţiile dreptului European, dar nu
crează norme juridice noi. Astfel, putem spune că dreptul European este un “case low”, însă
trebuie recunoscut că interpretarea şi aplicarea conform cu Tratatele a dreptului comunitar
sunt posibile numai prin intermediul jurisprudenţei CJCE.1. Tratatele prevăd pentru CJCE, ca
rol principal, 2asigirarea respectării dreptului în intepretarea şi aplicarea prezentului Tratat”.
În sfera dreptului financiar şi fiscal European, jurisprudenţa Curţii Europene de justiţie
are rol preponderant asupra soluţiilor care se vor pronunţa ulterior. Astfel, libertatea de
prestare a serviciilor a fost impulsionată de adoptarea de hotărârii Van Binbergen din 3
decembrie 1974. În cadrul acestei hotărâri este vorba despre faptul că mai multe state, printre
care Franţa şi Germania, menţin interdicţia de a asigura un risc străinului situat pe teritoriile
lor. Comisia a intentat o acţiune în faţa Curţii Europene de justiţie pentru ca libertatea de
prestare de servicii să fie recunoscută fără nici un fel de obstacole, nici măcar prin reguli de
drept care vizează direct disciplina financiară şi nu libertatea de circulaţie.
3. Cutuma la nivel european

1
A. Fuerea, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 147.

25
 În dreptul internaţional public, cutuma ocupă un loc important, fiind cel mai vechi izvor
atât a dreptului internaţional cât şi a dreptului în general 1.Cutuma reprezintă o sursă nescrisă
şi poate fi definită ca fiind o practică general respectată şi acceptată, devenind astfel,
obligator din punct de vedere legal. Dreptul European nu cuprinde cutume în sensul celor
prezentate mai sus, cu referire la cutuma din dreptul internaţional. Contrar dreptului
internaţional public, unde aceasta reprezintă o sursă fundamental de drept, cutuma este cvasi-
inexistentă în dreptul comunitar2.
2.4. Izvoare specifice dreptului fiscal European

În afara categoriilor de izvoare ale dreptului financiar şi fiscal European prezentate până
aici, categorii comune cu întreg sistemul de drept European, în sfera izvoarelor dreptului
financiar şi fiscal European trebuie să menţionăm şi convenţiile internaţionale privind
evitarea dublei impuneri. Convenţiile pentru evitarea dublei impuneri sunt convenţii
bilaterale, încheiate între state, cu privire la impozitul pe venitul persoanelor fizice şi
impozitul pe veniturile persoanelor juridice. În mod curent aceste convenţii includ definiţii
comune, modalitatea de atribuire a veniturilor fiscale, aspectul privind schimbul de informaţii
între administraţiile fiscale ale statelor semnatare, reglementări privind înfiinţarea unor
comisii bilaterale însărcinate cu examinarea şi rezolvarea situaţiilor apărute.

Rezumat
Ordine juridică comunitară, ca orice altă ordine juridică, este constituită
dintr-un ansamblu organizat de norme doar că, pentru dreptul European,
aceste norme îşi au valoarea în normele juridice de bază cuprinse în tratate
O analiză succintă a actelor normative din sistemul de drept European
presupune prezentarea principalelor surse de drept primar (tratatele), drept
derivat (regulamente, decizii şi directive), dar şi o prezentare sumară a
izvoarelor nescrise (cutuma, jurisprudenţa şi principiile generale ale
dreptului comunitar în general).

1
R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, Ed.All Bucureşti, 1999, p. 47.
2
L. Cartou, J.L.Clergerie, P.Rambaud, Union Europeene, Ed.Dalloz, Paris, 2000.

26
 Teste de autoevaluare

1. Extinderea integrării europene permite statelor aderante să negocieze acquis-ul

comunitar?
a) da;
b) de la caz la caz;
c) nu.

2. Regulamentul este:
a. un izvor derivat al dreptului financiar european;
b. un izvor primar al dreptului financiar european;
c. un izvor nescris al dreptului financiar european;

3. Cutuma reprezintă:
a. un izvor nescris al dreptului financiar european;
b. un izvor primar al dreptului financiar european;
c. un izvor derivat al dreptului financiar european;

4. Principiul subsidiarităţii presupune:

27
a. ca în cadrul competenţelor comunităţilor faptul că acestea nu intervin în domeniile care
nu ţin de competenţa lor exclusivă;
b. ca dispoziţiile tratatelor constitutive sunt corespunzătoare realizării scopului prevăzut
în tratate;
c. ca acţiunile la nivel European nu vor depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor prevăzute în izvoarele primare.

5. Actul Unic European a fost semnat în 1986, iar obiectivul acestuia a fost:
a. atingerea unei pieţe comune interne europene;
b. coordonarea programelor de cercetare lansate de către statele membre;
c. atingerea acţiunilor de coordonare prevăzute în Actul Unic European.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. c; 2. a; 3. a; 4. a; 5. a.

28
 CAPITOLUL III.
GENEZA ŞI EVOLUŢIA UNIUNII MONETARE EUROPENE

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 Să identifici etapele de realizare a Uniunii Monetare Europene;

 să cunoşti efectele trecerii la moneda euro;
 să asimilezi avantajele şi riscurile monedei euro în economia globală.

3.1. Istoricul Uniunii Monetare Europene

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei.
În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802 1885) vorbea de ziua în care toate
naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără
a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor.
De-a lungul timpului, Europa a fost marcată de două curente geo-politice opuse: unul de
confruntare şi celălalt de unire. Manifestarea primului curent a avut efecte dintre cele mai

29
nefaste pentru viaţa economică şi socială a statelor, în timp ce, cel de-al doilea curent şi-a
făcut simţită prezenţa în special după perioade de războaie, când accentul se punea pe
refacere şi relansare.
Ideea că o Europă unită va fi mai prosperă şi mai puternică era încă vie, dar nu primise
decât concretizări parţiale. La mijlocul anilor 1950, noul context economic a făcut necesară
integrarea economică. Aşadar, după cum am mai arătat şi în secţiunile anterioare, anul în
1951 prin Tratatul de la Paris s-a întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), iar în 1957, prin tratatul de la Roma, Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), constituind împreună Comunităţile
Europene.
Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către instituţiile
sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei
uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă,
asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulaţie a capitalurilor,
serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în teritoriul comunităţii. Într-o etapă
viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.

3.2. Principiile şi etapele Uniunii Economice si Monetare.

Acţiunea statelor membre sşi a Comunităţii cuprinde instaurarea unei politici economice
fondată pe îngustarea coordonării politicilor economice ale statelor membre, pe piaţa internă
şi pe definirea de obiective comune, în respectarea principiului unei economii de piaţă
deschisă şi în libera concurenţă.
De menţionat este faptul că, aceste acţiuni includ şi fixarea irevocabilă a taxelor de
schimb conducând la instaurarea unei monede unice ECU, ca şi definirea şi conducerea unei
politici monetare şi de schimb unice al carei obiectiv principal este de a asigura stabilitatea
preţurilor şi de a susţine politicile generale în comunitate.

30
 De asemenea, aceasta acţiune a statelor membre şi a CE implică respectarea principiilor
directoare următoare: preţuri stabile; finanţele publice şi condiţiile monetare sănătoase,
balanţa de plăţi stabilă.
Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii europene poate fi stabilită ca un
proces istoric desfăşurat în perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat în anul 1957 şi
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene
(CEE), devenit Uniunea Economică şi Monetară.
UEM va fi realizată în trei etape, conform Tratatului de la Maastricht şi anume: prima
etapă la 1 iulie 1990 în coincidenţă cu libertatea de circulaţie a capitalurilor în marele spaţiu
european, a doua etapă a început, de asemenea, la 1 ianuarie 1997, iar a treia etapă va începe
cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.
Procesul integrării economice europene de peste 40 ani a parcurs trei faze fundamentale:
uniunea vamală, uniunea economică şi uniunea monetară.
1. Uniunea vamală. Constituirea CEE a avut ca obiectiv iniţial crearea unei uniuni
vamale între ţările membre. Conţinutul esenţial al acestuia a fost: liberalizarea schimburilor
comerciale prin desfiinţarea taxelor vamale între ţările membre şi instituirea unui tarif vamal
comun faţă de ţările terţe, adică cele care nu erau membre ale comunităţii. Această fază, cea a
uniunii vamale, s-a încheiat la 1 iulie 1968.
2. Uniunea economică. Este faza următoare a integrării, superioară primei, incluzând
realizările acesteia la care s-a adăugat introducerea celor „patru libertăţi”: libertatea de
mişcare a bunurilor; libertatea de mişcare a capitalurilor; libertatea de mişcare a serviciilor;
libertatea de mişcare a persoanelor.
Prin realizarea celor „patru libertăţi” s-a constituit piaţa unică europeană, care a început
să funcâioneze la 1 ianuarie 1993.
Prima etapă a UEM a permis mersul spre o mai mare convergenţă a politicilor
economice a statelor membre şi o consolidare a coordonării politicilor monetare naţionale. In
cursul primei etape se avea în vedere ca programul pieţei unice să fie terminat şi noul tratat al
UEM să fie subordonat ratificării în toate statele membre, dupa procedurile constituţionale
naţionale.
În acest context, în urma constituirii pieţei unice urmările nu au încetat să apară, astfel
putem enunţa:
- desfiinţarea controlului mărfurilor la frontiere; reducerea controlului persoanelor la
frontierele interioare în cursul anului 1993;

31
 - securitate comună pentru toţi cetăţenii comunităţii; eliminarea dublei taxări la
cumpărarea de produse pentru uz personal din alte ţări membre;
- stabilirea cetăţenilor Comunităţii pentru o durată nedeterminată într-un alt stat membru
decât propriul lor stat;
- recunoaşterea calificărilor profesionale pentru toate statele membre, extinderea ofertei
de produse mai ieftine pentru consumatori printr-o concurenţă sporită; concurenţa deschizând
posibilităţi suplimentare pentru crearea de noi locuri de muncă.
Termenul de constituire a pieţei unice europene la 1 ianuarie 1993 nu înseamnă că toate
libertîţile s-au realizat automat şi în întregime la acea dată. Este vorba de un proces, în care
unele măsuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza iîn anii următori. De exemplu, nouă
state membre (din cele 12 de atunci) au semnat Convenţia de la Schengen fixând data de 1
februarie 1994 pentru suprimarea controlului la frontierele interioare, inclusiv pentru
zborurile aeriene ale căror plecări şi sosiri se situează în interiorul Comunităţii.
Franţa a mai amânat punerea în aplicare a Convenţiei. Celelalte ţări membre – Marea
Britanie, Danemarca şi Irlanda au continuat controalele respective pentru persoane la
frontierele lor.
Formarea Uniunii Economice, a pieţei unice europene, este un proces în care drepturile
şi libertăţile economice sunt indisolubil legate de drepturile sociale. In decembrie 1989, ţările
membre au adoptat o cartă socială europeană, care include 12 drepturi fundamentale sociale:
- dreptul de a exercita orice profesie într-una din ţările Comunităţii, la alegerea sa;
dreptul de remunerare echitabilă;
- dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă; dreptul la protecţie socială
asigurată prin sistemul în vigoare în ţara primitoare;
- dreptul la libertatea de asociere şi la negociere colectivă; dreptul la formarea
profesională; dreptul la egalitate de tratament între bărbaţi şi femei; dreptul la informaţie, la
consultare şi participare a salariaţilor;
- dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea locului de muncă; dreptul la protecţia copiilor
ţi adolescenţilor;
- garantarea unui venit minim pentru persoanele în vârstă, dreptul la integrare
profesională şi socială pentru persoanele handicapate.
Piaţa unică europeană s-a extins prin crearea spaţiului economic european (SEE) printr-
un acord semnat în luna mai 1992 între CEE şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(AELS), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Statele membre trebuie să evite deficitele
excesive ale finanţelor publice, iar finanţarea monetară a acestora este interzisă.

32
 Când este vorba în tratatul UEM de a cuprinde deficitele şi datoria finanţelor publice în
interiorul anumitor raţii, trebuie să se înţeleagă: prin finanţe publice (finanţele guvernului
general); prin deficit (suma totală netă a împrumuturilor); prin datorie (totalul datoriilor brute
la valoarea lor nominală în curs la sfâşsitul exerciţiului, în interiorul sectoarelor de
guvernământ general).
In ceea ce priveşte deficitele publice şi în particular cheltuielile publice corespunzătoare
deficitului, putem spune că un deficit corespunzator cu investiţiile, purtătoare de bogaţie
pentru viitor, poate fi considerat un „bun” deficit.
Modul de finanţare al deficitelor se poate face: prin ceea ce se numeşte „finanţare
monetară”, prin recurgerea la un împrumut, cu condiţia ca statul să nu beneficieze de acces
privilegiat la piaţa capitalurilor; prin recurgerea la un împrumut pe piaţa capitalurilor, care
poate să pună problema contractării de datorii externe a unei ţări; statul poate să finanţeze un
deficit bugetar, crescând impozitele.
Comisia este însărcinată să supravegheze evoluţia situaţiei bugetare şi starea datoriei
publice a Statelor Membre în vederea descoperirii erorilor făcute şi elaborează un raport care
examinează în special, dacă deficitul public depăşeste cheltuielile publice de investiţii ţinând
cont de toţi ceilalţi factori.
3. Uniunea Monetară. Cea de-a treia fază a formării Uniunii Europene, conform
Tratatului de la Maastricht, este constituirea uniunii monetare. Concepţia, privind crearea
Uniunii Monetare Europene în trepte urmăreşte ca până la finele secolului să apară pe piaţă,
euro - bacnotele şi euro - monedele, ceea ce s-a şi întamplat.
Procesul formării uniunii monetare nu trebuie înţeles ca începand doar după înfăptuirea
celei de-a doua faze – uniunea economică; acesta a apărut mult mai devreme, de aceea se
vorbeşte de trei etape ale constituirii uniunii monetare:
Introducerea Sistemului Monetar European (SME) care s-a facut in 1979 prin:
a. stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor ţărilor membre, care nu
permitea o fluctuaţie mai mare de ±2,25%;
b. introducerea unităţii monetare europene (ECU – European Currency Unit), ca
monedă de cont, ECU se formează ca un coş al valutelor ţărilor membre, cu ponderi diferite
ale acestora în funcţie de forţa economică a statelor membre, pe baza unor criterii convenite
între păţti.
In anii 1992-1993 au apărut unele tulburenţe monetare, provocate de dificultăţile unor
monede – francul francez, lira sterlină, peseta, escuador – ceea ce a determinat modificarea în
vara anului 1993 a marjei fluctuaţiei monedelor în cadrul SME de la ±2,25% la ± 15%, cu

33
excepţia mărcii germane şi guldenului olandez, pentru care s-au menţinut vechile limite. O
adevărată furtună monetară a fost provocată prin ieşirea lirei sterline şi lirei italiene din SME
în 1992 şi care au fost lăsate să fluctueze liber; lira italiană revenind în SME în decembrie
1996.
Infiinţarea Institutului Monetar European (IME), a început să funcţioneze de la 1
ianuarie 1994, şi prima etapă a reprezentat începuturile uniunii monetare europene, această
etapă însemnând consolidarea ei.
Obiectivele IME sunt: întărirea cooperării între băncile centrale europene naţionale; o
mai bună coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE în vederea stabilităţii
preţurilor; supravegherea funcţionarii SME; facilitarea utilizării ECU; pregătirea condiţiilor
pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor şi procedurilor necesare aplicării
politicii monetare unice.
In etapa finală se va crea Banca Centrală Europeana (BCE), care va înlocui IME. BCE
va emite o monedă unică. S-a convenit ca moneda unică să se numească EURO, fiind folosită
de la 1 ianuarie 1999.
Prin înfiinţarea BCE se va ajunge la o singură politică monetară, vor fi blocate ratele de
schimb se va introduce moneda unică cu circulaţie mai întâi între băncile centrale şi
comerciale, pentru ca apoi, după unele aprecieri, să circule pe piaţă ca bacnote şi monede în
2002.
După formarea BCE, băncile centrale ale statelor membre vor continua să existe şi
împreună cu BCE vor constitui Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Pentru
judecarea gradului de convergenţă economică atins de statele membre şi reţinute pentru a
decide trecerea la cea de-a treia etapă trebuie să îndeplinească cele 5 criterii de convergenţă
prevăzute în Tratatul de la Maastricht (menţionate în capitolul anterior). In plan economic
convergenţa politicilor economice naţionale spre obiectivele fixate în comun va fi mai
puternică decat în cursul celei de-a doua etape şi urmărirea multilaterală a evoluţiilor
economice a statelor membre va putea, dacă este cazul, să aplice sancţiuni pentru statele care,
ducând o „proastă politică” ar risca să pună în pericol stabilitatea monedei unice.

3.3. Prevederi ale Tratatului asupra U.E.

3.3.1. Geneza şi elementele de bază ale Tratatului
Comunităţile s-au dovedit ineficiente în ceea ce priveşte gestionarea conflictului din
Iugoslavia, chiar dacă iniţiativele statelor comunităţilor europene au fost încununate de
succes în domeniul sprijinirii economiei statelor din fostul bloc communist, şi totodată au

34
avut o prezenţă insignifiantă în războiul din Glof. Această situaţie a impulsionat pregătirea
unirii pe plan politic şi monetar, în luna decembrie 1990, desfăşurându-se la Maastricht două
conferinţe inter-gvernamentale la nivel înalt. Lucrările celor două conferinţe au dus la
adoptarea Tratatului U.E., care după cum am mai spus, înglobează uniunea politică,
economică şi monetară.
Conform Tratatului de la Maastricht, orientarea generală a politicii externe şi e securitate
este de competenţa Consiliului European, crearea unui spaţiu economic fără graniţe care să
asigure un progres economic echilibrat şi durabil, întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor
cetăţenilor statelor membre, dezvoltarea cooperării în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne.

3.3.2. Elementele definitorii ale Uniunii Economice

Monetare
1. Autoritatea monetară unică
Obiectivul principal al autorităţii monetare unice este asigurarea stabilităţii preţurilor.
Tratatul U.E. a propus de la început, organe de conducere ale autorităţii monetare unice
pentru care să fie creat cadrul reglementativ necesar furnizării independenţei faţă de orice
instituţie naţională sau guvern.
Politica cursului de schimb este determinată de Consiliul Uniunii Europene, dar având
consultarea Băncii Centrale Europene. Atribuţiile Consiliului în acest sens, se referă, în
principal, la încheierea de acorduri privind eventualele sisteme ce leagă moneda comună de
monedele terţe. Perfectarea unor asemenea acorduri se realizează numai cu votul unanim al
Consiliului, dar pentru modificarea ulterioară a parităţii, este suficientă majoritatea calificată.
2. Moneda comună
Crearea monedei EURO a fost rezultatul unui process exclusive interguvernamental.
Dacă privim puţin în urmă şi ne raportăm la evoluţia organizării statelor, putem observa că
vreme îndelungată dreptul de a bate moneda a aparţinut exclusiv suveranului. Moneda apare
ca un produs al voinţei statului, care se exprimă, de obicei, prin lege. Astfel, aria sa de
circulaţie este teritoriul unui stat, şi numai în interiorul graniţelor statului emitent, moneda
beneficiind de putere liberatorie, iar în străinătate este o marfă ca oricare alta. Mai concret,
moneda este unul dintre elementele esenţiale care descriu suveranitatea unui stat1.

1
D.Carreau, P.Juillard, Droit international economique, Ed. Dalloz, Paris, 2003, p. 526.

35
 În acelaşi timp, politica monetară a unui stat produce şi efecte transfrontaliere, adică o
scădere a cursului unei monede va ridica nivelul importurilor din statul respective, iar
scăderea cursului monedei proprii favorizează exporturile. Astfel, dacă teoria monedei este
unanim acceptată, nici efectele transfrontaliere ale politcii monetare nu pot fi neglijate, iar
avantajele unei monede unice fac să dispară elementele care ţin de suveranitatea statului de
emisiune a unei monede.
În cadrul Consiliului European de la Madrid s-au luat decizii, ca moneda unică a
U.E.M. să fie, euro. Introducerea monedei euro reclamă o serie de pregătiri legate de
soluţionarea unor problem logistice şi de creştere a gradului de utilizare din momentul
definirii sale ca monedă de sine stătătoare, substituent perfect al monedelor naţionale pe
teritoriul ţărilor participante la Uniunea Economică şi Monetară.
3. Finanţe publice sănătoase
Participarea la U.M. presupune, renunţarea la posibilitatea de a monetize deficitele
bugetare, adică imposibilitatea finanţării lor prin emisiune monetară de către banca central
naţională, ceea ce crează, în mod cert, inflaţie.
Uniunea Monetară presupune o coordonare strânsă între politicile fiscal naţionale şi o
restrângere a deficitelor şi a datoriei sectorului public. Reducerea deficitelor bugetare şi a
datoriei publice sunt cerinţe imperative, în vederea findamentării unei uniuni monetare.

3.4. Adoptarea euro drept monedă unică europeană

Trecerea prorpiu-zisă de la ECU la EURO s-a realizat în baza Regulamentului nr.1103

din 16 februarie 1997 prin care Consiliul Uniunii Europene a decis:
- de la data de 1 ianuarie 1999, toate referirile la moneda ECU din contracte şi din alte
instrumente juridice erau înlocuite cu referiri la EURO, utilizându-se raportul de 1:1 pentru
conversie;
- continuitatea contractelor denominate în monedele naţionale ale ţărilor membre
participante la EURO;
- trebuiau respectate regulile de rotunjire tabilite, la exprimarea preţurilor în noua monedă
şi era stabilit gradul de precizie folosit la determinarea raporturilor fixe de schimb între
monedele ţărilor din viitoarea uniune monetară şi euro, ce urmau să intre în vigoare la
data de 1 ianuarie 1999, utilizându-se 6 cifre după virgulă.

3.4.1. Simbolistica şi funcţiile Euro

36
 Denumirea de Euro, la rândul ei, a constituit subiect de controverse datorită faptului
că au existat opinii conform cărora moneda unică a fi trebuie să fie marca germană sau
francul, sau că ar fi utilă adăugarea prefixului “euro” în faţa denumirilor deja consecrate
pentru monedele statelor membre (euromărci, eurofranci etc) 1 . La Consiliul European de la
Madrid din 15-16 decembrie 1995, s-a optat pentru numele de euro pentru moneda unică, iar
la 15 iulie 1997, a fost luată decizia utilizării unui simbol codificat pentru euro, înregistrat la
Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (EUR) şi un simbol al monedei, indicând
stabilitatea monedei unice prin cele două bare paralele. Creatorii s-au inspirit din caracterul
epsilon, Grecia fiind leagănul civilizaţiei europene.
Realizată de Robert Kalina, de la Impremeria Băncii Centrale a Austriei, grafica
bancnotelor euro este strâns legată de moştenirea cultural europeană, fără să prezinte însă
moment reale, ci simboliri. Desenele lui sunt inspirate din tema “Ani şi stiuluri în Europa”,
fiind representative pentru toate statele membre, ferestrele şi poţile ce domină aversul fiecărei
banknote simbolizează spiritul European spre deschidere şi cooperare. Cele 12 stele, desenate
pe banknote, reprezintă dinamismul şi armonia Europei contemporane. Reversul bancnotelor
înfăţişează poduri ilustrâns aceleaşi perioade arhitecturale, constituindu-se într-o metaforă a
apropierii dintre popoarele europene şi dintre EUROPA ŞI RESTUL LUMII. Podurile,
plecând de la cele foarte vechi şi ajungând la podurile suspendate sofisticate, caracteristice
erei moderne, sugerează şi ele comunicarea continuă şi extinsă atât între ţările europene cât şi
între toate ţările lumii.
Referitor la monede, pe o faţă a acestora sunt reprezentate graphic simbolurile
naţionale asupra cărora a decis fiecare stat membru. Faţă comună tuturor monedelor, desenată
de Luc Luyc de la Moetăria Reală belgiană, reprezintă o hartă a U.E., pe un fond de linii
transversal la care sunt ataşate stele. Monedele de 1,2, I 5 eurocenţi pun accentual pe locul
Europei în lume, în timp ce monedele de 10,20, şi 50 de eurocenţi descriu Uniunea ca o
grupare de naţiuni individuale. Monedele de 1 şi 2 euro sugerează Europa fără graniţe.
În ceea ce priveşte funcţiile monedei unice, euro, putem eumera: unitate de cont,
mijloc de plată şi instrument de economisire2.
Prima funcţie, respectiv, unitate de cont, aceasta este stabilită deoarece permite
cuantificarea valorii unui bun au a unui serviciu pe baza monedelor şi bancnotelor obişnuite.
1
Această soluţie a fost respinsă deoarece s-ar fi putut crea confuzii între moneda unică şi eurovalutele europene,
denumite tot euromărci sau eurofranci. Mai mult de atât nu s-ar fi putut realiza ierarhizări de tipul euromarca
este mai puternciă decât eurofrancul şi nu s-ar fi putut vorbi despre o monedă unică.
2
M.Şt. Minea, Elemente de drepr financiar internaţionale, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001,p. 35.

37
Trecerea de la o monedă naţională la Euro nu va avea efecte asupra valorii effective a
bunurilor sau serviciilor, datorită parităţilor fixe stabilite între acestea1.
Cea de a doua funcţie, mijloc de plată, pentru bancnote, cecuri şi ordine de plată,
trecerea la Euro are loc în mod diferit. Astfel, monedele şi bancnotele statelor care au preluat
euro au fost preschimbate fizic în euro după 1 ianuarie 2002, în timp ce transferurile bancare
nu au putut fi efectuate în euro înainte de această dată.
Cea de a treia funcţie şi ultima a monedei euro, este aceea de instrument de
economisire, fie sub forma monetarului fizic, fie sub forma depozitului bancar sau a altor
instrumente (obligaţiuni, acţiuni). Moneda unică europeană va devein moneda de bază în care
vor fi deţinute rezervele valutare internaţionale şi, totodată, moneda în care se va derula cea
mai mare parte a împrumuturilor internaţionale2.

3.4.2. Efectele trecerii la moneda euro asupra contractelor

comerciale în derulare

Reglementările au vizat expres contractele comerciale în derulare, în timpul şi după

perioada de tranziţie către euro şi s-a prevăzut că introducerea monedei euro nu are ca effect
modificarea termenilor unui instrument juridic ori de a elibera părţile de obligativitatea
execuţiei acestuia. Nu se naşte, prin această operaţiune, dreptul vreunei părţi de a modifica un
asemenea instrument juridic sau de a decide unilateral să denunţe contractual.
Principiul continuităţii contractelor se aplică, în mod egal, tuturor contractelor:
comerciale, de muncă, de împrumuturi, operaţiuni valutare etc. Continuitatea contractelor se
extinde şi asupra ratelor, dobânzilor, atât cele fixe, cât şi cele variabile. Schimbarea nivelului
dobânzii nu poate fi efectuată de schimbarea monedei, cu atât mai puţin termenii contractului
nu pot fi schimbaţi de înlocuirea monedei iniţiale( art.3 Reglementarea CE nr.3320/1994).

3.4.3. Pactul de stabilitate şi creştere

 
 
În cele din urmă, Consiliul Europei din 2 mai 1998 a decis că 11 din cele 12 ţări
membre al Uniunii Europene care doreau să adopte euro au îndeplinit criteriile de
convergenţă. Responsabilitatea fiscală a statelor membre trebuia însă întreţinută, iar la
1
D.D.Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. ALL Beck, Bucureşti,2001, p. 470.
2
M.Şt.Minea, Elemente de drepr financiar internaţionale, Ed. Accent, Cluj,2001, p. 35.

38
reuninea la nivel înalt de la Dublin din 1996, s-a semnat Pactul de stabilitate şi creştere.
Destinată întăririi disciplinei fiscalepe termen lung, principala caracteristică a pactului este un
acord privind amendarea ţărilor dinzona euro care depăşesc pragul maxim al deficitului
bugetar de 3% din PIB, prin achitarea unor
depozite nepurtătoare de dobândă de 0,2% din PIB plus 0,1 % din PIB pentru fiecare procent
dedeficit care depăşeşte 3 (până la un maxim de 0,5% din PIB). Dacă ţara aflată în dificultate
nu reuşeşte să îşi micşoreze deficitul bugetar în termen de 2 ani, Comisia Europeană
considerădepozitul o amendă şi îl distribuie celorlalte state membre ale zonei euro. Cu toate
acestea, pot fiacordate unele excepţii dacă ţara aflată în dificultate este în recesiune.
Deoarece pactul stabileşte limite stricte pentru deficitele guvernamentale şi
pentruimprudenţă fiscală în interiorul Uniunii Europene, el este considerat una dintre
caracteristicile celemai importante ale Uniunii Monetare.
Atunci când o ţară intră într o uniune menetară, implicit acceptă să renunţa la
politicasa monetară, păstrând totuşi instrumentul de politică fiscală. Cele două sunt însă
interdependente,astfel încât nici prerogativele de politică fiscală nu sunt exercitate autonom şi
suveran atunci când mecanismele monetare sunt coordonate de către Banca Centrală Europeană.
Admiterea în uniuneamonetară, reglementată prin tratateel de aderare din 2004 şi 2007 ca
obligaţie şi nu ca opţiune, cereun deficit bugetar mai mic de 3% din PIB şi o datorie publică
mai mică de 60% din PIB. Această disciplină financiară nu poate fi atinsă doar la momentul
preluării monedei unice şi ulterior abandonată.
Discuţiile pe această temă între statele membre au fost promovate de Germania, care,pe baza
propriei istorii interbelice, a fost întitdeauna preocupată de indiciplina fiscală care ar
puteaconduce la inflaţie.
Astfel, din 1995 Germania a insistat pentru o procedură clară şi care sedemareze
automat dacă un stat nu respectă prevederile pactului, procedură care permitea inclusive
aplicarea de sancţiuni în ipoteza deficitelor excesive.
Pactul consideră că deficitele sunt excesive atunci când ele sunt în jur de 3% din
PIB,iar statele membre trebuie să acţioneze pentru o piziţie de echilibru sau surplus pe o
durată de 3ani. Pactul admite că recesiuni serioase pot cu uşurinţă să conducă la deficite mai
mari. Înîncercarea de a menţine deficitele scăzute, în perioada de recesiune guvbernul poate fi
constrâns săadopte măsuri prea restrictive, care să adâncească recesiunea. În scopul
preîntâmpinării acestuiscenariu, pactul are în vedere aceste situaţii excepţionale, când
prevederile sale sunt suspendate.Un deficit de peste 3% este considerat excepţional atunci
când scăderea PIB a unei ţări este de celpuţin 2% în acelaşi exerciţiu bugetar. În accepţiunea

39
Pactului de stabilitate şi creştere, o situaţie intermediară o reprezintă scăderea PIB cu mai
puţin de 2% în anul în cauză, dar cu mai mult de0,75%. De asemenea, situaţia economică a
unui stat este considerată excepţională şi, implicit,
legitimerază suspendarea automată a aplicării pactului, dacă recesiunea este gravă prin
raportare atrendurilor anilor trecuţi.
Aşa cum am precizat, la solicitarea expresă a Germaniei, pactul prevede
sancţiunipentru statele care nu respectă limitele impuse. Atunci când o ţară depăşeşte limita,
Comisiaîntocmeşte un raport care este prezentat Consiliului Ue pe probleme de economie şi
finanţe(Consiliul miniştrilor economiei şi finanţelor). Prin votul majoritar al reprentanţilor
statelor membre, Consiliul decidedacă statul în discuţie se află sau nu în situaţia deficitului
bugetar excesiv. În ipoteza pozitivă, vor fi stabilite măsuri şi recomandări. Ţările care sunt
identificate cu depăşirea limitei trebuie să adopte măsuri corective, cât mai curând posibil,
însă desfăşurareaprocedurilor până în acest punct şi respectarea termenelor presupune că timp
de 2 ani succesiv oţară poate fi în situaţia deficitului excesiv fără a atrage sancţiuni.
Dacă o ţară nu reuşeşte să respecte programul de aplicare a măsurilor stabilite
deconsiliu iar deficitul se menţine sub 3% din PIB, vor fi aplicate sancţiuni. Conform
pactului,sancţiunile sunt sume procentuale din PIB, sub forma unui depozit neremunerat, care
trebuiesc constituite în fiecare an până când excesul de deficit este înlăturat. Dacă timp de 2
ani procentuklde deficit bugetar nu este readus în limitele permise, sumele constituite depozit
se transformă înamendă şi se devin venit la bugetul UE. Dimpotrivă, dacă aplicarea măsurilor
a avut succes iar statul în cauză înregistrează un deficit bugetar în limitele permise sau poate
justifica una dintre situaţiile excepţionale de mai sus, depozitele se restituie.
Trebuie remarcat că pactul nu înlocuieşte suveranitatea politicii fiscale iar
aplicareamăsurilor punitive presupune un interval de timp generos în care statul în cauză
poate să optezepenbtru toate măsurile pe care le poate aprecia oportune şi utile în vederea
remedierii situaţieieconomice. Toate deciziile intră în competenţa consiliului, care are la
dispoziţie mai multe prevederi legale pentru a evita aplicarea unor măsuri nejustificate. Astfel,
pactul stipulează“Consiliul este întotdeauna invitat să impună sancţiuni, dacă un stat membru
eşuează în luareamăsurilor necesare pentru a menţine situaţia privind deficitul excesiv.”
 
