1

SUBIECTUL 1 – CONTEXTUL INTERNAȚIONAL AL CONSTITUIRII COMUNITĂȚILOR EUROPENE

Contextul internațional al constituirii Comunităților Europene . Proiectul lui Pierre Dubois – jurist francez (secolele XIII-XIV),
acesta concepe un sistem de arbitraj internațional pentru rezolvarea pa șnică a diferendelor dintre state . Instanța de arbitraj urma
să fie alcătuită din principi, iar Papa reprezenta instan ța de apel. Acest proiect nu a prins via ță, dar a influen țat ulterior pe George
Podiebrad, regele Boemiei, care a proiectat o confederație europeană. Aceasta avea la bază principiul neagresiuni și al ajutorului
reciproc, dar limita suveranitatea statelor membre prin existen ța unor organe suprastatale, precum Adunarea și Curtea de justi ție, dar
și a unei armate comune. Regele Franței și Papa s-au opus acestui proiect.
Proiectul lui Henric al IV-lea. Maximilien de Sully, ministrul lui Henric al IV-lea, într-o lucrare publicată după asasinarea regelui,
atribuie acestuia un proiect de remodelare a Europei. Proectul prevedea o Europă formată din 15 state care să fie de importan ță
egală, între care pacea să fie asigurată de câteva consilii provinciale supravegheate de un consiliu format din reprezentan ți (40) ai
tuturor statelor.
1693 – William Penn, propunea crearea unui Parlament European.
Proiectul lui Kant, denumit ”Proiect filosofic al păcii perpetue” (1795), concepe un sistem de asigurare a păcii în Europa,
construit pe o federație de state în care dreptul să fie fundamental. Până la realizarea acestei construc ții, Kant propune constituirea
unor alianțe între state, chiar un Congress permanent la care să participe toate statele.
Saint-Simon, filosof și economist francez, vede reorganizarea Europei pe baza parlamentarismului, el însuși renunțând la starea
sa nobiliară încă de la începutul Revoluției franceze. Sus ținând modelul parlamentar englez la scara întregii Europe, Saint-Simon
crede că numai principiile clare și sigure vor duce la dezvoltarea societății.
Victor-Hugo, de asemenea, vede o Europă federalizată și, la Congresul Prietenilor Păcii (1849), pe care-l prezidează, lansează
pentru prima dată ideea creării Statelor Unite ale Europei.
Uniunea Paneuropeană a fost o mișcare care-și propunea promovarea unificării paneuropene. A fost insirată de lucrarea
”Paneuropa” (1923) a contelui austriac Coudenhove-Kalergi și creată de acesta împreună cu alte personalită ți europene, printre care și
Aristide Briand, care a fost chiar președintele de onoare al acesteia. Proiectul, apărut într-o perioadă în care era aplicat principiul
naționalităților, nu a avut efecte imediate, ci doar după cel de-al doilea război mondial.
Planul Briand. Aristide Briand răspunde la 9 septembrie 1929, cu ocazia reuniunii delega țiilor din 27 de state membre ale
Societății Națiunilor, mișcărilor care promovau ideea europeană. Briand a vorbit despre ” Marea Europa”, insistând pe ideea
federalizării europene. Din păcate, apar multe divergențe și planul lui Briand rămăne doar la stadiul de ideal.
Secolul al XIX-lea, care marchează în istorie apogeul acestui continent, con ține și premisele prăbu șirii politice și economice a
Europei din secolul XX. Aceste premise pot fi împărțite în două categorii:
1) Premisele interne sunt determinate de amplificarea divizării politice a Europei, datorită accentuării rivalită ților dintre statele
naționale. Toate războaiele dintre europeni, inclusiv cele două războaie mondiale, au izbucnit din aceste motive.
2) Premisele externe sunt reprezentate de emergența unor noi puteri mondiale. Puternicele state europene nu mai de țin controlul
integral al vieții politice internaționale. Atât economic, cât și politic, Statele Unite ale Americii, Russia și Japonia pun în discu ție
supremația vest-europeană. Aceste premise se vor accentua în secolul XX și în mod deosebit după cel de-al Doilea Război
Mondial.
Winston Churchill, fost ofiţer de armată, reporter de război şi prim-ministru al Marii Britanii (1940-1945 şi 1951-1955), a fost unul dintre
cei care au propus pentru prima dată crearea „Statelor Unite ale Europei”. Experienţele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-
au convins că doar o Europă unită poate garanta pacea. Ţelul său era eliminarea pentru totdeauna a ideilor naţionaliste şi beligerante.
Imboldul spre o cooperare și, eventual, integrarea economică europeană a venit dintr-o altă parte decât Europa și anume din
partea Statelor Unite ale Americii. Fiind în fața unei situații de dominație comunistă pe un teritoriu considerabil al Europei, SUA
și-a accentuat eforturile asupra redresării situației economice postbelice a statelor europene și a lansat a șa-numitul Plan Marshal.
Acest plan avea drept scop acordarea unei asisten țe financiare pentru Europa. În scopul administrării acestui program, SUA a cerut
crearea unui organism special, care a fost instituit în 1948 drept Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE),
iar din 1960 – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).
Un alt pas spre o integrare a fost semnarea în 1944 a Tratatului Benelux de la Bruxelles de către Belgia, Olanda și
Luxemburg, scopul principal fiind crearea unei uniunii vamale.
Alte exemple se referă la cooperarea militară. În acest context trebuie să fie menționate Tratatul de la Bruxelles din 1948
dintre Franța, Marea Britanie și cele trei state ale Benelux-ului, Tratatul privind Organizația Atlanticului de Nord (NATO) din
1949 și Uniunea Europei de Vest, creată în 1954.
Dezvoltările în direcția unei integrări politice au fost tergiversate de către Marea Britanie, care a insistat, în urma Congresului
Europei de la Haga din 1948, asupra unei organizații interguvernamentale ce nu ar compromite suveranitatea statelor. Rezultatul
acestor evenimente a fost semnarea în 1949 a Statutului Consiliului Europei. Una dintre cele mai importante performanțe ale
organismului menționat a fost adoptarea Convenției Europene a Dreptului Omului (CEDO), semnată în 1950 și intrată în vigoare
în 1953. Crearea Consiliului Europei, este o versiune apropiată de ideile unioniste.
Unul din autorii, francezul Jean Monnet, considera că reconstrucția europeană se poate realiza numai prin renun țarea treptată la
suveranitatea națională și printr-o cooperare strânsă între state în sfere disticte de activitate economică, la nivelul func țional al
ministerelor, și nu la nivelul celor peste 600 de delegați, câți se întruniseră la Congresului Europei.
În acest context, Jean Monnet l-a abordat pe Robert Schuman, ministrul francez de externe, cu ideea înființării unei comunită ți
a cărbunelui și oțelului, gestionată de o autoritate suprana țională. După consultări care au rezultat în sus ținerea proiectului Robert
Schuman și-a asumat, într-o conferință de presă, responsabilitatea politică asupra ” Decrarației Schuman”, primul pas în realizarea
unei Europe unite.

Constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Planul lui Jean Monnet “Uniunea Montană”, 1950:
 2
 scopul – împiedicarea izbucnirii unui nou război între Franţa şi Germania prin crearea unei autorităţi care să controleze producţia de
cărbune şi oţel din cele două state.
Planul propunea abandonarea schemei tradiţionale a cooperării economice între state, definind o formulă nouă, numită “ integrare”,
prin care statele transferă unele componenţe proprii în domenii bine delimitate către o nouă entitate supranaţională, creată prin
voinţa lor suverană.
Declaraţia “Schuman”. În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul R.Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data
de 9 mai 1950, considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene. Planul propunea exercitarea unui control comun asupra producţiei de
cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul
asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război.
18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris – prin care se constituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) (Franţa,
R.F.Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg). Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952 (art. 97 termen 50 de ani).
CECO a fost bazată pe o piaţă comună, obiective comune şi instituţii comune.
Tratatul CECO, prin care o parte din suveranitatea statelor membre în domeniul celor două industrii a fost delegată unei Înalte
Autorități pentru o perioadă de 50 de ani, a instituit o pia ță comună pentru cărbune și o țel prin interzicerea taxelor de import și
export și a măsurilor cu efect echivalent, precum și a restric țiilor cantitative asupra circula ției acestor produse, și a interzis
discriminarea între producătorii, între cumpărători sau între consumatori.
Pentru realizarea scopurilor CECO au fost create 4 instituții:
 Înalta Autoritate, compusă din 9 persoane independente numite de către guverne (a câte doi din cele mai mari state) și care urma a
fi instituția executivă de bază cu dreptul de adopta decizii și responsabilitatea pentru implementarea tratatului.
 Adunarea parlamentară cu funcții de control, compusă din delegați aleși de către parlamentele na ționale respective în fa ța căreia
Înaltă Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea tratatului.
 Consiliul Special de Miniștri, compus din câte un reprezentant al guvernelor statelor membre, având drept scop armonizarea
acțiunilor Înaltei Autorități și a guvernelor cu dreptul de vot consultativ în luarea unor decizii și aprobarea altor.
 Curtea de Justiție, compusă din 9 judecători care ar interpreta și aplica clauzele tratatului și ar asigura respectarea acestuia.
Această organizare economică, care ducea la unirea piețelor na ționale într-o pia ță unică, urmărea atât promovarea produc ției cât și
creșterea profiturilor în comparație cu situația menținerii unor piețe supuse unor reguli și practici restrictive.
CECO a însemnat pentru ”părinții” săi fondatori mai mult decât reglementarea rela țiilor în domeniul o țelului și cărbunelui și un
prim pas spre o integrare europeană atât economică, cât și politică.

Constituirea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunită ții Europene a Energiei Atomice (CEEA) . Cu ocazia conferinței
miniștrilor de externe de la Messina din 1955, țările Benelux au propus inființarea și dezvoltarea unei pie țe comune, incluzând și
energia și transporturile, având în vedere fragilitatea situa ției energetice a Europei occidentale, demonstrată de conflictul privind
canalul Suez din 1956. La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma două tratate:
1) Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (CEE)
2) Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom)
Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Scopurile principale ale CEE sunt: crearea unei uniuni vamale pe teritoriul statelor membre și crearea unei pie țe comune cu
asigurarea liberei circulației a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor și a serviciilor.
“Piaţa comună” a fost definită ca reprezentând “eliminarea tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare în vederea
fuziunii pieţelor naţionale într-o piaţă unică, realizând condiţii destul de apropiate de acelea ale unei adevarate pieţe interioare.
Tratatul de la CEEA avea ca obiectiv “să contribuie la stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor
nucleare, creşterii nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”.
Aceste două comunităţi nou create se bazau pe o structură instituţionalizată similară celei din cadrul CECO , respectiv
aveau tot 4 organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau unele diferenţe atât ca denumire, cât şi cu privire la conţinutul
atribuţiilor, respectiv cele ale Înaltei Autorităţi a CECO, care au fost deplasate înspre Consiliul miniştrilor în cazul ultimelor două.
Consiliului de Miniștri i-a fost conferită puterea de a aproba majoritatea propunerilor legislative ale Comisiei.
Comisia a fost plasată într-o poziție foarte importantă ca ini țiator al tuturor actelor legislative, precum și ca de ținător al anumitor
atribuții decizionale proprii și al rolului de negociator al acordurilor internaționale în numele Comunității.
Tot în 1957 prin “Convenția relativă privind organele comunitare comune” cele 3 comunități au dobândit două organe comune:
Curtea de Justiție și Adunarea Parlamentară.
Adunarea Parlamentară îndeplinea un rol consultativ în procesul de legiferare, dar era un organ de supraveghere ale cărui atribu ții
implicau interpelarea Comisiei și primirea unui raport annual din partea acesteia.
Curtea de Justiție veghează respectarea prevederilor Tratatelor, precum și ale dispozițiilor de aplicare ale acestora.
Diverse teorii a dezvoltării integrării europene:
 funcționalismul (anii 50). Curent de opinie conform căruia integrarea europeană ar fi cel mai bine promovată prin concentrarea inițial
asupra unor sectoare economice distincte care ar putea fi gestionate în mod eficient și tehnocratic de către institu ții suprana ționale,
în afara disputelor politice.
 neofuncționalismul (anii 50). Explicație alternativă pentru dezvoltarea procesului de integrare, are un punct de pornire comun cu
funcționaliștii în ceea ce privește atașamentul față de urmărirea colectivă a unor scopuri benefice comune capabile să ducă la o
prosperitate economică crescută. Integrarea neofuncțională privește integrarea ca fiind un proces bazat pe „principiul bulgărelui de
zăpadă”, care pornește de la un sector ini țial necontroversat, tehnic și care înglobează apoi alte sectoare, poate de o mai mare
importanță politică, implicând o reducere graduală a competen țelor guvernului na țional și o cre ștere propor țională a abilită ții
centrului de a administra problemele sensibile, cu o mare încărcătură politică.
 3
Tratatul de la Paris. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1951). Pe data de 18 aprilie 1951 a fost încheiat
Tratatul de la Paris prin care se constituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi O țelului (CECO) (Franța, R.F. Germania, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg). Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952 (art. 97 termen 50 de ani). CECO a fost bazată pe o piață comună,
obiective comune şi instituții comune.
Tratatul CECO, prin care o parte din suveranitatea statelor membre în domeniul celor două industrii a fost delegată unei Înalte Autorită ți
pentru o perioadă de 50 de ani, a instituit o piață comună pentru cărbune și o țel prin interzicerea taxelor de import și export și a măsurilor cu
efect echivalent, precum și a restricțiilor cantitative asupra circula ției acestor produse, și a interzis discriminarea între producătorii, între
cumpărători sau între consumatori.
Pentru realizarea scopurilor CECO au fost create 4 instituții:
1) Înaltă Autoritate, compusă din 9 persoane independente numite de către guverne (a câte 2 din cele mai mari state) și care urma a fi institu ția
executivă de bază cu dreptul de adopta decizii și responsabilitatea pentru implementarea tratatului.
2) Adunare parlamentară cu funcții de control, compusă din delegați aleși de către parlamentele na ționale respective în fa ța căreia Înaltă
Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea tratatului.
3) Consiliul Special de Miniștri, compus din câte un reprezentant al guvernelor statelor membre, având drept scop armonizarea ac țiunilor Înaltei
Autorități și a guvernelor cu dreptul de vot consultativ în luarea unor decizii și aprobarea altor.
4) Curtea de Justiție, compusă din 9 judecători care ar interpreta și aplica clauzele tratatului și ar asigura respectarea acestuia.
Această organizare economică, care ducea la unirea piețelor naționale într-o pia ță unică, urmărea atât promovarea produc ției cât și cre șterea
profiturilor în comparație cu situația menținerii unor piețe supuse unor reguli și practici restrictive.
Oficial, obiectivele C.E.C.O. erau expansiunea economică şi ocuparea forței de muncă, precum şi creșterea nivelului de trai al celor care
lucrau în industria minieră şi siderurgică. De asemenea, era vizată crearea unei pie țe unice pentru cărbune şi o țel şi prevenirea exploatării
excesive a materiilor prime.
Cu toate că progresul în atingerea scopurilor scontate ale CECO au avut un caracter lent și complicat, a fost o dezvoltare semnificativă din
perspectiva organizării pieței oțelului și cărbunelui, precum și a simbolului său. CECO a însemnat pentru „părin ții” săi fondatori mai mult
decât reglementarea relațiilor în domeniul oțelului și cărbunelui și un prim pas spre o integrare europeană atât economică, cât și politică.

Tratatele de la Roma. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (1957). Cu ocazia
conferinței miniștrilor de externe de la Messina din 1955, țările Benelux au propus înfiin țarea și dezvoltarea unei pie țe comune, incluzând
energia și transporturile, având în vedere fragilitatea situației energetice a Europei occidentale, demonstrată de conflictul privind canalul Suez
din 1956.
La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma două tratate:
1) Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (CEE);
2) Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).
Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Scopurile principale ale CEE sunt: crearea unei uniuni vamale pe teritoriul statelor membre și crearea unei pie țe comune cu asigurarea
liberei circulației a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor și a serviciilor.
„Piața comună” a fost definită ca reprezentând eliminarea tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii
piețelor naționale într-o piață unică, realizând condiții destul de apropiate de acelea ale unei adevărate piețe interioare.
Tratatul CEEA avea ca obiectiv „să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, cre șterii
nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte țări”.
Aceste două comunități nou create se bazau pe o structură instituționalizată similar celei din cadrul CECO, aveau tot 4 organe cu aproximativ
aceleași atribuții, deși existau unele diferențe. Diferența față de instituțiile C.E.C.O. stătea în puterea redusă pe care o avea Comisia C.E.E. în
raport cu echivalenta sa, Înalta Autoritate a C.E.C.O., şi, proporțional, în rolul preeminent al Consiliului de mini ștri al C.E.E. în raport cu cel
rezervat Consiliului de miniștri al C.E.C.O. O altă deosebire între Tratatul de la Paris şi cel de la Roma constă în faptul că primul a fost
încheiat pe o durată inițială de 50 de ani, iar al doilea pe durată nelimitată.
Consiliului de Miniștri i-a fost conferită puterea de a aproba majoritatea propunerilor legislative ale Comisiei.
Comisia a fost plasată într-o poziție foarte importantă ca inițiator al tuturor actelor legislative, precum și ca de ținător al anumitor atribu ții
decizionale proprii și al rolului de negociator al acordurilor internaționale în numele Comunității.
În 1957 prin „Convenția relativă privind organele comunitare comune” cele trei comunită ți au dobândit două organe comune : Curtea de
Justiție și Adunarea Parlamentară.
Adunarea Parlamentară îndeplinea un rol consultativ în procesul de legiferare, dar era un organ de supraveghere ale cărui atribu ții implicau
interpelarea Comisiei și primirea unui raport anual din partea acesteia.
Curtea de Justiție veghează respectarea prevederilor Tratatelor, precum și ale dispozi țiilor de aplicare ale acestora.
Prin art. 2 al Tratatului C.E.E. (forma inițială), noua comunitate își propune următoarele obiective generale:
• dezvoltarea armonioasă a activităților economice pe ansamblul Comunităţii; această preocupare a dus la realizarea politicii regionale,
destinată reducerii decalajelor de dezvoltare dintre regiunile din statele membre;
• expansiunea continuă şi echilibrată;
• asigurarea unei stabilități crescute (economice, sociale, politice);
• creșterea accelerată a nivelului de trai;
• dezvoltarea unor relații cât mai strânse între statele membre.
Mijloacele prin care Comunitățile trebuie să atingă obiectivele propuse sunt:
- stabilirea treptată a unei piețe comune;
- apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor.
La baza pieței comune stau cele 4 libertăți fundamentale: libera circulație a bunurilor, a persoanelor (inclusiv libertatea de stabilire în
oricare dintre statele membre), a serviciilor şi a capitalurilor.
 4
Metode propuse pentru construcția europeană.
Metoda interguvernamentală. Denumită şi diplomatică, ea constă în colaborarea internaţională tradiţională dinte state. În organizaţiile
internaţionale clasice, organul de conducere reuneşte reprezentanţii statelor participante şi hotărăşte în unanimitate. Statele îşi păstrează
întreaga suveranitate. Nu se ajunge la integrare.
Exemple: Consiliul Europei, NATO, OSCE şi celelalte organizaţii internaţionale. Metoda este astăzi folosită în pilonii 2 (PESC) şi 3
(cooperarea poliţienească şi judiciara în materie penală) ai Uniunii Europene, în care rolul principal aparţine statelor membre, şi nu instituţiilor
comunitare.
Metoda federalistă. Sistemul federal este supranațional. Deciziile se iau cu majoritate de voturi, ceea ce implică o limitare esenţială a
suveranităţii naţionale, deoarece un stat membru al federaţiei nu mai poate bloca decizia prin veto. În trecut, federaliştii europeni doreau
adoptarea unei constituţii federale, după modelul SUA. Astăzi, obiectivele lor sunt mai puţin ambiţioase.
Cu toată diluarea în timp a conţinutului său, noţiunea de „federal” a constituit o nesfârşită sursă de dispute între oamenii de stat europeni.
Unii continuă să o considere o ameninţare la adresa suveranităţii naţionale. Astfel, s-a încercat inserarea termenului de „federal” atât în
Tratatul UE, cât şi în proiectul de Constituţie, dar formularea nu a mai fost reţinută în versiunile finale, din cauza împotrivirii britanice.
Metoda funcţionalistă a lui Jean Monnet. Realizarea dintr-o dată a unei federaţii europene nu era posibilă în climatul postbelic. Au
dovedit-o disputele de la Congresul de la Haga, precum şi negocierile dificile de la înfiinţarea primelor organizaţii europene de cooperare.
Căutând o soluţie de durată pentru gravele probleme ale Europei, Monnet a evaluat situaţia cu ochii practicianului. Condiţia pentru asigurarea
păcii era includerea Germaniei în acordurile europene, cu un statut egal cu al celorlalţi participanţi. Pe de altă parte, el vedea în bazinul
carbonifer din Europa de Vest un întreg pe care naţiunile l-au divizat artificial, prin numeroase frontiere.
În spirit funcționalist, Jean Monnet a pornit de la nevoile comune ale statelor. Ideea lui era că, dacă Europa unită nu se poate realiza dintr-o
dată, ea se poate clădi pas cu pas, integrând statele mai întâi pe un sector de activitate îngust, dar vital. Legăturile economice vor crea
solidarităţi de fapt, concrete, declanşându-se un proces ce va cuprinde, prin angrenări succesive, şi alte domenii. Se va ajunge la o uniune
economică şi în final la integrarea politică.
Integrarea înlocuieşte vechea formă de cooperare dintre state. Organizaţia economică proiectată de Monnet are un caracter puternic
supranațional. Statele transferă esenţialul capacităţii de decizie unei Înalte Autorităţi independente, ale cărei acte sunt obligatorii pentru state şi
pentru întreprinderi. Pentru rezolvarea oricăror litigii izvorâte din activitatea comună, se instituie o Curte de Justiţie ale cărei decizii au putere
de lucru judecat.
Pentru Jean Monnet, crearea unei comunităţi cu profil economic, aşadar integrarea economică, reprezintă numai un mijloc de a birui inerţia
statelor, o cale spre realizarea scopului principal, care este uniunea politică (federaţia europeană).
Metoda comunitară. După eşecul Comunităţii Europene de Apărare, ideea unei structuri cu un pronunţat caracter suprana țional nu mai era
de actualitate. Pe de altă parte, relansarea proiectului european prin Tratatul C.E.E. s-a făcut pe o scară mult mai extinsă decât sectorul îngust
în care s-a experimentat C.E.C.O., iar statele nu puteau concepe renunţarea la atributele suveranităţii pe o arie atât de largă.
Soluţia practică pentru C.E.E. a constat în compromisul dintre elementul supranațional, într-o formă atenuată față de sistemul C.E.C.O. şi
elementul interguvernamental, reintrodus. S-a diminuat rolul Comisiei, care a primit în special monopolul puterii de propunere, în timp ce
esenţialul puterii de decizie a fost transferat Consiliului de Miniştri, instituţie cu caracter interguvernamental.
În prima fază de existenţă a CEE, mecanismul de decizie era următorul: Consiliul decidea la propunerea Comisiei, după consultarea
Parlamentului.
Interesele statelor sunt apărate de Consiliul de Miniştri, compus din reprezentanţii statelor membre, care hotărăşte în unanimitate sau cu
majoritate calificată. Interesele generale ale Comunităţii sunt apărate în primul rând de Comisie. Adunarea (viitorul Parlament European) este
expresia legitimităţii democratice, în timp ce Curtea de Jusiţie a Comunităţilor Europene realizează funcţia de control jurisdic țional.

SUBIECTUL 2 – EVOLUȚIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE ȘI CREAREA UNIUNII EUROPENE.

Unificarea instituțională. Pentru că existenţa unor instituţii paralele nu este eficientă, statele fondatoare ale Comunită ții iau măsuri pentru
unificarea instituţională. Primul pas a fost făcut prin Convenţia de la Roma, încheiată la 25 martie 1957, odată cu tratatele constitutive.
Urmează Tratatul de la Bruxelles din aprilie 1965, în vigoare de la 1 iulie 1967, prin care se decide fuziunea instituţiilor comunitare. Cele trei
Consilii de Miniştri sunt înlocuite cu un Consiliu unic, iar cele două Comisii şi Înalta Autoritate, cu o Comisie unică. Începe să funcţioneze o
singură administraţie, iar bugetul de funcţionare al Comunităţilor e unic.
Tratatele rămân separate, din punct de vedere juridic, la fel şi Comunităţile. Atribuțiile instituţiilor comunitare diferă în funcţie de domeniul
în care ele acţionează. De exemplu, până la ieşirea din vigoare a Tratatului CECO, la soluţionarea unei chestiuni de industrie siderurgică,
Comisia dispunea de competenţele extinse ale fostei Înaltei Autorităţi. Într-o problemă de energie atomică, Comisia aplică totdeauna Tratatul
EURATOM.

Comunitățile Europene între 1958 și 1969. Criza scaunului gol . 1958 – șapte state membre ale Organizației Europene pentru
Cooperare Economică (Anglia, Austria, Danemarca, Elveția, Norvegia, Portugalia și Suedia) adoptă la Stockholm Tratatul de bază al
Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) (a întrat în vigoare 04.01.1960) ca o replică la înfiin țarea comunită ților, cu scopul
reducerii treptate a taxelor vamale și a limităților cantitative în comer țul dintre ele .
Anul 1965 se începe promițător pentru cursul integrării europene prin semnarea “ Tratatului de fuziune” potrivit căruia are loc
unificarea organelor comunitare principale ale celor trei comunită ți , urmând ca noile organe să fie: Parlamentul European
(rebotezat în 30.03.1962 din Adunarea Parlamentară Europeană), Comisia Europeană, Consiliul Ministerial și Curtea de Justi ție.
În 30.06.1965 izbucnește cea mai profundă criză din istoria integrării europene când Franța refuzând propunerile Comisiei de
finanțare a pieței agrare va rămâne timp de 7 luni departe de la toate ședin țele Consiliului Ministerial aplicând a șa-zisa “ politică a
scaunului gol”, încercând prin această împiedicarea trecerii la sistemul votului majoritar în adoptarea deciziilor a șa cum prevedeau
tratatele comunitare.
 5
La conferința miniștrilor de externe 28-29.01.1966 criza ia sfâr șit prin “ Compromisul de la Luxemburg” care prevede
posibilitatea renunțării la sistemul votului majoritar în cazul în care prin decizia ce se va lua sunt afectate interesele vitale ale unui
stat membru. Acest lucru înseamnă păstrarea de facto a votului prin unanimitate.
Uniunea vamală preconizată de Tratatul CEE, planificată pentru 31.12.1969 este realizată cu 18 luni mai repede la 01.07.1968,
acest lucru însemnând abrogarea tuturor taxelor vamale interne pentru produsele industriale și me ște șugăre ști, interzicerea limitărilor
cantitative și introducerea unor taxe vamale comune în comerțul cu state terțe.

Evoluția Comunităților după 1969. În anul 1969 odată cu retragerea lui Charles de Gaulle de la pre ședin ție, ia sfâr șit și politica
obstrucționistă a Franței. Noul președinte Georges Pompidou a ini țiat o întâlnire la nivel înalt la Haga, unde șefii de stat și de
guverne au căzut de acord privind primirea de noi membrii și despre realizarea treptată a unei uniunii economice și monetare până
în anul 1980.
În timp ce Comunităţiile treceau prin criza internă, totuşi, au început să fiu acceptaţi pe scena relaţiilor internaţionale ca o
singură entitate şi nu ca 6 state membre. Acest lucru a putut fi observat la negocierile din 1967 pentru GATT (Convenţia de la
Yaounde 1967, Convenţia Lome între CEE şi 46 de state din zona Africa-Caraibe-Pacific).
În 11.10.1974 Adunarea Generală a ONU acordă prin consens statutul de observator celor trei comunităţi europene.
Cooperarea interguvernamentală în domeniul politicii externe reîncepuse în 1970, când Raportul Davignon recomanda întrunirea
trimestrială a miniştrilor de externe ai statelor membre, precum şi stabilirea unui secretariat politic permanent.
Un al doilea raport, din 1973, recomanda continuarea acestuia ca o formă de cooperare şi a devenit cunoscut ca Politica
Europeană de Cooperare (PEC). PEC permitea cu succes reprezentarea Comunităţilor ca o singură voce în cadrul altor organizaţii
internaţionale la care participau toate statele membre.
În 1974 a fost înfiinţat Consiliul European, în vederea regularizării practicii de a ţine întâlniri la nivel înalt. Acest organ era
alcătuit din şefii guvernelor statelor membre, iar la întrunirile sale binuale participa şi preşedintele Comisiei.
Consiliul European nu se înscria în cadrul creat de Tratate şi abia la adoptarea Actului Unic European a fost recunoscut printr-un
instrument formal.
Dimensiunea supranațională a Comunității a fost întărită în mod cert de dezvoltările din domeniul resurse și buget.
În 1969 s-a ajuns la un acord cu privire la finan țarea Comunită țiilor din propriile resurse, în locul contribu țiilor na ționale și cu
privire la extinderea rolului Parlamentului în procesul bugetar.
Începând din anul 1978 potrivit unei rezoluţii adoptată de Parlamentul European ca denumire colectivă pentru cele trei comunităţi
europene se poate folosi denumirea de “Comunitatea Europeană”.
Între 07 şi 10 iunie 1979 au avut loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea membrilor Parlamentului European cu
o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până la această dată membrii Parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul
parlamentelor naţionali.
Ţările Benelux, Germania şi Franţa semnează în 1985 prima variantă a “Tratatului de Schenghen” prin care se prevede
desfiinţarea treptată a controalelor la graniţele interne comune până în anul 1990 pentru circulaţia persoanelor.

Actul Unic European (1986). Actul Unic European (AUE) este semnat în februarie 1986 şi intră în vigoare la 1 iulie 1987.
AUE a fixat obiectivul pieţei interne – „instituire treptată a pieţei interne în cursul unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992”.
Piața comună – este mai mult decât o uniune vamală, deoarece pe lângă libera circula ție a mărfurilor şi serviciilor, în cadrul acestui spa țiu se
liberalizează şi circulația factorilor de producție, adică a forței de muncă şi a capitalurilor.
Piaţa unică sau internă – reprezintă liberalizarea totală, mai precis eliminarea tuturor barierelor şi ale celor „ne vamale” peste eliminarea
taxelor vamale şi a restricțiilor cantitative.
Modificările de fond:
 Prin AUE prevederile tratatelor comunitare au fost extinse asupra unor noi domenii de activitate, cum ar fi cercetarea, politica socială sau
protecția mediului înconjurător.
 Prin AUE cooperarea politică europeană dobândește un suport judiciar. Consiliul European își dobândește ancorarea formală în dreptul primar.
Modificările instituționale:
 Parlamentul European a primit un drept de veto cu privire la aderarea noilor state membre şi la încheierea acordurilor cu statele asociate.
 Drepturile Parlamentului European sunt extinse în procedura legislativ-decizională, prin crearea noilor proceduri legislative de „cooperare”, iar
în cadrul Consiliului a fost introdusă procedura de vot bazată pe majoritate calificată, în unele domenii în care se cerea anterior unanimitatea.
 A fost introdusă „procedura de comitologie”, conform căreia Consiliul poate delega unele competen țe Comisiei, în anumite condi ții.
 Prin AUE a fost creat un Tribunal de Prima Instanță care a preluat din atribuțiile Curții de Justiție.
La 26.05.1986 steagul care din 1955 aparținea Consiliului Europei reprezentând 12 stele aurii aflate sub formă de cerc pe un drapel de
culoare albastru închis, a devenit drapelul oficial al Comunităților. În 1987 a fost lansat programul „Erasmus” pentru mobilitatea studen ților.

Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht (1992). Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) a fost semnat la
Maastricht în februarie 1992. A fost respins de Danemarca. După acordarea unui statut special, care constă în neparticiparea la moneda
unică, la acordarea cetățeniei unionale şi la politica de apărare comună, al doilea referendum a dus la ob ținerea unei slabe majorită ți în
favoarea ratificării. Tratatul a intrat în vigoare în noiembrie 1993.
Modificările de fond:
Cea mai proeminentă trăsătură a constituit înființarea Uniunii Europene care va funcționa ca un cadru comun şi unic bazată pe „trei piloni”:
I pilon – Comunitățile Europene
II pilon – „Politica externă şi de securitate comună”
III pilon – „Cooperarea în domeniul afacerilor interne şi ale justiției”
Al doilea şi al treilea pilon al Uniunii creați de TUE au rămas izola ți de structură institu țională şi legală a Comunită ții Europene şi sunt
caracterizați printr-o structură decizională mai degrabă interguvernamentală şi mai puțin supranațională.
 6
„Politica externă şi de securitate comună” (PESC) se realizează prin două modalități: prin cooperarea sistematică pentru crearea unei
politici „comune” şi prin executarea treptată a unor „acțiuni comune” în domenii de interes comun important.
„Cooperarea în domeniul afacerilor interne şi ale justi ției” este necesară în vederea realizării obiectivelor Uniunii, în special a liberei
circulației a persoanelor, motiv pentru care statele membre au considerat că următoarele domenii sunt chestiuni de interes comun: politica
privind azil, regulile privind trecerea frontierelor, politica privind migra ția, cooperarea poli țienească în vederea prevenirii şi combaterii
terorismului, traficului ilicit de droguri etc.

