Uniunea Europeană este un parteneriat economic şi politic unic în lume, care reuneşte 27 de ţări.

Timp de peste o jumătate de secol a contribuit la menţinerea păcii, stabilităţii şi prosperităţii, a

ridicat standardele de viaţă, a lansat o monedă unică şi a evoluat constant către crearea unei pieţe
unice în cadrul căreia persoanele, bunurile, serviciile şi capitalul să poată circula liber, ca şi cum
s-ar afla pe teritoriul unei singure ţări.

UE a fost creată în perioada de după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În prima etapă, s-a pus
accent pe consolidarea cooperării economice, ţările implicate în schimburi comerciale devin
interdependente din punct de vedere economic şi astfel se evită riscul izbucnirii unui conflict. De atunci,
Uniunea a evoluat mult, transformându-se într-o piaţă unică imensă, cu o monedă comună, euro. Ceea
ce a început ca o uniune strict economică a devenit treptat o entitate cu activităţi în nenumărate
domenii, de la ajutor pentru dezvoltare, până la politica de mediu.

Uniunii Europene îi sunt asociate mai multe simboluri, cel mai cunoscut dintre acestea fiind
cercul de stele galbene pe fond albastru. Cele 12 stele dispuse în cerc simbolizează idealurile de
unitate, solidaritate şi armonie între popoarele Europei. Melodia aleasă ca simbol al Uniunii este
un extras din Simfonia a IX-a compusă în 1823 de Ludwig van Beethoven. Ideile care au dus la
crearea Uniunii Europene au fost prezentate pentru prima dată la 9 mai 1950 de ministrul francez
al Afacerilor Externe, Robert Schuman. De aceea, ziua de 9 mai a rămas o dată de referinţă în
istoria UE. „Unitate în diversitate” este deviza Uniunii Europene. Aceasta arată că europenii s-au
unit pentru a promova pacea şi prosperitatea, acceptând totodată să-şi deschidă spiritul către
culturile, tradiţiile şi limbile atât de diverse ale continentului nostru.

Statele membre ale UE sunt Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Danemarca,
Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Ţările de Jos, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania,
Suedia, Regatul Unit. Ţările candidate la Uniune sunt Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei, Islanda şi Turcia.

Calitatea de stat membru al UE nu se poate obţine de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea

unei proceduri complexe. Odată îndeplinite condiţiile de aderare, ţările candidate trebuie să
aplice legislaţia europeană în toate domeniile.

Orice ţară care îndeplineşte condiţiile de aderare îşi poate depune candidatura. Cunoscute sub
denumirea de „criteriile de la Copenhaga”, acestea includ existenţa economiei de piaţă, a unei
democraţii stabile, a statului de drept, precum şi acceptarea legislaţiei UE, inclusiv a celei
referitoare la moneda euro.

O ţară care doreşte să adere la UE înaintează o cerere Consiliului, iar acesta îi solicită Comisiei
Europene să evalueze capacitatea statului candidat de a îndeplini criteriile de la Copenhaga. Dacă
avizul Comisiei este favorabil, Consiliul trebuie să convină asupra unui mandat de negociere.
Ulterior, se deschid negocieri oficiale pentru fiecare capitol de aderare în parte.

Întrucât volumul reglementărilor europene pe care fiecare ţară candidată trebuie să le transpună
în legislaţia naţională este foarte mare, negocierile se derulează pe o perioadă lungă de timp.
Ţările candidate beneficiază de sprijin financiar, administrativ şi tehnic pe durata perioadei de
preaderare.

Istoria Uniunii Europene

1945 - 1959

O Europă paşnică - începuturile cooperării

Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie
sângeroase duse de ţări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând
cu anul 1950, ţările europene încep să se unească, din punct de vedere economic şi politic, în
cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, propunându-şi să asigure o pace durabilă.
Cele şase state fondatoare sunt Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos. Anii
'50 sunt marcaţi de Războiul Rece dintre Est şi Vest. În Ungaria, manifestările de protest din
1956 îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice; în anul
următor, 1957, Uniunea Sovietică trece în fruntea cursei pentru cucerirea spaţiului, lansând
primul satelit spaţial din istoria omenirii, Sputnik 1. Tot în 1957, Tratatul de la Roma pune
bazele Comunităţii Economice Europene (CEE), cunoscută şi sub denumirea de „Piaţa comună”.

