CAPITOLUL II

ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ

II.1. Caracteristici generale ale elementelor fondului de comerţ

Sub aspectul conţinutului său, fondul de comerţ cuprinde atât bunurile

corporale, materiale, cât şi bunuri incorporale, ultimele având o pondere
importantă în valoarea economică a fondului.
Categoria buburilor corporale cuprinde atât bunuri mobile şi drepturi
mobiliare afectate fondului de comerţ. Sunt astfel de bunuri:mobilierul destinat
comerţului sau industriei, maşinile, utilajele, materialele supuse prelucrărilor,
precum şi mărfurile din producţia proprie sau achiziţionate în scop de revânzare,
aflate în stoc. Drepturile mobiliare ce decurg din contractele de închiriere, atât a
clădirilor în care se exercită activitatea comercială, cât şi a utilajelor şi altor
bunuri deţinute în locaţie, în schimbul chiriei.11
Conform opiniei majoritare, imobilele nu fac parte din fondul de comerţ.
În primul rând, deoarece potrivit art. 3 pct. 1şi 2 din Codul comercial, actele
juridice prin care se operează transmiterea unor bunuri imobile sunt de natură
civilă.
De cele mai multe ori, imobilele nici nu aparţin comerciantului care le
foloseşte în baza unor contracte de închiriere, de locaţie a gestiunii etc. În plus,
fondul de comerţ se analizează ca o universalitate de natură mobiliară, în care,
firesc, nu au ce căuta imobile, care au un regim mai sever în ceea ce priveşte
dobândirea lor (obţinerea de autorizaţii, efectuarea de acte publicitare) 12. De
aceea, în cazul în care comerciantul este proprietar al imobilului în care îşi
exercită comerţul, utilajele şi celelalte bunuri mobile destinate explorării
fondului de comerţ devin imobile prin destinaţie şi vor fi supuse nu regimului

11
C. Bârsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma op. cit. , pag.97
12
O.Căpăţână Dreptul concurenţei comerciale Bucureşti 1998,pag.24
9
juridic specific fondului de comerţ, ci regimului reglementat de dreptul civil
pentru imobile, în cazul transmiterii acestora.13
În masa bunurilor incorporale sunt cuprinse : bunuri ce reprezintă însuşiri
ale fondului de comerţ (clientelă, vadul comercial etc.) ; bunuri ce asigură direct
o sursă de profit pentru comerciant (drepturi de proprietate intelectuală), cât şi
bunuri care se bucură de protecţia specială a legii şi reprezintă prin aceasta
mijloace de apărare împotriva concurenţei neloiale (firmă, emblemă, marcă,
desen, etc.).

II.2. Elemente incorporale ale fondului de comerţ

Elemente incorporale ale fondului de comerţ explică atât diferenţele care

există în situarea pe piaţă a unei firme consolidate, cu anumită vechime, faţă de
o firmă în curs de instalare, cât şi eficienţă, diferită, înregistrată de firme cu
vechime şi dotări materiale comparabile. Factorul care produce diferenţa de
profit constă tocmai în calitatea diferită a elementelor incorporale ale fondului
de comerţ. Aceasta concură la formarea reţelei de relaţii şi parteneri, a clientelei,
a reputaţiei şi creditului în afaceri prin contribuţia calităţii comerciantului,
calitatea mărfurilor, lucrărilor sau serviciilor oferite, firma şi mărcile utiliyate
etc... Ca urmare, aceste elemente incorporale au o pondere însemnată în valoarea
economică a societăţii comerciale sau a unei părţi din ea. 14

Numele comercial (firma)

