Tema 9: Constituirea uniunii europene şi instituţiile acesteia

1.Crearea comunităţilor europene. Instituirea Uniunii Europene;

2.Procesul aderării la U. E. Statele membre şi în curs de aderare.

1. Crearea comunităţilor europene. Instituirea Uniunii Europene;

1945 - 1959 O Europă pașnică - începuturile cooperării

Uniunea Europeană a fost creată pentru a se pune capăt numărului mare de războaie
sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial.
Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și
politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, pentru a asigura o pace
durabilă. Cele șase țări fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările
de Jos. Anii 1950 sunt marcați de Războiul Rece dintre Est și Vest. În Ungaria, manifestările
de protest din 1956 îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile
sovietice. În 1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE),
cunoscută și sub denumirea de „piața comună”.

1960 - 1969 O perioadă de creștere economică

Anii 1960 sunt benefici pe plan economic și datorită faptului că țările UE încetează să
mai aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. Ele convin, în aceeași
perioadă, să exercite un control comun asupra producției de alimente. Întreaga populație
beneficiază, acum, de suficiente alimente și în curând se înregistrează chiar un surplus de
produse agricole. Luna mai a anului 1968 a devenit celebră datorită mișcărilor studențești care
au avut loc la Paris. Multe dintre schimbările apărute la nivelul societății și al
comportamentului vor rămâne apoi asociate cu așa-numita „generație '68”.

1970 - 1979 O comunitate în creștere - primul val de extindere

Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973,

numărul statelor membre ajungând, astfel, la nouă. Deși de scurtă durată, brutalul război
arabo-israelian din octombrie 1973 provoacă o criză energetică și probleme economice în
Europa. Ultimele dictaturi de dreapta din Europa iau sfârșit odată cu căderea regimului
Salazar din Portugalia, în anul 1974 și cu moartea generalului Franco în Spania, în 1975. Prin
intermediul politicii sale regionale, UE începe să transfere sume foarte mari pentru crearea de
locuri de muncă și dezvoltarea infrastructurii în zonele mai sărace. Crește influența
Parlamentului European asupra afacerilor europene – în 1979, pentru prima oară, cetățenii
europeni pot alege membrii acestuia prin vot direct. Lupta împotriva poluării se intensifică în
anii 1970. UE adoptă norme de protecție a mediului și introduce, pentru prima dată, principiul
„poluatorul plătește”.

1980 - 1989 Schimbări majore – căderea zidului Berlinului

Sindicatul polonez Solidarność („Solidaritatea”) și liderul său, Lech Walesa, devin

celebri în Europa și în lume în urma grevelor personalului de pe șantierul naval Gdansk, din
vara anului 1980. În 1981, Grecia devine cel de-al 10-lea stat membru al UE, fiind urmată,
cinci ani mai târziu, de Spania și Portugalia. În 1986 este semnat Actul Unic European. Este
vorba despre un tratat care pune bazele unui vast program pe șase ani, destinat soluționării
problemelor legate de libera circulație a mărfurilor în UE, dând astfel naștere „pieței unice”. 9
noiembrie 1989 este data unei schimbări politice majore: cade zidul Berlinului și, pentru
prima dată după 28 de ani, se deschid granițele dintre Germania de Est și cea de Vest. Acest
lucru conduce la reunificarea Germaniei, care are loc în octombrie 1990.

1990 - 1999 O Europă fără frontiere

Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, țările europene devin

vecini și mai apropiați. În 1993, pieței unice i se adaugă cele „patru libertăți”: libera circulație
a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. În acest deceniu s-au semnat încă două
tratate: Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1993) și Tratatul de la
Amsterdam (1999). Oamenii devin preocupați de protecția mediului și de luarea unor măsuri
comune în materie de securitate și apărare. În 1995, UE primește trei noi membri: Austria,
Finlanda și Suedia. Un mic sat din Luxemburg, Schengen, dă numele său acordurilor care le
vor permite treptat europenilor să călătorească fără a li se verifica pașapoartele la graniță.
Milioane de tineri pleacă la studii în alte țări cu ajutorul UE. Comunicarea se face din ce în ce
mai ușor, pe măsură ce încep să fie folosite telefoanele mobile și internetul.

2000 – 2009 O nouă extindere

Euro este noua monedă de schimb pentru mulți europeni. Din ce în ce mai multe țări
adoptă moneda euro. Data de 11 septembrie 2001 devine sinonimă cu „Războiul împotriva
terorii” după ce trei avioane de linie sunt deturnate și îndreptate către clădiri din New York și
Washington, iar un alt avion deturnat se prăbușește pe un câmp. Țările din UE își intensifică
cooperarea în lupta împotriva criminalității. Diviziunile politice dintre estul și vestul Europei
sunt, în sfârșit, înlăturate, odată cu aderarea la UE, în 2004, a nu mai puțin de 10 noi țări,
urmate de Bulgaria și România în 2007. O criză financiară lovește economia mondială în
septembrie 2008. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte
de a intra în vigoare în 2009. Acesta pune la dispoziția Uniunii Europene instituții moderne și
metode de lucru mai eficiente.

2010 – prezent Un deceniu dificil

Criza economică globală lovește puternic Europa. UE ajută mai multe țări să facă față
dificultăților și pune bazele așa-numitei „uniuni bancare” pentru a face sectorul bancar mai
sigur și mai fiabil. În 2012, Uniunea Europeană primește Premiul Nobel pentru Pace. În 2013,
Croația devine al 28-lea stat membru al UE. Schimbările climatice reprezintă în continuare un
subiect important, iar liderii politici convin să reducă emisiile poluante. La alegerile europene
din 2014, în Parlamentul European sunt aleși mai mulți deputați eurosceptici. În urma anexării
Crimeii de către Rusia, se stabilește o nouă politică de securitate. Creșterea extremismului
religios în Orientul Mijlociu și în diferite țări și regiuni ale lumii conduce la tulburări și
războaie care determină numeroase persoane să-și părăsească țara și să încerce să se refugieze
în Europa. UE se confruntă nu doar cu dilema gestionării fluxului de migranți, ci și cu mai
multe atacuri teroriste.

HARTA UNIUNII EUROPENE 28 DE STATE

 Una dintre primele propuneri pentru o unificare paşnică prin cooperare şi egalitatea
statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. „Va veni o zi când toate naţiunile
continentului, fără a pierde calităţile lor distincte sau glorioasele lor individualităţi, vor
fuziona într-o unitate superioară formând astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu
vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi
când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi.”
1950: 9 mai este data naşterii unei colaborări politice eficiente în Europa, respectiv
momentul în care ministrul francez de externe, Robert Schuman, a propus înfiinţarea unei
Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) între Franţa şi Republica Federală
Germania.
1950: 4 noiembrie - semnarea la Roma a Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului .

1951 la data de 18.04 (PARIS) - Se înfiinţează Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO) prin semnarea Tratatului de constituire de către BELGIA,
REPUBLICA FEDERALĂ GERMANIA, FRANŢA, ITALIA, LUXEMBURG ŞI
OLANDA - 6 state membre .

