DREPT COMUNITAR

Conf. univ. dr. Radu STANCU

Capitolul I. Istoricul Uniunii Europene

Obiective: Cunoaşterea şi însuşirea tratatelor institutive,

a instituţiilor Uniunii Europene şi a principalelor
reglementări comunitare

I.1. Ideea de uniune europeană

Ideea este foarte veche. Dante Alighieri în „Divina comedie” îşi

imagina o Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran aflat
deasupra celorlalţi suverani. Limba comună urma să fie latina, iar
moneda comună florinul care avea o circulaţie largă în Europa ca
urmare a activităţii negustorilor din Florenţa.
În secolul al XVII-lea, Ducele de Sully în „Grand Dessin” a
lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei” care să
poată produce între membrii săi o pace inalterabilă şi un comerţ
perpetuu.
Immanuel Kant, în 1795 a elaborat un „Proiect de pace eternă”
bazat pe o federaţie de state libere, având o constituţie de tip
republican.
Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres
Internaţional de Pace de la Paris din 1849 spunea că „va veni o zi când
vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi
Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-şi mâinile
unul celuilalt peste mări, schimbând produse, comerţ, industrie, arte,
genii…”.
Napoleon a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei,
dar împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia
naţionalismelor europene.
1
 Saint Simon (1814) prevedea construcţia Europei în jurul unei
alianţe Franţa-Anglia, condusă de un monarh „lider ştiinţific şi
politic”. (v. Adrian Năstase, Europa quo vadis?, Ed. Monitorul
Oficial, Bucureşti, 2003, p.21-29). Acestei alianţe i se puteau alătura
şi alte state care se eliberau şi îşi creau instituţii reprezentative.
Şi alţi vizionari au formulat proiecte de unificare a Europei.
După primul război mondial, Aristide Briand în 1929, în Adunarea
Generală a Societăţilor Naţiunilor a propus să se constituie „un fel de
legătură federală” între naţiunile europene.
În 1944, reprezentanţii mişcărilor europene de rezistenţă
europene, reuniţi în Elveţia, au elaborat un program european care
statua că realizarea unei Europe prospere, democratice şi pacifice sub
forma unei reuniuni de state suverane, separate prin frontiere politice
şi vamale este imposibilă, afirmând că doar o federaţie europeană ar
putea înlătura cauzele celor două războaie mondiale.
În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a
susţinut ideea unor „State Unite ale Europei”, construite în jurul
Franţei şi Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii şi ale SUA.
În 1947, mai multe mişcări care militau pentru unitate europeană
au format „Comitetul Internaţional de coordonare a mişcărilor
pentru unificarea Europei”. Primul Congres European ţinut la Haga
în 1948, care a reunit peste 800 delegaţi din 19 ţări, a formulat ideea
unei zone europene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor
instituţii europene – un Parlament European şi o Curte de Justiţie.
Richard Caudenhove-Kalergi a creat mişcarea „Pan Europa” 1.

I.2. Etapele realizării Uniunii Europene

Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii Europene

se află Planul Marshall care a creat condiţiile unui sistem de
cooperare economică care a permis primele proiecte de integrare
europeană.
După cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri,
Uniunea Sovietică şi SUA, şi-au disputat puternic zonele de influenţă,
în special în Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se
angajase să susţină linia de rezistenţă formată de Grecia şi Turcia. La
1
Ion Ignat, Uniunea Europeană – de la Piaţa Comună la moneda
unică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 13-14
2
21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din SUA a anunţat
Secretariatul de stat din Washington că, datorită gravelor dificultăţi cu
care se confrunta economia britanică, nu mai avea forţa economică şi
militară pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din
Marea Mediterană.
În acelaşi timp, în Europa prindeau şi câştigau teren mişcările
socialiste şi comuniste pro-sovietice, ajungând chiar la desemnarea
unor miniştri comunişti în guvernele Italiei şi Franţei. În acest context,
Truman, preşedintele american care i-a succedat lui Roosevelt, la 12
martie 1947 s-a adresat sesiunii comune a Congresului SUA şi a
solicitat autorizaţia pentru alocarea a 400 milioane dolari în ajutorul
Greciei şi Turciei. Congresul SUA l-a aprobat şi a stabilit obiectivul
de a „manifesta o atitudine fermă a Washingtonului faţă de
Moscova”.
La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al
SUA, George Marshall, cu ocazia discursului ţinut la acordarea titlului
de doctor honoris causa, a atacat dur pretenţiile de superputere ale
URSS care urmărea fie numai o adeziune sau chiar o încorporare
forţată a Germaniei la cauza socialismului pentru a realiza revoluţia
mondială.
Interesul SUA de a sprijini economic Europa occidentală viza şi
relansarea propriei economii aflată în recesiune, relansare posibilă
prin cererea mare de mărfuri dar şi stoparea avansurilor socialiste şi
comuniste din Italia şi Franţa care, împreună cu naţionalizarea
laburistă din Marea Britanie, ar fi periclitat menţinerea economiei de
piaţă în această parte a lumii.
La 12 iunie 1947, la iniţiativa Marii Britanii şi Franţei a avut loc
la Paris o conferinţă care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet
European de Cooperare Economică (CECE) care a avut menirea de a
realiza un studiu privind necesităţile europene de import din zona
dolarului. Studiul a fost aprobat în Conferinţa din 22 septembrie 1947
şi a fost transmis în SUA.
La 3 aprilie 1948, preşedintele SUA a semnat Legea asistenţei
externe (Foreign Assistance Act) prin care este susţinut Programul
de Recuperare Europeană. În acest fel a demarat oficial Planul
Marshall. A fost creată Administraţia de Cooperare Economică
(CECA), ca agenţie federală pentru organizarea ajutorului, aceasta
funcţionând până la 30 septembrie 1951.
3
 La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris convenţia constitutivă a
Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), ca
agenţie europeană a Planului Marshall, având ca membri fondatori 16
state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie,
Suedia şi Turcia, R.F. Germania şi Spania. SUA şi Canada au fost
admise ca membri asociaţi, iar Iugoslavia a primit statut de
observator2. Ajutorul dat de SUA Europei, între 1949-1961 a fost de
peste 30 miliarde dolari.
OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului
american, SUA acţionând şi în direcţia unei cooperări intraeuropene.
Startul construcţiei europene a fost dat de ministrul de externe
francez Robert Schuman care, la 9 mai 1980, într-un discurs a propus
crearea unei „înalte autorităţi” supranaţionale, care să dirijeze
producţia şi desfacerea oţelului şi cărbunelui în Europa. La baza
propunerii lui Schuman se afla planul elaborat de Jean Monnet.
Ideea era mai veche şi fusese lansată de Konrad Adenauer,
cancelarul demo-creştin care a reconstruit Germania. Acesta, în 1949
a propus o „asociere de drept internaţional pe bază de cooperare” în
care „Germania ar participa cu regiunea Ruhr, Franţa cu minereul din
Lorena, Franţa, Germania, Saarland, Luxemburg, Belgia cu industriile
lor grele” 3.
La 18 aprilie 1951, la Paris, Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 23
iulie 1953. Tratatul viza „plasarea producţiei franco-germane de
cărbune şi oţel sub o Înaltă autoritate comună, într-un organism
deschis participării celorlalte ţări ale Europei” (Robert Schuman,
Declaraţia de la 9 mai 1950).
Dorinţa de colaborare viza şi alte domenii, între altele şi cel al
apărării. S-a încercat crearea unei armate exclusiv europene a statelor
membre CECO având ca punct de plecare Planul Pleven.

2
Ion Ignat, op. cit., p. 14-19.
3
Adrian Năstase, op. cit., p. 28.
4
 La 26 mai 1952, aceleaşi 6 state fondatoare CECO au semnat
Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare (CEA),
sub forma unei organizaţii supranaţionale cuprinzând un Comisariat,
un Consiliu de Miniştri, o Curte de Justiţie şi o Adunare
Parlamentară. O autoritate militară comună la nivel european avea în
subordine trupele europene 4. Acest Tratat CEA nu a mai fost pus

4
Adrian Năstase, op. cit., p. 32.
5
niciodată în aplicare urmare a faptului că, în 1954, Adunarea
Naţională Franceză nu l-a ratificat.
În 1953 Adunarea Parlamentară a CECO a elaborat un proiect de
tratat privind o comunitate politică. Comunitatea Europeană astfel
înfiinţată avea competenţă generală în domeniile politicii economice,
al securităţii şi politicii externe, urmând ca în doi ani să absoarbă
CECO şi Comunitatea Europeană de Apărare5.
Conferinţa la nivel înalt de la Messina (Italia) din 1955 a decis
ca viitorul cooperării europene să se bazeze pe integrarea economică
şi, în special, pe realizarea unei pieţe comune între statele membre. În
acest scop a fost constituit un comitet interguvernamental, condus de
ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak. Raportul întocmit
de acest comitet a stat la baza proiectului de Tratat pentru înfiinţarea
Comunităţii Europene (CEE).
În 1957, la Roma, au fost semnate Tratatul instituind
Comunitatea Europeană (CEE) şi Tratatul instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) sau
EURATOM.
Tratatul CECO a creat patru instituţii: o Înaltă Autoritate, o
Adunare responsabilă cu controlul politic, un Consiliu al Miniştrilor,
constituiţi din reprezentanţi ai statelor membre, şi o Curte de Justiţie.
Acestea aveau competenţe în domeniul pentru care s-a convenit
Tratatul.

5
Idem, op. cit., p. 35.
6
 Şi Tratatul de la Roma prevede constituirea unor instituţii – o
Comisie (Înalta Autoritate), executivul independent al Comunităţii,
Consiliul de Miniştri, ca organ interguvernamental şi autoritate

7
legislativă, Curtea de Justiţie – autoritate judiciară şi o adunare
parlamentară cu rol consultativ.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub
numele de Tratatul de fuziune, s-a realizat unificarea executivelor
celor 3 comunităţi (cele 3 Consilii de Miniştri ale CEE şi CEEA) şi
Înalta Autoritate (CECO) înlocuindu-le cu un Consiliu de Miniştri şi o
Comisie6.
Urmare a summit-ului de la Paris, din decembrie 1974, începând
cu anul 1975, şefii de state sau de guverne se reunesc de trei ori pe an,
în cadrul Consiliului European (acesta este alt organism decât
Consiliul Europei), pentru definirea liniilor politice generale ale
Comunităţii.
În 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit
al Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar, mai apoi, în 1981, a
Greciei şi, în 1986, a Portugaliei.
La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat condiţiile pentru
alegeri directe, în Parlamentul European, şi s-a semnat Actul privind
alegerea reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct.
Primele alegeri au avut loc în iunie 1979.
În 1985, Lordul Cockfield, comisarul european pentru Piaţa
Internă a dat publicităţii Carta Albă, document care a pus bazele unui
program legislativ în vederea realizării pieţei interne, obiectiv propus
să se realizeze până la 31 decembrie 1992.
În anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), care a
incorporat Carta Albă, s-a făcut prima mare reformă a Tratatelor
Comunităţilor. AUE a avut ca obiectiv finalizarea aşa-numitei pieţe
interne, definită ca „o zonă fără frontiere interne în care este
asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalului” şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993.
La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, aprobat
în decembrie 1991 şi intrat în vigoare în noiembrie 1993, cunoscut ca
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acesta şi-a definit ca
obiective:
1. trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi
monetară, comportând şi trecerea la o monedă unică;

6
Idem, op. cit., p. 35.
8
 2. afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică
externă şi de securitate comună, inclusiv o politică de apărare
comună;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor
statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne (JAI), garantându-se siguranţa şi securitatea
popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor7;
5. menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui
în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor
comunitare.
Formele de cooperare instituite prin TUE sunt structurate pe 3
piloni:
– primul pilon, are caracter supranaţional şi este constituit din
ansamblul dispoziţiilor privind comunităţile europene, care nu se mai
limitează la competenţele strict economice ale Comunităţii Economice
Europene , ci a devenit una generalizată, incluzând educaţia, pregătirea
profesională, tineret, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor,
infrastructură pentru transport, telecomunicaţii şi energie, precum şi
politici industriale;
– al doilea pilon îl constituie politica externă şi de securitate
comună (PESC). Consiliul European defineşte „orientările generale
ale PESC pe baza cărora Consiliul de Afaceri Externe hotărăşte, în
unanimitate, domeniile ce pot face obiectul unei acţiuni comune.
Uniunea este reprezentată de Preşedinţie;

7
Marin Voicu, Drept comunitar – teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex
Ponto, Constanţa, 2002, p. 9-10.
9
 – al treilea pilon îl constituie Justiţia şi Afacerile Interne
(JAI). Dreptul de iniţiativă aparţine statelor membre şi Comisiei.
Consiliul Miniştrilor poate să adopte, în unanimitate, poziţii comune,
decizii cadru în scopul armonizării legilor şi regulamentelor în statele
membre, decizii obligatorii în orice alt domeniu aparţinând de acest
pilon, precum şi convenţii pe care le recomandă statelor membre spre
adoptare. Există un Comitet de Coordonare, compus din înalţi
funcţionari care formulează avize destinate Consiliului şi care
pregăteşte lucrările acestuia8.