1960 - 1969

Explozivii ani '60 - o perioadă de creştere economică

În anii '60 asistăm la apariţia unei adevărate „culturi a tinerilor”. Formaţii precum Beatles atrag
un număr impresionant de fani din rândul adolescenţilor oriunde apar şi contribuie, în acest fel,
la stimularea revoluţiei culturale şi la naşterea conflictului dintre generaţii. Este o perioadă
benefică pe plan economic, care se datorează şi faptului că ţările UE încetează să mai aplice taxe
vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. De asemenea, acestea convin să exercite un
control comun asupra producţiei de alimente. Întreaga populaţie beneficiază, acum, de suficente
alimente şi în curând se înregistrează chiar un surplus de produse agricole. Luna mai a anului
1968 a devenit celebră datorită mişcărilor studenţeşti care au avut loc la Paris. Multe dintre
schimbările apărute la nivelul societăţii şi al comportamentului au rămas asociate, de atunci, cu
aşa-numita „generaţie '68”.

1970 - 1979

O comunitate în creştere - primul val de extindere

Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973, numărul
statelor membre ajungând, astfel, la nouă. Deşi de scurtă durată, brutalul război arabo-israelian
din octombrie 1973 are drept consecinţă o criză energetică şi apariţia problemelor economice la
nivel european. Ultimele dictaturi de dreapta din Europa iau sfârşit odată cu căderea regimului
Salazar din Portugalia, în anul 1974 şi cu moartea generalului Franco în Spania, în 1975. Prin
intermediul politicii sale regionale, UE începe să transfere sume foarte mari pentru crearea de
locuri de muncă şi de infrastructură în zonele mai sărace. Influenţa Parlamentului European
asupra afacerilor europene creşte. 1979 este anul în care membrii acestuia pot fi aleşi pentru
prima dată prin vot direct, de către toţi cetăţenii europeni.

1980 - 1989

Schimbarea la faţă a Europei - căderea zidului Berlinului

Sindicatul polonez, Solidarność şi liderul său, Lech Walesa, devin celebri în Europa şi în lume în
urma grevelor personalului de pe şantierul naval Gdansk, din vara anului 1980. În 1981, Grecia
devine cel de-al 10-lea membru al UE, fiind urmată, cinci ani mai târziu, de Spania şi Portugalia.
În 1987 este semnat Actul Unic European. Este vorba despre un tratat care pune bazele unui vast
program pe şase ani, destinat soluţionării problemelor legate de libera circulaţie a mărfurilor în
UE. Astfel ia naştere „Piaţa unică”. 9 noiembrie 1989 este data unei schimbări politice majore:
cade zidul Berlinului şi pentru prima dată după 28 de ani se deschid graniţele dintre Germania de
Est şi cea de Vest. Reunificarea Germaniei are loc în luna octombrie 1990.

1990 - 1999

O Europă fără frontiere

Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est, europenii devin şi mai apropiaţi. În
1993, Pieţei unice i se adaugă cele „patru libertăţi”: libera circulaţiei a mărfurilor, serviciilor,
persoanelor şi capitalurilor. Anii '90 sunt şi anii în care au fost semnate două tratate, Tratatul
privind Uniunea Europeană sau Tratatul de la Maastricht, în 1993, şi Tratatul de la Amsterdam,
în 1999. Oamenii devin preocupaţi de protecţia mediului şi de luarea unor măsuri comune în
materie de securitate şi apărare. În 1995, UE se extinde cu încă trei state - Austria, Finlanda şi
Suedia. Un mic oraş din Luxemburg, Schengen, va da numele său acordurilor care le vor
permite, treptat, cetăţenilor europeni, să călătorească fără a li se verifica paşapoartele la graniţă.
Milioane de tineri pleacă la studii în alte ţări cu ajutorul UE. Comunicarea se face din ce în ce
mai uşor pe măsură ce încep să fie folosite telefoanele mobile şi internetul.