Modificările de fond:
Art.5 stabilea principiul subsidiarității ca instrument de delimitarea domeniilor în care o ac țiune putea fi îndeplinită mai bine la nivel
comunitar decât la nivel național.
Art.17-21 au introdus conceptul de cetățenie europeană.
Art. 98-124 ofereau dispoziții noi referitoare la uniunea economică şi monetară, incluzând un orar detaliat pentru diferitele etape ale uniunii
monetare. Acestea prevederi trebuiau să așeze temelia pentru introducerea monedei unice.
Au fost adăugate noi domenii de competență, iar cele deja existente au fost extinse, prin adăugarea unor sec țiuni noi la Tratat, cum ar fi
cultura, sănătatea publică, protecția consumatorului, protecția civilă şi turismul.
Pentru prima dată Uniunea va avea posibilitatea de a încheia conven ții, acorduri cu ter ții, ceea ce înseamnă dobândirea personalită ții juridice
restrânse.
Modificările instituționale:
Cea mai importantă modificare instituțională a fost creșterea implicării legislative a Parlamentului, prin introducerea a șa-numitei proceduri a
codeciziei. Aceasta a multiplicat atribuțiile PE în procesul legislativ, permiţându-l să blocheze actul normativ cu care nu era de acord, dacă
acesta era supus procedurii.
A fost recunoscut Parlamentului dreptul de a solicita Comisiei să inițieze legi şi posibilitatea de a bloca numirea noii Comisii.
Art. 7 a plasat Curtea de Conturi pe picior de egalitate cu celelalte 4 instituții (Consiliul, Comisia, Parlamentul şi Curtea de Justi ție).
Art.195 a creat cadrul pentru un Ombudsman parlamentar.
Art.263 înființează un Comitet al Regiunilor – organ consultativ.
Anul 1995 este anul în care intră în vigoare Tratatul de la Schengen.
Statele membre semnează Convenția Europol de cooperare polițienească, care va intra în vigoare în 1998.
În 1996 la Torino a fost deschisă o conferință interguvernamentală privind revizuirea pilonilor II şi III, pentru apropierea cetă țeanului de
integrare şi pentru revizuirea sistemului instituțional şi decizional.

Tratatul de la Amsterdam (1997). Tratatul privind completarea Tratatului privind UE a fost semnat în 1997 şi a intrat în vigoare la 1
mai 1999. Scopurile adoptării Tratatului de la Amsterdam au fost mult mai modeste decât ale TUE.
Tratatul de la Amsterdam a fost considerat ca fiind concentrat asupra consolidării decât a lărgirii atribu țiilor comunită ții.
Modificările de fond:
TA a stabilit că UE este fundamentată pe principiile libertă ții, democra ției, respectării drepturilor omului şi statului de drept. Respectarea
acestor principii este premisa fundamentală a aderării la UE.
A fost adăugat principiul transparenței, astfel ca în cadrul UE, deciziile să fie adoptate „cu respectarea deplină a principiului transparen ței şi
cât mai aproape de cetățeni”.
Art.2 a adăugat noi obiective: promovarea egalității între bărbați şi femei este menționată acum ca obliga ție, precum şi promovarea unui înalt
grad de competitivitate, iar promovarea unui „nivel ridicat de protec ție şi ameliorarea calită ții mediului” a fost trecută ca un scop independent
şi nu doar ca o cerință incidentală a creșterii economice.
O noutate absolută constituie construirea a unui spațiu al dreptății, libertății şi securită ții prin care se preconizează transferarea unei păr ți
din pilonul trei al UE în competența Comunităților Europene (I pilon). Pilonul III a fost redenumit Cooperarea judiciară şi de poliție în materie
penală.
Modificări instituționale:
A fost modificată şi extinsă procedura codeciziei, consolidându-se astfel rolul PE în procesul decizional.
Puterea PE a fost în continuare întărită prin modificarea procedurii de numirea Președintelui Comisiei, prin cerin ța acordului Parlamentului.
Rolul Consiliului European a fost întărit în sensul că acesta va putea elabora şi adopta strategii comune.
TA a numit pe Secretarul General al Consiliului ca „Înalt Reprezentant” al PESC, pentru a asista pre ședin ția Consiliului, care rămânea în
continuare principalul reprezentant al UE.
Scăderea numărului procedurilor de legiferare (de la 22 la 3).
Întărirea rolului Preşedintelui Comisiei (acesta va dobândi competenţa de adopta un fel de directive).
Reforma instituțională care să facă față extinderii Uniunii nu a fost atinsă, fiind necesară o nouă modificare a Tratatului la Nisa câ țiva ani mai
târziu.
Menit să completeze dispozițiile Tratatului de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam reglementează unele aspecte particulare, cum ar fi
eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulații a persoanelor (statele sunt impulsionate să colaboreze mai strâns în cadrul Europol-
ului), crearea unor instituții comunitare care să facă faţă unei Uniuni Europene lărgite, cuprinzând țări din Europa centrală şi de Est (decizii
luate cu majoritate calificată, numirea preşedintelui Comisiei cu aprobarea Parlamentului European, etc.).
Tratatul introduce un concept nou – cooperarea întărită, menit să încurajeze statele membre dispuse să facă eforturi mai mari pe calea
integrării europene. Acționând în domenii care nu aparțin exclusiv Uniunii Europene, unele state pot merge mai departe în ceea ce prive ște
realizarea obiectivelor Uniunii, însă numai dacă acest lucru nu este posibil a fi făcut de Uniune, ca un tot unitar.

Tratatul de la Nisa (2001). Conferința Internațională a fost convocată de Consiliul European cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Köln din
1999. Consiliul European de la Köln din 1999 a lansat o nouă ini țiativă cu o importantă semnifica ție constitu țională, prin înfiin țarea unei
„entități” cuprinzând parlamentari naționali, parlamentari europeni și reprezentan ți ai guvernelor na ționale, cu sarcina de a schi ța o Cartă a
 7
drepturilor fundamentale a UE. Această entitate „Congres” , a ini țiat lucrările la începutul anului 2000 și a redactat Carta până la sfâr șitul
aceluiași an.
Carta a fost „proclamată solemn” de Comisie, Parlament și Consiliu și a primit aprobarea politică din partea statelor membre cu ocazia
Consiliului European de la Nisa din decembrie 2000, dar decizia privind statutul legal a fost plasată pe a șa numită „agenda post-Nisa”.
Tratatul de la Nisa este semnat la 26 februarie 2001 şi intră în vigoare la 1 februarie 2003.
Tratatul este alcătuit din două părți, prima parte cuprinde amendamentele pe fond aduse Tratatelor UE și CE, iar cea de-a doua parte con ține
prevederile finale și tranzitorii.
Au existat de asemenea 4 protocoale:
1) privind extinderea Uniunii,
2) privind Statutul Curții de Justiție,
3) referitor la consecințele financiare ale ieșirii din vigoarea Tratatului CECO,
4) cu privire la prevederile tranzitorii asupra liberei circulații a persoanelor.
Modificările de fond:
Prin reformarea art.7 din Tratatul UE, a fost oferită posibilitatea Consiliului ca prin unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei
treimi din statele-membre și cu avizul Parlamentului să poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav și persistent
principiile prevăzute de art. 6.
Modificări instituționale:
Legat de ponderea voturilor în Consiliu, întrebările principale au fost dacă majoritatea calificată trebuia să include majoritatea statelor
membre, care trebuia să fie procentul minorității de veto și care ar trebui să fie în general cifrele pentru fiecare stat membru. În final, s-a ajuns
la un acord cu privire la așa numită „triplă majoritate”.
Legat de locurile în Parlamentul European – soluția a constat în ridicarea plafonului general de 700 stabilit de TA la 732, cu reducerea
numărului de locuri deținut de majoritatea statelor membre, cu excepția Germaniei și Luxemburgului, începând cu alegerile europene din 2004.
Competența PE a fost lărgită prin extinderea procedurii codeciziei referitoare la o serie de politici sociale, cu privire la imigrare și azil.
Legat de reformarea Comisiei – statele membre mari trebuie să renunțe la cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor noi
primite, dar numărul comisarilor să nu depășească 27 de membri, iar alegerea membrilor se va face prin sistemul de rota ție bazat pe egalitate și
nu pe mărime.
O altă modificare a fost aceea ca președintele Comisiei și lista membrilor acesteia să poată fi propu și și numi ți în func ție cu majoritate
calificată și nu cu unanimitate, iar atribuțiile organizatorice ale președintelui au fost întărite.
TN a adus modificări semnificative și sistemului Curții , competențele Tribunalului de Primă Instanță (TPI) au fost lărgite în mod
semnificativ, dispunându-se ca el să poată soluționa cereri pentru pronun țarea hotărârilor preliminare în anumite condi ții; competen ța sa în
cazul acțiunilor directe a fost extinsă etc.
Prin TN s-a creat o bază legală pentru Eurojust, unitatea de cooperare judiciară europeană.
O noutate a fost adusă componenței Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor – în loc de câte 222 de membrii vor avea 344
de membri. Curtea de Conturi va avea 27 de membri în loc de 15.

Evoluția de după Tratatul de la Nisa și eșecul proiectului Tratatului Constitu țional . Cu ocazia încheierii TN a fost adoptată
“Declarația privind viitorul Uniunii” prin care se propunea Comisiei și Parlamentului convocarea unui Convent European.
Misiunea Conventului a fost să reflecteze la problemele-cheie legate de dezvoltarea viitoare a UE și să identifice diferite răspunsuri
posibile, care să se materializeze în cele din urmă într-un tratat privind “Constitu ția Europei”.
Conventul și-a desfășurat activitatea în perioada februarie 2002 – iulie 2003 și la reuniunea Consiliului European din 18 iulie 2003
a predat proiectul unui “Tratat privind elaborarea unei Constituții Europene ”. Pentru aprobarea acestui tratat și elaborarea textului
final a Constituției a fost convocată o Conferin ță Interguvernamentală care a verificat și modifocat proiectul elaborat de Convent.
Tratatul a fost semnat de reprezentanții statelor membre la Roma la 29.10.2004. Textul Constitu ției UE a fost aprobat cu
unanumitate la 18 iunie 2004, după care a fost înaintat statelor membre spre ratificare.
Ratificarea Tratatului a eșuat în Franța (mai 2005) și în Olanda (iunie 2005), motiv pentru care acesta nu a mai întrat în
vigoare. Constituția UE își propusese printre altele realizarea unor scopuri precum:
 înlocuirea suprapunerilor existente în tratatele constitutive;
 să dea o formulă comprehensivă drepturilor omului pe teritoriul Uniunii Europene;
 să facă fluent procesul decizional la nivelul factorilor cu asemenea competențe la nivelul Uniunii.
Proiectul Tratatului privind Constituție Europenă nu a fost un e șec, ci numai o experien ță nedorită întrucât, acest proiect a prins
viață, din moment ce ideile de bază au fost preluate de un alt proiect de modernizare a UE materializate prin Tratatul de la
Lisabona.

Tratatul de la Lisabona. La 23 iulie 2007 la Conferința interguvernamentală de la Bruxelles a fost elaborată o formă simplificată a unui
tratat care să înlocuiască proiectul constituțional.
Consiliul European de la Lisabona din 19 octombrie 2007 a aprobat proiectul unui tratat de modificare, care a fost semnat de statele
membre la 13 decembrie 2007.
Denumirea deplină este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a
Comunității Europene (Tratatul de reformă). Tratatul a întrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Din conținutul se desprinde reafirmarea și consolidarea atașamentului pentru drepturile sociale fundamentale, pentru promovare a unei
economii sociale de piață înalt competitivă de natură să asigure o valorificare deplină a for ței de muncă, a progresului social, al justi ției și
protecției sociale.
Modificările de fond:
Printre elementele novatorii ale Tratatului figurează dotarea UE cu personalitate juridică deplină.
 8
Uniunea se întemeiază pe Tratatul privind Uniunea Europeană și pe Tratatul privind func ționarea Uniunii Europene. Aceste două tratate au
aceeași valoare juridică.
Uniunea conferă aceeași valoare juridică Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene adoptată la 12 decembrie 2007.
Uniunea se substituie Comunității Europene și îi succedă acesteia.
CEEA (EURATOM) rămâne.
Abolirea pilonilor.
Pentru prima dată în Tratatul este prevăzută posibilitatea statelor membre de retragere din Uniunea Europeană.
Tratatul instituie două proceduri de revizuire a tratatelor: procedură ordinară și simplificată.
În premieră UE va avea un catalog clar privind împărțirea competențelor între state și UE.
Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.
Accentuarea principiului supremației dreptului UE față de cel național.
Se introduce inițiativa legislativă cetățenească cu 1 milion de cetățeni provenind din statele membre.
Modificări instituționale:
Parlamentul dobândește puterea legislativă și bugetară alături de Consiliul.
Numărul membrilor în Parlament a crescut la 750 plus Președintele.
Potrivit modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona noile instituții ale UE, vor fi : Consiliul European, Banca Centrală Europeană.
Funcția de președinte al Consiliului European se transferă într-o funcție permanentă de „Pre ședinte al UE” cu un mandat de doi ani și
jumătate (Donald Tusk).
Sistemul jurisdicțional al UE se va numi Curtea de Justi ție a UE, fiind compusă din 3 instan țe: Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunale
specializate.
Începând din 2014, cu posibilitate de amânare până în 2017 se va introduce un nou sistem de majoritate în cadrul Consiliului.
Se simplifică procedura de adoptare a deciziilor cu majoritate calificată în Consiliu: propunerea va trebui sprijinită de 55% din numărul
statelor membre, reprezentând 65% din populația UE.
Parlamentele naționale primesc dreptul de a ridica obiecții privind proiectele legislative ale UE.
Carta Drepturilor Fundamentale primește forță obligatorie (Marea Britanie și Polonia beneficiază de derogări în privin ța aplicării acesteia).
Tratatul de la Lisabona dă posibilitate Uniunii să adere la CEDO.
Se creează un drept de inițiativă populară: un milion de cetățeni ai Uniunii vor putea invita Comisia să prezinte o propunere de act juridic
european.
Sub aspect jurisdicțional, accesul particularilor la Curtea de Justiție pentru a se plânge împotriva unui act comunitar este îmbunătă țit.
Deși s-a prevăzut reducerea efectivului Comisiei (numărul de comisari să fie de 2/3 din numărul statelor membre), dispozi ția nu va mai intra
în vigoare, în urma deciziei Consiliului European. Se păstrează componen ța actuală a Comisiei – câte un membru pentru fiecare stat
component al Uniunii.

SUBIECTUL 3 – EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE ȘI PROCESUL DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Evoluții comparative privind extinderile succesive ale UE. Extinderea UE a jucat un rol important în dezvoltarea sa istorică. De la cele 6
state iniţial implicate în procesul de integrare, s-a ajuns în prezent la 27, şi se prefigurează chiar o Uniune cu 29 de membri. La o analiză mai
atentă, se poate constata că, departe de a încetini ritmul de adâncire a integrării, extinderea continuă a Uniunii a favorizat acest proces,
extinderea şi adâncirea integrării fiind prin urmare complementare, nu contradictorii.
Deşi toate statele candidate au pornit la drum cu şanse egale, accederea lor în structurile comunitare se va face gradual, deoarece nu pot fi
ignorate diferenţele sensibile de progres economic spre o economie de piaţă viabilă înregistrate de acestea.
a) Acordurile de asociere. Majoritatea statelor care au făcut parte din blocul comunist au semnat cu Comunităţile Europene aşa numitele
“acorduri de asociere”, devenind astfel ţări asociate la Uniunea Europeană. Acordurile de asociere au menirea de a apropia politic şi economic
statele candidate de Uniune, de a stabili un cadru adecvat pentru integrarea graduală a acestora în Comunitate.
Acorduri de asociere au fost semnate cu Turcia (1987), Cipru, Malta (1990), Ungaria, Polonia (1994), Bulgaria, România, Slovacia, Estonia,
Letonia, Lituania, (1995), Cehia, Slovenia (1996), Republica Moldova, Ucraina, Georgia (2014).
b) Consiliul european de la Copenhaga, din 1993, a reiterat principiul continuării lărgirii Uniunii către Est, stabilind şi criteriile pe care
statele candidate trebuie să le îndeplinească pentru a finaliza perioada de tranziţie şi a deveni membre cu drepturi depline ale Comunităţii:
- criteriul politic: stabilitatea instituţiilor, care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile fundamentale ale omului şi protecţia
minorităţilor
- criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi a capacităţii de a face faţă presiunii şi concurenţei economice din
Uniunea Europeană.
- criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar – legislaţia primară şi derivată care guvernează funcţionarea Uniunii. Statul
candidat trebuie să se alinieze celorlalte state membre în procesul de desăvârşire a uniunii politice, economice şi monetare.
c) Consiliul european de la Essen (1994) a stabilit strategia de preaderare a statelor asociate, bazată pe programul Phare, ca principal
instrument financiar.
d) Agenda 2000, document al Comisiei europene publicat în 1997, care tratează problema finanţării Uniunii în perioada 2000-2006,
perioada marii extinderi spre est, proiectează anumite principii de acţiune pentru viitor, printre care se numără şi lărgirea Uniunii. Se consideră
că negocierile de aderare pot fi iniţiate mai întâi cu Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia şi Slovenia. Atât aceste ţări, cât şi celelalte state candidate,
au primit o “foaie de parcurs” care trasează drumul de urmat în vederea adoptării acquis-ului comunitar.
e) Consiliul european de la Luxemburg (1997) aprobă concluziile Comisiei prezentate în Agenda 2000, şi decide că negocierile vor începe
cu 6 state (cele enumerate în Agenda 2000, plus Cipru) – cunoscute de acum înainte ca şi “Grupul de la Luxemburg”.
f) La propunerea Franţei, în 1997 Consiliul U.E. acceptă organizarea unor Conferinţe europene, care să însoţească procesul de lărgire;
la Conferinţe vor participa, pe lângă membrii U.E., reprezentanţii la nivel înalt ai statelor asociate U.E. Conferinţele sunt anuale, prima fiind
organizată la Londra, în 1998, şi constituie un forum de discuţii cu privire la politicile din justiţie, regionale, de apărare comună, etc.
 9
g) Negocierile de aderare încep în 1998 cu ţările din Grupul de la Luxemburg. Accentul este pus pe adoptarea acquis-ului comunitar, deşi
se admite că aderarea este posibilă chiar dacă sunt aspecte ale acquis-ului neadoptate, urmând ca aceste lipsuri să fie acoperite în cel mai scurt
timp de la aderare. De asemenea, este admisă posibilitatea unor perioade tranzitorii, în domenii limitate ca număr. Negocierile au loc prin
Conferinţe interguvernamentale bilaterale în care miniştrii se întâlnesc la 6 luni, iar ambasadorii lunar.
h) Comisia europeană îşi asumă rolul de a întocmi, anual, un raport de evaluare a progresului înregistrat de fiecare ţară candidată în ceea
ce priveşte îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, pe care să-l prezinte Consiliului european. În urma raportului întocmit, Comisia poate
propune Consiliului european începerea negocierilor cu un al doilea val de ţări candidate, sau, dimpotrivă, reducerea sau sistarea ajutorului
financiar de preaderare.
i) Consiliul european de la Berlin (1999) hotărăşte crearea a două noi instrumente financiare de preaderare: ISPA – instrument structural
destinat investiţiilor din domeniul transporturilor şi mediului, şi SAPARD – instrument pentru agricultură, care să completeze programul
PHARE.
j) Consiliul european de la Helsinki (1999) decide să iniţieze Conferinţe interguvernamentale bilaterale cu ţările din cel de-al doilea val
(România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta), cunoscute de acum sub denumirea de “Grupul de la Helsinki”, în vederea
deschiderii negocierilor pentru aderare.
k) Consiliul european de la Laeken (2001) a luat act de raportul Comisiei europene, conform căruia, dacă procesul de negocieri şi de
reforme continuă în acelaşi ritm, ţările candidate (cu excepţia României, Bulgariei şi Turciei) vor fi pregătite pentru aderare la sfârşitul anului
2002. Iată că, în acest moment, unele state din cel de-al doilea val se detaşează de “colegele de grup”, trecând în primul val de aderare. Cât
despre Bulgaria şi România, se spera deschiderea tuturor capitolelor de negociere până la sfârşitul anului 2002.
l) Consiliul european de la Copenhaga (2002) anunţă încheierea negocierilor de aderare cu 10 state: Cipru, Cehia, Slovacia, Estonia,
Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Malta, Slovenia; tratatele de aderare au fost semnate în aprilie 2003, la Atena, iar statele candidate au
devenit membre cu drepturi depline din mai 2004.
Noile membre ale U.E. au participat, astfel, la alegerile pentru Parlamentul european din 2004: în acelaşi timp, au intrat în vigoare
dispoziţiile privind noua modalitate de vot din Consiliul U.E. şi noua componenţă a Comisiei europene, prevăzute în Tratatul de la Nisa.
Noile state membre au participat la Conferinţa interguvernamentală, programată să aibă loc după aderare, şi al cărei scop a fost amendarea
tratatelor institutive în vederea funcţionării Uniunii Europene cu 25 de membri (şi, în viitorul apropiat, cu 27 sau 28 de membri).
La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, România şi Bulgaria au semnat Tratatul de aderare la UE, care conţine însă şi o clauză de salvgardare, ce
poate fi activată în cazul în care cele două state nu îndeplinesc în 2007 condiţiile de aderare, şi care se transpune în amânarea cu un an a
integrării efective în Uniune.

Criteriile de aderare la Uniunea Europeană (criteriile de la Copenhaga și Madrid) . Aderarea la UE reprezintă un proces îndelungat şi
complicat de ajustare a tuturor domeniilor interne ale statelor candidate la principiile, valorile şi standardele UE. Pentru a orienta statele
candidate asupra reformelor care trebuie îndeplinite în vederea aderării la UE, Uniunea a stabilit cîteva criterii de aderare. Criteriile
obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeană formalizate de Consiliul European de la Copenhaga din 1993 şi completate de
Consiliul European de la Madrid din 1995 sunt următoarele:
1. Criteriul politic: existenţa unor instituţii stabile, care ar fi garante ale democraţiei, supremaţia legii, drepturile omului şi protecţia
minorităţilor. Orice stat european care respectă aceste principii poate deveni membru al Uniunii.
2. Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabile să facă faţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din cadrul
UE.
3. Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar; aderarea la obiectivele politice, economice şi monetare ale UE.
4. Existenţa unor structuri administrative şi judiciare care vor permite adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar.
Această condiţie urma să asigure că extinderea UE nu va periclita realizările Comunităţii şi procesul de integrare, convenit la Maastricht.
Consiliul European de la Luxembourg, din decembrie 1997, a decis completarea criteriilor de la Copenhaga cu o nouă condiţie – capacitatea
UE de accepta noi membri, aceasta însemnînd sporirea angajamentului UE în procesul de extindere.
Criteriile expuse la summit-ul de la Copenhaga vin să completeze condiţia de bază pentru a deveni membru al UE o constituie
identitatea europeană, care a fost consacrată prin Tratatul de la Roma din 1958, art. 237.
Îndeplinirea criteriilor de aderare de către statele candidate este monitorizată de Comisia Europeană, care anual publică Rapoarte de Ţară
privind succesele înregistrate de statele candidate în acest domeniu.
Condiţia înaintată UE:
- Capacitatea UE de a absoarbe noii membri şi de a menţine, în acelaşi timp, procesul de integrare.
- Extinderea nu trebuie să fie mai costisitoare decât procesul de integrare
- Extinderea nu trebuie să pericliteze realizările Comunităţii şi procesul de integrare convenit la Maastricht.
- Uniunea îşi rezervă dreptul de a decide momentul la care va fi pregătită pentru a accepta noi membri.

SUBIECTUL 4 – DREPTUL INSTITUȚIONAL AL UE, DEFINIȚIE, SPECIFIC, IZVOARE ȘI PRINCIPII

Dreptul instituțional al UE - definiție . Dreptul instituțional al UE desemnează ansamblul normelor de drept ce reglementează înfiin țarea,
funcționarea UE și toate raporturile între UE și statele membre privind integrarea europeană.
Obiectul dreptului UE – procesul aderării la UE.
Obiectul dreptului instituțional al UE – buna funcționare a instituțiilor UE.
Procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE este cunoscută sub numele de procedură legislativă ordinară (denumită anterior
codecizie). Aceasta înseamnă că Parlamentul European, ai cărui membri sunt aleşi prin vot direct, trebuie să aprobe legislaţia UE împreună cu
Consiliul (care reprezintă guvernele celor 28 de state membre). Comisia elaborează şi implementează legislaţia europeană.
Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în
mod voluntar şi democratic de toate ţările membre.
 10
Dreptul european acordă drepturi şi impune obligaţii nu doar statelor membre, ci şi cetăţenilor şi întreprinderilor care sunt vizaţi direct de
anumite norme. Face parte integrantă din sistemul juridic al statelor membre care răspund, în primul rând, de aplicarea corectă a acestor
reglementări.
Legislaţia UE este formată din:
 Tratatele fondatoare, care au instituit UE şi reglementează modul de funcţionare a acesteia.
 Regulamentele, directivele şi deciziile UE, care au efect direct sau indirect asupra statelor membre.
Jurisprudenţa UE este formată din hotărârile Curţii de Justiţie a UE, care interpretează legislaţia UE.

Principiul împuternicirii speciale limitate și implicite . Potrivit principiului împuternicirii implicite, competenţele existente şi obiectivul de
realizat implică în vederea realizării scopului comunitar toate celelalte puteri necesare. Aceste puteri se referă şi la încheierea unor tratate
internaţionale, principiul împuternicirii implicite fiind valabil atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Condiţii:
 competenţele Uniunii pentru realizarea obiectivului să fie inexistente sau insuficiente;
 să existe un obiectiv al Uniunii care trebuie atins;
 să fie luate măsuri adecvate şi proporţionale pentru realizarea obiectivului comunitar în cauză.
Rolul principiului: Extinde posibilităţile de acţionare ale Uniunii, în situaţia în care acţiunea UE este necesară pentru realizarea obiectivelor
tratatelor şi nu există competenţe suficiente prevăzute pentru acestea.
Limitele aplicării principiului:
 Competenţele nu pot fi extinse în mod nelimitat, adică dincolo de dispoziţiile tratatelor care definesc scopurile şi misiunile UE.
 Aplicarea principiului nu poate duce la modificarea prevederilor tratatului, cu eludarea procedurii prevăzute în tratate pentru modificarea
prevederilor dreptului primar.
Potrivit principiului împuternicirii speciale limitate, fiecare acţiune normativă a comunităţilor trebuie să aibă un temei sau mai multe temeiuri
legale. Or, Comunitatea are numai acele drepturi şi competenţe care rezultă din restrângerea competenţelor statelor membre sau din
transferarea unor drepturi de suveranitate din partea statelor membre. Aşadar, competenţa comunitară începe acolo unde se termină
competențele statelor membre.
Principiul împuternicirii limitate funcţionează la două nivele:
 la nivelul organelor comunitare;
 la nivelul UE.
Organele Uniunii şi UE beneficiază doar de acele competenţe care i-au fost expres conferite prin prevederile tratatelor.
Efectele principiului:
 regula competenţei statale. Acolo unde nu se indică competenţa Uniunii, competenţa este la statul membru;
 UE se limitează la competenţele primite, aceasta neputându-şi crea competenţe suplimentare pentru ea;
 necesitatea indicării temeiurilor legale la adoptarea actelor normative ale Uniunii. Neindicarea temeiului legal duce la posibilitatea anulării
actului normativ în cauză;
 delimitarea competenţelor statale de cele ale Uniunii. Până la adoptarea Tratatului de la Lisabona nu a existat un catalog al competenţelor
unionale, prevederile privind competenţele UE găsindu-se dispersat în prevederile tratatelor. După adoptarea Tratatului de la Lisabona sunt
enumerate expres domeniile unde UE are competenţe exclusive (de ex. uniunea vamală, politica din domeniul concurenţei etc.), unde are
competenţe partajate cu statele membre (de ex. piaţa internă, protecţia consumatorilor, politica socială etc.) şi domeniile unde competenţa
aparţine prioritar statelor membre, UE contribuind doar cu acţiuni de sprijinire a statelor membre (de ex. cultură, turism, industria, politica
educaţională etc.).
Competenţele explicite sunt cele prevăzute în mod clar în tratate, „conferite prin tratate”. În exercitarea acestor competenţe, instituţiile UE
pot adopta acte comunitare pentru realizarea obiectivelor propuse.
Competenţele exclusive sunt acele atribuţii transferate de statele membre Comunităţilor Europene / Uniunii Europene în mod definitiv, şi
este vorba de uniunea vamală, politica privind concurenţa, politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro, politica
comercială comună şi de politica de conservare a resurselor maritime. În aceste domenii, statele membre nu mai au drept de legiferare, ci doar
de aplicare a măsurilor dispuse prin acte comunitare.
Competenţele partajate de Uniune cu statele membre reprezintă majoritatea competenţelor, în aceste domenii fiind posibilă fie intervenţia
Uniunii, fie cea a statelor membre, cu respectarea principiului subsidiarităţii. Astfel de competenţe reprezintă piaţa internă, politica socială
(aspectele definite de tratate), coeziunea economică, socială şi teritorială, agricultura şi pescuitul, mediul, protecţia consumatorului,
transporturile, reţele transeuropene, energia, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, obiectivele comune de securitate în materie de sănătate
publică.
Competenţele naţionale rezervate, aparţin în continuare doar statelor membre (fiscalitatea directă), însă acestea trebuie să respecte
supremaţia dreptului comunitar în exercitarea lor.

Principiul subsidiarităţii în adoptarea actelor comunitare. Principiul subsidiarităţii este un principiu de reglare a exercitării
competenţelor comunitare şi nu de atribuire de competenţe, el nu trasează o frontieră rigidă între competenţele statelor membre şi cele ale
Comunităţii, ci permite organizarea pentru fiecare domeniu de competenţă concurentă, un partaj, care poate varia în timp, ca urmare a
circumstanţelor şi exigenţelor obiectivelor avute în vedere. Principiul a fost introdus prin Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la
Maastricht), dar numai într-un domeniu specific, acela al protecţiei mediului, iar Tratatul de la Amsterdam a consacrat un protocol aplicării
principiului subsidiarităţii şi proporționalității (Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii). Condiţii pentru
aplicarea principiului:
 să existe competenţe partajate. Principiul subsidiarităţii se aplică numai în domeniile unde Uniunea nu are competenţe exclusive în ceea ce
priveşte adoptarea unor reglementări. În domeniile unde statele membre şi Uniunea au competenţe partajate, ambele putând adopta
reglementări, principiul subsidiarităţii are meritul să ajute la determinarea situaţiilor în care reglementările trebuie adoptate la nivel unional.
 11
 obiectivul ce trebuie realizat nu poate fi atins într-o manieră satisfăcătoare prin acţiunile statelor membre, datorită în special dimensiunilor
sau efectelor acţiunii proiectate;
 posibilitatea realizării obiectivului în mod satisfăcător la nivel unional.
Limitele aplicării principiului: În situaţia în care statul membru poate rezolva satisfăcător problema, dar UE ar putea să rezolve şi mai bine
problema, competenţa va rămâne la statul membru. Dacă nici UE, nici statele membre nu pot rezolva satisfăcător problema, competenţa
rămâne la statul membru.
Obligaţiile pe care le implică principiul subsidiarităţii:
 pentru statele membre: acestea în virtutea obligaţiei lor de loialitate faţă de Uniune, trebuie să ia toate măsurile generale sau speciale pentru
atingerea obiectivelor prevăzute în tratate şi să se abţină de la orice comportament ce ar duce la periclitarea atingerii acestor obiective;
 pentru organele comunitare: atunci când acestea acţionează în baza principiului subsidiarităţii, trebuie să adopte măsuri cât mai simple şi să
intervină doar atât, cât este necesar pentru atingerea obiectivului comunitar (principiul proporţionalităţii).
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii (Tratatul de la Amsterdam), vine cu precizări în vederea
asigurării unei mai mari certitudini în privinţa situaţiilor în care este necesară o intervenţie a Comunităţii, anume:
 atunci când chestiunea implică aspecte transnaţionale;
 nu există o rezolvare satisfăcătoare a problemei de către statele membre;
 lipsa acţiunii UE dăunează intereselor statelor membre sau în lipsa acţiunii UE exigenţele tratatelor nu ar fi respectate;
 acţiunea din partea Uniunii are avantaje manifeste.
Scopul aplicării principiului:
 asigurarea trăiniciei cooperării supranaţionale;
 asigurarea unei libertăţii de acţiune a statelor membre.
Controlul respectării principiului subsidiarităţii:
Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona exista doar posibilitatea controlului ulterior (ulterior adoptării actului normativ),
control care se efectuează de către Curtea de Justiţie Europeană (CJE), aceasta având posibilitatea să anuleze un act normativ comunitar
adoptat fără respectarea principiului subsidiarităţii.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona respectarea principiului subsidiarităţii poate fi verificată chiar şi anterior adoptării
actului normativ comunitar, mai precis în etapa propunerii legislative şi în etapa adoptării propunerii legislative de către legislatorul unional.
I. În etapa propunerii legislative sunt două ipoteze:
A. În situaţia în care suntem în prezenţa procedurii legislative ordinare: Comisia are competenţa să iniţieze propunerea legislativă, pe care o
transmite mai departe parlamentelor naţionale şi legislatorilor comunitari (Parlamentul European şi Consiliul UE). Parlamentele naţionale au la
dispoziţie 8 săptămâni să analizeze propunerea legislativă sub aspectul conformităţii ei cu principiul subsidiarităţii. Fiecare parlament naţional
dispune de două voturi (un vot pentru fiecare cameră a parlamentului, dacă este un parlament naţional bicameral). În situaţia în care 50%+1 din
numărul voturilor atribuite parlamentelor naţionale sunt în sensul că propunerea nu respectă principiul subsidiarităţii, atunci propunerea trebuie
reanalizată de către Comisie (ea având rolul de iniţiator legislativ). În urma reanalizării propunerii există 3 posibilităţi:
a) menţinerea propunerii în forma iniţială;
b) modificarea propunerii;
c) retragerea ei.
În urma reanalizării propunerii Comisia emite un aviz motivat prin care îşi exprimă părerea cu privire la conformitatea propunerii cu
principiul subsidiarităţii. La rândul lor, parlamentele naţionale, atunci când analizează propunerea sub aspectul conformităţii ei cu principiul
subsidiarităţii emit un astfel de aviz motivat.
B. În situaţia în care suntem în prezenţa procedurii legislative speciale: Propunerea legislativă poate să aparţină Comisiei, unui grup de state
membre sau Parlamentului European şi este transmisă mai departe către parlamentele naţionale, Parlamentul European şi Consiliul UE. În
situaţia în care 1/3 din numărul total al voturilor atribuite parlamentelor naţionale se pronunţă în sensul că propunerea nu respectă principiul
subsidiarităţii, atunci propunerea trebuie reanalizată de către iniţiatorul ei, existând 3 posibilităţi:
a) menţinerea propunerii în forma ei iniţială;
b) modificarea propunerii;
c) retragerea ei.
II. Controlul efectuat în faza adoptării propunerii legislative: După ce propunerea legislativă a fost analizată de către parlamentele
naţionale sub aspectul conformităţii ei cu principiul subsidiarităţii, Comisia transmite propunerea legislativă împreună cu avizul său motivat şi
cu avizele motivate ale statelor membre Parlamentului European şi Consiliului UE. Înainte de prima lectură, cele două organe comunitare,
după analizarea avizelor motivate, se pronunţă cu privire la propunerea legislativă. În situaţia în care 55% din numărul voturilor din Consiliul
UE SAU 50%+1 din numărul voturilor Parlamentului European se pronunţă în sensul că propunerea nu respectă principiul subsidiarităţii,
atunci propunerea nu va mai fi analizată, procedura legislativă oprindu-se aici.
III. Controlul efectuat ulterior adoptării actului normativ: În situaţia în care, ulterior adoptării unui act normativ comunitar, un parlament
naţional sau o cameră dintr-un parlament naţional, consideră că actul normativ comunitar în cauză nu respectă principiul subsidiarităţii, atunci
are posibilitatea să se adreseze Curţii de Justiţie Europene, solicitând anularea actului normativ. CJE analizând respectarea principiului
subsidiarităţii are posibilitatea să anuleze actul, în situaţia în care consideră că sus ținerile reclamantului sunt întemeiate. Într-o asemenea
ipoteză, CJE acţionează asemănător unei instanţe de contencios administrativ.