8
Adrian Năstase, op. cit., p. 40-41.
10
 În 1995 a avut loc o nouă extindere – Austria, Finlanda şi
Suedia. Această extindere s-a desfăşurat conform practicilor
11
anterioare, prin schimbarea aritmetică a aranjamentelor instituţionale.
Pregătirea extinderii prin includerea ţărilor din centrul şi estul Europei
a fost încredinţată unei noi Conferinţe Interguvernamentale (CIG),
prin TUE, care a fost inaugurat formal la Torino în martie 1996, sub
preşedinţia italiană. CIG a avut ca obiectiv revizuirea Tratatului de la
Maastricht. Finalizarea a avut loc prin Tratatul de la Amsterdam,
semnat în octombrie 1997, şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul
de la Amsterdam avea trei părţi: 1. Modificări aduse tratatelor; 2.
Simplificare; 3. Prevederi generale şi finale. Au fost reformulate
obiectivele Uniunii.
În afara reformulării obiectivelor a fost introdus conceptul
flexibilităţii, în sensul acceptării unei „cooperări mai strânse” a unui
grup de state hotărâte să atingă un nivel mai ridicat de integrare fără
ca progresul în această direcţie să mai fie condiţionat de aşteptarea
celorlalte state membre. În ce priveşte reforma instituţiilor a fost
extinsă participarea directă a Parlamentului European în domeniul
legislativ prin procedura codeciziei într-un număr tot mai mare de
noi domenii9
După adoptarea acestui tratat au formulat cereri de aderare şi
alte state printre care şi România (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia,
Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania). Cu privire la aceste
cereri Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000.
O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a
Tratatelor care instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate a
avut loc prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în ianuarie 2003 şi
care a avut ca scop crearea unui sistem funcţional pentru un număr
mai mare de membri şi gestionarea unei extinderi fără precedent.
Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele
cu care se confruntă construcţia comunitară, prin Declaraţia de la
Laecken din 2001 a fost instituită Convenţia europeană care a avut
ca scop redactarea unui text constituţional care să răspundă în mod
real nevoilor comunităţii europene.
La 28 februarie 2002, în hemiciclul Parlamentului European de
la Bruxelles, Convenţia Europeană, concepută ca un forum mai larg de
dezbatere, a reunit reprezentanţii ţărilor membre, dar şi ai celor
candidate, 28 la număr, incluzând şi Turcia, ai Comisiei europene şi
Parlamentului European. Lucrările au durat până la 10 iulie 2003. Au
9
Idem, p. 44-45.
12
fost 26 reuniuni plenare şi numeroase întâlniri ale celor 11 grupuri de
lucru. Preşedinţia Convenţiei a fost exercitată de şeful statului francez,
Valery Giscard d'Estaing, ajutat de doi vicepreşedinţi, foşti prim-
miniştri. Belgianul Jean Luc Dehaene şi italianul Giulliano Amato. A
fost proiectul noului Tratat constituţional.
Consiliul European din 19-20 iunie 2003 a decis convocarea
unei conferinţe interguvernamentale (CIG) pentru adoptarea noului
tratat fundamental al UE.
La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale şi Relaţii
Externe, alcătuit din miniştri de externe ai statelor membre, a decis
convocarea CIG la data de 4 octombrie 2003. România, Bulgaria şi
Turcia au participat cu statut de observator. Datorită divergenţelor
apărute între participanţi proiectul nu a putut fi adoptat.
Consiliul European, reunit la Bruxelles la 12-13 decembrie
2003, a luat notă că nu a fost posibil pentru CIG să găsească un acord
global privind Tratatul constituţional şi s-a cerut preşedinţiei, deţinută
de Irlanda, ca, pe baza consultărilor, să se facă o evaluare a
perspectivelor de progres şi să pregătească un raport pentru Consiliul
European din martie 2004.
Urmare a unor formule de compromis, acceptate de toţi
participanţii, a fost posibilă încheierea CIG la Consiliul European din
18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat constituţional, care,
din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004.
Denumirea completă a Tratatului este „Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa”. În lucrare vom folosi pentru acesta şi
termenul de Constituţia de la Roma.
Schimbările de esenţă aduse de Tratatul constituţional vor fi
analizate la fiecare capitol în parte. Anticipăm, precizând sintetic,
aceste schimbări:
– introducerea sistemului de vot cu dublă majoritate în Consiliul
UE. Deciziile cu majoritate calificate vor necesita sprijinul a 55% din
statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii. O decizie
care se ia cu majoritate calificată poate fi blocată doar dacă i se opun
minimum 4 state, iar dacă pragul de blocaj este aproape să fie atins,
statele membre vor face eforturi pentru găsirea unei soluţii de consens;
– a fost inclusă în Tratat şi Carta Drepturilor Fundamentale ale
UE, fiind astfel deschisă calea aderării ulterioare a UE la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului;
13
 – UE a primit explicit personalitate juridică. Facem menţiunea
că personalitate juridică au avut Comunităţile;
– a fost creată funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales
prin vot de şefii de stat sau de guvern ai statelor membre;
– s-a renunţat la sistemul „pilonilor UE” introdus în 1993 prin
Tratatul de la Maastricht;
– s-a prevăzut posibilitatea dezvoltării unei apărări europene şi
s-a introdus o clauză de solidaritate a statelor UE în faţa unui atac
extern asupra uneia dintre ele;
– Parlamentul European va avea cel mult 750 membri, faţă de
736 în prezent, pragul minim fiind de 6 eurodeputaţi pentru un stat
membru (faţă de 4 în prezent), iar cel maxim de 96 (faţă de 99, astăzi);
– a fost recunoscută dimensiunea socială a Uniunii, între
obiectivele acesteia fiind şi dezvoltarea unei economii sociale de piaţă
şi progresul social;
– în domeniul justiţiei şi afacerilor interne s-a prevăzut un
Parchet european cu competenţă în lupta contra fraudelor comunitare,
precum şi împotriva criminalităţii grave, cu dimensiune
transfrontalieră. Va fi creat un Comitet permanent pentru cooperare în
domeniul interne.
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa va intra în
vigoare după aprobarea sa de către toate statele membre. S-a prevăzut
o dată, ca ipoteză de lucru, pentru finalizarea aprobării de către statele
membre - 1 noiembrie 2006.
La acest moment UE este într-un impas datorită respingerii
Tratatului constituţional de către Franţa şi Olanda. Nu sunt prevăzute
căi de depăşire a acestui impas.

I.3. Semnificaţia şi sensul evoluţiei comunitare

La sfârşitul primului război mondial, în ciuda ideilor exprimate

în timp, aşa cum am arătat, despre unirea statelor Europei, o astfel de
realizare părea imposibilă. Marele sociolog român Dimitrie Gusti10,
într-un studiu consacrat naţiunii şi statului naţional în raporturile
juridice şi politice internaţionale, referitor la Conferinţa de pace de la
Versailles, aprecia că omenirea asistă la un însemnat capitol istoric: la
10
Dimitrie Gusti, Sociologie juridică, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
14
o înmormântare şi la o înviere. A murit statul vechi, veşnic agresiv şi
cuceritor, bazat, înăuntru şi în afară, pe simpla putere, brutală, şi i-a
luat locul statul nou întemeiat pe ideea naţională şi democratică.
„Victoria finală a principiului naţional înseamnă începutul unei noi
ere de legislaţie internaţională; de astăzi titlul juridic al întemeierii de
viitoare state va trebui să fie dreptul naţiunilor de a dispune de ele
înseşi (…). Întregul program politic al păcii, care s-a încheiat la
Versailles, este cuprins aici. Singurul criteriu pentru reconstituirea
hărţii politice a Europei va trebui să fie harta naţiunilor, iar
congresul păcii ar fi avut de făcut numai o operă de înregistrare,
aceea de a stabili coincidenţele dintre frontierele politice şi cele
naţionale. Astfel s-a născut o Europă nouă. Iar pentru a ne da seama
de puterea creatoare a vieţii politice noi, pe care a avut-o ideea
naţională, este de ajuns să amintim că, înainte de pacea de la
Versailles, în Europa erau 28 state şi 62 naţiuni (numai Austro-
Ungaria conţinea 10 naţiuni); aşadar, majoritatea naţiunilor erau
asuprite, căci din 28 state numai 7 erau alcătuite din câte o naţiune,
prin urmare, din 62 naţiuni numai 7 erau propriu-zis independente,
având organizaţia lor politică proprie (…). Astăzi, popoarele au
devenit naţiuni, iar statele dinastice, state naţionale.”
Realitatea crudă a celui de-al doilea război mondial a dovedit
nerealismul acestei speranţe de pace bazate pe state naţionale, atât de
frumos exprimată de Gusti. Şi speranţa s-a ivit din nou, plecând de la
două state europene, etern rivale, şi care întotdeauna au avut ceva de
disputat – Franţa şi Germania.
Europa postbelică a fost caracterizată de euforie federalistă.
Statele europene însă au manifestat prudenţă faţă de ideea de
federalism în special din cauza temerii pierderii suveranităţii.
Jean Monnet, care a realizat experimentul planificării
economice în perioada imediat următoare, credea că singura
posibilitate de a evita un război în Europa era de a înlocui
suveranitatea naţională cu o construcţie federală de „State ale
Europei”, obiectiv care putea fi atins printr-o integrare funcţională,
care presupunea cooperare supranaţională în anumite sectoare
economice. Cooperarea dintre state în cadrul Organizaţiei pentru
Cooperare Europeană constituită pentru derularea Planului Marshal a
fost în esenţă o cooperare interguvernamentală. Pentru întărirea
legăturilor dintre state era necesară înfiinţarea unei instituţii căreia
15
să i se dea puteri supranaţionale. În acest sens, Robert Schuman a
propus înfiinţarea unei organizaţii independente de guvernele statelor
care o compun, căreia să i se dea competenţe pentru două din
componentele cheie ale economiilor lor - cărbunele şi oţelul.
În privinţa direcţiilor de evoluţie a construcţiei europene, se
disting mai multe curente de gândire:
– funcţionalismul sectorial al lui Monnet, inspirat de
instituţionalismul juridic francez (integrarea funcţională). A stat la
baza realizării CECO şi Euratom care au avut o abordare sectorială a
cooperării. Tratatul CEE a vizat guvernarea tuturor sectoarelor
economice;
– interguvernamentalişti - care se pronunţă pentru cooperarea
interguvernamentală. Acest curent a fost reprezentat şi de fostul
preşedinte francez Charles de Gaulle care s-a exprimat în sensul că
trebuie reorientat procesul de construcţie europeană de la un caracter
supranaţional la unul interguvernamental. Era răspunsul la planul
Fouchet (1961-1962) care avea ca obiectiv crearea unei Uniuni a
Statelor care să aibă o politică externă şi de apărare comună prin
centralizarea instituţiilor comunitare. Ulterior, în 1965, în relaţia
Franţei cu ceilalţi parteneri europeni s-a produs criza numită a
„scaunului gol”. Charles de Gaulle a respins propunerile instituţiilor
comunitare vizând extinderea votului majoritar în Consiliu, creşterea
atribuţiilor bugetare ale Parlamentului European şi a propus ca
majorarea cheltuielilor Comunităţii să se facă din resurse proprii. Ca
urmare, Franţa nu şi-a mai ocupat locul în Consiliu. Criza a încetat în
1966, în urma „compromisului de la Luxemburg” prin care s-a decis
că, în cazul în care sunt în joc interese foarte importante ale unui stat
membru, Consiliul va prelungi discuţiile până la ajungerea la un
compromis care poate fi adoptat în unanimitate;
– neofuncţionalismul având ca întemeiere teoretică conceptul
„spillover process”. Este vorba de revărsarea competenţelor
comunitare de la un domeniu la altul;
– federalismul interguvernamental ca metodă a construcţiei
europene în opoziţie cu metoda interguvernamentală şi într-o anumită
continuitate cu funcţionalismul sectorial. Are la bază propunerea lui
Joschka Fischer, ministru german de externe, inspirată din experienţa
germană a federalismului corporatist. Printr-un discurs ţinut în mai
2000, la Universitatea Humboldt din Berlin, acesta a lansat o
16
dezbatere europeană privind trecerea de la UE la Statele Unite ale
Europei. Viza Tratatul instituţional şi Constituţia Europeană,
instituirea unui guvern unional şi a unei preşedinţii europene. „Europa
statelor naţiune” urma să fie conciliată cu „Europa popoarelor” prin
următoarele măsuri:
– realizarea unui parlament bicameral prin crearea a două
camere care să reprezinte naţiunile, actualul Parlament European fiind
un reprezentant al popoarelor;
– distribuirea competenţelor între cele trei nivele ale
administraţiei (europeană, naţională, regională), în lipsa căreia nu
putea exista o corectă aplicare a principiului subsidiarităţii;
– adoptarea unei Constituţii Europene care să includă şi un
Catalog al drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni 11.
Răspunsul francez la propunerea lui Fischer a fost dat prin
Hubert Vedrine care a apreciat propunerea ca fiind precipitată,
arătând, totodată, că Franţa nu a abandonat teza apărării identităţii
naţionale în construcţia europeană şi în procesul de integrare
europeană. Franţa continua să aibă o viziune suveranistă a statului, iar
modelul de Uniune dorit de Franţa era al unei „uniuni de state” faţă de
„federaţia europeană” a lui Fischer12.
În acest context, preşedintele francez Chirac, în anul 2000, aflat
în faţa Parlamentului german, păstrând unele dintre ideile unanim
acceptate de francezi, respectiv identitatea naţională, refuzul realizării
unui suprastat european, repartizarea mai clară a competenţelor,
participarea Parlamentelor naţionale la activitatea comună,
specificitatea instituţiilor europene, a trebuit să accepte şi unele dintre
ideile lui Fischer, fapt ce a permis deblocarea „crizei de proiect
comunitar şi apropierea extremelor federaliste şi
interguvernamentale”. În discursul rostit cu această ocazie, deşi a
respins termenul de „federal”, a fost de acord cu Fischer în două
direcţii importante:
– crearea unui „grup pionier” de state în jurul axei franco-
germane, care, ajutat de o instituţie nouă, Secretariatul General al
Cooperării Întărite”, trebuia să ducă la capăt, începând cu 2001, o
11
Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la naţional la federal, Ed.
Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 20
12
Vedrine, Reponses a Joschka Fischer, Le Monde, 11.06.2000, apud
Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 22
17
accelerare a integrării în domeniile politicilor economice, politicii
externe şi de securitate comună, apărării comune, securităţii interne;
– elaborarea unei Constituţii Europene care să includă Carta
drepturilor fundamentale ale UE, să facă o mai clară distribuţie a
funcţiilor în UE şi să stabilească limitele geografice ale acesteia 13.
Acceptarea ideii necesităţii adoptării unei Constituţii este în
favoarea federalismului pentru că, în mod firesc, o constituţie
presupune a avea şi un stat.
Putem aprecia, deci, că evoluţia Uniunii Europene s-a făcut în
două direcţii:
– de la economic la politic, constând în evoluţia de la cele 3
comunităţi economice iniţiale (CECO, CEE şi Euratom) spre o uniune
cu competenţe lărgite;
– de la naţional la federal, constând în existenţa unor instituţii
supranaţionale şi în existenţa unei constituţii.
Totodată, evoluţia a avut loc şi în planul întinderii europene, de
la cele 6 state fondatoare la cei 25 membri în prezent, şi 27 membri, în
perspectiva aderării României şi Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

Cuvinte cheie: Planul Marshall, CECO, CEE, CEEA, PESC,

AUE, TUE, JAI, primul pilon, al doilea pilon, al treilea pilon, tratatele
institutive.
Întrebări:
1. Când a fost formulată pentru prima dată ideea de Europă
unificată?
2. Care sunt tratatele prin care a fost instituită Uniunea
Europeană?
3. Care sunt obiectivele TUE?
4. Care sunt statele care au fondat CECO?