13
I.L.Georgescu Drept comercial român Bucureşti 1994, pag.515
14
C. Bârsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M.Toma op. cit.,pag.98
10
 Firma este numele sau după caz, denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţulşi sub care se semnează.15
Firmele vor fi scrise în primul rând în limba română.16
Firma unui comerciant persoană fizică se compune din numele
comerciantului şi iniţiala prenumelui acestuia.17
Firma unei societăţi în mume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel
puţin unuia din asociaţi, cu menţiunea: societate în nume colectiv scrisă în
întregime.18
Firma unei societăţi în comandită simplă terbuie să cuprindă numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi comanditaţi, cu menţiunea societate în comandită,
scrisă în întregime.19
Dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu
consimţământul, în firma unei societăţi în nume colectiv sau în comandită
simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile
societăţii.20
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune
dintr-o denumire proprie, de natură de a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi
însoţită de menţiunea scrisă în întregime societate pe acţiuni, ori, după caz,
societate în comandită pe acţiuni.21
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire
proprie, individualizată şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime
societate cu răspundere limitată sau S.R.L. 22.
Numele comercial, pe lângă funcţia de individualizare pe care o
îndeplineşte numele în sfera raporturilor juridice de drept civil, devine, în cadrul
exerciţiului comerţului, un element patrimonial, suportul pe care se grefează
clientela.
15
Legea nr. 26/1990 art. 27 alin.1
16
Idem art. 28 alin 3
17
Idem art. 28
18
Idem art. 29
19
Legea nr. 26/1990 art.30
20
I. Turcu op. cit. , pag. 14
21
Legea nr. 26/1990 art. 32
22
Idem art 33
11
 Caracterul exclusiv asupra numelui comercial este consacrat în textul
Legii nr. 26/1990 în termeni neechivoci:
- orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente,23
- nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de
comercianţii din sectorul public,24
- firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ.25
Exclusivitatea întrebuinţării numelui comercial este garantată prin
mijloace preventive şi mijloace reparatorii.
Mijloace preventive: Oficiul Registrului Comerţului trebuie să refuze
înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de deosebire, poate
produce confuzie cu alte firme înregistrate.26
Mijloace reparatorii . acţiunea civilă pentru încetarea uzurpării, acţiunea
civilă pentru despăgubiri şi acţiunea penală pentru reprimarea uzurpării cu rea
credinţă.27
Acţiunea civilă pentru încetarea uzurpării este consacrată prin dispoziţiile
art. 25 al Legii nr. 26/1990 : Oricine se consideră prejudecat prim inmatriculare
sau printr-o menţiune din Registrul Comerţului are dreptul să ceară radierea ei.
Judecătorul delegat se va pronunţa asupra cererii de radiere printr-o încheiere,
cu citarea părţilor. Încheierea poate fi atacată cu recurs la Tribunalul judeţean
sau al municipiului Bucureşti în termen de 15 zile de la data pronunţării.
Tribunalul va judeca de urgenţă recursul în Camera de consiliu.
Existenţa unei acţiuni pentru repararea prejudiciului cauzat prin uzurparea
numelui comercial decurge din princiipiile generale ale dreptului civil (art.
998,999 cod civil) şi dispoziţiile art. 5 lit.a şi art.7,9 şi al Legii nr. 11/1991.
Acţiunea penală se referă la fapta incriminală prin dispoziţiile art. 45 al
Legii nr. 26/1990 : persoana care, cu rea credinţă, a făcut declaraţii inexacte, în
baza cărora s-a operat o înmatriculare ori s-a făcut o menţiune în refistrul

23
Idem art 35
24
Idem art 37
25
Idem art 39
26
Legea nr. 26/1990art. 36
27
Legea nr. 11/1991 art. 5 lit. a
12
comerţului, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă,
dacă potrivit legii penale, fapte nu constituie o infracţiune mai gravă, precum şi
la dispoziţiile art. 5 şi 8 ale Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale.
Acţiuni penale i se alătură şi acţiunea civilă : prin hotărârea pronunţată,
instanţa va dispune şi rectificarea sau radierea înmatriculării a menţiunii
inexacte28.

Emblema comercială

Articolul 27 al Legii nr. 26/1990 defineşte emblema ca fiind semnul sau

denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen, iar alin. 3
instituie regula potrivit căreia emblemele vor fi scrise în primul rând în limba
română.
Principiul de bază al libertăţii alegerii emblemei se manifestăsub un dublu
aspect:
Pe de o parte, fiecare comerciant va putea utiliza mai multe embleme
potrivit dorinţei şi fanteziei personale;
Pe de altă parte, acelaşi comerciant va putea utiliza mai multe embleme
pentru variatele activităţi pe care le desfăşoară sau pentru unităţi de producţie ori
de desfacere.
Orice emblemă va trebui sa se deosebească de emblemele înscrise în
acelaşi Registru al Comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de
emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară
activitatea.29
Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi
aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife prospecte, afişe, publicaţii şi