2000 - astăzi

Un deceniu de extindere

Pentru mulţi europeni, euro este noua monedă. Data de 11 septembrie 2001 devine sinonimă cu
„războiul împotriva terorismului”, după deturnarea avioanelor de linie care au lovit clădirile din
New York şi Washington. Statele membre ale UE încep să colaboreze mai strâns în scopul
combaterii criminalităţii. Diviziunile politice care separau estul şi vestul Europei sunt înlăturate
în 2004, odată cu aderarea la UE a 10 noi state. Numeroşi europeni consideră că a sosit vremea
ca Europa să aibă o constituţie proprie, însă nu este uşor să se cadă de acord asupra formei pe
care trebuie să o îmbrace aceasta. Dezbaterea privind viitorul Europei rămâne deschisă.
Instituţii şi alte organisme ale UE
Uniunea Europeană (UE) nu este federaţie ca Statele Unite ale Americii. Nu este nici organism
de cooperare interguvernamentală, ca Organizaţia Naţiunilor Unite. În realitate, este unică. Ţările
care formează UE (statele membre) rămân naţiuni independente şi suverane care îşi exercită însă
în comun o parte din suveranitate pentru a dobândi, la nivel mondial, o putere şi o influenţă pe
care nu le-ar obţine dacă ar acţiona pe cont propriu.

În practică, prin punerea în comun a suveranităţii se înţelege că statele membre deleagă anumite
puteri de decizie unor instituţii comune pe care le-au creat, astfel încât hotărârile cu privire la
probleme specifice de interes comun să poată fi adoptate în mod democratic, la nivel european.

Consiliul European defineşte orientările şi priorităţile politice generale ale Uniunii Europene.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, Consiliul European
a devenit o instituţie. Preşedintele său este Herman Van Rompuy.

În UE, procesul de luare a deciziilor, în general şi procedura de codecizie, în special, implică trei
instituţii principale:

 Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia;
 Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre
 Comisia Europeană, care susţine interesele Uniunii, în ansamblu.

Acest „triunghi instituţional” elaborează politicile şi adoptă actele legislative care se aplică în
întreaga UE. În principiu, Comisia propune acte legislative noi, iar Parlamentul şi Consiliul le
adoptă. Ulterior, Comisia şi statele membre le implementează, iar Comisia trebuie să se asigure
că actele legislative europene sunt corect asimilate şi aplicate la nivel local.

Alte două instituţii joacă un rol esenţial: Curtea de Justiţie veghează la respectarea dreptului
european, iar Curtea de Conturi verifică finanţarea activităţilor Uniunii.

Atribuţiile şi responsabilităţile instituţiilor sunt prevăzute în tratate, acestea constituind baza

tuturor acţiunilor UE. Tratatele stabilesc, de asemenea, regulamentele şi procedurile pe care
instituţiile UE trebuie să le respecte. Ele sunt adoptate de către şefii de stat şi/sau de către prim-
miniştrii statelor membre şi ratificate de către parlamentele naţionale.

UE dispune şi de alte instituţii şi organisme specializate:

 Comitetul Economic şi Social European reprezintă societatea civilă, angajatorii şi angajaţii

 Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale
 Banca Europeană de Investiţii finanţează proiectele de investiţii ale UE şi ajută întreprinderile
mici prin intermediul Fondului European de Investiţii
 Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană
 Ombudsmanul European investighează plângerile de administrare defectuoasă formulate
împotriva instituţiilor şi organismelor UE
  Controlorul European pentru Protecţia Datelor are rolul de a supraveghea respectarea datelor
cu caracter personal ale cetăţenilor
 Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene publică informaţii despre UE
 Oficiul European pentru Selecţia Personalului recrutează personal pentru instituţiile şi
organismele UE
 Şcoala Europeană de Administraţie organizează cursuri de formare pentru personalul tuturor
instituţiilor UE.

În plus, au fost create agenţii specializate care au misiunea de a îndeplini anumite sarcini tehnice,
ştiinţifice sau administrative.

Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European a numit-o pe

doamna Catherine Ashton în calitate de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate. Doamna Ashton prezidează Consiliul Afaceri Externe şi conduce politica
externă şi de securitate comună.

Datorită rolului său de vicepreşedinte al Comisiei Europene, doamna Ashton asigură coerenţa şi
coordonarea acţiunii externe a Uniunii Europene.

Înaltul Reprezentant este susținut de Serviciul European de Acţiune Externă

Parlamentul European
Aleşi prin vot direct de cetăţenii europeni, o dată la 5 ani, membrii Parlamentului European sunt
reprezentanţii popoarelor Uniunii. Alături de Consiliu, Parlamentul este una dintre principalele
instituţii europene cu puteri legislative.