Deşi criticat de personalităţi politice ale momentului este de necontestat faptul căexistă
un spaţiu de manevră, există o limită de 3% în ceea ce priveşte deficitul, care poate fifolosită
în perioade dificile. Insă în perioadele favorabile trebuie menţinut echilibrul bugetar, deaceea
este fals că spui că pactul nu este flexibil. Menţinerea pactului înlătură amenintăţilepracticării

40
unei politici de indatorare, mai multe datorii înseamnă o inflaţie mai mare. Mai multăinflaţie
înseamnă impozite mai mari, iar impozite mai mari micşorează investiţiile.
 

3.4.4. Principii aplicabile în perioada de tranziţie

Datorită multitudinii situaţiilor care ar fi putut apărea în perioada de tranziţie către

euro, şi care nu s-au prevăzut în totalitate şi reglementate imediat, şi, totodată pentru a nu se
lăsa loc de interpretări speculative asupra reglementărilor existente, au fost formulate o serie
de principii care să se aplice, în mod egal, tutturor evenimentelor care ar fi fost posibil să
apară odată cu declanşarea tranziţiei către euro. Aceste principii, respectiv, principiul
fungibilităţii, principiul “no compulsion no prohibition” şi principiul dublei afişări a
preţurilor s-au aplicat, în mod egal, statelor, dar şi persoanelor fizice sau juridice afectate de
trecerea la euro, iar analiza ulterioară a perioadei de tranziţie le-a evidenţiat utilitatea.
Articolul 6.2. al Reglementărilor UE din 3 Mai 1998, a consacrat principiul
fungibilităţii, prin afirmarea regulii conform căreia, atunci când un instrument juridic
comport o referire la o unitate monetară naţională, şi, totodată această referire este valabilă la
euro, conform ratei de schimb.
Principiul fungibilităţii are aceeaşi consacrare monetară ca în situaţia bunurilor de
gen, fungibile prin faptul că se pot substitui în mod liber unele cu celelalte. Potrivit art.7 din
Reglementare, în ceea ce priveşte instrumentele juridice existente înainte de 1 ianuarie 1999,
înlocuirea monedei fiecărui stat membru participant, de către euro, nu are drept efect
modificarea denominării acelui instrument, aşa cum se prezintă aceasta la data înlocuirii.
Astfel, obligaţia debitorului de a plăti suma ce rezultă din tranzacţia respectivă se va tinge,
odată cu achitarea sumei echivalente în euro, sumă rezultată din conversia monedei naţionale
în euro la cursul fixat la 1 ianuarie 1999.
În cadrul Reglementării Consiliului U.E., la art.8 este prevăzut principiul “no
compulsion no prohibition”, care stipulează expres că, în perioada de tranziţie, instrumentele
juridice denominate în monedele naţionale ale ţărilor participante se vor executa în acele
monede naţionale; dacă, instrumentele juridice prevăd utilizarea euro sau sunt denominate în
euro, atunci ele vor fi executate în euro. Altfel spus, în perioada de tranziţie, agenţii
economici şi indivizii, deopotrivă, au fost liberi să utilizeze euro, dar nu constrânşi să facă
acest lucru, pentru fiecare activitate. Mai concret, marile companii multinaţionale, cum ar fi

41
compania franceză ALCATEL, compania finlandeză NOKIA, etc au adoptat euro în
contabilitatea lor europeană şi în raportarea financiară, chiar dacă nu puteau să oblige pe nici
un client de-al lor să le plătească în euro.1
Importanţa economiă a acestei faze, când euro a fost doar o monedă de cont, nu
trebuie neglijată, deoarece în contextul economiei globale tranzacţiile cu numerar deţin o
pondere redusă în activităţile economice.
În vederea unei mai bune pregătiri a cetăţenilor asupra trecerii la euro, în perioada de
tranziţie, a fost prevăzută obligaţia agenţilor economici de a afişa preţurile atât în moneda
naţională cât şi în euro şi mai mult, afişarea raportului de conversie între cele două monede.
Reglementarea cât mai corectă a principiilor nu a putu fi realizată fără a lua în
considerare o serie de excepţii2 de oridn obiectiv, situaţii în care aplicarea strict a prevederilor
mai sus analizate at cauza, mai curând situaţii conflictuale decât siguranţă şi certitudine
juridică. Aceste excepţii sunt :
a). plăţile scripturale prin creditarea unui cont - derogarea se referă la faptul că
indiferent în ce monedă se face plata către debitor, prin debitarea contului acestuia, plata către
beneficiar se va face în moneda în care este denominat contul, rpin utilizarea raportului de
schimb; această excepţie se aplică şi în cazul plăţilor transfrontaliere, între ţările Uniunii şi
terţe state;
b). redominarea datoriei- orice stat membru participant, este autorizat să ia măsurile
necesare pentru transformarea în unităţi euro a datoriei publice denominate iniţial în moneda
naţională;
c). pieţele organizate- pieţe bursiere şi anumite sisteme de compensaţii au convertit
în euro la 4 ianuarie 1999 soldurile de închidere în moneda naâională din 31 decembrie 1998.
Reglementările nu conţin prevederi referitoare la transformarea în euro a capitalului social al
firmlor în perioada de tarnziţie, astfel încât s-au respectat prevederile din actele constitutive
ale respectivului agent economic. După perioada de tranziţie, însă, toate societăţile
comerciale au fost obligate să facă transformarea valorii acţiunilor şi a capitalului social în
moneda unică euro.

3.5. Euro, monedă unică Europeană

3.5.1. Conceptul şi semnificaţiile monedei Euro

1
D.D.Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 570.
2
D.D.Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001, p. 474.

42
 Euro este moneda comună a 27 de state membre ale U.E. şi moneda unică a 12 dintre
acestea, ca şi de facto în unele state şi teritorii, precum Kosovo.
Emisiunea sa este gestionată de Banca Centrală Europeană şi a fost pusă în circulaţie
în anul 2002 sub forma sa fiduciară, dar în funcţiune din anul 1999, succedând ECU,
respectiv “unitatea de cont europeană”.
Euro a dat naştere unuia dintre cele mai mari şi mai puternice blocuri comerciale din
lume, deşi numai 12 din cei 27 demembrii ai UE. Fac parte, în present, din zona mondei
unice. Unificarea monetară nu schimbă realitatea situaţiei concrete şi anume faptul că
eurozona este formată din ţări diferite. Colaborarea guvernelor din eurozonă, armonizarea
politicilor monetare şi a politicii de securitate sunt elemente care sprijină nemijlocit succesul
euro. Conceptul unei Europe unite ca un singur bloc economic şi politic pare a fi astăzi mai
actual ca întotdeauna.
În acest context, euro schimbă într-un mod semnificativ balanţa globală a puterii.
Astfel, moneda unică europeană, euro, creează o a doua piaţă ca mărime din lume, care
foloseşte aceeaşi monedă, depăşită fiind doar de S.U.A., în ceea ce priveşte producţia totală.
Zona monedei unice europene, per total, deţine aproape o cincime din producţia globală, cu
doar puţin sub ceea ce este atribuită S.U.A. Dacă succesul eurozonei va impune extinderea
Uniunii Economice şi Monetare, prin cooptarea unor alţi membri UE, Europa va depăşi cu
uşurinţă S.U.A., în ceea ce priveşte producţia economic totală devenind astfel o superputere
economică, privită din perspective comerţului mondial şi a finanţelor globale.

3.5.2. Avantajele şi riscurile monedei euro în economia globală

În momentul lansării, la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială a 11

state membre, înlocuind, în două etape, vechile monede naţionale – precum marca germană şi
francul francez. La început, euro a fost introdus ca monedă virtuală pentru efectuarea de
operaţiuni de plată care nu implicau bancnote şi monede, precum şi în scopuri contabile, în
timp ce vechile monede, considerate subunităţi ale euro, continuau să fie folosite pentru
efectuarea de plăţi în numerar. Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub forma de
bancnote şi monede.
Toate statele membre ale UE fac parte din Uniunea Economică şi Monetară (UEM),
care poate fi considerată o etapă avansată a integrării economice bazate pe o piaţa unică.

43
UEM presupune coordonarea strânsă a politicilor economice şi fiscale, iar în cazul ţărilor care
îndeplinesc anumite condiţii, existenţa unei politici monetare unice şi a unei monede unice –
euro.
Euro nu este moneda tuturor statelor membre. Două ţări (Danemarca si Regatul Unit) au
optat pentru clauza de neparticipare prevăzută în Tratat, iar restul (majoritatea noilor state
membre şi Suedia) nu au îndeplinit criteriile stabilite în vederea adoptării monedei unice. În
momentul în care le vor indeplini, monedele lor naţionale vor fi înlocuite de euro.
Bilanţul primei decade de existenţă arată că euro nu a ăndeplinit nici profeţiile extreme
ale euroscepticilor care au avertizat că acesta este o „eroare gravă”, care va adânci
ireconciliabil diferenţele dintre economiile statelor care vor adopta moneda unică, dar nu a
deschis nici o eră de creştere şi convergenţa economică fără precedent ăn Zona Euro, aşa cum
au sperat cei mai entuziaşti promotori. Raportarea la obiectivele majore ale unificării
economice şi monetare în Europa: asigurarea stabilităţii macroeconomice, promovarea
creşterii economice şi a creării de locuri de muncă, precum şi intensificarea coeziunii şi
convergenţei între statele membre demonstrează că, pe ansamblu, Zona Euro a avut o
evoluţie pozitivă, iar contribuţia monedei unice europene a fost, fără îndoială, benefică.
Datele puse la dispoziţie de un raport recent al Comisiei Europene reflectă faptul că, în
primul deceniu de la introducerea monedei unice, Zona Euro s-a bucurat de o reducere
simţitoare a inflaţiei şi a ratelor dobânzilor pe termen lung, dar şi de creşterea gradului de
ocupare a forţei de muncă şi, concomitent, de reducerea şomajului, precum şi de o corecţie
substanţiala a dezechilibrelor bugetare. In acelaşi timp însă, creşterea economică a înregistrat
niveluri comparabile cu cele ale decadei premergatoare introducerii euro, venitul pe cap de
locuitor din Zona Euro continuând să se situeze la doar 70% din cel înregistrat în Statele
Unite. Determinant important al performanţei relativ modeste a creşterii economice,
productivitatea muncii şi-a încetinit semnificativ ritmul de creştere în perioada considerată, în
pofida faptului că introducerea euro a contribuit, prin diverse canale, la creşterea
productivităţii muncii pe oră cu aproape 5%.
Desigur, aceste evoluţii nu pot fi puse exclusiv pe seama introducerii monedei unice,
fiind rezultatul acţiunii unui spectru larg de factori interni (politicile comunitare, inclusiv cele
introduse prin Pactul de Stabilitate şi Creştere Economica, Strategia de la Lisabona, dar şi
politicile şi evoluţiile individuale ale economiilor statelor membre etc.) şi externi (adâncirea
globalizării economice, accentuarea integrării pieţelor financiare etc.). Totuşi, trebuie
subliniat faptul că efectele benefice ale introducerii monedei unice se regăsesc incontestabil
la mai multe niveluri.

44
 In primul rând, introducerea euro a avut un rol deosebit de important în asigurarea
stabilităţii macroeconomice. Infiinţată cu obiectivul primordial de a menţine stabilitatea
preţurilor în Zona Euro (definită cantitativ prin menţinerea ratei inflaţiei, pe termen mediu,
sub, dar foarte aproape de 2%), Banca Centrală Europeană (BCE) a implementat cu fermitate
politica monetară unică, conducând la consolidarea încrederii în euro, ancorarea pe termen
lung a evoluţiei preţurilor şi la crearea premiselor pentru o creştere economică sustenabilă.
Totodată, introducerea monedei unice a favorizat scăderea costurilor de finanţare atât pentru
actorii economici privaţi, cât şi pentru cei guvernamentali din statele care au adoptat-o. Nu în
ultimul rând, euro a îmbunătăţit rezistenţa Zonei Euro la turbulenţele financiare
internaţionale, aşa cum s-a văzut, spre exemplu, în cazul crizei „dot-com”, problemelor care
au urmat atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 şi, mai recent, în contextul actualei
crizei financiare internaţionale.
In al doilea rând, euro a contribuit la intensificarea integrării economice şi financiare în
Zona Euro. Schimburile comerciale între statele care au adoptat euro constituie astăzi o
treime din PIB-ul aferent Zonei Euro, faţă de o pătrime acum zece ani, mai mult de jumătate
din această creştere fiind justificată de eliminarea volatilităţii cursului de schimb. De
asemenea, investiţiile străine directe între statele participante ating în prezent o treime din
PIB-ul Zonei Euro, faţă de aproximativ 20% acum zece ani, până la două treimi din această
creştere fiind atribuită în mod direct introducerii monedei unice. Aceste evoluţii au atras, la
rândul lor, numeroase efecte pozitive, precum creşterea competiţiei şi a eficienţei. In ceea ce
priveşte pieţele financiare, euro a condus la deplina integrare a pieţelor monetare
interbancare, precum şi la o adâncire a integrării pe pieţele titlurilor de valoare (în principal
acţiuni şi obligaţiuni). In schimb, pieţele financiare cu amănuntul continuă să fie fragmentate,
în principal datorita barierelor de ordin legislativ şi lingvistic.

Riscurile mondei euro

In esenţă, eliminarea prerogativelor statelor membre de a conduce în mod independent

politicile monetare individuale trebuie suplinită, la nivel naţional, printr-o flexibilizare a
mecanismelor de ajustare a salariilor şi a altor costuri, pe fondul unor politici fiscale
prudente. De aceea, persistenţa unor disfunctionalităţi la nivelul politicilor fiscale, structurale
şi salariale ale statelor individuale poate explica de ce ultima fază a Uniunii Economice şi
Monetare nu a dat rezultatele scontate.

45
 Astfel, deşi s-au înregistrat progrese substanţiale în reducerea deficitelor bugetelor
statelor membre, în unele ţări deficitele bugetare se menţin la niveluri apropiate de 3% din
PIB, care nu permit ajustările necesare în condiţii economice nefavorabile, cu efecte nefaste
vizibile în ultimul timp.
Pe de altă parte, avantajele fiscale şi sociale creează rigidităţi pe pieţele muncii, cu
consecinţe negative asupra gradului de ocupare, dar şi asupra productivităţii. Cu toate ca de la
introducerea monedei unice, în Zona Euro s-au creat aproape 16 milioane de noi locuri de
muncă, această performanţă a contribuit, într-o oarecare masură, la încetinirea creşterii
productivităţii muncii, factor esenţial pentru o creştere economică sanătoasă.
Productivitatea, care continuă să explice în bună măsură diferenţele de creştere
economică între Statele Unite şi Europa, va continua să ramână „călcâiul lui Ahile” al
economiei europene, fiind necesare progrese semnificative pe linia stimulării inovaţiei, dar şi
a investiţiilor în capitalul uman şi real. De asemenea, politicile structurale trebuie să îşi
îmbunătăţească rolul jucat în integrarea pieţelor, care ar conferi flexibilitatea necesară pentru
a îmbunătăţi rezistenţa la şocuri. Toate aceste provocări sunt cu atât mai mari cu cât
Uniunea Europeană trebuie să facă faţă efectelor globalizării, care pune presiuni din partea
ţărilor emergente asupra înlocuirii unor sectoare economice în care statele membre nu mai
sunt competitive creşterii explozive a preţurilor la energie şi alimente, precum şi tendinţelor
de îmbătrânire a populaţiei. Aşa cum se poate observa, drumul euro nu este încă o cale
netedă: Uniunea Europeană are de implementat, în continuare, o agendă substanţială de
reforme economice şi politice pentru a se putea bucura pe deplin de roadele adoptării
monedei unice.

Puterea economică a monedei unice, euro

În interiorul zonei euro, moneda unică, euro, reprezintă mijlocul prin care guvernele,
întreprinderile şi persoanele fizice efectuează şi încasează plăţi pentru bunuri şi servicii. Ea
este folosită, de asemenea, pentru a stoca şi crea bogăţie pentru viitor sub forma economiilor
şi a investiţiilor. Dimensiunile, stabilitatea şi puterea economiei zonei euro – a doua ca
mărime pe plan mondial după Statele Unite – contribuie la creşterea atractivităţii monedei
unice şi în afara frontierelor zonei euro.
Sectoarele publice şi private din ţări terţe primesc şi folosesc moneda euro în scopuri
diverse, inclusiv ca monedă de schimb şi de rezervă. Din acest motiv, în prezent, euro este a
doua monedă internaţională ca importanţă după dolarul american.

46
Utilizarea extinsă a monedei euro în sistemul monetar şi financiar internaţional demonstrează
importanţa acesteia pe scena mondială:
 moneda euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de datorie
publică şi titluri de datorie pentru întreprinderi. La sfârşitul anului 2006, euro
reprezenta aproximativ o treime din volumul total de datorii de pe piaţa internaţională,
iar dolarul american 44%;
 băncile mondiale acordă împrumuturi semnificative denominate în euro în toată
lumea.
 Euro ocupă locul al doilea printre cele mai comercializate monede pe pieţele de
schimb valutar, fiind utilizată în aproximativ 40% din tranzacţiile zilnice;
 euro este folosit din ce în ce mai mult pentru facturare şi plată în comerţul
internaţional, nu numai între zona euro şi ţări terţe ci chiar, la o scară mai mică, între
ţări terţe,
 alături de dolarul american, euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă de
rezervă pentru urgenţele monetare. La sfârşitul anului 2006, mai mult de un sfert din
rezervele de valută externă existente la nivel mondial erau în euro, faţă de 18% în
1999. Ţările în curs de dezvoltare se numără printre cele care şi-au mărit cel mai mult
rezervele în euro, de la 18% în 1999 la aproximativ 30% în 2006;
 mai multe ţări îşi gestionează monedele naţionale prin corelarea acestora cu moneda
euro luată ca monedă de referinţă.
Statutul monedei euro ca monedă mondială, la care se adaugă mărimea şi puterea
economică a zonei euro, determină din ce în ce mai mult organizaţiile economice
internaţionale, precum FMI şi G8, să considere economia zonei euro o entitate de sine
stătătoare. Acest lucru
asigură Uniunii Europene o poziţie mai puternică la nivel mondial.
Pentru a beneficia de pe urma acestei poziţii puternice şi pentru a contribui efectiv la
stabilitatea financiară internaţională, zona euro se exprimă din ce în ce mai des ca o singură
voce în cadrul unor importante forumuri economice. Acesta este rezultatul strânsei
coordonări dintre statele membre ale zonei euro, precum şi al colaborării dintre Banca
Centrală Europeană şi Comisia Europeană în timpul reuniunilor internaţionale pe teme
economice.
O serie de ţări şi regiuni din afara Uniunii Europene sunt încă şi mai strâns legate de
moneda euro. Datorită stabilităţii sistemului monetar pe care se sprijină, euro a devenit o

47
monedă „ancoră” extrem de atractivă pentru aceste ţări, în special pentru cele care au încheiat
acorduri instituţionale speciale cu UE, cum sunt acordurile comerciale preferenţiale. Prin
raportarea monedelor naţionale la euro, aceste state aduc o mai mare siguranţă şi stabilitate
economiilor naţionale.
Moneda euro este folosită pe scară largă şi în ţările şi regiunile aflate în vecinătatea
zonei euro, ca de exemplu în sud-estul Europei, în timp ce alte state – Monaco, San Marino şi
Vatican – folosesc moneda euro ca monedă oficială în baza unor acorduri monetare specifice
încheiate cu UE, putând emite propriile monede euro în anumite limite cantitative

Stabilitatea monedei euro

Nu se ştie dacă avantajele economice ale euro depăşesc ca importanţă riscurile implicate
de şocurile economice şi instabilitatea politică. Marele pariu pe care şi l-au asumat liderii
Uniunii Europene este acela că Europa modernă intră într-o nouă eră de adaptare şi
flexibilitate, care asigură succesul uniunii monetare. Este o dovadă de naivitate să afirmi ca
un colaps complet al euro este imposibil numai pe baza faptului că acest lucru nu este
prevazut în Tratatul asupra Uniunii Europene. Cu toate acestea, şansele unui colaps complet
al Uniunii Economice şi Monetare sunt extreme de mici.
Puterea euro este determinată de o varietate de factori. Aceştia includ nivelul general al
stabilităţii economice şi politice, stabilitatea fiscală, balanţa contului unic, ratele inflaţiei şi
ale dobânzilor şi utilitatea euro ca monedă internaţională de rezervă.
Euro a devenit o important monedă de rezervă , nu în ultimul rând în virtutea faptului
că toate devizele interioare din zona euro indiferent de locul în care sunt deţinute, au fost
convertite automat în euro la data de 1 ianuarie 1999. Este însă improbabil că euro va
reprezenta o provocare serioasă pentreu dolarul american în viitorul apropiat.
Stabilitatea euro este cel puţin la fel de importantă ca puterea lui. Datorită faptului că
euro transformă zona euro din 11 naţiuni mici şi deschise într-o economie largă şi închisă,
este probabil vinovată intervenţia Băncii Centrale Europene care a adoptat o politică de
“neglijare benignă” faţă de alte monede, cum ar fi dolarul american. Acest lucru poate duce
în cele din urmă la o instabilitate asemănătoare cu cea înregistrată pe pieţele de dolari
americani. Primii câţiva ani de circulaţie a euro au fost deosebit de imprevizibili, deoarece
Uniunea Economică şi Monetară însăşi ramâne înconjurată de incertitudine.

48
 Euro revoluţionează în multe moduri pieţele europene de afaceri. Cel mai important
este că noua monedă reduce diversitatea financiară, condiţionează expansiunea pan-
europeană şi promovează o armonizare a politicii legate de piaţă. Cu toate acestea, zona euro
ramâne o regiune extreme de eterogenă, cu 11 guverne cadre legale, caracteristici ale forţei de
muncă şi limbi oficiale diferite.
Pe termen scurt şi mediu, euro face prea puţine sau chiar nimic pentru uşurarea situaţiei
acute a şomajului, în ciuda unui potop de repetenţii politice care susţin contrariul. Experţii
contrazic cu vehemenţă impactul potenţial pe termen lung al euro asupra şomajului. Această
controversă subliniază una dintre cele mai mari ironii ale euro, este absolut neclar dacă
modificarea cea mai profundă a politicii economice europene din perioada postbelică va face
ceva pentreu rezolvarea celei mai mari probleme din Europa. Euro aduce modificări
importante pe pieţele din intreaga lume; peste noapte, euro a cerut un set complet nou de
relaţii între companiile europene şi preţurile bunurilor şi serviciilor lor pe pieţele externe. Pe
termen lung, euro poate de asemenea să crească costul împrumuturilor din Statele Unite ale
Americii, să devină moneda principală de rezervă şi de tranzacţie în ţările care au legături
strânse cu Uniunea Europeană şi să permită companiilor europene să folosească marea lor
piaţaă internă ca o pârghie pentru expansiune externă agresivă.
Se aşteaptă pe scară largă ca euro să promoveze o tendinţă generală de expansiune,
consolidare şi diversificare, care să facă în cele din urmă pieţele de acţiuni europene
competitive cu corespondetele lor americane şi japoneze. Mai mult, euro modifică regulile
diversificării portofoliului pe pieţele europene şi răstoarnă tehnicile de investiţie ale
instituţiilor din întreaga lume.
Foarte repede euro a eliminat scindările de pe cele 11 pieţe de datorii publice din zona
euro, creând în timp scurt o grupare de active exprimate în euro în jurul globului. Alte
modificări importante include micşorarea diferenţelor dintre ratele dobânzilor şi importanţa
sporită a riscurilor de credit şi lichiditate în constabilizarea acestor diferenţe. Pe termen lung,
euro stabileşte baza pentru inovaţia financiară şi expansiunea pieţelor de titluri de împrumut
ale companiilor.
Toate ramurile industriale şi companiile suportă o expunere diferită la Uniunea
Economică Monetară. Pe termen scurt companiile care vor beneficia de toate avantajele de pe
urma euro, sunt întreprinderiile care desfăşoară o mare parte din comerţul lor cu ţările din
zona euro, întreprinderile implicate direct în procesul de tranziţie, întreprinderile din industria
turismului şi

49
companiile din domeniul financiar care au experienţă pe pieţele mari. Sunt expuse riscului, în
special, companiile europene care au nevoie de efectuarea unor investiţii substanţiale legate
de euro, dar care participă prea puţin la comerţul internaţional.

Alte ramuri industriale expuse riscului include sectorul bancar, al asigurărilor, al

telecomunicaţiilor, al trasporturilor, al serviciilor şi cel farmaceutic. Euro modifică permanent
mediile europene ale afacerilor şi impulsionează repoziţionarea în plan concurenţial în lumea
întreagă.

Rezumat
Uniunea Europeană are un caracter ambiguu, situându-se între federaţie şi
confederaţie (într-un sistem federal, deciziile importante sunt luate de către
un organ comun, căruia statele membre îi sunt subordonate), în timp ce într-
un sistem confederal, hotărârile se iau în unanimitate de către ansamblul
statelor membre.
Fără îndoială că activitatea Uniunii europene nu este posibilă fără un cadru
financiar propriu, care să cuprindă reglementările necesare constituirii,
alocării şi gestiunii resurselor financiare adecvate.

50
Teste de autoevaluare

1. Procesul integrării economice europene a parcurs următoarele faze fundamentale:

a. uniunea vamală;
b. uniunea economică;
c. uniunea vamală, economică, monetară.

2. Trecerea propri-zisă de la ECU la EURO s-a realizat :

a. în baza Regulamentului nr. 1103 din 1997;
b. în baza Regulamentului 1999;
c. în baza Regulamentului 1998.

3. Una dintre funcţiile monedei euro este:

a. unitate de cont;
b. instrument de evaluare;
c. funcţia de tezaurizare.

4. Introducerea Sistemului Monetar European s-a făcut în :

a. 1980;
b. 1979;
c. 1981.

5. Rolul înfiinţării BCE este acela de a :

a. a ajunge la o politica monetară comună;

51
 b. a emite o monedă unică;
c. a întări cooperarea între băncile centrale europene.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1.c ;2. a; 3. a; 4. b; 5. a.

CAPITOLUL IV.
SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 Să identifici principiile Sistemului Monetar European;

 să cunoşti modul de desfăşurare a politicii monetare la nivelul U.E.;
 să asimilezi modul de funcţionare a S.M.E.

4.1. Integrarea europeană- scurt istoric al construcţiei UE

52
 Construcţia Uniunii Europene este marcată de procese de integrare complexe, însă
această secţiune introductivă va puncta doar momentele cele mai importante pentru procesul
integrării europene, începând din anii 1950 şi mergând până în perioada prezentă, când
ratificarea Tratatului de la Lisabona va marca aprofundarea Uniunii.
„ Părinţii fondatori” au conceput construcţia europeană pornind de la cultura antică romană,
potrivit căreia relaţiile dintre oameni trebuie guvernate de preceptele unui drept construit cu
rigoare şi claritate, în acest sens dreptul comunitar devine fundamentul construcţiei europene,
aşa cum este el determinat în Tratate, ori în hotărârile adoptate de instituţiile abilitate,
stabilind competenţe pentru instituţii, reguli ale raporturilor reciproce dintre ele, precum şi
dintre ele şi statele membre.
Asemeni oricărui alt sistem de drept şi cel comunitar se schimbă odată cu evoluţia
socială, îmbogăţindu-se mereu, în principal prin procedura de revizuire a Tratatelor. Tratatele
Uniunii Europene au o componentă politică şi economică, sunt deschise (permit aderarea la
UE), sunt încheiate între state şi organizaţii internaţionale, stabilind modul de funcţionare a
instituţiilor UE precum şi principiile care stau la baza funcţionării lor.
O parte din tratatele CE/ UE au avut rolul de a înfiinţa noi structuri (tratatele
fondatoare), altele de a amenda tratatele în vigoare (tratate modificatoare) sau de a mări
numărul satelor membre (tratate de aderare) . Comunităţile Europene: Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană (CEE) şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) au reprezentat fundamentul construcţiei
europene.
Ĩn pofida faptului că iniţial măsurile Comunităţilor vizau doar sfera economică,
acestea au evoluat spre o cooperare politică. Prin „sintagma Comunităţilor Europene” se
înţelegea un ansamblu de organizaţii internaţionale bazate pe integrarea economică a statelor
şi pe o limitare a suveranităţii acestora , în beneficiul unor obiective şi instituţii comune.
Statelor –naţiune nu li s-a cerut să renunţe la suveranitatea lor, ci să transfere din competenţe
unei comunităţi superioare. Comunităţile Europene au reprezentat nucleul Uniunii Europene,
instituită prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Deşi cele trei Comunităţi
prezentau caractere generale comune, acestea au fost instituite prin tratate distincte, fiecare
având propriul său regim juridic. Ĩn ceea ce priveşte sistemul instituţional, Tratatul CECO a
creat instituţii majoritar supranaţionale: Ĩnalta Autoritate, Consiliul de Miniştri , Adunarea
parlamentară şi Curtea de Justiţie. Asemeni modelului federalist, sistemul instituţional era
format din organe superioare celor din statele membre, având competenţa de a reglementa
direct situaţia juridică a statelor şi a întreprinderilor din industria siderurgică.

53
 CEE şi CEEA erau dotate cu un sistem instituţional propriu, format din câte un Consiliu,
o Comisie, o Adunare şi o Curte de Justiţie. Anumite instituţii, respectiv Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene şi Adunarea parlamentară deveneau comune CECO, CEE şi CEEA.
Fiecare comunitate avea însă propria Comisie şi propriul Consiliu, din considerente care
ţineau de atenuarea elementului supranaţional .
Această situaţie va dura până în 1967 când va intra în vigoare Tratatul instituind un
Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene. Declaraţia Ministrului francez al
afacerilor externe, Robert Shuman, de la 9 mai 1950 a reprezentat un veritabil plan politic,
care fundamenta „ bazele intelectuale şi juridice ale construcţiei comunitare" . Lui Shuman îi
poate fi atribuit meritul susţinerii politice a acestui proiect, însă conceperea sa i-a aparţinut lui
Jean Monnet. Acesta a creat în 1945 planul de revitalizare a industriei şi economiei franceze
prin controlul asupra producţiei germane de cărbune şi oţel. . Ĩn concret Franţa propunea
punerea în comun a acestor producţii sub gestiunea unei autorităţi comune, supranaţionale şi
independente, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene, în vederea obţinerii
unor soluţii comune.
Elementul novator, în comparaţie cu celelalte organizaţii ale epocii îl reprezenta
integrarea „o nouă formă de fuziune, într-un ansamblu a părţilor componente care pierd în
anumite domenii propria lor individualitate”. Pentru început integrarea vizată era una
economică şi sectorială, însă aceasta era privită ca o etapă către integrarea politică. Conform
Metodei Monnet „integrarea economică premerge integrării politice, iar integrarea sectorială
anunţă integrarea globală” . Părinţii fondatori au intuit strânsa legătură dintre economic şi
politic. Prin Tratatul de fuziune din anul 1967 s-a creat entitatea „ Comunităţile europene” ea
deveninând astfel o personalitate juridică, aceasta din urmă fiind urmată de Actul Unic
European, document deosebit de important care a marcat un nou pas în evoluţia construcţiei
comunitare, întrucât a contribuit la reformarea instituţiilor comunitare şi la extinderea
competenţelor acestora în noi domenii, reprezentând în acelaşi timp şi o premisă importantă
în vederea realizării Uniunii Europene. Aşa cum desăvârşirea pieţei interioare a fost proiectul
Actului Unic, prin Tratatul de la Maastricht se dorea realizarea unei uniuni din ce în ce mai
strânse între popoarele Europei în care deciziile să fie adoptate cât mai aproape de cetăţeni.
Prin Tratatul de la Maastricht (1992) se creeză o Uniune Europeană fondată pe
comunităţile europene şi completată prin formele de cooperare şi politice prevăzute de tratat.
UE era o construcţie pe trei piloni: Comunitatea Europeană, Politica Externă şi de Securitate
Comună (PESC) şi cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne ( JAI) , însă coerenţa şi
unitatea erau asigurate prin cadrul instituţional unic.