28
Legea nr. 26/1990, art. 45,alin. 2
29
Idem. art.40, alin.1
13
ăn orice alt mod, numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de firma
comerciantului.30
Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă în litere la cel puţin
jumătatea literelor cu care este scrisă emblema. 31 Simultan sunt aplicabile şi
normele cuprinse în art. 26 al Legii nr. 26/1990 şi în art. 74 al Legii nr.31/1990.
Spre deosebire de firmă, emblema poate fi transmisă cu orice titlu separat
de fondul de comerţ, deoarece Legea nr. 26/1990 nu conţine, în privinţa
emblemei, o dispoziţie similară cu aceea a art. 39.
Dacă, însă, fondul de comerţ a făcut obiectul unei transmisiuni fără să se
fi stipulat expres şi transmiterea emblemei, se prezumă că emblema a fost
transmisă odată cu fondul de comerţ. Excepţie face existenţa unei convenţii
anterioare sau concomitente având ca obiect transmiterea emblemei. 32
Protecţia dreptului de proprietate asupra emblemei se realizează şi ea tot
prin mijolace preventive şi reparatorii, ca în cazul firmei, cu unele trăsături
specifice.
Mijloacele preventive se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 40
al Legii nr. 26/1990 înainte de a se dispune înmatricularea emblemei
verificându-se îndeplinirea condiţiei de unicitate (originalitate).
Dreptul asupra emblemei este ocrotit şi el prin acţiunea civilă pentru
încetarea uzurpării, acţiunea civilă pentru despăgubiri şi acţiunea penală pentru
reprimarea uzurpării cu rea credinţă (art. 5 lit.a combinat cu art. 7 şi următorul
din Legea nr. 11/1991) la fel ca şi în cazul firmei.33

Mărcile de fabrică şi comerţ

Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sunt semne distinctive folosite

de comercianţi pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele

30
Legea nr. 26/1990, art. 40, alin.2
31
Idem art. 40alin.3
32
I.Turcu op. cit., pag.18
33
I. Turcu op. cit. , pag.19-21
14
identice sau similare ale altor comercianţi şi pentru a stimula îmbunătăţirea
calităţii produselor, lucrărilor şi serviciilor34.
Există unele produse ale căror calităţi pot fi apreciate de consumator prin
mijloace organoleptice, dar în majoritatea cazurilor acest mijloc de
cunoaştereeste irealizabil fie datorită ambalării lor, fie datorită subtilităţii
caracteristicilor specifice, pentru a căror percepţie organoleptică ar fi necesare
cunoştinţe aprofundate pe care nu le posedă decât un expert (parfumuri, vinuri).
Pentru comerciant marca oferă posibilitatea de a descuraja concurenţa
care ar urmări uzurparea prestigiului câştigat de un produs pe piaţă.
Sub aspectul compunerilor, mărcile pot fi constituite din cuvinte, litere,
reprezentări grafice, plane sau în relief, combinaţii ale acestor elemente, una sau
mai multe culori, forma produsului sau ambalajul acestuia, prezentarea sonoră
sau alte asemenea elemente.35
După natura şi specificul activităţii titularului, mărcile pot fi: mărci de
fabrică, de comerţ sau de servicii, iar după modul utilizării pot fi mărci
individuale (folosite de un singur comerciant) sau colective (folosite în comun
de mai mulţi comercianţi).36
Marca de fabricaţie, de comerţ sau de serviciu reprezintă semne
exterioare, prin care se individualizează mărfurile industriale sau cele pe care o
intreprindere comercială le pune în circulaţie spre a le deosebi de cele identice
sau similare ale altor firme.
În raport cu destinaţia lor economică, mărcile sunt de fabricaţie şi de
comerţ. Marca de fabricaţie se foloseşte de producător sau fabricant în domeniul
activităţii industriale, agricole, meşteşugăreşti şi artizanale. Ea diferenţiază
produsele unei intreprinderi de alte produse similare. Marca de comerţ este
utilizată de comerciant sau distribuitor prin aplicarea ei pe produsele pe care le
vinde spre a arăta că produsele unei intreprinderi sunt distribuite de o unitate
comercială.