Principiul proporționalității. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie este cea care a introdus în ordinea juridică comunitară principiul
proporţionalităţii unui domeniu specific: protecţia operatorilor economici împotriva prejudiciilor ce pot rezulta din reglementările comunitare.
Principiul proporţionalităţii solicită ca orice sarcină impusă destinatarilor regulilor comunitare să fie limitată măsurii strict necesare pentru
realizarea obiectivului prevăzut în Tratat, cu cât mai puţine sacrificii posibile din partea destinatarilor cărora li se adresează. Potrivit acestui
principiu, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor. În mod concret, atunci când Comunitatea are de ales între
mai multe mijloace de acţiune, ea trebuie să utilizeze măsura cu eficacitate egală cu aceea care lasă cea mai mare libertate statelor membre,
 12
particularilor şi întreprinderilor. În acest caz trebuie să se examineze cu atenţie dacă o intervenţie pe cale legislativă (ce presupune adoptarea
unui act comunitar) se dovedeşte necesară, sau dacă alte mijloace, mai puţin constrângătoare, pot fi utilizate: recomandare, sprijin financiar,
aderarea la o convenţie internațională, etc.
Esenţa principiului:
 acţiunile Comunităţii Europene nu pot depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în Tratate;
 acţiunile CE trebuie să fie potrivite şi necesare pentru atingerea obiectivelor comunitare;
 necesitatea adaptării mijloacelor autorităţilor naţionale la obiectivele urmărite;
Scopul principiului: Principul are ca scop să reglementeze modul şi intensitatea acţiunii comunitare. Principiul se doesebeşte astfel, în ceea
ce priveşte scopul său, de principiul subsidiarităţii care are menirea să determine situaţiile în care este necesară o acţiune a Comunităţtii,
completând în acelaşi timp principiul menţionat, având în vedere că determină intensitatea acţiunii comunitare.

Principiul echilibrului instituțional. Se mai numeşte şi principul „checks” (control reciproc) and „balances” (echilibru de putere). Esenţa
principiului constă în aceea, ca fiecare instituţie comunitară acţionează cu respectarea propriilor competenţe şi ale altor instituţii, având în
acelaşi timp pârghii de control asupra altor instituţii.
1a. Aspecte privind controlul efectuat de Parlamentul European asupra Comisiei:
 la numirea membrilor Comisiei, fiecare candidat este intervievat, Parlamentul European aprobând ansamblul Colegiului Comisarilor;
 Parlamentul European are posibilitatea să adopte o moţiune de cenzură împotriva Comisiei, într-o asemenea situaţie comisarii trebuind să-şi
dea demisia;
 Parlamentul examinează rapoartele anuale ale Comisiei;
 parlamentarii europeni au posibilitatea să adreseze întrebări membrilor Comisiei;
1b. Aspecte privind controlul efectuat de Comisia Europeană asupra Parlamentului European:
 Comisia are posibilitatea să introducă acţiuni în anulare şi acţiuni în carenţă împotriva acţiunilor sau inacţiunilor Parlamentului European.
2a. Aspecte privind relaţia dintre Parlamentul European şi Consiliul UE:
 parlamentarii au posibilitatea să adreseze întrebări Consiliului UE.
2b. Aspecte privind relația dintre Consiliul UE și Parlamentul European:
 Președintele Consiliului UE participă la şedinţele plenare ale Parlamentului European.
3a. Aspecte privind relaţia dintre Consiliul UE şi Comisie:
 Comisia în calitatea ei de organ executiv pune în executare deciziile adoptate de Consiliul UE.
3b. Aspecte privind relaţia între Comisie şi Consiliul UE:
 Comisia poate introduce acţiuni în carenţă şi acţiuni în anulare împotriva Consiliului UE.
4. Relaţia dintre Comisia Europeană, pe de o parte şi Consiliul UE şi Parlamentul European, pe de altă parte:
 Comisia face propuneri legislative, având drept de iniţiativă legislativă.

Principiul rangului prioritar al dreptului comunitar fa ță de dreptul na țional . Scopul principiului: Rezolvarea conflictelor de legi între
normele comunitare şi cele naţionale, asigurarea interpretării şi aplicării unitare a dreptului comunitar, evitarea anulării efectelor actelor
normative comunitare prin măsuri interne.
În temeiul juridic al principiului există două teorii:
 Teoria autonomistă. Dreptul comunitar are prioritate faţă de cel naţional pentru că ordinea juridică înfiinţată prin tratate, reprezintă un sistem
juridic autonom, independent faţă de sistemele juridice naţionale şi supranaţionale.
 Teoria împuternicirii constituţionale. Prioritatea dreptului comunitar îşi are izvorul în prevederile constituţiilor naţionale care permit aderarea
la organizaţiile internaţionale, existând obligaţia implicită a statelor care aderă la acestea să-şi adapteze legislaţia lor internă la legislaţia acelor
organizaţii internaționale.
Prioritatea dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre implică două aspecte:
a) prin legi (sau alte acte normative) naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de
lege fiind nulă şi inaplicabilă;
b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor
asigura corelarea necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fără a aştepta intervenţia
legiuitorului naţional de abrogare a acestora.
Curtea constituţională italiană a considerat aplicabilă o lege internă posterioară Tratatului C.E.E., care conţinea dispoziţii contrare acestuia.
Sesizată în legătură cu această interpretare „dualistă”, Curtea Europeană de Justiţie a formulat teza comunitară a raportului existent între
dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre, argumentându-şi poziţia cu inadmisibilitatea aplicării diferenţiate şi discriminatorie a
dreptului comunitar de la un stat membru la altul, precum şi cu natura juridică specifică a dreptului comunitar, de drept integrat ordinii juridice
naţionale. Doctrina comunitară consideră că supremaţia dreptului comunitar este o „condiţie esenţială” a existenţei acestuia, şi că ea poate fi
invocată atât în faţa justiţiei comunitare, cât şi în faţa justiţiei naţionale.
Dreptul comunitar primar prevalează faţă de orice lege națională ulterioară . Prevederile dreptului primar (tratatele de înfiinţare şi cele
de modificare ale acestora, precum şi tratatele de aderare) reprezintă un izvor de drept independent, originar şi special, prevederile ei neputând
fi anulate printr-o lege naţională ulterioară. În conflictul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional, nu se aplică norma conflictuală internă
(legea ulterioară derogă de la cea anterioară), dreptul comunitar beneficiind de prioritate chiar şi faţă de o lege naţională ulterioară.
Dreptul comunitar are prioritate atât faţă de legile ordinare, cât şi faţă de legea supremă din stat. La aprecierea legalităţii acţiunilor
organelor comunitare nu se iau în considerare normele şi principiile dreptului naţional, chiar dacă aceste norme şi principii îşi au izvorul în
legea fundamentală. Normele constituţionale nu beneficiază de prioritate faţă de normele naţionale. Beneficiază de prioritate şi normele
dreptului secundar, nu numai normele dreptului primar.
Instanţele naţionale sunt obligate să aplice dispozi țiile comunitare în plenitudinea lor şi trebuie să refuze, din oficiu, aplicarea normelor
naţionale contrare. Instanţele naţionale nu trebuie să aştepte intervenţia prealabilă a unor instrumente legislative, procedurale sau
 13
constituţionale naţionale. În situaţia în care o normă procedurală internă reprezintă singurul obstacol în aplicarea prioritară a dreptului
comunitar, acea normă interna trebuie ignorată la soluţionarea cauzei. Dreptul comunitar beneficiază de prioritate faţă de actele administrative
individuale.
Organele administrative au obligaţia să reanalizeze o decizie administrativă anterioară, în vederea luării în considerare a interpretării
oferite de către CJE. Aceste organe au obligaţia să revină asupra deciziei dacă o consideră neconformă cu interpretarea oferită de către instanţa
comunitară. Instanţele naţionale au obligaţia să asigure efectul deplin al normelor comunitare.

Principiul aplicării directe a dreptului comunitar. Această trăsătură a dreptului comunitar implică două aspecte:
a) la fel ca şi aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar, această caracteristică trebuie înţeleasă prin raportare la principiul
monist de receptare a normelor internaţionale în dreptul intern. Odată adoptate la nivel comunitar, normele comunitare se aplică în mod
direct şi nemijlocit în ordinea juridică naţională, a statelor membre, fără a fi necesară preluarea lor în norme juridice interne. De altfel, Curtea
Europeană de Justiţie este chiar interzisă preluarea lor în norme interne.
Principiul monist stă la baza ambelor caracteristici ale dreptului comunitar, aplicabilitatea imediată şi cea directă. Diferenţa constă în aceea
că prima trăsătură are în vedere raportul temporal între adoptarea dreptului comunitar şi naşterea obligaţiei de respectare şi aplicare a acestuia
de către cei vizaţi, în timp ce a doua se referă la conţinutul normativ al actelor comunitare (în sens larg) în raport cu cel al actelor normative
naţionale. Jurisprudenţa relevantă pentru această caracteristică este aceeaşi Decizie Costa c/ ENEL din 1964.
b) aplicabilitatea directă desemnează efectul direct al dreptului comunitar, adică posibilitatea ca prin acesta să fie instituite obligaţii sau
drepturi pentru toţi subiecţii ordinii juridice comunitare, nu numai pentru statele membre.
Tratatele internaţionale nu pot crea drepturi şi obligaţii în mod direct în beneficiul sau în sarcina persoanelor fizice sau juridice din statele
semnatare, ci doar a statelor, ele fiind singurele subiecte ale dreptului internaţional clasic. Această concepţie a fost ştirbită în mod evident prin
crearea CEDO, în faţa căreia se pot prezenta cu cereri particularii din statele semnatare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
„Lovitura de graţie” dată acestui principiu clasic al dreptului internaţional a venit însă din partea dreptului comunitar, constituit pe principiul
opus, al aplicabilităţii directe (efectului direct). În acest caz, excepţia s-a transformat în regulă, iar statele membre au acceptat, prin semnarea
tratatelor institutive, crearea de drepturi şi obligaţii în mod direct, prin acte comunitare derivate, pentru resortisanţii lor.
Normele juridice comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică a statelor membre (sau au efect direct), ele putând crea drepturi şi
obligaţii concrete pentru resortisanţii statului respectiv, drepturi şi obligaţii opozabile administraţiei şi justiţiei statale.
Opozabilitatea normelor juridice comunitare care beneficiază de efect direct poate fi verticală – în faţa organelor comunitare sau naţionale,
sau orizontală – în faţa celorlalţi particulari cu care cel interesat intră în raporturi juridice. Opozabilitatea se referă aşadar la posibilitatea pe
care o are cel interesat de a invoca dispoziţiile normative în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, precum şi în raporturile cu alte persoane fizice sau juridice.
Jurisprudenţial, această trăsătură a dreptului comunitar a fost consacrată prin decizia Van Gend et Loos, din 1962, în motivarea căreia Curtea
Europeană de Justiţie a reţinut că instituirea prin tratatele comunitare a unei obligaţii de abţinere în sarcina statelor membre, creează automat
un drept corelativ în beneficiul resortisanţilor acestor state, care pot invoca această obligaţie de abţinere atât în faţa jurisdicţiilor naţionale, cât
şi a celei comunitare. De asemenea, ea a fost reluată în Decizia Franz Grad.
Efectul direct poate fi limitat sau chiar declarat inaplicabil prin deciziile Curţii de Justiţie a UE în cazul unor norme comunitare, şi este vorba
de acele norme care se referă doar la instituţiile comunitare şi la relaţiile dintre ele. Particularii nu vor putea să dea în judecată Consiliul U.E.
pentru nerespectarea acestei obligaţii.
Unele acte comunitare apar, prin natura lor, lipsite de efect direct, şi în această categorie se încadrează directivele, acte prin excelenţă atipice,
specifice dreptului comunitar, şi care presupun măsuri naţionale de aplicare.

Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului. La nivel european organizaţia cu o vocaţie esenţial politică şi culturală este
Consiliul Europei cu cele două instrumente esenţiale de protecţie a drepturilor omului: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale – tratat internaţional ce aduce o garanţie colectivă din partea statelor pentru respectarea drepturilor omului –
împreună cu protocoalele sale adiţionale care i-au adus completări şi precizări, şi Carta socială europeană ce a fost semnată la Torino la 18
septembrie 1961 şi apoi revizuită la 2 aprilie 1996.
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) din 1992 a făcut referire pentru prima oară la respectarea “drepturilor fundamentale, aşa cum sunt
garantate de Convenţia Europeană”. La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi
Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului. Carta a fost înscrisă în Constituţia Europeană. Din momentul
ratificării Carta va avea un caracter obligatoriu.
La început Curtea de Justiţie a refuzat să examineze validitatea unor acte comunitare cu privire la drepturi fundamentale protejate de
Constituţia Republicii Federale Germania, cum i se ceruse de către petiţionari (în 1959 şi 1960). Pe măsura trecerii timpului Curtea de Justiţie
şi-a dezvoltat progresiv jurisprudenţa punând la punct un catalog comunitar de principii şi de drepturi fundamentale, care cuprinde o serie de
drepturi precum: principiul egalităţii în diferitele sale aspecte, libertatea de circulaţie a lucrătorilor, salariaţi şi independenţi, libertatea
religioasă, libertatea de expresie şi de informare, protecţia confidenţialităţii, inviolabilitatea domiciliului, respectarea dreptului la apărare în
procedurile represive, dreptul de a apela în justiţie, dreptul de proprietate şi de iniţiativă economică, etc.
Egalitatea de tratament între cetăţenii comunitari care interzice orice formă de discriminare bazată pe naţionalitate constituie temeiul
principal al ordinii juridice comunitare. Este un principiu de bază pentru funcţionarea Pieţei Comune, adică acel spaţiu fără frontiere interioare
în care să fie asigurate libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor şi a capitalurilor între statele membre.
Interdicţia de discriminare se referă şi la alte situaţii specifice: libera circulaţie a muncitorilor migranţi, în domeniul condiţiilor de acces la
diferitele forme de şcolarizare, de pregătire profesională, la munca salariată, la organizaţii culturale, îngrijiri medicale, călătorii etc.
Egalitatea de tratament între muncitorii de sex bărbătesc şi cei de sex feminin. Potrivit acestui principiu, un muncitor de sex feminin
trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi şi avantaje ca şi unul de sex bărbătesc. Egalitatea de tratament se aplică în domeniul remunerării, în
acela al accesului la locul de muncă, la pregătirea şi promovarea profesională, la condiţiile de muncă, la orice activitate independentă, agricolă
etc. Statele membre pot adopta însă şi dispoziţii care derogă de la principiul egalităţii de tratament dacă acestea se referă la o protecţie specială
a femeilor, cum ar fi sarcina şi maternitatea, concediul în situaţia adoptării unui copil ş.a.
 14
La 5 aprilie 1977 Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au adoptat o declaraţie comună cu privire la drepturile fundamentale în care se
sublinia importanţa mare pe care Comunitatea o acordă respectării drepturilor omului aşa cum acestea reies din constituţiile statelor membre
precum şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Un progres a fost marcat prin semnarea Actului Unic care a permis încorporarea drepturilor fundamentale în sistemul comunitar. Pentru
prima oară într-un tratat comunitar în preambulul actului s-a făcut referire la protecţia drepturilor fundamentale ale omului.
La 12 aprilie 1989 Parlamentul European a adoptat un alt act: Declaraţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale. Declaraţia urma să devină
instrumentul de referinţă în materie pentru întreaga Comunitate şi îndeosebi pentru Curtea de Justiţie, ea formulând pentru prima oară un
catalog de drepturi şi libertăţi fundamentale, și anume: inviolabilitatea demnităţii umane, dreptul la viaţă, la libertate şi siguranţă, libertatea de
gândire, de opinie şi informaţie, protecţia familiei, dreptul la proprietate, dreptul la reuniune, de asociere profesională, etc.
Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) a reafirmat în preambulul său ataşamentul ţărilor membre la principiul libertăţii, democraţiei şi
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Tratatul de la Maastricht a instituit pe plan juridic cetăţenia Uniunii, acordată tuturor
persoanelor care au cetăţenia unuia din statele membre. Cetăţenii Uniunii au astfel drepturi precum: cel de a cumpăra bunuri şi servicii în orice
ţară din Comunitate fără a plăti taxe de vamă sau suplimente de taxe, dreptul de a-şi transfera avuţiile în orice stat membru, dreptul de a
contracta împrumuturi la o instituţie financiară din orice stat comunitar, etc.
Consiliul European a decis să dea un impuls Programului de lucru pentru realizarea efectivă a „Europei cetăţenilor” fixând, ca un obiectiv
prioritar, libertatea circulaţiei cetăţenilor europeni după modelul circulaţiei libere a cetăţenilor în propria lor ţară.
La 14 iunie 1985, cinci state comunitare — întrucât Franţa şi Germania Federală semnaseră un acord bilateral la Sarrebruck în iulie 1984 —
au semnat împreună cu Belgia Olanda şi Luxemburg, la Schengen (Luxemburg) un Acord referitor la suprimarea treptată a controalelor la
frontierele comune. Acest Acord, compus din 32 de articole, are valoarea unei declaraţii de intenţie în care semnatarii s-au angajat să faciliteze
cât mai rapid posibil desfiinţarea controalelor la frontierele lor şi să instituie măsurile de cooperare necesare în acest scop. S-a subliniat de
către părţile contractante că asemenea măsuri nu vor aduce nici o ştirbire suveranităţii lor naţionale sau libertăţilor individuale ale cetăţenilor.
La 19 iunie 1990, cele 5 state au semnat la Schengen Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985. Celor 5 state
semnatare iniţial li s-au mai adăugat: la 27 noiembrie 1990 — Italia, la 25 iunie 1991 — Spania şi Portugalia, în iunie 1992 — Grecia, cu statut
de observator. Danemarca, Irlanda, Marea Britanie au rămas în afara Acordului.
O dată cu Actul final al Conferinţei de la Maastricht a fost proclamată şi Declaraţia referitoare la cooperarea poliţienească. S-a confirmat cu
acest prilej acordul statelor membre pentru adoptarea de măsuri concrete în domeniul schimbului de experienţe. Cooperarea poliţiilor s-a
dezvoltat şi prin crearea Europolului, instalat la Haga la 16 februarie 1994.
Cooperarea vamală se înfăptuieşte prin întărirea controalelor exercitate în cadrul liberei circulaţii a persoanelor şi mărfurilor, prin reprimarea
importurilor şi exporturilor ilicite de stupefiante precum şi în materia traficului cu arme de foc.
Cooperarea judiciară cere întrajutorarea judiciară pentru un număr determinat de infracţiuni sau de acte de procedură penală. Convenţia de
aplicare a Acordului de la Schengen a introdus principiul extrădării fără să fie nevoie ca acesta să fie înscris în acorduri bilaterale.

Izvoarele dreptului comunitar. Prezentare generală. Prin izvor al dreptului comunitar se înţelege forma juridică de transpunere a
normelor juridice, a regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de drept ce participă la raporturile juridice comunitare. Izvoarele dreptului
comunitar pot fi clasificate în:
a) izvoare primare:
- tratatele constitutive ale Comunităţilor europene, semnate la Paris şi Roma, cu protocoalele şi convenţiile anexate lor;
- tratatele modificatoare ce au modificat tratatele institutive – Tratatul privind fuziunea executivelor, Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona, de asemenea cu anexele acestora;
- tratatele de adeziune a noilor membri;
- alte tratate, cum ar fi Actul privind alegerile directe în Parlamentul european, Actul de exceptare privind Groenlanda, tratatele bugetare.
b) izvoare derivate: regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de instituţiile comunitare.
Sunt considerate izvoare ale dreptului comunitar şi principiile generale de drept aplicabile în sistemele judiciare din statele membre, precum
şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru drepturile fundamentale individuale.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se constituie într-un izvor important de drept comunitar, unele decizii ale acestei instanţe
configurând modul corect de interpretare a unor dispoziţii din tratate sau din actele comunitare.
c) izvoare complementare: regulamentele de ordine interioară, actele interinstituţionale, declaraţiile şi rezoluţiile instituţiilor comunitare,
acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană, în măsura în care instituie anumite obligaţii sau conferă drepturi instituţiilor
comunitare, statelor membre sau resortisanţilor acestora.

Tratatele constitutive și modificatoare – izvoare originare ale dreptului comunitar . Doctrina de specialitate consideră ca făcând parte din
dreptul comunitar originar tratatele constitutive, tratatele modificatoare şi tratatele de aderare a noilor membri, precum şi alte tratate
importante. Aceste izvoare originare au forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare comunitare şi prezumţie absolută de legalitate.
Tratatele constitutive (C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM) sunt construite pe baze diferite, pentru a servi unor scopuri diferite, totodată ele
alcătuiesc un ansamblu unitar şi integrat.
Tratatele C.E.C.O. şi EURATOM sunt tratate având ca scop integrarea sectorială a economiei statelor membre, metoda utilizată în acest scop
fiind aceea a tratatului-lege, care reglementează în detaliu şi cu caracter exhaustiv relaţiile ce se stabilesc între diferite entităţi naţionale sau
comunitare în legătură cu piaţa cărbunelui şi oţelului, respectiv a energiei atomice.
Tratatul C.E.E. a stabilit anumite obiective ce trebuiau atinse de statele membre în vederea realizării pieţei unice europene şi uniunii vamale,
lăsând în sarcina acestora alegerea modalităţilor concrete de realizare a obiectivelor; din acest motiv, el este considerat un tratat cadru, tratat de
procedură. El are ca obiect întreaga economie a statelor membre, nu doar segmente ale acesteia, prin aceasta deosebindu-se de celelalte două
tratate institutive, ce au adoptat abordarea sectorială.
Tratatul C.E.E. se află în poziţie de lege generală faţă de celelalte două tratate, care reglementează sectoare determinate ale economiei, el se
aplică şi sectoarelor cărbunelui şi oţelului, respectiv energiei atomice; dacă se pune însă problema contradicţiei între dispoziţiile Tratatului
C.E.E. şi dispoziţiile C.E.C.O. sau EURATOM, cele din urmă prevalează.
 15
Fiecare tratat are o structură tehnico-legislativă formată din preambul, clauze introductive, clauze instituţionale, clauze materiale, şi clauze
finale.
În preambul sunt specificate motivele de ordin politic ce au stat la baza hotărârii statelor membre de a crea respectiva Comunitate europeană
şi scopurile, obiectivele Comunităţii (piaţa unică, libera circulaţie a persoanelor, etc.). Nu există o ierarhie a obiectivelor Comunităţilor
europene, toate fiind la fel de importante.
Dispoziţiile introductive prefigurează acţiunile ce trebuie întreprinse de statele membre în vederea realizării obiectivului sau obiectivelor
Comunităţii.
Clauzele instituţionale vizează organizarea şi funcţionarea ansamblului instituţional comunitar, finanţarea comunităţilor şi statutul
funcţionarilor publici comunitari.
Clauzele materiale impun obligaţii şi conferă drepturi diferitelor subiecte de drept implicate în realizarea obiectivelor comunitare,
reglementând în acelaşi timp acţiunea sau inacţiunea acestora.
Clauzele finale cuprind dispoziţii privind ratificarea tratatelor constitutive, intrarea lor în vigoare, şi condiţiile în care poate fi realizată
revizuirea acestora. Depozitarele tratatelor constitutive, adică statele care păstrează originalul acestor tratate, sunt Franţa, respectiv Italia,
statele pe teritoriul cărora s-au semnat tratatele.
Tratatele modificatoare nu constituie drept comunitar asimilabil tratatelor comunitare constitutive decât în privinţa acelor dispoziţii care
modifică tratatele comunitare. De exemplu: Tratatul de la Amsterdam este structurat pe trei părţi. Prima parte conţine modificări de fond aduse
Tratatului U.E. şi celor 3 tratate comunitare constitutive. A doua parte realizează o simplificare a tratatelor comunitare, cuprinzând anexe şi
protocoale cu scopul de a înlătura dispoziţiile caduce şi pentru a adapta textul anumitor dispoziţii. A treia parte prevede abrogarea Convenţiei
din 25 martie 1957 cu privire la anumite instituţii comune şi a Tratatului de fuziune din 8 aprilie 1965 şi înlocuirea lor cu art. 9 din Tratatul de
la Amsterdam.
Actele normative comunitare, izvoare derivate ale dreptului comunitar. Dreptul instituţional comunitar derivat este format din norme
cuprinse în acte emise de instituţiile comunitare constituite prin dispoziţiile din tratate. Este un drept derivat pentru că ansamblul de acte care îl
constituie este subordonat dispoziţiilor din tratate de la care nu pot deroga.
Prin act comunitar se înţelege orice manifestare de voinţă provenită de la instituţiile comunitare. În această categorie sunt incluse numai
manifestările de voinţă realizate în scopul producerii de efecte juridice în spaţiul comunitar, în sensul conferirii unor drepturi sau a impunerii
unor obligaţii. Actele comunitare trebuie să fie conforme cu izvoarele originare ale dreptului comunitar şi cu principiile de drept comunitar.
Actele comunitare poartă diferite denumiri, şi iau diferite forme: în sistemul Tratatului privind Func ționarea U.E şi EURATOM, Consiliul,
Parlamentul European şi Comisia Europeană adoptă regulamente, decizii şi directive obligatorii, respectiv recomandări şi avize fără caracter
obligatoriu; în sistemul C.E.C.O., Comisia Europeană emitea decizii (normative sau individuale) şi recomandări obligatorii, în timp ce opiniile
nu sunt obligatorii.
Regulamentul. În conformitate cu Tratatul privind Funcţionarea UE (TFUE), regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în
toate elementele sale, este direct aplicabil în toate statele membre, şi forţa sa juridică este superioară celei de care beneficiază actele normative
interne.
● Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regulamentului de a fi formulat în abstract, în vederea aplicării sale la un
număr nedeterminat de persoane, fiind corespondentul actului normativ din dreptul intern al statelor membre. Regulamentul va fi aplicabil în
mod repetat, unor situaţii descrise în mod obiectiv în conţinutul său. De exemplu, este regulament actul comunitar prin care sunt regularizate
preţurile unei categorii de produse, sau prin care se impun anumite obligaţii producătorilor de automobile din Uniune.
Curtea de Justiţie a UE are menirea de a interpreta în mod adecvat conţinutul unui regulament şi de a valida calificarea ca atare a acestui act
comunitar, adică nu denumirea unui act comunitar este esenţială, ci natura sa, ce rezultă din conţinutul său. Un regulament care conţine decizii
individuale va fi considerat ca regulament numai în partea sa normativă, excluzînd deciziile individuale.
● Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică a acestuia menită să-l diferenţieze de directivă, care este obligatorie
numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în privinţa mijloacelor de realizare a acestuia.
Statele membre nu pot aplica de o manieră selectivă şi incompletă un regulament, chiar dacă acesta a fost emis în considerarea unei situaţii
specifice unei anumite zone din spaţiul comunitar, deoarece regulamentul pătrunde cu aceeaşi forţă juridică în toate sistemele de drept
naţionale, concomitent. Chiar dacă el a fost emis pentru o situaţie existentă la un moment dat într-un stat, aplicarea sa se extinde la toate
situaţiile similare ce vor apărea, în timp, în oricare din statele membre.
● Aplicabilitatea directă a regulamentului se referă la două aspecte:
 aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără a fi receptat prin norme naţionale. Este interzisă preluarea dispoziţiilor
regulamentului în norme juridice interne, deoarece în acest fel aplicarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre, actele
normative interne având forţă juridică diferită de la un sistem de drept la altul;
 regulamentul are efect direct, adică este susceptibil de a conferi drepturi şi de a impune obligaţii celor vizaţi prin dispoziţiile sale, drepturi şi
obligaţii ce pot fi invocate de cei interesaţi în faţa jurisdicţiilor naţionale sau comunitare, şi de care acestea vor ţine seama.
Nu numai beneficiarul actului îl poate invoca în instanţă, ci şi un terţ, care se prevalează de el pentru a susţine existenţa unei obligaţii în
sarcina destinatarului actului.
Din jurisprudenţa comunitară se desprinde ideea că efectul direct al unui regulament destinat statelor se produce şi pentru resortisanţii
acestuia, în momentul în care intră în sfera lui de aplicare. Obligaţia de a remunera echitabil munca egală prestată de femei şi de bărbaţi se
impune nu numai angajatorilor publici, ci şi celor privaţi din statele membre, chiar dacă destinatarele regulamentului ce reglementează acest
aspect sunt statele membre, deci angajatorii publici.
● Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne: statele membre nu pot adopta măsuri naţionale care să fie contrare
regulamentului sau să deroge de la acesta, cu excepţia cazului când chiar regulamentul prevede această posibilitate. Este vorba de aplicarea în
concret a principiului supremaţiei dreptului comunitar.
Directiva. Act specific comunitar, directiva este obligatorie pentru statele membre în privinţa rezultatului ce trebuie atins, lăsând organelor
statale alegerea mijloacelor şi a formei de realizare efectivă. Directivele se emit în sistemul T.F.U.E. şi sunt adresate numai statelor membre,
numai acestora le pot fi impuse obligaţii; directiva poate fi normativă sau individuală.
 16
● Obligativitatea directivei. Directiva fixează doar cadrul, pe care fiecare din statele membre trebuie să-l aplice prin mijloace naţionale (legi,
acte administrative), într-un anumit termen, expres prevăzut în cadrul ei.
Uneori pentru a se asigura că directiva va fi implementată în conformitate cu interesul comunitar, instituţiile comunitare aduc limitări
libertăţii statelor de a alege forma sau mijlocul concret de implementare a directivei, stabilind direct anumite măsuri de implementare
obligatorii a fi luate. Alteori, este suficientă stabilirea obiectivului de atins – de exemplu, libera circulaţie a persoanelor pentru ca acţiunea de
executare să fie orientată.
Metodele şi formele de implementare a directivei trebuie alese întotdeauna în aşa fel încât să asigure efectiva implementare a directivei şi
funcţionarea acesteia. Implementarea directivei nu echivalează cu receptarea dreptului comunitar în norme naţionale, ci trebuie făcută
distincţie între directivă şi măsurile de executare a acesteia, numai ultimele fiind cuprinse în norme naţionale.
● Aplicabilitatea directă a directivei constituie o problemă discutabilă, ce a stat în atenţia doctrinei şi jurisprudenţei comunitare. Din tratat
reiese că doar regulamentul are aplicabilitate directă, nu şi directiva.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consacrat, prin deciziile sale, concepţia contrară, recunoscând aplicabilitatea directă a directivelor:
fiind texte obligatorii, particularii au dreptul să le invoce în faţa jurisdicţiei naţionale sau comunitare. Intervenţia Curţii a fost determinată de
întârzierea cu care statele implementau directivele.
Condiţiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt următoarele:
 conţinutul directivei să fie precis formulat şi necondiţionat;
 invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de sancţionare a netranspunerii ei sau a transpunerii ei defectuoase în norme naţionale
de către statul membru.
Cu toată hotărârea instanţei judiciare comunitare de a tranşa problema, paradoxurile rămân:
- dacă statul aplică directiva prin norme naţionale, aceste norme vor constitui obiectul acţiunilor în justiţie exercitate de particularii vătămaţi,
pe când dacă directiva nu este implementată sau este implementată defectuos, particularii se vor prevala de dispoziţiile acesteia din urmă;
- conceptul de aplicabilitate directă a directivelor nu este compatibil cu existenţa acţiunii în obligarea statelor la executarea lor;
- argumentul folosit pentru formularea poziţiei jurisprudenţiale este acela că aplicabilitatea directă se manifestă prin intermediul măsurilor de
aplicare, dar aparţine directivei.
Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar şi în condiţiile impuse jurisprudenţial de Curtea de Justiţie, nu este completă, deoarece directivele
ce sunt adresate statelor nu pot avea efect direct orizontal, adică nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct vertical,
în relaţia cu statul membru. Dacă în cazul regulamentului efectul direct este uşor de demonstrat, în cazul directivelor situaţia trebuie analizată
de la caz la caz. Efectul direct vertical nu este însoţit întotdeauna şi de efectul direct orizontal.
● Aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleaşi discuţii ca şi aplicabilitatea directă a cestora, în partea referitorare la lipsa unor
măsuri de receptare a directivei în dreptul intern al statului membru.
● Supremaţia directivelor în faţa dreptului naţional a fost confirmată prin deciziile Curţii Europene de Justiţie, în sensul existenţei unei
obligaţii pentru administraţia şi justiţia statelor membre de a interpreta legislaţia naţională în conformitate cu dispoziţiile directivelor, după
intrarea lor în vigoare.
Decizia. Decizia este obligatorie în întregul ei pentru toţi destinatarii, indiferent dacă aceştia sunt state, persoane juridice sau persoane fizice.
Decizia reprezintă un act comunitar cu caracter individual, prin care instituţiile Uniunii reglementează situaţii concrete, determinate, şi care se
aplică unor subiecte determinate. Prin decizie se pot impune obligaţii, se pot autoriza acţiuni, se poate refuza iniţierea unei acţiuni în justiţia
comunitară, sau se pot da explicaţii referitor la o altă decizie.
● Decizia este obligatorie în întregime, din acest punct de vedere asemănându-se cu regulamentul, însă îndepărtându-se de directivă.
● Decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte în toate componentele sale:
 decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei,
 fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare,
 are efect direct în persoana destinatarilor ei şi a terţilor care se pot prevala de ea.
Recomandările şi avizele. Recomandarea este un act comunitar cu caracter neobligatoriu, şi este utilizată pentru a sugera anumite acţiuni
sau inacţiuni statelor membre. Deşi nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecătorul comunitar sau naţional pentru interpretarea unor
dispoziţii din actele obligatorii, sau din legislaţia naţională.
Avizul este o simplă opinie emisă de instituţia comunitară, pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere în legătură cu anumite aspecte
concrete. Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice interesate, a statului membru sau a altor instituţii
comunitare, şi nu produc efecte juridice.
Actele comunitare „nenumite”. Sunt considerate a fi izvoare ale dreptului comunitar şi regulamentele de ordine interioară adoptate de
instituţiile comunitare, declaraţiile interinstituţionale prin care se precizează înţelesul anumitor noţiuni sau concepte folosite în actele
comunitare (de ex., cheltuielile obligatorii), alte declaraţii sau programe de acţiune fără forţă juridică.
Izvoarele de acest fel nu pot interveni în domeniile rezervate prin tratate reglementării prin acte comunitare, iar Curtea de Justiţie are dreptul
de a interpreta astfel de surse în aşa fel încât să determine adevărata lor natură juridică, fiind inadmisibilă disimularea unui act comunitar într-o
declaraţie sau rezoluţie prezumată a fi fără efecte juridice. În această situaţie, Curtea va considera declaraţia sau rezoluţia ca fiind de fapt acte
comunitare, şi se va declara competentă să se pronunţe asupra legalităţii lor.
Importanţa distincţiei între actele comunitare, din perspectiva contenciosului comunitar:
 Prin aceea că are caracter general, impersonal, specific actului normativ, regulamentul se deosebeşte esenţial de decizie, care are caracter
individual. Această distincţie are relevanţă în planul contenciosului comunitar: persoanele fizice sau juridice (desemnate cu un termen generic
„particularii”) nu pot intenta în faţa Curţii de Justiţie a UE acţiuni contra regulamentelor, ci doar contra deciziilor. Explicaţia rezidă în
imposibilitatea justificării existenţei unui interes direct şi personal în cadrul acestor acţiuni.
Dimpotrivă, atunci când o decizie este inclusă într-un regulament, în sensul că unele prevederi din regulament privesc în mod direct anumite
persoane determinate, decizia respectivă poate fi atacată, separat, în faţa instanţei de judecată comunitare. Prin promovarea acestei
jurisprudenţe, Curtea de Justiţie a încercat să descurajeze instituţiile comunitare în încercarea lor de a „masca” deciziile individuale în
regulamente, pentru a le face astfel inatacabile cu acţiune directă în contenciosul comunitar;
 17
 recomandările şi avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, ele nu produc efecte juridice, prin urmare nu sunt susceptibile a fi atacate pe calea
unei acţiuni directe în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
 regulamentele pot fi atacate de către particulari cu acţiune directă numai dacă au fost emise cu exces de putere;
 directivele pot fi contestate direct de către state, însă nu şi de către particulari, atunci când destinatari sunt statele.
Textele tratatelor nu fac distincţie între forţa juridică a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, prin urmare nu există o ierarhie
între actele comunitare. Nu se poate spune cu precizie care regulament are caracter de „lege” şi care de „act administrativ”.
Forme procedurale cerute de tratate pentru adoptarea actelor comunitare:
a) Forme procedurale anterioare adoptării actului comunitar: avize, propuneri, solicitate de tratate şi fără de care actul comunitar este anulabil
de către Curtea Europeană de Justiţie. O astfel de formă procedurală anterioară este propunerea Comisiei Europene, necesară pentru adoptarea
actului comunitar de către Consiliul sau de către Consiliu şi Parlament, prin codecizie.
b) Forme procedurale concomitente adoptării actului comunitar: motivarea faptică şi juridică a actului. Motivarea poate fi cuprinsă şi într-un
act anterior, şi trebuie să fie clară, să nu lase loc la interpretări. În lipsa motivării sau în cazul motivării insuficiente, actul este anulabil. În
aprecierea suficienţei motivării trebuie avut în vedere caracterul normativ sau individual al actului, fiind acceptat că actele individuale necesită
o motivare mai detaliată.
c) Forme procedurale posterioare adoptării actului comunitar: publicarea şi comunicarea actelor comunitare. Regulamentele se publică în
Jurnalul Oficial al UE, fiind acte normative formulate în abstract şi aplicabile în mod repetat, şi intră în vigoare în 20 de zile de la această dată,
dacă prin dispoziţiile sale nu a fost prevăzut un alt termen. Deciziile şi directivele se comunică persoanelor interesate, respectiv statelor
membre, şi se publică în acelaşi Jurnal Oficial, producând efecte juridice de la data notificării. Publicarea în Jurnalul Oficial este necesară
pentru ca terţii să ia cunoştinţă de actul comunitar.
Executarea actelor comunitare care impun obligaţii pecuniare. În cazul în care actul comunitar impune anumite obligaţii pecuniare unor
persoane fizice sau juridice, cum ar fi amenzile, penalităţile, etc., pentru executarea acestor obligaţii sunt aplicabile regulile procedurale interne
ale statului membru.
Responsabile cu emiterea „ordinului” care declanşează procedura naţională de executare sunt însă autorităţi diferite, de la stat la stat:
Ministerul de externe, Ministerul justiţiei, Grefierul şef al Curţii de apel, Curtea Supremă sau Primul Ministru, etc.
Actele comunitare în sistemul special al C.E.C.O. În sistemul instituit prin Tratatul C.E.C.O. Comisia europeană deţine rolul primordial, ea
adoptând decizii, care pot fi individuale sau normative. Deciziile, dar şi recomandările Comisiei europene, sunt obligatorii pentru destinatari,
în timp ce opiniile sunt lipsite de efecte juridice.
Proceduri aplicabile în vederea adoptării actelor comunitare. Actele comunitare se adoptă de către Parlamentul European şi Consiliu, la
propunerea Comisiei Europene şi după consultarea Parlamentului European (procedura legislativă ordinară/codecizia). Există însă şi unele
proceduri speciale de adoptare a actelor comunitare, în unele domenii expres precizate de tratate.
Procedura legislativă ordinară presupune următoarele etape:
- Comisia prezintă o propunere Parlamentului European şi Consiliului.
I. Prima lectură:
 Parlamentul European – adoptă poziţia sa şi o transmite Consiliului.
 Consiliul:
– aprobă poziţia P.E.→ actul este adoptat cu formularea care corespunde poziţiei P.E.
– nu aprobă poziţia P.E.
– adoptă poziţia sa în prima lectură şi o transmite P.E.
II. A doua lectură:
 Parlamentul European – în termen de 3 luni:
- aprobă sau nu se pronunţă asupra poziţiei Consiliului → actul este adoptat cu formularea care corespunde poziţiei Consiliului.
- respinge (majoritatea membrilor P.E.) poziţia Consiliului.
- propune (majoritatea membrilor P.E.) modificări la poziţia Consiliului şi transmite textul Consiliului şi Comisiei (care emite un aviz).
 Consiliul – în termen de 3 luni, cu majoritate calificată:
- aprobă modificările → actul este adoptat.
- nu aprobă modificările → Concilierea.
III. Concilierea:
- comitetul de conciliere este format dintr-un număr egal de membri ai Consiliului şi ai Parlamentului.
- Comisia are rol de mediator, promovând apropierea poziţiilor Consiliului şi Parlamentului.
- În 6 săptămâni trebuie să ajungă la un acord asupra unui proiect comun pe baza poziţiei din a doua lectură.
- Dacă nu aprobă un proiect comun → actul nu este adoptat.
IV. A treia lectură: dacă Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun:
 Parlamentul şi Consiliul au 6 săptămâni pentru a adopta actul conform proiectului comun.
 Parlamentul European → majoritatea voturilor exprimate;
 Consiliul → majoritate calificată;
 În caz contrar actul este neadoptat.