54
 Tratatul deschide o nouă etapă în integrarea europeană, consolidând legitimitatea
democratică a instituţiilor şi dimensiunea socială a Uniunii, permiţând lansarea integrării
politice: instituie cetăţenia europeană, generalizează principiul subsidiarităţii şi al
proporţionalităţii, ca principii funcţionale ale Uniunii Europene, rolul Parlamentului este
consolidat, tot în plan instituţional Tratatul ridică Curtea de Conturi la rang de instituţie .
În procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam
(1997) se înscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative în reforma
instituţiilor comunitare în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităţilor prin
primirea de noi state, în special din centrul şi estul Europei, lăsând însă în urmă teme
importante care vor fi soluţionate de următorul Tratat. Aportul esenţial al Tratatului de la
Nisa (2000) a fost dat de reformarea cadrului instituţional al Uniunii, fapt ce a făcut posibilă
extinderea Uniunii la un număr impresionant de state.
Un alt moment ce ar fi putut deveni esenţial pentru evoluţia Uniunii Europene era
adoptarea Constituţiei Europene, această idee a fost însă abandonată , respectând dorinţa
cetăţenilor exprimată prin referendumuri negative. Esenţa acesteia a fost, însă preluată de
Tratatul de Reformă (2007).
Uniunea Europeană rezultată integrează fosta Comunitate Europeană, Politica externă,
de securitate şi de apărare comună şi Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală,
într-o structură care se doreşte a fi unitară. Realizările Tratatului de la Lisabona pot fi
sintetizate în patru elemente: o Europă mai democratică şi mai transparentă prin sporirea
puterii Parlamentului European (extinderea procedurii codeciziei) şi a cetăţenilor (iniţiativa
cetăţenească), o Europă mai eficientă graţie modificărilor instituţionale, o Europă a
drepturilor şi valorilor, a libertăţii, solidarităţii şi securităţii (includerea Cartei Drepturilor
Fundamentale în legislaţia europeană primară), Europa ca şi actor pe scena globală
( instituirea funcţiei de Ĩnalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi
Securitate Comună, susţinut de un Serviciu European pentru Acţiune Externă,). Este
important de menţionat faptul că Tratatul de Reformă instituie personalitatea juridică a
Uniunii Europene, ridică la rangul de instituţie Consiliul European, precum şi Banca Centrală
Europeană, iar funcţia de preşedinte a Consiliului European este transformată în una
permanentă de Preşedinte al Uniunii, cu un mandat de doi ani şi jumătate.
Tot ceea ce s-a realizat pănă acum este rezultatul unui efort comun, aparţinând
naţiunilor componente, esenţa construcţiei europene fiind continuitatea, conform principiului
„ ever closer union” enunţat de fondatorii Uniunii Europene. Cele două dimensiuni majore

55
ale construcţiei europene sunt aprofundarea şi extinderea. Procesele implicate sunt de natură
complexă: economică, politică, socială, culturală.
Aprofundarea presupune adâncirea integrării economice, iar acest proces nu se poate
realiza fără o adâncire a integrării politice, însă aceasta din urmă nu poate fi posibilă fără
contribuţia cetăţenilor europeni. Respingerea Tratatului Constituţional, precum şi dificultăţile
întâmpinate înaintea ratificării Tratatului de Reformă, au arătat că nu este posibilă
aprofundarea Uniunii Europene fără aportul cetăţenilor, fără democratizarea procesului de
construcţie europeană.

4.2. Sistemul Monetar European atribut al Uniunii Economice şi Monetare

4.2.1. Sistemul Monetar European: etape premergatoare

Inceputurile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6lea, când sunt

semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:
- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea
Economică a Cărbunelui şi a Oţelului (la care participa 6 ţări: Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg);
- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea
Comunităţii Economice Europene (CEE).
Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică,
care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.
Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică comunitară au vizat:
realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terti;
realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor şi realizarea
unei politici comunitare în domeniul agriculturii. Integrarea monetară în cadrul SME este
iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar”, (1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979)
şi urmată de procesul înfiinţării monedei unice EURO, cu începere din anul 1993.
♦ Sarpele monetar
Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au
modificat de la ± 1% la ± 2,25%, n-a asigurat decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb.
Dacă o moneda se afla la limita superioară, în timp iar o altă mpnedă se afla la limita
inferioară (respectiv, moneda este la nivelul „plafon” sau la nivelul „planseu”) rezultă că cele

56
două monede înregistrează o abatere a cursului de 4,5 % vis a vis de definiţia oficială. Dacă o
monedă care se afla la nivelul plafon trece la nivelul planseu, în timp ce o altă monedă
urmează o traiectorie inversă, rezultă că ecartul ajunge la 9%.
La data de 21 martie 1972 Consiliul de ministri al CEE decide reducerea marjelor de
fluctuaţie ale monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se autorizase în 1971. Această
rezoluţie, a fost urmată de un acord între Băncile Centrale Europene, semnat la Bale, la data
de 10 aprilie 1972, moment la care se înfiinţează „sarpele monetar”. Denumirea este dată de
imaginea evoluţiei cursului monedelor europene. Acestea formează, în evoluţia lor, o linie
ondulată („un şarpe”) care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie
autorizate de sistemul monetar internaţional. Tunelul dispare cu începere din martie 1973,
când marjele de fluctuaţie vis a vis de dolar încetează să existe, odată cu trecerea la fluctuaţia
liberă a monedelor.
Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două
forme: - şarpele în tunel (24.04.1972 – 11.03.1973)
- şarpele fără tunel (12.03.1973 – 12.03.1979)
Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene faţă de $
SUA şi între ele, în anumite limite, respectiv: ± 2,25% faţă de $ si ± 4,5 % între ele. Astfel,
există două tipuri de marje fata de $ : inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar în
interiorul acestuia exista o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.
Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară
intervenţia Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite
excedentar.
Şarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de dolar care au
încercat să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piaţa liberă de la
Londra.
In aceste condiţii, ţările europene au eliminat obligaţia menţinerii unei limite de
fluctuaţie faţă de dolarul american, dar menţin acelaşi nivel de fluctuaţie între monedele
europene (± 4,5%).
In perioada în care a funcţionat, mecanismul „şarpelui” monetar a cunoscut perioade
dificile. In iunie 1972, de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie
n-a putut sa menţiăa cursul monedei sale, datorită riscului de epuizare a rezervelor de schimb.
Coroana daneză părăseşte „şarpele monetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972. Lira
italiană iese definitiv din sistem în 1974, iar francul se retrage şi revine în ianuarie 1974,
respectiv iulie 1975.

57
 “Şarpele monetar” nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas
fidele sistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul
a două reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată.
In acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, ţările europene încerca o altă
modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.

4.2.2. Crearea Sistemului Monetar European; principii şi funcţionare

Dificultăţile „sarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene spre

căutarea unei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8
aprilie 1978, şi cel de la Breme din 6 – 7 iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem.
Acestea au fost adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar
punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania,
Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.
Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o moneda ECU şi pe definirea
cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe
piaţa valutară. Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency
Unit şi evocă o monedă franceză, veche, confectionata din aur, care a circulat în Franţa, în
secolul al XIII-lea şi care era rezervată numai marilor demnitari.
Moneda ECU era construită pornind de la un cos de monede al ţărilor participante la
sistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de
volumul schimburilor comerciale.
Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central
denumit „pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte
şi între acestea şi ECU era de ± 2,25%. Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de ±
6% până în ianuarie 1990. Lira sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în
octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, în aprilie 1992.
♦ Mecanismul de schimb.
Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau să definească valoarea
propriei monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului. Intrucât cursurile
oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de fluctuare,
antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie şi
banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională.

58
 Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile
centrale; fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de
rambursare de 75 zile.
Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele
în ECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.
Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit un
organism de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de
credite pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 % din
rezervele în aur si dolari ale ţărilor respective.
Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o moneda
atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficiala. Acest nivel de
intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau semnal de alarmă.
Funcţionarea sistemului a fost afectat de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992 şi
1993. In septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul
şi peseta.
Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane; marca germană,
al
cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul
SUA a fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare amintite. In vara anului 1993,
atacurile contra francului francez au condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea
marjelor de fluctuare la ± 15%. In acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor
de schimb între monedele europene, sistemul monetar european s-a caracterizându-se printr-o
superioritate, comparativ cu mecanismul „şarpelui valutar”, prin posibilitatea de realiniere a
cursului şi prin intervenţia fondului FECOM, în susţinerea cursurilor.
Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU si dolar, de fiecare
dată când necesităţile au impus asemenea redefiniri.
 
♦ Moneda ECU; cursul pivot şi marjele de fluctuare
Inca de la înfiinţare, ECU a fost unitate de cont şi a reflectat media puterilor de
cumpărare ale monedelor utilizate.
Fiecare ţară membră putea stabili, în raport de puterea de cumpărare a monedei sale, un
curs faţă de ECU, denumit curs central. Din compararea a două cursuri centrale rezultau
cursuri pivot bilaterale, fiind în acelaşi timp cursuri oficiale în sistem. Cursurile efective, de
piaţă, puteau fluctua faţă de cursul pivot, ajustat cu ± 2,25%., valoarea exacta a ECU se

59
determina zilnic de către o comisie special desemnată în acest sens. Ponderea monedelor în
cazul ECU a fost reconsiderată, de regulă, la 5 ani.

4.3. Politica monetară la nivelul UE

4.3.1. Conceptul de politică monetară

Evoluţia politicii monetare este determinată de evoluţia sistemului monetar şi de

evoluţia gândirii economice.
Pe parcursul mai multor secole promovarea politicii monetare se reducea la luarea
deciziilor de batere a monedei metalice şi de emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor
bănci centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a fost influenţată de ideea menţinerii
parităţii bancnotelor în raport cu metalul preţios şi în raport cu bancnotele altor state.
Respectiv, obiectivul politicii monetare a fost menţinerea etalonului aur.
Împreună cu conştientizarea ciclicităţii în activitatea economică (sfârşitul sec. XIX –
începutul sec. XX) s-a modificat şi obiectivul politicii monetare, incluzând şi supravegherea
stabilităţii sistemului financiar. Crizele şi panicile bancare au impus băncilor centrale rolul de
„împrumutător de ultima instanţă” şi au demonstrat rolul ratei dobânzii în stimularea
creditului bancar.
Cunoaşterea mecanismelor monetare, de credit şi bancare este premisa necesară
pentru a stabili direcţiile de acţiune în domeniu; economia de piaţă a creat în timp mecanisme
atât de eficiente, încât intervenţia statului în fiecare dintre direcţiile guvernate de politica
financiară să se reducă, pe măsură ce funcţionarea pieţei se îmbunătăţeşte.
Politica monetară poate fi definită ca o componentă a politicii economice ce vizează
influenţarea evoluţiei masei monetare şi a ratelor dobânzilor şi, prin acestea, a inflaţiei,
creşterii economice, forţei de muncă şi a ratei de schimb 1. Politica monetară îşi propune să
acţioneze cu caracter global asupra preţurilor, nivelului de activitate din economie, gradului
de utilizare a forţei de muncă, echilibru extern.
Această acţiune se exercită prin intermediul, sau cu ajutorul agregatelor monetare şi
de credit, rata dobânzii şi rata schimbului, toate la un loc, denumite obiective intermediare
Prin politica monetară se poate influenţa activitatea economică, utilizându-se
instrumentele disponibile băncii centrale: ofertă de bani, ratele dobânzii şi cursul de schimb.
1
D.D.Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.69.

60
Adesea, această politică se poate afla în dezacord cu politica fiscală, care este asociată cu
schimbări ale cheltuielilor guvernamentale şi respectiv, ale impozitelor guvernamentale. O
politică monetară bună este cea care furnizează economiei o monedă cu valoare stabilă şi care
evita perturbarea plăţilor în sistemul bancar.
Banca Centrală Europeană a fost înfiinţată cu scopul de a implementa şi coordona
politica monetară în interiorul Uniunii Monetare Europene. La acel moment aceasta a preluat
rolul fostelor bănci centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene. De reţinut este faptul
că, Banca Centrală Europeană are autonomie largă, prin actul ei constitutiv, nu poate
monetiza, după cum am mai spus şi în subsecţiunile anterioare, deficitele bugetare ale
guvernelor statelor membre, iar independenţa ei este dată şi de faptul că guvernatorii au
influenţa politică relativ redusă asupra băncii centrale.
Obiectivul principal al Băncii Centrale Europene este menţinerea stabilităţii
preţurilor în zona Euro1 . Stabilitatea preţurilor trebuie menţinută pe termen mediu, în acest
fel nu se aşteaptă din partea Băncii Centrale Europene să facă faţă variaţiilor de preţ cauzate
de termeni comerciali sau alte şocuri. După cum a subliniat Mishkin (2000), un angajament
instituţional faţă de stabilitatea preţurilor nu e suficient pentru a aduce mult dorita
credibilitate unei bănci centrale. In 1998, Institutul Monetar European a definit stabilitatea
preţurilor ca şi “creşterea anuală a Indicelui Armonizat al Preţurilor de Consum”2 pentru
zona Euro sub 2%3 In mai 2003, Consiliul Director al Băncii Centrale Europene a reconfirmat
definiţia stabilităţii preţurilor adăugând o nuanţă: Consiliul a stabilit ca pentru a se atinge
acest scop “ e nevoie a se menţine rata inflaţiei aproape de 2% pe termen mediu 4”.
In Tratatul Uniunii Europene se specifică faptul că fără a prejudicia scopul stabilităţii
preţurilor, Banca Centrală Europeană trebuie să susţină politicile economice generale ale
Comunităţii Europene în vederea atingerii obiectivelor comunitare5.
Instrumentele politicii monetare ale Băncii Centrale Europene sunt: rezervele minime
obligatorii, operaţiunile pe piaţa libera - open market6 şi facilităţile permanente7. Banca
Centrală Europeană poate interveni direct şi pe piaţa operaţiunilor valutare. Spre deosebire de

1
In conformitate cu Articolul 105 din versiunea consolidata a Tratatului Uniunii Europene
2
Indicele Armonizat al Preturilor este o medie ponderata a indicilor preturilor de consum, colectati intr-o
maniera uniforma din statele zonei Euro
3
Comunicat al Bancii Centrale Europene in 2001
4
„Strategia politicii monetare a Bancii Centrale Europene” , 8 mai 2003,
www.ecb.int/press/03/pr030508_2en.htm
5
Definite in Articolul 2 :”Uniunea trebuie sa promoveze progresul social si economic precum si un nivel ridicat
al ocuparii fortei de munca si sa realizeze o dezvoltare echilibrata si pe termen lung”
6
La initiativa Bancii Centrale Europene
7
La initiativa institutiilor de credit

61
perioada trecută când exista o cerere monetară semnificativă, rezervele minime ajuta la
inducerea unei lipse structurale de lichiditate în Eurosistem. Pentru a-şi îmbunătăţi
lichiditatea, băncile se împrumutau de la Banca Centrală Europeană, fie pe termen scurt fie pe
termen mai lung.
In condiţiile ţintirii inflaţiei, Banca Centrală manevrează instrumentele politicii
monetare în scopul direct de limitare a inflaţiei pe termen mediu. In acest context, inflaţia
devine scopul predominant al politicii monetare. Intrebarea este dacă Banca Centrală
Europeană este o adevărată adeptă a ţintirii inflaţiei.  Ca şi alte bănci, care au adoptat politica
de ţintire a inflaţiei, Banca Centrală Europeană are o ţintă a inflaţiei explicită şi trebuie să
menţină inflaţia cât mai aproape de ţintă (o creştere de 2% în nivelul general armonizat al
preţurilor de consum1) pe termen mediu. De asemenea, Banca Centrală Europeană este
independentă, influenţa politică a guvernelor ţărilor din zona euro fiind  foarte slabă.
Este cunoscut faptul că Federal Reserve şi Banca Natională a Japoniei nu au în mod
explicit o ţintă a inflaţiei, şi deci nu sunt de tipul “ţintirii inflaţiei”. Mai mult, Federal Reseve
are ca obiectiv explicit stabilitatea activităţii economice, există numeroase studii ce
documentează politica restrictivă în perioade de avânt economic şi o politică relaxata în
timpul recesiunii.
In mod oarecum asemănător cu Federal Reserve, Banca Centrală Europeană acordă o
atenţie moderată transparenţei. Nu este clar, cum Consiliul director decide rata dobânzii de
referinţă dat fiind faptul că discuţiile interne nu sunt cunoscute publicului. Banca Centrală
Europeană nu publică o previziune oficială a inflaţiei. Acest fapt nu este chiar surprinzător
având în vedere dificultăţile de ordin tehnic ce ar trebui surmontate pentru obţinerea unor
previziuni adecvate. Astfel, din acest punct de vedere, regimul monetar adoptat de Banca
Centrală Europeană pare a fi similar cu cel al Federal Reserve contrar regimurilor de ţintire a
inflaţiei din Marea Britanie sau Suedia.
Banca Centrală Europeană nu ţinteşte inflaţia în adevaratul sens al cuvântului chiar
dacă a împrumutat elemente importante din această strategie. Ca şi Federal Reserve, politica
monetară a Băncii Centrale Europene vizează un element de flexibilitate astfel încât să poată
adresa într-un mod eficient diverselor ameninţări la stabilitatea preţurilor, inclusiv în situaţii
excepţionale (deflaţie, război, atacuri teroriste, şocuri ale preţurilor la produsele de import,
prăbuşiri majore ale pieţelor de capital).

1
Brosura - „The European Central Bank. The Eurosystem. The European System of Central Banks”, Mai 2006,
pag 20, http://www.ecb.int/pub/pdf/infobr/ecbbr2006en.pdf

62
 Pentru a atinge obiectivul principal, stabilitatea preţurilor, strategia iniţiala a Băncii
Centrale Europene s-a axat pe doi „piloni”: primul şi cel mai important, controlul masei
monetare prin stabilirea valorii de referinţă pentru creşterea agregatului M3 (4,5%), iar al
doilea, analiza perspectivelor privind evoluţia preţurilor în zona euro, prin intermediul unui
ansamblu de indicatori1.
            Increderea Băncii Centrale Europene în strategia monetară bazată pe cei doi piloni, nu
a dus la transparenţă şi la înţelegerea de către public a deciziilor de politică monetară
adoptate de aceasta. De fapt, primul pilon (valoarea de referinta a M3) a reprezentat un reper
insuficient pentru strategia monetară, ceea ce reflecta, printre altele, instabilitatea cererii de
monedă. In realitate, primul pilon se pare că a reprezentat mai mult o barieră în calea
comunicării cu publicul, şi a creat confuzie în ceea ce priveşte rolul urmăririi modificărilor
masei monetare în gestionarea politicii monetare.
In mai 2003 Consiliul Guvernator şi-a redefinit strategia recunoscând oficial că
acordă mai multă importanţă analizei economice decât masei monetare, adică ceea ce la
început a fost pilonul I, a devenit în prezent componenta secundară a strategiei monetare.
Uniunea Europeană doreşte să sporească forţa sa competitivă în context global,
utilizarea unei singure monede contribuind la amplificarea schimburilor comerciale nu numai
în interiorul zonei, ci şi în relaţiile cu restul lumii, la sporirea volumului operaţiunilor
financiare. Prin moneda unică, politica monetară e transferată la nivel comunitar devenind de
competenţa Băncii Centrale Europene, absolut independentă.
Dacă din punctul de vedere al stabilităţii preţurilor, rezultatele introducerii euro au
fost pe măsura asteptarilor, în realitate introducerea euro nu a fost de natură să asigure rate
înalte de creştere, şi nici nu a îmbunătăţit capacitatea economiilor europene de a ieşi mai
rapid din perioadele de încetinire. Pe ansamblu evoluţiile din cadrul Uniunii Economice şi
Monetară demonstrează că nu există un mecanism automat pentru a stimula potenţialul de
creştere economică, chiar dacă stabilitatea macroeconomică este o precondiţie pentru
dezvoltare durabilă. Situaţia poate fi îmbunătăţită prin continuarea reformelor structurale şi a
pieţei forţei de muncă, planul stabilit prin strategia Lisabona reprezentand piatra de încercare
pentru decidenţii din zona euro.
Unificarea monetara se realizeaza atunci cand exista motivatii puternice, date de
beneficii, dar si de asumarea unor costuri.

1
Indicatori nemonetari (cresterea economica, evolutia salariilor, variabile fiscale, preturile unor materii prime,
pretul importurilor) si indicatori monetari (agregate monetare, cursul de schimb al euro, dobanzile pe pietele
financiare

63
 Utilizarea aceleasi monede de catre mai multe tari reduce costurile de tranzactie,
elimina volatilitatea ratei de schimb si costurile acesteia. Astfel se prezinta beneficiile la nivel
microeconomic.
Beneficiile la nivel macroeconomic rezulta din stabilitatea preturilor, accesul la o
piata financiara mai larga si mai transparenta care imbunatateste posibilitatile de finantare
externa, si nu in ultimul rand eliminarea unor fluctuatii ale productiei care ar putea fi datorate
politicilor economice diferite.
Problema principala in cazul uniunilor monetare este legata de costurile acestui
proces, impunandu-se conditia ca beneficiile sa fie mai mari decat costurile. In timp ce
majoritatea beneficiilor sunt localizate la nivel microeconomic, costurile sunt evidentiate in
primul rand la nivel macroeconomic.
Costurile pot apare datorita faptului ca atunci cand participa la o uniune monetara
tarile pierd importante instrumente ale politicii economice respectiv cele specifice politicii
monetare, adica manevrarea ratei dobanzii si a ratei de schimb. Aceste costuri se fac simtite
in cazul manifestarii socurilor asimetrice.
Cele mai importante costuri sunt localizate la nivel macroeconomic si apar ca urmare
a renuntarii la independenta politicii monetare. Statele membre ale unei uniuni monetare
cedeaza prerogativele politicii monetare unei autoritati centrale, ceea ce face ca autoritatile
nationale sa nu mai poata realiza ajustari, in cazul unor socuri asimetrice, prin
utilizarea instrumentelor monetare. Mai mult, in functie de arhitectura institutionala statele
membre vor avea o influenta mai mare sau mai mica in procesul decizional, situatie care
poate fi perceputa ca negativa pentru statele cu influenta redusa.
Costurile utilizarii monedei proprii la nivel international constau in complicarea
implementarii politicii monetare. Pentru ca nerezidentii detin sume importante in moneda
respectiva, orice modificare in preferintele de investitii poate cauza deplasari importante de
fonduri si volatilitate ridicata a ratei de schimb.
Pentru cele 10 state care au devenit membre ale Uniunii Europene in mai 2004, cu
exceptia Maltei si a Ciprului, cat si pentru Romania si Bulgaria, care vor adera in 2007, este
de asteptat sa participe la zona euro, deoarece noile state nu beneficiaza de derogare
permanenta pentru Uniunea Economica si Monetara (ca in cazul Marii Britanii sau al
Danemarcei).
Acest proces are mai multe implicatii: in primul rand pentru statele candidate care vor
cunoaste atat beneficii cat si costuri ale renuntarii la moneda proprie, in al doilea rand, pentru
actualii membrii care vor trebui sa accepte state care poate nu sunt suficient pregatite, si in al

64
treilea rand pentru Banca Centrala Europeana care se va afla de asemenea in fata unor
provocari legate de politica monetara si de mecanismul de vot  intr-o uniune monetara
extinsa.
Pentru noii membri, strategia Uniunii Europene pentru trecerea la euro este formata
tot din trei etape. In prima etapa tarile candidate adera la Uniunea Europeana si legifereaza
libera circulatie a capitalurilor, in a doua fac eforturi pentru realizarea convergentei ceea ce
presupune implicit participarea la MRS2, si in final, cand vor indeplini criteriile de
convergenta, vor participa la etapa finala Uniunii Economice si Monetare. Pentru Romania si
Bulgaria, deoarece s-au semnat Tratatele de aderare, urmeaza perioada de monitorizare, in
care se va decide daca acestea au respectat calendarul de realizare a reformelor. Daca
evolutiile sunt pozitive, de la 1 ianuarie 2007, cele doua tari devin membre UE, si intra in a
doua etapa a procesului de realizare a UEM.

4.3.2. Obiectivele politicii monetare

4.3.3. Banca Centrală Europeană, unic titular de drepturi de a
realiza politica monetară unică
Politica monetara contribuie la realizarea politicii economice si prin obiectivele sale
specifice, care constau in urmatoarele:
a)      cresterea masei monetare pana la un nivel optim;
b)      mentinerea ratei dobanzii la un nivel corespunzator;
c)      practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;
d)      alocarea optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) in cadrul
economiei;

Obiectivele generale ale politicii monetare care alcatuiesc patratul magic sunt
urmatoarele:
 stabilitatea preturilor
Stapanirea inflatiei este un deziderent major, deoarece inflatia:
 impiedica alocarea eficienta a fondurilor de investitii intrucat taxarea profitului
distorsioneaza nivelulu real alprofitului facand-l inapt pentru dimensionarea corecta a
productivitatii reale a capitalului pe ramuri;

65
  determina redistribuirea venitului si a avutiei in defavoarea creditorilor si a tuturor
intreprinzatorilor care incaseaza profituri;
 redistribuie veniturile chiar si in cadrul fiecarei clase de venituri intre familiile care au
solicitat imprumuturi defavorizate;
 produce un climat social economic nesigur si incert in care familiile nu mai pot sa
discearna daca e bines au rau sa cheltuiasca sau sa fac economii;
 mareste veniturile guvernului fata de cheltuieli, deoarece;
a)      prin sistemul de taxe si impozite este impozitat castigul capitalului nominal sin u
al celui real;
b)      guvernul este un debitor, datoriile si dobanzile pe care le plateste micsorandu-
se.
 Rata inalta a ocuparii fortei de munca
Politica monetara se confrunta cu problema celui mai adecvat nivel al somajului. De altfel, in
locul utilizarii indicatorului ratei ocuparii fortei de munca, se poate folosi, in definirea acestui
obiectiv, rata somajului.
            Obiectivul reducerii ratei somajului porneste de la diferentierea somajului; a) somaj
frictional determinat de numarul de personae aflate in cautare de locuri de munca intre doua
ocupari; b) somaj structural provocat de schimbarile intervenite in activitatile economico-
sociale destinate satisfacerii nevoilor sociale in care au intervenit unele schimbari,
respective restrangerea sau disparitia unor profesii, meserii etc.; c )somaj cyclic aparut in
perioada de criza a ciclurilor  economice.
            Solutia optimizarii ratei somajului depinde de criteriul adoptat, de exemplu:
 Fie rata somajul;ui care maximizeaza nivelul productiei prin echilibrarea marginala a
pierderii directe datorita faptului ca exista muncitori neangajati concomitant cu
castigul provenit din flexibilitatea crescuta a fortei de miunca neangajate;
 Fie NAIRU (Non-Accelerating Inflation Rate of Unemlooyment), adica rata
somajului care nu accelereaza inflatia sau rata naturala a somajului.

 Cresterea economica
Rata cresterii economice influienteaza nivelul de trai real al populatiei. Politica monetara
poate cataliza procesul de economisire si, legat de acesta, investitiile. O rata mai inalta a
investitiilor nu inseamna numai mai mult capital pe muncitor, ci si o cale impoertanta de

66
introducere a progresului tehnologic, atat timp cat inovatiile se materializeaza adesea in
echipamente noi. O cale de crester a investitiilor easte mentinerea ratei reale a dobanzii la un
nivel foarte scazut. Dar acest lucru duce la extinderea inflatiei; pentru a preveni marirea
inflatei, o astfel de poltica ar trebui sa fie insotita de o politica fiscalka restrictive, adica de un
surplus guvernamental blarg sau de mentinerea unui deficit mai mic.
            Totusi, rata reala a dobanzii nu este obligatoriu sa fie mereu real positivea la toate
creditele acordate de bancile comerciale, ci poate fi realizata ca o medie a tuturor acestor
imprumuturi. Prin politica sa economica, guvernul poate subventiona imprumuturile din
domeniile de activitate considerate prioritare insprijinul relansarii acestora si a intregii
economii. Luand in considerare dezideratul ridicarii nivelului de trai, se impune masurarea
cresterii economice in termini reali, nu numai in termini nominali. Cea mai obisnuita
cuantificare a cresterii economice este cea a cresterii produsulkui brut real. Apropierea de
esenta conceptului impune cautarea unor indicatori mai fideli. Astfel, intrucat nu poate fi
considerate satisfacatoare o cresere a PIB doar in aceeasi proportie cu sporirea populatiei,
PIB pe lucrator reprezinta probabil o masura mai buna. Nici aceasta nu este insa sufficient de
semnificativa, intrucat cresterea bunastarii poate fi masurata si prin extinderea timpului liber
(scurtarea saptamanii de lucru). Ca urmare , in numeroase tari, productivitatea muncii pe om-
ora este considerate o cuantificare mai buna a cresterii economice.
 Echilibrul balantei de plati si cresterea rezervelor mijloacelor de plata
internationale
Realizarea si mentinerea unei balante de plati echilibrate depinde in mare masura de
politica cursului de schimb valutar al monedei nationale. In cea mai mare masura, starea
balantei comerciale este cea care determina echilibrul sau dezechilibrul balantei de plati si
chiar nivelul efectiv al rezervelor de mijloace de plata internationale.
 Contradictii si complementaritati intre obiectivele generale  ale politicii
monetare
Astfel, sunt cunoscute:
a) contradictia dintre rata inalta a ocuparii fortei de munca si stabilitatea
preturilor,
care imbraca urmatoarele forme:
·        cand intentia de a micsora somajul se bazeaza pe ipoteza ca cerea globala va
fi deficitara, adoptarea unei politici expansioniste bva fi o politica adecvata pe

67
 termen scurt, cand cererea este, intr-adevar, insuficienta, dar, pe termen lung,
cererea suplimentara provocata de politica expansionista va fi inflationista;
·        marirea preturilor datorita socului ofertei justifica crearea unor bani
suplimentari care determina reducerea somajului, dar ridica si ami mult nivelul preturilor;
·        deprecierea monedei nationale stimuleaza exporturile (si dezvolta
concurenta
dintre importatori), crescand nivelul ocuparii fortei de munca, dar aceasta politica este, in
ultima instanta, inflationista;
b) contradictia dintre cursul adecvat de schimb valutar, pe de o parte, si rata
inalta a ocuparii fortei de munca si stabilitatea preturilor, pe de alta parte.
Astfel, deprecierea monedei nationale diminueaza somajul, iar reprecierea
monedei nationale diminueaza inflatia. In aceste conditii, doar un curs de
schimb valutar de echilibru al monedei nationale poate stapani concomitant
somajul si inflatia, impiedicand intrarea in conflict a cursului de schimb
valutar cu celelalte doua obiective urmarite;
c) complementaritatea dintre cresterea gradului de ocupare a fortei de munca si
cresterea economica se manifesta printr-o relatie de sustinere reciproca a celor doua
obiective;
d) contradictia dintre cresterea economica si stabilitatea preturilor pe termen
scurt se
manifesta in momentul in care politica prea expansionista, determinand amplificarea inflatiei:
·        reduce capacitatea investitionala a firmelor sau
·        diminueaza temporar somajul sau
·        sporeste gradul de ocupare a fortei de munca;(complementaritatea dintre
cresterea
economica si inflatia moderata face ca aceste doua obiective sa poata fi realizate simultan);
e) contradictia dintre stabilitatea preturilkor si nivelul ridicat al ocuparii fortei de
munca, pe de o parte, si conservarea mediului si evitarea poluarii, pe de alta parte; se
datoreaza faptului ca utilizarea echipamentelor si a tehnologiilor nepoluante mareste costurile
de productie si deci preturile de vanzare. In aceste conditii, eliminarea de pe piata a firmelor
care nu rezista concurentei unor preturi mai mici decat cele la care ele pot vinde marfurile
prin internalizarea costurilor antipolunte determina reducerea nivelului de ocupare a fortei de
munca.

68
Mentinerea stabilitatii preturilor si tintirea inflatiei
In prezent datorita dificultatii unor obiective multiple, o serie de tari (precum Noua
Zeelanda, Canada,Suedia, Marea Britanie) au recurs la un singur obiectiv final, si anume
mentinerea stabilitatii preturilor, sau “tintirea inflatiei”.
Asemenea orientare a condos la urmatoarea intrebare: de ce o Banca Centrala
urmareste numai stabilitatea preturilor in conditiile, in care si alte variabile prezinta aceeasi
importanta?
Un prim raspuns ar fi acela ca un obiectiv formulat numai in termini de inflatie face
mult mai usoara sarcina evaluarii performantei autoritatilor in atingerea obiectivelor, intrucat
aceasta este imediat masurabila.
Un alt posibil raspuns este ca prin controlarea inflatiei pot fi vizate, simultan
productia si inflatia. O banca Centrala poate schimba nivelul ratei dobanzii pentru a controla
inflatia, pe o perioada scurta de timp, sau poate schimba, gradual rata dobanzii pentru a
controla inflatia pe un orizont mai larg. Efectele unei schimbari in rata dobanzii sunt mici in
prima sau a doua luna, ceea ce sugereaza ca sunt necesare schimbari importante pentru a
stabiliza inflatia pe orizonturi scurte de timp.      
 Stabilitatea preturilor este un obiectiv de lunga durata, iar unii economisti vorbesc
despre obiectivul inflatie ca despre un obiectiv flexibil (“flexibile inflation targeting”), in care
viteza cu care Banca Centrala incearca sa ajunga la stabilitatea preturilor reflecta rolul atribuit
variatiilor din productia finala.
De exemplu, atat Sistemul European al Bancilor Centrale cat si Banca Angliei
folosesc ca obiectiv primar mentinerea stabilitatii monedei, cu toate ca ambele au in vedere si
consecintele politicii monetare asupra activitatii economice. Pentru a tine cont de stabilizarea
productiei, SEBC vizeaza mentinerea stabilitatii preturilor pe un orizont mediu de timp
           
  Banca Centrala- principala autoritate monetara
Rolul elaborarii si aplicarii politicii monetare revine Bancilor Centrale.Evolutia lor
poarta amprenta istoriei proprii fiecarei tari.  Asa se explica deosebirile existente.
            Dacă ne referim la proprietatea asupra capitalului Bancii Centrale, in Marea Britanie
el este detinut de Stat, in Statele Unite, de bancile private comerciale, iar in Japonoia, de
actionarii private.
            Deosebiri de la o tara la alta apar si in legatura ci independenta Bancii Centrale fata de
puterea politica. In SUA,  FED se bucura de o independenta relativa. In Japonia, Banca
Centrala este pusa sub supravegherea Ministerului de Finante. In Germania , gratie statutului

69
cordat prin legea votata in 1957, Bundesbank beneficiaza de o independenta de invidiat. La
randul ei, Banca Angliei, ca institutie publica, colaboreaza cu Trezoreria in probleme de
emisiune monetara.
            Actiunea bancilor centrale asupra ofertei de lichiditati ridica problema alegerii
agregatului monetar.