1957: La data de 25.03(ROMA), BELGIA, REPUBLICA FEDERALĂ

GERMANIA, FRANŢA, ITALIA, LUXEMBURG ŞI OLANDA semnează „Tratatele de
la Roma” pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii
Europene pentru Energie Atomică (EURATOM). Tratatele intră în vigoare la data de
01.01.1958. Conform art. 48 din Tratatul CEE, cel mai târziu la sfârşitul unei perioade de
tranziţie (31.12.1969) trebuie să fie asigurat dreptul la libera circulaţie a forţei de muncă în
cadrul Comunităţii, ceea ce implică abolirea oricărei forme de discriminare, bazată pe
cetăţenie, între forţa de muncă din statele membre, în ceea ce priveşte ocuparea, remunerarea
şi celelalte condiţii de muncă. Această prevedere a Tratatului reprezintă drept aplicabil în mod
nemijlocit, astfel că reglementările cu privire la intrarea, şederea şi dreptul de muncă al
cetăţenilor CEE, nu se mai supun exclusiv dreptului naţional, ci şi dreptului CEE.
TRATATUL DE LA BRUXELLES SAU TRATATUL DE FUZIUNE, semnat la
8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Cunoscut şi sub numele de „Tratatul
instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene”, tratatul de la
Bruxelles a avut drept obiectiv înfiinţarea unor structuri unice pentru cele 3 Comunităţi
Europene: Consiliul de miniştri (organ de decizie) şi Comisia Europeană (organ executiv).
1968: La data de 15.10., CEE emite Regulamentul Nr. 1612/68 al Consiliului CEE
cu privire la libera circulaţie a forţei de muncă în cadrul Comunităţii. În baza abilitărilor
legislative conferite prin art. 49 TCE , Regulamentul conţine detaliile legate de libera
circulaţie a forţei de muncă, acordată prin art. 39 TCE . Regulamentul se aplică nemijlocit şi
prevalează asupra legii naţionale, fiind şi astăzi - după mai bine de ....... de ani - baza legală
pentru dreptul la libera circulaţie în CE.
1973: La data de 01.01. MAREA BRITANIE, DANEMARCA ŞI IRLANDA
aderă la Comunitățile Europene. CE au acum 9 state membre.
1977: Curtea Europeană de Justiţie hotărăşte că limitarea dreptului la libera
circulaţie din motive de ordine, securitate şi sănătate publică se justifică numai dacă există
pericole concrete şi suficient de grave, care aduc atingere unui interes fundamental al
societăţii (Curtea Europeană de Justiţie “Bouchereau” – Dosarul C-30/77). Astfel, respingerea
unui cetăţean CE la frontieră este permisă doar atunci când comportamentul său reprezintă un
pericol de natura celor prezentate mai sus.
1979: La 04.04., Comisia adoptă un memorandum asupra aderării Comunităţilor
Europene la Convenţia Europeană a Protecţiei Drepturilor Omului si a Libertăţilor
Fundamentale;
- Europenii îşi aleg Parlamentul „lor”. În perioada 7-10.06.1979 au loc primele
alegeri directe pentru Parlamentul European.
1981: GRECIA aderă la CE, devenind al zecelea stat membru.
1984: Curtea Europeană de Justiţie decide: Prin dreptul la liberă circulaţie în
sensul dreptului CE se înţelege dreptul de călătorie şi şedere fără o permisiune (viză) în alt
stat UE. Dreptul la liberă circulaţie, conţinut în dreptul comunitar, nu se aplică în propria ţară,
ci doar din momentul trecerii frontierei în celălalt stat CE. Astfel, de exemplu, dreptul la
libera circulaţie în sensul normelor CE se aplică un cazul unui francez când se află în
Germania, nu în Franţa, respectiv în cazul unui german când se află în Franţa, nu în
Germania.
1985: De la 01.01., statele CE eliberează paşapoarte după un model unitar CE.
Paşapoartele continuă să fie paşapoarte naţionale. Modelul unitar de “paşaport european”
trebuie să contribuie la întărirea conştiinţei comune a cetăţenilor CE.
1985: La data de 14.06., Belgia, Germania, Franţa, Luxemburg şi Regatul Ţărilor de
Jos încheie în localitatea luxemburgheză Schengen - Acordul de la Schengen privind
eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune. Acest acord încheiat între guvernele
statelor mai sus menţionate are ca obiectiv crearea în CE a unei Europe fără frontiere interne.
Deoarece acest obiectiv pare de neatins ca urmare a opoziţiei pe care o manifestau, la acea
dată, unele dintre statele membre, se optează pentru varianta colaborării internaţionale, în
afara cadrului asigurat de dreptul CE. Acordul nu conţine detalii, acestea vor fi stabilite în
Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS). Reglementările Schengen sunt
deschise aderării oricărui stat CE.
1986: SPANIA ŞI PORTUGALIA aderă la CE pe 01.01- 12 state membre .
Dreptul la libera circulaţie a forţei de muncă spaniole şi portugheze se va asigura abia de la
01.01.1993.
 1989: Curtea Europeană de Justiţie decide că şi turiştii au statut de beneficiari de
servicii, ceea ce înseamnă că au dreptul la libera circulaţie
- 9 noiembrie, cade Zidul Berlinului. Republica Democrată Germania îţi deschide
graniţele/frontierele.
1990: La data de 19.06. se semnează Convenţia de Aplicare a Acordului
Schengen (CAAS) de către cele 6 state care au semnat in 1985 Acordul de la Schengen.
1991: Curtea Europeană de Justiţie decide: Cetăţenii străini din CE, care locuiesc
legal, cu un titlu de şedere într-un stat CE, nu au obligaţia de a declara la frontieră scopul
şederii lor. Nu li se poate cere să dovedească apartenenţa lor la categoria persoanelor
beneficiare ale libertăţilor din dreptul comunitar. Poliţiei de frontieră îi este interzis să îl
întrebe pe cetăţeanul străin din CE despre scopul şederii sale (Curtea Europeană de Justiţie,
sentinţa din 30.05.1991 – “Comisia/Regatul Ţărilor de Jos” – Dosarul C-68/89).
1993: La data de 01.11. intră în vigoare Tratatul privind Uniunea Europeană
(Tratatul de la Maastricht), prin care se înfiinţează Uniunea Europeană (UE). UE continuă să
fie formată din Comunităţile Europene, adică CE, CECO şi Euratom. Acestora li se adaugă,
prin TUE, două domenii politice şi forme de colaborare: Politica Externă şi de Securitate
Comună (PESC) şi coperarea în domeniile Justiţie şi Afaceri Interne (CJAI). Astfel, Uniunea
Europeană se sprijină pe trei piloni. Primul pilon este format de Comunităţile Europene (CE,
CECO, Euratom), al doilea pilon este reprezentat de PESC, iar al treilea, de CJAI.
1994: La data de 01.01.intră în vigoare Tratatul cu privire la Spaţiul Economic
European, încheiat între UE şi cele şase state EFTA (Finlanda, Islanda, Norvegia,
Liechtenstein, Austria şi Suedia). Cetăţenii acestor state, precum şi membrii lor de familie se
bucură de deplina libertate de circulaţie, în conformitate cu dreptul UE. Chiar dacă iniţial
semnase Tratatul, Elveţia nu l-a putut ratifica, ca o consecinţa a unui referendum încheiat cu
rezultat negativ.
1994: Curtea Europeană de Justiţie decide: Libera circulaţie a serviciilor unei
companii favorizează indirect şi personalul angajat legal şi permanent – indiferent de
cetăţenia acestuia. Un cetăţean străin terţ, angajat legal şi permanent la o întreprindere cu
sediul într-un stat UE sau din Spaţiul Economic European, are dreptul să lucreze temporar în
Germania fără autorizaţie de lucru, în cadrul liberei circulaţii a serviciilor, în interesul firmei
sale. Din această sentinţă reiese că nu se va putea cere viză nici pentru intrare, nici pentru
şedere.
1994-1996: Între anii 1994 şi 1996, statele central şi est-europene - Bulgaria,
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovenia, Slovacia, Ungaria –
încheie Acorduri de Asociere şi depun cereri de aderare formale, pentru primirea în UE. Pe
baza Acordurilor de Asociere, companiile din statele de mai sus, care desfăşoară deja
activităţi independente, au dreptul de stabilire în statele UE.
1995: La data de 01.01. aderă la UE , FINLANDA, AUSTRIA ŞI SUEDIA - 15
state membre.
1995: În urma ratificării Convenţiei de către toate statele fondatoare şi după mai
multe amânări, Consiliul Executiv semnează CAAS la data de 26.03.1995, Convenţia
intrând în vigoare pentru Belgia, Germania, Franţa, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi
Spania, iar odată cu intrarea în vigoare se desfiinţează controalele la frontierele interne.
- 22.06., România cere aderarea la Uniunea Europeană;
- 26.06., statele membre semnează Convenţia Europol cu privire la cooperarea
politiei;
-15-16.12., are loc un Consiliu European la Madrid - se confirmă introducerea
monedei unice, euro, de la 01.01. 1999.
1997: La 01.09.1997 intră în vigoare Convenţia de la Dublin, mai întâi pentru 12
state UE, apoi pentru Suedia şi Austria (01.10.1997), iar la 01.01.1998, pentru Finlanda.
Acum, Convenţia este valabilă pentru toate cele 15 state ale UE. Convenţia de la Dublin
conţine reglementări cu privire la tratamentul aplicabil solicitanţilor de azil.
1999: La data de 01.05. intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam.
- 10-11.12., Consiliul european se desfăşoară la Helsinki, în Finlanda. Se decide
deschiderea negocierilor de aderare cu România, Slovacia, Lituania, Bulgaria si Malta si se
recunoaşte Turciei statutul de stat candidat.
2000: Proclamarea solemnă a Cartei Drepturilor Fundamentale pe 07.12. la Nisa.
Carta conţine drepturi clasice la libertate şi egalitate şi constituie expresia faptului că UE nu
este “doar” o comunitate economică, ci mai ales o comunitate de valori.
2000: Pe baza Titlului IV TCE “Spaţiu al libertăţii, justiţiei şi securităţii”, în cadrul
noilor competenţe ale UE a fost emis Regulamentul CE 2725/2000 (Jurnalul Oficial CE din
15.12.2000; L 316 pag. 1) al Consiliului. Prin acest act din 11.12.2000 intră în vigoare
Regulamentul EURODAC care trebuie să asigure aplicarea efectivă a Convenţiei de la
Dublin, prin amprentarea solicitanţilor de azil şi a persoanelor intrate ilegal, în vederea
comparării amprentelor cu datele existente la nivelul UE. Regulamentul EURODAC nu este
valabil pentru Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda.
2001: Semnarea Tratatului de la Nisa în februarie. UE este pregătită pentru
primirea noilor state membre şi reformează componenţa internă şi modurile de lucru ale
instituţiilor UE. Tratatul intră în vigoare după ce toate statele UE l-au ratificat, respectiv in
anul 2003.
2002: Monedele în Euro sunt puse în circulaţie în cele 12 state membre participante
la zona Euro: Austria, Belgia, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia, Spania si Franţa;
2002: La data de 01.06. intra in vigoare “Tratatele sectoriale” intre UE şi statele
UE, pe de-o parte, si Elveţia, pe de alta parte. Acestea reglementează anumite domenii
politice (sectoare) – printre altele si libera circulaţie pentru persoane – pe relaţia UE-Elveţia.
- 23.07., expira Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Cărbunelui si Otelului,
Tratat care a fost încheiat pentru o perioada de 50 de ani.
- 12-13.12., are loc Consiliul European de la Copenhaga. Este luata decizia ca zece
tari: Republica Ceha, Cipru, Estonia, Malta, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia si
Ungaria sa adere in 2004 la UE.
2003: Pe 01.02.2003 intra in vigoare Tratatul de la Nisa (Jurnalul Oficial CE nr. C
80 pag. 1 din 10.03.2001), care modifica tratatele existente (TUE, TCE, TCEEA). Astfel, UE,
precum si patru domenii principale ale acesteia, sunt pregătite (reforma instituţională) pentru
extinderea care va avea loc prin aderarea a 12 state, primele 10 urmând sa intre în Uniune la
01.05.2004.
2003: Pe 16.04. a fost semnat Tratatul de aderare la UE pentru cele 10 state(în
vigoare din 01.05.2004) : CIPRU (numai sectorul grecesc), ESTONIA, LITUANIA,
LETONIA, MALTA, POLONIA, REPUBLICA CEHA, SLOVACIA, SLOVENIA ŞI
UNGARIA. Aderarea va avea loc după ratificarea Tratatului, pe 01.05.2004 (asa numita
extindere spre est a UE). 25 state membre
29.10, şefii de stat si de guvern, precum si miniştrii de externe ale tarilor UE,
semnează la Roma, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa.
2005 : La 27.05 este semnat la Prüm, Tratatul dintre Regatul Belgiei, Republica
Federala Germania, Regatul Spaniei, Republica Franceza, Marele Ducat de Luxemburg,
Regatul Tarilor de Jos şi Republica Austria privind aprofundarea cooperării transfrontaliere,
in special în vederea combaterii terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale
la care Romania a aderat prin Legea nr. 146/2008.
2006: Intra în vigoare REGULAMENTUL (EC) Nr. 562/2006 AL
PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI AL CONSILIULUI din 15 martie 2006 Privind crearea
unui Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulaţii a persoanelor peste
frontiere (Codul Frontierelor Schengen). In prezent CODUL FRONTIERELOR
SCHENGEN este reglementat prin REGULAMENTUL 399/2016
2006: La 06.11.2006 intra in vigoare RECOMANDAREA COMISIEI de înfiinţare a
unui “Manual Practic comun pentru poliţiştii de frontiera (Manualul Schengen)” pentru a fi
utilizat de autorităţile competente ale Statelor Membre atunci cand desfasoara control de
frontiera al persoanelor.
2007: La data de 01.01. aderă la UE ROMÂNIA ŞI BULGARIA. UE este
formată din 27 de state.
2007: La data de 21.12. aderă la Spaţiul Schengen Estonia, Lituania, Letonia,
Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Spaţiul Schengen este
format din 24 de state membre.
2007: La 13.12 se semnează Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatelor
constitutive (TCE, TCEEA si TUE).
2008: Prin Legea nr. 13 din 07.02.2008, România ratifică Tratatul de la, Lisabona
de modificare a Tratatelor constitutive, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007.
- Începând cu data de 12.12.2008 Elveţia aplica acquis-ul Schengen in privinţa
verificărilor la frontierele terestre, respectiv in cazul frontierelor aeriene, începând cu
29.03.2009.
2009 - 2010 : La 01.12. a intrat in vigoare Tratatul de la Lisabona care modifica
Tratatele constitutive, astfel încât după aceasta data vom avea doua tratate de baza, respectiv
Tratatul privind Uniunea Europeana si Tratatul privind funcţionarea UNIUNII EUROPENE.
01 iulie 2013 ADERAREA CROAŢIEI LA UE – UNIUNEA EUROPEANĂ – 28
STATE
EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE
Anul devenirii ca stat
membru cu drepturi Ţările
depline al U.E.
1957 Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda,
Republica Federala a Germaniei
1973 Danemarca, Irlanda, Marea Britanie
1981 Grecia
1986 Portugalia, Spania
1995 Austria, Finlanda, Suedia
Uniunea Europeana a celor 15 state membre (U.E.-15)
2004 Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia
si Ungaria.
Uniunea Europeana a celor 25 state membre (U.E.-25)
2007 Bulgaria, România.
Uniunea Europeana a celor 27 state membre (U.E.-27)
2013 CROAŢIA
Uniunea Europeana a celor 28 state membre (U.E.-28)
 ÎNSEMNELE UNIUNII EUROPENE

Istoria lui începe în 1955, a fost folosit de Consiliul Europei.

În 1983 Parlamentul European a dezbătut problema, iar în 1985
Drapelul (summit-ul Milano) steagul a fost adoptat ca însemn oficial al
Comunităţilor Europene şi al instituţiilor – folosit din 1986. Cele 12
stele aurii pe fond albastru sugerează unitatea şi identitatea comună a
popoarelor europene, cercul reprezentând solidaritatea şi armonia, iar
stelele perfecţiunea.
A fost mai întâi, adoptat de Consiliul Europei. În 1972,
această organizaţie a ales ca partitură europeană preludiul la „Oda
bucuriei”, parte a ultimului act al Simfoniei a 9-a, compusă în 1823
Imnul de Ludwig van Beethoven pe un text scris în 1785 de Friedrich von
Schiller. La summit-ul de la Milano din 1985, şefii de stat şi de
guvern prezenţi au adoptat imnul ca unul din însemnele oficiale ale
Comunităţilor Europene, nu pentru a înlocui imnurile statelor
membre, ci pentru a exprima valorile de libertate, pace şi solidaritate
pe care se întemeiază instituţiile Comunităţilor.
9 mai 1950 – în amintirea declaraţiei ministrului francez de externe
Ziua Europei Robert Schuman, care cerea Franţei şi Germaniei să cedeze unui
organism supranaţional european, dreptul de gestionare a industriei
cărbunelui şi oţelului. Decizia a fost luată în 1985 la summit-ul de la
Milano.
Euro este moneda oficială a 19 dintre 28 statele membre ale UE.
Introducerea monedelor și bancnotelor euro, în 2002, a fost pregătită timp
de peste 40 de ani. Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană sunt
responsabile cu menținerea valorii și stabilității monedei euro și cu
definirea criteriilor de aderare la zona euro. Austria, Belgia, Cipru, Estonia,
Moneda Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Țările de Jos.
Dovadă tangibilă a integrării europene, moneda unică are un istoric
specific în ceea ce privește aspectul, introducerea și politicile care o
vizează. Cu toate că trecerea la euro a avut loc cu aproape 20 de ani în
urmă, în unele țări este încă posibil să schimbați bancnote și monede
naționale vechi în euro.
La 1 ianuarie 2002 Euro intră în circulaţie, iar două luni mai târziu, au fost
retrase de pe piaţă monedele naţionale.
Bancnotele Euro au şapte subdiviziuni de culori şi dimensiuni diferite (500,
200, 100, 50, 20, 10 şi 5 euro), au acelaşi design în toate statele (realizat de
un grafician al Băncii Naţionale Austriece – Robert Kalina).
Monedele au opt subdiviziuni de mărimi şi grafică diferite (de 2 şi 1 Euro,
de 50, 20, 10, 5, 2 cenţi şi 1 cent) acestea au o faţă imprimată cu însemnul
naţional al fiecărui stat (realizate de graficianul Monetăriei Regale Belgiene
– Luc Luycx).
Uniunea Europeană şi-a desemnat în anul 2000 propria
deviză „Unitate în diversitate”. Pentru alegerea ei s-a organizat un
concurs în şcolile din Uniunea Europeană la care au participat cca. 80
Deviza 000 de tineri cu vârste cuprinse între 10 şi 20 de ani. Parlamentul
European a decis care dintre cele 7 alese va fi adoptată. Naţionalitatea
creatorilor devizei câştigătoare a rămas până în prezent secretă.
Tratatul UE – „Unită în Diversitate”. Această deviză este folosită şi
 de R. Africa de Sud (2000) de Indonezia
Limbile oficiale ale statelor membre, în prezent 23 de limbi:
bulgara, ceha, daneza, engleza, finlandeza, franceza, germana, greaca,
Limbile oficiale irlandeza (1 ian. 2007), italiana, letonă, lituaniana, olandeza,
portugheza, suedeza, estoniana, maghiara, malteza, polona, româna,
slovaca, slovena şi spaniola. Toate deciziile instituţiilor europene sunt
traduse în fiecare dintre limbile oficiale.

CE ESTE UNIUNEA EUROPEANA ?