13
Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 22-23
18
 Capitolul al II-lea

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM), aşa cum s-a

arătat, aveau, la început, instituţii proprii.
La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a
fost prevăzută cu următoarea structură instituţională proprie:
a) Înalta Autoritate – organism supranaţional;
b) Consiliul de Miniştri – organism interguvernamental;
c) Adunarea Comună – constituită ca un Parlament al statelor
membre. Începând cu anul 1979 membrii Adunării Comune au fost
aleşi prin vot universal;
d) Curtea de Justiţie – organism menit să soluţioneze litigiile
dintre state.
Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) au fost
prevăzute la înfiinţare cu o Comisie (Înaltă Autoritate) şi Consiliul de
Miniştri ca organ interguvernamental. Prin Convenţia de la Roma
(Tratatele de la Roma), semnată în 1957, intrată în vigoare în 1958, cele
3 comunităţi au fost prevăzute cu o Adunare Parlamentară comună,
devenită Parlamentul European de astăzi şi o Curte de Justiţie.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, zis şi Tratatul de
fuziune, au fost unificate executivele celor 3 comunităţi, respectiv
Consiliile de Miniştri şi Înalta Autoritate CECO, fiind înlocuite cu un
Consiliu de Miniştri şi o Comisie. Deci Comunităţile aveau în final
următoarele instituţii:
a) Comisia Comunităţilor Europene;
b) Consiliul de Miniştri;
c) Adunarea Comună, devenită Parlamentul Europei;
d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Ulterior, şefii de stat sau de guvern ai Statelor Membre au
decis să se reunească cu regularitate. În acest mod a luat naştere
Consiliul European (a se vedea secţiunea următoare).

19
 În prezent, instituţiile politice ale Uniunii Europene sunt:
Consiliul European, Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene,
denumit uzual Consiliul, Comisia Uniunii Europene şi Curtea
Europeană de Justiţie. Atribuţiile acestora, datorită particularităţilor,
nu permit încadrarea precisă, potrivit separaţiei puterilor statului
(legislativă, executivă şi judecătorească). Aceste aspecte vor fi
prezentate, pe larg, la fiecare instituţie în parte.

2.2. Consiliul European. Precizări terminologice

şi instituţionale

 Prima distincţie: Consiliul European - Consiliul Europei

Consiliul European nu este, ca instituţie, acelaşi cu

Consiliul Europei.

20
 Consiliul Europei este organizaţie internaţională de sine
stătătoare şi a fost înfiinţat la 5 mai 1949, prin semnarea, la Londra, a
statutului acestuia. La acea dată, la palatul St. James din Londra, 10
ţări: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia au semnat Tratatul de înfiinţare a
Consiliului Europei. Sediul a fost ales oraşul Strasbourg, capitala
provinciei Alsacia, regiune franceză, oraş situat la graniţa franco-
germană. Şi-a început activitatea la 8 august 1949, prin ţinerea primei
sesiuni a Comitetului Miniştrilor la Primăria oraşului Strasbourg.
Lucrările au fost deschise de ministrul francez de externe Robert
Schuman şi au fost prezidate de Paul-Henri Spaak, ministrul belgian
de externe. La 18 septembrie 1959 a fost creată Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg. La 28 ianuarie 1977,
Preşedintele Franţei, Valery Giscard d'Estaing a inaugurat, la
Strasbourg, Palatul Europei, noul sediu al Consiliului. În anul 2003,
Consiliul Europei avea 62 de state membre.
Scopul Consiliului
Europei (art. 1 din Statut): realizarea unei mai mari unităţi
între membrii săi pentru:
– salvgardarea şi realizarea
idealurilor şi principiilor care sunt
moştenirea lor comună;
– facilitarea progresului economic
şi social.
acest scop va fi realizat prin:
– discutarea chestiunilor de
interes comun prin organele
consiliului;
– încheierea de acorduri şi
adoptarea unor acţiuni comune
în domeniile: economic, social,
cultural, ştiinţific, juridic şi
administrativ;
– participarea membrilor la
lucrările Consiliului Europei nu va
afecta activitatea lor în cadrul ONU
şi altor organizaţii sau uniuni
internaţionale la care sunt părţi.
21
 chestiunile referitoare la apărarea
naţională nu ţin de competenţa
Consiliului Europei

Consiliul Europei are următoarele organe proprii: a)

Comitetul de Miniştri; b)Adunarea Consultativă; c) Secretariatul.
România s-a alăturat Consiliului Europei, aderând la Statutul acestuia
prin Legea nr. 64/1993.

Consiliul Europei a elaborat Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, deschisă pentru semnare la Roma, la 4
septembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
Instituţii ale Consiliului Comisia Europeană a
Europei cu competenţe Drepturilor Omului (înfiinţată în
privind drepturile omului 1954, şi-a încetat activitatea la 31
octombrie 1999);
Curtea Europeană a

22
 Drepturilor Omului (instituită în
1959, cunoscută ca vechea curte
care şi-a încetat existenţa la 31
octombrie 1998. La 1 noiembrie
1998 şi-a început activitatea noua
Curte);
Comitetul Miniştrilor al
Consiliului

 A doua distincţie: Consiliul European - Consiliul de

Miniştri al Uniunii Europene

Consiliul European este una dintre instituţiile politice ale

Uniunii Europene. Reuneşte şefii de stat sau de Guvern ai statelor
membre U.E. Consiliul de Miniştri al U.E. este tot o instituţie politică
a U.E., are compoziţie interguvernamentală şi este principalul organ
cu atribuţii decizionale al U.E. de regulă, în documente oficiale din
doctrină, pentru a desemna Consiliul de miniştri, se foloseşte
denumirea scurtă „Consiliul”. Nu este o regulă stabilită oficial şi expres.
Referirea la instituţie poate fi şi trebuie să fie şi prin raportare la context.

Consiliul European. – Nu a fost prevăzut în tratatele

Apariţie institutive (CECO, CEE, Euratom).
Este rezultatul unui proces istoric.
– A apărut pe cale neconvenţională ca
urmare a întâlnirilor la nivel înalt a
23
 şefilor de stat sau de guvern.
– Existenţa sa a fost reglementată
ulterior prin Actul Unic European
(AUE) şi, mai târziu, prin Tratatul de la
Maastricht (TUE).
Consiliul European. – Prima etapă - Întâlnirile în cadrul
Evoluţie. conferinţelor (1961-1974)
– A doua etapă - Consiliul Europei
(1974-1987)
– A treia etapă - Oficializarea
Consiliului European prin AUE
– A patra etapă - Instituţionalizarea
Consiliului European prin TUE

Prima etapă. În perioada 1961-1974, şefii de stat sau de guvern

ai statelor membre ale Comunităţilor europene s-au întâlnit, cu
caracter neregulat, în conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri au
avut un caracter politic mai mult sau mai puţin evident. Natura
juridică a instituţiei şi actelor pe care le adopta era incertă.
A doua etapă. La summit-ul din 1974, şefii de stat şi de guvern
au stabilit că, împreună cu preşedintele Comisiei, ar trebui să se
întâlnească periodic pentru a discuta problemele majore ale
Comunităţii într-o atmosferă mai puţin oficială decât la întâlnirile
Consiliului de Miniştri14. Iniţial, denumirea era Consiliul
Comunităţilor Europene. Competenţele Consiliului erau:
impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale;
orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare
de ordin general;
coordonarea politicilor comunitare;
definirea noilor sectoare de activitate adăugate după Consiliul
de la Londra din 30.06.1977.
A treia etapă. Actul Unic European, semnat la Luxemburg la 14
februarie 1986 de 9 din cele 12 state membre şi la Haga, la 28
februarie 1986, de celelalte trei (Italia, Danemarca şi Grecia), intrat în
vigoare în 1987, a dat o bază juridică Consiliului European. Prin acest
act s-a făcut oficializarea Consiliului European. Potrivit art. 2 al
14
Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Ed.
Universal Dalsi, 2001, p. 36
24
AUE, Consiliul reunea şefii de stat sau de guverne, asistaţi de miniştri
afacerilor externe şi de un membru al Comisiei. Reuniunile aveau o
periodicitate de două ori pe an.
Începutul celei de a patra etape a fost marcat de Tratatul de la
Maastricht (TUE) din 1992. În conformitate cu Decizia 93-591 din
08.11.1993, Consiliul Comunităţilor Europene, ca urmare a intrării în vigoare
a Tratatului de la Maastricht, se numeşte Consiliul Uniunii Europene.
Misiunile Consiliului  impulsionează dezvoltarea Uniunii;
European.  stabileşte orientările politice generale
necesare dezvoltării Uniunii (art. D);
 prezintă Parlamentului European un
raport, în urma fiecărei reuniuni, precum
şi un raport scris anual privind progresele
realizate de Uniune (art. D);
 defineşte principiile şi orientările
PESC (art. J 3(1));
 stabileşte strategiile comune care vor fi
implementate de Uniune în domeniile în
care statele membre au interese comune
(art. J 3(2));
 stabileşte progresiv o politică de
apărare comună, care ar putea duce la o
apărare comună;
 decide cu privire la o posibilă integrare
a Uniunii Europei Occidentale în
Uniune (art. J 7).

Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie de

către Statele Membre pe perioade de 6 luni, în ordinea adeziunii,
schimbându-se o dată cu conducerea Consiliului de Miniştri, regula
fiind ca acelaşi stat UE să deţină, în acelaşi timp, conducerea celor
două foruri.
CRONOLOGIA PREŞEDINŢIEI CONSILIULUI EUROPEAN
- începând cu anul 1998 -
Anul Statul care a asigurat Preşedinţia Preşedintele Consiliului
European

25
 1998 - Regatul Unit al Marii Britanii Tony Blair
- Austria Viktor Klima
1999 - Germania Gerhardt Schröder
- Finlanda Paavo Lipponen
2000 - Portugalia Antonio Guterres
- Franţa Lionel Jospin
2001 - Suedia Göran Persson
- Belgia Guy Vorhof Stadt
2002 - Spania Jose Maria Azna-Lopez
- Danemarca Anders Fogh Rasmussen
2003 - Grecia Costas Simitis
- Italia Silvio Berlusconi
2004 - Irlanda Bertie Ahern
- Olanda Jean Peter Balkenende
2005 - Luxemburg Jean-Claude Juncker
- Regatul Unit al Marii Britanii Tony Blair
2006 - Austria Wolfgang Schüsel
- Finlanda
2007 - Germania
- Portugalia
2008 - Slovenia
- Franţa
2019 România
-
sem-
al II-
lea

Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru

care asigură Preşedinţia şi au loc, de regulă, în lunile iunie şi
decembrie. Din 2002, urmare a Tratatului de la Nisa, cel puţin o
şedinţă a Consiliului European se ţine la Bruxelles.
Preşedinţia consultă Parlamentul European asupra aspectelor
principale şi în legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă
şi de securitate comună (PESC) şi se îngrijeşte ca punctele de vedere
ale Parlamentului să fie luate în considerare.

26
 Preşedinţia este asistată de Secretarul General al Consiliului
care exercită funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi
Securitate Comună.

Natura juridică a Consiliului European.

Au fost formulate mai multe opinii privind natura juridică a
Consiliului European.
Una dintre teorii susţine natura juridică de organ interguvernamental
de cooperare. Acesta acţionează ca o instituţie politică, este un organ suplu
şi informal, respectând competenţele şi responsabilităţile instituţiilor
comunitare. O altă teorie susţine natura juridică de organ sui-generis.
Apreciind asupra acestui aspect, susţinem atât natura de organ
interguvernamental, prin alcătuirea şi competenţele sale, dar şi de organ
sui-generis, având în vedere faptul că este unicul organ de acest fel, este o
noutate prin el însuşi că este instituţionalizat, dar şi pentru argumentul că,
prin competenţa sa, nu se încadrează, prin asemănare, cu instituţiile
naţionale şi federale, nici în puterea legislativă, nici în celelalte două puteri
(executivă sau judecătorească). Asupra acestui aspect vom reveni când
vom face discuţie asupra naturii juridice a tuturor instituţiilor politice ale
Uniunii Europene.

Constituţia pentru Europa despre Consiliul European

Sediul materiei îl constituie art.I-21 şi art. I-22 din Constituţie.

