Pînzaru Teodora

Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” Vaslui

Europa – casa noastră

Etapele constituirii Uniunii Europene

Uniunea Europeană este o uniune cu caracter politic și economic a 28 de state situate

pe continentul european, care promovează valori ale unei societăți constituite pe baza
toleranței, justiției, solidarității și a combaterii discriminării. Aceste obiective și valori
reprezintă temelia pe care s-a construit UE și sunt consfințite prin Tratatul de la
Lisabona și Carta drepturilor fundamentale a UE. În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru
Pace ca recompensă pentru susținerea unor cauze majore precum pacea, reconcilierea,
democrația și drepturile omului în Europa.
Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche și a fost exprimată prin diverse
idei. În secolul al XVII-lea, ducele de Sully, ministru al lui Henric al IV-lea, a realizat un plan
de integrare a statelor de atunci. Ulterior, ilustrul scriitor francez Victor Hugo vorbea de ziua
în care toate națiunile continentului se vor uni într-o societate supremă, fără a pierde
caracteristicile remarcabile ale identității lor. Cele mai importante proiecte de integrare
europeană aparțin secolului al XX-lea,când a câștigat notorietate încercarea lui Richard
Nikolaus Coudenhove Kalergi. Personalitate de excepţie în rândul susţinătorilor unităţii
europene, el şi-a dedicat viaţa, cu pasiune, acestui ideal. În 1922, el publică în presa germană
şi austriacă un apel pentru crearea Pan-Europei. În anul 1923 a publicat o carte cu titlul Pan-
Europa, care a avut patru ediţii până în 1926. Autorul este convins că Europa a fost împinsă
din centru la periferia lumii. El este de părere că omenirea a intrat în epoca de dimensiuni
continentale. El vedea lumea reorganizată în: Pan-Europa, Pan-America, Imperiul Britanic,
URSS şi Japonia plus China. Africa rămânea împărţită colonial între Pan-Europa şi Imperiul
Britanic. El argumenta că singura cale de recâştigare a poziţiei Europei, aflate în declin şi
riscând să fie strivită între puterile aflate în ascensiune, SUA şi URSS, era formarea Pan-
Europei. Astfel se putea asigura nu numai pacea, ci şi redresarea economică. În octombrie
1926, Coudenhove-Kalergi a organizat, la Viena, primul Congres paneuropean la care au
participat 2000 de delegaţi din 24 de ţări. Tribuna era încadrată de portretele marilor

1
precursori: Sully, Comenius, abatele de Saint-Pierre, Kant, Mazzini, Hugo. Declanșarea celui
de-Al Doilea Război Mondial a dus la întreruperea acestui plan. Apogeul mișcării de unitate
europeană a fost atins de inițiativa lui Aristide Briand, întrucât ideile anterior formulate cu
privire la transformarea Europei sunt încadrate in sfera realizabilului. În 1929, Briand era spre
zenitul unei cariere excepţionale. A fost de unsprezece ori şef al guvernului francez şi de
douăzeci şi cinci de ori ministru (de Externe, în special). La 5 septembrie 1929 (cu ocazia
celei de-a X-a Adunări a Societății Națiunilor), în calitate de ministrul de externe francez,
Briand, și-a prezentat la Geneva intențiile privind crearea unei uniuni regionale europene –
limitată inițial la cooperarea economică dintre statele membre si extinsă apoi în domeniul
politic, social, cultural. Uniunea propusă de Briand urma să cuprindă întregul spațiu european,
până la frontierele URSS și să se bazeze pe respectarea suveranității fiecărui stat membru.
Eșecul acestei inițiative își regăsește rădăcinile în situația generală de pe continent, criza
economică, care a determinat măsuri unilaterale de egoism politic, încordând relaţiile dintre
state prin protecţionism. Oamenii politici europeni nu au avut în acel moment istoric nici
luciditatea, nici autoritatea pentru a acţiona cu hotărâre şi energie.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Europa va încerca să se redreseze
şi să-şi asigure supravieţuirea folosindu-se succesiv sau simultan de ajutorul american şi de
dorinţa de unificare manifestată de unii dintre conducătorii săi. Winston Churchill, prin
răsunătorul discurs ţinut la Zurich pe 19 septembrie 1946, consideră că trebuie să se clădească
"Statele Unite ale Europei" în jurul axei franco-germane, fără Marea Britanie şi pe principiul
respectării suveranităţii fiecărui stat; i se opun "federaliştii" care preconizează crearea unei
structuri puternice, cu un guvern european având puteri depline şi limitându-se suveranitatea
absolută a statelor membre.
Pentru redresarea situației pe continentul european după ruinele războiului, era nevoie
de un efort comun, dar și de un sprijin masiv din exterior, venit din partea americanilor prin
intermediul Planului Marshall, prezentat de către secretarul de stat George Marshall la 5 iunie
1947, în cadrul discursului de la Universitatea Harvard. Acest plan era parte integrantă a unei
strategii americane mai largi, politica Truman, care urmărea îndiguirea comunismului. Pentru
gestionarea resurselor financiare a fost înființată Organizația Europeană pentru Cooperare
Economică (O.E.C.E.) , nucleu al înfăptuirii unității europene. De asemenea,tot în acest sens,
s-au stabilit termenii alianţei militare şi colaborării politico-militare transatlantice. La 4 aprilie
1949 a fost semnat Tratatul de la Washington, care pune bazele NATO. La 5 mai 1949, zece
state vest-europene (Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Olanda, Norvegia, Suedia) au pus bazele Consiliului Europei, cu sediul la Londra. Activitatea