În doctrina actuală, Uniunea Europeană este denumită organizaţie similară unui

stat. Noţiunile uzuale în ştiinţele politice nu se potrivesc în cazul Uniunii Europene. Aceasta
nu poate fi comparată nici cu un stat în sens clasic (îi lipsesc, printre altele, o Constituţie şi un
popor european pentru statul respectiv), nici cu o organizaţie internaţională tipică.
Statul, poate fi definit, drept acea entitate fizică şi juridică caracterizată prin cel
puţin patru atribute :
 Teritoriu clar demarcat prin frontiere şi controlul mişcării persoanelor,
capitalurilor şi bunurilor;
 Suveranitate asupra acestui teritoriu, asupra persoanelor şi resurselor din interiorul
limitelor fizice, precum şi dreptul de a impune taxe şi a emite legi în cadrul
aceloraşi limite;
 Independenţă din punct de vedere politic şi juridic, crearea şi funcţionarea unui
sistem propriu de guvernare asupra rezidenţilor;
 Legitimitate, respectiv recunoaştere din partea poporului dar şi a altor state a
autorităţii şi dreptului de jurisdicţie asupra teritoriului respectiv.
UE pare a fi mult mai mult decât o organizaţie, din cel puţin trei categorii de motive:
 instituţiile sale au capacitatea de a emite decizii cu putere de lege şi de
a concepe politici obligatorii pentru statele membre (de exemplu, în
domeniul concurenţei, agriculturii, politicii regionale etc.), iar în
domeniile în care UE are autoritate, legislaţia comunitară este mai
presus de legislaţia naţională;
 membrii săi nu sunt egali ca putere, cele mai multe decizii se iau
folosind un sistem de vot ponderat, în funcţie de mărimea populaţiei;
 în anumite domenii (de exemplu, în cel comercial), UE are autoritatea
de a negocia în numele celor 28 de membri.
In acelaşi timp Uniunea Europeana nu poate fi considerata a fi o confederaţie sau o
federaţie, in sensul clasic, din motivele arătate in continuare.
Confederaţia este o asociere de state suverane, constituite într-un nou stat, în care
transferul de putere este limitat şi rezervat numai anumitor domenii:
 Membrii ei sunt suverani atât în plan intern, cât şi extern;
 Autoritatea centrală este relativ redusa, ea existând numai în funcţie de
voinţa statelor membre;
 Cetăţenii statelor respective vor continua să relaţioneze direct cu
guvernele naţionale, nu cu autoritatea centrală;
 Confederaţia reprezintă o uniune de state suverane, nu un stat suveran
de sine stătător;
 Baza legală o reprezintă un tratat semnat de toate statele membre.
Federaţia reprezintă un stat suveran, în care puterea este partajată între autoritatea
federală centrală şi autorităţile locale, regionale:
  Statele membre pierd atribute ale suveranităţii în favoarea unor
instituţii federale;
 Puterea este împărţită între autorităţile federative şi cele ale statelor
membre, respectându-se principiul separării puterilor în stat (între
puterea legislativă, executivă şi judecătorească);
 Federaţia nu reprezintă o uniune de state, ci un nou stat suveran;
 Statele membre nu au dreptul să se retragă dintr-o federaţie;
 Baza legală o reprezintă Constituţia
UE este un hibrid între o organizaţie internaţională, în sens clasic, şi un stat federal.
Uniunea Europeana reprezintă, in cadrul sistemului juridic internaţional, o
construcţie unica . In cadrul funcţionării Uniunii, caracteristicile interguvernamentale se
regăsesc alături de cele supranaţionale. Procesul decizional si mecanismele operaţionale sunt
asigurate de cele cinci importante instituţii (PE, Consiliul European, Consiliul, Comisia, si
CJUE).
Uniunea Europeana are personalitate juridica (art. 47 TUE) , este recunoscută ca
subiect de drept internaţional de către statele membre UE în relaţiile dintre ele, cât şi de către
aproximativ 150 de state ale lumii.
UNIUNEA EUROPEANĂ – o comunitate de 28 de state independente

2. Procesul aderării la U. E. Statele membre şi în curs de aderare.

2.1 PROCESUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ

o 1 februarie 1993 România a semnat Acordul de asociere la Uniunea Europeana
(Acordul European).
o 22 iunie 1995 a fost înaintată Cererea oficiala de aderare la U.E.
o 28 februarie 2000, România a început efectiv negocierile de aderare la cinci
capitole din acquis-ul comunitar: ştiinţă şi cercetare, educaţie şi formare
profesională, întreprinderi mici şi mijlocii, relaţii externe, politică externă şi de
securitate comună. În luna martie 2002, România avea deschise 17 capitole de
negociere cu Uniunea Europeană, din care 9 au fost închise provizoriu.
o 25 aprilie 2005 semnarea Tratatului de aderare al României la Uniunea
Europeană.
o 2007 aderarea ROMÂNIEI la U. E

2.2 STATELE MEMBRE UE/STATELE MEMBRE SCHENGEN

ŢĂRI MEMBRE U. E.: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda,
Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Portugalia, Spania, Austria, Finlanda, Suedia,
Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria,
Bulgaria, România, CROAŢIA – 28 de state.
ŢĂRI MEMBRE ALE SPAŢIULUI SCHENGEN: Belgia, Germania, Franţa,
Luxemburg, Olanda, Spania, Portugalia, Italia, Austria, Grecia, Norvegia, Islanda, Finlanda,
Suedia, Danemarca, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia,
Ungaria, Elveţia, LIECHTENSTEIN – 26 state.
MAREA BRITANIE ŞI IRLANDA membre ale U.E. dar nu şi ale SPAŢIULUI
SCHENGEN
NORVEGIA, ISLANDA, LIECHTENSTEIN ŞI ELVEŢIA membre ale
SPAŢIULUI SCHENGEN dar nu şi ale U.E.
 ROMÂNIA , BULGARIA CIPRU, CROAŢIA – membre UE, vor adera la
spaţiul SCHENGEN

2.3 EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE SI EVOLUTII VIITOARE

Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic şi economic deschis
tuturor ţărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare şi să preia în întregime
legislaţia UE. În conformitate cu articolul 49 din Tratatul UE, „ Orice stat european care
respectă valorile prevăzute la articolul 2/TUE şi care se angajează să le promoveze poate
solicita să devină membru al Uniunii.”
Art.2 TUE arata ca “Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane,
libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt
comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare,
toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi”.
Până la momentul aderării, statele care solicita aceasta , vor îndeplini criteriile
politice şi economice pentru aderarea la UE, stabilite de Consiliul European la reuniunea sa
din iunie 1993 de la Copenhaga (CATALOGUL DE CRITERII DE LA COPENHAGA).
Este vorba, în principal, despre următoarele trei domenii:
„Criteriul politic”: stabilitate instituţională, ordine democratică şi de drept,
respectarea drepturilor omului, precum şi respectarea şi protecţia minorităţilor.
„Criteriul economic”: economie de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă
concurenţei pe Piaţa Internă a UE.
„Criteriul acquis - ului”: Capacitatea de a-şi însuşi obligaţiile şi obiectivele care
rezultă din calitatea de membru al UE, adică: preluarea normelor juridice comunitare, a
„acquis-ului comunitar”.
ACQUIS COMUNITAR
DEX „Acquis-ul comunitar este ansamblul de drepturi și obligații asumate de statele
membre ale Uniunii Europene, normele juridice ce reglementează activitatea Comunităților
Europene și a instituțiilor UE, acțiunile și politicile comunitare.” Termenul „acquis” provine
din limba franceză și înseamnă „ceea ce s-a dobândit”.
Comisia Europeana a reiterat la 16 iulie 1997 condiţiile candidaturii la aderare in
textul intitulat Agenda 2000. Aceste condiţii sunt cumulative si vizează:
a. identitatea: statul care candidează la aderare trebuie sa fie stat european (art.
49 din Tratatul de la Roma);
b. criteriile democratice: instituţiile politice ale tarilor candidate trebuie sa
garanteze exerciţiul democratic – pluralism politic, alegerile libere,
separarea puterilor legislative, executive si juridice, respectarea libertăţilor
statului de drept, respectarea statutului minorităţilor;
c. criteriile economice: tarile candidate trebuie sa facă dovada unei economii de
piaţă capabile sa facă fata concurentei si standardelor economice ale
Uniunii;
d. capacitatea de asumare a obligaţiilor ce decurg din aderare, a legislaţiei
unitare, a drepturilor si îndatoririlor stipulate de sistemul comunitar,
capacitatea de subscriere la obiectivele Uniunii politice, economice si
monetare;
e. cadrul administrativ si juridic adecvat;
f. angajamentul de participare la cele doua comunităţi CE, CEEA
In momentul aderării unui nou membru se pot adopta derogări tranzitorii cu caracter
tehnic.
Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat şi Comisia Europeană care
reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să adere la UE se
ia unanim de către statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul European trebuie să dea
avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea membrilor din care este constituit. Toate
tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele membre şi ţările candidate
conform procedurilor constituţionale ale fiecărei ţări. Pe parcursul perioadei de negociere,
ţările candidate primesc ajutor din partea UE pentru facilitarea creşterii economice.

Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Ambițiile europene

ale Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia a început negocieri
preliminare pe 3 octombrie 2005. Totuși, analiștii consideră ca această țară nu va adera mai
devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice și sociale care trebuie
întreprinse. De la acordarea statutului de țară candidată, Turcia a implementat reforme
permanente în privința drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi
culturale minorității kurde, și a avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Totuși, datorită
diferențelor religioase și culturale în relație cu Europa, Turcia se lovește de o opoziție
puternică din partea guvernelor conservatoare și religioase ale statelor membre, în special
Franța, Germania, Austria, Grecia, Cipru și Slovenia.

Macedonia: Pe 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea

statutului de candidat, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei devenind astfel cea de a treia
republică ex-iugoslavă care câștigă acest statut.
Republica Moldova este un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană, în
care aceste două structuri vecine au stabilit un acord de cooperare, menit să îmbunătățească
relațiile dintre cele 2 entități. Aceasta este totodată un membru al Acordul Central European al
Comerțului Liber ( și al Parteneriatului pentru pace (program lansat de NATO).
Serbia este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. Serbia a început
negocieri preliminare pe 21 ianuarie 2014.
 Albania a fost un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană începând cu
ianuarie 2003, și este un potenţial candidat oficial pentru aderarea la UE de la data de 28
aprilie 2009.
Ucraina este un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană.
Muntenegru este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. În 2010 în
urma unui referendum, 76,2% din populație a decis că drumul țării este integrarea europeană.
Muntenegru a început negocieri preliminare pe 29 iunie 2012.
Bosnia și Herțegovina este un potențial candidat la aderare în Uniunea Europeană. În
prezent, Bosnia-Herțegovina a angajat un proces de negocieri cu UE vizând, pe termen lung
integrarea sa în cadrul Uniunii.
Georgia este un aspirant și eligibil candidat la aderare în Uniunea Europeană, dar o piedică
sunt cele două republici separatiste, Abhazia și Osetia de Sud. Totuși, în noiembrie

TEMA 10: INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

1. Parlamentul European;
2. Consiliul European;
3. Consiliul UE;
4. Comisia Europeană ;
5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
6. Banca Centrală Europeană;
7. Curtea de Conturi.

UNIUNEA EUROPEANĂ - este o comunitate de state europene independente ,

astăzi in număr de 28, reunite În jurul unor valori politice, economice, culturale şi sociale
comune, in urma procesului de cooperare şi integrare început În 1951, odată cu semnarea
Tratatului de la Paris.
TRATATUL DE LA LISABONA
Tratatul de la Lisabona a fost semnat în data de 13 septembrie 2007 şi este rezultatul
eforturilor făcute la nivel european de a depăşi impasul provocat de respingerea Constituţiei
Europene la referendumul din Franţa şi Olanda, tratat care a intrat în vigoare la data de 1
decembrie 2009.
Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la
protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european (23 de limbi oficiale în UE).
Delimitarea competenţelor subsidiarităţii şi proporţionalităţii Uniunii este guvernată
de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile.
a) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru
realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este
atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre;
b) În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa
sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele
acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici
la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi
efectelor acţiunii preconizate, pot fii realizate mai bine la nivelul Uniunii;
c) În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi
formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative.
Cetăţenii sunt reprezentaţi direct la nivelul Uniunii în Parlamentul European.
 Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de
guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa
parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor.
În toate activităţile sale Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi, care
beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale. Este
cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii se
adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta.
Cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate. Aceştia se bucură,
printre altele de:
a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;
b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile
locale în statul membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acelui stat;
c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui
resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor
diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru;
d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului
European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative
ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi
limbă.
Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în vederea stabilirii unui
spaţiu de prosperitate şi de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii şi caracterizat prin
relaţii strânse şi paşnice, bazate pe cooperare.
De asemenea, conform prevederilor Tratatului de la Lisabona Uniunea obţine
personalitate juridică (art. 47 TUE).

Instituțiile Uniunii Europene(după intrarea în vigoare a tratatului de la

LISABONA – 1 decembrie 2009). Se mai numesc și instituții principale
Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale,
urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor
membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a
acţiunilor sale. Instituţiile Uniunii sunt:
8. Parlamentul European;
9. Consiliul European;
10. Consiliul UE;
11. Comisia Europeană ;
12. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
13. Banca Centrală Europeană;
14. Curtea de Conturi.