Principiile generale de drept şi drepturile omului – izvoare ale dreptului comunitar. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a fost cea
care a impus unele principii generale de drept ca izvoare ale dreptului comunitar, în concret fiind vorba de principii ca:
 respectarea dreptului la apărare,
 principiul legalităţii,
 principiul bunei credinţe,
 principiul echităţii,
 18
 principiul dreptului la recurs,
 principiul ierarhiei normelor juridice,
 principiul autorităţii de lucru judecat, etc.
Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, din 2000, s-a soldat şi cu adoptarea Cartei drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană,
care a fost elaborată de o convenţie compusă din 30 de reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, 16 reprezentanţi ai Parlamentului european, 15
reprezentanţi personali ai şefilor de stat sau de guvern şi un comisar european. Prin proclamarea Cartei, s-a dorit punerea la dispoziţia Curţii
Europene de Justiţie a unui instrument pentru analiza compatibilităţii actelor comunitare sau statale cu drepturile fundamentale, cum ar fi:
inviolabilitatea domiciliului, dreptul la respectarea vieţii private, dreptul de a alege şi de a fi ales, etc.

Izvoarele „complementare” ale dreptului comunitar. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar sunt acordurile internaţionale,
încheiate fie de Uniune, fie de statele membre.
Uniunea Europeană, prin instituţiile sale, poate încheia acorduri internaţionale cu alte state, aceste acorduri devenind parte a dreptului
comunitar din momentul intrării lor în vigoare. Important de reţinut în legătură cu aceste acorduri este faptul că ele au forţă juridică superioară
dreptului comunitar derivat sau altor surse de drept, însă inferioară dreptului comunitar primar şi principiilor generale de drept.
Acordurile internaţionale ca izvoare ale dreptului comunitar pot fi de mai multe feluri:
- acorduri de asociere cu state care se pregătesc pentru aderarea la Uniune,
- acorduri de cooperare cu state nemembre, încheiate de instituţiile comunitare;
- acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale (spre exemplu, cu GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ).
Alături de acordurile internaţionale încheiate de instituţiile comunitare, există şi acorduri între statele membre, pentru anumite obiective
determinate în tratate, sau chiar în lipsa unor astfel de prevederi; la aceste acorduri pot participa şi state nemembre, cum ar fi cazul Acordurilor
de la Schengen privind trecerea liberă a frontierelor interne şi întărirea controlului la frontierele externe.

SUBIECTUL 5 – TABLOUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Delimitări conceptuale. Termenul de “Uniune Europeană” este utilizat începând cu 1992, când Tratatul de la Maastricht a denumit astfel
ansamblul hibrid format din Comunităţile Europene şi formele de cooperare interguvernamentală între statele membre ale Comunităţilor
Europene, respectiv politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
La momentul ’92, s-a preferat o Uniune Europeană care, spre deosebire de Comunităţile Europene preexistente, nu dispunea de personalitate
juridică. Era mai degrabă un concept politic decât unul juridic, deoarece nu a fost inclus în tratat pentru a substitui Comunităţile Europene, ci
pentru a le îngloba într-un ansamblu mai larg.
În prezent, conform Tratatului privind Uniunea Europeană (T.U.E.), „Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă acesteia”, și
”Uniunea are personalitate juridică”.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) continuă să existe alături de Uniunea Europeană, iar sistemul EURATOM nu este
modificat de Tratatul de la Lisabona.
În ceea ce priveşte mijloacele de realizare a obiectivelor Uniunii Europene, acestea trebuie să corespundă competenţelor care îi sunt atribuite
prin tratate. Cadrul instituţional, format în urma Tratatului de la Lisabona din cele 7 instituţii europene, este chemat să contribuie la
promovarea valorilor U.E., la urmărirea obiectivelor sale, la susţinerea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor europeni şi ale statelor membre.

Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare. Uniunea urmăreşte:

 să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale;
 să ofere cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne;
 instituirea unei pieţe interne, acţionând pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată, stabilitatea
preţurilor, o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, ocuparea deplină a forţei de muncă, progres social şi un nivel înalt de
protecţie şi îmbunătăţire a calităţii mediului;
 eliminarea excluziunii sociale, a discriminării şi promovarea justiţiei şi protecţiei sociale;
 promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele membre;
 respectarea diversităţii culturale, lingvistice precum şi protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european;
 instituirea unei uniuni economice şi monetare, a cărei monedă este euro;
 promovarea valorilor şi intereselor Uniunii la nivel internaţional, contribuind la pacea, securitatea, solidaritatea, dezvoltarea durabilă a
planetei, precum şi la respectarea drepturilor omului sau promovarea comerţului liber şi echitabil pe plan global.
Tratatul de la Lisabona impune îndeplinirea obiectivelor Uniunii cu respectarea principiilor atribuirii, subsidiarităţii şi
proporţionalităţii:
 Principiul atribuirii este o inovaţie a noului Tratat, arătându-se că acest principiu guvernează delimitarea competenţelor Uniunii. Conform
acestui principiu, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite
prin aceste tratate.
 Principiul subsidiarităţii şi al proporţionalităţii reglementează exercitarea competenţelor Uniunii. În conformitate cu principiul subsidiarităţii,
în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot
fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor
acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.
 Principiul proporţionalităţii limitează acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă la ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
 19
Structura instituțională a UE. Conform art. 9 din Tratatul de la Lisabona, Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi
asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale. Acest cadru instituţional comunitar cuprinde, potrivit noilor
reglementări în materie, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii Europene.
Sistemul instituţional al Uniunii Europene este construit în jurul a 7 instituţii fundamentale:
 Consiliul European, devenit instituţie comunitară în urma Tratatului de la Lisabona, are rolul de a oferi Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării sale şi de a-i defini orientările şi priorităţile politice generale.
 Comisia Europeană, care iniţiază politici şi le pune în aplicare.
 Consiliul – organul legislativ, de decizie comunitară, care acţionează pe baza propunerilor Comisiei.
 Parlamentul European, cu rol iniţial consultativ, evoluând treptat către funcţia de co-legiferare în cadrul Uniunii, însă în urma ultimei revizuiri
a tratatelor are un rol fundamental în procesul de luare a deciziilor comunitare.
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care are sarcina de a interpreta actele comunitare şi tratatele institutive, în caz de conflict juridic.
 Curtea de Conturi, instituţie cu rol de control financiar, al administrării bugetului comunitar.
 Banca Centrală Europeană, instituţie cu personalitate juridică care, împreună cu băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă
este euro, conduc politica monetară a Uniunii.
Acest sistem instituţional, în forma sa prevăzută de Tratatul de la Lisabona, reprezintă elementul central al integrării europene. Ultimele
modificări au introdus în ansamblul instituţiilor comunitare Consiliul European, care reuneşte la cel mai înalt nivel şefii de state şi guverne din
statele membre. O altă adăugare recentă la sistemul instituţional este Banca Centrală Europeană, aceasta fiind organ comunitar înainte de
Tratatul de la Lisabona. Alte modificări minore vizează modificarea denumirii Consiliului Uniunii Europene, acum doar Consiliul, şi al Curţii
Europene de Justiţie, devenită Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. O modificare semnificativă vizează totuşi Parlamentul European. Tratatul
de la Lisabona creşte semnificativ rolul şi influenţa Parlamentului European în procesele decizionale şi impactul său efectiv asupra vieţii
politice a Uniunii. În ansamblu, instituţiile comunitare, fie că au primit recent acest statut, fie că sunt instituţii “vechi” şi-au păstrat rolul,
componenţa, principalele atribuţii. Sistemul instituţional care a funcţionat în temeiul tratatelor institutive (C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM), şi a
continuat să funcţioneze şi după crearea UE, şi-a menţinut echilibrul, şi-a dovedit eficacitatea prin modificările mai mult funcţionale decât
structurale aduse de Tratatul de la Lisabona. Sistemul instituţional comunitar este completat cu alte organe comunitare: Comitetul
Regiunilor, Comitetul Economic şi Social, etc.
Aderarea la UE. Excluderea şi retragerea din UE. La UE poate adera “orice stat european care respectă valorile [Uniunii] şi care se
angajează să le promoveze”. Conform art. 2 T.U.E, Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei,
egalităţii, statului de drept precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste
valori desemnează o societate caracterizată de pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.
Aderarea are la bază solicitarea statului care doreşte să devină membru U.E., solicitare care se adresează Consiliului, acesta urmând să se
pronunţe cu unanimitate, după consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European (acordată cu majoritate absolută). Parlamentele
naţionale sunt informate asupra solicitării de aderare.
Condiţiile aderării sunt reglementate într-un acord între statele membre şi statul solicitant, acord care trebuie ratificat de toate statele
contractante pentru a-şi produce efectele.
Cât priveşte retragerea din Uniune, a fost întotdeauna acceptată posibilitatea oricărui stat de a se retrage, chiar dacă Tratatele nu prevedeau
forme procedurale specifice pentru aceasta.
Înainte ca retragerea unui stat să fie reglementată în Tratatul de la Lisabona, în doctrină s-a arătat, în absenţa unor mijloace juridice de
retragere a unui stat, că este evidentă posibilitatea retragerii. Spre exemplu, statul membru putea să practice o perioadă nedefinită politica
“scaunului gol”, care, de facto, semnifica acelaşi lucru. În faţa unui astfel de comportament, celelalte state ar fi fost forţate să modifice tratatele
în aşa fel încât Uniunea să funcţioneze cu mai puţini membri, luând astfel act de retragere.
Articolul 50 al T.U.E, amendat prin Tratatul de la Lisabona, reglementează problema retragerii unui stat din Uniune. Astfel, orice stat
membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune. Procedura de retragere presupune notificarea
acestei intenţii către Consiliul European. Ulterior, Uniunea şi statul care doreşte să se retragă vor negocia un acord care stabileşte condiţiile
retragerii, considerând cadrul viitoarelor relaţii ale statului în cauză cu Uniunea. Acordul se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care
hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. De la momentul intrării în vigoare a acordului şi pănă la încetarea
efectivă a aplicării tratatelor pe teritoriul statului în cauză există un termen de 2 ani, termen care poate fi amânat de Consiliul European în
acord cu statul membru care s-a retras. Toate dezbaterile şi deciziile referitoare la retragerea unui stat în cadrul instituţiilor implicate în această
procedură se vor lua fără participarea statului în cauză. O altă clarificare importantă priveşte posibilitatea ca statul care s-a retras din Uniune să
redevină membru. Tratatul precizează clar că statul care s-a retras trebuie să depună o nouă cerere de aderare, cerere care se supune procedurii
prevăzute pentru aderare. Statul respectiv va trebui să parcurgă toate etapele procedurii de aderare, la fel ca oricare alt stat candidat.
În ceea ce priveşte suspendarea unui stat din Uniune aceasta era posibilă, pe baza dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam, dacă acel stat a
încălcat în mod grav şi persistent principiile înscrise în tratate.
În ceea ce priveşte suspendarea anumitor drepturi care revin statelor membre în urma aplicării tratatelor, decizia trebuie precedată de o
constatare a Consiliului European, adoptată cu unanimitate, la propunerea 1/3 din statele membre sau a Comisiei Europene şi cu aprobarea
Parlamentului European, privind existenţa unei încălcări grave şi persistente a valorilor Uniunii. Suspendarea efectivă a unor drepturi pentru
statul membru se face de către Consiliu, hotărând cu majoritate calificată. Printre drepturile care se suspendă este şi dreptul de vot în Consiliu
al reprezentantului statului vizat de procedură.

SUBIECTUL 6 – CONSILIUL EUROPEAN, PREȘEDINTELE CONSILIULUI EUROPEAN ȘI ÎNALTUL REPREZENTANT

PENTRU AFACERI EXTERNE ȘI POLITICA DE SECURITATE

Înființarea și funcționarea Consiliului European, președintele Consiliului European . Deciziile care se iau la nivelul UE sunt în primul
rând decizii politice. Consultările şi negocierile între statele membre, în vederea adoptării strategiilor privind viitorul Uniunii sau pentru
surmontarea dificultăţilor inerente procesului de integrare, sunt necesare şi întotdeauna utile.
 20
În acest context, statele membre au instituit conferinţe periodice ale şefilor de state şi guverne (summit-uri), care să constituie cadrul
organizatoric propice unor astfel de discuţii.
Întâlnirile la cel mai înalt nivel au început să se desfăşoare din 1961, pentru ca în 1974, la Summit-ul de la Paris, în urma propunerii
preşedintelui francez Valéry Giscard d’Estaing, să fie instituţionalizate sub forma Consiliului European, organism de cooperare politică la cel
mai înalt nivel.
Consiliul European poate fi calificat, pe de o parte, ca organ comunitar şi ca o formaţiune superioară a Consiliului Comunităţii, iar pe de altă
parte, şi ca organ interguvernamental de cooperare politică.
Tratatul de la Lisabona include Consiliul European între cele 7 instituţii ale UE. Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
Consiliul European avea o natură juridică incertă; acest for european de dialog politic nu era nici instituţie comunitară şi nici organ comunitar
cu activitate permanentă sau deliberativă.
Funcționarea Consiliului European. Deciziile Consiliului European privind interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii privesc politica
externă şi de securitate comună, precum şi celelalte domenii ale acţiunii externe a Uniunii. Deciziile pot să privească relaţiile Uniunii cu o ţară
sau o regiune sau pot aborda o anumită tematică. Acestea precizează durata lor şi mijloacele care urmează a fi puse la dispoziţie de Uniune şi
statele membre. Consiliul European hotărăşte în unanimitate, la recomandarea Consiliului, adoptată de acesta în conformitate cu normele
prevăzute pentru fiecare domeniu în parte. Deciziile Consiliului European sunt puse în aplicare în conformitate cu procedurile prevăzute în
tratate. Tratatul de la Lisabona mai prevede că, potrivit art. 61 A, Consiliul European defineşte orientările strategice ale planificării legislative
şi operaţionale în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.
Consiliul European îşi alege Preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului
o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul preşedintelui în conformitate cu
aceeaşi procedură. Funcţia de Preşedinte al Consiliului European este incompatibilă cu orice demnitate publică naţională.
Preşedintele Consiliului European are ca sarcină organizarea lucrărilor acestuia şi, de asemenea, veghează la asigurarea consensului între
statele membre. El este şi reprezentantul, la nivel înalt, al Uniunii în domeniul politicii externe şi de securitate comună, fără a aduce atingere în
vreun fel atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi securitate comună.

Funcțiile Consiliului European . Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ai statelor membre, asistaţi de miniştri lor de
externe, plus preşedintele Comisiei Europene, asistat de comisarul european responsabil cu relaţiile externe.
Consiliul European dă impulsurile la marile probleme politice privind construcţia Europei: modificarea tratatelor şi a instituţiilor, declaraţii
diplomatice în cadrul politicii externe şi de securitate comună. El îndeplineşte funcţia de forum de discuţie la nivel politic cel mai înalt în
situaţii de criză şi încearcă să aducă soluţii în caz de dezacord între statele membre. După negocieri între statele membre, Consiliul European
poate să emită, prin consens:
– orientări (acestea indică Consiliului şi Comisiei priorităţile Consiliului European cu privire la gestionarea Uniunii Europene şi a politicilor
comune, orientările iau forma unor orientări politice generale, cu definirea unui program şi a unor obiective concrete);
– declaraţii şi rezoluţii (ele exprimă, într-o manieră solemnă, poziţia şefilor de stat şi de guvern cu privire la o problemă determinată).
Orientările şi declaraţiile nu au, totuşi, valoare juridică. Pentru a fi puse efectiv în practică, ele trebuie să urmeze procedura legislativă
obişnuită.
Consiliul European hotărăşte cu majoritate simplă în chestiuni de procedură, precum şi pentru adoptarea regulamentului de procedură.

Componenţa Consiliului European în domeniul PESC, partajarea competen ței cu Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi
politica de securitate. Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi
preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.
Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru, iar preşedintele
Comisiei poate fi asistat de un membru al Comisiei.
Conform noilor modificări, un rol important în cadrul Consiliului European îl are Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de
securitate. Reglementări cu privire la acesta regăsim în tratatul intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. În acest sens, Consiliul European,
hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica
de securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeaşi procedură.
Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici
şi o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului European. Acesta acţionează în mod similar şi în ceea ce priveşte politica de
securitate şi apărare comună. Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. Acesta asigură coerenţa acţiunii externe a Uniunii.
Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilităţile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relaţiilor externe şi cu coordonarea
celorlalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European. Acest Înalt
Reprezentant al Uniunii are 3 responsabilităţi:
 reprezintă Consiliul în politica externă şi de securitate comună (PESC);
 este preşedinte al Consiliului Afacerilor Externe;
 este vice-preşedinte al Comisiei Europene.
El este însărcinat să conducă politica externă – reprezentând Uniunea pe plan internaţional în domeniul PESC –, ca şi politica de apărare
comună; a fost numită de Consiliul European în această funcţie, cu acordul preşedintelui Comisiei şi în urma investiturii Parlamentului
European – de la 1 decembrie 2009 – Catherine Ashton. Durata mandatului său este de 5 ani şi ea coincide cu cea a mandatului Comisiei.
Sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii a fost plasat un serviciu nou înfiinţat – Serviciul European pentru acţiune externă.

SUBIECTUL 7 – CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Organizarea Consiliului. Consiliul reprezintă denumirea actuală a legislativului Uniunii Europene, adoptată prin Tratatul de la Lisabona
pentru instituţia care se numea Consiliul Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht (1992), respectiv Consiliul Comunităţilor Europene
 21
după Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea executivelor (1965). În această perioadă, în care prin modificări succesive ale tratatelor,
instituţia a primit denumiri diferite, în funcţie de evoluţia Comunităţilor, acesta este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri, denumire
iniţială prevăzută în Tratatul C.E.C.O. şi Tratatul C.E.E. (1951, 1957).
Consiliul este principalul for de decizie al Uniunii, reprezentând pe de o parte interesele statelor membre şi, pe de altă parte, interesul
comunitar, el desfăşurându-şi activitatea în mod permanent pe baza principiilor comunitare.
Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului
membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot.
Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni, lista acestora fiind adoptată de Consiliul European, cu majoritate calificată.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai guvernului în Consiliu sunt miniştrii de afaceri externe, acest Consiliul fiind denumit Consiliul de
Afaceri Generale, care are cele mai multe şedinţe în decursul anului în comparaţie cu celelalte Consilii. De o importanţă majoră, în special
după implementarea Politicii Europene Economice şi Monetare, este şi Consiliul Economiei şi Finanţelor (ECOFIN), compus din miniştrii
economiei şi finanţelor ale statelor membre.
Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului. Acesta pregăteşte reuniunile Consiliului
European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia.
Consiliul Afaceri Externe elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul european, şi
asigură coerenţa acţiunii Uniunii.
Conducerea Consiliului este asigurată de reprezentanţii statelor membre şi este exercitată printr-un sistem de rotaţie egal, stabilit de Consiliul
European cu majoritate calificată. În conformitate cu decizia Consiliului European din 1 ianuarie 2007, sistemul de rotaţie desemnează statul
membru care va deţine pentru o perioadă de 6 luni preşedinţia Consiliului, dintre statele membre, într-o ordine prestabilită.
Consiliul e alcătuit din 28 de membri, câte unul din partea fiecărui stat membru, care au, în mod obligatoriu, calitatea de membri ai
guvernelor, identitatea miniştrilor fiind determinată de problemele înscrise pe ordinea de zi:
– miniştrii afacerilor externe, când Consiliul decide cu privire la afacerile generale sau la relaţiile externe ale Uniunii Europene; în această
configuraţie poartă denumirea de Consiliul Afacerilor generale şi relaţiilor externe;
– miniştrii de resort, când deciziile urmează a fi luate în domenii specializate; de exemplu, în probleme legate de agricultură se va reuni Consiliul
pentru Agricultură şi pescuit.

Funcţionarea Consiliului. Funcţionarea Consiliului se face pe baza tratatelor institutive ale Comunităţilor Europene, a Tratatului asupra
Uniunii Europene, a Tratatului de la Lisabona şi a Regulamentului interior. În vederea desfăşurării unei activităţi eficiente, Consiliul dispune
de mai multe organisme şi organe auxiliare: Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), Preşedinţia Consiliului, Secretarul General,
grupurile de experţi şi comitetele pe diferite domenii.
Funcţionarea Consiliului are în vedere Preşedinţia Consiliului, modul de deliberare şi organele auxiliare.
Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie de către fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni, în conformitate cu modalităţile de
rotaţie stabilite de art. 203 din Tratatul asupra Uniunii Europene, de art. 201b din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aşa cum a
fost modificat prin Tratatul de la Lisabona şi de alte acte cu caracter legislativ.
În cursul exercitării Preşedinţiei Uniunii Europene au loc următoarele activităţi:
– conducerea Consiliului European de către şeful de stat sau de guvern al statului ce asigură Preşedinţia Uniunii Europene; Consiliul European
se reuneşte de cel puţin două ori pe an pentru a fixa marile orientări ale politicii comunitare şi pentru a da o impulsionare politică;
– prezidarea Consiliului de către miniştrii statului ce exercită preşedinţia; Consiliul se reuneşte lunar pentru a lua decizii comune ce angajează
toate statele membre;
– realizarea unor funcţii de către Preşedinţia Consiliului.
Președinția Consilului are, în sens larg, 3 funcţii esenţiale:
a) organizarea şi conducerea reuniunilor Consiliului şi a grupurilor sale de lucru, precum şi elaborarea de compromisuri susceptibile de a
rezolva problemele existente;
b) reprezentarea Consiliului atât în activitatea sa cu alte instituţii şi organisme ale U.E., cât şi la nivel internaţional (de exemplu, în cadrul
Naţiunilor Unite sau în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului); preşedinţia reprezintă, de asemenea, U.E. în raporturile cu state terţe,
membre ale Uniunii Europene;
c) asigurarea continuării negocierilor în curs începute în timpul preşedinţiei precedente şi pregătirea preşedinţiei următoare pentru a le prelua.
Preşedinţia pregăteşte şi conduce lucrările Consiliului, stabileşte priorităţile, fixează o ordine de zi provizorie care se aprobă prin adoptarea ei
de către Consiliu şi este mediator între Consiliu şi celelalte instituţii comunitare. La începutul fiecărei preşedinţii, un calendar de activităţi este
prezentat Parlamentului European, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor. La sfârşitul perioadei de 6 luni, un raport este
adresat Parlamentului cu privire la rezultatele obţinute pe parcursul preşedinţiei.
În activitatea sa de administrare, Preşedinţia beneficiază de sprijinul unui Secretariat General cu sediul la Bruxelles, care prin activitatea sa,
asigură buna desfăşurare a lucrărilor Consiliului.
Un Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului. În
plus, acest comitet răspunde de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de către Consiliu. Comitetul poate adopta decizii de procedură
în cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului.
Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat membru, conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe
lângă Uniune, cu rang de ambasador. El este subordonat Consiliului şi are rolul de a ajuta Consiliul în activitatea sa, de a pregăti lucrările
acestuia, şi, ulterior, de a-i executa deciziile. În acelaşi timp, COREPER realizează o dublă legătură: între reprezentanţii statelor membre, şi
apoi între fiecare reprezentant şi guvernul său.
În cadrul COREPER există două unităţi distincte, COREPER I şi COREPER II, primul dedicându-şi activitatea chestiunilor tehnice, iar al
doilea problemelor mai importante, cu o componentă politică.
După primirea propunerii din partea Comisiei Europene, Preşedintele COREPER (care este desemnat în acelaşi mod ca şi preşedintele
Consiliului) hotărăşte dacă trimite iniţiativa spre discuţii Grupurilor de lucru, sau o reţine în COREPER.
 22
Problemele asupra cărora în COREPER se realizează un acord, vor fi înaintate Consiliului ca probleme de categoria “A”, ce nu necesită
discuţii, ci doar votarea lor; problemele delicate, asupra cărora acordul nu este realizat, sunt aspecte de categoria “B”, şi ele vor fi discutate de
experţii naţionali de la nivel inferior, până la realizarea unui acord; dacă numai câteva state se opun deciziei, problema este înaintată
Consiliului, în speranţa unei negocieri desfăşurate la acest nivel şi care să ducă la decizie.
Funcţionarii şi experţii care asistă reprezentanţii permanenţi în activitatea lor sunt constituiţi în Grupuri de lucru, pe domenii specializate,
cum ar fi agricultura (Comitetul Special pentru Agricultură), afacerile interne, justiţia, politica externă, etc.
Desfășurarea reuniunilor Consiliului. Lărgirea treptată a activităţii Comunităţilor a determinat Consiliul să se reunească în mai multe
formaţiuni pentru a delibera în anumite domenii. Astfel, lunar, miniştrii afacerilor externe ai ţărilor membre se reunesc în Consiliul numit al
Afacerilor generale, cu competenţe de ordin general; tot lunar, se întâlnesc miniştrii cu treburile economice şi financiare în Consiliul Economic
şi Financiar (ECOFIN), cu competenţe privitoare la Uniunea Economică şi Monetară, la coordonarea politicilor economice ale statelor
membre, la politica monetară comună, în actualitate şi în perspectivă, la probleme care privesc ajutorul financiar acordat de Comunităţi unor
terţe ţări; tot lunar se reunesc miniştrii agriculturii în Consiliul Agricultură; cei de finanţe în Consiliul Buget; Actul Unic a creat un Consiliu
„Piaţa Interioară”, care îi reuneşte pe miniştrii şi secretarii de stat însărcinaţi cu afacerile europene. Alte formaţiuni ale Consiliului se întâlnesc
pentru probleme de afaceri sociale, cercetare, transport, industrie, mediu, pescuit, energie, dezvoltare, educaţie, cultură, sănătate ş.a. Sunt
situaţii când două formaţiuni ale Consiliului se asociază pentru a trata împreună o anumită problemă.