Misiune - dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării

acesteia;
- defineşte orientările şi priorităţile politice
generale;
- nu exercită funcţii legislative;
- identifică interesele strategice ale Uniunii şi
stabileşte obiectivele politicii externe şi de
securitate comune. Înainte de a întreprinde
orice acţiune pe scena internaţională sau de
a-şi asuma orice angajament care ar putea
leza interesele Uniunii, fiecare Stat Membru
consultă celelalte state în cadrul Consiliului
European.
Compunere - şefii de stat sau de Guvern ai statelor
27
 membre, care pot decide să fie asistaţi de un
ministru;
- preşedintele Comisiei Europene, care poate
fi asistat şi de un membru al Comisiei.
Lucrările - se întruneşte în fiecare trimestru la
(reuniunile) convocarea preşedintelui Consiliului
European;
- în cazul în care situaţia o impune,
preşedintele convoacă o reuniune
extraordinară a Consiliului European.
Hotărârile - Consiliul European se pronunţă prin
consens, cu excepţia cazului în care în
Constituţie se prevede altfel - majoritate
calificată (art- I-25).
Preşedintele - nu poate exercita un mandat naţional, deci
Consiliului nu poate fi unul din şefii de stat sau de
European Guvern, aşa cum este în prezent;
- este ales de Consiliul European cu
majoritate calificată pentru un mandat de doi
ani şi jumătate care poate fi reînnoit o
singură dată;
- în caz de imposibilitate a exercitării
mandatului sau de culpă gravă, Consiliul
European poate pune capăt mandatului prin
majoritate calificată
Atribuţiile - prezidează şi impulsionează lucrările
Preşedintelui Consiliului European;
Consiliului - asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor
European Consiliului European, în cooperare cu
preşedintele Comisiei şi pe baza Consiliului
Afacerilor Generale;
- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi
consensului, în cadrul Consiliului European;
- prezintă Parlamentului European un raport
după fiecare reuniune a Consiliului
European;
- asigură, la nivelul său şi în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în
28
 problemele referitoare la politica externă şi
de securitate comună, fără să aducă atingere
atribuţiilor ministrului afacerilor externe.
Actele Consiliului - sunt fără caracter legislativ;
European - adoptă decizii europene în cazurile
prevăzute de Constituţie;
- poate adopta, în unanimitate, o decizie
europeană care autorizează Consiliul
Miniştrilor să hotărască cu majoritate
calificată în alte cazuri decât cele prevăzute
în partea a III-a a Constituţiei care priveşte
politicile şi acţiunile interne;
- actele sale pot să primească orice alt nume
cu excepţia celor prevăzute ca acte
legislative europene (orientări, declaraţii,
rezoluţii ş.a.).

Deşi nu are competenţe legislative, actele Consiliului

European nu se limitează la cadrul general de orientare a evoluţiei
Uniunii. Constituţia prevede că un membru al Consiliului Miniştrilor
poate solicita sesizarea Consiliului European în cazul în care
consideră că un proiect de lege sau lege-cadru europeană în domeniul
securităţii sociale prin care se stabilesc măsurile necesare pentru
instituirea liberei circulaţii a lucrătorilor, privitoare la dreptul la plata
prestaţiilor (pensiilor), ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale
sistemului său de securitate socială, inclusiv

2.3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene (Consiliul)

2.3.1. Precizări terminologice

Această instituţie a Uniunii Europene, în funcţie de surse şi

traduceri, poate fi denumită Consiliul de Miniştri, Consiliul
Miniştrilor sau doar Consiliul U.E. Atunci când referirea va fi la
29
reuniunea şefilor de stat sau de Guvern ai statelor membre,
întotdeauna va fi folosită denumirea Consiliul European.

2.3.2. Consiliul Miniştrilor U.E.

Ca instituţie politică a Uniunii Europene, a apărut în urma

procesului evolutiv al construcţiei comunitare. Iniţial, fiecare
comunitate (CECO, CEE, CEEA) avea propriul organism
interguvernamental:
CECO Consiliul Special al Miniştrilor;
CEE Consiliul;
CEEA Consiliul.
Prin Tratatul de la Bruxelles (de fuziune) din 1965 a luat naştere
un singur Consiliu de Miniştri.
Componenţa. Potrivit art. 146 din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, acesta „este format din câte un reprezentant
la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze
guvernul acelui stat membru”. În mod excepţional, unele guverne pot
fi reprezentate printr-un înalt funcţionar. De regulă, statele sunt
reprezentate de ministrul de externe. În această formulă este denumit
Consiliul General pentru Afaceri Generale şi Afaceri Externe. În
funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, reprezentarea este
asigurată de ministrul de resort, aceste consilii fiind consilii tehnice.
Membrii Consiliului acţionează potrivit mandatului, guvernelor
Statelor Membre. Tendinţa firească a acestora este de a da prioritate
interesului naţional în faţa celui comunitar dar aceasta este amortizată de
conferirea monopolului iniţiativei legislative în mâinile Comisiei Europene.
Atribuţii. Consiliul are, în principal, atribuţii legislative
(decizionale) şi bugetare pe care le împarte cu Parlamentul European.
Tratatul privind Comunitatea Europeană prevede, la art. 145, că,
pentru asigurarea realizării obiectivelor acestui tratat,

30
 În baza Tratatului privind Uniunea Europeană

În afara acestor principale atribuţii, Consiliul mai are

următoarele competenţe:
– numeşte secretarul general al Consiliului;
– decide asupra organizării secretariatului general;
– îşi adoptă regulamentul intern;
– cu avizul Comisiei, stabileşte statutul comitetelor prevăzute de
tratat;
– stabileşte remuneraţiile, indemnizaţiile şi pensiile preşedintelui
şi membrilor Comisiei, ale preşedintelui, judecătorilor, avocaţilor
generali şi grefierului Curţii de Justiţie, precum şi orice indemnizaţie
care ţine loc de remuneraţie.
Consiliul poate să adopte poziţii comune şi să promoveze, în
forma şi conform procedurilor adecvate, orice modalitate de cooperare
care este utilă pentru urmărirea obiectivelor Uniunii şi să adopte
acţiuni comune atunci când obiectivele Uniunii pot fi realizate mai
bine printr-o acţiune comună decât prin acţiuni separate ale statelor
membre.
La propunerea Comisiei şi cu consultarea Parlamentului, poate
lua măsurile necesare pentru combaterea oricărei discriminări bazate
pe sex, rasă, origine etnică, religie sau convingeri, un handicap, vârstă
sau orientare sexuală (art. 6A introdus prin Tratatul de la Amsterdam).
Rolul Consiliului. Din atribuţiile arătate reiese că rolul
Consiliului este dublu:
31
  for al reprezentanţilor Statelor Membre;
 organ legislativ.
Conducerea Consiliului. Se exercită de către Preşedintele
Consiliului. Preşedinţia se asigură prin rotaţie de fiecare stat membru
pe o perioadă de 6 luni, în ordinea fixată de Consiliu. Aşa cum s-a
arătat la secţiunea privind Consiliul European, Preşedinţia este
exercitată de acelaşi Stat Membru în acelaşi timp şi la Consiliul
European şi la Consiliul de Miniştri. Exercitarea Preşedinţiei conferă
statului în cauză o poziţie avantajoasă prin faptul că acesta stabileşte
priorităţile dar prezintă şi inconvenientul finalizării măsurilor stabilite
în mandatele anterioare. Acesta stabileşte întâlnirile Consiliului, dar
este şi responsabil şi de maniera în care se desfăşoară întâlnirile pe
perioada mandatului său. În urma experienţei acumulate în
funcţionarea Consiliului, au fost luate o serie de măsuri pentru
creşterea eficienţei şi continuitatea şedinţelor sale, precum:
 introducerea troicii, constând în permanentizarea întâlnirii
preşedintelui în exerciţiu cu predecesorul şi succesorul acestuia,
asigurând astfel o continuitate a instituţiei;
 planificarea agendei de lucru care este compusă din:

 diferite măsuri practice:

– planificarea amănunţită a şedinţelor;
– asigurarea documentelor de lucru cel puţin cu o
săptămână înainte de şedinţă;
– coordonarea datelor de ţinere a şedinţelor ministerelor de
resort ale statelor membre pentru a asigura participarea miniştrilor la
şedinţele Consiliului.
32
 Statul care urmează să preia Preşedinţia Consiliului, potrivit
Regulilor de procedură, trebuie ca, până cel mai târziu cu o săptămână
înainte de preluarea mandatului, să stabilească, pe baza programului
operaţional anual, şi cu consultarea comisiei, agenda provizorie cu
arătarea activităţii legislative şi a deciziilor operaţionale preconizate.
La întocmirea acestei agende este consultat şi statul care va prelua
preşedinţia următoare.
Funcţionare. Consiliul, în formula miniştrilor de externe
(Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe), este
răspunzător pentru întreaga coordonare a lucrărilor Consiliului
European. Consiliile tehnice sunt numeroase, fapt ce a determinat ca
la Consiliul European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 să se
convină reducerea numărului acestora. Noile configuraţii au fost
stabilite prin Regulamentul din 2002.
Consiliul se întruneşte o dată pe lună la convocarea preşedintelui
său, din iniţiativa sa, a unuia dintre membrii săi ori a Comisiei.
Începând cu 2002, Consiliul se întâlneşte separat pe două
domenii:
 Afaceri Generale;
 Relaţii Externe.
În pregătirea şedinţelor consacrate PESC, un rol major este
rezervat Comitetului pentru Securitate şi Politică.
În funcţie de problemele discutate, se întâlneşte în diverse
configuraţii.

33
 Cu o zi înainte de întrunirea ECOFIN, miniştrii din ţările zonei
euro (12 în prezent), se întâlnesc pentru a analiza probleme şi lua
decizii privind Uniunea Economică şi Monetară. Reprezentanţii ţărilor
care nu au trecut la moneda euro nu au drept de vot în ECOFIN în
problemele legate de euro sau UEM.

34
35
36
37
 Lucrările Consiliului sunt pregătite de Secretariatul General
(acelaşi şi pentru Consiliul European). Secretarul general este Înaltul
Reprezentant pentru PESC. Secretariatul general asigură permanenţa
şi garantează stabilitatea. Începând cu 18 octombrie 1999, secretar
general şi Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate
Comună este Javier Solana Madariaga (fost ministru cu diferite
portofolii în Guvernul Spaniei - Culturii, Educaţiei şi Ştiinţei,
Afacerilor Externe - şi secretar general al NATO, între iulie 1992-
octombrie 1999).
Secretarul general este ajutat de un secretar general adjunct care
este responsabil cu gestionarea Secretariatului.
Consiliul Miniştrilor, în activitatea sa, este ajutat de o serie de
organe auxiliare, dintre care cel mai important este Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) care a fost instituit prin
Tratatul de fuziune din 1967. Este menit să pregătească lucrările
Consiliului, dar are şi rolul de a exercita controlul politic din partea
Statelor Membre. Orientează şi supervizează activitatea numeroaselor
38
grupuri de experţi de care dispune consiliul. Este alcătuit din două
subcomitete: COREPER 1 ŞI COREPER 2.

2.3.3. Procedura de vot în cadrul Consiliului Miniştrilor

Tratatele institutive consacră trei modalităţi de a vota:

a) majoritate simplă;
b) majoritate calificată;
c) unanimitate.

a) Majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma,

hotărârile se iau cu majoritate simplă, cu excepţia cazurilor când
Tratatul prevede altfel.
b) Majoritatea calificată. Această procedură a fost instituită
prin ?????????? când Statele Membre au hotărât adoptarea sistemului
majorităţii calificate într-o serie de decizii pentru care până atunci au
prevăzut sistemul unanimităţii, respectiv în problemele considerate ca
ţinând de suveranitatea lor.
Numărul de voturi de care fiecare stat membru dispune în
Consiliu este diferit în funcţie de mărimea sa. Repartizarea numărului
de voturi a suferit modificări de la momentul tratatelor institutive şi
până în prezent. Tratatul privind Comunitatea Europeană prevedea
următoarea repartizare (pentru 15 state membre):
- câte 10 voturi - Franţa - câte 4 - Austria
fiecare - Germania voturi fiecare - Suedia
- Italia
39
 - Marea Britanie

- 8 voturi - Spania - câte 4 - Danemarca

voturi fiecare - Irlanda
- Finlanda

- câte 5 voturi - Spania 2 voturi - Luxemburg

fiecare - Belgia
- Grecia
- Olanda
- Portugalia

Pentru adoptarea actelor, majoritatea calificată însemna:

– 62 voturi, când actele erau adoptate la propunerea Comisiei;
– 62 voturi care exprimă acordul a cel puţin 10 membri, în
celelalte cazuri.
De la 1 noiembrie 2004, numărul total de voturi este de 321, iar
majoritatea calificată este de 232 voturi. Repartizarea pe state este
următoarea:
- câte 29 voturi fiecare - Germania
- Franţa
- Italia
- Regatul Unit al Marii Britanii

- câte 27 voturi fiecare - Polonia

- Spania

- 13 voturi - Olanda

- câte 12 voturi fiecare - Grecia

- Republica Cehă
- Belgia
- Ungaria
- Portugalia

40
 - câte 10 voturi fiecare - Austria
- Suedia

- câte 7 voturi fiecare - Danemarca

- Finlanda
- Irlanda
- Lituania
- Slovacia

- câte 4 voturi fiecare - Cipru

- Estonia
- Letonia
- Luxemburg
- Slovenia

- 3 voturi - Malta
După aderarea Bulgariei şi României la 1 ianuarie 2007,
numărul de voturi va fi de 345, cu o majoritate calificată de 225
voturi. Numărul de voturi la vechilor membri rămâne neschimbat, la
acesta adăugându-se voturile celor două noi intrate, respectiv:
Bulgaria - 10 voturi;
România - 14 voturi,
iar majoritatea va fi cu 258 voturi.
În afara numărului de voturi, sunt stabilite condiţii şi în ce
priveşte numărul de state care realizează aceste voturi (state mari-state
mici) şi ponderea populaţiei pe care o reprezintă din totalul populaţiei
Uniunii (62%). Redăm, în continuare, informativ, date în acest sens
privind Statele Membre ale Uniunii Europene. Orice stat membru va
putea cere verificarea condiţiei ca voturile să reprezinte 62% din
populaţia Uniunii.