1. PARLAMENTUL EUROPEAN
Exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită
funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate.
Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.
Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul
acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor
este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru
fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de
locuri. Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret,
pentru un mandat de cinci ani.
 Parlamentul European reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, iar din 1979 membrii
săi sunt aleşi direct de către aceştia.
COMPONENŢĂ - LEGISLATURA 2019-2024
Numărul parlamentarilor provenind din fiecare țară este, în linii mari, proporțional
cu populația țării respective. Nicio țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai
mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus președintele).
Parlamentarii europeni sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu de naționalitate.
În legislatura 2019-2024, România are 32 de europarlamentari.

Locaţii - Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles (Belgia),

Luxemburg şi Strasbourg (Franţa). Birourile administrative („Secretariatul General”) se află la
Luxemburg. Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”,
au loc la Strasbourg şi la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc şi la Bruxelles.

Preşedintele Parlamentului European – DAVID SASSOLI

Mandat: din 03 iulie 2019

2. CONSILIUL EUROPEAN
Oferă Uniunii EUROPENE impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi
defineşte orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative.
Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora liderii
UE iau decizii privind priorităţile politice generale şi iniţiativele majore. În mod normal, se
organizează 4 astfel de reuniuni pe an, prezidate de un preşedinte permanent.
Rol
Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi direcţiei politice
generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin
cooperare interguvernamentală la un alt nivel.
Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de a adopta acte
legislative.
Cine sunt participanţii?
În cadrul Consiliului European se reunesc şefii de stat sau de guvern din fiecare ţară
a UE, preşedintele Comisiei şi preşedintele Consiliului European care prezidează reuniunile.
Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună ia, de asemenea, parte la
reuniuni.
Cine este preşedintele Consiliului European?
Președintele Consiliului European este CHARLES MICHEL (n. 21 decembrie
1975, Namur, Belgia[) este un politician belgian. În data de 2 iulie 2019 a fost desemnat în
funcția de președinte al Consiliului European. CHARLES MICHEL a preluat funcția de la
Donald Tusk în data de 1 decembrie 2019.
Când şi unde se reuneşte Consiliul?
De două ori, în decurs de 6 luni. Dacă este nevoie, preşedintele poate convoca o
reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la Bruxelles.
Cum se iau deciziile?
Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect, Consiliul
European ia deciziile prin consens. În anumite situaţii, se aplică regula unanimităţii sau a
majorităţii calificate, în funcţie de prevederile Tratatului.
Preşedintele Consiliului European, preşedintele Comisiei şi Înaltul Reprezentant
pentru politica externă şi de securitate nu votează.
Istorie
 Consiliul European şi-a început activitatea în 1974, ca forum de discuţii între liderii
europeni. A devenit rapid organism de sine stătător, asumându-şi rolul de a stabili priorităţi şi
obiective pentru întreaga Uniune.

3. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (CONSILIUL DE MINIŞTRI).

Cunoscut şi sub denumirea informală de Consiliul UE, reprezintă forul în care se
reunesc miniştrii din statele membre pentru a adopta acte legislative şi pentru a coordona
politicile europene.
A nu se confunda cu:
o Consiliul European – altă instituţie a UE, în cadrul căreia şefii de stat şi de guvern se
reunesc de aproximativ 4 ori pe an pentru a discuta priorităţile politice ale Uniunii
o Consiliul Europei – instituţie care nu face parte din UE.
Ce face?
Adoptă legislația europeană.
Coordonează politicile economice generale ale statelor membre.
Semnează acorduri între UE și alte țări.
Aprobă bugetul anual al UE.
Elaborează politicile externă și de apărare ale UE.
Coordonează cooperarea dintre instanțele judecătorești și forțele de poliție din țările
membre.
1. Exercitarea puterii legislative
Consiliul și Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire la actele legislative propuse de
Comisie.
2. Coordonarea politicilor economice
Statele membre ale UE au decis că doresc să aibă o politică economică generală
comună, coordonată de miniștrii economiei și finanțelor din fiecare țară.
Printre obiectivele Consiliului UE se mai numără crearea de locuri de muncă,
ameliorarea sistemelor de educație și asistență medicală și creșterea nivelului de bunăstare.
Deși statele membre răspund, fiecare în parte, de propriile politici în aceste domenii, ele pot
cădea de acord asupra obiectivelor comune și pot face schimb de experiență.
3. Semnarea acordurilor internaționale
Consiliul semnează, în numele UE, acorduri în domenii diverse: mediu, comerț,
dezvoltare, industrie textilă, pescuit, știință, tehnologie și transport.
4. Aprobarea bugetului UE
Consiliul și Parlamentul European decid în comun asupra bugetului anual al UE.
5. Politica externă și de apărare
Guvernele naționale dețin controlul asupra acestor domenii, dar lucrează împreună
pentru a elabora așa-numita politică externă și de securitate comună. Consiliul reprezintă
principalul for pentru derularea acestei cooperări.
UE nu are o armată proprie. Însă, pentru a reacționa cât mai rapid în caz de conflicte
internaționale și dezastre naturale, unele țări participă cu trupe în cadrul unei forțe de reacție
rapidă, care se implică doar în acțiuni umanitare, de salvare și de menținere a păcii.
6. Justiție
Cetățenii UE trebuie să aibă acces egal la justiție, peste tot în Uniune. În cadrul
Consiliului, miniștrii justiției fac eforturi pentru a garanta că sentințele pronunțate de un
tribunal într-o țară a UE - în cazuri de divorț, de exemplu - sunt recunoscute în toate celelalte
state membre.
Miniștrii justiției și afacerilor interne coordonează supravegherea frontierelor externe
și lupta împotriva terorismului și a crimei organizate la nivel internațional.
Cine sunt membrii Consiliului?
 Consiliul nu este format din membri permanenți. La fiecare reuniune a Consiliului,
statele membre trimit miniștrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de discuții - de
exemplu, miniștrii mediului dacă reuniunea se axează pe probleme de mediu. Reuniunea
respectivă se va numi „Consiliul de mediu”.
Cine prezidează reuniunile?
Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor externe este prezidat permanent de
aceeaşi persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate
comună.
Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din țara care deține
președinția UE în momentul respectiv.
De exemplu, în cazul în care Consiliul de mediu se reunește în perioada în care
Estonia deține președinția UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul estonian al mediului.
Preşedinţia Consiliului este deţinută prin rotaţie de către fiecare membru pe o
perioadă de 6 luni
Președințiile Consiliului UE în 2020
o CROAȚIA ianuarie 2020 – iunie 2020
o GERMANIA iulie 2020 – decembrie 2020

4. COMISIA EUROPEANĂ
Promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în
acest scop, asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în
temeiul acestora, supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, execută bugetul şi gestionează programele.

Comisia Europeană este una dintre principalele instituţii ale Uniunii Europene.
Reprezintă şi susţine interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte legislative şi
gestionează punerea în aplicare a politicilor europene şi modul în care sunt cheltuite fondurile
UE.

Componenţă
Cei 28 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, trasează direcţiile politice ale
Comisiei pe durata mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este atribuită de către
preşedinte responsabilitatea pentru unul sau mai multe domenii de acţiune.
Preşedintele actual al Comisiei Europene este URSULA VON DER LEYEN.
Preşedintele este desemnat de Consiliul European, care îi numeşte şi pe ceilalţi
comisari, cu acordul preşedintelui desemnat.
Numirea comisarilor, inclusiv a preşedintelui, este supusă aprobării Parlamentului.
Pe durata mandatului, comisarii răspund pentru acţiunile lor în faţa Parlamentului, singura
instituţie abilitată să demită Comisia.
Activitatea de zi cu zi a Comisiei este asigurată de membrii personalului -
administratori, jurişti, economişti, traducători, interpreţi, secretari etc - organizaţi în
departamente numite „direcţii generale” (DG).
Termenul „Comisie” poate face referire atât la colegiul celor 28 de comisari, cât şi la
personalul său permanent sau la instituţia propriu-zisă.
Rol
Reprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene în ansamblul său. Monitorizează şi
pune în aplicare politicile UE:
1. propunând proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului
2. gestionând bugetul UE şi alocând fonduri
 3. aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiţie)
4. reprezentând Uniunea Europeană la nivel internaţional, de exemplu negociind
acordurile dintre UE şi alte ţări.
1. Proiecte legislative noi
Comisia are „drept de iniţiativă” - poate propune acte legislative pentru a proteja
interesele Uniunii şi ale cetăţenilor săi. Ea procedează astfel doar în situaţiile în care o măsură
eficientă nu poate fi luată la nivel naţional, regional sau local (principiul subsidiarităţii).
Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele unor
categorii cât mai largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt corecte, Comisia consultă
experţii din cadrul diferitelor comitete şi grupuri de lucru. De asemenea, organizează
consultări publice.
Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative. Dacă
cel puţin 14 din cei 28 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este înaintat Consiliului
şi Parlamentului care, după ce îl dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.

2. Gestionarea bugetului UE şi alocarea de fonduri

Împreună cu Parlamentul şi Consiliul, Comisia stabileşte priorităţile în materie de
cheltuieli pe termen lung în contextul „cadrului financiar” european. De asemenea, elaborează
un proiect de buget anual pe care îl înaintează Parlamentului şi Consiliului spre aprobare şi
supraveghează modul în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către agenţiile
şi autorităţile naţionale şi regionale. Modul în care Comisia gestionează bugetul este verificat
de către Curtea de Conturi.
Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de exemplu,
agricultură şi dezvoltare rurală) şi programe precum Erasmus (schimburi de studenţi).
3. Aplicarea dreptului comunitar
În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică
în mod corect legislaţia europeană.
În cazul în care consideră că un guvern nu îşi respectă obligaţiile în acest sens,
Comisia îi adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi cere să remedieze situaţia. În
ultimă instanţă, Comisia poate înainta cazul Curţii de Justiţie. Curtea poate impune sancţiuni,
iar deciziile sale sunt obligatorii pentru toate ţările şi instituţiile europene.
4. Reprezentarea UE pe scena internaţională
Comisia se exprimă în numele tuturor ţărilor UE în cadrul organismelor
internaţionale precum Organizaţia Mondială a Comerţului.
De asemenea, negociază acorduri internaţionale în numele UE, precum Acordul de la
Cotonou (privind ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific şi
derularea schimburilor comerciale cu acestea).
Locaţii

Comisia Europeană are sediile la Bruxelles şi Luxemburg. De asemenea, are

reprezentanţe în fiecare ţară a UE şi delegaţii în capitale din lumea întreagă.

Preşedintele Comisiei Europene, URSULA VON DER LEYEN - Mandat:

noiembrie 2019 - octombrie 2024
Comisar România - ADINA VĂLEAN - Comisar pentru TRANSPORT

5. CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE

Cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.
 Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat
membru. Aceasta este asistată de 8 avocaţi generali. Tribunalul cuprinde cel puţin un
judecător din fiecare stat membru-mandatul acestora este de şase ani. , care poate fi
reînnoit
Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului
sunt aleşi dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc
condiţiile prevăzute la articolele 253 şi 254 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru şase
ani. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele:

(a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de
persoane fizice sau juridice;
(b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu
privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate
de instituţii;
(c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.

6. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt, în Germania, administrează
moneda unică europeană, euro şi asigură stabilitatea preţurilor în UE.
De asemenea, BCE răspunde de definirea şi punerea în aplicare a politicii economice
şi monetare a UE.
Rol
Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre instituţiile UE. Scopul său este:
 să menţină stabilitatea preţurilor (adică să ţină inflaţia sub control), mai ales
în ţările care utilizează euro
 să menţină stabilitatea sistemului financiar, asigurându-se că pieţele şi
instituţiile sunt supravegheate corespunzător.
BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 28 de state membre. Împreună,
formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
De asemenea, BCE stabileşte cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 19
state membre care au adoptat moneda unică şi alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea
existentă la nivelul acestui grup restrâns poartă numele de „eurosistem”.
Atribuţii
Printre altele, BCE:
 fixează ratele de referinţă ale dobânzilor pentru zona euro şi ţine sub control
masa monetară
 gestionează rezervele valutare ale zonei euro, cumpără şi vinde valută atunci
când este necesar pentru a menţine echilibrul ratelor de schimb
 se asigură că instituţiile şi pieţele financiare sunt supravegheate corespunzător
de către autorităţile naţionale şi că sistemele de plăţi funcţionează corect
 autorizează băncile centrale ale ţărilor din zona euro să emită bancnote
 monitorizează evoluţia preţurilor şi evaluează riscul pe care aceasta îl poate
reprezenta pentru stabilitatea zonei euro.
Următoarele state membre ale Uniunii Europene utilizează euro:
Austria
Belgia
Cipru
Estonia
 Finlanda
Franţa
Germania
Grecia
Irlanda
Italia
Letonia
Lituania
Luxemburg
Malta
Portugalia
Slovenia
Slovacia
Spania
Ţările de Jos/OLANDA
Următoarele state membre ale Uniunii Europene nu utilizează euro/nu au ca
moneda naţională euro:
Bulgaria, Republica Cehă, Croaţia, Danemarca, Polonia, Regatul Unit, România,
Suedia şi Ungaria.