Rezumat
Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o moneda
ECU şi pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi
pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară. Moneda ECU era construită
pornind de la un cos de monede al ţărilor participante la sistem iar ponderea
fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de
volumul schimburilor comerciale. Intervenţia băncilor centrale în cadrul
SME se declanşa în momentul în care o moneda atingea 75% din ecartul
maxim autorizat, în raport cu definiţia oficiala.

Teste de autoevaluare

70
1. Sistemul Monetar European se diferenţiază de şarpele monetar prin:
a) existenţa unui indicator de divergenţă;
b) apariţia euro şi rolul central al acestuia în cadrul SME;
c) existenţa unui mecanism de creditare pentru susţinerea intervenţiilor băncilor centrale pe
piaţa valutară;
d) apariţia ECU.

2. Euro:
a) a fost punctul central al SME;
b) reprezintă principala monedă internaţională;
c) a apărut la 1 ianuarie 1999;
d) este monedă „naţionala” pentru unele state din afara zonei euro.

3. În cadrul mecanismului şarpelui monetar:

a) monedele europene flotează concertat faţă de celelalte valute;
b) ecartul dintre două monede europene este redus la 1,125 %;
c) diametrul tunelului este dublu faţă de diametrul şarpelui;
d) băncile centrale membre îşi asumau obligaţia de a interveni în dolari la limitele şarpelui.

4. Între sarpele monetar si Sistemul Monetar European exista urmatoarele asemanari:

a) principalul obiectiv este crearea unei zone de stabilitate monetara;
b) existenta unui indicator de divergenta care declanseaza interventiile bancilor centrale pe
piata;
c) marja de fluctuatie este in ambele cazuri +/- 2.25%.

5. Rolul elaborării şi aplicării politicii monetare revine:

a. Băncilor centrale;
b. F.M.I.;
c. B.E.R.D.

71
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
1. b; 2. a; 3. b; 4. c; 5.a

CAPITOLUL V.
SISTEMUL BANCAR EUROPEAN

72
         

  Obiective specifice:

                  La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

   Să identifici modul de funcţionare a instituţiilor de credit

Europene;                                     
 să cunoşti mecanismele şi instrumentele de finanţare şi garantare;
 să asimilezi funcţiile Institutului Monetar European.
                                                                  
                                                                                                                                           
                                                                                                                                                       
                                                                                                                                                       
                                                                                                                                          
5.1. Intitutul Monetar European

Articolul 109F din Tratatul instituind UE, se prevede înfiinţarea unui Institut
Monetar European ca o măsură pentru realizarea celei de-a doua etape a Uniunii Economice
şi Monetare.
A doua etapa a inceput la 1 ianuarie 1994 si s-a incheiat la finele anului 1996 şi este
considerata faza de tranzitie catre etapa finala si vizeaza realizarea Uniunii Monetare.
Dificultatea acestei tranzactii reiese din organizarea transferului puterii de decizie a
autoritatilor nationale in mana unei institutii europene.
In cadrul acestei etape statele membre sunt chemate sa actioneze pentru evitarea
inregistrarii de deficite publice excesive si sa realizeze independenta fata de bancile lor
centrale. In 1990, se creeaza Banca Centrala Europeana (EUROFED); aceasta este precedata
de crearea Institutului Monetar European (IME), care este embrionul viitoarei Banci Centrale
Europene (BCE), si care a inceput sa functioneze de al 1 ianuarie 1994, avand sediul la
Frankfurt.
Atributiile Institutului Monetar European sunt:
·         sa intareasca coordonarea politicilor monetare ale statelor membre in vederea
asigurarii stabilitatii preturilor;

73
 ·         sa intareasca cooperarea intre bancile centrale nationale,
·         sa supervizeze functionarea SME;
·         sa organizeze consultari cu privire la problemele aflate in competenta bancilor
centrale nationale si care afecteaza stabilitatea institutiilor si pietelor financiare;
·         sa faciliteze utilizarea ECU si sa supravegheze dezvoltarea sa.
Referitor la miscarile de capitaluri intre statele membre si tarile terte, Tratatul prevede,
prin derogarea de al principiul totalei liberalizari a circulatiei capitalurilor intre statele
membre si tarile terte, ca statele membre care beneficiaza la 31 decembrie 1993, de o
derogare in virtutea dreptului comunitar in vigoare vor fi autorizate sa mentina, pana cel
tarziu 31 decembrie 1995, restrictiile privind circulatia capitalurilor autorizate prin derogarile
existente la aceasta data.
O tara se poate alatura Uniunii daca indeplineste urmatoarele criterii de convergenta:
- rata inflatiei sa nu fie mai mare de 1,5% fata de media celor mai mici rate ale inflatiei
in primele trei tari, cele mai performante din acest punct de vedere (adica sa fie sub 3%).
- rata dobanzii, pe termen lung sa nu depaseasca cu mai mult de 2% media acesteia in
trei tari cu cele mai mici rate de dobanda (adica sa fie sub 8,5%).
- sa nu fi procedat la o devalorizare a monedei proprii pe parcursul a doi ani ce preced
intrarea in Uniune.
- deficitul bugetar sa nu reprezinte mai mult de 3% din PIB.
- datoria publica sa nu depaseasca 60% din PIB.
- valuta nationala sa faca parte din ERM de minim 2 ani.
Daca majoritate tarilor SME ar fi indeplinit aceste conditii, cea de-a a treia ar fi inceput
de la 1 ianuarie 1997, dar pana la data preconizata nici una din tarile UE nu indeplineau
simultan cele 5 criterii de convergenta si astfel, trecerea la cea de-a treia etapa a inceput la 1
ianuarie 1999.
Au fost incluse urmatoarele 12 state: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia,
Luxemburg, Spania, Portugalia, Germania, Italia, Franta, Turcia.
In raportul publicat de IME si Comisia Europeana in martie 1998 se facea referire la
faptul ca 14 tari din 15 au inregistrat o rata a inflatiei sub 2% pe o perioada de un an (pana la
1 ianuarie 1998). Aceleasi 14 tari au respectat criteriul stabilitatii preturilor, criteriul ratelor
dobanzii pe termen lung.
Monedele a 10 state membre au participat pe o perioada mai lunga de 7 ani la
mecanismele de schimb europene. 12 tari din 15 au participat la mecanismul de schimb
european, iar cursul monedelor acestora s-au situat aproape la nivelul central stabilit.

74
 14 tari din 15 au inregistrat un deficit bugetar mai mic sau egal cu 3% di PIB in 1997.
In majoritatea statelor membre raportul datoriei publice in PIB s-a situat sub 60% din
PIB. Este interesant de vazut cum se prezinta situatia economiilor mondiale in aceasta
perioada importanta a lansarii EURO. Datele luate in consideratie au fost publicate in
Raportul Semestrial al OECD din noiembrie 1998, urmata de o relaxare in 2000.
Ca o concluzie generala, perspectivele zonei OECD se caracterizeaza printr-o relansare a
cresterii in 1999, urmata de o relaxare in 2000. PIB a crescut in 1998 cu numai 2,2% in 29 de
tari considerate cele mai dezvoltate. Cresterea globala va fi mai mica cu 1,7% in 1999, pentru
a reveni al un nivel superior cu 2,3% in 2000.
SUA se afla intr-o situatie foarte diferita si paradoxala inregistrand o crestere in 1998 de
3,5% in loc de 2,7% cit se estima la inceputul acestui an. Insa previziunile pentru 1999 aratau
un nivel de crestere sensibila datorita dezvoltarii cererii interne, consumului intern. Dupa o
crestere in 1998 a PIB de 2,9% se estimeaza o crestere de numai 2,5% in 1999 pentru a atinge
apoi un nivel superior de circa 2,7% in 2000.
A treia etapa a fost prevazuta sa inceapa la 1 ianuarie 1997 dar s-a amanat pentru 1
ianuarie 1999 si se incheie in anul 1999. In aceasta etapa intra in functiune sistemul european
al bancilor Centrale (SEBC) format din banca Centrala Europeana (BCE) si bancile centrale
nationale (BCN) ale statelor membre, si sa fie adoptata o moneda unica ECU, apoi EURO
care va inlocui monedele nationale ale statelor membre.
Aceasta etapa va debuta cu trecerea la paritati fixe si atribuirea competentelor economice
si monetare institutiilor comunitare. In domeniul monetar fixarea irevocabila a paritatilor va
deveni efectiva, iar tranzitia catre o politica monetara unica va fi asigurata de IME. Deciziile
privind interventiile pe pietele de schimb intr-o terta moneda vor fi luate sub singura
raspundere a IME pana la constituirea BCE. Anglia a manifestat rezerve prevazandu-se
pentru ea o clauza de optiune care ii va permite sa se alature atunci cand va dori celorlalte
state membre, fara a fi legata de un anumit termen.
Pentru a intra in ultima faza finala a infaptuirii Uniunii Economice si Monetare statele
membre trebuiau sa indeplineasca urmatoarele criterii de convergenta:
·         stabilitatea preturilor – inflatia din aceste tari nu trebuia sa fie mai mare de 1,5
puncte
procentuale fata de media celor mai performante trei state comunitare in materie de inflatie,
·         finantele publice – deficitul bugetar sa nu fie mai mare de 3% din PIB;
·         datoria publica sa nu fie mai mare de 60% din PIB;
·         ratele de schimb nu trebuie sa depaseasca marjele normale (±2,25% fata de ECU)

75
prevazute in cadrul SME;
·         rata dobanzii nu trebuie sa fie mai mare de 2 puncte procentuale fata de media pe
termen lung a primelor trei state performante in acest domeniu.
Daca cele 7 state (respectiv 8) nu vor intruni criteriile de convergenta pana la finele
anului 1996, atunci se va amana trecerea la cea de-a a treia etapa pana la 1 ianuarie 1999 – se
precizeaza in Tratat, fapt ce s-a si aprobat. De altfel in sedinta CEE din iunie 2000, au
indeplinit criteriile de convergenta 11 state, alte trei state desi le-au indeplinit, totusi nu au
aderat la moneda unica (Anglia, Danemarca, Suedia), iar alte doua nu le-au indeplinit (Grecia
si Spania).
Ca urmare, incepand cu 1 iulie 1998, a inceput sa functioneze BCE care a preluat o parte
din atributiile autoritatilor monetare ale celor 11 state.
Participarea la un spatiu monetar comun, presupune beneficii (avantaje) dar si costuri. In
cadrul beneficiilor includem:
a.      reducerea costurilor pentru schimburile valutare.
Cand un importator plateste pentru marfurile importate, trebuie sa converteasca la o
banca, moneda nationala in moneda exportatorului sau in moneda convenita pentru contract.
Banca va adauga un comision pentru operatiunea de schimb valutar efectuata. Pentru firmele
care importa sau exporta un volum mare de marfuri intr-un numar extins de tari, asemenea
tranzactii de schimb valutar au si ele un volum insemnat, deci si costurile vor fi ridicat, ceea
ce determina recuperarea lor prin majorarea preturilor, costuri suportate de consumatori. Se
estimeaza ca asemenea costuri s-au ridicat la circa 0,4% din PNB al tarilor membre.
b.      reducerea riscului valutar.
Cu toate ca in multe tari se lucreaza cu mecanisme flexibile ale cursurilor de schimb,
tarile membre au stabilit limite de fluctuatie a cursurilor valutare si s-au putut pune in
practica ajustari ale cursurilor in momentul cand modificarile dintr-o tara erau mult mai mari
decat in alte tari. Nesiguranta in ceea ce priveste nivelul viitor al cursului valutar al unei
monede nationale a dus la o serie de riscuri ale importatorilor si exportatorilor. S-au gasit
metode de „hedging” al riscului valutar, prin contracte „forward” sau „futures”, dar acestea
au implicat costuri pentru participanti.
Multi economisti considera ca unul din cle mai mari beneficiu deriva de al efectul
favorabil asupra comertului international prin cresterea competitiei.
c.      prevenirea devalorizarilor competitive.
Dupa cum se stie, in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, tarile europene s-a
angajat in actiuni care au fost denumite generic „ devalorizari competitive. O tara si-a

76
devalorizat moneda nationala pentru a sprijini cresterea exporturilor; partenerii ei comerciali
au procedat la fel cu monedele lor nationale pentru a contracara masurile din tara partenera si
a sprijini exporturile lor.
Devalorizarea monedei poate fi o masura inflationista in decursul unei perioade, chiar si
in tarile in care cursurile de schimb erau stabilite de catre autoritati si nu de fortele pietei.
d.      preintampinarea unor atacuri speculative.
Mecanismul valutar premergator monedei unice era vulnerabil din perspectiva atacurilor
speculative; daca un speculator prevedea o devalorizare a unei monede nationale, el vindea
imediat cantitati detinute din astfel de moneda.
Daca un asemenea trend era vazut de mai multi jucatori de piata, confidenta in acea
moneda incepea sa scada, ceea ce forta guvernul tarii de origine sa o devalorizeze in
continuare fortat, chiar daca aceasta nu era intentia initiala.
Bineinteles ca guvernele au actionat impotriva speculatiilor cu moneda nationala prin
majorarea dobanzilor, influentand astfel cresterea detinerilor in moneda respectiva; dar
reversul unei asemenea politici nu se lasa mult asteptat, cresterea dobanzilor ducand la
cresterea costurilor la imprumuturi, costuri care trebuie sa fie respectate de catre imprumutati,
acestia putand decide sa scada volumul activitatii si al investitiilor si deci sa influenteze
negativ cresterea economica.
e. Moneda unica va favoriza extinderea si fuzionarea pietelor financiare. Acestea vor
deveni mai lichide, adica se va opera pe termen scurt sau la vedere si va scadea mult sau de
tot ponderea operatiunilor la termen. Prin urmare nu va mai fi nevoie de acoperire impotriva
riscului.
Prin utilizarea monedei unice in tranzactiile comerciale se asteapta si o scadere a rolului
dolarului american (USD) care astazi este folosit frecvent in comertul international.
Emisiunea si gestionarea monedei unice vor fi incredintate Bancii Centrale Europene
care trebuie creata, si pana atunci SEBC. Aceasta institutie va realiza emisiunea monetara si
politica monetara.

5.1.2. Funcţiile Institutului Monetar European

Institutul Monetar European îndeplineşte următoarele funcţii: consultative,

operaţionale şi tehnice.
În ceea ce priveşte funcţia consultativă, statutul IME cuprinde împuternicirea expresă
dată Consiliului IME de a formula avize şi recomandări asupra orientării generale a politicii

77
monetare şi a politicii de schimb, precum şi asupra măsurilor aferente acestora luate în fiecare
stat membru al UE. De asemenea, IME este abilitate să prezinte guvernelor şi Consiliului
avize sau recomandări cu privire la politicile susceptibile să afecteze situaţia monetară internă
sau externă în UE şi, în special, funcţionarea Sistemului Monetar European.
IME este consultat de Consiliu asupra oricărui act legislativ, frie el aviz, recomandare
sau decizie, dacă este domeniul său de competenţă. În limitele şi în condiţiilşe fixate de
Consiliu şi după consultarea Parlamentului European şi al IME, acesta din urmă este
consultat de către autorităţile statelor membre în legătură cu orice proiect legidlativ în
domeniul monetar.
În ceea ce priveşte rezervele monetare, IME poate primi, din partea băncilor centrale,
aceste rezerve, emiţând, în schimb, ECU. Se poate acorda de către IME, autorităţilor
naţionale ale ţărilor terţe şi instituţiilor monetare internaţionale statutul de „alţi deţinători” de
ECU ţi poate stabili clauzele şi condiţiile privind dobândirea, deţinerea sau utilizarea acestor
ECU de către „alţi deţinători”.

5.1.3. Administrarea şi finanţarea Insitutului Monetar European

Conform Tratatului UE, Institutul Monetar European este condus şi gestionat de către
Consiliul IME, compus din preşedinte, vicepreşedinte şi guvernatorii băncilor cetrale.
Preşedintele este numit de comun acord între guvernele statelor membre, la nivelul şefilor de
stat sau de guvern, la recomandarea Comitetului guvernatorilor sa a Consiliului IME, după
caz, şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului European. Vicepreşedintele
este desemnat şi numit ca şi preşedintele pentru o perioadă de trei ani. Alegerea preşedintelui
se face din rândul persoanelor cu autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar
sau bancar, cu condiţia ca acesta să fie cetăţean al unui stat membru al UE. Atribuţiile
preşedintelui sunt următoarele:
- pregăteşte şi prezidează reuniunile Consiliului IME,
- prezintă în raporturile exterioare punctul de vadere al IME;
- este responsabil pentru gestionarea curentă a IME;
- poate fi audiat, la cererea Parlamentului European sau din proprie iniţiativă de comisiile
competente ale Parlamentului European.
Consiliul IME este organul abilitat să adopte regulamentul interior al Institutului Monetar
European, iar membrii şi personalul acestei instituţii sunt obligaţi să nu divulge informaţii
care, prin natura lor sunt sub incidenţa secretului profesional.

78
 Conform art. 21 din statut, IME se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegii şi
imunităţi necesare îndeplinirii sarcinilor sale, iar pentru atingerea scopurilor, acesta dispune
de finanţări proprii. Cuantumul acestora este determinat de Consiliul IME, în vederea
asigurării venitului apreciat ca fiind necesar pentru acoperirea cheltuielilor administrative de
îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor IME.

5.1.4. Actele emise de IME şi controlul de legalitate

Dacă ne raportăm la art.15.1. din statut, în exercitarea funcţiilor sale4, IME este
împuternicitr să emită următoarele categorii de acte juridice: avize şi recomandări, care au
caracter obligatoriu şi,directive şi decizii adresate bancilor centrale, care şi acestea au caracter
obligatoriu. Actele juridice ale IME sunt supuse controlului şi interpretării Curţii de Justiţie,
iar litigiile dintre IME, pe de o parte, şi creditorii săi sau orice alte persoane, pe de altă parte,
sunt soluţionate de instanţele naţionale competente, în afara cazurilor când a fost declarată
competentă Curtea de Justiţie.
Articolul 43 din Protocolul 4 al Tratatului UE prevede că IME se lechidează automat în
momentul constituirii Băncii Centrale Europene. Pstrimoniul integral al IME, activele şi
pasivele, deopotrivă, sunt transferate către BCE. Odată cu constituirea BCE, preşedintele
IME demisionează.

5.2. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE) este banca centrală a Uniunii Europene, cu

funcţia de administrare a politicii monetare în cele 17 ţări care folosesc euro ca monedă. Îşi
are sediul în Frankfurt am Main.
Banca a fost înfiinţată la 1 iunie 1998, înlocuind IME ca urmare a Tratatului de la
Amsterdam. Actualul preşedinte al BCE este Jean-Claude Trichet, fost guvernator al Banque
de France, iar sediul Băncii Centrale Europene este la Frankfurt pe Main. Cele mai
importante atribuţii pe care trebuie să le dzucă la bun sfârşit BCE sunt:
 Distribuţia şi supravegherea stabilităţii monedei euro
 Definirea politicii europene a intereselor şi controlul rezervelor de bani
 Cooperarea cu băncile naţionale

79
 Funcţiile BCE sunt menţionate în Tratatul de la Maastricht. Pentru a putea să lucreze
eficient, BCE nu are voie să depindă de puterea politică, o chestiune pe care criticii o aduc
deseori în discuţie. BCE a fost creată după modelul Băncii Federale Germane Deutsche
Bundesbank.
BCE şi sistemul de bănci centrale europene în ansamblu, care include şi băncile
centrale din toate statele Uniunii Europene, au primit sarcina de a menţine stabilitatea
preţurilor şi de a asigura credibilitatea monedei unice. Euro, moneda unică europeană, a fost
lansată în ianuarie 1999.
Consiliului Guvernatorilor BCE este alcătuit din membri ai consiliului director plus
guvernatorii băncilor naţionale ce fac parte din zona euro. Este cel mai important organ de
decizie al BCE.
Consiliul Director BCE este ales la fiecare 8 ani şi este format dintr-un preşedinte, un
vicepreşedinte şi alţi patru membri. Astfel, statele mici nu sunt reprezentate în consiliul
director. La începerea lucărilor pe 1 ianuarie 1999 olandezul Wim Duisenberg a fost ales
preşedinte. El a fost înlocuit la 1 noiembrie 2003 de francezul Jean-Claude Trichet. Consiliul
director decide ocupaţiile BCE şi este ales la recomandarea consiliului BCE.

5.3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în

1991, după prăbuşirea comunismului în Europa, în scopul consolidării economiilor de piaţă şi
a democraţiilor în 29 de ţări din Europa Centrală până în Asia Centrală.  Banca este deţinută
de 61 de ţări şi două instituţii interguvernamentale (Comunitatea Europeană şi Banca
Europeană de Investiţii). Scopul instituţiei este de a asista statele din Europa Centrală şi Asia
Centrală în dezvoltarea economiei de piaţă. De asemenea, mandatul atribuit BERD la
înfiinţare stipulează faptul că instituţia va colabora doar cu statele care adoptă principii de
guvernare democratice.

Ţările de operare ale BERD sunt: Albania, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Bosnia şi
Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, FYR-Macedonia, Estonia, Georgia, Ungaria, Kazakhstan,
Republica Kyrgză, Letonia, Lituania, Moldova, Mongolia, Polonia, România, Federaţia Rusă,
Serbia şi Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Tajikistan, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria,
Uzbekistan.

80
Capital: BERD are un capital subscris de 20 mld. euro, cele mai semnificative contribuţii
aparţinând SUA – 2 mld. euro, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie – câte 1.7
mld. euro, Federaţia Rusă – 800 mil. euro, Comunitatea Europeană şi Banca Europeană de
Investiţii - 600 mil. euro, etc. Soliditatea financiară a Băncii este demonstrată şi de
calificativul acordat de principalele agenţii internaţionale de rating: AAA de la Standard &
Poor’s şi Aaa de la Moody's. 
BERD este cel mai mare investitor instituţional în regiune şi mobilizează investiţii străine
directe semnificative, pe lângă propriile finanţări.
BERD acorda credite tarilor care prezinta pentru proiecte de investitii viabile. Pentru
finantarea proiectelor si pentru propriile nevoi operationale BERD nu utilizeaza direct
capitalul actionarilor, ci, beneficiind de un rating inalt, contracteaza imprumuturi pe pietele
internationale de capital prin emisiunea de obligatiuni proprii si altor instrumente de credit.
Deoarece BERD poate obtine fonduri in conditii favorabile, poate sa isi structureze
imprumuturile in asa fel incat sa raspuna cerintelor clientilor sai. Titlurile emise de BERD
sunt achizitionate de investitori diferiti, cum ar fi bancile centrale, fondurile de pensii,
companiile de asigurari, etc
Forul cel mai înalt de decizie în cadrul Băncii este Consiliului Guvernatorilor în cadrul căruia
fiecare ţară membră are desemnat un guvernator, de obicei ministrul de finanţe. Consiliul
Guvernatorilor delegă majoritatea puterilor Consiliului Director, care este responsabil de
direcţia strategică a BERD. Preşedintele este ales de Consiliul Guvernatorilor şi este
reprezentantul legal al BERD. În prezent, preşedintele BERD este Thomas Mirrow (cetăţean
german), instalat oficial în funcţie la 3 iulie 2008.
Ca răspuns la criza financiară globală, BERD a investit până la 8 miliarde de euro în 2009, o
sumă cu 52% mai mare faţă de anul 2008.

5.4. Banca Europeana de Investitii

Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată în 1958 prin Tratatul de la Roma. Rolul
principal al băncii este de a împrumuta fonduri pentru proiectele de interes european, precum
căile de comunicaţie rutieră şi feroviară, aeroporturile sau programele de mediu. Banca
finanţează, de asemenea, investiţiile întreprinderilor mici în UE şi dezvoltarea economică din

81
ţările candidate şi ţările în curs de dezvoltare. Priorităţile băncii la nivelul UE sunt de a
susţine:
 coeziunea şi convergenţa;
 întreprinderile mici şi mijlocii;
 durabilitatea mediului;
 inovaţia,
 dezvoltarea reţelelor de transport transeuropene şi
 sursele de energie durabile, competitive şi sigure.
Philippe Maystadt a fost ales preşedinte al BEI în ianuarie 2000.
Banca Europeană de Investiţii este o instituţie nonprofit, care se autofinanţează şi este
independentă de bugetul UE. Banca este finanţată prin împrumuturi pe pieţele de capital.
Acţionarii băncii – statele membre ale Uniunii Europene – subscriu colectiv la capitalul
băncii, iar contribuţia fiecărei ţări reflectă puterea economică a acesteia în Uniune.
Prin susţinerea statelor membre, BEI beneficiază de cel mai bun rating de credit (AAA) de pe
pieţele de capital, de unde poate ridica sume foarte mari de capital în condiţii foarte
avantajoase. La rândul ei, banca poate să investească în proiecte de interes public pentru care
nu s-ar putea găsi fonduri din alte surse – sau pentru care ar trebui efectuate împrumuturi
costisitoare.
Proiectele în care banca investeşte sunt selectate atent.

În exteriorul UE, BEI susţine politicile UE de dezvoltare şi cooperare în ţările candidate şi

potenţial candidate, în ţările din regiunea Mării Mediterane şi din estul Europei (inclusiv
Rusia) care se încadrează în sfera politicii de vecinătate a UE, şi în ţările din Africa, Caraibe,
Pacific, Asia şi America Latină.
În final, BEI este acţionarul majoritar al Fondului European de Investiţii, alături de care
formează „Grupul BEI”.
BEI este o instituţie autonomă. Banca adoptă deciziile de împrumut şi de creditare pe baza
punctelor forte ale fiecărui proiect şi a oportunităţilor oferite de pieţele financiare. În fiecare
an, banca prezintă un raport cu privire la toate activităţile sale.
BEI cooperează cu instituţiile UE. De exemplu, reprezentanţii săi participă în comitetele
Parlamentului European, iar Preşedintele BEI participă la reuniunile Consiliului atunci când
se întâlnesc miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre UE.
Deciziile băncii sunt adoptate de următoarele organisme:

82
 Consiliul Guvernatorilor este alcătuit din miniştri (în mod normal, miniştrii de
finanţe) din toate statele membre. Acesta defineşte politica generală de împrumuturi a băncii,
aprobă bilanţul contabil şi raportul anual, autorizează banca să finanţeze proiecte în exteriorul
UE şi ia hotărâri cu privire la creşterile de capital.

Consiliul Director aprobă operaţiunile de creditare şi de împrumut şi se asigură că BEI

este administrată corespunzător. Consiliul este alcătuit din 28 de directori – unul nominalizat
de fiecare stat membru UE şi unul nominalizat de Comisia Europeană.

Comitetul Administrativ este organul executiv permanent al băncii. Acesta

administrează activităţile zilnice ale BEI şi are nouă membri.

5.5. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este o organizaţie internaţională a

acelor naţiuni dezvoltate care acceptă principiile democraţiei reprezentative şi a economiei de
piaţă libere. Organizaţia îşi are originile în anul 1948, sub numele de Organisation for
European Economic Co-operation (OEEC), Organizaţia pentru Cooperare Economică
Europeană, pentru a ajuta la administrarea planului Marshall pentru reconstrucţia Europei
după Cel de-al Doilea Război Mondial. Mai târziu calitatea de membru a fost extinsă pentru
statele din afara Europei, iar în 1961 s-a reformat luând numele de Organisation for
Economic Co-operation and Development (OECD), franceza: Organisation de coopération
et de développement économiques.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este un forum unic unde
guvernele a 33 de democraţii conlucrează pentru a răspunde provocărilor economice, sociale,
a celor ce ţin de globalizare şi de exploatare a oportunităţilor globalizării.
Organizaţia oferă un cadru în care guvernele pot să îşi compare experienţele politice, să caute
răspunsuri la problemele comune, să identifice practicile bune şi să-şi coordoneze politicile
interne şi internaţionale. Aceasta este un forum, unde presiunea egală poate acţiona ca un
stimulent puternic pentru îmbunătăţirea politicii şi pentru implementarea instrumentelor
independente care, ocazional, pot conduce la semnarea unor tratate.
Schimburile de informaţii şi analize dintre guvernele OCDE sunt puse la dispoziţie de un
secretariat din Paris. Secretariatul culege date, monitorizează trenduri şi analize şi

83
prognozează dezvoltările economice. Acesta cercetează şi schimbările sociale sau modelele
comerciale dezvoltate, mediul, agricultura, tehnologia, taxele şi alte domenii.
OCDE ajută guvernele în direcţia creşterii prosperităţii şi a luptei împotriva sărăciei prin
creştere economică, stabilitate economică, comerţ şi investiţii, tehnologie, inovaţie,
anteprenoriat şi cooperare în scopul dezvoltării. Trebuie să existe asigurarea că creşterea
economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului sunt obţinute împreună. Alte scopuri
includ crearea de locuri de muncă pentru toţi, echitate socială, guvernare curată şi efectivă.
OCDE face eforturi pentru a înţelege şi a ajuta guvernele să răspundă la noi dezvoltări şi
preocupări. Acestea cuprind comerţul şi ajustarea structurală, securitatea online şi provocările
legate de reducerea sărăciei în lumea dezvoltată. De mai mult de 40 de ani, OCDE este una
dintre cele mai mari şi mai de încredere surse de statistică comparată, statistică economică şi
date sociale. Bazele de date OCDE cuprind o arie largă şi diversă, cum ar fi conturile
naţionale, indicatorii economici, forţa de muncă, comerţul, ocupaţia, migraţia, educaţia,
energia, sănătatea, industria, taxele şi impozitele, şi mediul. Cea mai mare parte a studiilor şi
analizelor sunt publicate.
De-a lungul ultimei decade, OCDE a rezolvat o serie de probleme sociale, economice şi
legate de mediu, adâncindu-şi legatura cu afacerile, uniunile comerciale şi alţi reprezentanţi ai
societăţii civile. Negocierile de la OCDE în privinţa taxelor şi a preţurilor de transfer au
deschis drumul tratatelor bilaterale în jurul lumii.
Sediul OCDE se află la Château de la Muette în Paris.
Între 1996 şi 2006 secretar general al OCDE a fost Donald J. Johnston din Canada. Din 1
iunie 2006 Secretarul General este mexicanul José Ángel Gurría.
Există în mod curent 33 de membri cu putere deplină; dintre aceştia 30 sunt, în descrierea din
2010 a Băncii Mondiale, ţări cu venituri mari. Ţările devenite membre OECD în 1961 nu au
anii după nume. Alte naţiuni sunt listate în funcţie de anul de admisie.
 Australia (1971)  Germania  Olanda
 Austria  Grecia  Polonia (1996)
 Belgia  Irlanda  Portugalia
 Canada  Islanda  Regatul Unit
 Cehia (1995)  Israel (2010)  Slovacia (2000)
 Chile (2010)  Italia  Slovenia (2010)
 Coreea de Sud  Japonia (1964)  Spania
(1996)  Luxemburg  Statele Unite ale

84
  Danemarca  Mexic (1994) Americii
 Elveţia  Noua Zeelandă  Suedia
 Finlanda (1969) (1973)  Turcia
 Franţa  Norvegia  Ungaria (1996)

Comisia europeană a Uniunii Europene participă la munca OCDE, alături de statele

membre ale UE. În mai 2007, Consiliul ministerial al OCDE a început să analizeze şi să
discute despre încorporarea urmatoarelor state in organizaţie: Estonia şi Rusia; şi de a întări
cooperarea cu: Brazilia, China, India, Indonezia şi Africa de Sud. Posibili candidaţi cu
drepturi depline sunt statele lipsă din Uniunea Europeana: Bulgaria, Cipru, Letonia, Lituania,
Malta şi România.
Cele 33 de state membre OCDE deţin împreună aproximativ 60 la sută din economia
mondială, 70 la sută din comerţul mondial şi 20 la sută din populaţia lumii.