AUSTRIA - 10 voturi BELGIA - 12 voturi

- anul aderării - 1995 - anul aderării - membru
- forma de - republică fondator
guvernare par-lamentară - forma de - monarhie
- capitala - Viena guvernare constituţională
41
- suprafaţa - 83.858 km2 - capitala - Bruxelles
- populaţia - 8,18 - suprafaţa 30.510 km2
milioane - populaţia - 10,29 mil.
locuitori locuitori

CIPRU - 4 voturi DANEMARCA - 7 voturi

- anul aderării - 2004 - anul aderării - 1973
- forma de - republică - forma de - monarhie
guvernare guvernare constituţională
- capitala - Nicosia - capitala - Copenhaga
- suprafaţa - 9.250 km2 - suprafaţa - 43.094 km2
- populaţia 771.651 - populaţia - 5,38 milioane
locuitori locuitori

ESTONIA - 4 voturi FINLANDA - 7 voturi

- anul aderării - 2004 - anul aderării - 1995
- forma de - republică - forma de - republică
guvernare parlamentară guvernare
- capitala - Tallinn - capitala - Helsinki
- suprafaţa - 45.226 km2 - suprafaţa 337.030 km2
- populaţia - 1,4 milioane - populaţia - 5,19 milioane
locuitori locuitori

FRANŢA - 29 voturi GERMANIA - 29 voturi

- anul aderării - membru - anul aderării - membru
fondator fondator
- forma de - republică - forma de - republică
guvernare guvernare federală
- capitala - Paris - capitala - Berlin
- suprafaţa - 547.030 km2 - suprafaţa - 357.021 km2
- populaţia - 60,18 mil. - populaţia - 82,4 milioane
locuitori locuitori

GRECIA - 12 voturi IRLANDA - 7 voturi

- anul aderării - 1981 - anul aderării - 1973
- forma de - republică - forma de - republică
guvernare parlamentară guvernare
- capitala - Atena - capitala - Dublin
42
- suprafaţa - 131.940 km2 - suprafaţa - 70.280 km2
- populaţia - 10,66 mil. - populaţia - 3,92 milioane
locuitori locuitori

ITALIA - 29 voturi LETONIA - 4 voturi

- anul aderării - membru - anul aderării - 2004
fondator - forma de - republică
- forma de - republică guvernare parlamentară
guvernare - capitala - Riga
- capitala - Roma - suprafaţa - 64.589 km2
- suprafaţa - 301.230 km2 - populaţia - 2,35 milioane
- populaţia - 57,99 mil. locuitori
locuitori

LITUANIA - 7 voturi LUXEMBURG - 4 voturi

- anul aderării - 2004 - anul aderării - membru
- forma de - republică fondator
guvernare parlamentară - forma de - monarhie
- capitala - Vilnius guvernare constituţională
- suprafaţa - 65. 200 - capitala - Luxemburg
- populaţia km2 - suprafaţa 2.586 km2
- 3,59 mil. - populaţia - 454.157
locuitori locuitori

MALTA - 3 voturi REGATUL UNIT AL MARII

BRITANII - 29 voturi
- anul aderării - 2004 - anul aderării - 1973
- forma de - republică - forma de - monarhie
guvernare guvernare constituţională
- capitala - Valletta - capitala - Londra
- suprafaţa - 316 km2 - suprafaţa 244.820 km2
- populaţia - 400.420 - populaţia - 60,09 mil.
locuitori locuitori

OLANDA - 13 voturi POLONIA - 27 voturi

- anul aderării - membru - anul aderării - 2004
fondator - forma de - republică
- forma de - monarhie guvernare
43
guvernare constituţio- - capitala - Varşovia
nală - suprafaţa -312.685 km2
- capitala - Amsterdam - populaţia - 38,62 mil.
- suprafaţa - 41.526 km2 locuitori
- populaţia - 16,15 mil.
locuitori

PORTUGALIA - 12 voturi REPUBLICA CEHĂ -

12 voturi
- anul aderării - 1986 - anul aderării - 2004
- forma de - republică - forma de - republică
guvernare guvernare parlamentară
- capitala - Lisabona - capitala - Praga
- suprafaţa - 92.391 km2 - suprafaţa - 78.866 km2
- populaţia - 10,1 mil. - populaţia - 10,25 mil.
locuitori locuitori

SLOVACIA - 7 voturi SLOVENIA - 4 voturi

- anul aderării - 2004 - anul aderării - 2004
- forma de - republică - forma de - republică
guvernare parlamentară guvernare parlamentară
- capitala - Bratislava - capitala - Ljubljana
- suprafaţa - 48.845 km2 - suprafaţa - 20.723 km2
- populaţia - 5,43 mil. - populaţia - 1,93 milioane
locuitori locuitori

SPANIA - 27 voturi SUEDIA - 10 voturi

- anul aderării - 1986 - anul aderării -1995
- forma de - monarhie - forma de - monarhie
guvernare constituţio- guvernare constituţio-
nală nală
- capitala - Madrid - capitala - Stockholm
- suprafaţa - 504.782 - suprafaţa - 449.964 km2
- populaţia km2 - populaţia - 8,87 milioane
- 40,22 mil. locuitori
locuitori

UNGARIA - 12 voturi BULGARIA - 10 voturi

44
 - anul aderării - 2004 - acord de - 1993
- forma de - republică asociere
guvernare parlamentară - forma de - republică
- capitala - Budapesta guvernare parlamentară
- suprafaţa - 93.030 km2 - capitala - Sofia
- populaţia - 10,2 mil. - suprafaţa - 110.996 km2
locuitori - populaţia - 7,53 milioane
locuitori

ROMÂNIA - 14 voturi
- acord de - 1993
asociere
- forma de - republică
guvernare
- capitala - Bucureşti
- suprafaţa - 237.500
- populaţia km2
- 22,27 mil.
locuitori

În caz de vot, nici un membru al Consiliului nu poate reprezenta

pe unul din ceilalţi membri.
c) Unanimitatea se practică în cazul legilor comunitare,
armonizării legilor naţionale, impozitelor indirecte, asistenţei
financiare, fondurilor comunitare ş.a.. Tratatul privind Comunitatea
Europeană prevede că abţinerile membrilor prezenţi nu împiedică
Consiliul să adopte acte care necesită unanimitate. După 1986 s-a
renunţat la impunerea realizată prin Compromisul de la Luxemburg şi
s-a renunţat treptat la votul unanim. În prezent doar 20% din deciziile
Consiliului mai necesită vot unanim.
Dreptul de veto este o procedură de excepţie, statul care-l
invocă trebuind să convingă că prin acest drept protejează interesele
sale fundamentale. Urmare a crizei „scaunului gol”, generată de
Franţa (prezentată anterior), prin „Compromisul de la Luxemburg” s-a
căzut de acord ca, în situaţia deciziilor care afectează interesele
fundamentale ale unui Stat Membru, Consiliul se va strădui să
găsească, într-un timp rezonabil, soluţii care să fie adoptate de către
toţi membrii.
45
 Tratatul de la Amsterdam prevede că orice membru care se
abţine de la vot poate să însoţească abţinerea de o declaraţie formală.
În acest caz, statul în cauză nu este obligat să aplice decizia, dar
trebuie să accepte că decizia angajează Uniunea să se abţină de la
orice acţiune care ar intra în conflict sau ar împiedica acţiunea Uniunii
bazată pe respectiva decizie, iar celelalte state trebuie să îi respecte
poziţia. Dacă membrii Consiliului care însoţesc abţinerea de o
asemenea declaraţie reprezintă mai mult de o treime din voturile
ponderate, decizia nu este adoptată.

2.3.4. Consiliul în reglementarea Constituţiei pentru Europa (art.

I-23 I-25)

 Compunere - este format din câte un reprezentant la nivel ministerial

al fiecărui stat membru pe care îl reprezintă
- abilitat să angajeze Statul Membru;
- abilitat să exercite dreptul de vot.

46
 În cadrul Consiliului European, preşedintele acestuia şi
preşedintele Comisiei nu participă la vot.

47
 Constituţia pentru Europa nu mai face vorbire de Înaltul
Reprezentant pentru PESC, însă, la art. I-22 se prevede că Preşedintele
Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate,
reprezentarea externă în probleme referitoare la politica externă şi de
securitate comună. Prin această prevedere, atribuţiile privind PESC
trec de la Secretarul General al Consiliului de Miniştri la Preşedintele
Consiliului European.
2.4. Comisia Europeană

2.4.1. Istoricul comisiei

Comisia a avut la origine Înalta Autoritate a Comunităţii

Economice a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO, Paris 1951 -
intrat în vigoare în 1953). Avea sediul la Luxemburg şi răspundea de
punerea în aplicare a hotărârilor CECO. Avea caracterul de organ
politic interguvernamental. Era compusă din 9 membri (8 desemnaţi
de cele 6 State Membre şi cel de-al nouălea de către Înalta Autoritate).
Hotărârile se adoptau cu majoritate simplă.

48
 În 1967, prin Tratatul de fuziune, Înalta Autoritate a fuzionat cu
executivele celorlalte comunităţi (CEE şi CEEA) devenind Comisia
Comunităţii Europene.
Până în prezent au funcţionat următoarele comisii:
Perioada Preşedintele
1957-1962 Walter Hallstein (Germania)
1962-1967 Walter Hallstein (Germania)
1967-1970 Jean Rey (Belgia)
1970-1972 Franco-Maria Malfatti (Italia)
1972-1973 Sicco Mansholt (Olanda)
1973-1977 Xavier Ortoli (Franţa)
1977-1981 Roy Jenkins (Marea Britanie)
1981-1985 Gaston Thorn (Luxemburg)
1985-1989 Jacques Delors (Franţa)
1989-1993 Jacques Delors (Franţa)
1993-1995 Jacques Delors (Franţa)
1995-1999 Jacques Santer (Luxemburg)
1999-2004 Romaro Prodi (Italia)
Din 2004 José Manuel Durao Barroso
(Portugalia)

Comisia actuală a fost aleasă de Parlamentul European pe 18

noiembrie 2004, şi-a început mandatul pe 22 noiembrie 2004 şi are o durată
de 5 ani. Are următoarea compunere:
Preşedinte - José Manuel Durao Barroso (Portugalia)
Vicepreşedinţi - Siim Kalls (Estonia) - comisar pentru
Probleme Administrative, Audit şi Antifraudă
- Günter Verheugen (Germania) - comisar
pentru Întreprinderi şi Industrii
- Jacques Barrot (Franţa) - comisar pentru
Transporturi
- Franco Fratini (Italia) - comisar pentru
Justiţie, Libertate şi Securitate
- Margot Wallström (Suedia) - comisar pentru
Relaţii Instituţionale şi Strategia Comunicării
Comisari - Joachim Almunia (Spania) - comisar pentru
Afaceri Economice şi Monetare
- Laszlo Kovacs (Ungaria) - comisar pentru
49
Impozite şi Uniunea Vamală
-Danuta Hubner (Polonia) - comisar pentru
Politica Regională
- Charlie McCreevy (Irlanda) - comisar pentru
Piaţa Internă şi Servicii
- Joe Borg (Malta) - comisar pentru Pescuit şi
Afaceri Maritime
- Janez Potocnik (Slovenia) - comisar pentru
Ştiinţă şi Cercetare
- Marcos Kiprianou (Cipru) - comisar pentru
Sănătate şi Protecţia Consumatorului
- Vladimir Spidla (Republica Cehă) - comisar
pentru Ocupare, Afaceri Sociale şi Şanse Egale
- Jan Figel (Slovacia) - comisar pentru
Educaţie, Pregătire Profesională şi
Multilingvism
- Mariann Fischer Boel (Danemarca) - comisar
pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
- Dalia Gribauskaite (Lituania) - comisar
pentru Programare Financiară şi Buget
- Andris Prebalgs (Letonia) - comisar pentru
Energie
- Peter Mandelson (Marea Britanie) - comisar
pentru Comerţ
- Olli Rehn (Finlanda) - comisar pentru
Extindere
- Nelii Kroes (Olanda) - comisar pentru
Concurenţă
- Louis Michel (Belgia) - comisar pentru
Dezvoltare şi Asistenţă Umanitară
- Benita Ferrero-Waldner (Austria) - comisar
pentru Relaţii Externe şi Politica Europeană de
Vecinătate
- Viviane Reding (Luxemburg) - comisar
pentru Societatea Informaţională şi Media
- Stavros Dimasi (Grecia) - comisar pentru
Mediul Înconjurător

50
 2.4.2. Numirea Comisiei Europene

Iniţial, numărul membrilor comisiei era de 9, apoi a ajuns la 17.