2
Consiliului Europei a fost coordonată de două organisme: Consiliul de Miniștri, alcătuit din
reprezentanți ai guvernelor țărilor membre și Adunarea Parlamentară, cu sediul la Strasbourg,
organ consultativ cu atribuții care vizau apărarea drepturilor omului, dezvoltarea democrației,
creșterea calității vieții, apărarea păcii prin cooperare etc. Oamenii politici ai vremii au socotit
ca făurirea unității europene este posibilă mai întâi prin integrare economică. Inițiatorii acestei
integrări au fost francezii Jean Monnet si Robert Schuman. La 9 mai 1950, într-o conferinţă
de presă desfăşurată în salonul Orologiului, din Ministerul de Externe francez, pe care-l
conducea, Robert Schuman a prezentat importanta declaraţie ce-i poartă numele. Este un
document fundamental, veritabil act de naştere al Comunităţii Europene (Uniunii Europene,
de astăzi). Se ştie că autorul a fost de fapt Jean Monnet, pe atunci Înalt Comisar pentru Plan,
care reflectase mult încă din timpul războiului asupra unificării Europei. Acest lucru nu-i
scade meritul lui Schuman, pentru că el şi-a asumat sarcina şi avea poziţia necesară pentru e
produce ecoul dorit. Pe baza Declarației Schuman a fost instituită Comunitatea Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie
1951. Astfel a fost creată o piaţă comună a cărbunelui şi a oţelului între cele şase state
fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos).
CECO era condusă de o Înaltă Autoritate a cărei președinte a fost Jean Monnet.
La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât să instituie
Comunitatea Economică Europeană (CEE), bazată pe o piaţă comună mai extinsă, incluzând o
gamă largă de bunuri şi servicii. Tot atunci a luat naștere și Euroatom. În 1967 cele trei
comunități europene (CECO, CEE, Euroatom) au fuzionat, formând Comunitatea Europeană.
Taxele vamale între cele şase state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în
cursul anilor 60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerţului şi al
agriculturii. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda şi Regatul
Unit au decis să se alăture Comunităţii. Prima extindere, de la şase la nouă membrii, a avut
loc în 1973. În acelaşi timp s-au aplicat noi politici sociale şi de mediu, iar în 1975 s-a
înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR). Anii 1974-1975 au fost
importanţi pentru viitorul Europei şi în alt sens. În trei state din sudul continentului, Grecia,
Portugalia şi Spania au luat sfârşit regimurile dictatoriale. S-a creat astfel posibilitatea unei
noi lărgiri a Comunității Europene, având în vedere relaţiile strânse pe care cele trei ţări le
aveau cu vechii membri ai acesteia. Astfel, Grecia aderă în 1981, iar Spania și Portugalia în
1986.
Totodată, în 1986 a fost semnat Actul Europei Unice, care a deschis calea spre libera
circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor în interiorul comunității. El a

3
întărit încrederea în construcţia europeană, în special fiind un succes pentru Comisie şi
ambiţiosul ei preşedinte, Jacques Delors. Adoptat în perioada în care devenea treptat evidentă
pentru toată lumea criza sistemului comunist, el întărea poziţia occidentului şi în special a
Europei comunitare în confruntarea istorică.
Definitivarea unității europene s-a făcut prin Tratatul de la Maastricht, adoptat la 7
februarie 1992, prin intermediul căruia Comunitatea Europeană a devenit Uniunea Europeană,
fapt prin care comunitatea economică a devenit și politică. El direcționează, pe lângă uniunea
monetară, noile politici comune: cetățenia europeană, politica externă și de securitate comună.
Acest nou dinamism european, precum şi schimbarea situaţiei geopolitice a continentului au
determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda şi Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie 1995.
În 2004 se desfășoară cel mai amplu val de extindere a UE, pe de o parte datorita
numărului mare de state acceptate (zece), iar pe de altă parte, datorită prezenței în acest grup –
alături de Malta si Cipru – a primelor state foste membre ale „blocului comunist” – Polonia,
Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Estonia, Letonia si Lituania. România și Bulgaria au
urmat la 1 ianuarie 2007, iar Croația în 2013.
Prăbuşirea imperiilor europene după 1945 a creat condiţii ca noua Europă, post-
modernă, să dezvolte o relaţie specială cu alte zone ale globului. Europa a renunţat la rolul ei
de stăpân imperialist, contribuind la crearea unor noi reţele financiare şi comerciale
internaţionale, care au asigurai o mai mare unitate la scară mondială. Către 1990 a devenit
evident că, la încheierea unei epoci de dominaţie europeană asupra mapamondului, societăţile
de pe continent păşiseră într-o nouă eră a parteneriatului cu alte naţiuni.

Semnarea Tratatului de la Paris, 1951

4
 Semnarea Tratatului de la Roma, 1957

Semnarea Tratatului de la Maastricht, 1992

Bibliografie
 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, editura Istoria European, Iași,
1998
 Vlad Badea, Sinteze, Colegiul Național „Constantin Carabella”, Târgoviște,
2007
 John R. Barber, Istoria Europei Moderne, editura LIDER, București, 1993

5
 https://www.consilium.europa.eu/ro/history/?filters=1734
 https://cultural.bzi.ro/tratatul-de-la-roma-27470
 https://youngeuropeanspeakers.wordpress.com/2016/04/11/tratatul-privind-
uniunea-europeana-tratatul-de-la-maastricht/