5.6. Mecanisme şi instrumente de finanţare şi garantare

5.6.1. Mecanisme practicate în principal de BERD

De la constituirea sa, BERD şi-a propus sa utilizeze o gama cât mai largă de
instrumente de finanţare pentru a răspunde astfel diferitelor nevoi şi a se putea adapta
diferitelor stadii de reforma în care se afla economiilor statelor în tranzitie. În cadrul acestor
instrumente ponderea cea mai mare, dar în continua scadere, o au creditele. Acestea forma de
finantare se dovedeste a fi cea mai mai usor de aplicat şi este cu atat mai utilizata cu cat ţările
se afla la începutul perioadei de tranzitie. O situaţie asemănătoare apare şi la BEI, cu remarca
că în prezent activitatea de investiţii a acesteia este preluată de către Fondul European de
Investiţii.1
Mecanismele de creditare presupun utilizarea mai multor forme de finanţare prin
credit, ce răspund unor necesităţi particulare ale debitorilor. Încercăm în continuare să
analizăm aceste credite pentru a vedea măsura în care ele au reprezentat o soluţie pentru
1
Enciu Adrian, op. cit., p. 75

85
nevoile debitorului şi pentru atingerea obiectivelor celor două instituţii europene de credit.
Astfel avem:
a) Creditele directe simple – acestea se acorda direct investitorului, fără intermediari
(spre deosebire de creditele globale) şi reprezinta forma clasică a creditelor de
investitii şi principala forma de creditare a proiectelor. Creditele directe simple se pot
acorda dintr-o data sau pe transe, în functie de tipul proiectului finantat şi de perioada
de executie. Avantajul unei soluţii cu creditare în tranşe ţine de diminuarea
comisionului de neutilizare a creditului. Astfel de finanţări, pe tranşe, sunt frecvent
utilizate în cazul investitiilor de valori mari, precum cele din infrastructură
b) Credite subordonate - aceste credite mai sunt numite şi credite A/B şi sunt frecvent
utilizate de aceste instituţii financiare. Creditele subordonate sunt derulate prin
acordarea lor de către doua instituţii, în aceleasi conditii. În acest caz, BERD sau BEI
negociaza conditiile de creditare şi acorda o parte din credit (A). Cealalta parte (B)
este acordata de o alta banca, dar în aceleasi conditii negociate. Astfel banca parteneră
preferă sa obtină o mai bună garantare a investitiei, chiar dacă marja de dobanda este
mai redusa. în caz de nerambursare a creditului, partea A are prioritate faţă de partea
B, iar aceasta din urma are prioritate fata de alti creditori. După părerea noastră, o
astfel de formă de creditare ar trebui intensificată pentru că ea reuşeşte să mobilizeze
capitaluri private importante, la preţuri de finanţări de bănci multilaterale de
dezvoltare. Aceste resurse crează un efect de levier important în rezultatele politicilor
de finanţare ale BERD sau BEI şi răspund unor nevoi, care altfel nu s-ar afla în sfera
de inters a creditorilor privaţi.
c) Credit revolving - se prezinta sub forma unei sume avansate de bancă, la dispozitia
debitorului şi care se poate utiliza şi rambursa de mai multe ori. Se folosesc pentru a
elimina discontinuitatile în furnizarea de resurse necesare realizari proiectului.
d) Credite stand by - sunt credite fără o destinaţie precisă în cadrul proiectului, avand
un caracter de finanţare generală. Creditele stand by sunt de fapt, niste credite de
trezorerie, ce au ca scop sprijinirea proiectului pentru o perioada mai scurta de timp
(de obicei un an). Sunt mult utilizate în perioadele post privatizare în scopul
consolidarii societatii şi mai putin al extinderii ei. Concret, sunt folosite pentru
cresterea capitalului circulant, capitalizarea societatilor, cresterea capacitatii de plata,
cumparari de titluri, operaţiuni la bursa. De multe ori, un astfel de credit se acordă
condiţionat în funcţie de îndeplinerea anumitor parametrii tehnici sau economico-
financiari. Considerăm că aici ar fi de dorit o conlucrare mai bună între cele două

86
 instituţii în măsura în care, în multe cazuri, o întreprindere privatizată are nevoie în
continuare de un sprijin financiar pentru a se putea menţine pe piaţă şi ulterior a se
înscrie într-un proces de rentabilizare. Ea însă iese din sfera de interese a BERD şi nu
se încadrează între obiectivele politicii de finanţare a BEI. Este cazul unor
întreprinderi industriale de talie medie 1 sau întreprinderilor privatizate prin metode
precum MEBO. În această ultimă situaţie, nu puţine au fost cazurile în care noii
proprieţări şi-au epuizat resursele în procesul de achiziţie a întreprinderii şi nu sunt în
stare să-i asigure nici măcar continuitatea procesului de producţie, fără a mai fi vorba
de restructurarea şi dezvoltarea societăţii.
De la înfiinţare şi până în anul 2002 BERD a finantat prin creditare directă peste 800
de proiecte în ţarile aflate în tranzitie. Aceste proiecte au fost proiecte de valoare mare şi au
necesitat dosare de creditare şi analize pentru fiecare în parte. Acest sistem se dovedeste
ineficient în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii, ceea ce ar fi scos din sfera de operare
aceste întreprinderi. Pentru a elimina o astfel de situatie BERD a utilizat sistemul creditelor
globale, ce se concretizează în linii de credit deschise unor bănci locale în scopul recreditării
proiectelor de mai mici dimensiuni.
La început, BERD s-a orientat pentru intermedierea creditelor sale către mari bănci
straine ce operau în ţările în tranzitie. Acestea beneficiau de un management performant şi
experienţă în gestionarea unor astfel de credite. În plus se considera că acţionariatul privat al
acestora este în stare să evite acordarea preferenţială a acestor credite. Aceasta acţiune nu s-a
bucurat de prea mult succes, datorită, în special retinerii băncilor straine de a actiona într-un
mediu ce prezenta un risc ridicat. Atunci BERD s-a reorientat spre băncile locale care
manifestau o deschidere mai mare în recreditare. Astfel prima banca beneficiara a unei linii
de credit BERD a fost Banca Agricola din Romania. Considerăm că, deşi a existat o anumită
doză de risc în promovarea unei astfel de idei, situaţia a fost apreciată corect şi ea a mulţumit
atât beneficiarii creditelor, care au avut astfel mai uşor acces la aceste finanţări, cât şi băncile
locale prin avantaje prezentate în continuare.
Banca intermediara este cea care analizeaza şi alege proiectele ce vor fi finantate, în
conformitate cu acordul încheiat cu BERD. Atunci cand BERD cauta o banca pentru a
administra un credit global, ea urmareste capacitatea băncii de a angaja şi de administra
credite externe şi de a opera dupa normele sale. Ea trebuie să îndeplinească în acelaşi timp
încă două condiţii: să aibă performanţele financiare cerute de BERD şi să fie auditată de o
1
Nu sunt excluse şi alte situaţii. Un exemplu în acest sens îl intâlnim Romania, în cazul unei foarte mari
întreprinderi, Sidex Galaţi, care după privatizare a fost nevoită să apeleze la un astfel de credit acordat de Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

87
firmă internaţională de specialitate recunoscută de către aceasta. Banca comerciala astfel
aleasa are avantajul unei recunoasteri internaţioale ce îi poate facilita accesul pe pietele
internaţioale de capital.1
În plus, pe toata durata desfasurarii operaţiunilor, ea beneficiaza de un transfer de
asistenta financiara gratuita din partea BERD. Decizia de creditare se ia în baza procedurilor
stabilite de banca europeană, însă aceasta rămâne la aprecierea băncii comerciale pentru sume
mai mici de un milion euro şi depinde de avizul favorabil al BERD, pentru sume mai mari de
un milion euro. Credem că acest sistem este practic, adaptat unor realităţi existente la
beneficiari, dacă ţinem cont de faptul că majoritatea acestor credite 2 au ca beneficiari
întreprinderi mici şi mijlocii a căror finanţare intră în prima categorie. Astfel, creşte mult
operativitatea examinării cererii de credit şi flexibilitatea acordării acestuia în baza
cunoaşterii mediului de activitate al debitorului.

Figura 5.1. Schema unei linii de creditare

1
Enciu Adrian, op. cit., p. 79
2
În Europa centrală peste 65 % din volumul creditelor globale destinate întreprinderilor mici şi mijlocii se
încadrează la un nivel individual de creditare cuprins între 100 000 şi 250 000 euro

88
 Conditiile ce se cer întreprinderilor pentru a putea beneficia de finantare printr-un
astfel de credit intermediat sunt diferentiate, în funcţie de situatia economica a ţării, de
dezvoltarea sistemului bancar şi potentialul băncii locale.1
Experienţa BEI în acordarea de credite globale este mult mai mare, dar remarcăm
faptul că această experienă ţine de bănci partenere şi de beneficiari din zona Uniunii
Europene, zonă considerată cu risc minim. Prevăzute iniţial pentru întreprinderi mici şi
mijlocii aflate în zone defavorizate economic, aceste credite şi-au văzut treptat lărgindu-se
câmpul de activitate la ansamblul întreprinderilor mici şi mijlocii. Din 1979 beneficiază de
astfel de credite micile proiecte de infrastructură promovate de colectivităţi locale, din 1986
unele proiecte de mediu şi de curând proiecte de sănătate şi de educaţie. Un element care
apare ca noutate în cazul creditelor BEI, ce nu se regăseşte la BERD este, începând din 1996,
finanţarea portofoliului. Prin acest nou instrument proiectele nu sunt finanţate pe o bază
individualizată ci se acordă resurse suplimentare pentru portofoliul de credite al băncii
comerciale. Principalele criterii urmărite de BEI sunt renumele băncii şi calitatea
portofoliului. Primele astfel de credite au fost acordate în 1996 în Germania şi Franţa. După o
perioadă mai timidă, de încercare, din 1999 finanţările de portofoliu s-au extins rapid
reprezintând în medie o treime din totalul creditelor globale ale Băncii Europe de Investiţii.
Considerăm că acest instrument este mai dificil de aplicat de către BERD, ţinând cont de
lipsa de renume a băncilor locale cu care colaborează şi de portofoliul lor de credite de o
calitate mai redusă.

5.6.2. Operaţiuni de garantare

Încă de la înfiinţare, atât BEI cât şi BERD şi-au propus să abordeze şi domeniul
garanţiilor bancare. Ele permit operatorilor bancari şi comerciali din statele aflate în tranziţie
să desfăsoare o activitate comercială fără să imobilizeze fonduri prea mari. Cea mai mare
parte a activităţii de garantare la Banca Europeană de Investiţii se derulează prin intermediul
Fondului European de Investiţii, ca divizie de investiţii a băncii. Activitatea acestuia de
finanţare şi garantare este tratată separat în acest capitol.
Caracteristic firmelor şi băncilor din statele aflate în zona de acţiune a BERD este
faptul că acestea dispun de o credibilitate redusă în relaţiile cu parteneri din ţări dezvoltate,
ceea ce duce la o cerere ridicată de garanţii, sub formă de depozite, de cele mai multe ori.2

1
Enciu Adrian, op. cit., p. 80
2
Enciu Adrian, op. cit., p. 85

89
 Printr-o linie de garantare a plăţilor pentru importuri deschisă băncilor comerciale ale
importatorilor, BERD garantează plata faţă de banca exportatorului străin. În cazul în care
plata nu s-a efectuat, suma este plătită de către BERD, după care este transformată automat
într-un credit acordat băncii importatorului. Condiţiile în care creditul este acordat sunt
stabilite în prealabil, la încheierea contractului de garantare. După opinia noastră, principala
problemă care apare în această activitate ţine de numărul relativ redus de bănci care
beneficiază de acorduri de garantare cu BERD şi de procedura de acceptare a acestora, care
necesită un timp de decizie destul de lung. Cumulat, până în anul 2001, BERD încheiase 10
acorduri de garantare pentru o sumă totală de 705 milioane euro. Mai mult de jumătate însă,
reprezintă contribuţia ultimului an (413 milioane euro). Se constată că beneficiarele
garanţiilor BERD sunt bănci solide financiar, de regulă cele mai reprezentative din cadrul
sistemului. O astfel de situaţie face ca multe întreprinderi, care lucrează prin bănci mai mici
să nu aibe acces la facilitatile de garantare ale BERD. O soluţie ar fi ca să permită şi acestor
bănci mai mici să opereze în baza liniilor de garantare deschise la băncile mari în măsura în
care şi acestea ar fi interesate. O propunere ar mai fi şi încheierea unor acorduri de garantare
cu organisme specializate în astfel de operaţiuni, prin care să se urmărească garantarea
anumitor activităţi (precum cele de comerţ exterior) sau anumitor tipuri de întreprinderi care
sunt deficitare la acest capitol, fiind ocolite de băncile comerciale. Credem că utilizarea
sistemului de garanţii de către instituţiile europene de credit permite acestora să intervină în
redefinirea şi exploatarea mai eficientă a unor relaţii bancă – întreprindere, bancă locală –
bancă străină, stimulând relaţiile economice şi participând la modernizarea sistemelor
bancare ale statelor vizate.
Pe măsură ce procesul de tranziţie avansează, imaginea băncilor locale se
consolidează şi în acelaşi timp fiecare stat reuşeşte să creeze instuituţii care să substituie
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în această activitate, iar BERD se poate
reorienta spre bănci private mai mici şi spre ţări aflate într-un stadiu mai puţin avansat al
tranziţiei.
Schematic, o linie de garantare utilizată de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare este prezentată în figura următoare.

90
 Figura 5.2. Linie de garantare utilizată de B.E.R.D.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare acordă o garanţie băncii

importatorului, în baza căreia aceasta din urmă deschide un acreditiv la banca exportatorului.
Dacă plata nu se realizeaza, BERD îşi îndeplineşte rolul de garant şi efectuează plata către
banca exportatorului, transformând garanţia în credit fată de banca importatorului. În final,
aceasta urmează să ramburseze creditul către BERD.

5.6.3.Investiţii de capital

În ţările în tranzitie ale Europei centrale şi de est statul nu mai participă direct la
capitalizarea şi dezvoltarea întreprinderilor, lăsând aceasta pe seama capitalului privat.
Băncile existente suferă la rândul lor un proces profund de restructurare şi nu au capacitatea
de a asigura fondurile necesare. Chiar daca aceste bănci ar avea fonduri, subcapitalizarea
întreprinderilor şi dobanzile ridicate antreneaza riscuri foarte mari. În acest context se creaza
o noua posibilitate de sustinere a tranzitiei de către BERD, prin investitii de capital

91
(participatii). Aceasta formă convine şi întreprinderilor care preferă o finanţare fără scadentă
şi fără dobandă. În plus acestea vor beneficia şi de un transfer de management.1
În anul 2001 investitiile în capital ale BERD deţineau o pondere de peste 20 % din
portofoliul băncii2 şi se prezentau fie sub forma investitiilor directe, fie sub forma investitiilor
prin diferite fonduri de investitii. Investiţiile de capital ale Băncii Europene de Investiţii au
fost preluate în anul 2000 de către Fondul European de Investiţii. Activitatea acestuia este
prezentată separat la sfârşitul capitolului.
Investitiile directe presupun interventia băncii în achizitionarea unor pachete de
acţiuni (participatii) din capitalul întreprinderilor. Întreprinderile sunt, în general societati de
marime medie, subcapitalizate, dar cu perspective de dezvoltare. BERD are în vedere ca
achiziţia de participatii sa reprezinte o minoritate importanta din capitalul societatii şi sa
atragă în aceasta operaţiune şi un investitor strategic majoritar, care sa vina cu un
management de profil, reprezentand o garantie a dezvolţării societatii şi care sa-i permita
băncii retragerea ulterioara din aceasta societate.
Având în vedere parteneriatele de până acum ale BERD putem afirma că aceste
conditiile nu sunt foarte rigide. Proiectele sunt analizate fiecare în parte, iar daca BERD
consideră acceptabil, poate face derogari de la aceste principii. Pe de altă parte, considerăm
că aceste condiţii nu sunt cu mult diferite de cele ale unor fonduri de investiţii specializate,
ceea ce îi permit băncii să găsească mai uşor parteneri pe piaţa de capital. În Romania
investitiile directe de capital ale BERD s-au extins odata cu aparitia pietei de capital, iar
printre cele mai importante se numara cele din sectorul bancar (Banca comerciala Ion Tiriac,
Banca Bucuresti, Banca Transilvania). O importantă investiţie a fost realizată la
întreprinderea Arctic Găeşti, din care BERD deja sa retras. O posibilă nouă şi importantă
investiţie se anunţă la privatizarea Băncii Comerciale Române.
Investitiile directe presupun şi reprezentarea BERD în consiliile de administratie ale
societatilor. Un numar mare de astfel de investitii ar duce la nivelul Băncii la aparitia unor
probleme de efectiv. O alternativa la acest tip de investitii ar reprezenta-o o forma
asemanatoare creditelor globale din operaţiunile de credit. Adica găsirea unor intermediari,
care sunt fondurile de investitii3.
Fondurile de investitii sunt societati formate prin asocierea mai multor investitori care
administreaza un capital comun în vederea achizitionarii de acţiuni la societati. Aceste
1
Enciu Adrian, op. cit., p. 87
2
Investiţii de capital BERD cumulate la 31 decembrie 2001: 3649 milioane euro
3
Problema este valabilă şi în cazul Fondului European de Investiţii, care cu un număr de 50 salariaţi acţionează
de o manieră asemănătoare

92
fonduri sunt încredintate unui manager (o echipa de experti angajati sau o societate) de către
consiliul de administratie. Managementul unui fond de investitii are doua functii principale:
de efectuare a investitiilor şi de supraveghere a portofoliului. Pentru aceasta conducerea
fondului prospecteaza piata, găseste oportunitati de plasament şi propune spre aprobare
investitiile de capital. După realizarea investitiei se urmareste rentabilizarea întreprinderilor.1

Figura 5.3. Fond de investitii – structura organizatorica

În cazul BERD, investitiile de capital sunt realizate indirect prin intermediul

fondurilor regionale şi sectoriale. Acestea pot fi fonduri create de grupuri de investitori,
privaţi de cele mai multe ori, la care BERD participă cu capital (de ex. AIG New Europe
Fund) sau fonduri speciale constituite de către BERD. În anul 2002, BERD gestiona 11
fonduri speciale, din care opt de investiţii (Fondul special pentru regiunea Balcanilor, Fondul
special al BERD pentru întreprinderi mici şi mijlocii…) şi trei de cooperare tehnică ( de ex.
Fondul special de cooperare tehnică pentru întreprinderile mici şi mijlocii din Rusia).

1
Enciu Adrian, op. cit., p. 88

93
 Considerăm că aceste fonduri, care beneficiază de finanţare sau finanţare şi gestiune
din partea BERD, acoperă geografic mare parte din zona de acţiune a băncii. Mai puţin
reprezentată este totuşi zona asiatică din afara Rusiei. De asemenea, putem afirma că există o
mare acoperire şi din punct de vedere al ramurilor economice vizate. În acest caz, lipsa de
interes se manifestă doar la întreprinderile industriale mari, care necesită investiţii uriaşe, atât
pentru achiziţie, dar mai ales pentru rentabilizare şi în domeniul agricol, la nivelul
producătorilor. Totuşi, problema agriculturii primare nu trezeşte un interes deosebit nicăieri
în lume, pentru nici-un fond de investiţii. În schimb, industria alimentară, care valorifică
produsele agricole, face deseori obiectul unor investiţii de acest gen. Dacă la nivelul
acoperirii geografice sau la nivel structural investiţiile fondurilor sunt bine reprezentate, nu
acelaşi lucru putem afirma despre volumul lor. Ar fi bine, după părerea noastră, ca Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare să acorde o atenţie mai mare încurajării creării
unor fonduri noi sau încurajării pătrunderii fondurilor de investiţii din statele dezvoltate în
zona sa de acţiune, pentru a consolida acest gen de activitate. Şi în acest domeniu de
activitate al instituţiilor de credit europene, al investiţiilor de capital, putem afirma că se
exercită un rol activ asupra structurilor economice ale statelor vizate. Se induc influenţe
pozitive la nivelul pieţelor de capital, de cele mai multe ori insuficient dezvoltate, vizând
lichiditatea, încrederea, încurajarea şi promovarea tranzacţiilor. De asemenea, se dinamizează
piaţa operaţiunilor de achiziţii şi fuziuni şi se impulsionează procesul de restructurare a
întreprinderilor neperformante. Nu în ultimul rând se realizează un transfer de management
către aceste întreprinderi
Fondurile post - privatizare1 sunt concepute pentru a aduce capital şi ajutor în gestiune
la întreprinderile de stat care au fost privatizate total sau partial în cadrul unor programe
nationale de privatizare sau prin vanzare prin licitatie. Aceste fonduri post - privatizare
cumpară importante participatii minoritare la societatile în dezvoltare şi sunt reprezentate în
consiliile de administraţie. În activitatea sa, un astfel de fond respecta anumite norme de
gestiune şi de plasament prezentate în continuare:
 investitia într-o întreprindere nu trebuie sa depaseasca 10% din valoarea fondului;
 fondul urmareste plasarea disponibilitatilor sale pe o perioada de 3-4 ani.
Recuperarea investiţiei se face prin ieşirea din afacere dupa 5-7 ani;
 participatiile detinute de fond vor fi minoritare; fondul este interesat să participe la
investiţie alături de un investitor strategic cu rol de investitor principal.

1
Fonduri post-privatizare, prescurtat FPP sau PPF

94
  tinta de investire o reprezinta întreprinderi privatizate, cu o situatie financiara buna
şi cu perspective de dezvoltare, care au maxim 500 salarii.

Figura 5.4. Schema Fondului post-privatizare1

Din schema prezentata se remarca faptul ca Fondul de post-privatizare are un comitet

de investitii şi un comitet de supraveghere. Primul dintre ele este însarcinat cu luarea
deciziilor de finanţare. Deşi reprezentantul BERD este minoritar, el are drept de veto asupra
deciziilor luate. Comitetul de supraveghere aproba bugetul, urmareşte realizarile fondului şi
propune masuri de îmbunataţire a activitatii.
Fondurile se pot implica şi în întreprinderi ce necesita puternice restructurari
pentru a putea fi oferite pe piata în conditii comerciale acceptabile. Un rol important l-a avut
la constituirea acestor fonduri şi Uniunea Europeana, care prin participari directe sau
indirecte a permis BERD să-şi extindă aria de investire în ţări şi întreprinderi cu grade mai
ridicate de risc.

1
Sursa: Problemes economiques, 1998

95
 5.6.4. Mecanisme de finanţare specifice practicate de BEI.

În funcţie de nevoile apărute în zona sa de acţiune şi de politicile urmărite de Uniunea

Europeană, Banca Europeană de Investiţii a primit diverse sarcini în cadrul unor programe
specifice. În continuare sunt prezentate câteva dintre acestea.
a. Program special de acţiune Amsterdam
Programul a fost creat în 1997 având ca obiectiv sustinerea financiara a sectoarelor ce
permit crearea de noi locuri de munca, în special în domeniile întreprinderilor mici şi
mijlocii, educatiei şi sănătatii, mediului şi retelelor de transport transeuropene. Suma aprobata
pentru acest program este aditionala finanţărilor curente ale BEI şi se ridica la 10 miliarde
euro. Avand în vedere şi cooperarile BEI cu sectorul bancar s-a mizat în obtinerea unui efect
de levier capabil sa mobilizeze în jur de 20 miliarde euro pe an.
b. Program de parteneriat public – privat (PPP)
Succesul crearii şi consolidarii Uniunii economice şi monetare depinde de investitiile
care vor inţări integrarea statelor membre. Aceste investitii vor urmarii şi întărirea legaturilor
psihice cu regiunile periferice sau aflate în vecinatatea UEM, în special cu candidatii la
aderare. În foarte multe ţări europene astfel de obiective cad în sarcina statului pentru a le
sustine şi finanta. Pe de alta parte, în ultimul timp criteriile de aderare la UEM au impus o
mai mare riguare şi disciplina bugetară din partea sectorului public. Trebuie mentionat, de
asemenea ca prin liberalizarea transporturilor, telecomunicatiilor şi pietei energiei, statul va fi
din ce în ce mai putin implicat în astfel e proiecte.
Pentru a compensa o astfel de restrangere a finanţărilor s-a creat mecanismul
Parteneriatului public – privat prin care sunt atrase la co-finantarea marilor investitii societati
private, care astfel, nu numai ca aduc un aport suplimentar de resurse de finantare dar
contribue şi sunt implicate în planul gestiunii şi exploaţării obiectivelor ceea ce conduce la
aspecte pozitive în cresterea eficientei investitiilor şi exploaţării lor şi la nivelul calitatii
serviciilor. Prin co-finantare partenerilor se realizeaza o împartire comună a riscurilor
(componenta de stat ducand la reducerea acestora) şi profiturilor între sectorul public şi privat
în baza unui cadru stabilit initial şi a unui climat de politica generala favorabil, menit sa
încurajeze astfel de initiative.

96
 Banca Europeana de Investitii sustine acest parteneriat, dându-i un plus de
credibilitate şi jucând un rol de catalizator în atragerea finanţărilor private. Pentru
întreprinderile implicate în programul PPP, Banca acordă credite cu o durata de rambursare
ce poate depasi 25 ani şi stabileste planuri de rambursare care sa fie compatibile cu fluxurile
de cash-flow ale investitiilor. Interventiile BEI se fac şi pentru sprijinirea unor investitii ce
corespund mecanismului de finantare PPP în afara Uniunii Europene, în special s-au
concretizat în domeniul cailor ferate şi rutiere din interes european din Europa centrala şi de
est.
c. Mecanismul de pre-aderare
Un fapt important s-a petrecut în anul 1998, atunci cand BEI a creat un mecanism
aditional de sustinere a aderarii statelor candidate la Uniunea Europeană. În prima fază, care a
expirat la 31 ianuarie 2000, acestui mecanism i-a fost alocat un capital de 3,5 miliarde euro.
Un al doilea mandat a stabilit suma mecanismului pentru perioada 2000 – 2003 la 8,5
miliarde euro. Mecanismul poate functiona fără garanţia comunitara a operaţiunilor din
exteriorul Uniunii ceea ce îl face mai flexibil şi mai usor de aplicat. Scopul sau imediat îl
reprezintă transferul de finanţare şi experienta comunitară către proiecte vizând protectia
mediului, modernizarea industriala şi extinderea retelelor de transport transeuropene.
Acţiunea băncii în aceasta regiune este strans coordonata cu programul Phare, ce
reprezinta a doua sursa comunitară pentru sustinerea financiară a ţărilor candidate la aderare.
De asemenea, BEI are relatii apropiate cu alte doua instituţii financiare internaţioale: Banca
Mondiala şi Banca Europeana pentru Reconstructie şi Dezvoltare. Intervenţiile Băncii
Europene de Investiţii în statele din Europa centrală şi de est candidate la aderare sunt
prezentate mai pe larg într-un capitol ulterior. În acest subcapitol am dorit doar să făcem
cunoscut existenţa Mecanismului de pre-aderare şi să sintetizăm principalele sale
caracteristici.1
d. Mecanisme de finanţare prin capital de risc şi de garantare
Finanţarea în cadrul acestor programe se realizează prin Fondul European de Investiţii
prezentat în finalul acestui capitol. Aici se încădrează trei mecanisme şi programe:
 Mecanismul european pentru tehnologie (MET) – are în vedere finanţarea
întreprinderilor mici şi mijlocii din sfera tehnologiilor noi. A existat MET 1 în
valoare de 85 milioane euro şi MET 2 de 125 milioane euro.
 Programul plurianual pentru întreprinderi – aprobat pentru perioada 2001 – 2005
urăreşte participaţii şi garanţii din domeniul tehnologiei informaţiilor.
1
Enciu Adrian, op. cit., p. 103

97
  Programul „Creştere şi mediu” – permite garantarea investiţiilor realizate de
întreprinderile mici şi mijlocii în domeniile mediului şi „eco-bussines-ului”

5.6.5. Fondul European de Investiţii – FEI

Fondul European de Investiţii face parte din Grupul BEI, fiind organismul Uniunii
Europene specializat în operaţiuni de capital de risc şi de garantare în favoarea
întreprinderilor mici şi mijlocii. Rolul sau este complementar celui al Băncii Europene de
Investiţii. El are ca obiectiv să sprijine apariţia şi dezvoltarea întreprinderi mici şi mijlocii.
Intervenţiile sale se fac utilizând propriile resurse sau pe cele incredinţate sub un anumit
mandat de BEI sau Uniunea Europeană.
Fondul European de Investitii a fost creat în iunie 1994 avand ca obiectiv acordarea
de garantii pentru finanţări în domeniul retelelor de transport europene şi sustinerea
întreprinderilor mici şi mijlocii. Dupa 1996 el a fost autorizat sa ia şi participatii, iar din 1997
participa la Mecanismul european pentru tehnologie.1 Din anul 2000, FEI a devenit divizia de
investiţii de capital de risc a Grupului Băncii Europene de Investiţii, preluând de la aceasta
portofoliul de clienţi. Tabelul următor prezintă sintetic situaţia financiară a Fondului
Capitalul2 FEI, prezentat în figura 3.7, este alcătuit din 2000 de acţiuni cu o
capitalizare nominală de 2.000 milioane euro. El se bazează pe un acţionariat tripartit,
cuprinzând BEI, Uniunea Europeană şi un grup de bănci şi instituţii financiare europene din
sectorul public şi privat. Credem că atribuţiile şi statutul Fondului European de Investiţii în
cadrul Grupului BEI se bazază pe o formă de organizare evoluată a unei astfel de instituţii, în
care există o anumită specializare în funcţie de operaţiunile desfăşurate. Volumul şi
complexitatea acestor operaţiuni au creat necesitatea individualizării gestiunii lor. Pe de altă
parte, prin definirea atribuţiilor şi relaţiile în cadrul Grupului se permit iniţiative coordonate
şi coplementare între BEI şi FEI. Credem, de asemenea, că aceste constatări nu sunt valabile
şi în cazul BERD, unde volumul activităţii şi natura relativ mai simplă a misiunii nu cer o
astfel de organizare.3
Mandatul încredinţat de Uniunea Europeană Fondului prevede sprijinirea de către
acesta a pieţei de capital europene. Într-o manieră generală, Fondul are ca obiectiv de a juca
un rol de catalizator pe lângă fondurile de investiţii, pentru a le dezvolta şi a le dinamiza

1
Program de investiţii în participţii la întreprinderi mici şi mijlocii din domeniul industrial-tehnologic
2
capital subscris
3
Enciu Adrian, op. cit., p. 105

98
activitatea. Acesta mai este numit şi „fond de fonduri”. El are în vedere următoarele tipuri de
fonduri de investiţii:
 fonduri tehnologice specializate în întreprinderi aflate în fază iniţială de
dezvoltare.
 fonduri specializate în domenii industriale sau tehnologice particulare
(biotehnologie, nanotehnologie, etc).
 fonduri regionale, care sprijină dezvoltarea echilibrată a regiunilor europene.
 fonduri pentru fructificarea rezultatelor activităţii de cerecetare – dezvoltare.
 fonduri paneuropene
Activitatea de capital de risc a Fondului European de Investiţii a cunoscut o adevărată
reformă dimensională şi de politică de investiţii în anul 2000, când a preluat în întregime
portofoliul de capital de risc de la BEI (921 milioane euro). A fost şi momentul în care el şi-a
asumat întreaga strategie de investiţii şi responsabilitatea asupra operaţiunilor efectuate. În
anul 2001, FEI a investit 800 milioane euro în 57 fonduri, ducând totalul operaţiunilor până la
acea dată la 2.000 milioane euro. În medie, el are o cotă de participare la fonduri de 15 – 20.
Figura 4.8. arată structura participaţiilor Fondului European de Investiţii la fonduri de
investiţii până la data de 31 decembrie 2001. Ponderea mare a operaţiunilor este înregistrată
de fondurile care investesc în întreprinderi tehnologice aflate în fază iniţială de dezvoltare.
În Uniunea Europeană întreprinderile mici şi mijlocii reprezintă 98 % din ansamblul
întreprinderilor. Ele reprezintă, de asemenea principalul angajator din economie. Investiţiile
la nivelul acestor întreprinderi se sprijină în mare parte pe credite bancare, accesul lor pe
pieţele de capital fiind destul de limitat. Pe de altă parte, la nivelul băncilor, creditarea
întreprinderilor mici şi mijlocii este considerată un domeniu de activitate cu rentabilitate
scăzută şi cu un nivel de risc relativ ridicat. Ele nu sunt în măsură să asigure garanţii reale
suficiente şi prezintă o dependenţă faţă de conjunctura economică. Ţinând cont de acest
context, rolul FEI de a acorda garanţii băncilor şi instituţiilor financiare care creditează
întreprinderile mici şi mijlocii apare de o importanţă crescută. Instituţiile financiare la care
FEI garantează beneficiază de mai multe avantaje:1
 Fondul European de Investiţii are statut de bancă multilaterală de dezvoltare, iar în
conformitate cu normele prudenţiale bancare comunitare, raţia de solvabilitate
determinată pentru creditele care au garanţia FEI va fi afectată la un nivel de
ponderare de 20 % şi nu de 100 % cum ar fi pentru credite la întreprinderi mici şi
mijlocii, în cazul în care nu ar exista această garanţie.
1
Enciu Adrian, op. cit., p. 107

99
  garanţia astfel primită permite acestor instituţii financiare şi bănci să-şi majoreze
capacitatea de creditare şi implicit partea de piaţă şi să-şi îmbunătăţească
randamentul fondurilor proprii în sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii.
 instituţiile financiare şi băncile reduc provizioanele pentru riscuri şi pierderile
finale din operaţiuni cu întreprinderi mici şi mijlocii.
Cea mai mare parte a garanţiilor furnizate de FEI s-a încădrat la asigurarea creditului
prin „mecanismul de garantare pentru întreprinderi mici şi mijlocii” al Uniunii Europene.
Acesta a reprezentat 64 % din portofoliul de garanţii al FEI, a avut ca beneficiari 87 de
intermediari financiari europeni şi a vizat peste 85.000 de întreprinderi mici şi mijlocii.
Activitatea FEI în domeniul garanţiilor beneficiază de un efect de levier direct şi de
catalizator de 1:50. Se consideră că pentru fiecare 1 milion euro afectat de Fond,
întreprinderile mici şi mijlocii beneficiază de credite de 50 milioane euro, sumă pe care, în
alte condiţii, creditorii nu ar fi acordat-o.
Investiţiile de capital de risc apar ca o resursă limitată pe pieţele de capital est-
europene. După Asociaţia Europeană de Capital de Risc – EVCA, resursele mobilizate pe
pieţele de capital ale statelor cele mai avansate în tranziţie, în anul 2000, n-au reprezentat
decât 780 milioane euro, adică echivalentul a 1,6 % din fondurile mobilizate pe pieţele
Uniunii Europene. Urmărind această sumă în funcţie de faza de dezvoltare a întreprinderii , se
constată doar 15 % din fonduri au ajutat întreprinderile aflate în faza de demaraj (în UE 60
%), iar 75 % au avut ca destinaţie operaţiuni de extindere. De asemenea, pieţele est-europene
suferă şi de lipsa unor echipe capabile să gestioneze operaţiuni de capita de risc, căci este
difici să găseşti echipe calificate şi experimentate, dispunând în acelaşi timp de cunoaşterea
pieţei locale şi de experienţă internaţională. Piaţa capitalului de risc din statele aflate în
tranziţie poate fi caracterizată ca fiind o piaţă redusă, dominată de fonduri generaliste destul
de mari, care investesc prioritar în întreprinderi de talie medie, din domenii clasice, aflate în
faza de dezvoltare şi care au făcut deja proba capacităţilor şi performanţelor lor.
FEI a inceput pentru prima dată să studieze posibilitatea investirii în Europa centrală
şi de est în octombrie 2000, ca urmare a modificării statutului său în sensul extinderii ariei
sale de activitate în afara Uniunii Europene. El a angajat în 2001 65 milioane euro în cinci
fonduri de investiţii, acoperind fiecare mai multe ţări şi împreună ansamblul statelor
candidate, exceptând Cipru şi Malta. Prin intermediul celor cinci fonduri în care a investit,
FEI a sprijinit întreprinderi pe profilul de investire al acestora: întreprinderi medii, din
sectoare clasice, aflate în faza de dezvoltare.