La momentul când Uniunea avea 15 membri numărul lor a ajuns la 20,
fiecare Stat Membru desemnând un reprezentant, iar cele 5 state mari
ale Uniunii (Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia şi Spania)
desemnau câte 2. Această compunere era prevăzută de Tratatul privind
Comunitatea Europeană, aşa cum a fost modificat la 1 ianuarie 1995
după aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei.
„Art. 157 - (1) Comisia este compusă din douăzeci de membri,
aleşi pe baza competenţei lor generale şi care oferă toate garanţiile
de independenţă.
Numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consiliu,
hotărând în unanimitate. Numai cetăţenii statelor membre pot fi
membri ai Comisiei.
În componenţa Comisiei trebuie să intre cel puţin un cetăţean
din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor care au cetăţenia
aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi”.
Durata mandatelor membrilor Comisiei (comisari) a fost de 4
ani, dar de la 1 ianuarie 1995 este de 5 ani pentru ca mandatul lor să
coincidă cu cel al Parlamentului European unde mandatul
europarlamentarilor este tot de 5 ani. Mandatul comisarilor europeni
poate fi reînnoit.
După extinderea Uniunii (1 ianuarie 2004) la 25 membri,
numărul comisarilor a fost extins la 25 de membri şi are compunerea
arătată anterior la secţiunea 2.4.1.
 Procedura de numire a Comisiei
Potrivit art. 158 (2) din Tratatul privind Comunitatea Europeană,
Guvernele Statelor Membre, de comun acord, după consultarea
Parlamentului European, desemnează persoana pe care intenţionează
să o numească preşedinte al Comisiei.
Consiliul European (şefii de stat sau de guvern), împreună cu
preşedintele desemnat, desemnează celelalte persoane pe care
intenţionează să le numească membri ai Comisiei Europene, în
conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru.
În ce priveşte prevederea din Tratat referitoare la competenţa
generală a persoanelor desemnate de Statele Membre, acest criteriu

51
este neclarificat şi nedetaliat. În practică, majoritatea comisarilor au
fost desemnaţi dintre politicienii de frunte ai Statelor Membre.
De reţinut că totuşi aceştia sunt reale personalităţi.
Exemplificăm cu penultimul preşedinte al Comisiei care a fost Jacques
Santer (născut la 18 mai 1937). Acesta a îndeplinit succesiv următoarele
funcţii: avocat la Curtea de Apel Luxemburg, ataşat la Ministerul Muncii şi
Securităţii Sociale, ataşat guvernamental, secretar parlamentar al Partidului
Creştin Social, secretar de stat pentru Cultură şi Afaceri Externe, secretar
general al Partidului Creştin Social, preşedinte al Partidului Creştin Social,
membru al Parlamentului, membru al Parlamentului European
(vicepreşedinte), ministru de Finanţe, ministru al Muncii şi Securităţii
Sociale, prim-ministru, guvernator al Băncii Mondiale, guvernator al
Fondului Monetar Internaţional, guvernator al Băncii Europene pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, preşedinte al Consiliului Europei.
Şi actualul preşedinte al Comisiei, José Manuel Durao Barroso (n. 23
martie 1956 la Lisabona), licenţiat în drept la Lisabona, diplomă în Studii
Europene la Universitatea din Geneva, cadru didactic universitar, membru al
Partidului Social-Democrat (din 1980), membru al Parlamentului în 6
mandate consecutive, preşedinte al Comisiei pentru Afaceri Externe a
Parlamentului portughez (1995-1996), secretar de stat pentru Afaceri Interne,
în cel de-al X-lea Guvern constituţional, secretar de stat pentru Afaceri
Externe şi Cooperare, în cel de-al XI-lea şi al XII-lea Guvern constituţional,
prim-ministru al celui de-al XV-lea Guvern constituţional din aprilie 2002,
vicepreşedinte al Partidului Popular European (1999-2002), vicepreşedinte
ale Centrului Democrat Internaţional din 2001.
Şi ceilalţi membri ai actualei comisii au biografii la fel de
impresionante. Am mai exemplifica cu Franco Fratini (n. 14 martie 1957 la
Roma), licenţiat în drept, procuror, judecător, avocat, consilier juridic la
Trezorerie (1986), consilier juridic al adjunctului primului-ministru (1990-
1991), secretar general adjunct în Guvernul Berlusconi (1994), ministru
pentru Funcţia Publică şi Afaceri Regionale (1995-1996), membru al
Camerei Deputaţilor, Ministru pentru Funcţia Publică şi Coordonarea
Serviciilor de Spionaj şi Securitate (11.06.2001-14.11.2002). A avut şi
activitate didactică.
După desemnarea comisarilor, viitoarea Comisie, ca organ
colegial este supusă aprobării Parlamentului European.
După aprobarea Parlamentului European, preşedintele şi ceilalţi
membri sunt numiţi, de comun acord, de guvernele Statelor Membre
(Consiliul European).
Preşedintele Comisiei are rol administrativ şi protocolar, el
reprezentând Comisia în raporturile cu celelalte instituţii ale Uniunii,
52
precum şi cu terţii. În practică are o influenţă foarte puternică
deoarece defineşte orientările politice, organizarea internă a Comisiei,
asigură coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia. El
numeşte vicepreşedinţii Comisiei şi poate cere demisia unui comisar
(care este obligat în acest mod să demisioneze).

Protocolul privind extinderea Uniunii Europene, anexat

Tratatului asupra Uniunii Europene, prevede că, atunci când Uniunea
va fi compusă din 27 state membre, membrii Comisiei sunt aleşi pe
baza competenţei lor generale şi a garanţiilor de independenţă.
Numărul membrilor Comisiei va fi mai mic decât numărul Statelor
Membre, pe baza unui sistem de rotaţie bazat pe principiul egalităţii şi
cu reflectarea satisfăcătoare a mărimii geografice (suprafaţa) şi
demografice (populaţia)a tuturor Statelor Membre.

2.4.3. Statutul membrilor Comisiei Europene

Pentru a putea să răspundă condiţiei garanţiei de independenţă a

comisarilor, prevăzută de Tratatul Comunităţii Europene, aceştia
beneficiază de un statut aparte constând în condiţiile în care poate să
le înceteze mandatul, precum şi dintr-o serie de imunităţi şi privilegii.
Deşi sunt propuşi de guvernele naţionale, aceştia sunt
independenţi în raport cu acestea, dar şi cu statele membre. Această
independenţă îşi are suportul şi în modalităţile reglementate de
încetare a mandatului lor care se poate produce în următoarele
modalităţi:
– demisie voluntară;
– prin deces;
– la cererea Consiliului sau Comisiei poate fi declarat demis de
Curtea Europeană de Justiţie dacă nu mai îndeplineşte condiţiile
necesare pentru exerciţiul funcţiilor sale sau dacă este în culpă gravă;
– o dată cu întreaga Comisie, ca urmare a trecerii în Parlamentul
European a unei moţiuni de cenzură (exemplu: Santer în anul 1999).
Mandatul noului comisar sau noii Comisii încetează la
momentul la care ar fi încetat mandatul celui/celei pe care l-a/a
înlocuit/înlocuit-o.
Pe timpul mandatului lor este interzis să îndeplinească orice altă
activitate profesională, remunerată sau neremunerată. La numire se
53
angajează solemn în acest sens, precum şi că, după încetarea
mandatului, vor respecta obligaţiile decurgând din funcţia avută,
inclusiv să dea dovadă de onestitate şi prudenţă în acceptarea, după
încetarea mandatului, de avantaje sau funcţii sub sancţiunea decăderii
din dreptul la pensie sau alte avantaje.
Pentru a fi efectiv independenţi în exercitarea mandatului lor,
comisarii beneficiază de o serie de imunităţi şi privilegii:
– imunitate de jurisdicţie, pentru actele săvârşite în îndeplinirea
atribuţiilor de comisar;
– scutirea de impozite şi taxe pentru drepturile băneşti realizate
din exercitarea funcţiilor lor (salarii, pensii).

2.4.4. Structurile funcţionale ale Comisiei

În activitatea sa, Comisia se sprijină pe un Secretariat general, pe

directoratele generale şi o serie de alte structuri auxiliare.
Deşi Comisia este considerată executivul Uniunii Europene (vom
vedea în paragraful următor că mai are şi alte competenţe), comisarii

54
nu pot fi asimilaţi întocmai miniştrilor din guvernele naţionale, între
ei, şi directoratele generale (comparabile cu ministerele naţionale),
nefiind o corespondenţă fidelă. Uneori, un comisar european poate
coordona mai multe directorate generale sau se poate ca un directorat
general să fie coordonat de mai mulţi comisari europeni.
Împărţirea responsabilităţilor între comisarii europeni a fost
prezentată la secţiunea 2.4.1.
Numărul directoratelor generale nu a fost întotdeauna acelaşi (în
prezent sunt peste 36 structuri). Directoratele generale sunt:
– DGI - Relaţii externe economice;
– DGIA - Relaţii externe politice;
– DG II - Economie şi finanţe;
– DG III- Piaţă internă şi industrie;
– DG IV - Concurenţa;
– DG V - Forţă de muncă;
– FG VI - Agricultură;
– DG VII - Transport;
– DG VIII - Dezvoltare;
– DG IX - Personal şi Administraţie;
– DG X - Audiovizual, informare, comunicare şi cultură;
– DG XI - Mediu înconjurător, securitate nucleară şi protecţie
civilă;
– DG XII - Ştiinţă, cercetare, dezvoltare;
– DG XIII - Telecomunicaţii, tehnologii informaţionale, industrie;
– DG XIV - Pescuit;
– DG XV - Instituţii financiare şi de drept;
– DGXVI - Politică regională;
– DG XVII - Energie;
– DG XVIII - Credit şi investiţii;
– DG XIX - Buget;
– DG XX - Control financiar;
– DG XXI - Taxe vamale şi taxare indirectă;
– DG XXII - Politică de coordonare structurale;
– DG XXIII - Politica întreprinderilor, turism.
Directoratele Generale sunt conduse de un director general care,
de regulă, are o altă naţionalitate decât cea a Comisarului. Acest
principiu este menit să păstreze coeziunea internă a comisiei şi pentru
a împiedica formarea unor enclave naţionale în cadrul directoratelor.
55
 În schimb, cabinetele comisarilor au rolul de a-l asista pe acesta,
iar numirea funcţionarilor se face pe principiul echipei - comisarul
este cel care face echipa şi echipa pleacă odată cu acesta. Acest
principiu a creat şi creează tensiuni între acest tip de funcţionari şi
funcţionarii de carieră care ocupă posturile prin concurs în timp ce
membrii cabinetelor sunt numiţi.
Comisia mai dispune de Biroul statistic, Biroul juridic, Biroul
traduceri, Biroul pentru ajutor umanitar, Biroul servicii.
Personalul Comisiei Europene este cel mai numeros în raport cu
celelalte instituţii ale Uniunii (peste 21.000 funcţionari). Dintre aceştia
20% se ocupă de traduceri.
Funcţiile, în aparatul Comisiei Europene, sunt:
– funcţii administrative (AD);
– funcţii de asistenţă (AST).
Funcţionarii încadraţi pe funcţii administrative (administratori) se
ocupă de coordonarea politicilor statelor membre, negocieri cu state
terţe, politica agricolă comună ş.a.
Funcţiile de asistenţă (asistenţi) se ocupă de operaţiunile
administrative.
Regimul juridic al funcţiilor angajaţilor Comisiei este reglementat
de Statutul funcţionarilor şi altor agenţii ai Comunităţilor Europene.
Acesta defineşte funcţionarul comunităţilor ca fiind „orice persoană
care a fost numită în condiţiile prevăzute de Statut într-o funcţie
permanentă într-una din instituţiile comunitare, printr-un act scris de
autoritate investită cu putere de numire în această funcţie”.
Comisia Europeană asigură reprezentarea externă prin delegaţii
cu rang de ambasadă. Şi la Bucureşti există Delegaţia Comisiei
Europene, şeful acesteia fiind Jonathan Scheele (din octombrie 2001).

2.4.5. Atribuţiile (funcţiile) Comisiei

Tratatul instituind Comunitatea Europeană, la art. 155, prevede

că, pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării Pieţei Comune,
Comisia are următoarele atribuţii:
1. veghează la aplicarea dispoziţiilor acestui tratat şi a măsurilor
luate de instituţii în virtutea acestuia;

56
 2. formulează recomandări sau avize în materiile care fac obiectul
acestui Tratat dacă Tratatul prevede în mod expres sau dacă comisia le
consideră necesare;
3. dispune de putere de decizie proprie şi participă la procesul de
formare a actelor Consiliului şi Parlamentului European, în condiţiile
prevăzute de acest Tratat;
4. exercită atribuţiile conferite de Consiliu pentru aplicarea
normelor stabilite de acesta.
În doctrină, aceste funcţii au fost formulate astfel:
a) Gardianul tratatelor. Acest atribut este dat de prevederile
arătate, dar şi de alte texte ale tratatului. Art. 16 din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană prevede posibilitatea sesizării Curţii de
Justiţie de către comisie, cu privire la neîndepliniria obligaţiilor de
către unul dintre Statele Membre. Înainte de a sesiza Curtea de
Justiţie, Comisia emite un aviz motivat către statul în cauză, dar numai
după ce i-a dat acestuia posibilitatea să-şi formuleze observaţiile.
Tratatul nu obligă Comisia să sesizeze Curtea de Justiţie, termenul
folosit fiind „poate sesiza”.
Comisia este în continuare cea care trebuie să urmărească
conformarea statului în cauză la hotărârea Curţii atunci când s-a
constatat că nu şi-a îndeplinit obligaţiile. În cazul în care constată că
nu a luat măsuri conform hotărârii Curţii, Comisia, din nou, emite,
după ce a dat acestui stat posibilitatea să-şi prezinte observaţiile, un
aviz motivat, precizând punctele asupra cărora nu s-a conformat
hotărârii Curţii de Justiţie (art. 171 din TCE).
Cu privire la încălcările Tratatului, poate sesiza orice stat
membru. Sesizarea Curţii de Justiţie se poate face după sesizarea
prealabilă a Comisiei. Aceasta cere statelor în cauză să-şi prezinte în
contradictoriu observaţiile scrise şi orale, după care emite un aviz
motivat. Atunci când Comisia nu emite avizul în termen de 3 luni de
la cerere, statul care a sesizat încălcarea Tratatului poate sesiza Curtea
de Justiţie. Art. 213 din TCE prevede că, pentru îndeplinirea sarcinilor
care îi sunt încredinţate, Comisia poate aduna toate informaţiile şi
poate proceda la toate verificările necesare. Tot în exercitarea funcţiei
de „gardian al Tratatelor”, Comisia stabileşte fără întârziere, într-o
procedură de urgenţă, măsurile de salvgardare pe care le consideră
necesare, precizându-le condiţiile şi modalităţile de aplicare.