Modalitățile de vot în cadrul Consiliului. Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect de act
legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii,
respectiv activităţilor fără caracter legislativ.
Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli de vot:
a) Regula instituită de T.U.E. În urma Tratatului de la Lisabona este că hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, cu excepţia
cazului în care tratatele dispun altfel.
Definirea majorităţii calificate în noua reglementare este următoarea: majoritatea calificată este egală cu cel puţin 55% din membrii
Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin 4 membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.
În cazul în care Consiliul nu hotărăşte la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală
cu cel puţin 72% din membrii Consiliului, reprezentând statele membre participante care reunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Este
vorba despre o majoritate calificată “extinsă”, aplicabilă atunci când Consiliul nu decide pe baza propunerii Comisiei.
Dacă nu toţi membrii Consiliului votează, atunci majoritatea calificată se determină între statele participante, cu 55% dintre participanţi şi
65% din populaţia acestor state. În acest caz, minoritatea de blocaj se constituie din 35% dintre participanţi, plus 1 stat membru.
În cazurile în care nu toţi membrii Consiliului participă la vot şi dacă acesta nu decide pe baza propunerii Comisiei sau a Înaltului
Reprezentant, majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului, reprezentând statele participante, care
reunesc cel puţin 65% din populaţia statelor respective.
Tratatul de la Lisabona prevede că regula generală instituită în T.U.E. se va aplica numai de la data de 1 noiembrie 2014, până la această dată
aplicându-se o serie de dispoziţii tranzitorii referitoare la majoritatea calificată, după cum urmează: deliberările sunt încheiate în cazul în care
întrunesc cel puţin 255 de voturi favorabile (din 345 posibile) exprimate de majoritatea membrilor, în cazul în care, în temeiul tratatelor,
acestea trebuie să fie adoptate la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puţin 255 de
voturi favorabile exprimate de cel puţin 2/3 dintre membri. Un membru al Consiliului poate solicita, la adoptarea cu majoritate calificată a unui
act, să se verifice dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii. În cazul în
care nu este îndeplinită această condiţie, actul în cauză nu este adoptat.
Fiecare stat membru are un anumit număr de voturi, stabilit proporţional cu numărul populaţiei: Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, au
29 de voturi în Consiliu; Spania şi Polonia – 27; România are 14 voturi; Olanda – 13; Ungaria, Portugalia, Grecia, Belgia şi Cehia au câte 12;
Austria, Suedia şi Bulgaria câte 10; Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda şi Danemarca câte 7 voturi; Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia şi
Luxemburg au câte 4 voturi; Malta – 3 voturi.
b) Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum şi în privinţa adoptării regulamentului său de procedură.
Organizarea Secretariatului General, solicitarea de studii pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune sau de propuneri
din partea Comisiei, statutul comitetelor prevăzute de tratate sunt alte decizii asupra cărora Consiliul se pronunţă, conform T.F.U.E., cu
majoritate simplă. În cazul deliberărilor pentru care este necesară majoritatea simplă, Consiliul hotărăşte cu majoritatea membrilor care îl
compun.
c) Votul unanim este meţinut în T.U.E. şi T.F.U.E. după Tratatul de la Lisabona în mod excepţional, pentru domenii sensibile sau deosebit de
importante pentru statele membre, acestea fiind prevăzute expres în tratate. Exemple în acest sens sunt deciziile luate în cadrul politicii externe
şi de securitate comună, acordul asupra unui sistem al cursului de schimb al monedei euro în raport cu monedele statelor terţe, amendarea
propunerilor Comisiei, procedurile privind asocierea ţărilor şi teritoriilor la Uniune, luarea de măsuri pentru combaterea discriminării, aderarea
de noi state la Uniune, etc.
Conform T.F.U.E., abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea hotărârilor pentru care este necesară unanimitatea.
Votul majoritar este extins înspre 68 noi domenii ale politicilor comune, care se adaugă celor 150 deja existente, iar Consiliul European poate
extinde votul cu majoritate calificată spre alte domenii. Acesta este cea mai eficientă soluţie, în contextul unei Uniunii cu 27 de state membre.

Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene:

- prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
- asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului
Afaceri Generale;
- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European;
- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.
 23
Consiliul adoptă decizii privind misiunile în cadrul cărora Uniunea Europeană poate recurge la mijloace civile şi militare, definind
obiectivele şi întinderea acestora, precum şi condiţiile generale de punere în aplicare.
Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită şi funcţii de definire a politicilor şi
de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate.
a) Atribuţii legislative. Spre deosebire de un stat naţional, unde legislaţia este adoptată de Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană
aparţine celor două instituţii legislative prevăzute de tratate: Consiliului şi Parlamentul European, care exercită acest rol împreună.
În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul, împreună cu Parlamentul, adoptă acte normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente,
directive), care se impun statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi instituţiiilor legislative ale Uniunii.
Actele normative adoptate de Consiliu şi Parlament în cadrul procedurii legislative ordinare fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene,
şi trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare. Instituţiile legislative ale Uniunii nu au competenţe legislative absolute, ci numai pe acelea
care sunt explicit prevăzute în tratate.
În ceea ce priveşte deciziile de natură constituţională pe care Consiliul le putea lua în temeiul tratatelor, înainte de intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, prin formalizarea ca instituţie comunitară a Consiliului European, acest tip de decizii au fost transmise către această
instituţie. Consiliul poate lua astfel de decizii dacă Consiliul European ia o decizie prealabilă, pentru a-l împuternici în acest sens.
b) Politica externă şi de securitate comună. Politica externă şi politica de securitate comună fac obiectul aplicării unor norme şi proceduri
speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de Consiliu, hotărând cu unanimitate, cu excepţia cazului în care
tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă. Rolurile specifice ale Parlamentului European şi Comisiei sunt definite prin
tratate, iar Curtea de Justiţie nu este competentă cu privire la aceste dispoziţii.
Rolurile Consiliului European şi ale Consiliului sunt separate de T.U.E. astfel: Consiliul European identifică interesele strategice şi
obiectivele generale ale politicii Uniunii în acest domeniu, iar Consiliul este cel care elaborează politica externă şi de securitate comună şi
adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe baza liniilor directoare elaborate de Consiliul European. Rolul
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Politică Externă şi Securitate Comună este de a pune în aplicare politica în domeniu, împreună cu
statele membre.
Deşi Tratatul de la Lisabona a desfiinţat structura pe “piloni” a UE, domeniul politicii externe şi de securitate, devenit acum politică comună
a Uniunii, funcţionează după reguli similare fostului pilon II, adică reguli interguvernamentale, limitând competenţa Comisiei şi Parlamentului
şi plasând întreaga autoritate decizională la nivelul instituţiilor care reprezintă interesele statelor membre. Luarea cu unanimitate a deciziilor de
către miniştrii de externe sau de şefii de state şi de guverne este în mod evident o trăsătură interguvernamentală.
În domeniul acordurilor de asociere dintre ţări şi teritorii şi Uniune, Consiliul este cel are stabileşte procedurile şi normele aplicabile acestor
acorduri. În cadrul politicii comerciale Consiliul este cel care hotărăşte, cu unanimitate, negocierea şi încheierea de acorduri. Acordurile
internaţionale încheiate de Uniune parcurg o procedură în cadrul căreia Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de
negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile.
Fostul pilon III al Uniunii conform Tratatului de la Maastricht (T.U.E.) a fost înglobat în Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi
pus în sarcina instituţiilor Uniunii. Sunt prevăzute politici comune privind controlul la frontiere, dreptul de azil, imigrarea, cooperarea judiciară
în materie civilă, cooperarea judiciară în materie penală, cooperarea poliţienească. În acest domeniu, Consiliul European defineşte orientările
strategice şi operaţionale, iar Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii prevăzute
pentru acest domeniu de cooperare. Procedurile de luare a deciziilor sunt prevăzute în tratat pentru fiecare domeniu de cooperare în parte, fiind
incluse atât proceduri speciale de reglementare, cât şi procedura legislativă ordinară.
c) Atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene şi ale statelor membre, în special pentru asigurarea
funcţionării Uniunii economice şi monetare. Există două tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituţiile comunitare (politicile
comune) și cele organizate de statele membre, care trebuie însă armonizate la nivel comunitar ( politicile de armonizare).
Coordonarea politicilor economice ale Uniunii a căpătat o importanţă deosebită în contextul Strategiei de la Lisabona Revizuite, din 2005. În
vederea promovării obiectivelor de creştere economică şi angajare, coordonarea politicilor economice este necesară a fi promovată pentru a
facilita dialogul între instituţiile comunitare şi statele membre, dialog în cadrul căruia fiecare partener trebuie să îşi asume responsabilităţile
pentru acţiunile care îi revin.
În ceea ce priveşte Consiliul, coordonarea politicilor economice este una dintre atribuţiile asumate de “ECOFIN” (formaţiunea Consiliului
denumită formal Afaceri Economice şi Financiare, formată din miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre). În decembrie 2002,
Consiliul ECOFIN, la cererea Consiliului European adoptă un raport cu privire la posibilităţile de eficientizare a procesului de coordonare a
politicilor economice ale Uniunii. Consiliul recomandă ca principale schimbări pentru cadrul de coordonare al politicilor economice stabilirea
unor obiective pe termen mediu şi lung, concentrarea pe implementare, eficientizarea sistemului de raportare asupra implementării politicilor,
rolul central al orientărilor generale ale acestor politici, ca instrumente instituite de tratate pentru domeniul coordonării politicilor economice.
Pentru a asigura coordonarea efectivă a politicilor economice şi convergenţa durabilă a performan țelor economice ale statelor membre
Consiliul este cel care, pe baza rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează evoluţia economică din statele membre şi conformitatea
politicilor economice cu orientările generale. Constatând incompatibilitatea politicilor economice cu orientările generale sau riscul de
compromitere a bunei funcţionări a Uniunii economice şi monetare prin acţiunile sau inacţiunile unui stat membru, Comisia poate adresa un
avertisment respectivului stat membru. Consiliul poate adresa recomandări, pe care poate decide să le facă publice. Preşedintele Consiliului şi
Comisia vor raporta Parlamentului European rezultatele supravegherii multilaterale, inclusiv în faţa comisiei competente a Parlamentului
European.
d) Atribuţii bugetare. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual
al Uniunii. Proiectul este elaborat de către Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor transmisă de fiecare instituţie. Comisia îşi poate
modifica propunerea în cursul procedurii, Parlamentul poate propune amendamente, iar Consiliul poate doar să aprobe sau să respingă
proiectul de buget, sau amendamentele Parlamentului European, fără a putea să propună propriile amendamente.
e) Atribuţia de stabilire a componenţei unor organe comunitare, cum ar fi Comitetul Economic şi Social sau Comitetul Regiunilor,
precum şi a normelor referitoare la natura compunerii acestor Comitete. Printr-o decizie unanimă, la propunerea Comisiei, Consiliul stabileşte
componenţa Comitetului Economic şi Social. Tot Consiliul adoptă lista membrilor stabilită potrivit propunerilor statelor membre. O
 24
reglementare similară vizează alcătuirea Comitetului Regiunilor, a cărui componenţă este stabilită printr-o decizie unanimă a Consiliului la
propunerea Comisiei. Consiliul adoptă lista membrilor şi a supleanţilor stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat membru.

SUBIECTUL 8 – COMISIA EUROPEANĂ

Organizarea Comisiei. Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, fiind percepută ca un “guvern” comunitar. Ea
întruchipează “ideea europeană”, întrucât membrii săi, deşi desemnaţi de guvernele naţionale, nu au nici o obligaţie faţă de acestea, fiind loiali
doar intereselor UE. Comisia urmăreşte realizarea interesului general al Uniunii, aflat adesea în contradicţie cu interesul naţional al statelor
membre.
Competenţele Comisiei prevăd iniţierea şi aplicarea politicilor şi Legislaţiei comunitare. Este unica instituţie ce deţine dreptul de iniţiativă
asupra elaborării politicilor, începând cu adoptarea unor măsuri generale ca Cărţile Albe şi ajungând la propuneri legislative concrete, şi este
efectuată în cooperare cu toate organismele comunitare şi guvernele statelor membre. În acelaşi timp Comisia are şi un rol activ procesual în
supravegherea elaborării bugetului Comunităţii şi aplicării corecte a prevederilor Tratatelor.
Componența Comisiei. Comisia Europeană, cea mai originală dintre instituţiile comunitare, este formată în prezent din 28 de comisari
propuşi de guvernele statelor membre, pe baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile
care prezintă toate garanţiile de independenţă. Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia va fi compusă dintr-un număr de membri, incluzând
preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, corespunzător cu 2/3 din numărul statelor
membre.
Statutul membrilor Comisiei. Comisia reprezintă interesul comunitar, aflat adesea în contradicţie cu cel al statelor membre. De aceea, în
exercitarea atribuţiilor lor, comisarii europeni sunt independenţi, pentru că ei trebuie să ia poziţie în faţa tendinţei de influenţare din partea
statului care i-a desemnat. În acest sens, tratatele stabilesc anumite obligaţii în sarcina comisarilor şi a statelor membre. Membrii Comisiei nu
pot cere sau primi, în exercitarea atribuţiilor lor, nici un fel de instrucţiuni din partea guvernelor naţionale sau a altor instituţii naţionale sau
comunitare şi trebuie să se abţină de la orice activitate incompatibilă cu natura atribuţiilor lor: „Comisia îşi exercită responsabilităţile în
deplină independenţă; ...membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie.
Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor”.
După încetarea activităţii de comisar, persoana respectivă are îndatorirea de a se comporta cu discreţie şi integritate. Încălcarea obligaţiilor
asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia în faţa Curţii de Justiţie care îl poate demite. De asemenea, comisarul poate pierde
drepturile de pensie tot printr-o decizie a Curţii. În schimb, comisarul european beneficiază de privilegii şi imunităţi pentru realizarea activităţii
în bune condiţii.
Comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre şi în prezent pot fi cel mult doi din aceeaşi ţară. Numărul lor e stabilit de Consiliul cu unanimitate
de voturi. Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani, mandat ce poate fi reînnoit. Deşi sunt desemnaţi de guvernele naţionale, comisarii
europeni nu pot fi demişi de aceştia. Singura instituţie ce are dreptul de a demite un comisar este Curtea de Justiţie, în timp ce Comisia în
întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul European prin moţiune de cenzură adoptată cu 2/3 din voturile exprimate.
Pentru a se respecta egalitatea dintre statele membre, Tratatul de la Lisabona instituie o serie de principii care vor ghida alegerea membrilor
Comisiei. Consiliul European stabileşte cu unanimitate un sistem de rotaţie, care se întemeiază pe principiile egalităţii “absolute” între state
desemnând în aşa fel comisarii încât diferenţa dintre numărul total al mandatelor deţinute de reprezentanţii diferitelor state să nu fie mai mare
de un mandat, iar Comisiile succesive vor fi constituite astfel încât să reflecte de o manieră satisfăcătoare diversitatea demografică şi
geografică a statelor membre.
Tratatul de la Lisabona, ultimul tratat comunitar ce amendează Tratatul privind UE, reglementează desemnarea Comisiei Europene
astfel:
 Ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul european, hotărând cu
majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei.
 Parlamentul European alege acest candidat cu majoritatea membrilor care îl compun (majoritate absolută). În cazul în care acest candidat nu
întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de
Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură.
 Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei.
Alegerea acestora se face pe baza sugestiilor făcute de statele membre, respectând criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană
pentru a putea ocupa poziţia de comisar european, prevăzute în tratat.
 Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în
calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European.
 Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită în funcţie de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.
Ultima modificare a T.U.E. menţine, în linii generale, procedura anterioară de desemnare a Comisiei. Principala deosebire este numirea de
către Consiliul European a Comisiei. Anterior modificărilor introduse de Tratatul de la Lisabona, Consiliul numea Comisia. În noua formă a
acestei proceduri, dată fiind includerea Consiliului European între instituţiile europene, Comisia este numită de o instituţie “superioară” în
sensul componenţei acesteia – şefii de state sau guverne. Această modificare nu are o altă semnificaţie constituţională, întrucât nici Consiliul,
în vechea reglementare, nici Consiliul European, în noua reglementare, nu are posibilitatea de a demite Comisia. Numirea este doar un moment
“solemn”, nu are o contramăsura (cum ar fi moţiunea de cenzură) pe care Consiliul European să o poată lua împotriva Comisiei.
Un alt aspect semnificativ al procedurii de desemnare vizează “alegerea” Preşedintelui Comisiei de către Parlamentul European. Această
măsură face parte din ansamblul prevederilor Tratatului de la Lisabona care sunt menite să sporească rolul Parlamentului European în viaţa
politică a Uniunii şi, implicit şi indirect, rolul cetăţenilor europeni pe care acesta îi reprezintă.

Președintele Comisiei. Conducerea Comisiei este realizată de preşedintele acesteia şi de cei doi vicepreşedinţi.
Desemnat înainte ca mandatul Comisiei să înceapă, președintele Comisiei este implicat în desemnarea celorlalţi comisari, de comun acord cu
Consiliul European. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei.
 25
Preşedintele Comisiei Europene a fost considerat în ultimele decenii figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene, a fost cea mai
mediatizată persoană din angrenajul instituţional comunitar. Toate comisiile care au funcţionat până în prezent au purtat numele preşedinţilor
lor – de ex., Comisia Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia Barroso. Noile funcţii introduse de
Tratatul de la Lisabona, cea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Politică Externă şi Securitate Comună sau funcţia de Preşedinte al
Consiliului European “concurează” pentru această poziţie de proeminenţă, fiind create tocmai în acest scop: să confere Uniunii o mai mare
vizibilitate pe plan extern, să asigure Uniunii lideri vizibili şi credibili care să o reprezinte atât în interior, în relaţiile cu statele membre sau în
faţa cetăţenilor, cât şi în plan extern. Preşedintele Comisiei reprezentă Comisia în faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu
terţii.
Conform T.U.E în urma modificării sale prin Tratatul de la Lisabona acesta:
- defineşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea;
- decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia;
- numeşte vicepreşedinţii Comisiei dintre membrii acesteia, cu excepţia Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Politică Externă şi Securitate
Comună.
Preşedintele poate cere demisia unui comisar, iar acesta este obligat să o prezinte.
Conform T.F.U.E., preşedintele Comisiei structurează şi repartizează responsabilităţile care îi revin Comisiei între membrii acesteia.
Totodată, poate modifica repartizarea acestor responsabilităţi în cursul mandatului. Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile atribuite de
preşedinte sub autoritatea acestuia.
Vicepreşedinţii sunt numiţi de către preşedinte, dintre comisari. Vicepreşedinţii au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când împrejurările o
cer. Tratatul de la Lisabona nu prevede un număr de vicepreședin ți ai Comisiei, acesta urmând să fie stabilit prin regulamentul său de
procedură. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei, având rolul
de a asigura coerenţa acţiunii externe a Uniunii.

Funcţionarea Comisiei Europene. Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din funcţionari administrativi.
Şefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor ce necesită întrunirea Comisiei şi pentru a pregăti lucrările acesteia.
Aceştia analizează problemele de discutat şi le includ în două categorii: categoria “A” şi categoria “B”. Problemele de categoria “A” sunt
aspecte asupra cărora comisarii cad de acord prin intermediul şefilor de cabinet, şi nu mai trebuie să discute în plen, adoptarea lor în Comisie
fiind aşadar o simplă formalitate de vot. Aspectele din categoria “B” necesită însă discuţii în Comisie şi realizarea unui acord între comisari
pentru a fi transpuse în acte comunitare. Asupra acestora din urmă se vor concentra lucrările Comisiei.
Comisia are sediul la Bruxelles şi se întruneşte săptămânal (de regulă miercurea), prezenţa comisarilor la şedinţă fiind obligatorie. Hotărârile
se iau în prezenţa majorităţii membrilor, cu majoritate simplă, şi implică răspunderea colectivă a comisarilor europeni.
În cazul în care consideră necesar, comisarii europeni se pot întâlni în afara cadrului deliberativ din Comisie pentru discutarea directă a
problemelor urgente sau cu caracter deosebit.
Activitatea permanentă referitoare la gestionarea politicilor Uniunii este asigurată de directoratele generale, iar activitatea cu caracter
administrativ este susţinută de serviciile generale şi serviciile interne ale Comisiei.
Caracterul tehnic al Comisiei necesită emiterea a nu mai puţin de 6000 de acte comunitare pe an, dintre care aproximativ 4000 sunt emise de
un comisar sau altul, pe bază de abilitare. La luarea deciziilor un rol important îl joacă asociaţiile de lobby, reprezentând diferite categorii
socio-profesionale sau economice, ce încearcă să-şi impună propria versiune în textul viitorului act comunitar.
Principiul colegialității. Potrivit Regulamentului său interior, Comisia acţionează „în colegiu”. Comisarii nu au, în principiu, nicio putere de
decizie proprie. Orice decizie, luare de poziţie sau declaraţie a unui membru reprezintă expresia de voinţă a colegiului şi angajează întreaga
instituţie. Deciziile Comisiei sunt colective, chiar dacă fiecare membru are anumite domenii de competenţă.
În lumina principiului colegialităţii, prima modalitate de luare a deciziilor este în şedinţe. Comisia se reuneşte la Bruxelles săptămânal, dar
se poate întâlni de câte ori este nevoie. Şedinţele nu sunt publice, dezbaterile fiind secrete.
Fiecare punct de pe ordinea de zi este prezentat de comisarul în a cărui responsabilitate cade problema supusă discuţiei, iar colegiul ia o
decizie colectivă. Dacă membrii Comisiei au opinii divergente în legătură cu proiectul, preşedintele decide trecerea la vot, iar decizia este
adoptată cu votul a jumătate plus unu din numărul total al comisarilor. După adoptare, actul beneficiază de sprijinul necondiţionat al tuturor
comisarilor, indiferent de punctul de vedere exprimat în timpul dezbaterilor.
Atenuări ale principiului colegialității. Pentru operativitate, Regulamentul intern prevede şi proceduri mai suple, și anume:
 Prima este procedura scrisă, prin care se constată acordul comisarilor asupra unei propuneri venite din partea unuia (unora) dintre ei.
Propunerile sunt comunicate în scris celorlalţi membri, care pot formula amendamente sau rezerve într-un anumit termen. Orice membru poate
adresa preşedintelui o cerere motivată ca propunerea să facă obiectul unei dezbateri. Această cerere trebuie însă aprobată de preşedinte, după
care chestiunea este inclusă pe ordinea de zi a şedinţei următoare a Comisiei. Dacă la expirarea termenului nu există amendamente sau rezerve,
propunerile sunt considerate adoptate de Comisie, devenind decizii ale acesteia.
 A doua procedură are două forme: abilitarea şi delegarea. Colegiul poate abilita unul sau mai mulţi comisari să ia, în numele şi sub controlul
Comisiei, măsuri de gestiune şi administrative clar definite. Competenţele pot fi subdelegate directorilor generali, dacă acest lucru nu este
interzis expres prin decizia de abilitare.
Prin delegare se împuternicesc directorii generali să adopte măsuri de gestiune şi administrative în numele Comisiei, în limitele şi condiţiile
fixate de aceasta. Se observă că nu sunt deosebiri de esenţă între „abilitare” şi „delegare”, în ambele cazuri fiind vorba despre o transmitere de
competenţe, în limitele fixate; diferă doar calitatea celor împuterniciţi să ia decizii.

Personalul Comisiei. Personalul administrativ al Comisiei (aproximativ 38.000 persoane), concentrat în majoritate la Bruxelles, dar şi la
Luxemburg, este recrutat de către Comisie, pe criterii geografice, şi i se aplică aceleaşi cerinţe privind independenţa faţă de statul de origine. O
mare parte a personalului administrativ este angrenată în activitatea de traducere a documentelor oficiale în cele 23 limbi oficiale ale Uniunii
Europene.
Pentru efectuarea sarcinilor stabilite de Tratat, Comisia este divizată în Directorate Generale, fiecare responsabil de un sector specific, în total
în număr de 36. Directoratele Generale sunt create analogic politicilor Comunitare, astfel fiecare politică în parte beneficiază de coordonare din
 26
partea unei mici sub-instituţii a Comisiei. Fiecărui preşedinte al Comisiei, aşa numiţii „comisari”, îi este atribuit un portofoliu şi nu doar
responsabilitate de coordonare a unui Directorat General. În portofoliul primit sunt cuprinse în activitate mai multe Directorate Generale şi
servicii specializate ale Comisiei.
Comisarii, conform art. 213 TCEE, cu toate că continuă să menţină relaţii cu statele membre care i-au desemnat, sunt obligaţi să se abţină de
la influenţe şi instrucţiuni din partea statului din care provin. Transparenţa şi imparţialitatea sunt principiile ce guvernează mandatul unui
comisar european.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate este o inovaţie a Tratatului de la Lisabona. Ocupantul acestei
funcţii face parte din două instituţii diferite, Comisia Europeană şi Consiliu, iar în cadrul Comisiei, Înaltul Reprezentant al Uniunii este
vicepreşedinte şi comisar pentru relaţii externe. În cadrul Consiliului acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe. Funcţia de Înalt
Reprezentant plasează sub o autoritate unică tot ceea ce înseamnă relaţii externe ale Uniunii.
Atribuţiile Înaltului Reprezentant sunt următoarele:
 conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii;
 contribuie prin propunerile sale la dezvoltarea acestei politici pe care o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului şi asigură
implementarea deciziilor adoptate în acest domeniu;
 prezidează Consiliul Afaceri Externe;
 este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei, asigurând coerenţa acţiunii externe a Uniunii. În cadrul Comisiei, Înaltul Reprezentant este însărcinat
cu responsabilităţi care îi revin Comisiei în domeniul relaţiilor externe şi cu coordonarea altor aspecte ale acţiunii externe a Uniunii;
 reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la politica externă şi de securitate comună, conduce dialogul politic cu terţii în numele Uniunii şi
exprimă poziţia Uniunii în organizaţiile internaţionale şi în cadrul conferinţelor internaţionale;
 exercită autoritatea asupra Serviciului European pentru Acţiune Externă şi asupra delegaţiilor Uniunii în ţări terţe sau în cadrul organizaţiilor
internaţionale.
Înaltul Reprezentant este numit de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei. Consiliul
European poate pune capăt mandatului său în conformitate cu aceeaşi procedură, înainte de încetarea mandatului Comisiei, iar în caz de
demisie, destituire sau deces este înlocuit până la încheierea mandatului, în conformitate cu procedura de numire.
În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant este asistat de un Serviciu European pentru Acţiune Externă, precum şi de serviciile
adecvate ale Consiliului şi Comisiei.

Atribuţiile Comisiei Europene:

a) atribuţii în procedura legislativă. Conform T.U.E. actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu
excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel.
Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate prin procedura legislativă ordinară sau prin proceduri legislative speciale, instituite de tratate şi
prevăzute în mod expres pentru situaţii specifice. Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European şi
Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii la propunerea Comisiei. Aceasta este regula instituită prin tratate, menţinând
rolul fundamental al Comisiei în procesul de legiferare al Uniunii Europene.
În prezent, nu mai putem vorbi despre “monopolul” iniţiativei legislative a Comisiei. Consiliul poate solicita Comisiei să facă anumite
propuneri, pentru realizarea unui obiectiv comunitar. Parlamentul European poate cere Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare
privind chestiunile despre care consideră că necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor. În plus, ca o inovaţie
a Tratatului de la Lisabona, la iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre,
Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că este
necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
În cazul în care Consiliul hotărăşte la propunerea Comisiei, acesta poate modifica propunerea numai hotărând în unanimitate. Atât timp cât
Consiliul nu a luat o hotărâre, Comisia îşi poate modifica propunerea pe tot parcursul procedurilor care duc la adoptarea unui act legislativ al
Uniunii.
Iniţiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria “C”, fiind numite “documente COM”.
Distinct de dreptul de a iniţia acte normative, Comisia dispune şi de o putere normativă proprie:
 Ca succesoare a Înaltei Autorităţi a C.E.C.O., Comisia are, teoretic, drept de decizie absolută în domeniul C.E.C.O., însă în practică ea îşi
exercită acest drept alături de Consiliu, care emite un aviz conform, procedura apropiindu-se astfel de procedura legislativă ordinară.
 T.F.U.E. prevede posibilitatea delegării către Comisie a competenţei de a adopta acte fără caracter legislativ şi cu domeniu de aplicare general,
care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ. Delegarea se face prin actul legislativ la a cărui modificare
se va referi competenţa Comisiei. Actele legislative vor stabili în mod expres condiţiile de aplicare a delegării, şi anume faptul că Parlamentul
European sau Consiliul pot decide revocarea delegării iar actul delegat este valabil numai dacă, în cadrul termenului prevăzut prin actul
legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu formulează obiecţiuni.
 Comisia dobândeşte putere normativă proprie, conform tratatelor, în domeniul regulilor de concurenţă.
 Comisia are şi o putere normativă subordonată celei a Consiliului şi a Parlamentului European, care-i permite executarea actelor obligatorii din
punct de vedere juridic ale Uniunii. În cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii, aceste acte conferă
Comisiei competenţe de executare. Conform aceleiaşi reglementări, punerea în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale
Uniunii este responsabilitatea statelor membre, care iau toate măsurile de drept intern necesare în acest sens. Statele membre vor avea la
dispoziţie mecanisme de control al modului în care Comisia îşi exercită competenţele de executare.
 Comisia poate emite recomandări, în cazurile specifice prevăzute de tratate.
b) atribuţia de “gardian al tratatelor”. Conform T.U.E., Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie
a UE. T.F.U.E. împuterniceşte Comisia Europeană să urmărească şi să asigure respectarea dreptului comunitar de către statele membre.
Procedura prevăzută de T.F.U.E. în cazul în care un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor are
următoarele etape:
 27
 Comisia emite un aviz motivat cu privire la obligaţiile încălcate de statul membru în cauză, după ce a oferit acestuia posibilitatea de a-şi
prezinta observaţiile;
 în situaţia în care statul nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
 în cazul în care Curtea de Justiţie constată că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat
este obligat să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curţii;
 în cazul în care consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curţii, Comisia poate sesiza
Curtea, după ce a dat posibilitatea statului în cauză să îşi prezinte observaţiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al penalităţilor cu
titlu cominatoriu pe care statul trebuie să le plătească şi pe care îl consideră adecvat situaţiei;
 în cazul în care Curtea constată că statul respectiv nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor
penalităţi.
Pentru a-şi îndeplini atribuţia de “gardian al tratatelor”, Comisia solicită informaţii statelor cu privire la măsurile de transpunere a
directivelor adoptate în conformitate cu o procedură legislativă. În cazul în care statul respectiv nu și-a îndeplinit obligaţia de a comunica
aceste măsuri, Comisia poate indica, dacă consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu care urmează a fi
platită de statul respectiv, decizia de plată fiind adoptată de Curtea de Justiţie în cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei.
Pentru îndeplinirea sarcinilor care îi sunt încredinţate, Comisia poate solicita şi primi toate informaţiile şi poate proceda la toate verificările
necesare, în limitele şi condiţiile stabilite de Consiliu, hotărând cu majoritate simplă, în conformitate cu dispoziţiile tratatelor..
Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate deciziile Comisiei decât atunci când există o delegare expresă
în acest sens din partea Comisiei, iar această delegare poate fi acordată doar în chestiuni de gestiune şi administrare.
c) atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene. Comisia este organul executiv al Uniunii, cel care pune în executare actele normative
emise de Consiliu şi de Parlamentul European, prin procedura legislativă ordinară, sau de oricare dintre cele două instituţii ca actor principal,
cu participarea celeilalte în cadrul unei proceduri legislative speciale. Conform T.U.E., Comisia asigură aplicarea tratatelor, precum şi a
măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. În exercitarea acestei atribuţii, de a pune în executare deciziile celor două instituţii cu rol
legislativ, Comisia dispune de o putere normativă care îi permite adoptarea unor acte proprii.
Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt, conform tratatelor:
- implementarea (execuţia) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competenţa Comisiei;
- regulile de concurenţă;
- gestiunea fondurilor comunitare.
În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voinţa Consiliului şi a Parlamentului, care deleagă în mod expres Comisia să
execute actele normative pe care le-a adoptat.
d) atribuţia de reprezentare. Comisia asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu excepţia politicii externe şi de securitate comune sau a
altor cazuri prevăzute în tratate. Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi în organismele internaţionale. În
interiorul Uniunii ea reprezintă interesul general al Uniunii, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituţii ale Uniunii sau cu
statele membre. T.F.U.E. precizează că “în fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor
juridice de către legislaţiile naţionale; Uniunea poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi poate sta în
justiţie. În acest scop, Uniunea este reprezentată de Comisie”.
Comisia Europeană apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe de o parte, şi între acestea şi Uniune, pe de altă parte.
În procedura de încheiere de către Uniune a unor acorduri internaţionale, Comisia prezintă recomandări Consiliului, acesta fiind cel care
adoptă decizia de autorizare a începerii negocierilor, directivele de negociere, semnarea şi încheierea acordurilor internaţionale. Tot Comisia
poate să propună Consiliului suspendarea aplicării unui acord şi stabilirea poziţiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii în cadrul unui
organism.