7. CURTEA DE CONTURI
Este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru ales dintre
personalităţile cu o înaltă pregătire de specialitate care lucrează în instituţii de control contabil
extern sau care au fost membrii ai Curţilor de Conturi naţionale. Mandatul membrilor
Curţii de Conturi are o durată de şase ani şi poate fi reînnoit.
Statutul membrilor Curţii de Conturi este asemănător celui al judecătorilor Curţii de
Justiţie, trebuind să fie independenţi în exercitarea atribuţiilor, să dovedească probitate
profesională şi să nu exercite alte activităţi remunerate sau neremunerate. Ei lucrează în
interesul general al Uniunii şi nu pot solicita sau accepta instrucţiuni de la nici un guvern sau
organism. Curtea de Conturi se poate organiza în Camere interne specializate, pentru
adoptarea unor categorii specifice de rapoarte şi avize.
Curtea de Conturi exercită o competenţă generală de a controla modul de încasare a
veniturilor bugetare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar, precum şi de a
controla managementul financiar al Uniunii Europene.
8. ORGANELE CONSULTATIVE ALE UNIUNII EUROPENE/ORGANE
AUXILIARE
COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL (ECOSOC) este format din
reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, salariale şi ai altor reprezentanţi ai societăţii civile, în
special din domeniile socio-economic, civic, profesional şi cultural, fiind obligatorie
consultarea sa de către Comisia Europeană şi de către Consiliul U. E. înainte de luarea unei
decizii în domenii de interes pentru cetăţeni: agricultura, transporturi, libera circulaţie a
lucrătorilor, educaţie, formare profesională, politica socială, sănătatea publică etc.;
COMITETUL REGIUNILOR CR este format din reprezentanţi ai colectivităţilor
regionale şi locale care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorităţi
regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese. Este
obligatorie consultarea Comitetului Regiunilor de către Comisia Europeană şi Consiliul UE
în următoarele domenii de competenţa colectivităţilor regionale şi locale: educaţia şi tineretul,
cultura, sănătatea publică, reţelele de transport, telecomunicaţii şi energie, fondurile
structurale, mediul înconjurător, ocuparea forţei de muncă, formarea profesională, Fondul
Social European, cooperarea transfrontalieră şi transporturile.
 BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (B. E. I.) are misiunea de a contribui,
recurgând la pieţele de capital şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă
a pieţei comune în interesul Uniunii, în acest scop, Banca facilitând, prin acordarea de
împrumuturi şi garanţii şi fără a urmări un scop lucrativ, finanţarea unor proiecte de mai în
toate sectoarele economiei, care urmăresc punerea in valoare a regiunilor mai puţin
dezvoltate, modernizarea întreprinderilor/crearea de noi activităţi de amploare deosebita etc.
OMBUDSMANUL EUROPEAN, ales de Parlamentul European, este împuternicit
să primească plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau
juridice cu reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare
defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiilor acesteia. Acesta investighează
aceste plângeri şi întocmeşte un raport cu privire la acestea.
Potrivit misiunii sale, Ombudsmanul efectuează investigaţiile pe care le consideră
justificate, din proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin
intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care pretinsele
fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare. În fiecare an, Ombudsmanul prezintă
un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele investigaţiilor sale.
Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata
legislaturii. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de
Justiţie, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile
necesare exercitării funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă.
Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. În îndeplinirea
îndatoririlor sale, acesta nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern,
instituție, organ, oficiu sau agenție. Pe durata exercitării funcţiilor sale, Ombudsmanul nu
poate exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Rolul si responsabilităţile preşedinţiei
Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi direcţiei politice
generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin
cooperare interguvernamentală la un alt nivel.
Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de a adopta
acte legislative.
În cadrul Consiliului European se reunesc şefii de stat sau de guvern din fiecare ţară
a UE, preşedintele Comisiei şi preşedintele Consiliului European care prezidează reuniunile.
Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună ia, de asemenea, parte la
reuniuni.
CHARLES MICHEL – președintele Consiliului European, a preluat funcția de la
Donald Tusk în data de 1 decembrie 2019.
CONSILIUL EUROPEAN se reuneşte de două ori, în decurs de 6 luni. Dacă este
nevoie, preşedintele poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au
loc la Bruxelles.
Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect, Consiliul
European ia deciziile prin consens. În anumite situaţii, se aplică regula unanimităţii sau a
majorităţii calificate, în funcţie de prevederile Tratatului.
Preşedintele Consiliului European, preşedintele Comisiei şi Înaltul Reprezentant
pentru politica externă şi de securitate, nu votează.

Tema 11: SPAȚIUL SCHENGEN

1. Obiectivele Acordului de la Schengen și statele membre
2. Noțiunile de bază ale CONVENȚIEI DE APLICARE A ACORDULUI SCHENGEN
(CAAS), SCHENGEN II

1. OBIECTIVELE ACORDULUI DE LA SCHENGEN ŞI STATELE

MEMBRE
Aderarea României la Uniunea Europeană la data de 01.01.2007 a constituit doar
primul pas către atingerea obiectivului fundamental “Libera circulaţie a persoanelor”, obiectiv
care se va realiza pe deplin prin aderarea României la spaţiul Schengen.
Întreaga societate românească face eforturi susţinute pentru aderarea la spaţiul
Schengen însă, o responsabilitate deosebită revine Poliţiei de Frontieră Române care , prin
desfiinţarea controalelor la frontierele interne verifică „porţile Europei” , dând astfel
certitudinea că persoanele care aparţin statelor terţe care au intrat în spaţiul Schengen, nu
prezintă nici un pericol pentru statele membre.
Înainte de a intra în profunzimea acestui subiect, foarte mediatizat în România, sunt
necesare o serie de întrebări, care să primească nişte răspunsuri lămuritoare. Aceste răspunsuri
trebuie să fie accesibile tuturor forţelor responsabile cu ordinea publică, din structurile MAI,
indiferent de gradul de instruire:
1. Ce este Spaţiul Schengen?
Răspuns: Spaţiul Schengen este un spaţiu al liberei circulaţii a persoanelor care,
cuprinde un număr de 26 state europene, la ale căror frontiere interne au fost desfiinţate
controalele.
2. De unde vine denumirea de „Spaţiu Schengen”?
Răspuns: Denumirea de „Spaţiu Schengen” vine de la acordul semnat la 14 iunie
1985 de către 5 state europene: Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda, pe nava
„Astrid”, pe râul Mosel, în dreptul micii localităţi de frontieră Schengen din
Luxemburg( confluenţa frontierelor statelor Luxemburg, Germania şi Franţa).
3. Spaţiul Schengen se suprapune peste Uniunea Europeană?
Răspuns: Nu există suprapunere, există interferenţe între cele două spaţii.
Explicaţie:
* În UE sunt 28 de state (Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia Austria, Suedia, Finlanda,
Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Malta, Cipru
România, Bulgaria, Croaţia ).
* Din cele 28 state UE, 22 sunt în spaţiul Schengen.
- IRLANDA şi MAREA BRITANIE nu au dorit să intre în spaţiul Schengen
- CIPRU, ROMÂNIA, BULGARIA, CROAŢIA vor adera ulterior la Spaţiul
Schengen
4. Prin aderarea la Spaţiul Schengen statele vor desfiinţa frontierele dintre
ele?
Răspuns: Nu se vor desfiinţa frontierele acestora, acestea vor exista în continuare.
Statele îşi păstrează suveranitatea naţională aceasta fiind „cedată” doar în mică măsură prin
„împuternicirea” statelor membre de a efectua controalele la frontierele externe în numele
celorlalte state. Spaţiul Schengen este un spaţiu al liberei circulaţii a persoanelor care,
cuprinde un număr de 26 state europene
ŢĂRI MEMBRE U. E.: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda,
Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Portugalia, Spania, Austria, Finlanda, Suedia,
Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria
Bulgaria,România, CROAŢIA – 28 de state.
ŢĂRI MEMBRE ALE SPAŢIULUI SCHENGEN: Belgia, Germania, Franţa,
Luxemburg, Olanda, Spania, Portugalia, Italia, Austria, Grecia, Norvegia, Islanda, Finlanda,
Suedia, Danemarca, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia,
Ungaria,Elveţia , Lichtenstein– 26 state.
MAREA BRITANIE ŞI IRLANDA membre ale U.E. dar nu şi ale SPAŢIULUI
SCHENGEN
LICHTENSTEIN, NORVEGIA, ISLANDA ŞI ELVEŢIA membre ale
SPAŢIULUI SCHENGEN dar nu şi ale U.E.

ACORDUL DE LA SCHENGEN DIN 14.06.1985 (SCHENGEN I)

ACORDUL DE LA SCHENGEN - MASURI PE TERMEN SCURT

În ceea ce priveşte circulația persoanelor, de la 15 iunie 1985, ca regulă generală,
autoritățile de poliţie și vamale efectuează simpla supraveghere vizuală a
autovehiculelor particulare care trec frontiera comună cu viteză redusă, fără a solicita
oprirea acestor autovehicule.
Cu toate acestea, autoritățile respective pot efectua prin sondaj controale mai
amănunțite. Acestea sunt efectuate în cazul în care este posibil în afara drumului principal,
astfel încât să nu întrerupă circulația celorlalte autovehicule care trec frontiera.
Pentru a facilita supravegherea vizuală, resortisanții statelor membre ale
Comunităților Europene care doresc să treacă frontiera comună într-un autovehicul pot aplica
pe parbriz un disc verde cu un diametru de cel puțin opt centimetri. Acest disc indică faptul că
respectă normele poliției de frontieră, transportă numai bunuri admise conform regimului duty
free și respectă reglementările privind schimbul valutar.

ACORDUL DE LA SCHENGEN- MASURI PE TERMEN LUNG

Transpunerea in practica a masurilor pe termen lung, s-a dovedit a fii dificila pentru
realizarea pieţei interne, cele mai semnificative fiind următoarele :
  desfiintarea completa a controalelor la frontierele interne, pentru asigurarea
circulatiei libere a persoanelor si transferarea controalelor spre frontierele
exterioare ale statelor membre;
 conceperea si realizarea de masuri compensatorii adecvate pentru a asigura
securitatea interna si pentru a impiedica imigratia ilegala a persoanelor din statele
care nu sunt membre ale Comunitatilor Europene;
 armonizarea legislatiei care statea la baza efectuarii controalelor la trecerea
frontierelor;
 elaborarea de conventii referitoare la cooperarea politieneasca in domeniul
combaterii criminalitatii si in cel al urmaririi delicventilor;
 imbunatatirea cooperarii in cadrul asistentei juridice internationale si al extradarii
infractorilor;
 introducerea dreptului de urmarire pentru politisti pe teritoriul statelor membre;
 armonizarea actelor normative referitoare la stupefiante, arme si explozivi,
precum si in cel al evidentei hoteliere;
 armonizarea politicii de vize, a conditiilor de intrare in tara si a legislatiei privind
strainii;
 iniţiative comune pentru facilitarea transportului transfrontalier de mărfuri, prin :
reducerea timpilor de oprire si numărului .punctelor de oprire la posturile
naţionale de control învecinate, transferarea controalelor efectuate la frontierele
comune către frontierele externe sau pe teritoriul statelor si armonizarea
dispoziţiilor pe baza cărora se efectuează controalele mărfurilor la frontierele
comune.

2. NOŢIUNILE DE BAZĂ ALE CONVENŢIEI DE APLICARE A

ACORDULUI SCHENGEN (C.A.A.S ) SCHENGEN II( semnată la 19.06.1990)
Primele cinci state semnatare ale Acordului Schengen au fost de acord ca masurile
compensatorii prevazute pentru a evita periclitarea securitatii interne in urma deschiderii
frontierelor, sa fie reglementate intr-un acord intre state care urma sa fie fie ratificat. La
15.12.1989 trebuia semnata Conventia de Aplicare a Acordului de la Schengen (Schengen II),
dar datorita deschiderii frontierei dintre cele doua state germane, acesta a fost semnata la
19.06.1990.
Aplicarea in practica a sistemului Schengen II a necesitat implementarea unor reguli
de lucru, de cooperare si informare reciproca intre statele membre.
Aceste reguli au fost cuprinse in urmatoarele documente
1.Manualul Comun Schengen pentru efectuarea controalelor la frontierele
externe, in prezent abrogat Regulamentului nr.399/2066 de instituire a unui
Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de catre persoane
(Codului frontierelor Schengen) si inlocuit cu Manualul practic comun pentru
politistii de frontiera (Manualul Schengen) ;
2.REGULAMENTUL 810 din 13 iulie 2009 CODUL COMUNITAR DE
VIZE (CODUL DE VIZE). Instructiunile Consulare Comune ICC pentru
reprezentantele statelor Schengen in strainatate – document abrogat prin
Regulamentul 810 din 2009;
3.Manualul SIRENE pentru aplicarea Sistemului de Informatii Schengen;
4.Manualul Schengen pentru cooperarea politieneasca transfrontaliera.
5.REGULAMENTULUI NR.399/2016 - CODUL FRONTIERELOR
SCHENGEN si Manualul practic comun pentru politistii de frontiera
 (Manualul Schengen) au fost elaborate pentru stabilirea regulilor comunitare ce
stau la baza liberei circulatii a persoanelor peste frontiere , respectiv pentru
asigurarea implementarii uniforme a regulilor comunitare cu privire la controlul
frontierelor .
6.REGULAMENTUL 810 din 13 iulie 2009 CODUL COMUNITAR DE
VIZE (CODUL DE VIZE) .Acestea cuprind explicatii cu privire la conditiile,
procedura si modalitatile de emitere a unei vize Schengen si asigura aplicarea
unitara a prevederilor cu privire la vize pentru toate reprezentantele diplomatice
din strainatate ale statelor Schengen. In cadrul acestui regulament sunt prezentate
categoriile de vize, continutul acestora si competentele detaliate ale
reprezentantelor diplomatice in ceea ce priveste emiterea vizelor.
7.MANUALUL SIRENE este un set de instrucțiuni destinate birourilor SIRENE
care descriu detaliat normele și procedurile care stau la baza schimbului bilateral
sau multilateral de informații suplimentare. Acesta reprezintă o dispoziție de
aplicare necesară pentru utilizarea operațională a SIS II în conformitate cu
instrumentele juridice SIS II.
8.MANUALUL SCHENGEN PENTRU COOPERAREA POLITIENEASCA
TRANSFRONTALIERA a fost conceput pentru a facilita cooperarea
politieneasca directa a serviciilor de politie din statele Schengen. Manualul
explica masurile cele mai importante prevazute in Schengen II, sunt enumerate
oficiile responsabile din fiecare stat si modul in care acestea pot fi contactate,
dispozitiile nationale ale statelor membre in materie de procedura penala, precum
si alte informatii utile.
In continutul manualului este integrat un indrumar specific, suplimentar, care a fost
elaborat pentru intensificarea si standardizarea cooperarii politienesti in domeniul sigurantei si
ordinii publice (in special pentru cazul controalelor de anvergura, al evenimentelor sau al
incidentelor din regiunile de frontiera sau cu caracter supranational).