Parlamentul îndeplineşte trei funcţii principale :

 dezbate şi adoptă actele legislative, alături de Consiliu

 monitorizează alte instituţii europene, în special Comisia, pentru a se asigura că acestea
funcţionează în mod democratic
 dezbate şi adoptă bugetul UE, alături de Consiliu.

Adoptarea legislaţiei europene

În multe domenii, precum protecţia consumatorilor şi a mediului, Parlamentul colaborează cu

Consiliul (instituţia reprezentând guvernele naţionale) pentru a decide asupra conţinutului actelor
legislative şi pentru a le adopta. Este vorba, în acest caz, de procedura de „codecizie”.

În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul domeniilor politice care fac obiectul
codeciziei, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă putere de a influenţa conţinutul
actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica energetică, migraţia şi fondurile
europene.

De asemenea, este nevoie de avizul Parlamentului pentru o serie de decizii importante, precum
aderarea noilor state la UE.

Controlul democratic

Parlamentul îşi exercită influenţa asupra altor instituţii europene în mai multe moduri.

Când se formează o nouă Comisie, cei 27 de membri ai săi (câte unul pentru fiecare stat
membru) nu îşi pot prelua funcţia fără aprobarea Parlamentului. Dacă membrii Parlamentului nu
sunt de acord cu candidatura unuia dintre comisarii nominalizaţi, pot respinge întreaga echipă
propusă.

De asemenea, Parlamentul poate solicita demisia Comisiei în exerciţiu. Procedura poartă numele
de „moţiune de cenzură”.

Parlamentul îşi menţine controlul asupra Comisiei prin examinarea rapoartelor pe care le
redactează aceasta şi prin interpelarea comisarilor. Comisiile parlamentare joacă un rol important
în acest sens.

Membrii Parlamentului analizează petiţiile primite din partea cetăţenilor şi formează comisii de
anchetă.

Când au loc Consiliile Europene, la care se întâlnesc liderii naţionali, Parlamentul trebuie să îşi
dea avizul cu privire la tematica inclusă pe agendă.

Controlul bugetar

Parlamentul adoptă bugetul anual al UE, alături de Consiliu.

În cadrul Parlamentului, există o comisie care monitorizează modul în care este cheltuit bugetul.
În fiecare an, Parlamentul ia o decizie cu privire la descărcarea de gestiune a Comisiei pentru
exerciţiul financiar anterior.

Componenţă

Numărul parlamentarilor provenind din fiecare ţară este aproximativ proporţional cu numărul
locuitorilor ţării respective. Nicio ţară nu poate avea mai puţin de 6 reprezentanţi sau mai mult de
96.

Membrii Parlamentului European sunt repartizaţi în funcţie de afiliere, nu de naţionalitate

Locaţii
Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi Strasbourg
(Franţa).

Serviciile administrative („Secretariatul General”) se află la Luxemburg.

Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la

Strasbourg şi la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc la Bruxelles.

Comisia Europeană
Comisia Europeană este una dintre principalele instituţii ale Uniunii Europene. Reprezintă şi
susţine interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte legislative şi gestionează punerea în
aplicare a politicilor europene şi modul în care sunt cheltuite fondurile UE.

Componenţă

Cei 27 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, trasează direcţiile politice ale Comisiei pe
durata mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este atribuită de către preşedinte
responsabilitatea pentru unul sau mai multe domenii de acţiune.

Preşedintele actual al Comisiei Europene este José Manuel Barroso, care şi-a început cel de-al
doilea mandat în februarie 2010.

Preşedintele este desemnat de Consiliul European, care îi numeşte şi pe ceilalţi comisari, cu

acordul preşedintelui desemnat.

Numirea comisarilor, inclusiv a preşedintelui, este supusă aprobării Parlamentului. Pe durata

mandatului, comisarii răspund pentru acţiunile lor în faţa Parlamentului, singura instituţie
abilitată să demită Comisia.

Activitatea de zi cu zi a Comisiei este asigurată de membrii personalului - administratori, jurişti,

economişti, traducători, interpreţi, secretari etc - organizaţi în departamente numite „direcţii
generale” (DG).