100
 Strategia sa pentru următorii ani prevede ca investiţiile sale în regiune să aibe în
vedere şi întreprinderi mai mici, aflate în faza de demaraj şi să atragă după el şi celelalte
fonduri de pe piaţă. în plus, urmăreşte să josce un rol de legătură între fondurile care
activează în spaţiul UE şi echipe de gestiune aflate în statele candidate, cu scopul de a facilita
transferul de fonduri şi de tehnologie spre întreprinderi din aceste din urmă state şi să
permită, în acelaşi timp expansiunea acestor întreprinederi pe pieţele comunitare.
FEI a inceput pentru prima dată să studieze posibilitatea investirii în Europa centrală
şi de est în octombrie 2000, ca urmare a modificării statutului său în sensul extinderii ariei
sale de activitate în afara Uniunii Europene. El a angajat în 2001 65 milioane euro în cinci
fonduri de investiţii, acoperind fiecare mai multe ţări şi împreună ansamblul statelor
candidate, exceptând Cipru şi Malta. Prin intermediul celor cinci fonduri în care a investit,
FEI a sprijinit întreprinderi pe profilul de investire al acestora: întreprinderi medii, din
sectoare clasice, aflate în faza de dezvoltare. Aceste fonduri sunt prezentate în contiunuare:
Strategia sa pentru următorii ani prevede ca investiţiile sale în regiune să aibe în
vedere şi întreprinderi mai mici, aflate în faza de demaraj şi să atragă după el şi celelalte
fonduri de pe piaţă. în plus, urmăreşte să josce un rol de legătură între fondurile care
activează în spaţiul UE şi echipe de gestiune aflate în statele candidate, cu scopul de a facilita
transferul de fonduri şi de tehnologie spre întreprinderi din aceste din urmă state şi să
permită, în acelaşi timp expansiunea acestor întreprinederi pe pieţele comunitare.

5.6.6. Cerinţele finanţării proiectelor (FP)

De cele mai multe ori proiectele finanţate de BERD sau BEI reprezintă investiţii
complexe, de sine stătătoare, cu valori mari, a căror susţinere financiară se adresează direct
proiectului şi nu societăţilor promotoare. O astfel de situaţie implică o serie întreagă de
particularităţi legate în primul rând de posibilitatea ca proiectul finanţat şi nu promotorii să
asigure în funcţionare excedentele necesare rambursării şi plăţii dobânzilor şi să permită
garantarea creditelor obţinute.1 Putem constata că în practica de specialitate s-a creat o
întreagă tehnică de finanţare a unor astfel de proiecte. Încercăm în continuare să punem în
evidenţă anumite particularităţi ale acestei tehnici de finanţare, ce implică de multe ori un
tratament diferit de cel al creditării clasice a promotorilor. Întâlnită de câteva decenii în

1
Enciu Adrian, op. cit., p. 109

101
literatura de specialitate sub denumirea de „project financing” 53, această tehnică este abordată
de noi sub denumirea de finanţarea proiectelor sau FP.
Finanţarea proiectelor a dezvoltat o tehnica inovatoare şi dinamica pentru proiecte
mari pe care comunitatea financiara internationala o utilizeaza pentru rezolvarea nevoilor
crescânde în infrastructură şi alte domenii, atat în ţările dezvoltate cât şi în ţările în
dezvoltare. Finanţarea proiectului este o tehnică de finanţare prin care creditorii agreează să
analizeze initial veniturile previzionate ale proiectului şi activele oferite ca garanţie, ca baza a
analizei de credit şi ca sursă principală de rambursare a creditului, independent de
contribuţiile promotorilor. FP cuprinde orice finanţare sau refinanţare a achiziţiei, constructiei
sau dezvoltarii unui proiect, dacă creditorul care furnizează finanţarea agreează în mod
expres să se bazeze pe proprietatile imobiliare şi veniturile previzionate a fi generate din
operarea proiectului, ca sursa principală de rambursare a sumelor avansate.
Practica FP diferă de practica creditarilor clasice ale întreprinderilor, mai traditională,
în care analiza de credit se baza pe situatiile financiare istorice ale întreprinderilor, şi pe
previziunile asupra acestora, precum şi pe garantarea cu totalitatea activelor companiei
respective. Dimpotriva, FP implică creditarea pe baza supozitiei că veniturile proiectului şi
activele oferite ca garanţie vor furniza destule resurse pentru rambursarea datoriei, iar
creditorii, cel putin initial, nu asteaptă ca promotorii unui proiect sa contribuie la plata
serviciului datoriei cu sursele lor proprii sau sa acorde o garanţie pentru rambursarea datoriei.
Într-o FP adevarată, proiectul, activele sale, cash flow-urile şi contractele sunt separate de
promotori, astfel încat să permita creditorilor să facă analiza de credit a proiectului pe o baza
izolată. Aceasta analiză de credit va determina daca un proiect poate fi considerat din punct
de vedere economic, financiar, tehnic şi legal, destul de solid pentru a genera fluxuri
financiare care să suporte datoria financiară necesara implementarii sale. Termenul “initial”
este important, întrucat creditorii numai initial pot accepta segregarea analizei de credit a
proiectului, ceea ce nu înseamnă că nu îşi vor asuma toate riscurile implicate de proiect. Cel
mai adesea, aceste riscuri sunt distribuite şi asumate de diferite parti participante.
Decizia creditorului de a accepta o structură fără recurs asupra debitorilor (non-
recourse structure) sau cu recurs limitat 1 (limited recourse structure) este dificilă, un echilibru
adecvat în acest sens, fiind provocarea cea mai grea cu care se confrunta orice finanţare de
proiect. De aceea un analist afirma ca finanţarea proiectelor nu este o stiinta ci o arta2.

1
vezi primul avantaj al finanţării proiectelor
2
A. Olvera Vega, “Risk allocation in infrastructure financing”, The journal of project finance, vol.3, 1997

102
 FP implica proiectarea finanţarii unui proiect cu un grad minim posibil de recurs la
garantarea promotorilor, şi în acelasi timp cu asigurarea dezvoltarii creditului de către
sponsori, sau orice alta parte interesata, într-o modalitate în care creditorul să nu îşi asume o
expunere ridicată la riscurile proiectului. “Magia” FP consta în distribuirea riscurilor asociate
proiectului către participanţii care au interes în succesul proiectului, astfel încat fiecare
participant sa îşi asume o parte din risc, dar nici unul întregul risc. Ideal, o structura bine
implementata a distributiei riscului trebuie sa furnizeze creditorilor acelasi risc de credit pe
care şi l-ar fi asumat dacă ar fi recurs în totalitate la garantarea sponsorilor (full recourse loan
to sponsors), permiţând totodata sponsorilor tratamentul extrabilantier al finanţarii datoriei.
Creditorii sunt de regulă pregatiţi să îşi asume un anumit risc rezidual legat de
construirea, începerea şi operarea unui proiect, utilizând experti tehnici care evaluează corect
şi cuantifică acest risc. Alte riscuri, ca cele de forţă majoră sau riscul politic, pot fi
neutralizate prin diferite tipuri de asigurari, iar altele pot fi reduse prin utilizare
instrumentelor derivate (swaps, futures, forwards, options, etc). Nu există formule precise sau
proceduri de identificare, evaluare, neutralizare a riscurilor, dar arta FP constă în
identificarea, evaluarea şi distribuirea acestora, pentru a permite întocmirea celui mai potrivit
plan de management al riscului.1 Paşii urmariţi la o FP într-un astfel de plan sunt:
identificarea şi întelegerea riscurilor, cuantificarea şi evaluarea lor în vederea determinarii
magnitudinii, reducerea în măsura posibilitatilor şi distribuirea riscurilor reziduale către
parţile cele mai capabile să le gestioneze şi în final, dacă este posibil, riscurile pot fi acoperite
prin intermediul asigurarilor şi instrumentelor derivate.

5.7. Rolul şi funcţionalitatea Instituţiilor de credit europene în finanţarea

dezvoltării şi restructurării economice

5.7.1. Rol şi funcţionalitate

Nevoia de a acţiona organizat în cadrul unor instituţii financiare internaţionale sau

regionale a aparut de fiecare dată în momente în care societatea s-a aflat în faţa unor ample
transformări economice şi social-politice manifestate la nivel mondial sau la un nivel mai
1
Enciu Adrian, op. cit., p. 110

103
restrans, regional. Astfel, în urma prăbusirii economiei mondiale şi destrămarii relatiilor
economice internationale la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi din nevoia creării
unei noi ordini monetare, în special şi economice, în general, care să fixeze noua stare de
fapt, au aparut cele mai importante instituţii financiare internationale: Fondul Monetar
International şi Banca Mondială.1
European Financial System - structură

Dacă, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial Statele Unite ale Americii au
reprezentat dirijorul economiei mondiale, statelor europene nerămânandu-le de jucat decat un
rol secundar, odata cu refacerea economiilor afectate de război, aceste state şi-au dat seama
ca nu pot rivaliza cu puternica economie americană decât în cadrul unei strategii comune de
dezvoltare şi de afirmare a propriilor interese. Astfel, în 1958 prin Tratatul de la Roma se
punea baza viitoarei Comunitati economice europene. Fiindca o astfel de instituţie avea
nevoie şi de un instrument financiar care să-i promoveze obiectivele, Tratatul a prevazut şi
crearea celei ce avea sa devina cea mai importanta instituţie de credit regionala, Banca
Europeana de Investitii (BEI)
Peste aproximativ trei decenii, la sfârsitul unui alt razboi, razboiul rece, în conditiile
dezintegrării blocului comunist şi ale transformărilor sistemeice ce urmau să aibe loc în ţarile
Europei centrale şi de est s-au pus bazele unei alte instituţii de credit europene, Banca
Europeana pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ( BERD ). Cum au aparut aceste instituţii, care
sunt misiunile lor şi mecanismele prin care ele urmaresc indeplinirea acestor misiuni sunt
întrebări ale căror raspunsuri voi incerca sa le dezvolt în continuare.

5.7.2. BERD – bancă a tranziţiei

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost creată în 1991 având ca

scop susţinerea ţărilor din Europa Centrala şi de Est şi Comunitatea Statelor Independente în
procesul de tranziţie de la economia socialistă, centralizată la economia de piaţă. Devenise
clar că această tranziţie nu se putea realiza fară o sustinere financiară externă care să niveleze,
cel putin în parte, dezechilibrele aparute în urma prabuşirii sistemelor comuniste şi care să
asigure un minimum de resurse necesare pentru infaptuirea programelor economice.2

1
Enciu Adrian, op. cit., p. 40
2
Enciu Adrian, op. cit., p. 41

104
 Aparută la propunerea lui Jacques Attali (consilierul presedintelui Frantei la acea data
şi viitor presedinte al instituţiei) şi având sediu stabil în Londra, Banca Europeana pentru
Reconstructie şi Dezvoltare este o instituţie internatională care numară 60 membrii (58 de
state, Uniunea Europeana şi B.E.I.). BERD a fost concepută ca o bancă de dezvoltare şi
comerciala care sa asigure resurse pe termen mediu şi lung pentru economiile ţărilor în
tranzitie. În actiunile sale BERD va ţine seama de nevoile şi particularitatile fiecarei
economii, adaptând şi îmbinând tipurile de finanţare, fără sa puna pe primul plan clasica
specializare (comerciala sau de dezvoltare).
Creată ca o instituţie publică formată din contributia guvernelor şi a Băncii Europene
de Invastitii, BERD va ajuta preponderent sectorul privat, intervenţiile sale în sectorul de stat
fiind limitate, temporare şi numai daca crează conditii pentru dezvoltarea sectorului privat. S-
a dorit ca această bancă sa fie un sprijin în tranziţie pană când economiile vor fi în stare sa-si
obtina singure resursele de pe pieţele de capital. Acest proces va fi destul de lung având în
vedere ca aceste economii sunt mai interesate de finanţari pe termene mai lungi, dar mai greu
de obtinut. Când anume în timp îşi va incheia BERD misiunea nu este mentionat în nici-un
document, dar se conturează privatizată (propunere avansata şi sustinuta mai ales de SUA).
În ceea ce priveşte tranzitia, am spus ca BERD dă dovadă de destula flexibilitate şi
adaptabilitate la diferitele căi de reformă adoptate de fiecare stat şi la diferitele stadii ale
reformei. Totusi strategia sa iniţială de finanţare urmărea o intensificare a activitatii acolo
unde reforma se afla în stadii mai avansate, fapt ce a permis o folosire mai eficienta a
fondurilor, urmand ca apoi să se concentreze spre economiile din stadiul intermediar.

Funcţiile BERD
Funcţiile băncii sunt precizate în actul ce a dus la aparitia sa - Acordul de înfiinţare a
BERD – şi vizeaza două aspecte, unul economic şi celalalt politic. Dacă pentru partea
economică a existat un consens al fondatorilor asupra părtii politice nu s-a cazut de acord.
Din această cauză, actul fondator al BERD are prevazute functii economice în “Mandatul
economic” şi functii politice cuprinse indirect în “Aspecte politice ale mandatului economic”.

1. Funcţii economice - BERD va sprijini tranziţia în ţarile Europei centrale şi de est

către economia de piata, asistand aceste tari sa implementeze reforme economice, structurale
şi sectoriale, incluzand demonopolizarea descentralizarea şi privatizarea, ca şi integrarea lor
în economia mondială. Pentru aceasta BERD va lua urmatoarele măsuri:1
1
Enciu Adrian, op. cit., p. 42

105
 a) promoveaza prin investitori particulari înfiinţarea, îmbunataţirea şi extinderea
activitaţii productive şi competitive a sectorului particular, în special
întreprinderile mici şi mijlocii.
b) stimulează şi incurajează constituirea şi dezvoltarea pietelor de capital.
c) mobilizează capitalul intern şi străin şi managementul competent pentru a realiza
tranzitia.
d) asigură asistentă tehnică pentru pregatirea finanţarea şi implementarea unor
proiecte individuale sau componente ale unor programe de investitii.
e) sprijină investiţia productivă, sectoarele de servicii şi financiar, precum şi
infrastructura adecvata daca este necesara pentru a sustine initiativa particulara,
ajutand la crearea unui mediu concurential, la cresterea productivitătii muncii, a
nivelului de trai şi a condiţiilor de muncă.
f) sprijină şi incurajeaza proiectele sanatoase economic, ce implica mai mult de o
ţara membra.
g) întreprinde orice alte activităţi ce contribuie la îndeplinirea acestor functii.
Funcţiile economice ale BERD au o largă sferă de acoperire şi sunt caracterizate de o
complexitate mult mai mare decât în cazul altor instituţii de credit internaţionale, precum
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Corporaţia Financiară Internaţională
sau alte bănci regionale de dezvoltare. Din acest punct de vedere, BERD acţioneaza atât ca o
bancă comercială, cât şi ca una de dezvoltare, finanţează atât sectorul de stat cât şi pe cel de
privat. În plus, acţiunile sale urmaresc nu numai dezvoltarea, ci şi restructurarea la nivel
macroeconomic şi la nivel de întreprindere. De asemena , BERD acţionează în sectorul
investiţiilor de portofoliu direct şi nu prin instituţii specializate ( Corporaţia Financiară
internaţională, în cazul Băncii Mondiale sau Fondul European de Investiţii, în cazul BEI).

2. Functii politice – BERD este singura instituţie financiară internatională care şi-a
asumat şi funcţii politice. Nici chiar FMI, cea mai iportantă astfel de instituţie, care
conditionează finanţarile de anumite programe de reformă, nu are în statut menţiuni politice.
Funcţia politică a BERD, sustinută în special de Franţa, a fost cerută din nevoia de
transparentă în contextul implicarii într-o zonă care crease mari probleme politice în trecut şi
a carei transformare trebuia supravegheata atent pâna la completa sa democratizare. În plus,
astfel se stabileau condiţionari politice care să ducă la reducerea riscului actiunilor băncii în
zona şi la încredera acţionarilor. Pe de alta parte, alţi acţionari au pus la îndoiala necesitatea
consemnarii unei astfel de functii pentru o instituţie bancară. Solutia de compromis a fost să

106
se menţioneze funcţiile politice nu de sine statatoare ci ca aspecte legate de mandatul
economic al băncii. Astfel BERD îşi condiţionează ajutorul dat unui stat de respectarea unor
atribute politice precum:1
a) alegeri libere;
b) guvern confirmat de organele legislative;
c) separarea între stat şi partidele politice;
d) independenta justitiei;
e) egalitate în fata legii;
f) datoria guvernului şi a autoritatilor publice de a acţiona în concordanta cu
constituţia şi disponibilitatea de contestare a deciziilor administrative;
g) libertatea cuvantului
h) libertatea mişcării;
i) dreptul proprietatii private;
j) dreptul la sindicate şi greva.
Monitorizarea acestor elemente revine Departamentului politic al Băncii2, în stransa
legatura cu alte organisme politice internationale, cum ar fi Consiliul Europei sau Comisia
Drepturilor Omului. În cazul în care se constată o neîndeplinire a lor se pot lua urmatoarele
masuri:
 adresarea de recomandări;
 amânarea unor operatiuni planificate;
 suspendarea operaţiunilor.
Pâna în prezent cea mai dură masură, de suspendare a operaţiunilor s-a luat numai în
cazul Iugoslaviei, la începerea războiului.
Apreciem că, dacă iniţial funcţia politică a BERD avea o oarecare justificare, ţinând
cont de momentul în care a fost creată banca, în prezent ea nu are aplicabilitate. Chiar dacă în
condiţiile de creditare se ţine seama şi de criterii politice, este bine ca Banca să lase
organismele şi instituţiile specializate să formuleze aprecieri în acest domeniu, iar ea sa ţină
cont de ele. Astfel, BERD se poate concentra pe activitatea de bază, eliminând timpi morţi
legaţi de aprecieri politice personale şi eliminând în acelasi timp şi costurile aferente unei
astfel de analize.

5.7.3. BEI – Instituţie financiară comunitară

1
Enciu Adrian, op. cit., p. 43
2
în prezent acest departament nu mai exista

107
 Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată în 1958, statutul sau fiind parte
integrantă a Tratatului de la Roma, ce a pus bazele creării, la acea dată, a viitoarei Comunitati
Economice Europene. Din acest motiv şi datorită misiunii sale BEI mai este numită şi Banca
europeană sau Banca comunitară. Scopul creării sale a fost acela de a susţine şi ajuta la
realizarea obiectivelor actualei Uniuni europene, acordând finanţari pe termen lung în
favoarea investiţiilor viabile.1 Ea activează pentru dezvoltarea echilibrată şi pentru coeziunea
economica şi socială a statelor comunitare. Banca se adapteaza dupa obiectivele şi prioritatile
Uniunii Europene punand accentul în prezent pe crerea şi consolidarea Uniuni Economice şi
Monetare, atat prin activitatea sa de creditare în favoarea dezvoltarii regionale cat şi prin
activitatea de împrumut desfasurata pe pietele de capital.

Obiective
De la aparitia sa, BEI a evoluat odată cu mutaţiile intervenite în spaţiul european,
facilitând integrarea acestui spaţiu. Operaţiunile sale de constituire a resurselor, în special pe
pieţele de capital şi activitatea sa de creditare s-au realizat în acordul politicilor Comisiei
europene. Acest rol s-a întărit puternic în prezent prin punerea în practică a Uniunii
economice şi monetare şi datorită pregatirilor pentru extinderea acestei Uniuni. Având o
dublă natură, de instituţie europeană şi de bancă, BEI îndeplineşte un rol de dirijare a
investiţiilor şi economiilor în sectoarele cheie ale economiei europene. Acţionând ca un
catalizator, ea reuşeşte să mobilizeze în sectoarele dorite resurse financiare complementare,
în special prin intermediul băncilor locale şi unor investitori strategici. Ţinând cont de
soliditatea sa financiară, beneficiind de un rating AAA pe pieţele internaţionale de capital şi
având la bază un capital subscris de 100 miliarde euro, BEI este pregatită să facă faţă în viitor
problemelor cu care Europa se confruntă. Trebuie menţionată aici şi experienţa acumulată de
BEI în abordarea problemelor europene.
Principalele obiective urmărite de către Banca Europeană de Investiţii în cadrul
Uniunii Europene sunt:
a. coeziunea economică – misiunea de baza a BEI este de a sprijinii dezvoltarea
echilibrată a Uniunii. Astfel, peste două treimi din creditele BEI contribuie la
finanţarea unor investiţii situate în zone periferice ale Uniunii sau investiţii în domenii
cu dificultaţi structurale.

1
Enciu Adrian, op. cit., p. 44

108
b. susţinerea creşterii economice şi reducerea şomajului – în special după 1997, BEI a
susţinut proiecte cu mare consum de forţă de muncă în sectoare precum cel de reţele
de transport transeuropean sau cel al reamenajării urbane. Tot în acest sens s a investit
şi în capital uman, finanţând sectoarele educaţiei şi sănătăţii. BEI este asociată la
proiecte de investiţii care reprezintă 5 % din investiţiile totale comunitare. Procentajul
creşte la 10 % în regiunile mai puţin dezvoltate. Se poate considera că în fiecare an,
activitatea BEI generează 380.000 de noi locuri de muncă în infrastructură şi 40.000
în întreprinderi mici şi mijlocii.
c. susţinerea cercetării şi inovaţiei - reprezintă un obiectiv mai nou, promovat în special
în urma Consiliului european de la Lisabona din martie 2000 cand s-a formulat
„Innovation 2000 Initiative”. În acest sens BEI şi-a orientat o parte din investiţii în
sectorul educaţiei, sănătăţii, cercetării-dezvoltării şi reţelelor şi mijloacelor de
promovare a informaţiei. Impactul economic al proiectelor finanţate astfel este evaluat
la 40 miliarde euro în 3 ani.
d. promovarea monedei europene – începând cu anul 1996, strategia BEI pe pieţele de
capital a avut ca obiectiv principal crearea unei lichidităţi în domeniul instrumentelor
financiare în euro pentru a permite buna functionare a monedei europene începând cu
1 ianuarie 1999.
e. menţinerea unui parteneriat cu instituţiile Uniunii Europene – conlucrarea cu
Consiliul Europei şi Parlamentul european a fost strânsă în măsura în care BEI a
finanţat orientările strategice formulate de aceste instituţii. O colaborare asemănătoare
a existat şi în relaţiile cu Comisia europeană. În sens invers, BEI a beneficiat de
fonduri bugetare comunitare şi a fost supusă controlului Curţii de conturi. Un control
asemănător există din partea Oficiului european de luptă anti- fraudă.
f. promovarea dinamismului întreprinderilor – BEI susţine întărirea competitivităţii
internaţionale a industriei europene, în special în zone de dezvoltare regională. Pe de
altă parte, în mod direct sau prin intermediul Fondului european de investiţii au fost
susţinute câteva zeci de mi de întreprinderi mici şi mijlocii, având un mare potenţial
de creştere economică.
g. protejarea mediului ambiant – începând cu anul 1995, investiţiile în favoarea
mediului, inclusiv cel urban, au reprezentat o treime din activitatea totală a BEI.
Aceste investiţii au vizat în primul rând protejarea mediului ambiant prin reducerea
poluării atmosferice, gestiunea apelor uzate şi a deşeurilor, finanţarea surselor de
energie şi a proceselor tehnologice industriale nepoluante.

109
 h. îmbunătăţirea calităţii vieţii urbane – ţinând cont de faptul că două treimi dintre
europeni trăiesc în mediul urban, apare ca o necesitate intervenţia Băncii în acest domeniu.1
Sunt promovate investiţiile în transport urban colectiv (metro, tramvai, trenuri care fac
legatura cu periferia), în amenajarea de parcări şi spaţii verzi, în special în zonele centrale, în
crearea de centre de activitate economică, amenajări de locuinţe sociale. De asemenea, se au
în vedere programe de alimentare cu apa şi căldură şi tratarea deşeurilor urbane. i.
promovarea reţelelor transeuropene – reţelele europene de comunicaţii, transport şi transfer
de energie reprezintă infrastructura necesara realizării integrarii economice şi monetare, dar şi
procesului de extindere a Uniunii. BEI reprezintă principala sursă de finanţare bancară a
acestor mari proiecte de investiţii. După anul 1993, Banca a angajat peste 65 miliarde euro în
proiecte a caror valoare globală este estimată la 206 miliarde euro.
În afara Uniunii Europene - BEI sustine politicile comunitare de cooperare şi ajutor
în dezvoltarea a peste 120 de state. Aceste activitati realizate în stransa cooperare cu Comisia
europeana sunt destinate a favoriza o dezvoltare durabila şi a sustine eforturile îndrepate spre
mentinerea păcii şi a stabilitaţii în aceste regiuni.
Principalele zone de interventie a Băncii în afara Uniunii Europene sunt grupate dupa
cum urmeaza:
 statele semnatare ale Conventiei de la Lome (state din Africa, Caraibe şi Pacific);
 statele din bazinul mediteranean – cu care s-a semnat un ambitios program de creare
pana în 2010 a unei uniuni vamale;
 statele Europei centrale şi orientale – sunt beneficiare a unui strans parteneriat ce are
ca scop pregatirea acestora în vederea unei viitoare aderari la Uniunea europeana
(mecanismul de pre-aderare);
 statele din Asia şi America latină – sunt ultimele venite pe lista finanţărilor BEI

Partenerii BEI
Ca instituţie a Uniunii Europene, BEI desfăşoară o activitate în cadrul politicilor
europene şi comunitare şi acţionează în parteneriat cu alte instituţii bancare şi instituţii
internaţionale. Legăturile de cooperare pe care ea le are cu acestea îi permit să asigure o
sinergie între creditele sale şi instrumentele bugetare ale Uniunii şi să joace un rol de
catalizator în jurul proiectelor pe care ea le susţine. Putem grupa aceste parteneriate în trei
direcţii:
• cu colectivitatea bancară
1
Enciu Adrian, op. cit., p. 45

110
• cu instituţiile Uniunii Europene
• cu băncile multilaterale de dezvoltare sau instituţiile de credit internaţionale
Parteneriatul cu colectivitatea bancară1 îmbină puterea financiară a BEI cu experienţa
în diferite domenii a băncilor având ca rezultat:
 optimizarea activităţii BEI pe pieţele de capital, asigurând reuşita plasamentelor sale
şi urmărirea acestora pe piaţa secundară prin intermediul băncilor specializate.
 finanţarea investiţiilor de mari dimensiuni prin punerea în aplicare a unei colecte mai
largi de fonduri, care să răspundă nevoilor proiectelor.
 amplificarea efectelor liniilor de credit pentru colectivităţi locale şi întreprinderi mici
şi mijlocii puse în practică de BEI prin intermediul creditelor globale.
 permite realizarea unor montaje financiare în cele mai bune condiţii de rată a dobânzii
şi de durată.
Cooperarea cu instituţiile europene se face în baza obiectivelor comunitare urmărite:
integrarea europeană şi dezvoltarea armonioasă a Uniunii şi sprijinirea politicii de ajutor la
dezvoltare faţă de celelalte 140 state ale lumii. Aceasto cooperare permite BEI să concerteze
acţiunile sale cu cele ale altor instituţii comunitare, pastrându-şi autonomia şi puterea de
decizie de care a beneficiat prin Tratatul care a dus la înfiinţarea sa.
Relaţia BEI cu Parlamentul european este în primul rând o relaţie de informare
reciprocă, în condiţiile în care Banca realizează o dare de seamă anuală în Parlament şi poate
participa la lucrările mai multor comisii parlamentare ce tratează subicte referitoare la
activitatea sa, iar Parlamentul informează Banca cu privire la orientările sale, în special din
Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor europene şi ţine cont de impactul
acţiunilor BEI la orientarea politicilor comunitare.
Banca cooperează, de asemenea cu Consiliul de Miniştrii privind evoluţia aplicării
politicilor comunitare din sfera sa de activitate. Preşedintele BEI participă regulat la reuniuni
ale Consiliului, unde el consiliază cu privire la unele subiecte tratate (finanţarea reţelelor de
transport europene, finanţarea aderării altor state...).2
Consiliul european, alcătuit din şefi de stat şi de guverne trasează principalele
orientări de politică internă şi externă ale Uniunii. BEI participă la pregătirea lucrărilor
Consiliului european pe care îl informează cu privire la contribuţia sa la punerea în practică a
obiectivelor comunitare şi dezvoltarea lor posibilă în funcţie de nevoile economiei.

1
În cadrul Uniunii Europene, Banca Europeană de Investiţii are relaţii de cooperare cu 180 de bănci şi instituţii
de credit
2
Enciu Adrian, op. cit., p. 48

111
 Comisia europeană este principalul partener al BEI în sistemul comunitar. Aceasta
este reprezentată în Consiliul de administraţie şi permite o mai bună utilizare a creditelor şi
ajutoarelor bugetare comune. Curtea de justiţie a UE se pronunţă în litigiile dintre Bancă şi
statele membre, dintre bancă şi personalul său şi între Bancă şi creditorii sau debitorii săi şi
apreciază legalitatea deciziilor organelor de conducere ale BEI. Relaţia vis-a-vis de Curtea de
conturi a UE este una mai largă în măsura în care aceasta nu poate controla Banca decâ dacă
administrează fonduri publice ale Uniunii.
După cum am văzut în prima parte a lucrării, băncile multilaterale de dezvoltare sunt
instituţii supranaţionale create de state suverane, care sunt şi acţionarii acestora. Misiunea lor
se înscrie în cadrul politicilor de cooperare şi de ajutor trasate de aceste state.
Băncile multilaterale de dezvoltare au în primul rând relaţii de cooperare reciprocă la
nivel instituţional şi operaţional cu scopul de a asigura o repartiţie productivă a activităţii în
zona lor de acţiune. În special prin acţiunile sale în afara Uniunii Europene, BEI întră în
contact cu celelalte instituţii de credit internaţionale, în primul rând cu Banca Mondială şi cu
BERD. Această cooperare îşi găseste expresia în schimburi de informaţii 1 asupra priorităţilor
şi planurilor de acţiune ale fiecărei bănci şi în realizarea de operaţiuni financiare în comun şi
evaluări asupra acestora.

5.7.4. Organizare şi conducere

Cele două instituţii de credit europene, apărute la trei decenii diferenţă una de
cealalta, au misiuni specifice diferite, zone de acţiune diferite, delimitate în primul rând prin
nivelul de dezvoltare al fiecăreia şi prezintă necesităţi de finanţare particulare în funcţie de
aceste niveluri de dezvoltare. Modul de organizare însă, şi procedurile prin care se realizează
decizia sunt asemănătoare. De fapt, acestea se încadrează în maniera generală de înfăptuire a
actului de conducere la băncile multilaterale de dezvoltare, cu acţionariat numeros şi disipat,
dar dominat de o serie de state dezvoltate.2

A. Organizare BEI
Consiliul guvernatorilor - reuneste miniştrii desemnaţi de către fiecare stat membru,
ca reprezentanţi legitimi. Acestia sunt în general ministrii de finanţe. În atributiile Consiliului
guvernatorilor întra urmatoarele:
1
BEI participă la adunările anuale ale altor instituţii internaţionale de credit, în special la Banca Mondială şi la
BERD, fiind chiar acţionar în cazul acesteia din urmă
2
Enciu Adrian, op. cit., p. 49

112
 - stabileste directivele generale legate de politica de creditare a băncii
- aprobă bilanţul, contul de profit şi pierderi ca şi raportul anual
- decide creşterile de capital
- numeşte membrii Consiliului de administratie, Comitetului director şi Comitetului de
verificare
Consiliul de administraţie - Asigura gestiunea BEI în conformitate cu Tratatul de la
Roma, în urma caruia s-a infiintat banca, cu statutul BEI şi cu directivele Consiliului
guvernatorilor. În competenţa sa intra deciziile legate de acordarea de credite, de garanţii şi
de activitatea BEI pe pieţele de capital. Membrii săi sunt desemnati de către statele membre şi
numiti de Consiliul guvernatorilor pe o perioada de cinci ani, cu posibilitatea renumirii lor.
Componenţa Consiliului de administratie este alcatuită din 25 de administratori şi 13
supleanti; 24 de administratori şi 12 supleanti sunt desemnati de catre statele membre, iar un
administarator şi un supleant de către Comisia europeana.
Comitetul director - este alcătuit din opt membrii sub autoritatea unui presedinte.
Acestia sunt numiţi de catre Consiliul guvernatorilor, la propunerea Consiliului de
administratie, pe o perioadă de sase ani. Comitetul director reprezintă organul executiv al
băncii, asigurând gestiunea afacerilor curente; se afla sub controlul Consiliului de
administratie şi pregateste şi pune în practică deciziile acestuia. Presedintele său, iar în lipsa
acestuia unul dintre membrii, prezideaza sedintele Consiliului de administratie. Fiecare
membru are atributiuni precise în activitatea Băncii, răspunzând de cate un compartiment al
băncii, iar în politica de finanţare de câte un obiectiv şi câte o zona de finanţare. De
asemenea, la nivelul BEI functioneaza urmatoarele directii:
- secretariatul general
- departamente autonome (resurse umane, servicii administrative)
- directia de finanţari în UE
- directia de finanţari în exteriorul UE
- directia de finanţe
- directia proiecte
- directia de afaceri juridice
- directia de studii economice şi de informare
- unitatea de evaluare
- directia de risc de credit
Comitetul de verificare - este alcătuit din trei membrii, numiţi de catre Consiliul
guvernatorilor pentru un mandat de trei ani cu posibilitatea reînoirii lui. Comitetul de

113
verificare este un organ independent, direct responsabil în faţa Consiliului guvernatorilor,
care l-a numit. Verifică regularitatea operatiunilor Băncii prin examinarea rapoartelor
auditorilor interni şi externi şi prin examinari în teren. De asemenea, inspecteaza impreuna cu
Curtea de conturi a Uniunii europene proiectele finanţate din resurse bugetare comunitare.