PRINCIPALELE PREVEDERI ALE CONVENTIEI DE PUNERE IN

APLICARE A ACORDULUI SCHENGEN (CAAS) - ELIMINAREA
CONTROALELOR LA FRONTIERELE INTERNE SI CIRCULATIA
PERSOANELOR
1. Articolul 5- Trecerea frontierelor externe
(1) Frontierele externe nu pot fi trecute decât pe la punctele de trecere a frontierei și în timpul
programului de funcționare stabilit. Programul de funcționare este indicat clar la punctele de
trecere a frontierei care nu sunt deschise 24 ore pe zi. - Regulamentul nr.399/2016
CAPITOLUL I - Regulamentul nr.399/2016
2. Absența controlului la frontierele interne
Articolul 22 - Trecerea frontierelor interne
Frontierele interne pot fi trecute prin orice punct fără a fi realizată o verificare la
frontiere asupra persoanelor, indiferent de cetățenie
3. Regimul de vize :
- armonizarea politicilor de vize ;
- introducerea unei vize uniforme, a cărei valabilitate nu poate fi mai mare de trei
luni;
- viza limitata teritorial ;
- eliberarea vizelor;
- documentele pe care se aplica o viza ;
- condiţiile pe care trebuie sa le îndeplinească resortisanţii tarilor terţe pentru a li
se elibera vize;
 - adoptarea de norme comune pentru examinarea cererilor de viza .Regulamentul
CE 810/2009
- vizele de şedere pe o perioada mai mare de trei luni.
4.Conditii pentru circulaţia străinilor :
- condiţiile pentru libera circulaţie a resortisanţilor tarilor terţe pe teritoriul parţilor
contractante, care deţin o viza valabila, precum si cei care nu sunt supuşii
obligativităţii deţinerii unei vize;
- regimul circulaţiei resortisanţilor tarilor terţe care deţin permise de şedere
eliberate de către una din părţile contractante, regimul permiselor de şedere
provizorii;
- declararea sosirii pe teritoriul unei părţi contractante, de către resortisanţiii
ţărilor terţe;
- plecarea resortisanţilor tarilor terţe de pe teritoriile parţilor contractante.
5. Permise de şedere si alertarea în vederea non-admisiei:
- procedura eliberării unui permis de şedere unui resortisant al unei tari terţe in
legătura cu care exista o alertare in vederea non-admisiei.
6. Măsuri de însoţire:
- masurile care se iau împotriva transportatorilor care i-au adus până la frontiera
externă pe cale aeriană, maritimă sau terestră, in situaţiile in care străinilor li se
refuză intrarea pe teritoriul uneia dintre părţile contractante.
7. Răspunderea rezolvării cererilor de azil:
- regulile pentru stabilirea statului membru responsabil care răspunde pentru
rezolvarea unei cereri de azil;
- rezolvarea cererii de azil;
- informaţiile care se transferă intre state, referitoare la solicitanţii de azil.
Politia si securitatea
1. Cooperarea poliţienească
- cooperarea intre organele de politie ale statelor contractante in scopul prevenirii
si descoperirii infracţiunilor – reguli;
- supravegherea unei persoane suspecte in cadrul unei anchete penale privind o
infracţiune supusa procedurii de extrădare;
- dreptul funcţionarilor de poliţie ai unui stat contractant , de a efectua
supravegherea unei persoane care a săvârşit anumite infracţiuni, dincolo de
frontierele statului, in cazuri urgente;
- procedurile pentru efectuarea urmăririi transfrontaliere.
2.Asistenţă reciprocă în materie penală
- conditiile de acordare a asistentei reciproce ;
- functionarea comisiilor rogatorii.
3. Aplicarea principiului „Non bis in idem”:
- persoanele cărora se aplica principiul „Non bis in idem”
- excepţii de la aplicarea acestui principiu;
5. Transferul executării hotărârilor penale:
- dispoziţii procedurale pentru aplicarea unei pedepse privative de libertate, unei
persoane care s-a refugiat pe teritoriul altei părţi contractante.
6.Substante narcotice :
- colaborarea intre părţile contractante pentru combaterea importului ilegal de
substanţe narcotice;
- controlul substanţelor narcotice folosite in practica medicala ;
- deţinerea substanţelor narcotice si psihotrope de către persoane , pe timpul
călătoriilor.
 7.Arme de foc si muniţii :
- categorii de arme de foc : arme de foc interzise; arme de foc supuse autorizării;
arme de foc supuse declarării)
- clasificarea armelor de foc si a muniţiilor, pe categorii ;
- condiţii pentru achiziţionarea si vânzarea armelor de foc si a muniţiilor;
- schimbul de informaţii intre statele contractante pentru persoanele care
achiziţionează arme de foc si muniţii, având domiciliul sau reşedinţă pe teritoriul
unei părţi contractante.
IV. SISTEMUL DE INFORMATII SCHENGEN - Regulamentul (CE) nr.
1987/2006 al Parlamentului European si al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind
instituirea, funcţionarea si utilizarea Sistemului de Informaţii Schengen din a doua generaţie
(SIS II) (înlocuieşte art.92 -119). Ordinul MAI 212 din 23 septembrie 2010 (Ordinul
212/2010) privind procedurile de lucru pentru activităţile autorităţilor naţionale competente
din cadrul Ministerului Administraţiei si Internelor aferente semnalărilor din Sistemul
Informatic National de Semnalări sau Sistemul de Informaţii Schengen
V. Transportul si circulaţia mărfurilor;
- circulaţia si controlul fito-sanitar al mărfurilor;
- controlul bunurilor calatorilor;
- transportul deşeurilor.
VI. Protecţia datelor cu caracter personal:
- prelucrarea datelor cu caracter personal;
- protecţia datelor cu caracter personal;
- comunicarea datelor cu caracter personal;
VII. Consiliul Uniunii Europene:
- obiectul de activitate si funcţionarea Consiliului referitoare la CAPAS.
În prezent, 32 de state fac obiectul reglementarilor din domeniul Schengen, respectiv
cele 28 de state membre ale Uniunii Europene si 4 state care nu fac parte din Uniunea
Europeana (Elveţia, Islanda ,Norvegia, Liechtenstein). Dintre aceste 32 de state, doar 26
aplica în totalitate acquis-ul Schengen, cele 6 state care nu aplica în totalitate acquis-ul
Schengen sunt:
1. Marea Britanie;
2. Irlanda;
3. Cipru;
4. România;
5. Bulgaria.
6. Croaţia
Irlanda si Marea Britanie au decis sa participe doar în domeniul cooperăriii
poliţieneşti, fără a aplica politica din domeniul vizelor si controalelor la frontiera.
Un alt stat care este supus unui regim special este si Danemarca, care este semnatara
a Acordului Schengen, dar care are dreptul de opta de a aplica sau nu orice măsura adoptata la
nivel comunitar pe problematica Schengen.

MĂSURILE COMPENSATORII DIN CAAS PENTRU ASIGURAREA

LIBEREI CIRCULAŢII A PERSOANELOR
La 26 martie 1995 a intrat in vigoare CAAS, ce a permis suspendarea controalelor la
frontierele interne, iar circulaţia libera a persoanelor, mărfurilor si serviciilor a devenit o
realitate. Odată cu aceasta s-au luat o serie de masuri compensatorii pentru asigurarea
securităţii spaţiului Schengen, cum ar fi:
 Intărirea verificarilor la frontierele externe, prin efectuarea verificarii in cazul
tuturor persoanelor care intra sau ies in/ din spatiul Schengen.
  Verificarea cuprinde si aplicarea conditiilor de intrare pentru resortisantii tarilor
terte, care doresc sa intre in spatiul Schengen pentru o sedere care sa nu
depaseasca trei luni pe semestru, prin introducerea unui model unitar de viza, care
ofera inalte standarde de siguranta impotriva falsificarii. De asemenea, se asigura
acestor resortisanti, care detin un permis de sedere intr-un stat din spatiul
Schengen, libertatea de calatorie pe teritoriul statelor membre.
 Stabilirea regulilor referitoare la raspunderea rezolvarii cererilor de azil.
 Introducerea Sistemului de Informatii Schengen (SIS). Acesta permite accesul
autoritatilor anume desemnate de catre statele membre ca, printr-o procedura de
acces automata, sa dispuna de date si informatii operative care sa contribuie la
identificarea tuturor categoriilor de persoane si obiecte, in vederea realizarii
securitatii interne a spatiului Schengen.
 Exercitarea dreptului de urmarire peste frontiera nationala prin adoptarea
sistemului de norme comune pentru derularea acesteia pe teritoriul altui stat
membru al spatiului Schengen, a constituit o probleme ce viza in mod direct
suveranitatea statelor. Aplicarea acestei masuri compensatorii a determinat unele
state sa stabileasca anumite reguli procedurale de actiune a politiei si justitiei cu
respectarea masurilor de protectie a drepturilor omului si a institutiilor statului de
drept.
 Exercitarea dreptului de supraveghere transfrontaliera este conceputa si
fundamentata prin prisma principiului reciprocitatii. Prin aceasta masura
compensatorie statele au permis ca acest drept sa se exercite atunci cand o
persoana face obiectul unei anchete judiciare, presupusa vinovata sau ca a
participat la un fapt care ar putea da nastere unei extradari.
 Cooperarea judiciara in materie penala, recunoasterea si transferul hotararilor
judecatoresti, stabilirea unui sistem rapid de extradare intre statele membre.
 Stabirea unor reglementari unitare referitoare la substantele narcotice, amele de
foc si munitiile

PROTOCOLUL PRIVIND ACQUIS-UL SCHENGEN INTEGRAT IN

CADRUL UNIUNII EUROPENE
Începând cu 1 mai 1999 Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2
octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen in cadrul Uniunii Europene.
Protocolul anexat Tratatului de la Amsterdam încorporează acquis-ul Schengen în
cadrul legislativ si instituţional al Uniunii Europene. Începând cu acest moment, acquis-ul
Schengen face parte din legislaţia comunitara si a fost transferat în noul Titlu IV - Vize, azil,
imigraţie si alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor.
După intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, toate prevederile privind
spatiul de libertate, securitate si justitie sunt plasate sub un titlu unic, respectiv Titlul V,
capitolele 1 – 5, art. 67 – 89 (politici privind controlul la frontiere, dreptul la azil si imigrarea;
cooperarea judiciara in materie civila; cooperarea judiciara in materie penala; cooperarea
politieneasca).
ŢĂRI MEMBRE ALE SPAŢIULUI SCHENGEN: Belgia, Germania, Franţa,
Luxemburg, Olanda, Spania, Portugalia, Italia, Austria, Grecia, Norvegia, Islanda, Finlanda,
Suedia, Danemarca, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia,
Ungaria, Elveţia, Liechtenstein – 26 state.
Marea Britanie şi Irlanda membre ale U.E. dar nu şi ale SPAŢIULUI
SCHENGEN
Norvegia, Islanda ,Elveţia, Liechtenstein membre ale SPAŢIULUI SCHENGEN
dar nu şi ale U.E.
 ADERAREA ROMÂNIEI LA SPAŢIUL SCHENGEN
Prin Actul de aderare au fost stabilite prevederile acquis-ului Schegen de care
România este legată şi pe care trebuie să le aplice, astfel: Art. 4 prevede că:
 „ Dispoziţiile acquis-ului Schengen, care au fost integrate în cadrul
Uniunii Europene prin protocolul anexat la Tratatul privind Uniunea
Europeana si la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (denumit în
continuare „protocolul Schengen”), si actele care se întemeiază pe acesta sau
care sunt conexe acestuia, enumerate de anexa II, precum şi orice alte noi
acte de acest fel adoptate înainte de data aderării, sunt obligatorii şi se
aplică în România de la data aderării
 Dispoziţiile acquis-ului Schengen care au fost integrate în cadrul
Uniunii Europene şi actele care se întemeiază pe acestea sau care sunt conexe
acestuia şi care nu sunt prevăzute la alineatul (1), deşi sunt obligatorii
pentru România de la data aderării,se aplică pe teritoriul statului român
numai in temeiul unei decizii europene adoptate de Consiliu în acest sens,
după verificarea, în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen
aplicabile în materie, a îndeplinirii pe teritoriul respectivului stat a condiţiilor
necesare aplicării tuturor părţilor în cauză din acquis
 Prin urmare, aşa cum rezultă din interpretarea acestor articole
coroborate cu prevederile art. 4 alin.1 din Actul de aderare, prevederile
legate de:
- ridicarea controalelor la frontierele Interne;
- vizele şi permisele de şedere tip Schengen, în sensul recunoaşterii
reciproce;
- Sistemul Informatic Schengen.
Aceste reguli, deşi obligatorii pentru România de la data aderării se vor aplica
numai în temeiul unei decizii a Consiliului în acest sens.
Aceasta limită stabileşte de fapt statutul României de stat membru care nu
aplică integral acquis-ul Schengen.