34
Legea nr. 28/29 dec. 1967 art.21 alin.1
35
Legea nr. 28/1967 art. 2 alin. 2
36
I. Turcu op. cit. pag. 21
15
 După obiect, mărcile se clasifică ăn mărci de produse şi mărci de serviciu.
Mărcile de produse identifică anumite produse fabricate sau naturale. Marca de
serviciu serveşte diferenţierii serviciilor oferitede o societate de cele prestate de
alte sicietăţi. Ea se poate folosi direct sau indirect. Astfel, o societate de
taximetrie aplică marca pe autovehicule, restaurantele pe vesele şi tacâmuri,
atelierele de proiectare pe documentaţia tehnică etc.
În privinţa obigativităţii folosirii mărcilor, dreptul român a adoptat
sistemul potrivit căruia, în principiu, mărcile de comerţ şi de serviciu sunt
facultative iar mărcile de fabrică obligatorii. Pentru toate produsele destinate
consumului intern, societăţile producătoare sunt obligate să folosească marca de
fabrică. Când marca nu este posibilă sau necesară, organele administraţiei de stat
(O.S.I.M., minister) pot stabili produsele exceptate de la obligaţia de marcare. 37
Condiţiile de fond pentru înregistrarea mărcilor sunt redate de art. 17 din
Legea nr. 28/1967:
 Noutatea, este o condiţie care se apreciază în mod relativ şi nu în mod
absolut, ca în cazul brevetelor de invenţii;
 Specialitatea, constă în cerinţa de a distinge provenienţa produsului
făcându-l totodată inconfundabil cu oricare dintre produsele similare de pe
aceeaşi piaţă;38
 Sinceritatea, constă în interzicerea mărfurilor care cuprind indicaţii
false sau înşelătoare;39
 Legalitatea, constă în cerinţa conform căreia, prin conţinutul ideatic,
marfa să nu fie contrară legii sau ordinii de drept;40
 Moralitatea, în înţelesul de a nu leza în mod vădit bunele moravuri. 41
În sistemul juridic, dreptul la marcă se dobândeşte de persoane fizice sau
juridice prin prioritatea de înregistrare. Mărcile sunt supuse unei proceduri de
înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
37
C. Bârsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma op. cit. , pag. 102
38
I. Turcu op. cit. , pag. 22
39
Legea nr. 28/1967 art. 17 lit f
40
Idem art. 17 lit f
41
Idem art. 17 lit f
16
 Înregistrarea mărcii conferă titularului un drept de folosinţă exclusivă pe o
perioadă de 10 ani de la data constituirii depozitului, fiind posibilă reânoirea
înregistrării.
Înregistrarea internaţională poate fi efectuată prin ţara de origine la Biroul
Internaţional al proprietăţii intelectuale. Înregistrarea naţională constituie pentru
înregistrarea internaţională o înregistrare de bază.42
Având o natură primordială, marca poate, să facă obiectul unei
transmisiuni cu orice titlu, care poate fi totală sau parţială ori limitată în timp şi
spaţiu. Ea se poate transmite cu întreg fondul de comerţ sau separat. Frecvent, se
foloseşte în acest scop contractul de licenţă, care cuprinde stipulaţii cu privire la
exploatarea, folosirea şi reclama mărcii. Licenţa de exploatare asigură
licenţiatului fabricarea produsului şi aplicarea mărcii, licenţa de folosire
autorizează aplicarea sau ataşarea mărcii pe produse livrate de licenţiaţi, iar
licenţa de reclamă permite folosirea unei denumiri înregistrate în scop comercial
şi publicitar.
Dobânditorul cu care orice titlu al unei mărci este obligat să ceară
înscrierea acesteia pe numele său în termen de 15 zile de la data dobândirii
actului.43
Marca este protejată de lege folosindu-se mijloace specifice dreptului
administrativ, civil şi penal. ca organ de jurisdicţie specială funcţionează în
cadrul O.S.I.M., Comisia pentru soluţionarea litigiilor privind mărcile care
rezolvă contestaţiile, cererile de anulare şi repunere în termen. Protecţia prin
mijloacele dreptului civil constă în folosirea acţiunii de daune şi a acţiunii
negatorii pentru a obţine încetarea faptelor ce aduc atingerea dreptului de
folosire a mărcilor şi repararea prejudiciilor cauzate de folosirea ilegală.
Contrafacerea, imitarea frauduloasă, folosirea unei mărci contrafăcute sau
imitate fraudulos şi aplicarea frauduloasă a mărcii altuia sunt considerate de lege
fapte penale şi pedepsite ca infracţiuni.44

42
C. Bârsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma op. cit. , pag. 103
43
Legea nr. 26/1990 art. 22 alin.1
44
Legea nr 28/1967 art. 41 alin. 2
17
 Brevetele de invenţii