SUBIECTUL 9 – PARLAMENTUL EUROPEAN

Componența Parlamentului, alegerea și statutul eurodeputaților. Denumirea oficială a acestei instituţii comunitare, prevăzută în tratatele
institutive a fost cea de “Adunarea generală”; doar în 1962, instituţia a decis să se numească “Parlament”. De atunci, noua denumire a fost
folosită şi în actele comunitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic European. Prin adoptarea denumirii de “Parlament European” s-a dorit
sporirea importanţei acestei instituţii şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi rolul conferit prin tratatele institutive era, iniţial, doar unul
consultativ.
Parlamentul European este format din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Conform Tratatului de la Lisabona, numărul parlamentarilor
europeni nu poate depăşi 750 de membri, plus preşedintele. Noua reglementare limitează numărul de parlamentari, indiferent de extinderile
ulterioare ale Uniunii.
Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice, cu caracter mixt, adică multinaţional, nu în delegaţii naţionale. Grupurile
parlamentare existente în Parlamentul European, mandatul 2009-2014 sunt:
 Grupul Partidului Popular European (sau Creştin-Democraţii),
 Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European,
 Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa,
 Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană,
 Conservatorii şi Reformiştii Europeni,
 Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică,
 Grupul Europa Libertăţii şi Democraţiei,
 parlamentarii neînscrişi în nici un grup politic, respectiv deputaţi neafiliaţi.
 28
Numărul minim de parlamentari necesar pentru formarea unui grup politic este de 25 de membri, dacă provin din cel puţin 1/4 din statele
membre. Parlamentarii pot face parte dintr-un singur grup politic. Grupurile se organizează numind un preşedinte, vicepreşedinţi, un birou şi
un secretariat. Înainte de votul în plen, grupurile analizează rapoartele întocmite de comisiile parlamentare şi propun amendamente. Poziţia
grupului este adoptată prin discuţii în cadrul grupului, însă nici un membru nu poate fi obligat să voteze într-un anumit fel, aceştia nefiind
ţinuţi de poziţia adoptată de grupul politic.
Fiecare membru al Parlamentului European este membru de drept într-una din cele 20 comisii parlamentare de specialitate şi membru
supleant într-o altă comisie. Comisiile parlamentare sunt formaţiuni specializate de lucru ale instituţiei, care pregătesc lucrările în plenul
Parlamentului European. Comisiile sunt organizate în aşa fel încât reflectă componenţa politică a plenului. Acestea analizează şi amendează
propunerile legislative asupra cărora elaborează rapoarte care sunt prezentate plenului P.E.
Conducerea instituţiei este asigurată de un preşedinte, 14 vicepreşedinţi – care împreună cu cei 5 chestori formează Biroul Parlamentului
European, organ executiv – şi de un secretariat general. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe o perioadă de 2
ani şi jumătate, iar mandatul lor poate fi reînnoit. Rolul preşedintelui este de a reprezenta Parlamentul în exterioriul Uniunii şi în relaţiile cu
alte instituţii comunitare.
Alegerea eurodeputaților. Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 5 ani
(nu există clauze de dizolvare înainte de termen).
Până în 2004 sistemul electoral nu a fost unitar în toate statele membre, Marea Britanie aplicând un sistem bazat pe reprezentarea majoritară,
în timp ce restul statelor au aplicat sistemul de reprezentare proporţională. Din 2004 Marea Britanie a acceptat la rândul ei un sistem
proporţional. Chiar şi între sistemele proporţionale utilizate există diferenţe: unele sunt aplicate la circumscripţii naţionale (de ex. în Austria,
Danemarca, Franţa, Grecia, Suedia, Spania, România) sau la circumscripţii regionale (Belgia, Irlanda, Italia şi, din 2004, Marea Britanie),
existând şi sisteme mixte (Germania, Finlanda). Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu
legislaţia naţională a fiecărui stat. Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul European împreună cu Consiliul trebuie să stabilească
dispoziţiile necesare care să permită alegerea membrilor săi, prin vot universal direct, în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele
membre, sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor membre. Se intenţionează uniformizarea procedurilor şi sistemelor electorale
care conduc la desemnarea parlamentarilor europeni.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile, şi participă orice persoană peste 18 ani. După 1992 s-a eliminat criteriul naţionalităţii, orice rezident putând
vota sau candida în statul în care trăieşte, acesta fiind un drept care derivă din calitatea de cetăţean european.
Statutul parlamentarilor europeni. Membrii Parlamentului european pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de parlamentar
naţional, însă nu pot fi membri în guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitare.
Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi voturilor în exerciţiul funcţiei, şi nu pot fi arestaţi sau
urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică legislaţia naţională, deci ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi
parlamentari naţionali. Imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care rezultă din
deciziile Curţii de Justiţie.
În ceea ce priveşte salariul unui parlamentar european, începând cu iulie 2009, după intrarea în vigoare a statutului unic, parlamentarii
primesc, în general, acelaşi salariu. Pentru parlamentarii care au avut un mandat anterior anului 2009 a existat posibilitatea de a opta pentru
menţinerea sistemului naţional anterior pentru salariu, indemnizaţia tranzitorie sau pensie. De aceea există parlamentari din anumite state
membre (de ex., Germania, Franţa) care primesc un salariu semnificativ mai mare decât suma unică prevăzută de noul statut.

Organizarea și funcţionarea Parlamentului European . Parlamentul European se întruneşte în sesiune anuală. Parlamentul se întruneşte de
drept în a doua zi de marţi a lunii martie. Conform regulamentului Parlamentului European, sesiunea anuală este divizată în perioade de
sesiune (reuniunea pe care Parlamentul o organizează lunar) şi şedinţe zilnice. În sesiunile ordinare Parlamentul se întruneşte câte o săptămână
în fiecare lună (cu excepţia lunii august).
Parlamentul European se poate întruni în perioada de sesiune extraordinară, la cererea majorităţii membrilor care îl compun, a Consiliului sau
a Comisiei. O mare parte a activităţii se desfăşoară în cadrul comisiilor parlamentare, câte două săptămâni pe lună.
Tratatul de la Lisabona nu a soluţionat problema stabilirii unui singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de
fragmentarea geografică a activităţii sale: sesiunile plenare au loc la Strassbourg, comisiile parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar
Secretariatul general este la Luxemburg. Lucrările se desfăşoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, iar documentele oficiale
trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreunează destul de mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare
ale instituţiei.
Şedinţele sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei Europene, în timp ce prezenţa membrilor Consiliului este obligatorie la
sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate cu majoritatea voturilor exprimate, cu excepţia cazurilor în care tratatele dispun altfel. Deciziile Parlamentului
European iau forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul solicită opinii Parlamentului European; opinia este redactată de către comisia
parlamentară specializată în problema ce face obiectul solicitării, şi este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor
devenind rezoluţie.

Atribuţiile Parlamentului European. Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta
exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele
Comisiei.
a) atribuţia de supraveghere şi control. În conformitate cu dreptul de supraveghere asupra activităţii UE şi a instituţiilor sale, Parlamentul:
 poate adresa interpelări Comisiei Europene sau Consiliului;
 dezbate raportul anual general al Comisiei Europene;
 dezbate orice problemă de politică generală;
 poate constitui comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a dreptului comunitar sau de administrare defectuoasă;
 poate sesiza Curtea de Justiţie şi pentru alte aspecte decât apărarea propriilor prerogative (atribuţie introdusă prin tratatul de la Nisa), cum ar fi
ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a acţiona din partea instituţiilor comunitare;
 29
 poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei Europene. Pentru aceasta, este necesară o majoritate de 2/3 din
voturile exprimate, voturi care trebuie să reprezinte, în acelaşi timp, majoritatea membrilor Parlamentului, condiţie destul de restrictivă şi care
rămâne mai mult o ameninţare teoretică la adresa Comisiei.
b) atribuţii legislative. Rolul legislativ al Parlamentului European se prezintă sub două aspecte:
 Procedura legislativă ordinară pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei Parlamentul European şi Consiliul. În acest caz, o decizie nu poate
fi luată decât prin acordul celor două instituţii comunitare. Tratatul de la Lisabona extinde cu peste 40 de domenii, incluzând agricultura,
imigrarea legală, energia, justiţia şi afacerile interne, sănătatea sau fondurile structurale, procedura legislativă ordinară. Aceste noi prevederi
ale tratatului conduc la concluzia că Parlamentul are în prezent competenţe legislative mult sporite faţă de Tratatul de la Nisa.
 Parlamentul European emite avize care, după caz, pot fi facultative, consultative sau conforme.
Unele proceduri legislative speciale privind adoptarea unor decizii comunitare presupun “consultarea” sau “acordul” Parlamentului. În aceste
cazuri Parlamentul emite avize.
În cazul “procedurii de consultare”, utilizată pentru domenii “sensibile” (cum ar fi politica industrială sau fiscalitate), Parlamentul emite un
aviz consultativ – acesta trebuie solicitat de Consiliu dar se poate trece peste poziţia cuprinsă în el.
În unele cazuri tratatele prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European, iar propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât dacă
Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz Consiliul nu are competenţa de a lua singur o decizie.
Conform noilor reglementari introduse în Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European trebuie să îşi dea avizul conform asupra acordurilor
internaţionale negociate de Uniune, în domenii precum comerţul internaţional.
c) atribuţii bugetare. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual
al Uniunii. Proiectul este elaborat de către Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor transmisă de fiecare instituţie. Comisia îşi poate
modifica propunerea în cursul procedurii, Parlamentul poate propune amendamente, iar Consiliul poate doar să aprobe sau să respingă
proiectul de buget, sau amendamentele Parlamentului European, fără a putea să propună propriile amendamente. Tot Parlamentul European
este cel care aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei, după încheierea exerciţiului bugetar.
În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, puterea Parlamentului în cadrul procedurii bugetare creşte datorită eliminării distincţiei între
cheltuielile obligatorii (agricultură, acorduri internaţionale) şi cheltuielile neobligatorii (alte cheltuieli). În vechea reglementare, Parlamentul
putea interveni doar asupra cheltuielilor neobligatorii.

SUBIECTUL 10 – PROCEDURILE DE ADOPTARE A DECIZIILOR LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

Proceduri și actele legislative în UE . Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și
Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea
Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.
Parlamentul alături de Comisie și Consiliu, contribuie la definirea programării legislative a UE. Parlamentul și Comisia cooperează la
pregătirea programului legislativ și de lucru al Comisiei, pe baza calendarului și a modalită ților convenite între cele două institu ții. În situa ții
de urgență sau neprevăzute, o instituție poate propune, din proprie inițiativă și în conformitate cu procedurile stabilite de tratate, adăugarea
unei măsuri legislative la cele propuse în programul legislativ.
Comisia își asumă obligația de a examina cu atenție amendamentele adoptate de Parlament la propunerile sale legislative, cu scopul de a se
lua în considerare în cadrul propunerilor revizuite, respectiv ține seama în cea mai mare măsură de amendamentele adoptate în a doua lectură.
La examinarea unei propuneri legislative, Parlamentul acordă o aten ție deosebită respectării drepturilor fundamentale și ia măsuri, în special,
pentru ca actul legislativ să fie în conformitate cu Carta drepturilor fundamentale a UE, cu principiile subsidiarită ții și propor ționalită ții și cu
statul de drept.
Procedura legislativă ordinară sau a codeciziei. În cadrul acestei proceduri are loc reevaluarea poziției Parlamentului European din organ
legislativ secundar în organ legislativ principal, la egalitate cu Consiliul, deoarece Parlamentul European dobânde ște un drept de veto în
adoptarea actului normativ care nu mai poate fi înlăturat de Consiliu în mod unilateral. După Amsterdam, această procedură este cea mai des
uzată și a fost modificată în sensul simplificării sale rămînînd cea mai complicată dintre procedurile legislative unionale.
În cazul în care în tratate se face trimitere la procedura legislativă ordinară pentru adoptarea unui act, se aplică următoarele proceduri:
a) Inițiativa: Comisia prezintă o propunere Parlamentului European și Consiliului.
b) Prima lectură:
 Parlamentul European adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Consiliului;
 în cazul în care poziția Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul respectiv se adoptă cu formularea care corespunde
poziției Parlamentului European;
 în cazul în care poziția Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu, acesta adoptă pozi ția sa în primă lectură și o transmite
Parlamentului European. Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la adoptarea pozi ției sale în
primă lectură;
 Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziția sa.
c) A doua lectură:
 În cazul în care în termen de 3 luni de la data transmiterii, Parlamentul European:
 aprobă poziția Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunțat, actul respectiv se consideră adoptat cu formularea care corespunde
poziției Consiliului;
 respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, pozi ția Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca nefiind
adoptat;
 propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la pozi ția Consiliului din prima lectură, textul astfel modificat se
transmite Consiliului și Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste modificări.
 În cazul în care în termen de 3 luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul, hotărînd cu majoritate calificată:
 30
 aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat aprobat;
 nu aprobă toate modificările, președintele Consiliului, în consens cu pre ședintele Parlamentului European, convoacă comitetul de
conciliere, într-un termen de 6 săptămîni. Consiliul hotărăște în unanimitate cu privire la modificările care au făcut obiectul unui
aviz negativ din partea Comisiei.
d) Concilierea:
 Comitetul de conciliere, care reunește membrii Consiliului sau reprezentan ții lor și tot atâ ția membri care reprezintă Parlamentul
European (27+27), are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului
sau a reprezentanților acestora și cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen de 6 săptămîni de la data
convocării, pe baza pozițiilor Parlamentului și ale Consiliului din a doua lectură;
 În cazul în care în termen de 6 săptămîni de la convocare, comitetul de conciliere nu aprobă nici un proiect comun, actul propus este
considerat neadoptat.
e) A treia lectură: În cazul în care în acest termen comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European și Consiliul dispun
fiecare de un termen de 6 săptămîni de la această aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul
European hotărînd cu majoritatea voturilor exprimate, iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este considerat
neadoptat.
Această procedură a fost introdusă în mod preponderent în acele domenii care afectează în mod direct interesele cetă țenilor, pentru că
implicarea Parlamentului European în acest caz ducea la întărirea legitimării democratice a acestuia.
Potrivit art. 295 TFUE, Parlamentul European, Consiliul și Comisia se consultă reciproc și organizează, de comun acord, condi țiile cooperării
lor. În acest scop, ele pot să încheie acorduri interinstituționale, care pot avea un caracter obligatoriu.
Tratatul de la Lisabona a introdus clauze pasarelă, pentru a se putea aplica procedura legislativă ordinară la domenii pentru care tratatele
prevedeau aplicarea procedurii legislative speciale. În plus, aceste clauze permit şi aplicarea votului cu majoritate calificată în cazul actelor
care trebuie adoptate în unanimitate.
Există două tipuri de clauze pasarelă: clauza pasarelă generală, care se aplică tuturor politicilor europene; activarea acestei clauze trebuie
autorizată printr-o decizie a Consiliului European, care hotărăşte în unanimitate și clauzele pasarelă specifice anumitor politici europene.
Procedura legislativă specială. Aceasta cunoaște următoarele etape:
1. Procedura consultării sau ascultării este divizată în 3 părți:
a) Inițiativa aparține Comisiei de regulă, dar în mod excep țional Consiliul sau Parlamentul European pot solicita Comisiei elaborarea unor
proiecte de acte normative.
b) Consultarea are loc prin trimiterea proiectului la Parlamentul European, Comitetul Economic și Social sau Comitetul Regiunilor. Aceste
organe emit o opinie facultativă pentru Consiliu, însă nerespectarea acestei obliga ții constituie viciu de formă, care poate duce la
anularea actului normativ adoptat.
c) Decizia aparține Consiliului. Actul normativ este adoptat de Consiliu, care va ține sau nu cont de propuneri sau de avizele facultative.
Pentru procedurile legislative care nu implică codecizia, Comisia:
 ia măsuri pentru a reaminti în timp util organelor Consiliului să nu ajungă la un acord politic cu privire la propunerile sale, atît timp cît
Parlamentul nu își dă avizul. Aceasta solicită ca discuția să aibă loc la nivel de mini ștri după acordarea unui termen rezonabil membrilor
Consiliului pentru examinarea avizului Parlamentului;
 veghează la respectarea de către Consiliu a principiilor stabilite de Curtea de Justi ție a UE privind reconsultarea Parlamentului în cazul în
care Consiliul modifică substanțial o propunere a Comisiei;
 își asumă obligația de a retrage, dacă este cazul, propunerile legislative respinse de Parlament. În cazul în care din motive importante și
după examinarea de către colegiu, Comisia decide să își men țină propunerea, aceasta va expune motivele deciziei printr-o declara ție în
fața Parlamentului.
2. Procedura avizării sau avizul conform – a fost introdusă prin Actul Unic European și scopul ei este ob ținerea sprijinului parlamentar în cazul
unui act normativ care nu mai poate suferi modificări.
În cazul în care este invitat să își dea avizul conform cu privire la un act propus, Parlamentul î și adoptă decizia pe baza unei recomandări a
comisiei competente pentru adoptarea sau respingerea actului respectiv. Parlamentul se pronun ță ulterior printr-un singur vot cu privire la actul
care, în temeiul TUE sau TFUE, necesită avizul său conform, fără posibilitatea depunerii vreunui amendament.
O variantă a acestei proceduri este examinarea cererilor statelor membre sau propunerilor Comisiei privind instituirea unei cooperări
intensificate consolidate între statele membre și consultarea Parlamentului în conformitate cu TUE și TFUE.
Alte domenii în care se aplică sunt: regulile electorale uniforme pentru alegerea membrilor Parlamentului European, aplicarea principiului
împuternicirii implicite sau procedura aplicării de sancțiuni pentru încălcarea gravă și continuă a drepturilor fundamentale într-o țară membră,
etc. un domeniu foarte important în care se aplică această procedură este domeniul încheierii tratatelor interna ționale.
3. Procedura informării – este creația Tratatului de la Maastricht, prin ea fiind asigurată consultarea Parlamentului European în probleme politice
importante, în soluționarea cărora acesta nu deține competențe materiale. În acest caz, Consiliul UE va decide singur, fără a cere părerea,
avizul sau opinia altor organe, dar de rezultatul deciziei Parlamentul la cunoștință pe calea acestei proceduri.
Domeniile în care Consiliul informează Parlamentul sunt următoarele: politica economică și monetară, politica externă și de securitate
comună, tariful vamal comun, luarea unor măsuri extraordinare în domeniul politicii industriale, etc.
4. Procedura delegării sau transpunerea unor competențe legislative în favoarea Comisiei . Este permisă delegarea legislativă din partea
Consiliului și Parlamentului către Comisie. Instituțiile legislative, prin actele pe care le adoptă, conferă Comisiei atribu țiile de executare a
normelor stabilite de ele.
Un act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care
completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. Actele legislative definesc în mod expres obiectivele, con ținutul,
domeniul de aplicare și durata delegării de competențe. Actele legislative stabilesc în mod expres condi țiile de aplicare a delegării, și anume:
 Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;
 31
 actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit prin actul legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu
formulează obiecțiuni.
În elaborarea actelor normative de executare, Comisia este sprijinită de Comitete formate din reprezentan ții statelor membre, care sunt
conduse de cîte un membru al Comisiei. Se disting 4 proceduri:
 Procedura consultativă: Comitetul consultativ elaborează pentru Comisie o luare de pozi ție neobligatorie, de care însă Comisia va
încerca să țină cont cu atenție, în măsura posibilităților. Este procedura care asigură cea mai mare autonomie de ac ționare Comisiei.
 Procedura administrativă: Comitetul administrativ primește un proiect de la reprezentantul Comisiei, fa ță de care elaborează o luare de
poziție. Se aplică în materia executării actelor normative din domeniul agrar și de pescuit sau în cazul executării unor programe care au
efecte majore asupra bugetului.
 Procedura de regularizare (reglementare). Autonomia Comisiei este cea mai mică în această formă de comitologie, deoarece de și este o
procedură asemănătoare cu cea administrativă, măsurile Comisiei pot fi puse în executare doar cu aprobarea majorită ții calificate din
partea Consiliului.
 Procedura luării unor măsuri de protecție. Comisia, în aplicarea sau executarea unor acte normative unionale, poate lua măsuri de
protecție. Despre luarea măsurii trebuie informat Consiliul, care poate aproba sau modifica măsura luată. Dacă Consiliul nu se pronun ță
în termenul fixat asupra măsurii luate, aceasta este considerată suspendată.
5. Procedura adoptării bugetului unional. UE dispune de surse bugetare proprii, cum ar fi: suprataxele agrare (active și pasive), taxele vamale,
1% din TVA încasată în statele membre, 1% determinat de contribu ție din partea fiecărui stat în func ție de produsul intern brut. Anul bugetar
unional coincide cu anul calendaristic. Cheltuielile bugetare sunt de 2 feluri; obligatorii (cele care rezultă din tratate sau din actele normative
rezultate din tratate) și neobligatorii (toate celelalte). Bugetul este votat pînă la sfîr șitul lui decembrie în anul care precede anul bugetar.
Cadrul financiar multianual vizează asigurarea evoluției ordonate a cheltuielilor Uniunii în limita resurselor proprii. Acesta se adoptă pentru
o perioadă de cel puțin 5 ani. Bugetul anual al Uniunii respectă cadrul financiar multianual.

Proceduri și acte non-legislative în UE . Actele atipice sunt acte adoptate de către instituţiile Uniunii Europene (UE). Aceste acte sunt
denumite „atipice”, deoarece nu fac parte din nomenclatura actelor juridice prevăzute de Tratatul privind funcţionarea UE (art. 288-292).
Acestea generează drepturi prin voinţa exclusivă a instituţiilor. Primul tip de acte se referă la cele care figurează în nomenclatura din articolul
288 din TFUE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările. Al doilea tip de acte sunt cunoscute ca acte în afara nomenclaturii.
Acestea sunt actele atipice, cum sunt comunicările, cărţile albe şi cărţile verzi.
Obiectivul actelor nelegislative este de a pune în aplicare actele legislative sau anumite dispoziţii specifice din tratate. Este vorba despre
regulamente interne ale instituţiilor, de anumite decizii ale Consiliului, de măsuri adoptate de Comisie în domeniul concurenţei etc.
Anumite acte atipice pot fi incluse tot în categoria actelor unilaterale. Aceste acte sunt denumite atipice în măsura în care nu sunt menţionate
în tratate. Acestea au fost create pentru practica instituţională şi sunt frecvent utilizate de instituţii. Este vorba despre rezoluţii, concluzii,
comunicări etc. Aceste acte au un domeniu de aplicare politic, însă nu au efect juridic obligatoriu.
Actele atipice se disting în funcţie de aplicabilitatea lor, care este, în general, de natură politică. Totuşi, unele acte atipice pot avea un caracter
obligatoriu, dar acesta este limitat la cadrul instituţional al UE.
Actele atipice prevăzute de tratate:
 Regulamentele de procedură ale instituţiilor UE sunt acte atipice. În fapt, tratatele fondatoare prevăd că instituţiile UE adoptă propriile lor
regulamente de procedură. Regulamentele de procedură stabilesc organizarea, funcţionarea şi normele interne de procedură ale instituţiilor UE.
Acestea au un caracter obligatoriu doar pentru instituţia în cauză.
De asemenea, tratatele fondatoare prevăd şi alte tipuri de acte adoptate în cadrul dialogului politic între instituţiile UE. Aceste acte sunt
menite să faciliteze activitatea şi cooperarea între instituţii. În cadrul procedurii de adoptare a acordurilor internaţionale, Consiliul trebuie să
transmită Comisiei direcţii de negociere pentru negocierea acordurilor.
Instituţiile pot merge şi mai departe, organizând cooperarea lor prin acorduri interinstituţionale. Aceste tipuri de acorduri sunt, de asemenea,
acte atipice. Acordurile interinstituţionale pot avea un caracter obligatoriu, dar doar pentru instituţiile semnatare ale acordului.
Actele atipice neprevăzute de tratate: Parlamentul European îşi exprimă anumite poziţii politice la nivel internaţional prin intermediul
rezoluţiilor sau al declaraţiilor. De asemenea, Consiliul adoptă în mod regulat concluzii, rezoluţii sau orientări cu ocazia reuniunilor sale.
Aceste acte reflectă, în esenţă, opinia instituţiilor cu privire la anumite chestiuni europene sau internaţionale. Ele au o aplicabilitate generală,
dar nu au caracter obligatoriu. Comisia adoptă, de asemenea, o serie de acte atipice proprii. Acestea sunt comunicări, care prezintă, în general,
noi programe politice. Comisia adoptă cărţi verzi, menite să lanseze consultări publice cu privire la anumite chestiuni europene. Aceasta adună
informaţiile necesare înainte de a elabora o propunere legislativă. În urma rezultatelor cărţilor verzi, Comisia adoptă uneori cărţi albe, care
prezintă propuneri detaliate de acţiuni europene.
SUBIECTUL 11 – CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI

Organizarea și funcționarea Curții de Conturi . Înfiinţată în 1975, Curtea de Conturi, cu sediul la Luxembourg, este cea mai puţin
cunoscută dintre instituţiile Uniunii Europene. Statutul de “instituţie comunitară” i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht.
Curtea de Conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi
reînnoit. Numirea se face de către Consiliu, după consultarea Parlamentului European şi pe baza propunerilor înaintate de statele membre.
Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia, pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea de a fi reales. Pentru adoptarea unor anumite
categorii specifice de rapoarte sau avize, instituţia îşi poate organiza, ca structuri de lucru, Camere interne specializate.
Membrii Curţii de Conturi nu pot cere, sau primi instrucţiuni de la un guvern, sau de la o altă instituţie şi trebuie să se abţină de la orice act
incompatibil cu natura funcţiei lor. Pe durata mandatului, funcţia de membru al Curţii de Conturi este incompatibilă cu orice altă activitate
profesională, remunerată sau nu. Membrii Curţii se angajează, la preluarea funcţiei, ca, pe durata exercitării funcţiei şi după încetarea acesteia,
să îndeplinească obligaţiile care le revin, iar după încetarea mandatului să manifeste onestitate şi circumspec ție în acceptarea anumitor poziţii
sau avantaje. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondentă unui expert naţional dintr-un corp de control contabil extern, sau să fi
fost membri ai Curţilor de conturi naţionale.
 32
Activitatea Curţii de Conturi se desfăşoară prin intermediul unor sectoare conduse fiecare de câte un membru al Curţii. Aceste sectoare au
atribuţii precizate pe fiecare domeniu, cum ar fi sectorul care controlează Fondul european de dezvoltare sau sectorul pentru controlul Fondului
european de dezvoltare regională sau sectorul pentru controlul Fondului european de orientare şi de garanţie agricolă, pentru Fondul social,
pentru fondurile de acţiune în favoarea Europei Centrale şi Estice.
Sectoarele sunt formate din funcţionari şi agenţi care efectuează controalele după programele stabilite de către membrii care au
responsabilitatea acestora.
Grupurile pregătitoare reunesc mai multe sectoare şi sunt conduse de membrii Curţii responsabili ai sectoarelor în cauză. Obiectul lor
principal de activitate este finalizarea proiectelor de rapoarte şi de avize elaborate de către sectoare şi care urmează a fi prezentate Curţii.

Atribuțiile Curții de Conturi . Curtea de Conturi are atribuţii de control extern. Ea examinează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi a
cheltuielilor Comunităţilor şi ale oricărui organism creat de Comunitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, precum şi eficienţa
bugetului. Rolul Curții de Conturi este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituţiilor comunitare, asupra
modului de încasare a veniturilor comunitare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar. De asemenea, Curtea controlează
managementul financiar al conducerilor instituţiilor şi organismelor comunitare.
Rapoartele redactate de instituţie sunt cu caracter general, anuale, privesc modul de administrare a conturilor Uniunii şi determină
descărcarea de gestiune a Comisiei Europene în privinţa administrării bugetului Uniunii, sau pot interveni pentru anumite probleme specifice,
la cererea altor instituţii comunitare sau din oficiu. În activitatea de control, Curtea poate cere documente, sau să facă propriile investigaţii;
atunci când acţionează pe teritoriul statelor membre, organele fiscale naţionale sunt ţinute să-i acorde sprijinul necesar.
Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la organismele publice sau private beneficiare a unor fonduri comunitare.
Jurisdicţia financiară aparţine doar Curţii de Justiţie a UE, fără ca în primă instanţă soluţionarea litigiilor fiscale să fie încredinţată unui corp
specializat de judecători financiari. În conformitate cu dispoziţiile adoptate la Lisabona, există posibilitatea înfiinţării unor tribunale
specializate pe lângă Tribunal.

SUBIECTUL 12 – BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Înființarea BCE. Inclusă între instituţiile Uniunii prin Tratatul de la Lisabona, Banca Centrală Europeană a luat fiinţă la 1 iulie 1998 pentru
a înlocui Institutul Monetar European. Practic, Banca a intrat în funcţiune în 1999, odată cu introducerea monedei unice europene. Din 2001,
Banca a gestionat folosirea în paralel a monedelor naţionale şi a euro, iar din 2002 dispariţia treptată a monedelor naţionale în favoarea
generalizării euro.
Constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce are în vedere atât populaţia, cât şi PIB-ul naţional, ea formează
împreună cu băncile centrale din statele membre, Sistemul European al Băncilor Centrale (“SEBC”).

Structura organizațională și funcționarea BCE.

Structură. Conducerea Băncii este asigurată de un Consiliu al guvernatorilor, constituit din membrii Comitetului executiv al Băncii Centrale
Europene şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro. Consiliul guvernatorilor stabileşte
orientările generale şi politicile monetare ale Uniunii. Banca are ca organ de conducere şi un Consiliu director, compus din preşedinte, un
vicepreşedinte şi alţi 4 membri, numiţi de Consiliul European (cu majoritate calificată) la recomandarea Consiliului, după consultarea
Parlamentului şi a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt
recunoscute. Aceştia sunt însărcinaţi cu aplicarea măsurilor decise de Consiliul guvernatorilor.
Funcționarea. Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, care constituie
Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii.
SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene. Obiectivul principal al SEBC îl reprezintă menţinerea stabilităţii
preţurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea
obiectivelor acesteia.
Banca Centrală Europeană are personalitate juridică şi este singura abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro.
Banca este independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale.
În domeniile în care are atribuţii, Banca Centrală Europeană este consultată asupra oricărui proiect de act al Uniunii, precum şi asupra
oricărui proiect de reglementare la nivel naţional şi poate emite avize.
Preşedintele Băncii Centrale Europene este invitat să participe la reuniunile Consiliului în cazul în care acesta deliberează asupra
problemelor referitoare la obiectivele şi misiunile SEBC.
Banca Centrală Europeană prezintă un raport anual, privind activitatea SEBC şi politica monetară a Uniunii, Parlamentului European,
Consiliului şi Comisiei, precum şi Consiliului European. Parlamentul şi Consiliul pot organiza o dezbatere generală asupra raportului, iar
preşedintele şi ceilalţi membri ai Comitetului executiv pot să fie audiaţi de comisiile competente ale Parlamentului European.

Atribuțiile BCE:
 stabilirea și conducerea politicii monetare a UE;
 executarea, realizarea afacerilor în domeniul devizelor;
 administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor și menținerea acestora;
 promovarea funcționării optime a sistemelor de plăți și de decontare;
 are competența exclusivă în aprobarea emisiunii monetare euro în întreaga UE;
 asigurarea stabilității prețurilor (creșteri de maxim 2% ale pre țurilor) prin controlul emisiunii cantită ții monetare și evaluarea perspectivelor în
domeniul prețurilor și al riscurilor pe baza unei palete largi de indicatori;
 procurarea datelor statistice necesare funcționării băncii;
 monitorizarea progreselor din sistemul bancar.
 33
Consiliu al guvernatorilor este singurul împuternicit să autorizeze emisiunea de bancnote în cadrul Comunităţii. Banca Centrală Europeană
are dreptul de a aproba emisiunea monetară în cadrul CE. Moneda emisă este singura care are curs legal în interiorul Comunităţii. Statele
membre au dreptul de a emite monede, BCE trebuind însă să aprobe volumul acestor emisiuni monetare.
Întru îndeplinirea atribuţiilor, sale prevăzute în Tratatul CE şi în statutul SEBC, Banca Centrală Europeană este independentă faţă de
instituţiile Comunităţii şi faţă de guvernele statelor membre, care se obligă să respecte principiul independenţei BCE.
În scopul îndeplinirii sarcinilor sale, BCE emite regulamente, decizii, recomandări şi avize. Regulamentele emise de BCE sunt obligatorii
pentru statele membre şi au o aplicabilitate directă. Deciziile BCE sunt obligatorii doar pentru subiectele cărora li se adresează. Recomandările
şi avizele nu sunt obligatorii. Banca Centrală Europeană trebuie consultată în privinţa oricărui act comunitar propus în domeniile care sunt de
competenţa sa. Ea este, de asemenea, consultată de autorităţile naţionale în privinţa oricărui proiect de reglementare în domeniile care sunt de
competenţa sa, dar în limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu.