Termenul „Comisie” poate face referire atât la colegiul celor 27 de comisari, cât şi la personalul
său permanent sau la instituţia propriu-zisă.

Rol

Reprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene în ansamblul său. Monitorizează şi pune în

aplicare politicile UE:

1. propunând proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului

2. gestionând bugetul UE şi alocând fonduri
3. aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiţie)
 4. reprezentând Uniunea Europeană la nivel internaţional, de exemplu negociind acordurile dintre
UE şi alte ţări.

1. Proiecte legislative noi

Comisia are „drept de iniţiativă” - poate propune acte legislative pentru a proteja interesele
Uniunii şi ale cetăţenilor săi. Ea procedează astfel doar în situaţiile în care o măsură eficientă nu
poate fi luată la nivel naţional, regional sau local (principiul subsidiarităţii).

Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele unor categorii cât
mai largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt corecte, Comisia consultă experţii din
cadrul diferitelor comitete şi grupuri de lucru. De asemenea, organizează consultări publice.

Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative. Dacă cel puţin
14 din cei 27 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este înaintat Consiliului şi
Parlamentului care, după ce îl dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.

2. Gestionarea bugetului UE şi alocarea de fonduri

Împreună cu Parlamentul şi Consiliul, Comisia stabileşte priorităţile în materie de cheltuieli pe

termen lung în contextul „cadrului financiar” european. De asemenea, elaborează un proiect de
buget anual pe care îl înaintează Parlamentului şi Consiliului spre aprobare şi supraveghează
modul în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către agenţiile şi autorităţile
naţionale şi regionale. Modul în care Comisia gestionează bugetul este verificat de către Curtea
de Conturi.

Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de exemplu, agricultură şi

dezvoltare rurală) şi programe precum Erasmus (schimburi de studenţi).

3. Aplicarea dreptului comunitar

În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică în mod
corect legislaţia europeană.

În cazul în care consideră că un guvern nu îşi respectă obligaţiile în acest sens, Comisia îi
adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi cere să remedieze situaţia. În ultimă instanţă,
Comisia poate înainta cazul Curţii de Justiţie. Curtea poate impune sancţiuni, iar deciziile sale
sunt obligatorii pentru toate ţările şi instituţiile europene.

4. Reprezentarea UE pe scena internaţională

Comisia se exprimă în numele tuturor ţărilor UE în cadrul organismelor internaţionale precum

Organizaţia Mondială a Comerţului.
De asemenea, negociază acorduri internaţionale în numele UE, precum Acordul de la Cotonou
(privind ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific şi derularea
schimburilor comerciale cu acestea).

Locaţii

Comisia Europeană are sediile la Bruxelles şi Luxemburg. De asemenea, are reprezentanţe în

fiecare ţară a UE şi delegaţii în capitale din lumea întreagă.

Universitate
Acces şi taxe de studii

Egalitate de tratament

Ca cetăţean european, aveţi dreptul de a studia la o universitate din orice ţară a UE, în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii ţării respective:

 nu trebuie să vi se ceară să plătiţi taxe mai mari

 aveţi dreptul la aceleaşi burse de studiu ca şi cetăţenii ţării respective.

Condiţii de admitere

Condiţiile de admitere variază de la o ţară la alta şi de la o universitate la alta. Însă, oricare ar fi

aceste condiţii, nu vi se poate interzice accesul la formare sau educaţie în altă ţară a UE pe
motive de naţionalitate.

Teste de limbă

Cunoaşterea limbii vorbite în ţara gazdă ar putea fi o condiţie de admitere, de aceea, în unele
state membre, este posibil să vi se ceară să treceţi un test de limbă.

Sistemele de învăţământ superior pe ţări

Vă sfătuim să vă informaţi despre sistemul de învăţământ din ţara în care doriţi să studiaţi
înainte de plecare.

Sprijin financiar

Studii în străinătate
Dacă mergeţi la universitate în altă ţară a UE, statutul de cetăţean european vă dă dreptul de a
plăti aceleaşi taxe de studii pe care le plătesc şi cetăţenii ţării respective. Acest tratament nu se
aplică însă în cazul burselor şi împrumuturilor de întreţinere sau de sprijin. Unele ţări pot
totuşi să acorde astfel de ajutoare studenţilor străini, din proprie iniţiativă.