Tema 12: Procesul legislativ şi decizional în cadrul uniunii europene

1.Dreptul Uniunii Europene

2.Procesul legislativ şi decizional în cadrul Uniunii Europene

1.DREPTUL UNIUNII EUROPENE

1.1.PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI COMUNITAR

 Recurgerea la aceste principii ca izvoare juridice ale dreptului, se impune in mod
deosebit datorita caracterului de noutate a dreptului comunitar care se afla încă in etapa
consolidării sale, spre deosebire de ordinea interna a fiecărui stat care cunoaşte o lunga
perioada in care ea s-a sedimentat.

Principiile general obligatorii trebuie sa fie general acceptate in ordinea juridica a

statelor membre, in scopul de a constitui principii generale de drept comunitar. Nu este
necesar, însă, ca ele sa fie expres enunțate, ci numai sa fie acceptate chiar in diverse forme,
precum in cazul incorporării in legea fundamentala naționala, in legi ordinare, in practica
jurisdicționala etc. Principiile generale de drept pot fi invocate atunci când organele
comunitare de jurisdicție vor face un control de legalitate a actelor emise de instituțiile
comunitare.

Aceste principii sunt următoarele :

1. Protecția drepturilor fundamentale ale omului .

Nici unul dintre tratatele comunitare de baza nu a cuprins prevederi exprese sau cu
caracter general, referitoare la protecţia drepturilor fundamentale ale omului. Numai art.6
TUE modificat de către Tratatul de la Amsterdam, prevedea :

1. Uniunea se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale statului de
drept, principii care sunt comune statelor membre.

2. Uniunea respectă drepturile fundamentale astfel cum sunt garantate de

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, semnată pe 4 noiembrie 1950, şi astfel cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre, ca principii generale de drept
comunitar”.

In actele normative din dreptul secundar au fost prevăzute dispoziţii referitoare la

respectarea drepturilor si libertăţilor fundamentale, in acest sens fiind relevante
următoarele exemple :

REGULAMENTUL (UE) 2016/399 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL

CONSILIULUI din 9 martie 2016 CU PRIVIRE LA CODUL UNIUNII PRIVIND REGIMUL DE
TRECERE A FRONTIERELOR DE CĂTRE PERSOANE (CODUL FRONTIERELOR SCHENGEN)

Articolul 7-Efectuarea verificărilor la frontiere

(1) În exercitarea îndatoririlor lor, polițiștii de frontieră respectă în totalitate

demnitatea umană, în special în cazurile în care sunt implicate persoane
vulnerabile.
 Toate măsurile luate în exercitarea funcțiilor lor sunt proporționale cu obiectivele
urmărite.

(2) În cursul efectuării verificărilor la frontiere, polițiștii de frontieră nu fac nicio

discriminare pe criterii de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri,
handicap, vârstă sau orientare sexuală.

2. Principiul respectării dreptului la apărare, sub aspectul dreptului de a fi audiat

(audierea in procedurile in care pot fi impuse sancţiuni, chiar in procedurile administrative,
cat si in problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate), a dreptului
oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea
să îi aducă atingere si a dreptului de asistenta din partea autorităţilor naţionale si a dreptului
de asistenţă şi reprezentare legala.

3. Principiul autorităţii de lucru judecat – non bis in idem.

Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost
deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în
conformitate cu legea.

4. Principiul certitudinii juridice – aplicarea legii la o situație specifica trebuie sa fie

previzibila. Autoritățile publice sunt obligate in virtutea acestui principiu de a asigura ca
legea sa fie ușor de stabilit de către cei cărora li se aplica si ca aceștia sa poată, nu fără temei
sa prevadă existenta ei, ca si modul in care ea va fi aplicata si interpretata.

In scopul asigurării respectării principiului, regulile materiale de drept comunitar

trebuie sa fie interpretate ca aplicându-se situațiilor existente anterior intrării lor in vigoare
numai in măsură in care rezulta in mod clar din termenii, obiectivele si schema lor generala
ca trebuie sa fie dat un asemenea efect.

Domeniile in care este necesar ca principiul certitudinii juridice sa se impuna cu

deosebire, privesc termenele si durata prescriptiei, protectia drepturilor dobandite,
neretroactivitatea si imediata aplicare a legii, increderea legitima fata de masurile
legislative, folosirea unei limbi inteligibile, ca si aplicarea principiului ca fiecare autoritate
trebuie sa se supuna propriilor sale reguli.

5. Principiul egalitatii cetatenilor presupune in primul rand, excluderea

discriminarii, adica un tratament egal al partilor in situatii identice si comparabile. Acest
principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune , in primul rând,
excluderea discriminării, adică un tratament egal al parţilor in situaţii identice si
comparabile. El este prevăzut , prin aplicaţii, in chiar textele tratatelor comunitare :
 - art.2 TCE „Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune, a unei
Uniuni Economice si Monetare si prin punerea in practica a acţiunilor comune vizate in art.3
si 4, sa promoveze (......), egalitatea intre bărbaţi si femei, (.......).;

- art.3 alin.(2) TCE „Pentru toate acţiunile vizate in prezentul capitol, Comunitatea
caută sa elimine inegalităţile si sa promoveze egalitatea intre bărbaţi si femei.”

- art.12 TCE interzice orice discriminare pe baza naţionalităţii, Consiliul trebuind sa

adopte conform procedurii vizate in art.251 TCE orice reglementare in vederea interzicerii
acestor discriminări;

- art.13 TCE dispune ca pot fi luate masurile necesare de către Consiliu în vederea
combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasa sau origine etnica, religie sau convingeri,
handicapuri, vârsta sau orientare sexuala;

- art.39 alin.(2) TCE – libera circulaţie a forţei de munca in interiorul Comunităţii

implica abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate a forţei de munca din statele
membre in privinţa angajării, remunerării si a celorlalte condiţii de munca;

- art.43 TCE – restricţiile asupra libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat

membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise, interdicţia referindu-se de asemenea
asupra restricţiilor de creare de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat
membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru;

- art.49 TCE- prevede ca si art.43, interzicerea restricţiilor asupra liberei prestări a

serviciilor in interiorul Comunităţii, atât in cazul resortisanţilor statelor membre, cat si in
cazul prestatorilor de servicii, resortisanţi ai unui stat terţ, stabiliţi intr-o tara a Comunităţii.

- art.21CDFUE Nediscriminarea:

(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa,
culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile,
opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea,
naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.

(2) În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale

ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie.

6. Principiul proportionalitatii – legalitatea regulilor comunitare sa fie supusa

conditiei ca mijloacele folosite sa fie corespunzatoare obiectivului legitim urmarit de aceste
reguli si nu trebuie sa depaseasca, sa mearga mai departe decat este necesar sa il atinga si,
cand exista o posibilitate de alegere intre masuri corespunzatoare, in principiu, trebuie sa fie
aleas , cea mai putin oneroasa.
 Prin consacrarea şi aplicarea acestui principiu se urmăreşte evitarea unor excese ale
intervenţiei instituţiilor comunitare (ale birocraţiei comunitare), dincolo de ceea ce este
necesar, dincolo de obiectivele şi competenţele ce le sunt conferite.

Exemple :

Regulamentul nr.399/2016

Trecerea frontierelor externe și condițiile de intrare

Articolul 5

Trecerea frontierelor externe

(1) Frontierele externe nu pot fi trecute decât pe la punctele de trecere a

frontierei și în timpul programului de funcționare stabilit. Programul de
funcționare este indicat clar la punctele de trecere a frontierei care nu sunt
deschise 24 ore pe zi.

Statele membre comunică Comisiei lista punctelor lor de trecere a frontierei, în

conformitate cu articolul 39.

(2) Prin derogare de la alineatul (1), pot fi permise excepții de la obligația de

trecere a frontierelor externe numai prin punctele de trecere a frontierei și în
timpul programului de funcționare stabilit:

(a) pentru persoane sau grupuri de persoane, în cazul unei solicitări cu

caracter special privind trecerea ocazională a frontierelor externe în afara
punctelor de trecere a frontierei sau în afara programului de funcționare
stabilit, cu condiția să fie în posesia permiselor cerute de dreptul intern și
ca acest lucru să nu fie contrar intereselor statelor membre în materie de
ordine publică și de securitate internă. Statele membre pot prevedea
dispoziții specifice în acordurile bilaterale. Excepțiile generale prevăzute în
dreptul intern și în acordurile bilaterale sunt notificate Comisiei în temeiul
articolului 39;

(b) pentru persoane sau grupuri de persoane, în cazul unei urgențe

neprevăzute;

(c) în conformitate cu normele specifice prevăzute la articolele 19 și 20 în

coroborare cu anexele VI și VII.

(3) Fără a aduce atingere excepțiilor prevăzute la alineatul (2) sau obligațiilor lor
în materie de protecție internațională, statele membre instituie sancțiuni în
conformitate cu dreptul lor intern în caz de trecere neautorizată a frontierelor
 externe prin alte locuri decât pe la punctele de trecere a frontierei sau în afara
programului de funcționare stabilit. Respectivele sancțiuni sunt eficace,
proporționale și cu efect de descurajare.

7. Principiul loialităţii (solidarităţii)

- statele membre vor lua toate masurile corespunzătoare, indiferent ca sunt

generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezulta din Tratat
ori din acţiunea întreprinsa de instituţiile Comunităţii si ca ele facilitează acesteia
îndeplinirea misiunilor ei. Din acest principiu rezulta trei obligatii in sarcina
statelor membre:

- de a lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt generale sau

speciale, spre a asigura indeplinirea obligatiilor ce rezulta din Tratat ori din
actiunea intreprinsa de institutiile Comunitatii;

- indatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informatiile cerute spre a se

verifica daca masurile pe care ele le-au luat sint conforme dreptului comunitar,
adica legislatiei primare si secundare;

- statele trebuie sa se abtina de la orice masura care ar primejdui realizarea

obiectivelor comunitare.

La rândul lor, instituţiile europene trebuie să informeze statele membre cu privire la

evoluţiile comunitare, cu privire la realizările şi nerealizările comunitare.

Această cooperare se realizează prin furnizarea unor informaţii economice,

comerciale, administrative sau de altă natură ori prin îndeplinirea unor atribuţii
complementare de către instituţiile Uniunii în sprijinul statelor membre sau de către statele
membre în sprijinul instituţiilor comunitare.

Potrivit art.11 alin.(2) TUE „Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica
externă şi de securitate a Uniunii, în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce. Statele
membre conlucrează pentru consolidarea şi dezvoltarea solidarităţii politice reciproce.
Acestea se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau care ar putea dăuna
eficacităţii sale ca forţă de coeziune în relaţiile internaţionale”.

15. Principiul repartizării competentelor

Potrivit art. 5 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, astfel cum a fost
modificat prin Tratatul de la Maastricht, „Comunitatea acţionează în limitele competenţelor
care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt fixate prin prezentul tratat.
 În domenii care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine,
potrivit principiului subsidiarităţii, decât şi în măsura în care obiectivele acţiunii proiectate nu
pot fi realizate într-o manieră corespunzătoare de către statele membre şi deci ele pot fi,
având în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii proiectate, mai bine realizate la nivel
comunitar.

Acţiunea comunităţii nu exclude ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele

prezentului tratat”.

Reiese de aici că repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre se

realizează cu luarea în considerare a doua principii: principiul atribuirii competenţelor si
principiul subsidiarităţii .

a. Principiul atribuirii competenţelor. Funcţionarea Uniunii Europene presupune

stabilirea şi transferul de competenţe de la statele membre la instituţiile şi organele
comunitare, îndeosebi în domeniile şi sectoarele vizate de integrarea comunitară.

Nefiind o federaţie, Uniunea Europeană nu cunoaşte sistemul clasic al statelor

federale de atribuire a competenţelor, unde sunt clar delimitate atribuţiile ce aparţin
instituţiilor federale şi cele ale statelor membre.

La nivelul Uniunii Europene, se disting patru categorii de competenţe:

- competenţe rezervate statelor membre, pe care acestea le exercită individual şi

fără îngrădiri, competenţe neatribuite Uniunii;

- competenţe partajate, în cadrul cărora statele membre îşi păstrează dreptul de

legiferare în măsura în care instituţiile comunitare nu au intervenit în domeniile
respective. Exercitarea competenţelor concurente se realizează cu respectarea
principiului preempţiunii comunitare în sensul că, odată ce intervine autoritatea
comunitară, competenţa statală este exclusă;

- competenţe exclusive, ce aparţin numai Uniunii Europene, cu excluderea

oricărei intervenţii a statelor membre. Tratatele au stabilit că Uniune Europeană
dispune de competenţe exclusive în domeniile prevăzute la art.3 din TFUE ;

- competentele Uniunii de a întreprinde acţiuni de sprijinire, coordonare sau

completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta
competenţa lor în aceste domenii, prevăzute la art.6 TFUE.

b. Principiul subsidiarităţii - este un corolar al principiului atribuirii de competenţe,

ce se aplică numai domeniilor ce nu ţin de competenţa exclusivă a Uniunii şi în virtutea
căruia Uniunea Europeană nu va interveni în aceste domenii decât în măsura în care
obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate, datorită dimensiunilor sau efectelor
proiectate , de o manieră satisfăcătoare de către statele membre, însă pot fi realizate mai
bine la nivel comunitar.