SUBIECTUL 13 – SISTEMUL JURISDICȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE (CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE,

TRIBUNALUL, TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE)

Constituirea Curţii de Justiţie. Istoria CJUE începe odată cu înființarea CECO. Curtea de Justiție a Uniunii Monetare era formată din 7
judecători, iar ședința de deschidere a activității Curții a avut loc în data de 10 decembrie 1952 la Luxemburg, sub pre ședin ția lui Massimo
Pilotti.
Principala atribuție, competență a acestei instanțe a fost exercitarea controlului legalită ții deciziilor luate de Înalta Autoritate și de către
guvernele statelor membre, la sesizarea sau pe baza plîngerilor depuse de reprezentan ții guvernelor statelor membre, respectiv ale
reprezentanților întreprinderilor din domeniul producției oțelului și cărbunelui.
Potrivit „Convenției privind organele comune ale Comunităților Europene”, semnat imediat după Tratatele de la Roma privind înfiin țarea
CEE și EURATOM (25 martie 1957), a fost creată o Curte de Justi ție unică pentru CECO, CEE și EURATOM. Noua CJE a început să
funcționeze începînd din 7 octombrie 1958, avînd 7 judecători, dintre care unul era desemnat de Consilii, iar ceilal ți 6 de guvernele statelor
membre și 2 avocați generali.
Aderarea unor noi state la Comunitățile Europene a determinat de fiecare dată schimbarea numărului judecătorilor și avoca ților generali,
aceste schimbări fiind necesare atît pentru asigurarea unui judecător din partea fiecărui stat membru, cît și pentru men ținerea numărului impar
de judecători.
La 1 ianuarie 1973, odată cu intrarea în vigoare a tratatelor de aderare la CE a Angliei, Danemarcei și Irlandei, numărul judecătorilor s-a
modificat de la 7 la 9, iar cel al avocaților generali de la 2 la 4. Odată cu aderarea Greciei (1981), numărul judecătorilor s-a schimbat de la 9 la
11, iar cel al avocaților generali de la 4 la 5. Aderarea Portugaliei și Spaniei (1986) a atras majoritatea numărului judecătorilor de la 11 la 13 și
a avocaților generali de la 5 la 6.
La 24 octombrie 1988, Consiliul a hotărît înființarea unei Curți Europene de Justi ție de Primă Instan ță. Aceasta urma să func ționeze ca
instanță subordonată CJE, cu sediul în Luxemburg, cu competențe în domeniul concuren ței, litigiilor privind acordarea unor despăgubiri și în
domeniul dreptului muncii în privința funcționarilor comunitari.
Curtea de Justiție de Primă Instanță și-a început activitatea la data de 30 octombrie 1989. În anul 1993, printr-o nouă hotărîre a Consiliului,
Tribunalul a preluat toate acțiunile directe introduse de persoane fizice sau juridice private, cu excep ția celor care sunt introduse pe baza
dreptului antidumping.
Odată cu valul de aderare din 1 ianuarie 1995, după intrarea în UE a Suediei, Austriei și Finlandei, numărul judecătorilor a crescut la 15, iar
cel al avocaților generali la 9. În cazul avocaților generali, numărul lor a revenit la 8, începînd din 6 octombrie 2000.
Potrivit modificărilor aduse de Tratatul de la Nisa, Curtea de Justi ție a pierdut teoretic monopolul adoptării hotărîrilor preliminare, deoarece
Tribunalul urma să dobîndească în anumite domenii și competența de a judeca acțiunile preliminare.
Ultimele modificări spectaculoase datează din 2005, cînd pe baza prevederilor Tratatului de la Nisa, Consiliul UE a hotărît înfiin țarea
Tribunalului Funcției Publice.
Valurile de aderare din 2004 și din 2007 au adus creșterea numărului judecătorilor la 25, respectiv 27, fără a provoca însă o suplimentare a
locurilor de avocat general. Tratatul de la Lisabona a preconizat însă modificări și în privin ța avoca ților generali, în sensul suplimentării
locurilor în viitor pînă la 11, cu posibilitatea pentru Polonia de a de ține un post permanent de avocat general, la fel ca și celelalte state membre
mari.

Organizarea și funcționarea Curții. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate.
Organizarea. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg, are menirea de a garanta respectarea dreptului în interpretarea
şi aplicarea tratatelor. Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci trebuie să urmărească
interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între instituţiile comunitare, fie între Comisia europeană (în numele Uniunii Europene) şi
statele membre, fie între statele membre, fie între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură administrativă sau
civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.
În prezent, Curtea este formată din 28 judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, şi este asistată de 8 avocaţi generali.
Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi dintre personalităţile care prezintă toate
garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care
sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, după
consultarea unui comitet întrunit în acest scop. Comitetul, prevăzut de T.F.U.E. este format din 7 personalităţi alese dintre foştii membrii ai
Curţii şi Tribunalului, dintre membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, din care unul este propus de Parlamentul European.
Rolul Comitetului este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani şi poate fi reînnoit; la fiecare 3 ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi
avocaţilor generali, pentru a se asigura continuitatea în activitatea Curţii.
 34
Avocaţii generali au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este
obligatorie prezenţa lor, asistând astfel Curtea în activitatea sa. Avocaţii generali sunt o prezenţă originală în mecanismul judiciar comunitar, ei
apropiindu-se prin atribuţii mai degrabă de clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi
pentru a-şi exercita atribuţiile.
Funcționarea. Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi care poate fi reales. Preşedintele
Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu, şi de a dirija activitatea Curţii. Judecătorii sunt ajutaţi în
îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară – asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin
arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor judecătoreşti în “Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”, precum şi în atribuţiile administrative –
asigură administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte 2 la număr), fiind jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori
în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de “cabinet” al judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Formaţiunile de lucru ale Cuţii sunt plenul, Marea cameră şi camerele.
Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 13 judecători. Camerele doar instrumentează cauzele,
însă treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi forţă juridică
cu a deciziilor Curţii. Sunt de competenţa Camerelor litigiile declanşate între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă
acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie comunitară, competenţa va aparţine însă plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în litigiu o solicită în mod expres.
Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecăţii o cere, precum şi în alte 4 situaţii:
 când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Ombudsmanului european,
 când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea
funcţiei de către un fost comisar european;
 când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau
privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale;
 când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.
Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde 2 etape: una scrisă şi
una orală) şi inchizitorie (deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea martorilor).
O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă domiciliul în Luxemburg. Statele rezolvă această problemă prin
reprezentanţele lor diplomatice existente în Ducatul de Luxemburg.
Deliberările au loc în “Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată, la ele participă judecătorii care au fost prezenţi
la procedura “orală”, iar avocaţii generali nu participă. Numărul judecătorilor trebuie să fie impar.
Hotărârea se ia cu majoritate. Se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta
angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile comunitare şi statele membre sunt
reprezentate prin agenţi – juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru – iar
persoanele fizice sau juridice, prin avocaţi.
Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului; în cazul în care pârât este o instituţie comunitară, reclamantul poate
decide “limba de procedură”.

Competenţa Curţii de Justiţie. Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie de ipostaza în care se află:
a) o funcţie jurisdicţională:
 atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-
şi respectă obligaţiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare;
 atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare şi judecând recursurile funcţionarilor
comunitari;
 atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor-interese;
 atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunal.
b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor
acorduri internaţionale.

Tribunalul. Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie, care să judece în primă instanţă litigiile în care
reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca
organ comunitar chemat să “asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”. Tratatul de la Lisabona include
Tribunalul şi tribunalele specializate în componenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, alături de Curtea de Justiţie.
Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul are dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită
şi de funcţionare, cu acordul Curţii de Justiţie şi cu aprobarea Consiliului; întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite, Statutul Curţii de
Justiţie se aplică şi în cazul Tribunalului.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, numărul de judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statul Curţii de Justiţie a UE.
Poate fi prevăzută existenţa avocaţilor generali. Până când vor fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile acestora sunt îndeplinite de judecători.
Judecătorul care exercită atribuţia de avocat general nu poate participa la pronunţarea hotărârii în cauza respectivă.
În competenţa Tribunalului intră judecarea în primă instanţă a acţiunilor, dacă nu sunt atribuite unui tribunal specializat sau
rezervate prin statut Curţii de Justiţie:
 35
 controlul de legalitate al actelor legislative sau al altor acte adoptate de instituţiile şi organele comunitare, destinate să producă efecte juridice
faţă de terţi;
 acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare;
 contenciosul funcţiei publice comunitare;
 litigii privind repararea unor prejudicii cauzate de instituţiile comunitare sau agenţii Uniunii în exercitarea funcţiunilor lor;
 în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Uniune sau în numele ei.
Tribunalul este competent să judece acţiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor specializate. Prin excepţie de la aceste reguli de
competenţă, acţiunile introduse de instituţiile comunitare, de statele membre sau de BCE sunt de competenţa Curţii de Justiţie.
Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de apel dintr-un sistem de drept naţional.
Hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept, în faţa Curţii de Justiţie. Dacă recursul este fondat, cauza
se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului, care trebuie să ţină seama de modul în care Curtea a rezolvat
problemele de drept.
Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, în Marea cameră sau în plen. Procedura de judecată este aceeaşi, cu deosebirea că
Tribunalul poate renunţa la faza scrisă.
Prin Tratatul de la Lisabona au fost înlocuite camerele jurisdicţionale înfiinţate pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă prin Tratatul de la Nisa,
cu tribunale specializate pe lângă Tribunal. Înfinţarea acestor tribunale specializate este decisă de Parlamentul European şi Consiliu, hotărând
prin procedura legislativă ordinară. Acestea au competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale.
Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul
privind înfiinţarea tribunalului specializat prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt.

Tribunalul funcției publice (TFP). La data de 4 noiembrie 2004, Consiliul a adoptat Decizia pentru înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice
al Uniunii Europene (TFP), ca fiind prima dintre „camerele jurisdicţionale”, potrivit dispoziţiilor din Tratatul de la Nisa. Această competenţă a
fost exercitată iniţial de actuala Curte de Justiţie şi, începând cu crearea sa, în 1988, de Tribunalul de Primă Instanţă.
TFP este compus din 7 judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de 6 ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi
după obţinerea avizului unui Comitet format din 7 personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii şi ai Tribunalului dintre jurişti a căror
competenţă este notorie.
Judecătorii desemnează din rândul lor preşedintele pentru o perioadă de 3 ani, care poate fi reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte, ca regulă, în camere compuse din 3 sau 5 judecători şi ca excepţie în plenul instanţei, atunci când
dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru.
În ansamblul jurisdicţiei comunitare, TFP este instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice al UE, soluţionând în primă
instanţă: litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, conform articolului 236 din TFUE. Aceste litigii au drept obiect probleme referitoare la
relaţiile de muncă propriu-zise (precum: remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), regimul de securitate socială
(boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale); litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din
cadrul EUROJUST, EUROPOL, al BCE şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI).
Hotărârile adoptate de TFP pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept (lipsa de competenţă a TFP; pe încălcarea procedurii în
faţa tribunalului care aduce atingere intereselor părţii în cauză, cât şi pe încălcarea dreptului comunitar de către Tribunalul Funcţiei Publice.).
Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.
Procedura în faţa TFP se desfăşoară conform dispoziţiilor Statului Curţii, precum şi de Regulamentul de procedură, intrat în vigoare la 1
noiembrie 2007 şi cuprinde o fază scrisă şi una orală.
Procedura este scutită de taxe, onorariul avocatului, abilitat să pledeze în faţa instanţelor unui stat membru la care părţile trebuie să recurgă
pentru a fi reprezentate, nefiind suportat de către instanţă. În cazuri speciale se poate solicita asistenţă juridică gratuită.
În orice stadiu al procedurii, TFP poate încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a litigiilor.
Limba în care este redactată acţiunea poate fi una dintre cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, fiind totodată limba în care se va
desfăşura procedura în cauza respectivă.

Principale acțiuni exercitate în fața Curții . Acțiunile unionale sunt acele pîrghii, posibilități, mijloace sau prerogative virtuale și legale
acordate subiecților dreptului unional, prin care aceștia pot solicita concursul organelor jurisdic ționale unionale în vederea apărării
prerogativelor sau drepturilor lor sau în vederea supravegherii obiective a respectării legalită ții de către institu țiile UE.
Acțiunile cu care pot fi sesizate Curtea de Justiție a UE, Tribunalul sau Tribunalul Func ției Publice pot fi următoarele:
 acțiunile în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre – această acțiune reprezintă instrumentul de control tipic al
Comisiei, în limita competențelor sale, în raport cu statele membre. Prin acest mecanism al ac țiunilor de constatare a încălcărilor aduse
tratatelor, Comisia supraveghează ca statele membre să nu exercite din nou pe cont propriu competen țe, atribute ale suveranită ții lor la care au
renunțat odată în favoarea Comunităților, să nu aibă loc o renaționalizare unilaterală a competen țelor unionale. În cazul constatării unor astfel
de încălcări, se naște un litigiu de natură constituțională. Acțiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale are o func ție exclusivă de drept
obiectiv, și anume impunerea uniformă și asigurarea respectării dreptului unional. În cadrul acestei ac țiuni nu se prevalează nimeni de
încălcarea unor drepturi subiective.
Calitate procesuală activă, adică dreptul de a apărea ca reclamant în procedura constatării încălcării tratatelor, posedă Comisia și statele
membre. Calitatea procesuală pasivă pot avea numai statele membre. Nu pot fi pîrî ți organele de stat sau statele componente ale unui stat
federativ, ci doar statele membre cărora li se impută comportamentul care contravine dreptului unional.
Această acțiune poate fi introdusă la Curte numai dacă reclamantul face dovada că a parcurs procedura prealabilă care are menirea de a face
posibilă rezolvarea pe cale amiabilă a divergențelor, cu evitarea confruntărilor în fa ța instan ței, cu scopul de a proteja pe cît posibil
suveranitatea statelor membre. Pe lîngă faptul că are loc protejarea suveranită ții statelor membre, în cadrul procedurii prealabile are loc și
delimitarea obiectului acțiunii viitoare, deoarece, dacă eșuează negocierile amiabile, obiectul procedurii prealabile hotără ște, determină
obiectul litigiului ce va fi adus în fața Curții. Parcurgerea defectuoasă a procedurii prealabile poate duce la respingerea ac țiunii ca fiind
inadmisibilă.
 36
Statul membru nu se poate apăra prin lipsa de vinovăție, deoarece în cadrul acestei ac țiuni, pentru temeinicie este de ajuns dovedirea
raportului de cauzalitate obiectiv dintre acțiunea sau inacțiunea statului, respectiv încălcarea dreptului unional.
 acțiunea în anulare – se numără printre acțiunile unionale cele mai importante. Pe calea acestei ac țiuni pot fi atacate toate actele „care produc
efecte juridice obligatorii, care printr-o încălcare a poziției juridice a reclamantului afectează interesele acestuia”. Prin exercitarea ac țiunii în
anulare pot fi examinate acțiunile instituțiilor sau organelor unionale sub aspectul legalită ții lor. Art. 263 și 269 TFUE și art.8 din Protocolul
nr.2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității reglementează mai multe tipuri ale ac țiunii în anulare, a căror clasificare
are loc în funcție de condițiile de îndeplinit cerute pentru legitimarea procesuală:
 acțiunea în anulare introdusă de un stat membru și acțiunea în anulare a Comisiei, Parlamentului European și Consiliului;
 acțiunile în anulare introduse de Comitetul Regiunilor, Curtea de Conturi și BCE;
 acțiunile în anulare individuale introduse de persoane fizice și juridice;
 acțiunile referitoare la încălcarea principiului subsidiarității de către un act legislativ, formulate de Comitetul Regiunilor sau de un stat
membru ori transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele parlamentului său na țional sau al unei camere a
acestuia;
 acțiunile în anulare privind actul adoptat de Consiliul European sau de Consiliu, introduse numai la solicitarea statului membru care
face obiectul unei constatări a Consiliului European sau a Consiliului și numai în privin ța respectării dispozi țiilor de procedură
prevăzute de respectivul articol.
Reclamanții privilegiați nu trebuie să probeze calitatea lor procesuală și nu trebuie să invoce încălcarea drepturilor și intereselor lor proprii.
Statele membre, Consiliul, Comisia și Parlamentul European pot exercita prin ac țiunea în anulare un control abstract al normelor de drept
unional secundar, adică un control de legalitate a acestora.
O altă funcție a acestei acțiuni ar fi una constituțională, și anume aceea a delimitării competen țelor între organe, respectiv organe și statele
membre. Deși acțiunea în acest caz asigură respectarea principiului echilibrului institu țional, de fapt are loc un litigiu „concret” între organe, în
care Comitetul Regiunilor, Curtea de Conturi și BCE pot acționa numai pentru „salvgardarea propriilor prerogative”, și nu în mod abstract în
interesul legalității în general.
Reclamanții neprivilegiați sau ordinari trebuie să demonstreze că au fost afecta ți în mod direct și individual. De această posibilitate pot
beneficia și state terțe sau resortisanții acestora. Reclaman ții neprivilegia ți nu urmăresc realizarea unui control de legalitate obiectiv, ci doresc
să își protejeze propriile drepturi față de actele normative unionale, acțiunea în anulare a persoanelor dobîndind astfel caracterul unei ac țiuni de
contencios administrativ.
Calitate procesuală activă în procedura de soluționare a acțiunii în anulare posedă statele membre, Comisia, Consiliul, Parlamentul European,
Curtea de Conturi, BCE, Comitetul Regiunilor, respectiv orice persoană fizică și juridică. Calitatea reclamantului are un rol hotărîtor în
privința stabilirii competenței de judecare a cauzei, deoarece numai ac țiunile introduse de reclaman ții privilegia ți (state membre și institu ții)
sunt judecate de Curte, în timp ce acțiunile în anulare ale reclamanților neprivilegiați cad în competen ța Tribunalului.
Calitate procesuală pasivă dețin Consiliul, Comisia, Parlamentul European, BCE și Consiliul European, organele, oficiile sau agen țiile
Uniunii care adoptă acte destinate să producă efecte juridice față de terți.
Pot fi atacate numai actele obligatorii ale organelor unionale, nu și recomandarea sau avizele care sunt producătoare de efecte juridice, dar nu
sunt obligatorii. O altă condiție a admisibilității acțiunilor în anulare este justificarea interesului procesual.
Persoanele fizice și juridice trebuie să dovedească faptul că sunt afectate în mod nemijlocit și individual de actul normativ contestat.
Afectarea nemijlocită există atunci cînd actul normativ contestat în sine intervine în interesele reclamantului, și nu prin aplicarea unor măsuri
de executare.
Persoanele fizice sau juridice reclamante trebuie să fie individualizate chiar în momentul publicării, intrării în vigoare a actului normativ. Nu
se admite „stabilirea normei” pe baza stării de fapt.
O acțiune în anulare este admisibilă numai dacă este bazată pe următoarele temeiuri:
 lipsa de competență;
 încălcarea unor norme fundamentale de procedură;
 încălcarea tratatelor de înființare sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora;
 abuzul de putere.
Termenul de contestare a actelor comunitare în faţa Curţii de Justiţie este de 2 luni de la publicarea actului, notificarea lui către reclamant,
respectiv de la efectiva luare la cunoştinţă a actului (atunci când beneficiar este un alt subiect de drept). În cazul în care ac țiunea este
întemeiată, Curtea de Justiție declară actul contestat nul și neavenit. Hotărîrea de anulare are efecte nelimitate în general, este opozabilă pentru
toți („erga omnes”) și acționează în mod retroactiv.
 excepția de ilegalitate - este utilă datorită limitării, în timp, a posibilităţii introducerii acţiunii în anulare, precum şi datorită faptului că actele
normative nu pot fi contestate decât de statele membre sau de instituţiile comunitare. Se pune problema ce se întâmplă cu un act normativ
ilegal, în momentul executării lui printr-un act individual.
Excepția de ilegalitate nu reprezintă o acțiune de sine stătătoare, ci depinde de o ac țiune principală în cadrul exercitării căreia poate fi
formulată. Este o acțiune cu caracter accesoriu, iar respingerea acțiunii principale atrage după sine și inadmisibilitatea excep ției.
Actele normative atacabile pe cale controlului incidental de norme sunt regulamentele unionale. În ceea ce prive ște celelalte acte normative
unionale, s-a stabilit că pot fi atacate pe calea excepției de ilegalitate toate actele normative care nu sunt regulamente în sens strict, însă care au
efect similar cu acestea.
Dacă în cadrul controlului incidental Curtea de Justiție a UE va ajunge la concluzia că norma juridică nu este valabilă, solu ția va avea efecte
numai pentru procedura concretă, fără ca să aibă loc declararea ca nulă a acesteia.
Persoanele fizice sau juridice vor putea, în acest caz, să conteste decizia de executare a regulamentului sau a oricărui alt act normativ,
ridicând în cursul procesului excepţia de ilegalitate a actului normativ. Actul normativ devine inaplicabil, rămânând însă să-şi producă efectele
juridice în continuare, fără a fi anulat. Va fi anulată doar decizia emisă în temeiul actului normativ.
Excepţia de ilegalitate este o procedură accesorie cererii principale de anulare a deciziei individuale, şi nu poate fi ridicată de particulari
împotriva unui act care putea fi contestat pe calea unei acţiuni în anulare, dar a expirat termenul legal.
 37
Creată în principiu în favoarea persoanelor care nu au acţiune directă în contra actelor normative, excepţia de ilegalitate poate fi utilizată de
orice parte a unui litigiu comunitar; ea poate fi invocată şi de un stat membru, care are la dispoziţie şi acţiunea în anulare.
 acțiunea în constatarea abținerii nejustificate sau recursul în caren ță – are ca scop constatarea pe cale jurisdicţională a inerţiei instituţiilor
comunitare, relativ la o anumită problemă adusă în atenţia lor. În cazul ac țiunii în constatarea ab ținerii nejustificate este vorba de atacarea unei
„abțineri nejustificate” sau inacțiuni (neluarea unei decizii ori nedefinirea unei poziții).
În cazul reclamanților neprivilegiați, se pune problema afectării lor în mod individual și direct, dar sub o altă formă. Aceste persoane vor
trebui să dovedească faptul că un organ unional, deși obligat să acționeze într-un anumit fel în raport cu reclamantul, nu și-a respectat
obligațiile și nu a luat măsurile cerute de reclamant, la obținerea cărora acesta din urmă era îndreptățit.
Spre deosebire de acțiunea în anulare, acțiunile în abținere presupun și parcurgerea unei proceduri prealabile. În cadrul acestei proceduri se
rezolvă cele mai multe litigii de acest gen. După efectuarea procedurii administrative prealabile obligatorii, şi numai în cazul în care aceasta nu
se finalizează cu exprimarea unei poziţii de către instituţia comunitară – caz în care este deschisă calea unei acţiuni în anulare – reclamantul are
la dispoziţie un termen de 2 luni în care să sesizeze Curtea de Justiţie. Termenul începe să curgă de la expirarea unui alt termen de 2 luni, în
care instituţia comunitară trebuia să răspundă la recursul administrativ prealabil.
Calitate procesuală activă posedă statele membre, Comisia, Consiliul, Parlamentul European, BCE, Curtea de Conturi, Consiliul European și
Curtea de Justiție a UE, orice persoană fizică sau juridică. Pîrî ții posibili sunt toate institu țiile și organele Uniunii. CJUE nu poate fi inclusă în
această categorie a pîrîților în calitate de organ jurisdic țional, rămînînd astfel Consiliul, Consiliul European, Comisia, BCE și Parlamentul
European.
În funcție de interesul procesual urmărit, reclamanții se împart în privilegia ți și neprivilegia ți. Reclaman ții privilegia ți pot invoca orice
omisiune de acționare nelegală, inclusiv abținerea de a emite avize sau recomandări, în timp ce persoana fizică sau juridică poate ataca lipsa
unui act al cărui destinatar virtual și legal este.
 acțiunea în despăgubire – completează sistemul protecției drepturilor individuale la nivel unional, acoperind acele situa ții cînd prin simpla
schimbare, soluționare, îndreptare a unor situații juridice sau anularea unor acte administrative sau normative nu s-au remediat toate
consecințele, fiind necesară și recuperarea prejudiciului, a pagubei materiale efectiv suferite. Ac țiunea în despăgubire extracontractuală este o
acțiune independentă de acțiunea în anulare și nu este necesar ca, înainte de solicitarea unor despăgubiri, să se fi cerut anularea actului care de
fapt este temeiul răspunderii.
Față de acțiunile în anulare și în constatarea abținerii nejustificate, ac țiunile în despăgubire nu sunt subsidiare, putând fi exercitate în mod
independent și fără să se fi exercitat în prealabil una dintre acțiunile men ționate. Ac țiunea în despăgubire este inadmisibilă în acele situa ții cînd
se pretinde o despăgubire financiară pentru un prejudiciu cauzat datorită unei conduite gre șite, care în cazul folosirii altor ac țiuni la timp putea
fi prevenită. Totuși, acțiunea în despăgubire are un caracter subsidiar în cazul în care reclamantul este îndrumat să exercite o ac țiune în
despăgubire în fața instanțelor naționale în cazurile în care pagubele sunt cauzate cu concurența organelor naționale.
Are calitate procesuală activă orice persoană fizică sau juridică ce în urma ac țiunii Uniunii sau a func ționarilor acesteia a suferit un
prejudiciu. Reclamantul poate formula pretenții numai dacă a suferit personal prejudiciul și el trebuie să dovedească un interes procesual, adică
faptul că nu are la dispoziție, în vederea recuperării prejudiciului suferit, alte mijloace procesuale nici la nivel unional și nici la nivel na țional.
Se recunoaște calitatea procesuală a acelor asociații profesionale, sindicale ce nu au personalitate juridică, cu condi ția să formuleze preten ții
pentru recuperarea unor prejudicii proprii, și nu ale membrilor.
Calitate procesuală pasivă are doar Uniunea. Conform jurisprudenței Curții, această calitate procesuală a fost recunoscută tuturor organelor
comunitare cărora le este imputabilă acea acțiune sau inacțiune ce constituie temeiul ac țiunii în răspundere extracontractuală. Deoarece
Uniunea ca entitate abstractă nu poate participa în procesul unional în calitate de pîrît, calitatea procesuală pasivă efectivă revine organului
unional care a cauzat prejudiciul în calitate de reprezentant al Uniunii sau Comisiei, care are func ția și atribu ția de a reprezenta Uniunea în fa ța
instanțelor judecătorești.
O condiție de admisibilitate o constituie respectarea termenului de prescrip ție de 5 ani. Acest termen se calculează de la producerea faptului
generator de prejudicii.
 acțiunea preliminară – este o acțiune de drept unional prin care o instan ță națională din statele membre ale UE poate sau este obligată să
solicite CJUE acordarea unui sprijin prin luarea unei decizii privind interpretarea tratatelor de înfiin țare, privind valabilitatea și interpretarea
actelor normative adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agen țiile UE și EURATOM, în cazul în care într-un litigiu pendinte în fa ța sa
are îndoieli privind interpretarea tratatelor sau interpretarea și validitatea dreptului unional secundar și clarificarea acestei probleme de către
CJUE contribuie la soluționarea litigiului în fond.
Funcția acțiunilor preliminare este asigurarea respectării unită ții dreptului unional și asigurarea protec ției drepturilor resortisan ților unionali,
persoane fizice sau juridice. Procedura acțiunilor preliminare asigură legătura dintre CJUE și instan țele na ționale și marchează puntea de
legătură între dreptul intern și dreptul unional, fiind menită să asigure evitarea ca într-un stat membru să se cristalizeze o jurispruden ță care nu
este în concordanță cu dreptul unional.
Prin acțiunile preliminare Curtea de Justiție a UE este chemată să asigure:
 ca fiecare normă juridică unională, în fiecare stat membru, întotdeauna să producă efecte juridice similare;
 ca fiecare judecător național să devină un judecător unional, în sensul de a fi obligat să aplice dreptul unional în cazurile concrete, și nu
în sensul de a avea numai o legătură consultativă;
 garantarea drepturilor individuale fundamentale ale cetățeanului european;
 un control indirect asupra legislațiilor interne ale statelor membre în ceea ce privește compatibilitatea lor cu dreptul unional.
Elementele acțiunii preliminare sunt următoarele:
 obiectul acțiunii este garantarea aplicării și interpretării unitare a normelor juridice unionale;
 cauza sau scopul urmărit ar fi unul imediat, și anume acela de stabilire a valabilită ții sau interpretării corecte a normei contestate, iar cel
mediat ar fi rezolvarea în fond a litigiului aflat pendinte în fața instanței naționale;
 partea ar fi instanța națională care are interesul în cauză, precum și calitatea și capacitatea procesuală necesară stabilită de dreptul
unional și de dreptul intern.
 38
 acțiunile pentru obținerea aprobării sau avizării – UE, avînd personalitate juridică și calitatea de subiect de drept interna țional public, are
capacitatea de a încheia tratate internaționale. În acest domeniu se aplică principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamnă că
Uniunea are competențe numai în acele domenii care i-au fost atribuite prin tratate.
Pentru a menține legalitatea în toate acțiunile lor la nivel unional, pentru a păstra caracterul unitar al dreptului unional și pentru a evita unele
litigii viitoare, statele membre ale UE au prevăzut în tratatele de înfiin țare că, în cazul încheierii unor acorduri între Uniune și unul sau mai
multe state sau organizații internaționale, un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate ob ține avizul Cur ții de Justi ție
cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Cur ții, acordul respectiv poate intra în
vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor.
 acțiunea de arbitraj – CJUE nu este competentă în general pentru toate litigiile care se ivesc în legătură cu contractele încheiate de Uniune.
Însă poate deveni competentă cînd aceste contracte includ o clauză compromisorie sau de arbitraj.
Calitate procesuală activă sau pasivă pot avea organele unionale, persoanele juridice și fizice, state ter țe semnatare ale clauzei compromisorii.
O astfel de calitate pot avea statele membre semnatare ale contractului de arbitraj.
O condiție de admisibilitate specială, specifică acțiunilor introduse pe baza unei clauze compromisorii, este cea referitoare la valabilitatea
acordului părților de a supune litigiul lor jurisdicției instan țelor unionale, care presupune următoarele: clauza compromisorie trebuie să fie
inserată într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Uniune sau în numele Uniunii.
Părțile contractante nu pot stabili în așa fel competența, încît aceasta să contravină principiilor și normelor imperative ale dreptului unional.
Părțile sunt obligate să respecte decizia finală a CJUE. Ele nu au posibilitatea să convină în mod valabil supunerea reînnoită a cauzei unei noi
judecăți – de către instanțele naționale, – deoarece o astfel de instan ță are obliga ția de a respinge o astfel de ac țiune pe motiv de
inadmisibilitate datorită autorității de lucru judecat de care beneficiază hotărîrea instan ței unionale.
 acțiunile în legătură cu serviciul introduse de funcționarii unionali – Tribunalul Funcției Publice are în competență toate litigiile funcționarilor
și agenților în contradictoriu cu angajatorul lor unional. Toți funcționarii beneficiază de drepturi și obliga ții stabilite de un „Statut unic al
funcționarilor comunitari”.
Calitatea procesuală activă revine funcționarilor angajat pe bază de contract de muncă și personalului angajat pe bază de contract de prestări
servicii. În rîndul funcționarilor unionali, în privința capacității procesuale, intră și candida ții care se prezintă în perioadă de probă sau la
examenele, concursurile de admitere organizate pentru obținerea unui loc de muncă în cadrul acestor institu ții și care, nereu șind la aceste
examene, depun contestații, considerîndu-se dezavantajați în urma respingerii lor la angajare.
Calitate procesuală pasivă vor avea toate organele unionale, cum ar fi Parlamentul, Consiliul, Comisia și CJUE sau Curtea de Conturi, dar și
alți angajatori, cum ar fi Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor ori Banca Europeană de Investi ții sau BCE.
În cazul acestor acțiuni apar litigii de natură administrativă sau de dreptul muncii, care în prealabil trebuie să parcurgă o procedură prealabilă
(recurs ierarhic sau recurs frațios). O astfel de plîngere trebuie solu ționată într-un termen de 4 luni. În cazul în care plîngerea este respinsă sau
nu se procedează la soluționarea ei în acest termen, în alte 3 luni func ționarul în cauză se poate îndrepta împotriva angajatorului cu ac țiune în
fața TFP.
Reclamantul va trebui să dovedească un interes procesual actual și personal, adică va trebui să ac ționeze în propriul interes concret. O altă
condiție de admisibilitate se referă la actul atacat. Acesta trebuie să fie de natură să producă efecte juridice, adică să fie apt să modifice o
situație juridică dată. Atacarea unui act general poate duce la respingerea acțiunii.
 acțiunea contra sancțiunilor pecuniare – prezintă lărgirea prerogativelor de control ale Curții de Justiție a UE, care trece peste competen țele ce
îi sunt recunoscute, de control al legalității, intrînd în competențe de control al oportunității.
Pe baza Regulamentului Consiliului nr.17/1962, Comisia dobîndește dreptul de a aplica sanc țiuni pecuniare pentru încălcarea dreptului
unional. Înainte de a impune o sancțiune, Comisia este obligată să procedeze la ascultarea păr ților și ter ților, întocmind în acest sens o
informare în scris despre obiecțiile ei (procedura administrativ). O decizie atacată printr-o ac țiune reglementată de art. 261 TFUE poate fi
anulată de Curtea de Justiție a UE sau această instanță poate micșora sau majora sancțiunile stabilite.
Pentru a fi stabilit cu corectitudine cuantumul sancțiunii pecuniare, CJUE va ține cont de toate elementele care conduc la stabilirea faptelor,
de gravitatea încălcării dreptului unional, respectiv va aprecia atitudinea întreprinzătorilor și a Comisiei în cursul procedurii administrative.
CJUE va aprecia și gradul pericolului care poate fi provocat printr-o încălcare asupra realizării scopurilor Uniunii.
Măsurile sancționare, amenzile sunt acte individuale care sunt îndreptate împotriva unei persoane private și îngreunează situa ția ei. Aceste
sancțiuni nu au un caracter general, ci aparțin dreptului contravențional. Statele membre nu pot fi sancționate pe această cale.