Constituie invenţie brevetabilă creaţia ştiinţifică, reprezentând o noutate şi

totodată un progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii care nu a mai fost
brevetată sau făcută accesibilă publicului în ţară sau în străinătate, reprezintă o
soluţie tehnică şi poate fi aplicată pentru rezolvarea unor probleme de economie,
ştiinţă, ocrotirea sănătăţii, apărarea naţională sau în orice alt domeniu al vieţii
economice şi sociale.45
Este autor al unei invenţii persoana care a creat-o. Dacă invenţia este
rezultatul unei activităţi comune, toate persoanele care au avut o contribuţie
creatoare sunt coautori.46
Cererea de brevet de invenţie, însoţită de documentaţia necesară se
înregistrează la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi după examinare se
admite sau nu, după caz, se respinge prin hotărâre motivată, într-un termen de 18
luni de la înregistrarea ei.47
Brevetele se înscriu în Registrul naţional al brevetelor de invenţii. 48
Durata de valabilitate al unui brevet de invenţie este de 20 de ani,
începând de la data constituirii depozitului naţional reglementar.
Litigiile în legătură cu calitatea de inventator, de titular de brevet sau cu
privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile
patrimoniale ale inventatorului precum şi orice alte asemenea litigii se
soluţionează de instanţele judecătoreşti şi nu sunt supuse taxei de timbru. 49
Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său
în drepturi. Pentru invenţiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de
muncă, ce prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit, care
corespunde cu funcţia sa, în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase,

45
Legea nr 64/1991 art. 7-10
46
Idem art. 4
47
Idem art. 14 - 30
48
Idem art. 31
49
Legea nr. 64/1991 art. 62
18
dreptul la brevet de invenţie aparţine agentului economic al cărui salariat este
autorul. Când invenţia rezultă dintr-un contract de cercetare şi în absenţa unor
clauze contrare, dreptul la brevet aparţine unităţii care a comandat cercetarea. 50
Brevetul de invenţie are ca principală funcţie asigurarea protecţiei juridice
a invenţiei. brevetul este un act oficial, administrativ, unilateral şi solemn prin
care se atestă instituirea protecţiei juridice asupra unei invenţii. El se acordă
celor îndreptăţiţi la cererea acestora, după parcurgerea mai multor etape. Cererea
de brevet cu conţinutul şi anexele ceute de lege se primeşte la Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci, se înregistrează şi se înscrie în Registrul naţional al
cererilor de brevet, care constituie depozitul naţional reglementar. Acest depozit
are rolul de a asigura un drept de prioritate, cu începere de la data constituirii lui
faţă de orice depozit privind acceaşi invenţie cu o dată ulterioară de depozit.
Cererile de brevet, ce întrunesc condiţiile cerute de lege, se publică după
expirarea unui termen de 18 luni de la data constituirii depozitului reglementat.
Totodată într-un interval de 30 de luni de la această dată, la solicitarea
titularului, cererea de brevet se examinează de o comisie din cadrul Oficiului de
Stat pentru Invenţii şi Mărci care hotărăşte acordarea brevetului de invenţie sau
respingerea cererii de brevet. Hotărârea va fi motivată, va fi înscrisă în Registrul
naţional al cererilor de brevet de invenţie şi va fi publicat în termen de 30 de zile
de la luarea ei.
În temeiul acestei hotărâri directorul general al Oficiului de Stat pentru
Invenţii şi Mărci eliberează brevetul de invenţie care se înscrie în Registrul
naţional al brevetelor de invenţii.
Durata de valabilitate al unui brevet de invenţie este de 20 de ani, cu
începere de la data constituirii depozitului naţional reglementar.
Brevetele de invenţii complementare au o durată de valabilitate limitată
decât aceea a brevetului acordat pentru invenţia pe care o perfecţionează, fără a
putea fi mai mică de 10 ani. Titularul brevetului de invenţie se bucură de o sumă
de drepturi cu caracter personal, nepatrimonial şi patrimonial.. Astfel autorul

50
Idem art. 3,5
19
invenţiei pentru care s-a acordat brevet are dreptul la calitatea de autor, la
menţiunea acestuia în brevet, carnet de muncă, în alte documente sau publicaţii
referitoare la invenţia sa. Tot acesta are dreptul să dea publicităţii invenţia sa.
Codul penal sancţionează ca faptă de concurenţă neloială aplicarea pe
produse în circulaţie de menţiuni false cu privire la brevetele de invenţii cu
scopul de a induce în eroare clienţii 51.Acţiunea penală poate fi intentată de
titularul brevetului sau de persoanele cărora le-au fost transmise drepturi privind
invenţia.
Pentru fondul de comerţ al unui agent economic, brevetul de invenţie
reprezintă un argument de tehnicitate şi avans tehnologic care îi asigură de cele
mai multe ori o eficienţă şi o capacitate concurenţială sporită faţă de
producătorii lipsiţi de o asemenea soluţie tehnică. Fondul de brevete al unei
societăţi comerciale are un rol important în asigurarea unei poziţii avansate pe
piaţa internă şi pe pieţele externe.
Spre a interesa societăţilor comerciale, în special pe cele producătoare de
bunuri în utilizarea brevetelor de invenţii şi în achiziţia lor, legea dispune ca
profitul obţinut ca urmare a aplicării unei invenţii este scutit de impozit în primii
5 ani de aplicare, calculat de la data valabilităţii ei, rămâne la dispoziţia unităţii
care o aplică.52