B. Organizare BERD
Consiliul guvernatorilor - este compus din reprezentanţii tuturor ţărilor şi
instituţiilor membre, la nivel ministerial (de obicei sunt ministrii de finanţe, guvernatori ai
băncilor centrale sau în mod exceptional ministrii de externe sau de dezvoltare). Reuniunile
sale au loc o data pe an cu ocazia Adunarii generale a băncii. Atribuţiile sale privesc
admiterea de noi membrii, dimensionarea capitalului, desemnarea administratorilor şi a
preşedintelui BERD, aprobarea bilantului şi a contului de venituri şi cheltuieli, determinarea
rezervelor şi stablilirea beneficiului.1
Consiliul de administratie - reprezinta cei 60 de membrii acţionari, regrupati în 23
de birouri. Fiecare birou este alcătuit dintr-unul sau mai multi administratori, locţiitorul
administratorului şi un asistent. Acest consiliu prezinta particularitatea că are o activitate
permanenta, reunindu-se la 15 zile; membrii săi sunt instalati în sediul băncii din Londra,
fiind remunerati de către BERD. Consiliul de administratie este responsabil cu conducerea
operatiunilor generale ale Băncii şi îşi exercită cu acest titlu toate puterile care i-au fost
delegate de Consiliul guvernatorilor. Pentru luarea deciziilor a creat trei comitete: bugetar, de
politici operationale şi financiare şi de audit. Atribuţiile sale privesc stabilirea politicilor,
aprobarea bugetului, decizii cu privire la credite şi la asistenta tehnica.
Comitetul executiv - conducerea BERD este asigurata de un preşedinte, numit pe
patru ani de Consiliul guvernatorilor. La propunerea sa sunt desemnati patru vice-presedinti,
fiecare conducând un departament: prim vice-presedintele, care este american, conduce
departamentul bancar, ceilalti vice-presedinti au în subordine departamentele financiar, de
evaluare a proiectelor şi administrativ şi de personal. Există, de asemenea, un secretar
general, care se ocupă de pregatirea consiliilor de administratie şi de relaţiile cu membrii.
Preşedintele BERD este asistat de un economist şef, de un consilier juridic şi de un auditor
independent.
Drepturile de vot - în cadrul Consiliului guvernatorilor, ca şi al Consiliului de
administratie, fiecare membru al Băncii are drept de vot egal cu numarul acţiunilor detinute.
În Consiliul de administratie, un administrator cumuleaza drepturile de vot ale ţărilor pe care
1
Enciu Adrian, op. cit., p. 51

114
le reprezintă sau ale ţărilor care i-au atribuit drepturile de vot, dar acestea sunt exercitate în
mod distinct (un administrator poate vota într-un sens pentru o ţară pe care o reprezinta şi în
alt sens pentru alta ţară).1
Deciziile Consiliului guvernatorilor sunt luate cu majoritate simpla, cu excepţia
urmatoarelor situatii, ce necesita o dubla majoritate calificata ( doua treimi din actionari şi
trei sferturi din voturi) : admiterea de noi membri, majorarea capitalului, modificari în
organizarea Consiliului de administratie, blocarea unui membru la resursele băncii, încetarea
activitaţii BERD. Trebuie menţionat că drepturile de vot nu sunt calculate în functie de
acţiunile deţinute, ci de contributia efectiva a fiecăruia la capitalul vărsat. În aceste conditii
un exemplu ar fi Statele Unite, care prezintă întarzieri la vărsarea capitalului, a inregistrat o
reducere a drepturilor de vot de la 10% (la nivelul actiunilor detinute) la mai putin de 8%
(capital varsat).

5.8. Sistemul European al băncilor centrale

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Banca Centrală Europeană au fost

constituite în virtutea art.4A din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, acestea
îndeplinindu-şi sarcinile în conformitate cu dispoziţiile Tratatului.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este format din:

 Banca Centrală Europeană (BCE) şi
 băncile centrale naţionale (BCN) ale celor 27 de state membre ale UE.
Acest lucru înseamnă că SEBC cuprinde şi băncile centrale naţionale ale statelor
membre ale UE care nu au adoptat încă moneda euro, fie datorită statutului lor special
(Danemarca, Regatul Unit), fie pentru că beneficiază de o derogare, cum este cazul Suediei şi
al altor 7 state membre dintre cele 12 care au aderat la UE începând cu luna mai 2004. Prin
urmare, aceste ţări utilizează încă moneda lor naţională, pentru care aplică propria politică
monetară, iar băncile centrale respective îşi păstrează pentru moment suveranitatea monetară.
Desigur, aceste state nu sunt implicate în realizarea activităţilor de bază ale Uniunii
Monetare, precum aplicarea politicii monetare pentru zona euro.
Cu toate acestea, BCN ale ţărilor care nu fac parte din zona euro trebuie să respecte
principiile politicii monetare, al cărei obiectiv este stabilitatea preţurilor. În plus, apartenenţa
la SEBC implică, la niveluri diferite, cooperarea activă cu Eurosistemul în anumite domenii
1
Enciu Adrian, op. cit., p. 52

115
de activitate, precum participarea la sistemul de plăţi TARGET2 şi sprijinul acordat în cadrul
activităţilor de colectare a datelor statistice. Totodată, mecanismul european al cursului de
schimb II (MCS II) oferă cadrul necesar pentru cooperarea cu Eurosistemul în ceea ce
priveşte politica monetară şi a cursului de schimb. Forul instituţional pentru o astfel de
cooperare este Consiliul general al BCE.
Temeiul juridic al SEBC îl constituie Tratatul de instituire a Comunităţii Europene
(redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”, în vigoare de la data de
1 decembrie 2009) şi Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale
Europene (Statutul SEBC). Prin tratat, SEBC i se încredinţează, în general, funcţiile de bancă
centrală pentru euro.

5.8.1. Rolul Sistemului European al Băncilor Centrale

Sistemul European al Băncilor Centrale are drept obiectiv principal menţinerea

stabilităţii preţurilor, şi totodază sprijinirea politicilor economice generale din uniune, pentru
a contribui la realizarea obiectivelor comunităţii: dezvoltarea armonioasă şi achilibrată a
activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată a activităţilor economice, o creştere
durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul, un grad înalt de convergenţă a
performanţelor economice.
SEBC acţionează în vitutea principiilor economiei de piaţă, în care concurenţa este
liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor comunitare1.
Sarcinile fundamentale ale SEBC sunt prevăzute în Tratatul CE şi se referă la:
- definirea şi implementarea politicii monetare a UE;
- desfăşurarea operaţiunilor de schimb pentru euro, în raport cu monedele necomunitare;
- păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre, fără a adduce
atingere dreptului guvernelor statelor membre de a deţine şi gestiona fonduri de rulment
în valută;
- promovarea unei bune funcţionări a sistemului de plăţi.

1
R.Smits, Central Bank Independence and Accountability in the Light of EMU, în vol. Internaţional Monetary
Law, Oxfor University Press, 2000, p. 245.

116
 5.8.2. Principalele atribuţii ale SEBC

Sistemul European al Băncilor Centrale(SEBC) are drept principale atribuţii1:

- definirea şi implementarea politicii monetare unice în zona euro;
- conducerea operaţiunilor pe piaţa valutară;
- deţinerea şi gestionarea rezervelor valitare oficiale ale ţărilor participante,
- promovarea unui sistem de plăţi operaţional;
- emisiunea monetară în zona euro;
- colaborarea cu băncile central în supravegherea prudenţială bancară;
- funcţii consultative, în ralaţia cu instituţiile europene;
- colectarea de informaţii statistice în domeniu, prin colaborarea cu băncile central la
nivelul fiecărui stat membru.
De asemenea, SEBC are obligaţia de a sprijini implementarea politicilor economice
generale ale UE, în măsura în care aceasta nu contravine obiectivului trasat, adică asigurarea
stabilităţii preţurilor2.

5.8.3. Organizarea Sistemului European al Băncilor Centrale

Aşa cum am mai prezentat anterior, SEBC este format din Banca Centrală Europeană şi
din băncile naţionale ale statelor membre ale UE, această instituţie neavând personalitate
juridică proprie şi nici organe de conducere proprii, fiind guvernat de organele de conducere
şi decizie ale BCE.

5.9. Instituţii financiare internaţionale

Multe instituţii au fost create în timpul sau imediat după al doilea război mondial, cu
scopul de a elimina decalajele anterioare dintre ţări şi de a crea un sistem viabil de drepturi şi
îndatoriri internaţionale. Acest sistem cuprinde drepturi şi îndatoriri în domeniul economic.
Mişcarea internaţională a mijloacelor băneşti şi sistemul pieţei monetar – financiare
internaţionale dispune de o structură instituţională adecvată, prin intermediul căreia se
1
O.Stoica, Integrare financiar-monetară europeană, Curs Jean Monnet, Ed. Junimea Iaşi, 2003, p. 78
2
R.Smits, Central Bank Independence and Accountability in the Light of EMU, în vol. Internaţional Monetary
Law, Oxfor University Press, 2000, p. 250.

117
realizează, în mod concret, fluxurile monetare şi se asigură efectuarea operaţiunilor specifice
activităţilor monetar – financiare internaţionale. Această structură include instituţii
specializate localizate la nivelul economiilor mondiale (banca centrală şi băncile comerciale),
bursele şi societăţile financiare, agenţii economici nonbancari, instituţiile guvernamentale,
instituţii monetar – financiare internaţionale şi cele regionale.
La oricare dintre aceste niveluri distingem:
a) instituţii care efectuează nemijlocit operaţiuni monetar – financiare
internaţionale;
b) instituţii care organizează, sprijină şi supraveghează.

1. Principii de bază pentru funcţionarea eficientă a instituţiilor

Toate instituţiile financiare internaţionale se ghidează după cel puţin trei principii de
bază:
- promovarea libertăţii comerţului internaţional şi a tranzacţiilor de capital;
- asigurarea asistenţei de specialitate în fiecare ţară în vederea menţinerii
stabilităţii economice şi monetare interne şi externe;
- elaborarea politicilor economice luând în considerare interesele tuturor
ţărilor membre ale acestor instituţii.
Funcţionarii instituţiilor internaţionale sunt extrem de preocupaţi de faptul că, pe
măsură ce resursele de capital sunt disponibilizate de comunitatea internaţională, ele trebuie
cheltuite. De aceea există o tendinţă de lărgire a sistemului de creditare, dar este necesar să se
ia măsuri astfel încât să nu se diminueze calitatea. Din acest punct de vedere este foarte
important ca instituţiile să fie capabile să-şi păstreze seriozitatea pe pieţele financiare, la
adevărata lor valoare. Majoritatea instituţiilor financiare internaţionale sunt solide din punct
de vedere financiar. O trăsătură esenţială a instituţiilor financiare internaţionale este
solidaritatea între ţările membre ale acestor instituţii. Aceasta poate lua forma unor contribuţii
financiare, demonstrând bunăvoinţa de a oferi resurse unei instituţii care le va distribui pe
considerente supranaţionale. Contribuţiile financiare sunt expresie a sprijinului politic; ele
trebuie dezbătute în parlamentul fiecărei ţări membre şi aceasta dovedeşte faptul că instituţiile
internaţionale primesc un suport politic. Dar, pentru funcţionarea eficientă a acestor instituţii,
mult mai important decât valoarea contribuţiei financiare este dorinţa politică de cooperare
între ţările membre bazată pe încredere reciprocă. Instituţiile întocmesc rapoarte detaliate
asupra activităţii lor, în care apar şi comentarii critice. Analiza introspectivă şi autocritică au

118
un rol benefic în readaptarea şi îmbunătăţirea activităţii în scopul păstrării încrederii cu care
au fost învestite instituţiile din partea ţărilor membre, partenere.
Pentru a-şi putea desfăşura activitatea independent este foarte important ca
instituţiile internaţionale să aibă propriile surse de venituri.
Majoritatea instituţiile financiare internaţionale sunt instituţiile profitabile. Aceste
instituţiile au reuşit să acumuleze rezerve de capital substanţiale, care să le consolideze
poziţia în negocierile cu ţările membre şi să le ofere o siguranţă pentru “vremurile grele”.
Poziţia OCDE, care nu are surse proprii de venituri în afara celor din publicaţiile pe care le
editează, este slabă din mai multe puncte de vedere în comparaţie cu cea a instituţiilor de la
Bratton – Woods.
Un alt factor important în asigurarea succesului instituţiilor internaţionale este
modalitatea în care se iau deciziile. Majoritatea instituţiile financiare adoptă proceduri în care
voturile depind de puterea economică şi financiară a fiecărei ţări membre. Votul este adesea
legat de contribuţia financiară a ţării respective, în acest fel fiind asigurat faptul că ţările cu
cea mai mare putere economică vor avea şi cea mai mare contribuţie financiară, primind în
schimb o mai mare putere de decizie în cadrul instituţiei respective. În practică se constată că
acest sistem funcţionează avantajos pentru marile puteri economice şi indirect pentru întreaga
comunitate internaţională.
În general, instituţiile internaţionale care iau decizii pe baza votului diferenţiat
funcţionează mult mai eficient şi mai prompt decât celelalte instituţii care operează pe
principiul “o ţară, un vot”, cum sunt Organizaţiile Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, în
practică se urmăreşte pe cât posibil, luarea deciziilor pe baza consensului general.
Fiecare instituţie încearcă să creeze un cadru adecvat pentru discuţiile de interes
reciproc în care ţările membre să-şi poată lămuri problemele proprii. Cu toate că ţările
recunosc necesitatea cooperării, pentru menţinerea comerţului liber şi a sistemului de plăţi, în
practică este dificil de acceptat faptul că acesta atrage după sine o ierarhizare a ţărilor în
cadrul instituţiei.
Instituţiile financiare internaţionale sunt apolitice. Statutele lor prevăd respectarea
sistemului economic şi politic al fiecărui stat membru. Evaluarea cererilor de acordare a
creditelor ia în considerare numai aspectele tehnice, economice şi financiare.
Toate instituţiile internaţionale sunt supuse unor presiuni politice de diverse tipuri.
Astfel S.U.A profită uneori de poziţia sa dominantă în cadrul instituţiilor internaţionale,
impunând preferinţele politice proprii, în urma consultărilor din cadrul Grupului celor 7.
Existând conflicte ideologice internaţionale, este foarte important să nu fie luate în

119
consideraţie preferinţele politice. Sistemul de evaluare a cererilor de împrumut ar fi total
paralizat dacă ar lua în considerare aspecte politice cum ar fi standardele democratice ale
sistemului de administraţie publică sau respectarea drepturilor omului. Caracterul apolitic al
acestor instituţii trebui menţiunt şi protejat în permanenţă.
Pe plan internaţional funcţionează instituţii monetar – financiare specializate: FMI,
BIRD şi întregul grup al Băncii Mondiale, ca şi mai vechea decât ele, Banca Reglementelor
Internaţionale.
Rolul lor depăşeşte cu mult pe acela al unei simple bănci, printre obiectivele lor
figurând dezvoltarea şi organizarea cooperării monetar – financiare a statelor, asigurarea de
asistenţă şi sprijin financiar pentru dezvoltarea schimburilor, menţinerea stabilităţii şi
echilibrului pe plan valutar, a echilibrului balanţelor de plăţi, susţinerea financiară a creşterii
economice în ţările membre şi cu deosebire în cele mai puţin dezvoltate1.

5.9.1. Cadrul instituţional al desfăşurării relaţiilor monetare şi financiare

internaţionale

Activitatea monetar – financiară internaţională, atât de amplă şi de complexă astăzi,

presupune pentru desfăşurarea sa instituţii specializate, mijloace şi modalităţi de organizare,
supraveghere şi reglare a acestei activităţi şi a relaţiilor generate de ea. Cadrul instituţional
internaţional adecvat este asigurat prin instituţii monetar – financiare internaţionale, precum
şi prin structuri naţionale, regionale şi internaţionale investite cu rol şi funcţii în
reglementarea pieţelor monetare, financiare şi de credit internaţionale.

5.9.2. Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.)

Este cea mai veche dintre instituţiile financiare internaţionale, este un organism
interguvernamental, cu sediul la Basel (Elveţia), înfiinţată în 1930, în urma conferinţei de la
Haga care s-a ocupat de plata reparaţiilor de război germane după primul război mondial în
cadrul planului Young. Principalele ţări implicate în război au căzut de acord cu guvernul
Elveţiei neutre să fondeze o bancă la Basel la care să fie membre numai băncile centrale şi
care să aibă imunitate efectivă în raport cu legile naţionale ale statelor membre. B.R.I. urma
să răspundă de reglementarea reparaţiilor de război germane, de unde şi denumirea de
“reglemente” din numele instituţiei.
1
A. Cajal – “Relaţii monetare şi financiare internaţionale”, pag. 20, Ed. Bucura Nouă, Bucureşti, 1997.

120
 B.R.I. este o companie pe acţiuni cu răspundere limitată ai cărei 33 de acţionari
cuprind aproape toate băncile europene centrale, precum şi băncile centrale ale Australiei,
Canadei, Japoniei şi Africii de Sud. Unele bănci centrale, inclusiv Rezervele Federale ale
S.U.A. au vândut din acţiunile lor iniţiale la B.R.I., băncilor comerciale, astfel încât 15% din
acţiuni sunt deţinute de acţionari particulari, în principal din Europa1.
România a participat la B.R.I., încă din 1930, prin Banca Naţională care a subscris
un capital de 20 milioane franci elveţieni, capitalul iniţial al B.R.I. fiind de 1,5 miliarde franci
elveţieni2.
Principalele departamente ale B.R.I. sunt: departamentul monetar şi economic (au
specialişti de înaltă valoare unde este analizată situaţia monetară internaţională) şi
departamentul bancar care realizează tranzacţiile financiare de piaţă. Personalul B.R.I. este de
aproximativ 500.
Funcţiile B.R.I. sunt expuse pe larg în statut, astfel încât banca poate răspunde
corespunzător situaţiei în permanentă schimbare a sistemului financiar internaţional.
B.R.I. a fost înfiinţată ca o bancă a băncilor centrale dar în multe privinţe
funcţionează ca o bancă comercială. Băncile centrale depozitează o parte a resurselor lor în
monedă oficială la B.R.I., care le reinvesteşte pe piaţa eurodevizelor sau pe pieţele naţionale.
B.R.I. asigură un manageriat flexibil al resurselor încredinţate.
Funcţia bancară îndeplinită de B.R.I., consacrată structurii financiare, include
furnizarea de credite băncilor centrale care nu dispun de lichidităţi. Aceasta este o consecinţă
directă a celei mai importante funcţii a B.R.I. şi anume promovarea cooperării între băncile
centrale. Această cooperare este în întregime voluntară; nu există un transfer oficial de
autoritate către B.R.I.
Conform prevederilor statutare, B.R.I. efectuează următoarele operaţiuni:
- primeşte şi constituie depozite în favoarea băncilor centrale;
- cumpără, deţine şi vinde aur în contul său şi al băncilor centrale;
- acordă credite băncilor centrale;
- se ocupă de cumpărarea sau vânzarea de cecuri, cambii şi alte titluri de
credit3.
Obiectivele B.R.I. sunt: să promoveze cooperarea băncilor centrale şi să asigure
posibilităţi suplimentare operaţiunilor financiare internaţionale; să acţioneze ca mandatar sau

1
A. F. P. Bokker – “Instituţii financiare internaţionale”, Ed. Antet, pag. 117, Oradea, 1997.
2
A. Cajal – “Relaţii monetare şi financiare internaţionale”, pag. 66, Ed. Bucura Nouă, Bucureşti, 1997.
3
D. D. Şaguna – “Drept financiar şi fiscal”, pag. 424, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997.

121
agent în privinţa reglementărilor financiare internaţionale ce i-au fost încredinţate prin
acorduri între părţile interesate (Articolul 3).
B.R.I. elaborează multe statistici pentru băncile centrale, îndeosebi asupra pieţelor
internaţionale de capital şi de credit. A alcătuit cea mai mare bază de date statistice financiare
din lume. Pe baza analizelor acestor date, facilitată de faptul că B.R.I. însuşi este un operator
important de piaţă, B.R.I. întocmeşte rapoarte cu privire la tendinţele semnificative şi indică
deficienţele şi perturbările potenţiale. Aceste rapoarte, dintre care multe sunt publicate, sunt
discutate de Comitetul Permanent al Eurodevizelor, cuprinzând experţi ai Grupului celor
Zece.
Ca instituţie financiară cu orientare europeană, B.R.I. asigură multe servicii pentru
băncile centrale ale Grupului celor Zece şi ale Uniunii Europene. Ea nu este numai o bancă
propriu-zis, ci şi o instituţie prestatoare de servicii pentru băncile centrale cu funcţii de
administrator sau de agent. Înainte de înfiinţarea Institutului Monetar Ruropean, B.R.I. a
asigurat cazare şi sprijin pentru secretariatul Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale al
Pieţei Comune. Din 1986, B.R.I. a organizat decontarea (clearing) tranzacţiilor private ECU
de către băncile comerciale. Lipsurile temporare de lichidităţi trebuie înlocuite de băncile
comerciale participante prin sistemul de clearing. În cadrul sistemului de clearing sunt 45 de
bănci comerciale organizate în Asociaţia Bancară ECU. Recent B.R.I. a devenit agentul
pentru aranjamentele colaterale legate de restructurarea datoriei Braziliei către băncile
comerciale.
Structura financiară a B.R.I. se caracterizează printr-un grad înalt de lichidităţi.
Băncile centrale care îşi depozitează o parte a rezervelor de aur şi valută la B.R.I. trebuie să
fie sigure că depozitele lor, în caz de nevoie, pot fi disponibilizate imediat la cerere.
Tranzacţiile B.R.I. produc un profit, parţial datorită existenţei unei marje mici de dobândă,
aşa că B.R.I. nu are nevoie de ajutor financiar. Ca urmare, B.R.I. are o poziţie unică şi foarte
independentă printre instituţiile financiare internaţionale. Ea este după F.M.I. al doilea stâlp
al sistemului monetar internaţional oficial.

5.9.3. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I)

F.M.I., instituţie specializată a O.N.U., supraveghează buna funcţionare a

sistemului. Alături de O.N.U. şi G.A.T.T., este una dintre cele mai mari construcţii
instituţionale concepute de Statele Unite şi într-o măsură mai mică de Regatul Unit al Marii
Britanii, la sfârşitul celui de al doilea război mondial.

122
 Scopul său este clar: să împiedice revenirea catastrofelor din anii ’30 (scăderea
bruscă a activităţii economice, închiderea frontierelor, manipulările monetare, venirea la
putere a regimurilor dictatoriale), printr-un liberalism organizat, combinând, cu ajutorul
statelor, respectul faţă de disciplinele precise cu o cooperare internaţională puternică, în
scopul de a le ajuta pe cele care se află în dificultate. Acesta este rolul F.M.I.-ului în
domeniul monetar1.
“Sistemul ideal ar consta în mod sigur în fondarea unei bănci supranaţionale care să
aibă cu toate băncile centrale naţionale relaţii asemănătoare celor care există între fiecare
bancă centrală şi băncile sale subordonate”2.
Acum 61 de ani, s-a petrecut într-o mică localitate – Bretton Woods, (statul New
Hamphire, S.U.A.) un eveniment care avea să rămână întipărit în analele istoriei moderne a
lumii. Aici s-au întâlnit la 22 iulie 1944 reprezentanţii a 44 de state care au reflectat asupra
viitorului economic. Dintre statele participante 8 reprezentau Africa, Asia, Orientul Mijlociu
şi mai puţin de 30 erau ţări în curs de dezvoltare.
În anul 1944, omenirea se afla în faţa necesităţii de a trage concluziile menite nu
numai să repare rănile a două războaie, ci şi să prevină, printr-o cooperare strânsă între
naţiuni, apariţia unor noi conflicte armate. Toate statele doreau să se realizeze o cooperare
între ţările lumii în vederea obţinerii unei stabilităţi economice, financiare şi monetare3.
Pentru ca F.M.I. să-şi înceapă activitatea era nevoie de acordul unui unmăr de ţări
ale căror cote de participare la capitalul F.M.I. să însumeze cel puţin 65% din acesta. Această
cerinţă a fost realizată la 27 noiembrie 1945, când statutul Fondului a fost semnat şi ratificat
de 29 de guverne totalizând 80% din cotele părţi, ceea ce a permis intrarea în vigoare a
acordului F.M.I.
Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947 şi primul său exerciţiu
financiar s-a încheiat la 30 iunie 1947.
Statele membre îi plătesc F.M.I. în funcţie de anvergura lor economică o sumă totală
în aur, devize şi monedă naţională. Aceste vărsăminte le fixează cota-parte ce determină
numărul de voturi în deliberările Fondului, ca şi importanţa tragerilor la care pot participa în
cadrul instituţiei. Accesul la aceste trageri atrage măsuri de supraveghere şi control din partea
F.M.I.

1
P. M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, pag. 42, Institutul European, Iaşi, 1998.
2
J. M. Keynes – “Traite sur la monnail”.
3
D. D. Şaguna – “Drept financiar şi fiscal”, pag. 426, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997.

123
 Organizarea - F.M.I. este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor.
Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi creşterea capitalului Fondului,
aderarea de noi membrii sau acordarea drepturilor speciale de tragere.
Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii
îi deleagă aplicarea politicii F.M.I. Acest consiliu este compus din 24 de directori executivi
care se întâlnesc cel puţin de trei ori pe săptămână. Cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de
participare – S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa şi Japonia – au dreptul la câte un
director permanent fiecare.
Cel mai important organism care trasează politica F.M.I. este Comitetul Interimar, a
cărui preşedenţie este asigurată prin rotaţie.
Funcţii. Principala funcţie a F.M.I. este aceea de a supraveghea sistemul monetar
internaţional. Din această funcţie principală derivă alte câtevafuncţii: supravegherea politicii
monetare şi a ratei de schimb din ţările membre, elaborarea de recomandări privind politica
financiară pentru membri şi acordarea de credite pentru ţările cu dificultăţi în balanţa de plăţi.
Rolul cel mai important pe care îl deţine Fondul este acela de manager al unui sistem monetar
internaţional ordonat, previzibil şi stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere cadrul necesar
unei creşteri echilibrate în comerţul mondial şi în economiile ţărilor membre. În acest sens
F.M.I. funcţionează ca un organism permanent de consultanţă, în care membrii cooperează şi
participă activ în sfera monetară internaţională1.
Scopurile F.M.I2.
(1) – De a promova cooperarea monetară internaţională
(2) – De a facilita extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional şi de
a contribui astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al angajărilor şi al venitului
real şi de a dezvolta resursele productive ale tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al
politicii economice
(3) – De a promova stabilitatea schimbului, de a menţine disciplina în acordurile de
schimb dintre membri şi de a evita deprecierea schimbului competitiv
(4) – De a asigura asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi pentru
tranzacţiile curente dintre membri şi în eliminarea restricţiilor în schimbul internaţional care
stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional
(15) – De a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor
generale ale Fondului

1
A. F. P. Bokker – “Instituţii financiare internaţionale”, Ed. Antet, pag. 28-29, Oradea, 1997.
2
Articolul 1 din Prevederile Acordului de Înfiinţare al F.M.I.

124
 (16) – De a micşora durata şi intensitatea dezechilibrului din balanţele de plăţi
internaţionale.
Statutul F.M.I.-ului adoptat la Bretton Woods conţine 31 de articole care definesc
obiectivele şi regulile sale de funcţionare. Primul articol se referă la rolul F.M.I.-ului,
articolul IV la regimul schimburilor fixe şi stabilitatea schimburilor, articolul VIII la
convertibilitatea monedelor, iar articolul V la facilităţile de credit.
Facilităţi de credit1. Statutul F.M.I. prevede pentru ţările membre posibilitatea de a
face apel la resursele sale financiare. Acordarea de credite urmăreşte să uşureze adoptarea de
politici de deschidere şi de liberalizare, asigură autorităţile că o finanţare va fi disponibilă
pentru a compensa eventualul impact al acestor politici asupra balanţelor de plăţi. F.M.I.-ul
încurajază astfel, prin acordarea acestor credite, politici vizând realizarea monedei liber
convertibile, liberalizarea schimburilor externe şi facilitarea mişcărilor de capital
internaţional.
În acelaşi mod, aceste credite încurajază ţări, care se confruntă cu un deficit al
balanţei de plăţi, să nu aplice politici nefaste pentru comunitatea internaţională, cum ar fi
devalorizarea competitivă sau blocarea schimburilor externe.
Statutul precizează că aceste resurse au un caracter temporar, căci acordarea
continuă de credite pe termene medii sau lungi ar putea încuraja menţinerea de politici
nefaste.
La sfârşitul anului 1995, F.M.I. cuprindea 181 de ţări membre, avea disponibilităţi
de 154,3 mld. DST (la 30 aprilie 1994) care proveneau din: cotele-părţi ale ţărilor participante
144,9 mld. DST, iar restul din alte vărsăminte speciale, din care aur circa 3217 tone2.
În perioada 1980 – 1990 aproape 40 de ţări (printre care şi cele care provin din
lumea comunistă) au aderat la F.M.I.3

5.9.4. Banca Mondială

Concomitent cu înfiinţarea în 1944, la Bretton Woods, a Fondului Monetar

Internaţional s-a decis şi crearea unei bănci internaţionale care să se axeze pe finanţarea şi
reconstrucţia economiiloe europene, slăbite în timpul celui de al doilea război mondial:
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Această bancă este

1
P. Lenain – “F.M.I.-ul”, pag. 38, Ed. CNI Coresi, 2000.
2
P. Bra – “Relaţii Financiare şi Monetare Internaţionale”, pag. 253, Ed. Economică.
3
P. M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, pag. 46, Institutul European, Iaşi, 1998.

125
cunoscută în general sub numele de Banca Mondială şi acest termen generic include şi
instituţiile înrudite, înfiinţate ulterior şi având funcţii specifice: Corporaţia Financiară
Internaţională (CFI) şi Asociaţia pentru Dezvoltarea Internaţională (ADI).
Scopul principal al tuturor acestor instituţii este acelaşi: promovarea progresului
economic şi social in ţările în curs de dezvoltare, prin creşterea productivităţii economice.
Instituţiile menţionate acorda credite şi împrumuturi şi oferă consultanţă tehnică şi economică
în sectorul public şi privat din ţările în curs de dezvoltare.
În primii ani de existenţă, Banca Mondială va acorda câteva imprumuturi pentru
reconstructţia Franţei, Olandei, Danemarcei şi Japoniei, pentru a le ajuta la finanţarea
reconstrucţiei economiilor lor.
Capitalul Băncii este format din subscripţiile statelor sale membre. 80% din capitalul
subscris poate fi cerut în orice moment de Banca Mondială pentru a face faţă la rambursarea
de împrumuturi sau garanţii.
Banca Mondială trebuie să se asigure de rentabilitatea proiectului finanţat şi de
capacitatea celui care împrumută de a rambursa împrumutul acordat.
Structura financiara prevazută pentru Banca Mondială este în mod singular diferită
de cea a FMI-ului. Fondul funcţionează prin punerea în comun a devizelor, pe care statele
membre le pot împrumuta temporar, în timp ce Banca Mondială are o structură mai clasică de
intermediar financiar însărcinat cu acordarea de împrumuturi obţinut pe piaţa de capital.
Fondul trebuie să acorde credite pe termen scurt destinate restabilirii balanţei de plăţi, în timp
ce Banca Mondială trebuie să se angajeze în ajutorarea pe termen lung a proiectelor de
investiţie1.
Pentru a-şi îndeplini activităţile, banca Mondială dispune de un personal de peste
7000 persoane (2000 numai pentru Fond) şi peste 40 de reprezentanţi în toată lumea.
Personalul are un evantai impresionant de competenţe: economişti, ingineri, urbanişti,
agronomi, statisticieni, jurişti etc. Ea are nevoie de un astfel de evantai de competenţe, căci
operaţiunile sale acoperă un vast demeniu de activitate.
Drepturile ţărilor membre ale băncii sunt:
- contractarea de împrumuturi pentru investiţii
- contractarea de împrumuturi pentru finanţarea pe bază de program
- participarea la licitaţiile internaţionale organizate de Banca Mondială,
pentru adjudecarea lucrărilor finaţate de aceasta.