Când mergeţi la studii în străinătate, este posibil să primiţi o bursă de întreţinere din partea ţării
de origine. Decizia rămâne însă la latitudinea autorităţilor naţionale.

Studenţii străini cu statut de rezidenţi

Dacă nu sunteţi cetăţean al ţării în care doriţi să studiaţi, dar locuiţi în ţara respectivă de cel puţin
cinci ani, aveţi dreptul la o bursă de întreţinere în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acestei ţări.

Recunoaşterea diplomelor universitare

Recunoaşterea nu se face în mod automat

Nu există un mecanism european de recunoaştere automată a diplomelor universitare. De

aceea, dacă intenţionaţi să studiaţi în altă ţară a UE, va trebui să întreprindeţi demersuri pe lângă
autorităţile naţionale pentru ca diploma dumneavoastră să fie recunoscută. În cazul în care
intenţionaţi să vă faceţi o parte din studii în străinătate, verificaţi din timp dacă diploma
dumneavoastră va fi recunoscută în ţara pentru care aţi optat.

Guvernele statelor membre răspund de sistemele de educaţie şi au libertatea de a aplica propriile

norme, inclusiv în materie de recunoaştere a calificărilor universitare.

Schimburi de studenţi

Studii şi stagii în străinătate cu programul Erasmus

Dacă sunteţi student, programul Erasmus vă oferă şansa de a merge în străinătate pentru a studia
sau pentru a urma un stagiu în cadrul unei companii.

Când participaţi la un program de schimb Erasmus:

 nu trebuie să plătiţi taxe de înscriere sau de studii universităţii gazdă

 studiile efectuate în străinătate sunt luate în calcul la obţinerea diplomei
 beneficiaţi de o bursă din partea UE pentru a acoperi cheltuielile de cazare şi de transport.

Asistenţă medicală

Asistenţa medicală pe durata studiilor în străinătate

Dacă sunteţi cetăţean european şi mergeţi la studii în altă ţară a UE, verificaţi dacă organismul de
securitate socială din ţara dumneavoastră vă acoperă costul asistenţei medicale pe toată durata
studiilor în străinătate.

În unele ţări, organismele naţionale de asigurare acoperă costurile îngrijirilor medicale în altă
ţară doar pe o perioadă limitată de timp. Dacă vă aflaţi în această situaţie, va trebui fie să vă
înregistraţi pe lângă organismul de securitate socială din ţara în care studiaţi, fie să încheiaţi o
poliţă de asigurare privată.

Atâta timp cât beneficiaţi de asigurare medicală pe durata studiilor în străinătate, va trebui să
aveţi un Card european de asigurări sociale de sănătate valid, pentru a beneficia de asistenţă
medicală şi pentru a solicita rambursarea costurilor.

Formularele E111 şi E128 nu mai sunt valabile în prezent. Trebuie să solicitaţi Cardul european
de asigurări sociale de sănătate.

Sistemul de sănătate din ţara gazdă ar putea fi foarte diferit de cel cu care sunteţi obişnuit: în
unele ţări, pacienţii plătesc direct consultaţia medicală şi apoi solicită rambursarea costurilor, iar
în altele medicii nu primesc onorarii din partea pacienţilor.

Cardul european de asigurări sociale de sănătate

Puteţi obţine Cardul european de asigurări sociale de sănătate de la organismul dumneavoastră

de asigurare medicală sau de la cel la care sunt afiliaţi părinţii sau soţul/soţia, dacă sunteţi în
întreţinerea acestora.

Trebuie să obţineţi Cardul european de asigurări sociale de sănătate înainte de a pleca la studii în
străinătate.

Studenţi în vârstă şi lucrători

Uneori, costurile asistenţei medicale primite pe durata studiilor în străinătate nu sunt acoperite de
organismul de asigurare din ţara de origine.

 Vă puteţi afla în această situaţie dacă aveţi peste 28 sau 30 de ani.

 De asemenea, dacă faceţi studii de doctorat, puteţi fi considerat mai degrabă lucrător decât
student, în funcţie de sursa finanţării.

În acest caz, va trebui să încheiaţi o poliţă de asigurare privată sau să vă înregistraţi pe lângă un
organism de securitate socială din ţara gazdă.