Clientela şi vadul comercial

Deoserbirea de clientelă şi vadul comercial a fost explicată în două

moduri:
Potrivit unei teze clientele este constituită din ansamblul persoanelor
atrase de însăşi personalitatea comerciantului, în timp ce vadul comercial ar fi
ansamblul persoanelor atrase de amplasarea fondului de comerţ. Aşadar clientela
s-ar ataşa factorilor subiectivi iar vadul comercial factorilor obiectiviai activităţii
comerciale. În timp ce vadul comercial are aptitudinea de a atrage clienţi mai
51
Cod penal art. 301
52
Legea nr. 64/1991 art. 68
20
departe de a trata cu ei, clientela reprezintă persoanele care se află în relaţii de
afaceri cu comerciantul.
Potrivit altei teze clientela vizează două categorii de persoane: acelea care
sunt legate de comerciant printr-un contract de furnitură (clientelă captivă) şi
acela care se adresează comerciantului din motive de încredere sau de obişnuinţă
(clientela atrasă) iar vadul comercial se referă le clienţii trecători, care sunt atraşi
de amplasarea fondului de comerţ dar nu fac decât cumpărături ocazionale.
Concepţia modernă tinde să opereze numai cu noţiunea de clientelă,
considerând că distincţia nu are consecinţe juridice.
Noţiunea de clientelă este astfel definită ca ansamblul persoanelor aflate
în relaţii de afaceri cu un comerciant sau dispuse să stabilească asemenea relaţii.
Nici motivele subiective sau obiective care impulsionează această
clientelă, nici dimensiunea ei nu sunt esenţiale pentru a-i reţine existenţa. În
schimb pentru a fi inclusă într-un fond de comerţ ea trebuie să fie:
 comercială, spre a se deosebi de clientela civilă a medicului,
avocatului, notarului sau a meşteşugarului;
 personală, pentru a se putea distinge de clientela altui comerciant;
 actuală, pentru că o clientelă cedată sau pierdută nu mai poate fi
considerată ca element al unui fond de comerţ.
Clientela este mai mult decât un element al fondului de comerţ, ea este
scopul comerciantului, toate celelalte elemente ale fondului de comerţ fiind
destinate ca mijloace pentru atingerea acestui ţel, menţinerii sau amplificării
clientelei. dar aşa cum relevă Yves Gyion acest element, în pofida caracterului
sau esenţial, este deasemenea deosebit de evaneşcent pentru că, în afara unor
cazuri foarte particulare nimic nu-l leagă de fond. De aici vine şi ambiguitatea
teoriei fondului de comerţ. Toată construcţia se sprijină pe un fundament
cvasicunoscut. Este un colos cu picioarele de lut.
Această minimalizare a rolului clientelei în cadrul fondului de comerţ nu
este de acord cu opinia jurisprudenţei franceze. Într-o decizie de referinţă,
Curtea de Casaţie a considerat că dintre elementele fondului de comerţ
21
enumerate de Legea din 17 martie 1909 clientela este cel mai esenţial, acela fără
de care fondul de comerţ nu ar putea exista. alte decizii ale aceleiaşi instanţe au
confirmat această opinie: un fond de comerţ nu supravieţuieşte dispariţiei
clientelei care constituie elementul său esenţial şi nu există fond de comerţ dacă
nu există sau mai există clientela care îi este ataşată.
Aceeaşi concluzie de desprinde şi din analiza jurisprudenţei române.
consecinţele practice care rezultă sunt următoarele:
 Nu există cesiune a fondului de comerţ dacă nu s-a cedat şi clientela.
 Dacă s-au acordat daune pentru desfiinţarea vadului comercial, nu se
mai acordă o nouă sumă cu titlu de daune, pentru desfiinţarea fondului de
comerţ.
 Nu se consideră creat un nou fond de comerţ decât atunci când a reuşit
să aibă o clientelă efectivă.
 Încetarea exploatării comerciale provoacă dispariţia fondului de
comerţ din lipsa clientelei.
 Clientela se bazeaza pe elemente concrete care o atrag şi o fidelizează.
Acestea sunt în comerţul cu amănuntul drepturile asupra localului şi asupra
firmei iar într-o întreprindere de transport, licenţa de cărăuşie.
 Nu exploatează un fond de comerţ acela care nu posedă o clientelă
proprie şi profită de clientela altui comerciant lângă care s-a instalat. exemple:
un bufet situat într-un hipodrom; un horticultor instalat pe trotuarul din faţa unui
mare magazin.
 Este sancţionată contravenţional, ca faptă de concurenţă neloială,
deturnarea clientelei unui comerciant, prin folosirea legăturilor stabilite cu
această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant. 53