57
 b) Participarea la procesul legislativ. Comisia are iniţiativa
legislativă în adoptarea legislaţiei comunitare şi participă activ şi
nemijlocit la procesul de legiferare în Parlamentul European şi
Consiliul de Miniştri. Comisia mai are şi competenţă proprie de a
emite acte legislative:
– potrivit prevederilor Tratatului;
– în baza delegării de către Parlament şi Consiliu;
– în aplicarea legislaţiei adoptate de către Parlament şi Consiliu.
Art. 189 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede
că, pentru îndeplinirea misiunii lor:
– Parlamentul, împreună cu Consiliul;
– Consiliul şi
– Comisia
adoptă  regulamente
 directive
iau  decizii
formulează  recomandări sau
 avize.
Asupra acestei atribuţii a Comisiei vom reveni în capitolul afectat
izvoarelor dreptului european. Parlamentul European poate să solicite
Comisiei să prezinte orice propunere adecvată în problemele în care
consideră necesară elaborarea unui act comunitar.
c) Funcţia de reprezentare. Art. 210 din TCE conferă
Comunităţii Europene personalitate juridică. Comunitatea este
reprezentată de Comisie, atât în relaţiile cu statele membre, cu
organizaţiile internaţionale, cu statele terţe, dar şi cu funcţionarii
proprii. Ambasadorii pe lângă Uniunea Europeană prezintă scrisorile
de acreditare Preşedintelui Comisiei.
Comisia are reprezentanţe în statele membre şi în state terţe, la
nivel de ambasade, numite „delegaţia Comisiei Europene” în statele
membre şi „birouri” în ţările membre.
d) Funcţia bugetară. Aspectele privind activitatea bugetară sunt
reglementate, în special, de TCE la Titlul II - Dispoziţii financiare - al
Părţii a V-a intitulată Instituţiile Comunităţii (art. 199-209 A).
Comisia este cea care, pe baza estimărilor fiecărei instituţii
comunitare, întocmeşte un anteproiect de buget. După adoptare,
Comisia execută bugetul pe propria responsabilitate şi în limitele
fondurilor alocate, conform principiului bunei gestionări financiare.
58
Tot Comisia este cea care prezintă anual Consiliului şi Parlamentului
European conturile exerciţiului precedent la care ataşează bilanţul
financiar care descrie activul şi pasivul Comunităţii.

Parlamentul European, la recomandarea Consiliului, cu

majoritate calificată, dă descărcare de gestiune Comisiei pentru
executarea bugetului Uniunii. Asupra competenţelor bugetare vom
reveni.
e) Funcţia administrativă. Comisia este instituţia care rezolvă
şi aspectele administrative ale Uniunii. Art. 156 TCE prevede că, în
fiecare an, cu cel puţin o lună înainte de deschiderea sesiunii
Parlamentului European, Comisia publică u n raport general asupra
activităţii Comunităţii. La începutul fiecărui an, Comisia prezintă un
raport Parlamentului European şi Consiliului un raport care să se
refere mai ales la activităţile desfăşurate în materia cercetării şi
dezvoltării tehnologice şi a difuzării rezultatelor pe perioada anului
precedent şi la programul de lucru pe anul în curs (art. 130 P).

59
 2.4.6. Modul de lucru al Comisiei

Comisia se convoacă de preşedintele său şi se întruneşte

săptămânal, de regulă în ziua de miercuri, şi ori de câte ori este
nevoie. Secretariatul General joacă un rol esenţial în pregătirea
şedinţelor, ajutat fiind de Serviciul Juridic. Cu toate acestea, între
Secretariatul General şi Directorate nu există relaţie de subordonare, ci
de colaborare.
Ordinea de zi a şedinţelor este stabilită de preşedinte pe baza
programelor anuale şi trimestriale. Comisarii pot să ceară amânarea

60
uneia dintre problemele de la ordinea de zi sau pot să propună o
problemă care nu figurează pe ordinea de zi.
Şedinţele nu sunt publice.
Întrunirea Comisiei este precedată de întâlnirea şefilor de
cabinet. Atunci când problemele care urmează să fie pe ordinea de zi
au un caracter tehnic sau atunci când este vorba de acte de executare,
serviciile sunt cele care au o contribuţie preponderentă. Când deciziile
au caracter pronunţat politic acestea sunt de competenţa comisarilor.
Deciziile pot fi luate la propunerea unuia sau mai multor
comisari.
Nu toate proiectele ajung să fie discutate în plen. În procedură
scrisă, propunerile sunt difuzate membrilor Comisiei. Dacă nici un
membru nu formulează direcţii într-un anumit termen, propunerea se
consideră adoptată. Ele se înregistrează în prima şedinţă a Comisiei.
La propunerile transmise membrilor Comisiei, aceştia pot face
rezerve sau amendamente, fie să ceară motivat discutarea în plenul
Comisiei.
Propunerile ajunse în discuţia comisiei sunt supuse votului la
cererea unuia dintre membri, fie în forma iniţială, fie în forma
modificată.
În locul membrului Comisiei, la şedinţă poate participa şeful său
de cabinet care prezintă opiniile acestuia.
Proiectul de proces-verbal a şedinţei Comisiei este aprobat în
prima şedinţă următoare celei la care se referă.
În îndeplinirea atribuţiilor comisiei mai poate fi aplicată:
– procedura abilitării în care poate împuternici pe unul sau mai
mulţi membri pentru îndeplinirea unor atribuţii de management,
administrative sau chiar să dea forma finală a unei propuneri
dezbătute;
– procedura delegării în care un comisar poate acţiona în
numele altuia prin mandatare. Delegarea problemelor de management
poate fi dată şi directorilor generali sau şefilor de serviciu.
În privinţa celorlalte atribuţii ale Comisiei Consiliul de Miniştri
a creat trei tipuri de comitete care supraveghează activitatea acesteia,
alcătuite din experţi naţionali. Această procedură poartă numele de
comitologie.

61
 2.4.7. Comisia Uniunii Europene în reglementarea
Constituţiei pentru Europa

Reglementarea este cuprinsă în articolele:

– I-26 - Comisia Europeană;
– I-27 - Preşedintele Comisiei Europene;
– I-28 - Ministrul Afacerilor Externe.
 Funcţiile Comisiei sunt, în general, aceleaşi pentru unele
reformulări.

62
63
Raporturile Comisiei cu  Comisia răspunde în faţa
Parlamentul Parlamentului European
Parlamentul  Parlamentul European poate adopta
moţiune de cenzură împotriva
Comisiei. Dacă moţiunea de cenzură
este adoptată, membrii Comisiei
trebuie să demisioneze colectiv
Numirea comisiei  Consiliul European, cu majoritate
calificată, propune Parlamentului
European candidatul la preşedinţia
Comisiei

64
 Candidatul este supus votului
Parlamentului European. Pentru a
forma comisia, trebuie să fie votat cu
majoritatea. Dacă nu întruneşte
majoritatea, Consiliul European, cu
majoritatea calificată, în termen de o
lună propune un nou candidat în
aceeaşi procedură
 Consiliul (de Miniştri), de comun
acord cu preşedintele ales, adoptă lista
celorlalte personalităţi pe care le
propune ca membri ai Comisiei
 Alegerea membrilor Comisiei se
face pe baza sugestiilor Statelor
Membre
 Comisia, ca organ colegial
(preşedinte, ministrul afacerilor
externe şi ceilalţi membri), este supusă
votului de aprobare al Parlamentului
European
 Pe baza votului Parlamentului
European, Consiliul European, cu
majoritate calificată, numeşte Comisia