1
P. Lenain – “F.M.I.-ul”, pag. 41, Ed. CNI Coresi, 2000.

126
 - obţinerea de asistenţă tehnică pentru anumite lucrări de specialitate
- termene maxime de până la 20 ani.
Obligaţiile pe care trebuie să şi le asume statele membre sunt:
- aderrarea prealabila la F.M.I;
- participarea la capitolul pe acţiuni al băncii;
- furnizarea de informaţii şi date privind situaţia economică şi financiară a
ţării, în vederea fundamentării politicii de împrumuturi a băncii, faţă de ţara respectivă.

România a aderat la Banca Mondială la 15 decembrie 1972, iar până acum a obţinut
împrumuturi pentru realizarea unor investiţii importante în agricultură, industrie, energie,
transporturi.
Structura Băncii este relativ copmplexă, deoarece ete formată din mai multe
instituţii:
AID – are aceleaşi obiective ca şi BIRD, numai că în sfera ei de activitate sunt
incluse cele mai sărace ţări, cărora le asigură condiţii de creditare deosebit de avantajoase:
credite fară dobandă, cu o perioadă de graţie de 10 ani şi de rambursare efectivă de 15 ani.
Resursele ei provin din subscripţiile celor mai dezvoltate ţări, membre ale BIRD şi din
redistribuirea veneficulor BIRD.
CFI are ca scop acordarea de asistenţă ţărilor slab dezvoltate în promovarea
sectorului privat, mobilizând pentru aceasta, capitalul naţional intern, precum şi din capital
străin.
AMGI (Agenţia Multilaterală de Garanţie a Investiţiilor), înfiinţată în 1988, are
misiunea de a incuraja investiţiile directe în ţările în curs de dezvoltare ţi de a le proteja
contra riscurilor necomerciale.
Toate aceste organisme au un obiectiv comun- dezvoltarea economică a ţărilor
asistate.
                                                                                                                                           
                                                                                                                                                       
                                                               

Rezumat
Sistemul European al Băncilor Centrale are drept obiectiv principal
menţinerea stabilităţii preţurilor, şi totodază sprijinirea politicilor economice
generale din uniune, pentru a contribui la realizarea obiectivelor comunităţii:

127
 dezvoltarea armonioasă şi achilibrată a activităţilor economice, o creştere
durabilă şi echilibrată a activităţilor economice, o creştere durabilă şi
neinflaţionistă care să respecte mediul, un grad înalt de convergenţă a
performanţelor economice. Mişcarea internaţională a mijloacelor băneşti şi
sistemul pieţei monetar – financiare internaţionale dispune de o structură
instituţională adecvată, prin intermediul căreia se realizează, în mod concret,
fluxurile monetare şi se asigură efectuarea operaţiunilor specifice
activităţilor monetar – financiare internaţionale.
                                                                                                                                           
                                                                                                                                                       
                                                                                                                                                       
                                          

Teste de autoevaluare

1. Evolutia Sistemului Financiar International s-a caracterizat, din perspectiva fluxurilor

internationale de capitaluri, prin doua procese definitorii, dintre care amintim:

a.   aparitia si expansiunea capitalurilor speculative;

b.   aparitia si dezvoltarea europietelor;

c.   aparitia si dezvoltarea derivativelor international.

2.   Globalizarea financiara genereaza urmatoarele fenomene:

a.     crestere volatilitatii si incertitudinii;

b.     manifestarea efectelor de contagiune;

c.     generalizarea politicilor nationale.

128
3. Obligaţiile pe care trebuie să şi le assume statele member sunt:
a. aderarea prealabilă la FMI;
b. contactarea de împrumuturi pentru investiţii;
c. participarea la licitaţiile internaţionale organizate de B.M.

4. Banca Europeană de Investiţii a fost creată în :

a. 1960;
b. 1958;
c. 1980.

5. Sistemul European al Băncilor Centrale este format din:

a. BCE, BCN;
b. BERD, BCN;
c. BCE, BCN, BERD.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. b ; 2. c; 3. a; 4. b; 5. a.

129
 CAPITOLUL VI.

ORGANIZAREA ACTIVITAŢII DE CONTROL FINANCIAR ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ

6.1. Conceptul de control financiar în contextul activităţilor desfăşurată de Uniunea

Europeană

Fără îndoială că activitatea Uniunii europene nu este posibilă fără un cadru financiar
propriu, care să cuprindă reglementările necesare constituirii, alocarii şi gestiunii resurselor
financiare adecvate.
UE a trebuit să găsească şi să-şi constituie resurse financiare pentru punerea în practică şi
derularea politicilor comunitare. Controversele privind problemele financiare şi fiscale au
vizat o gamă variată de aspecte legate de resursele financiare proprii ale comunităţilor,
dezechilibrul bugetar, întinderea competenţelor atribuite instituţiilor comunitare.

130
 La nivel european s-a dezvoltat un cadru normativ specific, care să precizeze modul de
derulare a relaăţiilor dintre state în legatură cu constituirea, gestionarea şi controlul executării
patrimoniului propriu al uniunii.
Într-o manieră foarte simplă, controlul financiar ar putea fi definit prin aprecierea
conformităţii cu o normă, un standard, un model. Într-o accepţiune mult mai largă, controlul
financiar reprezintă o activitate specific umană ce se desfăşoară în mod conştient şi urmăreşte
întotdeauna un scop, care constă în verificarea şi analiza permanentă, periodică şi inopinată a
unor procese, fenomene dintr-un domeniu oarecare, în scopul preîntâmpinării şi lichidării
eventualelor neajunsuri1.
Altfel spus, controlul financiar are sarcina de a preveni angajarea de cheltuieli fără
justificare economică, de a asigura profit sporit în folosirea resurselor materiale, financiare şi
de muncă. Procedura controlului financiar este alcătuită dintr-un ansamblu de acte şi
operaţiuni privind organizarea, desfăşurarea şi valorificarea rezultatelor operaţiunii de
control.
Din toate izvoarele de drept primar şi secundar la nivelul UE precum şi din practica
regulamentară la nivelul instituţiilor europene şi la nivelul statelor membre, se desprinde
concluzia că prin controlul financiar se înţelege ansamblul şi intercondiţionarea dintre
următoarele forme de control privind formarea şi utilizarea banului public:
a. Controlul intern;
b. Auditul public intern;
c. Auditul public extern.

Controlul intern este organizat la nivelul instituţiei sau organizaţiei, în vederea realizării
obiectivelor propuse, prin furnizarea informaţiilor relevante în timp util pentru luarea celor
mai oportune decizii. Responsabilitatea controlului intern revine organizaţiei şi instituţiei în
cauză şi se desfăşoară sub supravegherea directă a managerului general. Controlul intern
curpinde şi controlul administrativ.
Controlul intern este efectiv realizat de către controlorii financiar plasaţi pe lângă
coordonatorii de credite din fiecare instituţie. Statutul şi atribuţiile controlorilor financiari
sunt stabilite prin regulamentul financiar, care prevede independenţa controlului financiar în
raport cu instituţia din care provine.
Auditul intern reprezintă o activitate independentă, obiectivă, de asigurare şi consultare
având drept scop sporirea valorii şi perfecţionarea operaţiunilor unei organizaţii.
1
S. Mihăescu, Controlul financiar în firme, bănci, instituţii, Ed. Sedcomlibris, Iaşi,2006.

131
 Auditul intern este activitatea de examinare obiectiva a ansamblului activitatilor unei
organizatii in scopul furnizarii unei evaluari independente a managementului riscului,
controlului si proceselor de conducere a acesteia.
Acesta poate fi exercitat atat de persoane din interiorul organizatiei in cauza, cat si de
persoane din exteriorul acesteia.
Auditul intern are scopul:
• de a verifica daca activitatea organizatiei este in conformitate cu politicile, programele si
managementul acestuia, conform prevederilor legale;
• de a evalua cat de adecvate sunt controalele financiare si nefinanciare dispuse de
conducerea entitatii economice, si daca acestea sunt aplicate si in ce masura, in scopul
cresterii eficientei
activitatii organizatiei;

• de a evalua cat de adecvate sunt informatiile financiare si nefinanciare furnizate conducerii

entitatii economice, pentru cunoasterea realitatilor din organizatia respectiva;
• de a proteja elementele patrimoniale bilantiere si extrabilantiere ale organizatiei si de a
identifica metodele de prevenire a fraudelor si a pierderilor de orice fel.
Auditul intern ajută întreprinderea să-şi atingă obiectivele printr-o organizare metodică şi
sistematică. Aceasta presupune că va trebui să se implice în îmbunătăţirea controlului intern
şi a proceselor de conducere, care se referă la politici şi administraţie, unde trebuie să se
manifeste principiile guvernantei corporatiste.
Auditul trebuie să urmărească liniile generale ale managementului deoarece
există ”mici războaie” între diferite nivele ale organizaţiei care descurajează oamenii pentru
a lucra bine. Ideile auditului trebuie aduse într-un spirit constructiv, altfel ele nu vor
reprezenta un beneficiu pentru organizaţie. Auditorul intern există pentru a ajuta
managementul de linie, pentru a îmbunătăţi managementul funcţional şi pentru a evalua
managementul riscului.
Concluziile şi recomandările auditului intern sunt folositoare liniei de management din
zonele auditate, în special cu privire la îmbunătăţirile potenţiale în procesul de management
al riscului. Managementul riscului, controlul şi guvernarea cuprind politicile, procedurile şi
operaţiunile determinate să asigure:
-îndeplinirea obiectivelor
- evaluarea adecvată a riscului;

132
- credibilitatea raportării interne şi externeşi a procedurilor de tragere la răspundere;
- conformarea cu legileşi regulamentele aplicabile;
- conformarea cu standardele de comportamentşi etică stabilite pentru organizaţie.
Auditul intern furnizează de asemenea un serviciu de consiliere, independentşi obiectiv,
pentru a ajuta linia de management să îmbunătăţească analiza riscului organizaţiei, controlulşi
guvernarea.
Auditul intern fiind ultimul nivel de control asupra întregului mediu de control, prin
competenţele profesionale pe care le oferă, produce adevărate intrări pentru entitate. Aceste
intrări sunt efectuate pentru a asigura atingerea obiectivelor organizaţiei, prin evaluare
sistematică ş i disciplinată a politicilor, procedurilor şi operaţiilor aplicate de conducere.
Auditul extern este auditul exercitat de o entitate care nu este sub controlul entităţii
(organizaţiei sau instituţiei) audiate, şi care poate, în principiu, să nu se raportaze în
evaluările făcute, la obiectivele subiectului supus auditării. Auditul extern examninează dacă
veniturile au fost încasate, dacă cheltuielile au fost efectiate legal şi dacă managementul
financiar a fost adecvat, consemând orice neregulă constatată.
Controlul execuţiei bugetului U.E. are trei niveluri: controlul intern în cadrul fiecărei
instituţii, controlul extern efectuat de Curtea de Conturi Europeană şi o procedură de
descărcare de gestiune acordată de Parlamentul European.
Consolidarea sistemului Comunităţilor Europene de finanţare din resurse proprii a atras
după sine şi necesitatea organizării unui control financiar extern util şi concret. Astfel, a fost
înfiinţată Curtea Europeană de Conturi, instituţie ce se ocupă cu verificarea şi regularitatea
veniturilor şi a cheltuielilor comunitare, în scopul asigurării unei bune gestiuni financiare.

6.2. Baza normativă a reglementării activităţilor de control financiar la nivel

European

Sistemul de finanţare al comunităţilor prin resurse proprii a necesitat organizarea unui

control financiar extern mai bine organizat decât cele organizate în baza CECA (cfomisari de
conturi) şi în baza Tratatelor CEE şi EURATOM, modalităţi de control menţinute cu
modificări prin tratatul de fiziune din 19651.
Analizarea bazei normative a reglementărilor activităţilor de control financiar la nivel
European presupune sintetizarea izvoarelor primare, dar şi a celor secundare.

1
F. Dumitru, Construcţia Europenaă, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2004,p. 59.

133
 Astfel, legislaţia primară a UE cu privire la controlul financiar este prevăzută în
următoarele acte normative:
- Art. 5 din Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană,
reglementează obligaţiile generale ale statelor membre1;
- Art.155 din tratat, cu privire la obligaţiile şi responsabilităţiler Comisiei Europene;:
- Art.188, cu privire la Curtea Europeană de Auditori;
- Titlul II din tratat (art.199-209) cu privire la dispoziţiile financiare;
- Art.209 , privind lupta antifraudă.
Prevederile Tratatului de la Roma au fost completate şi modificate prin reglementările
incluse în Tratatul de la Maastricht. În present, baza normativă primară europeană cu privire
la activităţile de audit o formează art.310-325, cuprind dispozţii financiare care
reglementează veniturile şi cheltuielile Uniunii.

Legislaţia secundară se referă la actele normative de orice fel, adoptate de Parlament sau
de alte instituţii competente la nivel European, pentru transpunerea în practică şi aplicarea
efectivă a legislaţiei primare. Cel mai important act normativ în această categorie este
Regulamentul (CE, Euratom) nr.1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind
Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene, regulament ce
stabileşte structura financiară a Uniunii Europene.

6.3. Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care sunt administrate fondurile europene.
Rolul său este acela de a îmbunătăţi gestiunea financiară a UE şi de a prezenta rapoarte cu
privire la folosirea banilor publici. A fost înfiinţată în 1975 şi are sediul la Luxemburg.
Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii publici sunt cheltuiţi în mod
eficient, Curtea de Conturi este abilitată să verifice (să auditeze) orice persoană sau
organizaţie care gestionează fonduri europene. În acest scop, efectuează frecvent controale pe
teren. Concluziile sale scrise sunt incluse în rapoarte adresate Comisiei Europene şi
guvernelor statelor membre.

1
J.Rideanu, Droit Institutionnel de l Union et les communautes europeennees, Paris, 1999, p.425.

134
 Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care descoperă fraude sau
nereguli, auditorii săi informează Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF).
Una dintre cele mai importante sarcini ale Curţii de Conturi este să înainteze Parlamentului
European şi Consiliului un raport anual privind exerciţiul financiar anterior („descărcarea
anuală de gestiune”). Parlamentul examinează minuţios raportul Curţii înainte de a decide
dacă aprobă sau nu modul în care Comisia a gestionat bugetul.
De asemenea, Curtea trebuie să formuleze un aviz privind legislaţia financiară a UE şi
posibilităţile de combatere a fraudei.
Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în instituţiile UE, în statele membre
şi în ţările care primesc ajutoare europene. Activitatea Curţii vizează, în principal, fondurile
de care răspunde Comisia Europeană, însă, în practică, autorităţile naţionale gestionează 80%
din venituri şi cheltuieli.
Pentru a-şi exercita atribuţiile în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să fie
complet independentă de celelalte instituţii, dar, în acelaşi timp, trebuie să rămână permanent
în contact cu acestea.
Curtea de Conturi este formată din câte un membru din fiecare ţară a Uniunii, desemnat de
Consiliu pentru un mandat de 6 ani (care poate fi reînnoit). Preşedintele Curţii este ales de
către membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit. Vítor
Manuel da Silva Caldeira, din Portugalia, a fost ales preşedinte în ianuarie 2008.
Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, nu numai auditori, ci şi
traducători şi administratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri de audit. Aceştia pregătesc
proiecte de rapoarte pe baza cărora Curtea ia decizii.

6.3.1.Organizare şi funcţionare

Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru.
Membrii săi îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii.
Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care fac parte ori au făcut parte, în
statul lor, din instituţiile de control financiar extern sau care au o calificare deosebită pentru
această funcţie. Aceştia trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă.
Membrii Curţii de Conturi se numesc pentru o perioadă şase ani. Consiliul, după
consultarea Parlamentului European, adoptă lista membrilor stabilită în conformitate cu

135
 propunerile făcute de fiecare stat membru. Mandatul membrilor Curţii de Conturi poate fi
reînnoit.
Membrii Curţii de Conturi desemnează dintre ei pe preşedintele Curţii de Conturi, pentru
o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
În îndeplinirea îndatoririlor lor, membrii Curţii de Conturi nu solicită şi nici nu acceptă
instrucţiuni de la nici un guvern şi de la nici un alt organism. Aceştia se abţin de la orice act
incompatibil cu funcţiile lor.
Pe durata mandatului lor, membrii Curţii de Conturi nu pot exercita nici o altă activitate
profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie, aceştia se angajează solemn să
respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în
special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului, anumite
funcţii sau avantaje.
În afară de schimbarea ordinară şi de deces, funcţiile membrilor Curţii de Conturi încetează
în mod individual prin demisie sau prin destituire, declarată de Curtea de Justiţie.
Persoana în cauză este înlocuită până la încheierea mandatului.
Cu excepţia destituirii, membrii Curţii de Conturi rămân în funcţie până la înlocuirea lor.
Membrii Curţii de Conturi pot fi destituiţi din funcţiile lor sau pot fi declaraţi decăzuţi din
dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente numai în cazul în care Curtea de Justiţie
constată, la cererea Curţii de Conturi, că au încetat să corespundă condiţiilor cerute sau să
îndeplinească obligaţiile care decurg din funcţia lor.
Consiliul stabileşte condiţiile de încadrare în muncă şi, în special, salariile, indemnizaţiile şi
pensiile preşedintelui şi ale membrilor Curţii de Conturi. Consiliul stabileşte, de asemenea,
orice indemnizaţie care ţine loc de remuneraţie.
Dispoziţiile Protocolului privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene care se
aplică judecătorilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se aplică, de asemenea, membrilor
Curţii de Conturi.
Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii. De
asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ,
oficiu sau agenţie înfiinţată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest
control.
Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de
asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum şi la legalitatea operaţiunilor şi
înregistrarea acestora în conturi, declaraţie care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii

136
Europene. Declaraţia poate fi completată cu aprecieri specifice pentru fiecare domeniu major
de activitate a Uniunii.
Curtea de Conturi examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi
asigură buna gestiune financiară. În acest context, Curtea de Conturi semnalează îndeosebi
orice neregulă.
Controlul veniturilor se efectuează pe baza veniturilor de realizat şi a celor realizate
efectiv de Uniune.
Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor, precum şi a plăţilor.
Aceste controale pot fi efectuate înainte de încheierea conturilor exerciţiului bugetar avut
în vedere.
Controlul se efectuează asupra actelor justificative şi, dacă este cazul, la faţa locului, la
celelalte instituţii ale Uniunii, în sediile oricărui organ, oficiu sau agenţie care administrează
venituri sau cheltuieli făcute în numele Uniunii şi în statele membre, inclusiv în imobilele
oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget. În
statele membre, controlul se efectuează în colaborare cu instituţiile naţionale de control sau, în
cazul în care acestea nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente.
Curtea de Conturi şi instituţiile naţionale de control ale statelor membre practică o cooperare
bazată pe încredere şi pe respectarea independenţei acestora. Aceste instituţii sau servicii
informează Curtea de Conturi în cazul în care intenţionează să participe la control.
Orice document sau informaţie necesară îndeplinirii misiunii sale se comunică Curţii de
Conturi, la cererea sa, de către celelalte instituţii ale Uniunii, de către orice organ, oficiu sau
agenţie care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Uniunii, de către persoanele fizice
sau juridice care beneficiază de vărsăminte de la buget şi de către instituţiile naţionale de
control sau, în cazul în care acestea nu dispun de competenţele necesare, de către serviciile
naţionale competente.
În ceea ce priveşte activitatea de gestionare a veniturilor şi cheltuielilor Uniunii exercitată
de Banca Europeană de Investiţii, dreptul de acces al Curţii la informaţiile deţinute de Bancă
este reglementat printr-un acord încheiat între Curte, bancă şi Comisie. În lipsa acestui acord,
Curtea are, cu toate acestea, acces la informaţiile necesare pentru a efectua controlul veniturilor
şi cheltuielilor Uniunii administrate de bancă.
Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar.
Acest raport se transmite celorlalte instituţii ale Uniunii şi se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene împreună cu răspunsurile formulate de aceste instituţii la observaţiile Curţii
de Conturi.

137
 În plus, Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, în special sub
forma unor rapoarte speciale cu privire la chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea
uneia dintre celelalte instituţii ale Uniunii.
Curtea de Conturi adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize cu majoritatea membrilor
care o compun. Cu toate acestea, în vederea adoptării unor categorii de rapoarte sau de avize,
aceasta îşi poate înfiinţa camere interne, în condiţiile prevăzute de regulamentul său de
procedură.
Aceasta sprijină Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de
control al execuţiei bugetare.
Curtea de Conturi îşi stabileşte regulamentul de procedură. Acest regulament se aprobă de
către Consiliu.

6.3.2.Sarcini şi competenţe

Curtea de Conturi este cea mai tanara institutie a Uniunii Europene . A luat fiinta in urma
initiativei parlamentarului german Dr Heinrich Aigner (presedintele Comisiei de Control
Bugetar ) si a fost prevazuta in Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 . Si-a inceput
activitatea in 1977 .Are sediul la Luxemburg din anul 1900.
Potrivit Tratatului instituind Comunitatea Europeana ,Curtea Eurpoeana de Conturi
are ca principla atributie verificarea conturilor si a executiei bugetului Uniunii Europene , cu
dublul scop de a imbunatatii gestionarea resurselor financiare si informarea cetatenilor
Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de catre autoritatile cu responsabilitatii de
gestiune .
Curtea Europeana de Conturi este formata din 25 de membrii provenind din cele 25
State Membre si numiti pentru un mandat de sase ani . Membrii Curtii de Conturi sunt
independentii si au experienta in domeniul auditarii finantelor publice . Membrii Curtii isi
aleg Presedintele pentru un mandat de trei ani.
La Curtea de Conturi isi desfasoara activitatea 550 de profesionisti de inalta clasa din cele 25
tari ale Uniunii Europene , dintre care circa 250 de auditori.
Independenta Curtii Europene de Conturi in raport cu alte institutii Comunitare si cu
Statele Membre garanteaza obiectivitatea activitatii sale de audit . Curtea de Conturi are

138
deplina libertate in ceea ce priveste organizarea si planificarea activitatii sale de audit si
planificarea rapoartelor .
„Constiinta financiara „a Uniunii ,Curtea de Conturi verifica daca incasarile si
cheltuielile UE s-au efectuat legal si corect . Se pune un accent deosebit pe corectitudinea
gestionarii financiare , verificandu-se daca –si in ce masura – au fost atinse obiectivele
propuse in materie de gestiune ,precum si costurile aferente . Curtea Europeana de Conturi
garanteaza astfel cetatenilor europeni ca bugetul UE a fost gestionat si executat corect si in
modelul cel mai eficient posibil.
Curtea de Conturi nu are prerogative juridisctionale .In cazul in care auditorii
descopera nereguli, inclusiv frauda ,organismele comunitare competente sunt informate
neantarziat spre a lua masurile necesare.
Membrii Curtii de Conturii Europene raspund unor criterii ce reflecta o inalta
competitivitate un background profesional diversificat si experienta in domeniile de
administrare ale finantelor , expertiza contabila , politica.Ei nu pot detine concomitent si alte
functii si actioneaza pe baza principiului autonomiei spre bunastarea generala a comunitatii.
Membrii Curtii cu exceptia presedintelui , sunt responsabili pentru un sector de expertiza , de
exemplu expertiza fondului regional, fondului social european ,a repartizarii fondurilor pentru
politica agricola comunitara.
Trei pana la cinci membri formeaza o Camera de expertiza .
In textul Tratatului de la Maastricht art. 188c sunt prevazute drepturile Curtii de
Conturii Europene , examineaza toate veniturile si cheltuielile comunitatii si se convinge
asupra relitatii economice a bugetului.
Tratatul de la Amsterdam (art.248) îi atribuie calitatea de a raporta neregularitatilor
constatate in executarea bugetului si de a realiza calculele de expertiza.
In acelasi articol se prevede colaborarea cu institutiile nationale similare cu
respectarea principiului autonomiei .
Presedintele Curtii de Conturi Europene prezinta in sedinta plenara a Parlamentului Europei
in luna noiembrie Raportul bugetar pe anul bugetar precedent.
Curtea de Conturii contribuie la inbunatatirea sistemului administrativ si la eficienta
folosirii mijloacelor financiare ale Uniunii Europene in avantajul contribuabililor ,(platitorilor
de impozit) ea garanteaza o buna folosire a fondurilor comunitare.
Autonomia ei vis –a-vis de celelalte organe ale Uniunii Europene si de Statele Membre ii
ofera garantarea indeplinirii in cele mai sigure conditii a functiei de control pe care o exercita.

139
 Curtea de Conturi Europene are ca obiective de baza realizarea expertizei bugetului
Uniunii Europene a expertizei contabile si a verificarii legalitatii tuturor cheltuielilor si
redistribuirilor efectuate de Uniunea Europeana  precum si de organele sale , reflectare cu
acuratete a inregistrarilor contabile in EURO si contribuie prin activitatile pe care le
desfasoara la consolidarea monedei unice comunitare.

6.4. Atribuţiile altor instituţii europene în domeniul controlului financiar

Parlamentul European adoptând bugetul este şi cel care controlează modul de execuţie.
Cu alte cuvinte, parlamentul exercită un control continuu asupra gestiunii creditelor, conduce
permanent acţiunile pentru amelioarea prevenirii, detectării şi reprimării fraudelor şi,
totodată, cel care evidenţiază evoluţia efectelor finanţărilor efectiate plecând de la bugetul
comunitar. Parlamentul apreciază în fiecare an responsabilitatea politică a Comisiei Europene
de a-şi da acordul la exe4cuţia bugetului1.
În calitatea sa de organ de control politic şi democratic, Parlamentul European ia parte la
controlul veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Annual, bazându-se pe raportul Curţii de
Conturi, Parlamentul European examinează modul în care Comisia europeană a administrat şi
executat bugetul în anul precedent. Rapoartele Curţii Europene de Conturi constituie
elemental-cheie al derulării de descărcare de gestiune.
În literatura de specialitate s-a apreciat că forma de control exercitată de Parlamentul
European este un control a posteriori, iar procedura de descărcare de gestiune a comisiei ca
fiind o procedură de justificare2.

Rezumat
La nivel european s-a dezvoltat un cadru normativ specific, care să
precizeze modul de derulare a relaăţiilor dintre state în legatură cu
constituirea, gestionarea şi controlul executării patrimoniului propriu al
uniunii. Într-o manieră foarte simplă, controlul financiar ar putea fi definit
prin aprecierea conformităţii cu o normă, un standard, un model. Într-o
1
http://eca.europa.eu/porta/page/portal/aboutus/PresidentandMembers/organisationchart, accesat în 15 feb. 2010
2
N. Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008,p.55.

140
 accepţiune mult mai largă, controlul financiar reprezintă o activitate specific
umană ce se desfăşoară în mod conştient şi urmăreşte întotdeauna un scop,
care constă în verificarea şi analiza permanentă, periodică şi inopinată a
unor procese, fenomene dintr-un domeniu oarecare, în scopul
preîntâmpinării şi lichidării eventualelor neajunsuri

Teste de autoevaluare

1. Auditul intern reprezintă:

a. o activitate independentă;
b. o activitate de examinare obiectivă;

141
c. o activitate de perfecţionare a operaţiunilor unei organizaţii.

2. Curtea Europeană verifică:

a. modul în care sunt administrate fondurile europene;
b. orice organizaţie care gestionează fonduri europene;
c. orice persoană fizică.

3. În caz de fraudă , C.E. au obligaţia de a anunţa:

a. Oficiul European de luptă antifraudă;
b. Parlamentul European;
c. Consiliul European.

4. Membrii Curţii de Conturi se numesc pe o perioadă de :

a. 4 ani;
b. 5 ani;
c. 6 ani.

5. Preşedintele Curţii de Conturi se desemnează dintre membrii Curţii pentru o perioadă de :

a. 4 ani;
b. 3 ani;
c. 5 ani.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. a; 2. a,b; 3. a; 4. c; 5.b.

BIBLIOGRAFIE

A. Tratate, cursuri, monografii

Anghel Ion, Dreptul Trattelor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993

A. F. P. Bokker – “Instituţii financiare internaţionale”, Ed. Antet, Oradea, 1997.
Basno C, „ Monedă şi credit", Ed. Didactică şi Pedagogică, 1994.

142
 R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, Ed.All Bucureşti, 1999
C.Booker, R. North, Uniunea Europeană, marea amăgire, Ed. Antet XX Press, 2004
P.Brezeanu, Finanţe Europene, Ed. C.H. Beck, BUCUREŞTI, 2007
Calvo Guillermo, Végh Carlos. „Inflation Stabilization And BOP Crises In Developing
Countries", National Bureau of Economic Reserch, Cambridge, februarie 1999.
L. Cartou, J.L.Clergerie, P.Rambaud, Union Europeene, Ed.Dalloz, Paris, 2000.
D.Carreau, P.Juillard, Droit international economique, Ed. Dalloz, Paris, 2003
Carstens Agustín, Jácome Luis. „Latin American Central Bank Reform: Progress and
Challenges” , IMF Working Paper, iunie 2005.
A.Cajal – “Relaţii monetare şi financiare internaţionale”, pag. 66, Ed. Bucura Nouă,
Bucureşti, 1997.
I.Ceterchi, I.Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All , Bucureşti, 1998
Chirilă Mihai, „Economie politică: macroeconomie," Ed. Fundaţiei Universitare
Dunărea de Jos", Galaţi, 2003.
Ciumara Mircea, Ciutacu Constantin. ..Inflaţia în România", Editura Expert, Bucureşti
2003.
Constantin Anghelache, „ România 2006: starea economică înaintea aderării". Editura
Economică, Bucureşti 2006.
Floricel Constantin, „ Relaţii şi tehnici fmanciar-monetare internaţionale, Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti. 1994.
M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, Institutul European, Iaşi, 1998.
Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă, bănci şi politici monetare". Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.2005.
Nicu Duret, Gabriela Nicoleta Mironov, „ Drept Financiar şi Fiscal", Galaţi, 2009.
A.Fuerea, Instituţiile U.E., Ed. Universul Juridic,Bucureşti, 2002
A. Fuerea, „ Dreptul comunitar al afacerilor", Editura Universul Juridic,Bucureşti 2003.
A.Fuerea, Drept comunitar, Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
A.Fuerea, Manualul U.E., Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2004,
A.Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2006
M. Harbădă, M.Tofan, A.M.Bercu, A.Popescu, Drept economic, suport de curs, Ed.Univ.
Al.I.Cuza, Iaşi, 2009
Iorga E, Salater W, „Ţintirea directă a inflaţiei în Republica Cehă, Polonia şi Ungaria”
Caiete de studi, Bucureşti 2002.

143
Isărescu Mugur, „Politica monetară în contextul macroeconomic al anului 2005", conferinţa
de presă a Guvernatorului Băncii Naţionale a României, Bucureşti 17 februarie 2005..
Isărescu Mugur, „Spre o nouă strategie de politică monetară: Ţintirea directă a inflaţiei",
Craiova 2003.
I.P.Jacque, Droit institutionnel de l Union Europeene, Dalloz, Paris, 2004
Keynes J.M., „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor”, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970.
C. Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
Loungani Prakash, Swagel Phillip, IMF Working Paper, „Sources of Inflation in
Developing Countries” decembrie 2001.
M.Şt. Minea, Elemente de drepr financiar internaţionale, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001
Moroianu Nicolae, „Inflaţia contemporană", Editura Economică. Bucureşti, 2003.
Aurel Neagu, Drept financiar public, Ed.Universul juridic, 2009
Oneţ.Cristina, Dreptul finanţelor publice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005
F.Oprea, Teoria generală a statului şi dreptului, suport de curs, Univ.Al.I.Cuza, Iaşi, 2004.
Popa C., -coordonator, „Ţintirea directă a inflaţiei: o nouă strategie de politică monetară-
cazul României", BNR- Caiet de studii nr 10. 2002.
Popa C, ..Ţintele alternative în orientarea politicii monetare", BNR -Caiet de studii nr 9,2000
Rădulescu Eugen, „Inflaţia, marea provocare". Editura Enciclopedică, Bucureşti 1999.
R.Smits, Central Bank Independence and Accountability in the Light of EMU, în vol.
Internaţional Monetary Law, Oxfor University Press, 2000
D.D. Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, vol 1, 1997
D.D.Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001
D.D.Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
D. D. Şaguna, Şova Dan, „Drept Financiar Public", Editura All Beck , 2005.
D. D, Şaguna Şova Dan, „Drept Financiar Public", Editura, C.H.Beck,2007
Ţugui Alexandru, „Inflaţia-concepte, teorii şi politici economice", Editura Economică,
Bucureşti, 2000.
Emilia Tănăsescu, „ Curs de Doctrine Economice", Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea
de Jos"', Galaţi, 2002.
A. Olvera Vega, “Risk allocation in infrastructure financing”, The journal of project finance,
vol.3, 1997
Brosura - „The European Central Bank. The Eurosystem. The European System of Central
Banks”, Mai 2006, pag 20, http://www.ecb.int/pub/pdf/infobr/ecbbr2006en.pdf

144
145