II.3. Elementele corporale ale fondului de comerţ

Conform articolului 464 cod civil: toate bunurile sunt mobile şi imobile

53
I. Turecu op. cit. , pag. 27
22
 Considerarea generală a elementelor corporale
Bunurile mobile, denumite şi mişcătoare sau numai mobile sunt diverse
bunuri care pot fi mişcate din loc, neavând o amplasare fixă. Dimpotrivă
terenurile, casele, construcţiile de cale ferată, canalele, conducte de irigaţie şi
diversele bunuri care intră în componenţa imobilizărilor corporale respectiv
activele imobilizate, au căpătat denumirea de imobile.
Dacă mobilele nu au amplasare fixă, în schimb imobilele sau
nemişcătoarele au o amplasare fixă.
Dacă definiţia dată este perfect valabilă din punct de vedere economic, în
sensul juridic nu există o corespondenţă absolută, deoarece odată trecute în
proprietatea statului bunurile respective nu mai pot fi considerate ca fără stăpân,
ele nemaiputând fi vacante. Pentru astfel de considerente prevedrea cuprinsă în
art. 646 poate fi aplicată numai la imobile şi îndeosebi la pământul neocupat.
Articolul 641 din Codul civil afirmă că toate bunurile sunt mobile sau
imobile. O asemenea împărţire categorică făcută este, vis-a-vis de evoluţia
modernă a bunurilor, nesatisfăcătoare. Nu s-ar putea susţine în mod convingător
că o parte însemnată a bunurilor necorporale, ca de pildă drepturile de creanţă,
drepturile intelectuale, ar putea să facă parte din categoria mobilelor. Dacă se
adânceşte cercetarea clasificării în bunuri imobile şi mobile se constată că este
de sorgintea dreptului român. În contextul legiuirilor române, clasificarea dată
avea însă o aplicare limitată şi anume la bunurile corporale. Evoluţia, care şi-a
pus amprente în epoca modernă, şi în special contemporană, odată cu
diversificarea extraordinară a bunurilor incorporale, a solicitat şi anumite critici
ale diviziunii ermetice în: bunuri mobile şi imobile, clasificare adoptată în Codul
civil francez şi preluată de Codul civil român. Desigur că autorii codului civil
francez, creaţie a juriştilor francezi în timpul domniei lui Napoleon bonaparte,
nu puteau să prevadă extraordinara dezvoltare a valorilor mobiliare, în diversele
forme pe acţiuni, părţi sociale, obligaţiuni şi diverse. Or, în prezent valorile
mobiliare însumează o bogăţie semnificativă care creşte odată cu dezvoltarea
23
întreprinderilor şi a afacerilor bancare şi a devenit poate chiar mai mare
comparativ cu imobilizările. În acest sens legislaţia financiară în domeniu a
completat lacuna Codului civil în materie şi a eleborat o reglementare juridică
modernă caracterizată în legi speiale. În acest context consacrată în dreptul
român referitoare la lucrurile mobile sunt lucruri fără valoare a devenit în mod
evident, învechită.
În practica juridică, diviziunea bunurilor mobile şi imobile are o
semnificaţie deosebită şi anume:
 înstrăinarea bunurilor imobile se face în anumite forme de publicitate.
Încunoştiinţarea publicului trebuie făcută pe calea transcrierii. În schimb,
referitor la bunurile mobile, în general nu este obligatorie forma de publicitate
menţionată;
 formele legate de urmărirea şi executarea silită a imobilelor sunt mai
complicate vis-a-vis de cele mobile;
 în timp ce asupra imobilelor se constituie ipoteci, relativ la imobile se
constituie gajul;
 termenele relative la posesie, prescripţie şi revendicare de către
adevăratul proprietar sunt de 10,20 respectiv 30 de ani. Noul lor posesor poate
dobândi proprietatea numai după expirarea termenelor amintite. Spre deosebire
de imobile, la bunurile mobile, posesorul de bună credinţă dobândeşte imediat
proprietatea lor şi nu are nevoie să facă dovadă;
 în materie de drept internaţional, relativ la imobile se aplică statutul
teritorial, în timp ce la mobile este valabil în genere statutul personal. 54