65
 2.5. Construcţia europeană. Repere cronologice

19 septembrie 1946 Winston Churchill, într-un discurs la

Universitatea din Zurich, cere crearea
unui „fel de State Unite ale Europei”
17 decembrie 1946 - este fondată, la Paris, Uniunea
Federalistă Europeană
1 ianuarie 1948 - intră în vigoare Convenţia pentru vămile
dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg
17 martie 1948 - Tratatul Uniunii Occidentale (Tratatul
de la Bruxelles) este semnat de către
Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi
Marea Britanie
16 aprilie 1948 - este creată, pentru coordonarea Planului
Marshall, Organizaţia pentru Cooperarea
Economică Europeană (OEEC)
28 ianuarie 1949 - ţările Benelux, Marea Britanie şi Franţa
decid crearea Consiliului Europei şi cer
Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi
Elveţiei să ajute la pregătirea statutului
acestui Consiliu
4 aprilie 1949 - semnarea la Washington a Tratatului
NATO
5 mai 1949 - statutul Consiliului Europei este semnat
la Londra (Marea Britanie)
3 august 1949 - intră în vigoare Consiliul Europei
8 -10 august 1949 - prima sesiune a Adunării Consultative a
Consiliului Europei este ţinută la
Strassbourg (Franţa). Membrii federalişti
ai parlamentului cer constituirea unei
autorităţi politice europene
9 mai 1950 - într-un discurs inspirat de Jean Monet,
Robert Schumann, ministru de externe
francez, propune Franţei şi Germaniei şi
oricărei alte ţări europene care vor să li se
alăture punerea împreună a resurselor de
cărbune şi oţel („Declaraţia Schumann”)
3 iunie 1950 - Belgia, Franţa, Luxemburg, Italia,
66
 Olanda şi Germania subscriu la Declaraţia
Schumann
26-28 august 1950 - Adunarea Consiliului Europei aprobă
Planul Schumann
18 aprilie 1951 - la Paris cei 6 (Franţa, Germania, Belgia,
Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează
Tratatul privind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
10 decembrie 1951 Paul-Henri Spaak părăseşte preşedinţia
Adunării Consultative a Consiliului
Europei ca protest faţă de atitudinea Marii
Britanii faţă de Europa
27 mai 1952 - cei 6 (Franţa, Germania, Belgia, Italia,
Luxemburg şi Olanda) semnează la Paris
Tratatul Comunităţii Europene a Apărării
23 iulie 1952 - Jean Monnet este numit Preşedinte al
Înaltei Autorităţi, iar Paul-Henri Spaak
este numit preşedinte al Adunării
30 august 1954 - Adunarea Naţională Franceză respinge
Tratatul Comunităţii Europene a Apărării
20 octombrie 1954 - urmând Conferinţei de la Londra, se
semnează acorduri privind modificarea
Tratatului de la Bruxelles şi ia viaţă
Uniunea Europei Occidentale
10 noiembrie 1954 - Jean Monnet, Preşedintele Înaltei
Autorităţi, demisionează ca urmare a
eşecului Comunităţii Europene a Apărării
21 decembrie 1954 - Curtea Europeană de Justiţie dă prima sa
hotărâre
23 octombrie 1955 - conform rezultatelor referendumului,
Saarland decide să renunţe la statutul ei
autonom şi se alipeşte Germaniei
25 martie 1957 - Tratatele de la Roma privind constituirea
Comunităţii Economice Europene (CEE)
şi a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM sau CEEA);
tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie
1958
67
1 ianuarie 1958 - intră în vigoare Tratatele de la Roma.
Sediul Comunităţilor noi create este
stabilit la Bruxelles. Adunarea
Parlamentară are sediul la Luxembourg,
iar Curtea de Justiţie este comună pentru
toate cele 3 comunităţi
26 ianuarie 1958 - cei 6 decid crearea unui Comitet al
Reprezentanţilor Permanenţi ai Ţărilor
Membre (COREPER) care să pregătească
Consiliile
13 mai 1958 - deputaţii din Adunarea Parlamentară se
grupează pentru prima oară conform
afinităţilor politice şi nu conform
naţionalităţii
7 octombrie 1958 - este stabilită în Luxemburg Curtea
Europeană de Justiţie care înlocuieşte
Curtea de Justiţie CECO
4 ianuarie 1960 - este semnată la Stockholm (Suedia)
Convenţia Asociaţiei Europene a
Liberului Comerţ (EFTA), care cuprinde
Austria, Danemarca, Norvegia,
Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea
Britanie
1962 - elaborarea primului plan pentru crearea
uniunii monetare, de către Comisia CE
14 ianuarie 1962 - Consiliul adoptă primele norme privind
Politica agricolă comună (PAC)
30 iulie 1962 - intră în vigoare normele care creează
Politica agricolă comună (PAC)
1 noiembrie 1962 - intră în vigoare acordul de asociere
dintre Grecia şi Comunitate
14 ianuarie 1963 - Generalul de Gaulle, Preşedintele
Franţei, îşi exprimă îndoiala cu privire la
voinţa politică a Marii Britanii, în legătură
cu aderarea la Comunităţi. Câteva zile
mai târziu, negocierile cu toate ţările
candidate sunt suspendate
8 aprilie 1965 - Tratatul de la Bruxelles (Tratatul de
68
 fuziune) se realizează unificarea
executivelor celor trei comunităţi (CECO,
CEE şi CEEA)
1 ianuarie 1966 - CEE intră în cea de-a treia şi ultimă fază
de tranziţie către Piaţa Comună. Aceasta
implică trecerea de la votul cu
unanimitate la cel cu majoritate pentru
majoritatea deciziilor luate de Consiliu
28 - 29 ianuarie 1966 - Compromisul Luxemburg . Franţa, după
7 luni de aplicare a politicii „scaunului
gol”, îşi reia locul în Consiliu în schimbul
păstrării necesităţii votului în unanimitate
atunci când deciziile ce se iau prezintă un
interes major
9 februarie 1967 - Consiliul de Miniştri al CEE decide să
armonizeze taxele indirecte în
Comunitate, să adopte principiul
sistemului taxei pe valoarea adăugată, să
aprobe primul program economic pe
termen mediu prin care se defineşte şi se
fixează scopurile politicii economice a
Comunităţii pentru anii ce urmează
30 iunie 1967 - Comisia semnează Actul final al
negocierilor multilaterale GATT (Runda
Kennedy)
1 iulie 1967 - intră în vigoare Tratatul de constituire a
unui singur Consiliu şi a unei singure
Comisii a Comunităţilor Europene
12 noiembrie 1969 - cazul Stauder. Curtea Europeană de
Justiţie arată că în principiile generale ale
dreptului comunitar este inclusă şi
respectarea drepturilor fundamentale ale
individului
1-2 decembrie 1969 - are loc la Haga conferinţa CE şi se
reliefează necesitatea elaborării unui
raport privind posibilităţile de dezvoltare
ale CE într-o Uniune Economică şi
Monetară (UEM)
69
4 martie 1970 - Comisia înmânează Consiliului un
memorandum cu privire la un plan de
stabilire a unei Uniuni Economice şi
Monetare
1970 - se prezintă şi este aprobat Planul Werner
privind crearea UEM în perioada 1971-
1980
22 aprilie 1970 - se semnează Tratatul de la Luxemburg.
Consiliul decide introducerea graduală a
unui sistem de resurse proprii, prin care
Comunitatea va primi toate taxele vamale
asupra produselor importate din ţările
nemembre, toate impunerile asupra
importurilor din domeniul agriculturii,
precum şi resursele care au ca bază taxa
pe valoarea adăugată. Se decide şi
extinderea puterilor bugetare ale
Parlamentului European
22 martie 1971 - Consiliul adoptă planul Werner privind
întărirea coordonării politicilor
economice. Ţările membre trebuie să ia
măsuri pentru a armoniza politicile lor
bugetare şi pentru a reduce marginile
fluctuaţiei dintre monedele lor
31 martie 1971 - cazul Acordului European privind
Transportul Rutier. Curtea Europeană de
Justiţie dezvoltă principiile care fac
separaţia între componentele
Comunităţilor şi cele ale ţărilor membre
12 mai 1971 - Consiliul introduce un sistem de
compensare monetară pentru comerţul cu
produse alimentare între ţările membre,
pentru a se menţine unitatea pieţei
comune agricole
22 ianuarie 1972 - se semnează Tratatele de Aderare la
Comunităţile Europene de către
Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Marea
Britanie
70
24 aprilie 1972 - este creat sistemul monetar tip „şarpe”.
Cei 6 cad de acord să limiteze marginile
fluctuaţiei între monedele lor la 2,25%
19-21 octombrie 1972 - are loc un Summit la Paris. Şefii de stat
şi de guvern definesc noi domenii ale
acţiunii comunitare şi reafirmă că 1980
este data limită până la care se va ajunge
la Uniunea Economică şi Monetară
1971-1973 - are loc şocul petrolier şi se întrerupe
aplicarea Planului Werner
1973 - prima extindere – Danemarca, Irlanda şi
Marea Britanie aderă la CECO, CEE şi
EURATOM
11-12 februarie 1974 - Consiliul recunoaşte oficial dreptul
Comitetului Economic şi Social să trimită
opinii din proprie iniţiativă. S-a căzut de
acord şi că acest Comitet să-şi publice
opiniile
21 iunie 1974 - cazul Reyners. Curtea Europeană de
Justiţie statuează că oricând un cetăţean al
unei ţări membre doreşte să creeze o
afacere în altă ţară membră, această din
urmă ţară nu are dreptul să apeleze la nici
un text de lege sau prevedere
administrativă sau din practica judiciară
care să discrimineze persoana respectivă
în raport cu cetăţenii proprii
30 noiembrie 1974 - sunt ratificate de Comunitate şi ţările
membre Acordurile dintre CECO,
Norvegia şi Finlanda. Acestea vor intra în
vigoare la 1 ianuarie 1975
3 decembrie 1974 - Consiliul ajunge la un acord cu privire la
conţinutul unui proiect de Tratat asupra
puterilor bugetare ale Parlamentului şi
asupra creării unei Curţi de Conturi
9-10 decembrie 1974 - are loc un Summit în Paris. Şefii
comunitari de stat sau de guvern decid să
se întâlnească de trei ori pe an în Consiliul
71
 European, îşi dau acordul asupra alegerii
directe a Parlamentului European, îşi dau
acordul asupra creării Fondului European
Regional de Dezvoltare şi hotărăsc să
stabilească o Uniune Economică şi
Monetară. Ei cer primului ministru
belgian, Tindemans, să creeze un raport
asupra Uniunii Europene până la sfârşitul
lui 1975
1974 - anul înfiinţării Consiliului European
1975 - din acest an se reunesc în cadrul
Consiliului European (alt organism decât
Consiliul Europei) şefii de stat sau de
guvern ai membrilor UE
18 martie 1975 - Consiliul creează un Fond European
Regional de Dezvoltare şi un Comitet
pentru Politici Regionale. Consiliul
adoptă o unitate europeană de cont bazată
pe un coş compozit al monedelor din
spaţiul comunitar. Va fi utilizată iniţial
pentru Convenţia Lomé şi pentru
operaţiunile Băncii Europene de Investiţii.
Va fi mai târziu introdusă gradual şi în
alte sectoare ale activităţilor comunitare
1-2 decembrie 1975 - Consiliul European se întruneşte la
Roma. Se ia decizia asupra alegerii
Parlamentului European prin sufragiu
universal
8 aprilie 1976 - cazul Defrenne. Curtea Europeană de
Justiţie arată, în decizia sa, că principiul
egalităţii plăţii femeilor cu bărbaţii este
direct aplicabil
12-13 iulie 1976 - Consiliul European are loc în Bruxelles.
Se cade de acord asupra numărului şi
distribuţiei locurilor pentru Parlamentul
ce se va alege în 1979 prin sufragiu direct
şi universal. Consiliul îl desemnează pe
Roy Jenkins drept preşedinte al Comisiei
72
20 septembrie 1976 - adoptarea Actului pentru alegerea
reprezentanţilor în Adunare, cu sufragiu
universal direct – cu primele alegeri
directe în 7 iunie 1979
3 noiembrie 1976 - Consiliul decide că ţările membre vor
extinde, de la 1 ianuarie 1977, limitele
pescuitului la 200 mile de coastele Mării
Nordului şi Atlanticului Nordic. Această
decizie marchează începutul politicii
comune în domeniul pescuitului
9 martie 1978 - prin decizia Simmenthal Curtea
Europeană de Justiţie consolidează
principiul proeminenţei legii comunitare
4-5 decembrie 1978 - are loc un Consiliu European la
Bruxelles. Este stabilit Sistemul Monetar
European (SME) care se bazează pe o
unitate valutară europeană (ECU)
13 martie 1979 - intră în vigoare Sistemul Monetar
European (SME) cu scopul de a asigura
stabilirea cursurilor de schimb între
monedele naţionale ale statelor membre
CE
1981 - a doua extindere – Grecia aderă la
CECO, CEE şi EURATOM
3-4 decembrie 1984 - are loc un Consiliu European la Dublin
(Irlanda). Se decide întărirea Sistemului
Monetar European (SME) şi acordarea
pentru ECU a unui rol mult mai important
13 februarie 1985 - cazul Gravier. Curtea Europeană de
Justiţie a decis că, conform principiului
nediscriminării în funcţie de cetăţenie, un
student francez (în acest caz) care dorea
să studieze în Belgia nu va trebui să
plătească taxe mai mari decât colegii săi
belgieni
1986 - a treia extindere – Spania şi Portugalia
aderă la CECO, CEE şi EURATOM
1 iulie 1987 Intră în vigoare Actul Unic European
73
 (AUE) care stabileşte ca obiectiv până la
finele anului 1992 realizarea pieţei interne
unice; se adaugă, astfel, la cooperarea
economică şi cooperarea politică.
Danemarca preia Preşedinţia Consiliului
Comunităţilor Europene
12 aprilie 1988 - Comitetul Delors prezintă raportul cu
privire la uniunea economică şi monetară.
Parlamentul adoptă Declaraţia asupra
Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale
1989 - Consiliul European de la Madrid aprobă
Raportul Delors care identifică condiţiile
şi etapele pentru realizarea UEM
20 iunie 1990 - CEE şi EFTA pornesc negocieri oficiale
pentru crearea Spaţiului Economic
European
4 decembrie 1990 - Consiliul European adoptă măsuri
tranzitorii cu privire la cadrul reunificării
Germaniei
14-15 decembrie 1990 - are loc un Consiliu European la Roma.
Sunt lansate cele două Conferinţe
Interguvernamentale cu privire la Uniunea
Monetară şi Uniunea Politică
26 noiembrie 1991 - Comunitatea aderă la Organizaţia
Agriculturii şi Alimentaţiei (FAO),
devenind prima organizaţie de integrare
economică membră cu drepturi şi obligaţii
depline la o agenţia specializată ONU
9-10 decembrie 1991 - la Maastricht, Consiliul European
stabileşte cadrul realizării UEM
7 februarie 1992 - Tratatul de la Maastricht – Tratatul
asupra Uniunii Europene (TUE) se
semnează tratatul cu privire la realizarea
UEM şi UP. Acesta şi-a definit ca
obiective:
1. trecerea de la piaţa unică la o uniune
economică şi monetară, comportând
trecerea la o monedă unică;
74
 2. afirmarea identităţii pe scena
internaţională printr-o politică externă şi
de securitate comună, inclusiv o politică
de apărare comună;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi
intereselor resortisanţilor statelor membre
prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse
în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne, garantându-se siguranţa şi
securitatea popoarelor în condiţiile unei
libere circulaţii a persoanelor
1 noiembrie 1993 - intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii
Europene sunt: Comunităţile Europene
(CECO, EURATOM şi CEE), Politica
externă şi de securitate comună (PESC) şi
Justiţia afacerilor interne (JAI)
6 decembrie 1993 - Consiliul şi Comisia ajung la un acord
asupra codului de conduită ce guvernează
accesul public la documentele oficiale
25 mai 1994 - Biroul Guvernatorilor Băncii de
Investiţii Europene creează Fondul de
Investiţii Europene
27 iulie 1994 - Comisia adoptă o „Carte Albă” cu
privire la politica socială europeană
6 decembrie 1994 - Consiliul adoptă programul vocaţional
Leonardo da Vinci
17 decembrie 1994 - este semnat la Lisabona Tratatul asupra
Cartei Europene a Energiei
1994 - se înfiinţează Institutul Monetar
European (IME), precursorul Băncii
Centrale Europene (BCE)
1995 – 14 martie - Consiliul şi Parlamentul semnează
Programul Socrate în domeniul educaţiei
1995 - a patra extindere – Austria, Finlanda şi
Suedia aderă la UE
29 martie 1996 - se deschide la Torino (Italia) Conferinţa
Interguvernamentală de revizuire a
75
 Tratatului de la Maastricht
16 iulie 1997 - este adoptată „Agenda 2000 – pentru o
Europă mai puternică şi mai extinsă” –
privind reforma instituţională a Uniunii
Europene
2 octombrie 1997 - Tratatul de la Amsterdam, intrat în
vigoare la 1 mai 1999, cuprinde prevederi
în domeniile protecţiei drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor, cooperarea
în domeniul securităţii şi al justiţiei şi
dezvoltarea durabilă a mediului
înconjurător
1998 - se definesc cele 11 ţări ce urmează să
formeze UEM, începând cu anul 1999
1 iunie 1998 - crearea Băncii Centrale Europene
1998 - se desemnează conducerea Băncii
Centrale Europene
1 ianuarie 1999 - se introduce moneda unică – euro în 11
state europene care au îndeplinit criteriile
de convergenţă (Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg, Austrai,
Spania, Portugalia, Finlanda şi Irlanda)
1 mai 1999 - intră în vigoare Tratatul de la
Amsterdam
15 ianuarie 2000 - la Bruxelles încep negocierile de aderare
cu statele candidate: Malta, România,
Bulgaria, Slovacia, Lituania şi Letonia
9 mai 2000 - se celebrează a 50-a aniversare a
„Declaraţiei Schuman”
7-11 decembrie 2000 - Tratatul de la Nisa – accelerarea
negocierilor de aderare şi reforma
instituţională; este semnat de către
miniştrii afacerilor externe ale statelor
membre ale UE la 26 februarie 2001 şi
intră în vigoare la 1 februarie 2003
2 ianuarie 2001 - Grecia devine cel de-al 12-lea stat
membru ai zonei euro
15-16 iunie 2001 - Consiliul European de la Goteborg
76
 decide cu privire la extinderea UE şi
procesul de aderare, printre altele ca
„efurturi speciale să fie dedicate asistenţei
acordate Bulgariei şi României”
1 ianuarie 2002 - intră în circulaţie moneda euro în cele 12
state care au îndeplinit criteriile de
convergenţă
28 februarie 2002 - se sfârşeşte perioada de circulaţie
monetară duală, euro devine moneda
unică în spaţiul celor 12 state participante
la zona euro
1 februarie 2003 - intră în vigoare Tratatul de la Nisa
1 aprilie 2003 - semnarea Tratatului de aderare de către
cele 10 state ce urmează să intre în UE la
1 mai 2004
19-20 iunie 2003 - Consiliul European de la Salonic adoptă
proiectul noii Constituţii Europene
1 mai 2004 - Ziua Extinderii (a cincea extindere): 10
ţări aderă la UE: Malt, Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria

77
78
79