SUBIECTUL 14 – COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN ȘI COMITETUL REGIUNILOR. ORGANISME

CONSULTATIVE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

Organizarea și funcționarea CESE. Comitetul Economic şi Social European a fost înfiinţat în 1957, ca for de discuţie pe marginea
aspectelor legate de piaţa unică. CESE le oferă grupurilor de interese din Europa – sindicate, angajatori, fermieri – posibilitatea de a se exprima
oficial în legătură cu propunerile legislative ale UE. CESE este un organ cu caracter consultativ, care sprijină activitatea Consiliului, a
Comisiei și a Parlamentului European, fiind astfel un organ secundar sau de asistență. Sediul CESE se află la Bruxelles.
Organizarea. Activitatea CESE se desfăşoară pe o structură formată de Adunarea generală, un preşedinte şi un birou — pentru o durată de 2
ani — secţii, grupuri, subcomitete şi un secretariat general. Constituite pe 9 domenii ale Comunităţilor, aceste secţii sunt:
- agricultura şi piscicultura;
- transporturi şi comunicaţii;
- industrie, comerţ, mică industrie şi servicii;
- probleme economice, financiare şi monetare;
- probleme sociale, familiale, educaţionale şi de cultură;
- relaţii externe, politici comerciale şi dezvoltare;
- energie, probleme nucleare şi cercetare;
- dezvoltare regională, planificare urbană şi rurală;
- mediu, sănătate publică şi problemele consumatorului.
 39
Secţiile sunt conduse de un preşedinte secondat de 2 vicepreşedinţi şi cu un număr de membri ce variază între 48 şi 72.
Comitetul îşi întocmeşte şi aprobă propriul regulament care este supus acordului Consiliului. Regulamentul intern a intrat în vigoare la 13
iunie 1974. La propunerea biroului, preşedintele convoacă Comitetul, dar cu acordul majorităţii membrilor CESE. Avizele emise trebuie
dezbătute în plenul Comitetului. În principiu, CESE se reuneşte de 10 ori pe an, cu o ordine de zi propusă de birou.
Funcționarea. Asemănător Parlamentului, CESE funcționează în 3 tabere sau fracțiuni, pe baza unui regulament de ordine interioară:
 patronat: industriași, comercianți, bancheri, proprietari de ferme;
 lucrătorii: reprezentanții sindicatelor din industrie, agricultură și transporturi;
 alții: liberi profesioniști, consumatori, ecologiști, meșteșugari.
Funcționarea efectivă a CESE se desfășoară practic în secții specializate, pot fi înfiin țate subcomitete.

Atribuțiile CESE:
 este consultat în mod obligatoriu de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute în tratate;
 poate fi consultat de Comisie, Consiliu ori de cîte ori consideră oportună o astfel de consultare;
 poate emite avize din proprie inițiativă în toate cazurile în care consideră oportună;
 poate fi ascultat de Parlamentul European.

Organizarea și funcționarea Comitetului Regiunilor. Comitetul regiunilor este un organ consultativ în probleme ale comunităților locale și
regionale, instituit prin Tratatul de la Maastricht, dar care funcționează doar începînd din anul 1994, cu sediul la Bruxelles.
Organizarea. Comitetul este organizat pe grupuri politice, la fel ca şi Parlamentul European.
Comitetul Regiunilor este format în prezent din 353 de membri (şi tot atâţia membri supleanţi), provenind din toate cele 28 de state membre.
Membrii şi membrii supleanţi sunt numiţi de către Consiliu, la propunerea ţărilor din care provin, pentru un mandat de 5 ani. Fiecare ţară are
libertatea de a-şi stabili propriile criterii de desemnare a membrilor, însă delegaţiile trebuie să reflecte o reparti ție echilibrată din punct de
vedere politic, geografic şi regional/local.
Anterior Tratatului de la Nisa, membrii Comitetului nu erau reprezentan ții direc ți ai regiunilor sau comunită ților locale. După Nisa Comitetul
este compus din reprezentanți ai comunităților regionale și locale, care sunt fie titulari al unui mandat electoral în cadrul unei comunită ți
regionale sau locale, fie responsabili din punct de vedere politic în fa ța unei adunări alese. La încetarea mandatului în virtutea căruia au fost
propuși, mandatul membrilor Comitetului încetează de drept și sunt înlocuiți pe durata rămasă din mandat conform procedurii de numire.
Membrii Comitetului nu pot fi în același timp și membri ai Parlamentului European și nu pot fi lega ți prin mandat imperativ. El î și exercită
funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității.
Funcționarea. Funcționarea Comitetului Regiunilor are loc pe baza unui Regulament de ordine interioară elaborat de acesta și aprobat de
Consiliu în unanimitate. Comitetul Regiunilor se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune plenară pentru a defini liniile politice generale şi pentru a
adopta avize. Există 6 „comisii” care se ocupă de diferite domenii politice şi pregătesc avizele care urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare:
 coeziune teritorială;
 politică economică şi socială;
 educaţie, tineret şi cultură;
 mediu, schimbări climatice şi energie;
 cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe;
 resurse naturale.
În cadrul Comitetului Regiunilor sunt reprezentate principalele grupări politice europene:
 Partidul Popular European (PPE);
 Partidul Socialiştilor Europeni (PSE);
 Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE);
 Uniunea pentru Europa naţiunilor – Alianţa Europeană (UEN-AE).

Atribuțiile Comitetului Regiunilor. Comitetul Regiunilor are atribuții similare cu cele ale CESE în problemele specifice cu care se ocupă.
Comitetul Regiunilor își aduce contribuția în problemele de dezvoltare regională și a colaborat cu Comisia în elaborarea unor ini țiative
legislative în domeniul ocupării forței de muncă în regiunile mai puțin dezvoltate.
În dreptul unional nu există prevederi referitoare la crearea unor regiuni la nivel unional în sens administrativ, însă a fost adoptat un
regulament privind înființarea Nomenclatorului Unităților Teritoriale Statistice, care are ca scop culegerea, înfiin țarea și difuzarea unor
statistici armonizate la nivel unional. Chiar dacă unitățile administrative existente nu se încadrează în NUTS-uri, UE nu cere schimbarea
unităților administrative naționale, ci gruparea acestora în NUTS-uri pe bază de pozi ționare geografică, criterii socio-economice, istorice,
culturale și de mediu; criteriul de bază rămîne numărul populației.
Comitetul Regiunilor are menirea de a apăra principiul subsidiarităţii, el fiind consultat totodată în probleme cum ar fi fondurile structurale,
cultură, sănătate publică, tineret şi formare profesională, cooperarea transfrontalieră. Comitetul poate emite avize din oficiu, ori de câte ori
consideră necesar, avizul fiind consultativ.

SUBIECTUL 15 – ALTE AGENȚII ȘI ORGANISME ALE UNIUNII EUROPENE

Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) și Fondul European de Investiții (F.E.I.) – organisme financiare ale UE.
Banca Europeană de Investiții a fost creată prin dispoziţiile Tratatului de la Roma în 1958 cu un capital social vărsat de statele membre şi de
Comunitatea Economică Europeană. Instituită iniţial cu scopul sprijinirii pieţei comune europene, prin finanţarea unor proiecte de reducere a
decalajelor economice între regiunile din spaţiul comunitar, B.E.I. a primit prin Tratatul de la Maastricht şi alte competenţe, legate de
susţinerea statelor candidate la aderare, în scopul unei mai uşoare tranziţii înspre economia comunitară.
 40
Banca Europeană de Investiţii aparţine celor 28 de state membre. Sarcina sa este de a lua bani cu împrumut de pe pieţele de capital şi de a
acorda credite cu dobândă scăzută pentru proiecte privind îmbunătăţirea infrastructurii, furnizarea de electricitate sau ameliorarea normelor de
mediu atât în ţări din UE cât şi în ţări vecine sau în ţări curs de dezvoltare. În acest scop, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi
garanţii şi fără a urmări un scop lucrativ, finanțarea proiectelor din toate sectoarele economiei, referitoare la:
- punerea în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltare;
- modernizarea sau conversia întreprinderilor ori crearea de noi activităţi care sunt rezultatul realizării sau funcţionării pieţei interne;
- proiecte de interes comun pentru mai multe state membre, dar care nu pot fi finanţate în întregime de acestea.
Banca acordă împrumuturile stabilite de Consiliu la propunerea Parlamentului, într-o ordine de priorităţi:
1. regiunile mai slab dezvoltate,
2. proiecte de interes comun,
3. proiecte legate de modernizare.
B.E.I. este o instituţie financiară independentă, dotată cu personalitate juridică proprie, cu sediul la Luxemburg, şi are ca membri statele
membre ale U.E., care au subscris şi capitalul social al băncii. La ora actuală, Banca este principala instituţie de credit a Uniunii Europene.
În îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii în legătură cu intervenţiile fondurilor structurale şi ale
altor instrumente financiare ale Uniunii. Conducerea băncii este asigurată de:
 Consiliul Guvernatorilor, format din Miniştrii de finanţe ai statelor membre, cu întâlniri anuale;
 Consiliul de administraţie alcătuit din 24 de membri propuşi de statele membre şi unul propus de Comisia Europeană, ce lucrează cu jumătate
de normă;
 un Comitet de conducere cu normă întreagă, din care face parte Preşedintele băncii şi cei 7 vicepreşedinţi, numiţi de Consiliul Guvernatorilor
pentru un mandat reînnoibil de 6 ani.
Marea majoritate a resurselor financiare sunt obţinute de pe pieţele internaţionale de capital, unde este cotată cu rangul maxim (AAA);
câştigurile obţinute sunt alocate, pe baze non profit, acţiunilor de sprijinire a statelor membre şi a celor candidate, precum şi a altor state
mediteraneene, asiatice, sud-americane şi sud-africane.
Fondul European de Investiții a fost creat în 1994 pentru a susţine întreprinderile mici. Acţionarul său majoritar este Banca Europeană de
Investiţii, alături de care formează „Grupul BEI”.
FEI oferă capital de risc pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri), în special pentru societăţile recent înfiinţate şi pentru cele cu
orientare tehnologică. De asemenea, furnizează garanţii instituţiilor financiare (de ex., băncilor) pentru a acoperi împrumuturile acordate IMM-
urilor.
FEI nu este o instituţie creditoare: nu acordă credite sau subvenţii şi nici nu investeşte direct în vreo societate. În schimb, acţionează prin
bănci şi alţi intermediari financiari, folosind fie propriile fonduri, fie pe cele care îi sunt încredinţate de BEI sau de Uniunea Europeană.
Fondul este activ în statele membre ale Uniunii Europene, în Turcia şi în trei state AELS (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia).

Ombudsmanul European. Instituţia Ombudsmanului European este o inovaţie a Tratatului de la Maastricht.

Conform T.F.U.E., Ombudsmanul European este ales de Parlamentul European, după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata
legislaturii sale. Mandatul său poate fi reînnoit.
Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. În îndeplinirea îndatoririlor sale acesta nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din
partea vreunui guvern, instituţie, organ, agenţie, etc. El nu poate exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Ombudsmanul are ca şi atribuţii primirea şi investigarea plângerilor cetăţenilor europeni sau a oricărei persoane fizice sau juridice
cu reşedinţa sau sediul social într-un stat membru vizând cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor,
oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a UE, cum ar fi:
 practici inechitabile;
 discriminare;
 abuz de putere;
 lipsa informațiilor sau refuzul de a furniza informații;
 întârzieri nejustificate;
 proceduri incorecte.
Ombudsmanul nu poate investiga:
 plângeri formulate împotriva autorităților naționale, regionale sau locale din statele membre (departamente guvernamentale, agen ții de stat,
consilii locale), chiar dacă plângerile vizează aspecte europene;
 activitățile tribunalelor sau ale organismelor de tip ombudsman existente la nivel na țional. Ombudsmanul European nu prime ște cereri de apel
la deciziile luate de aceste entități;
 plângeri formulate împotriva întreprinderilor sau persoanelor fizice.
Ombudsmanul poate efectua investigaţii pe care le consideră justificate, din proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor adresate direct, sau prin
intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri
judiciare.
În urma sesizărilor primite, Ombudsmanul (cu sediul la Strassbourg, în sediul Parlamentului European), întreprinde o anchetă administrativă,
iar în cazul în care constată un caz de administrare defectuoasă acesta sesizează instituţia în cauză. Instituţia vizată de investigaţie dispune de
un termen de 3 luni pentru a comunica punctul său de vedere. Ulterior, Ombudsmanul redactează un raport, pe care îl prezintă Parlamentului
European şi instituţiei în cauză şi informează persoana care a formulat plângerea cu privire la rezultatul acestor investigaţii.
Ombudsmanul nu poate impune însă nici un fel de sancţiuni juridice instituţiei în culpă, el fiind doar un organ de conciliere şi de rezolvare
amiabilă a litigiilor administrative.
În faţa Parlamentului, Ombudsmanul prezintă anual un raport general, în care arată modul de soluţionare a plângerilor primite.
Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiţie a UE, la cererea Parlamentului, dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării
funcţiei, sau în caz de culpă gravă.
 41
Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) . SEAE este cel mai nou organism al UE, creat în 2011 pentru a reuni serviciile de politică
externă ale Comisiei Europene și ale Consiliului UE.
Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) este corpul diplomatic al UE. Acesta îi oferă sprijin șefului diploma ției UE în desfă șurarea
politicii externe și de securitate. SEAE gestionează relațiile diplomatice ale UE cu alte țări din afara Uniunii. Acesta î și propune să amelioreze
coerența și eficiența politicii externe a UE, contribuind astfel la creșterea influenței Europei în lume.
Serviciul European de Acțiune Externă colaborează îndeaproape cu serviciile diplomatice na ționale din statele membre ale UE, o mare parte
din personalul acestora fiind detașat la SEAE.
Un rol major este acela de a sprijini parteneriatele strategice ale UE cu principalii actori interna ționali și angajamentul Europei fa ță de
puterile emergente din întreaga lume. SEAE colaborează îndeaproape cu ONU și cu alți actori importan ți, cum ar fi Statele Unite și Rusia.
Printre activitățile notabile ale UE pe scena internațională se numără:
 instaurarea păcii, prin sprijin politic, economic și practic – de ex., în Balcanii de Vest, după războiul din fosta Iugoslavie;
 desfășurarea de misiuni civile și militare pentru a instaura securitatea în lume, în cadrul politicii comune de securitate și apărare;
 menținerea relațiilor de prietenie cu țările de la frontierele UE, prin intermediul politicii europene de vecinătate;
 furnizarea de ajutor pentru dezvoltare, răspunsul în situații de criză și furnizarea de ajutor umanitar, precum și abordarea schimbărilor climatice
și a aspectelor legate de drepturile omului.
Serviciul este condus de Federica Mogherini, șeful diplomației UE și Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate.
Înaltul Reprezentant este, de asemenea, comisar european și prezidează reuniunile la nivelul UE ale reprezenta ților statelor membre pentru
afaceri externe (Consiliul Afaceri Externe). Aceasta face ca politica externă a UE să fie mai consecventă și mai coerentă.
În afara granițelor sale, Uniunea Europeană este reprezentată de o serie de birouri la nivel na țional – delega ții ale UE – care au un rol similar
cu cel al unei ambasade.

Alte agenții specializate și organisme descentralizate . Agențiile UE sunt organisme distincte de instituțiile UE – entită ți juridice separate,
create pentru a îndeplini anumite sarcini specifice, în temeiul legislației europene. Există peste 40 de agen ții, împăr țite în 4 grupe:
1. agenții descentralizate – au sarcini tehnice, științifice sau administrative, ajutând institu țiile UE să elaboreze politici și să le pună în aplicare.
De asemenea, ele sprijină cooperarea dintre UE și guvernele naționale prin punerea în comun a expertizei tehnice și de specialitate de la nivelul
instituțiilor UE și al autorităților naționale. Agențiile descentralizate au fost create pe o perioadă de timp nedeterminată și î și au sediul în
diverse țări din UE. În lista agențiilor descentralizate sunt incluse:
 Agenţia pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER) – contribuie la garantarea bunei funcţionări a
pieţei europene unice a gazului şi electricităţii;
 Organismul autorităţilor europene de reglementare în domeniul comunicaţiilor electronice (OAREC) – a fost creat pentru a promova
punerea în aplicare coerentă a reglementărilor UE; a oferi consultanţă Parlamentului European şi Consiliului UE, etc.;
 Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP) – este un organism comunitar cu personalitate juridică, care se autofinanţează, fiind
înfiinţat în data de 27 aprilie 1995. Începând din august 1997, OCSP are sediul la Angers (Franţa). Reprezintă o formă unică şi
exclusivă de protecţie comunitară a proprietăţii industriale asupra soiurilor noi de plante;
 Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă (EU-OSHA) – are rol de catalizator în ceea ce priveşte elaborarea, analizarea
şi difuzarea de informaţii destinate îmbunătăţirii sănătăţii şi securităţii la locul de muncă în Europa;
 Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor (ECDC) – a fost instituit în 2004. Misiunea centrului este de a contribui la
consolidarea protecţiei Europei împotriva bolilor infecţioase, cum ar fi gripa, SARS şi HIV/SIDA;
 Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP) – cu centrul la Salonic, în Grecia, contribuie la îmbunătăţirea
pregătirii profesionale în Uniune, prin programele sale academice şi tehnice;
 Agenţia Europeană de Mediu (AEM) – oferă informaţii cu caracter independent cu privire la mediu, destinate entităţilor abilitate în
elaborarea politicilor UE şi a celor naţionale;
 Institutul European pentru Egalitatea de şanse între Femei şi Bărbaţi (EIGE) – este o agenţie europeană care sprijină activitatea
guvernelor statelor membre şi ale instituţiilor UE (în special ale Comisiei Europene) în acest domeniu;
 Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a Datelor (ENISA) – misiunea ENISA este de a asigura un nivel ridicat de
securitate a reţelelor informatice şi a datelor în EU prin diferite acțiuni;
 Colegiul European de Poliţie (CEPOL) – reuneşte înalţi responsabili ai forţelor de poliţie din Europa, pentru a încuraja cooperarea
transfrontalieră având ca scop combaterea criminalităţii şi menţinerea siguranţei şi a ordinii publice;
 Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) – înfiinţat pe baza Convenţiei EUROPOL din 1995, a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998, are
sediul la Haga. EUROPOL derulează activităţi în domeniul cooperării interstatale în domeniul traficului de droguri, de maşini, de
persoane, a falsificării banilor şi a altor mijloace de plată, a terorismului.
 Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară (EUROJUST) – este un organism al Uniunii Europene înfiinţat în 2002 în scopul de a
stimula şi îmbunătăţi coordonarea anchetelor şi a urmăririlor penale între autorităţile judiciare competente ale statelor membre ale
Uniunii Europene atunci când acestea se ocupă de acte grave de criminalitate organizată şi transfrontalieră; etc.
Agenţii pentru politica de securitate şi de apărare comună:
 Agenţia Europeană de Apărare (AEA) – a fost înfiinţată în 2004 în scopul îmbunătăţirii capacităţilor de apărare ale UE, în special în
domeniul gestionării crizelor; promovării cooperării UE în domeniul armamentului ș.a.;
 Institutul pentru Studii de Securitate al UE (EUISS) – este grupul de reflecție al UE pe probleme de politică externă;
 Centrul Satelitar al Uniunii Europene (CSUE) – este o Agenţie a Consiliului UE care se ocupă cu exploatarea şi producerea de informaţii
care rezultă din analizarea imaginilor captate de sateliţii de observare a Pământului. Obiectivul acesteia este de a sprijini procesul de
luare a deciziilor în UE în domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC).
2. agenții executive – ajută Comisia Europeană să gestioneze programele UE. Au fost înfiin țate pe o perioadă determinată și trebuie să î și aibă
sediul în aceeași locație ca și Comisia (Bruxelles sau Luxemburg). În lista agențiilor executive sunt incluse:
 42
 Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură (EACEA) – situată la Bruxelles, şi-a început activitatea la 1 ianuarie 2006.
Misiunea sa este de a pune în aplicare o serie de componente a peste 15 programe şi acţiuni finanţate de Comunitatea Europeană în
domeniile educaţiei şi formării, al cetăţeniei active, al tineretului şi al culturii.
 Agenția Executivă pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii (EASME) – a fost creată de Comisia Europeană pentru a gestiona mai multe
programe: Orizont 2020: Cercetare; COSME: Competitivitatea întreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri); LIFE:
Mediu și combaterea schimbărilor climatice; FEPAM: Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime (FEPAM); Energie inteligentă
– Europa; Inițiativa Ecoinovare. EASME răspunde și de organizarea Săptămânii europene a energiei durabile;
 Agenţia Executivă a Consiliului European pentru Cercetare (Agenţia Executivă a CEC) – Agenţia Executivă a CEC a fost înfiinţată
oficial în decembrie 2007 şi a obţinut autonomie administrativă în data de 15 iulie 2009. Agenţia Executivă a CEC are următoarele
sarcini: executarea programului de lucru anual, definit de către Consiliul ştiinţific al CEC şi adoptat de către Comisie; punerea în
aplicare a apelurilor pentru propuneri, în conformitate cu programul de lucru; informarea şi sprijinirea candidaţilor, etc.;
 Agenția Executivă pentru Consumatori, Sănătate și Alimente (CHAFEA) – CHAFEA îndeplinește sarcinile care îi sunt delegate de
Direcția Generală Sănătate și Siguranță Alimentară a Comisiei Europene. Agen ția gestionează: programul UE în domeniul sănătă ții;
programul privind protecția consumatorilor; inițiativa „O formare mai bună pentru o hrană mai sigură”.
 Agenţia Executivă pentru Cercetare (REA) – a fost creată în 2007 și are sediul la Bruxelles. Și-a început activitatea în 2009. REA
gestionează o mare parte din Orizont 2020, cel mai important program-cadru al UE în domeniul cercetării și inovării.
 Agenția Executivă pentru Inovare și Rețele (INEA) – INEA gestionează proiectele de cercetare și infrastructură din domeniul
transportului, energiei și telecomunicațiilor. INEA înlocuiește Agenția Executivă pentru Re țeaua Transeuropeană de Transport (TEN-T
EA) și a devenit operațională la data de 1 ianuarie 2014.
3. agențiile EURATOM – au fost create cu scopul de a susține realizarea obiectivelor Tratatului de instituire a Comunită ții Europene a Energiei
Atomice (EURATOM). În lista agențiilor EURATOM sunt incluse:
 Agenţia de Aprovizionare a EURATOM – a fost instituită prin Tratatul EURATOM. A devenit operaţională la 1 iunie 1960. Agenţia
trebuie să se asigure că toţi utilizatorii din UE beneficiază de un acces regulat şi echitabil la minereuri şi combustibili nucleari (materii
prime şi produse fisionabile speciale), graţie unei politici comune de aprovizionare şi în conformitate cu principiile enunţate în tratat.
 Întreprinderea comună europeană pentru ITER şi dezvoltarea energiei de fuziune – a fost înfiinţată în aprilie 2007 pentru o perioadă de
35 de ani. Rolul său este, în principal, de a gestiona contribuţia Europei la proiectul internaţional ITER privind energia de fuziune. Una
din principalele sale sarcini este de a colabora cu reprezentanţii industriei şi ai organizaţiilor europene din domeniul cercetării pentru a
produce şi livra o gamă largă de componente de înaltă tehnologie pentru proiectul ITER.
4. Institutul European de Inovare și Tehnologie (EIT) – cu sediul în Ungaria – este un organism european independent care î și propune să
promoveze capacitatea Europei de a dezvolta noi tehnologii, punând în comun cele mai bune resurse științifice, economice și educa ționale.

SUBIECTUL 16 – RELAȚIILE REPUBLICA MOLDOVA – UNIUNEA EUROPEANĂ

Evoluția relațiilor RM – UE . RM a început relaţiile sale cu UE după 27 august 1991 în calitate de succesor al URSS, ca şi alte foste
republici sovietice.
Relaţiile RM cu UE au fost formal lansate odată cu semnarea la 28 noiembrie 1994 Acordul de Cooperare şi Parteneriat (APC), care a
intrat în vigoare la 1 iulie 1998 pentru o perioadă iniţială de 10 ani cu posibilitatea prolongării. Documentul stabileşte cadrul juridic al relaţiilor
actuale între Moldova şi UE în domeniul politic, comercial, economic, juridic, cultural-ştiinţific şi are ca obiective susţinerea Moldovei pentru:
consolidarea democraţiei şi statului de drept cu respectarea drepturilor omului şi a minorităţilor prin asigurarea cadrului corespunzător al
dialogului politic; dezvoltarea durabilă a economiei şi finalizarea procesului de tranziţie spre economia de piaţă prin promovarea schimburilor
comerciale, investiţiilor şi relaţiilor economice armonioase.
Intrat în vigoare la 1 iulie 1998, APC a fost primul document oficial în baza căruia a început cooperarea moldo-comunitară. Atunci RM și-a
anunțat dorința de a împărtăși valorile democratice, asumarea criteriilor de dezvoltare a democra ției și inten ția de a face reformele necesare
pentru asigurarea standardele europene pe toate dimensiunile – politică, economică, socială. Iar UE s-a angajat să sus țină operarea acestor
reforme, inclusiv prin finanțarea unor proiecte, și aștepta transformarea tânărului stat după principiile europene.
Direcțiile principale pe care era axat Acordul de Parteneriat și Cooperare – dialogul politic, îmbunătăţirea cooperării economice și culturale,
permiteau implementarea unor proiecte finanțate de către UE. Prin intermediul Programelor de Asistenţă Tehnică pentru statele CSI (TACIS)
au fost incluse componentele naţionale, regionale şi cooperarea transfrontalieră.
Privit optimist, acest concept de cooperare multilaterală era considerat ca fiind un prim pas spre integrarea RM în UE. Or, din cauza
balansării țării noastre între Vest și Est, a fost doar o nouă treaptă în relațiile cu UE, fără a contura o perspectivă europeană.
Deși membră a Comunității Statelor Independente, RM a continuat dialogul politic cu UE. Astfel, la 28 iunie 2001 aderă la Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Aceasta a rezultat din unele acțiuni întreprinse de RM începând cu 8 februarie 1995. Atunci a fost adoptat
primul document oficial în care se menționează obiectivul strategic de integrare europeană – „Conceptul politicii externe a RM”. El a fost
confirmat și reiterat prin unele programe guvernamentale ulterioare, cum ar fi „Strategia Na țională pentru Integrare Europeană”, crearea
Comitetului Interministerial, dar și programul de activitate al Guvernului pentru perioada 1999-2002 „Suprema ția legii, rena șterea economică,
integrarea europeană”. Prin intermediul celui din urmă se anun ța oficial vectorul pro-european al politicii externe de la Chi șinău. Toate aceste
idei, promovate la nivel oficial, dar și în societate, nu au fost materializate, deoarece a existat disonan ță între declara ții și ac țiuni.
Pentru aprofundarea cooperării cu țările din vecinătatea sa, în anul 2004 UE a lansat un nou mecanism – Politica Europeană de Vecinătate
(PEV). Obiectivul acestuia a fost ,,oferirea țărilor vecine o parte din beneficiile pe care le pune la dispozi ția statelor sale membre, consolidând
astfel stabilitatea, securitatea și bunăstarea în regiune”.
La fel ca și Acordul de Parteneriat și Cooperare, PEV nu a enun țat o perspectivă a integrării politice. Scopul lui primordial era doar crearea
unei zone de liber schimb şi integrarea economică. Diferite ca nivel de dezvoltare, dar și aspira ții europene, fiecare țară a semnat planuri de
acțiuni individuale. RM a semnat cu UE Planul de Acţiuni în februarie 2005, fiind reînnoit în 2008.
Pentru avansarea semnificativă în armonizarea legislaţiei RM, a normelor şi standardelor sale cu cele ale UE, conform Planului de Ac țiuni, la
24 martie 2005, Parlamentul de la Chișinău a adoptat Declaraţia „privind parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării
 43
europene”. Îndeplinirea obiectivelor şi acţiunilor incluse în Planul de Acţiuni a oferit oportunită ți pentru avansarea la un alt grad al relaţiilor
cu UE.
Astfel, la 4 mai 2006, RM devine membru cu drepturi depline a Procesului de Cooperare în Europa Sud Est (SEECP). Deși în această
perioadă s-a discutat despre includerea RM în „pachetul Balcanilor de Vest”, Chi șinăul nu a fost convingător în declara țiile sale cu privire la
integrarea europeană. În rapoartele sale, Comisia Europeană enunța restan țe la reformarea sistemului de justi ție, eradicarea corup ției, libertatea
mass-media și încălcarea drepturilor omului.
Negocierile Acordului de Liberalizare a regimului de vize au fost inițiate pe data de 15 iunie 2010. Deși oficialii moldoveni anunțau libera
circulație începând cu 1 ianuarie 2013, Comisia Europeană a recomandat Parlamentului European și statelor membre abolirea regimului de
vize pentru cetățenii moldoveni abia la 27 noiembrie 2013. Astfel, începând cu 28 aprilie 2014 cetă țenii moldoveni, de ținători ai pa șapoartelor
biometrice pot circula liber în Uniunea Europeană.
La 7 mai 2009 este lansată o nouă platformă de cooperare – „Parteneriatul Estic”, a cărui scop principal era semnarea „Acordului de
Asociere” cu fiecare țară în parte, fără a i se conferi și perspectiva de aderare. Negocierile Acordului de Asociere au început la 12 ianuarie
2010 și s-au încheiat la 15 martie 2013, după 15 runde desfășurate la Chișinău și Bruxelles.
Au urmat negocierile altui acord important, o componentă a Acordului de Asociere – crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și
Cuprinzător, în perioada februarie 2012 – iunie 2013.
În capitala Lituaniei, țara care deținea președinția Consiliului Uniunii Europene în semestrul II al anului 2013, în cadrul întrunirii la nivel
înalt a oficialilor europeni, RM, alături de Georgia, a parafat Acordurile de Asociere. El a fost mai târziu semnat pe data de 27 iunie 2014.
Unele prevederi ale componentei economice au intrat în vigoare provizoriu din 1 septembrie 2014.
Parlamentul European (PE) a ratificat Acordul de Asociere RM – UE cu majoritate de voturi, pe 13 noiembrie 2014. Până în prezent, actul a
fost ratificat de Parlamentele a 7 țări membre UE: România, Bulgaria, Letonia, Estonia, Lituania, Malta și Slovacia. Iar legislativul de la
Chișinău a făcut această procedură la 2 iulie 2014.

Cadrul instituțional RM – UE. Cadrul instituţional pentru implementarea Acordului de Cooperare și Parteneriat (APC) a inclus Consiliul de
Cooperare, Comitetul de Cooperare şi Comitetul Parlamentar de Cooperare. În afară de structurile menţionate, a fost instituit Comitetul
Parlamentar de Cooperare pentru promovarea dialogului politic la nivel parlamentar.
Politică Europeană de Vecinătate a UE (PEV) a inclus Strategia PEV, rapoartele de ţară şi planurile de acţiuni. Strategia PEV şi Rapoartele de
ţară au fost publicate la 12 mai 2004, iar Planurile de Acţiuni a 7 ţări, inclusiv al Moldovei – la 9 decembrie 2004. În pofida cadrului nou de
cooperare, baza juridică a relaţiilor dintre Republica Moldova şi UE a rămas aceeaşi – APC.
Astfel RM a intrat într-o nouă fază a relaţiilor cu UE. În vederea cooperării cu succes între RM şi UE în cadrul PEV, au fost luate
măsuri de consolidare a cadrului instituţional al integrării europene a Moldovei, şi anume:
- a fost creată Comisia naţională pentru integrare europeană (noiembrie 2002), care la 16 septembrie 2003 a aprobat şi a prezentat Comisiei
Europene Concepţia integrării RM în UE;
- pe parcursul anului 2003 a fost creată Comisia parlamentară pentru integrare europeană, Departamentul pentru integrare europeană în
cadrul MAE, şi subdiviziuni pentru integrare europeană în toate ministerele şi departamentele din ţară;
- în 2004 a fost creat grupul interministerial pentru armonizare legislativă, şi prin hotărîrea Guvernului RM s-a decis deschiderea misiunii
diplomatice a RM pe lîngă UE;
- la sfîrşitul anului 2004 Ministrul Afacerilor Externe a fost numit concomitent Viceprim-ministru, pentru o coordonare mai eficientă a
tuturor activităţilor care au tangenţe cu procesul de integrare europeană a RM;
- începînd cu perioada anului 2002, s-au început activităţile de pregătire a cadrelor în problematica UE, din rîndul funcţionarilor de la
ministere, cadrelor universitare, reprezentanţilor ONG.
Relaţiile diplomatice dintre RM şi UE au devenit mai intense odată cu lansarea PEV. Pe de o parte, răspunzînd apelurilor repetate ale RM
(dar şi ale Parlamentului European), UE a luat decizia de principiu de a deschide Delegaţia UE la Chişinău. Pe de altă parte, prin Hotărîrea
Guvernului RM la sfîrşitul anului 2004 a fost instituită misiunea diplomatică a Moldovei pe lîngă UE.
După instituirea în 2004 a ambasadei RM în Marea Britanie, la începutul lui 2005 Preşedintele RM a anunţat deschiderea misiunilor
diplomatice în Suedia, Cehia, Letonia, Estonia, Lituania şi Serbia şi Muntenegru.