Bunuri imobile

În categoria a II-a despre bunuri şi osebitele modificări ale proprietăţii,

titlul I Despre distincţiunea bunurilor, se afirmă că: bunurile sunt imobile sau
prin natura lor, sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care se aplică.55
54
Buletin Economic Legislativ nr. 7 din luna iulie 1999, pag. 29
55
Codul civil art. 462
24
 În categoria imobilelor prin natura lor se include fondurile de pământ şi
clădirile, morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi precum şi recoltele care
încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori neculese încă. După tăierea
recoltelor şi culegerea fructelor, acestea sunt mobile.56
Imobilele prin destinaţie sunt în fapt lucruri mobile prin natura lor.
Datorită destinaţiei primite de acestea de a servi ca accesoriu la funcţionarea sau
expoatarea imobilelor, au fost categorisite de lege ca fiind imobile prin
destinaţie.
Din punct de vedere juridic există şi unele asemănări semnificative între
imobilele prin natură, în urma unei încorporări şi imobilele prin destinaţie, ca de
exemplu: la ipoteca imobilului principal, ipoteca grevează imobilul cu toate
obiectele incorporate în el cât şi imobilele care sunt în comerţ cu toate
accesoriile lor, care după lege se privesc ca imobile. De asemenea, şi uzufructul
asupra acestor imobile şi accesorii. Prevederea art. 1777 cum că ipoteca se
întinde asupra tuturor amelioraţilor survenite în urma constituirii imobilului
ipotecat, este în esenţă o completare la primul articol.
În fine, ca o completare la art. 462 referitor la categoriile de bunuri
imobile, se face precizarea că sunt imobile prin obiectul la care se aplică
uzufructul lucrurilor imobile, servituţiile, acţiunile care tind a revendica un
imobil.57
La o astfel de prevedere, practica a adăugat şi alte drepturi imobiliare ca
de exemplu uzul, abitaţiunea, emfiteoza, privilegiile, drepturile de superficie
precum şi drepturile de creanţă care au ca obiect o obligaţie de a da un imobil.

Bunuri mobile

Codul civil distinge două categorii de bunuri mobile şi anume: mobile

prin natura lor sau prin determinarea legii.58

56
Idem art. 436-465
57
Codul civil art. 471
58
Codul civil art. 472
25
 Mobilele prin natura lor sunt definite de art. 473 în sensul că: Sunt mobile
prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele
care se mişcă de sine precum şi animalele, precum şi cele care nu de pot
strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum sunt lucrurile
neânsufleţite.59
În practică au apărut şi o nouă categorie de mobile prin anticipare, cum e
cazul arborilor tăiaţi, recoltelor de îndată ce au fost scoase din rădăcini şi
fructele începând cu culegerea lor. Înainte de a căpăta caracterul de bunuri
mobiliare, acestea se încorporau la imobile.
Mobilele prin determinarea legii, se referă la dreptul al căror obiect
priveşte un lucru mobil. În această privinţă se poate afirma că au caracterul de
drepturi mobiliare toate celelalte drepturi mobiliare care nu au fost înglobate în
categoria imobilelor prin obiectul la care se aplică.
În această privinţă trebuie făcută remarca că proprietatea nu poate fi
înglobată în categoria bunurilor mobile prin determinarea legii, urmare a
faptului că aceasta este identificată cu obiectul material în cazul dat şi deci se
include în categoria bunurilor prin natură.
Pentru a oferi o imagine de ansamblu în materie în codul civil se prevede:
sunt mobile prin determinarea legii, obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect
sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de
finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii
constă în imobile.
Aceste acţiuni sau interese se scot ca mobile numai în privinţa fiecăruia
din asociaţi şi pe cât ţine asociaţia.
Sunt de asemenea mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau
pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor.60

59
Codul civil art. 473
60
Codul civil art. 474
26