Regula deci, în aceste domenii, o constituie competenţa de principiu a statelor

membre, exercitarea competenţelor de către Uniune constituind excepţia.

Aplicarea acestui principiu trebuie să se facă prin raportări la obiectivele Uniunii, el

permiţând lărgirea competenţelor acesteia, atunci când împrejurările o cer, dar şi
restrângerea acestor competenţe când ele nu se justifică.

Interpretarea principiului subsidiarităţii şi garantarea respectării lui revin Curţii de

Justiţie. Prin aplicarea lui se urmăreşte respectarea identităţii naţionale a statelor membre,
prezervarea competenţelor naţionale, precum şi apropierea de cetăţeni a procesului
decizional.

1.2. DREPTUL PRIMAR AL UNIUNII EUROPENE

Dreptul primar UE este format din, Tratatele de instituire ale Comunităţilor

Europene, Actul Unic European si Tratatul de fuziune din 1967, deciziile si tratatele de
aderare, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam,Tratatul de la Nisa, Tratatul
de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale ale UE , legislaţia care le modifică sau
completează, precum şi din principiile generale de drept (în speţă, drepturile fundamentale
şi principiile statului de drept).

Toate actele comunitare menţionate pot fi socotite ca un adevărat corpus

constituţional sau ca o “carta constituţională de bază”, ele având prioritate asupra altor acte
comunitare de nivel inferior si beneficiind de o prezumţie absoluta de legalitate.

In literatura juridica s-a arătat ca scopurile integratoare ale Tratatului originar CEE
au fost facilitate de caracterul de self – executing al Tratatului, aceasta însemnând ca, in baza
ratificării, el a devenit lege in cadru statelor membre si trebuie sa fie aplicat in mod direct de
către autorităţile naţionale, neimpunându-se vreo condiţie, pentru ca Tratatul sa fie
incorporat in dreptul naţional al statelor membre prin legislaţia de implementare spre a
avea efect la nivel intern S-a mai precizat ca Tratatul, dobândind caracterul de self-executing
din forma sa legislativa si din conturarea sa constituţionala, punerea sa in aplicare a fost
încredinţata in primul rând instituţiilor comunitare, iar drepturile sii obligaţiile pe care el le
stabileşte nu exista pur si simplu intre statele membre pe o baza internaţionala reciproca, ci
pe baza unui set complex de relaţii intre statele membre , cetăţenii lor si instituţiile
comunitare.

1.3. DREPTUL SECUNDAR AL UNIUNII EUROPENE

 Dreptul secundar este format din următoarele instrumente juridice:

 Regulamente;
 Directive;
 Decizii;
 Recomandări;
 Avize
REGULAMENTELE , potrivit art.288 alin.(2)TFUE, au aplicabilitate generală şi directă
şi sunt obligatorii în toate părţile lor. Sunt superioare legilor naţionale şi nemijlocit
aplicabile de către organele interne ale statelor membre, nefiind necesara vreo acţiune
legislativa formala din partea statelor membre pentru ca ele sa intre in vigoare, cum ar fi
un act legislativ de ratificare, formularea de dispoziţii suplimentare, ori adoptarea de masuri
care sa le modifice domeniul de aplicare.

Exemplu : Regulamentul 399/2016 este obligatoriu pentru Romania - art 1 -21.

DIRECTIVELE ( art.288 alin.(3)TFUE se adresează statelor membre, iar acestea

trebuie să le implementeze. Sunt obligatorii în ceea ce priveşte rezultatul de atins, dar lasă
statelor membre competenţa identificării formelor şi mijloacelor de transpunere în
practică. Directivele sunt destinate sa promoveze armonizarea, apropierea sau coordonarea
legislaţiilor naţionale, tinzând sa îngrădească in anumite domenii autoritatea statelor in
materie de reglementare juridica, prin stabilirea in sarcina lor a unor obligaţii de a face, a
unor restricţii sau a unor interdicţii.

Exemple:

- Directiva 2004/38/CE – stabileşte ce vor face statele, pentru asigurarea

liberei circulaţii a cetăţenilor UE;

- prin O.U.G 102/2005, România stabileşte libera circulaţie a cetăţenilor UE

in România.

În cazul nerespectării termenelor sau al transpunerii incomplete, directivele produc

efect nemijlocit, adică oricine se poate îndrepta direct împotriva statului aflat în întârziere,
putând invoca Directiva neimplementată. Daca statele nu o aplica in de 2 ani, ea devine
obligatorie.

DECIZIILE (art.288 alin.(4)TFUE se adresează unui stat membru sau unei persoane
fizice ori juridice şi sunt obligatorii pentru destinatarul pe care îl desemnează

RECOMANDĂRILE ŞI AVIZELE(art.288 alin. Ultim TFUE, emană de la Comisie sau

Consiliu, dar nu au caracter obligatoriu nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor,
fiind instrumente de orientare si invitând pe destinatar sa adopte o linie de conduita
determinata.
 Potrivit art.297 TFUE , actele legislative adoptate în conformitate cu procedura
legislativă ordinară se semnează de preşedintele Parlamentului European şi de preşedintele
Consiliului, iar cele adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se semnează
de preşedintele instituţiei care le-a adoptat.

Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de regulamente, directive şi

decizii, în cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de preşedintele
instituţiei care le-a adoptat. Regulamentele şi directivele care se adresează tuturor statelor
membre, precum şi deciziile, în cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor
sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării. Celelalte directive, precum şi
deciziile care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin
această notificare.

JO UE cuprinde două părţi: L (Legislatio) şi C (Communicatio). Jurnalul Oficial L

cuprinde legislaţia, iar în Jurnalul Oficial C se publică informaţii, comunicări şi proiecte
legislative.

=======VEZI PORTALUL LEGISLATIV UE EUR-LEX=======

Directivele , regulamentele si deciziile se numerotează cu un număr curent, pe an.

La directive si decizii se menţionează anul şi apoi numărul (de exemplu: Directiva CE 68/360),
la regulamente se procedează invers (de exemplu: Regulamentul CE 539/2001).

2.PROCESUL LEGISLATIV ŞI DECIZIONAL ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

2.1 INSTITUŢIILE CARE ADOPTĂ LEGISLAŢIA UNIUNII EUROPENE

Dreptul de iniţiativa legislativa in elaborarea actelor normative din cadrul politicilor

comunitare este deţinut de către Comisia Europeana.

In cadrul cooperării din domeniul Justiţiei si Afacerilor Interne, pe lângă Comisie,

acest drept aparţine si Statelor Membre UE.

In cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna, Consiliul Uniunii Europene poate

cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei.Actele sunt adoptate de către
Consiliul Uniunii Europene si de către Parlamentul European prin diferite proceduri
decizionale:

1. Procedura de consultare simpla: Parlamentul trebuie sa-si dea avizul înainte

ca propunerea legislativa a Comisiei Europene sa fie adoptata de către Consiliul
UE. Consiliul poate după aceea sa adopte propunerea cu sau fără
 amendamentele introduse de Parlamentul European.Aceasta procedura se aplica
pentru adoptarea actelor referitoare la agricultura (recorelarea preturilor),
impozitare, concurenta si la armonizarea legislaţii din unele domenii.

2. Procedura de cooperare implica doua lecturi ale Parlamentului European.

După prima lectura, Comisia indica amendamentele pe care le accepta înainte de
a trimite propunerea Consiliului UE. La a doua lectura, Consiliul trebuie sa ia in
considerare amendamentele adoptate prin majoritate absoluta. După intrarea in
vigoare a Tratatului de la Amsterdam, procedura de cooperare este aplicata in
foarte puţine cazuri (doua prevederi ale Uniunii Economice si Monetare)

3. Procedura de codecizie: Un act este adoptat daca Parlamentul European si

Consiliul UE aproba actul respectiv in prima lectura. Daca nu se ajunge la un
acord intre aceste instituţii, se formează un “comitet de conciliere” (cu un număr
egal de membri din Parlamentul European si din Consiliul UE) care vizează
obţinerea unui compromis referitor la actul respectiv. Daca nici aşa nu se ajunge
la un acord, Parlamentul poate respinge propunerea prin vot in majoritate
absoluta. Aceasta procedura se aplica in numeroase domenii, precum: libera
circulaţie a forţei de munca, protecţia consumatorilor, educaţie, cultura, sănătate
publica, reţele trans-europene de transport etc.

4. Procedura de aviz conform: Parlamentul poate accepta sau respinge o

propunere, dar nu o poate modifica. Avizul conform este necesar in adoptarea
actelor referitoare la organizarea si obiectivele Fondurilor Structurale si de
Coeziune, precum si pentru acorduri internaţionale încheiate intre Uniune si
state terţe. Actele adoptate de către instituţiile UE sunt publicate in Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. Acesta este publicat zilnic in toate limbile oficiale din
Uniunea Europeana, in doua serii:

- seria L (legislaţie);

- seria C (informaţii si anunţuri).

Suplimentul Jurnalului Oficial (seria S) apare numai in format electronic pe site-ul

TED. In seria S a Jurnalului Oficial sunt publicate anunţuri de licitaţii pentru: contracte de
lucrări publice, contracte de servicii, contracte de achiziţii

2.2 DELIMITAREA FAŢĂ DE LEGILE NAŢIONALE

Legile naţionale care aplică legislaţia U.E. nu fac parte din legislaţia U.E., dar sunt
subordonate Dreptului U.E. primar şi secundar. In aplicarea directivelor europene, statele au
însă o marjă de reglementare, cum ar fi, de exemplu, problema străinilor reglementată
diferit de unele state, astfel:
 -Intrarea pe teritoriul ţării precum şi şederea cetăţenilor U.E. şi a membrilor
familiei în Germania nu sunt reglementate în legea generală cu privire la străini,
ci printr-o lege specială

-Legea cu privire la şederea cetăţenilor U.E. şi într-o decizie

-Decizia cu privire la libera circulaţie a cetăţenilor din U.E. care precede legea cu
privire la regimul străinilor.

- Legea cu privire la regimul străinilor din Austria conţine un alineat special care se
referă la hotărârile speciale pentru cetăţenii U.E. şi membrii familiei ( art.46 din
Legea cu privire la regimul străinilor);
- În Finlanda, intrarea pe teritoriul ţării şi şederea cetăţenilor U.E. şi a membrilor
familiei sunt reglementate în Legea cu privire la regimul străinilor ( art.8, 16 din
Legea cu privire la regimul străinilor);
- Legislaţia Primară şi Secundară al U.E. este superioară dreptului intern al statelor
membre. În măsura în care este direct aplicabilă, autorităţile şi forurile de justiţie
au obligaţia de a pune în aplicare legislaţia U.E.

2.3 JUSTIŢIA COMUNITARĂ. ORGANELE COMUNITARE DE JURISDICŢIE

 Instituţia care veghează la respectarea dreptului comunitar este Curtea de

Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE), cu sediul la Luxemburg.
 Pentru a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice si juridice, a
fost înfiinţat, in 1989, Tribunalul(Curtea) de Prima Instanţa, permiţând astfel
Curţii de Justiţie sa se concentreze asupra atribuţiei sale de baza, respectiv
interpretarea uniforma a legislaţiei comunitare.
Tipurile de acţiuni in faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor sunt următoarele:

- acţiune in anulare, destinata anularii unui act al unei instituţii a Uniunii

Europene, considerat ilegal. Reclamanţi pot fi Statele Membre, instituţiile Uniunii
Europene. Persoanele fizice sau juridice pot intenta o astfel de acţiune (numai in
cazul in care actul are efect direct si individual asupra reclamantului) la Tribunalul
de Prima Instanţa.

- acţiune in constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către un Stat Membru;

poate fi intentata de către Comisia Europeana sau de către un Stat Membru;

- acţiune relativa la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona (absenta unei

propuneri legislative din partea Comisiei Europene sau a unei decizii din partea
Consiliului de Miniştri). Reclamanţi pot fi Statele Membre, instituţiile Uniunii
Europene (Comisia Europeana, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European,
Curtea Europeana de Conturi, Banca Centrala Europeana). Cazurile intentate de
către persoane fizice sau juridice (posibile numai in cazul in care actul care nu a
 fost adoptat ar fi avut efect direct si individual asupra reclamantului) sunt
judecate de către Tribunalul de Prima Instanţa.

- acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui

act comunitar, care poate fi introdusa de către instanţele naţionale (la cererea
unei părţi);

- acţiune in răspundere (in daune), pentru repararea daunelor efectuate de către

organele sau agenţii instituţiilor comunitare in exerciţiul funcţiunii, care poate fi
intentata de către Statele Membre, in fata Curţii de Justiţie a Comunităţilor, si de
către persoane fizice sau juridice, in fata Tribunalului de Prima Instanţa.

PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

puse în aplicare de către Curtea Europeană de Justiţie, rezultatele din dreptul

primar al Uniunii Europene:

 garantarea dreptului de proprietate;

 dreptul la libera exercitare a activităţii economice;
 recunoaşterea legitimei apărări;
 neretroactivitatea legii penale;
 respectarea drepturilor câştigate;
 principiul proporţionalităţii;
 principiul nula poena sine lege;
 principiul non bis in idem;
 garantarea dreptului la apărare;
 dreptul la un recurs jurisdicţional efectiv.