Curs nr.

Elemente de drept societar

Capitolul 1. Raportul de drept societar

1. Definiția dreptului societar

 Dreptul societar este o parte a dreptului afacerilor. Dreptul societar are ca obiect de studiu, în
principal, societățile – profesioniști persoane juridice.
Societățile, ca persoane juridice, sunt un element de structură al raportului de dreptul afacerilor,
sunt părți/subiecte ale raporturilor juridice de afaceri.
Dreptul societar cuprinde totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile
juridice de afaceri, ce au în structura lor, ca subiecte participante, în principal, societățile.
Societatea trebuie privită:
– de la o dată anterioară înființării, dată de la care persoanele fizice și/sau juridice care doresc
să o constituie efectuează toate actele și faptele necesare constituirii ei valabile. În această
perioadă, societatea are personalitate juridică anticipată, exercitând acele drepturi și
asumându-și acele obligații necesare constituirii valabile;
– de la data constituirii ei valabile, pe toată perioada funcționării, până la data dizolvării
acesteia, respectiv a radierii din registrul comerțului.

 Dreptul societar cuprinde norme de drept privat, care se regăsesc în cea mai mare parte în:
– Codul civil (art. 1.881-1.954), care constituie dreptul comun în materia societăților;
– Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Intervenția progresivă a statului în activitatea privată (de afaceri) se exercită asupra societății
începând cu perioada anterioară înființării acesteia.
Cu titlu de exemplu, societățile sunt obligate:
– să se înregistreze în registrul comerțului înainte de începerea activității, să înregistreze
mențiuni despre activitatea desfășurată pe parcursul funcționării acesteia și să ceară radierea
din registrul comerțului la încetarea activității. Registrul comerțului este instituție publică de
natură administrativă și este public (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare);
– să obțină avize prealabile și autorizații de la Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF)
dacă se constituie în societăți de asigurare, de servicii de investiții financiare (pe piața de
capital), instituții de credit.
Incidența normelor de drept public asupra dreptului societar se realizează prin intermediul:
– normelor de drept administrativ (în cadrul raporturilor dintre societăți și autoritățile
administrative, respectiv registrul comerțului, ASF etc.);
– normelor de drept fiscal, deoarece societățile obținând profit intră sub incidența
reglementărilor legale în materie fiscală. Impozitele și taxele plătite de societăți, în calitatea
lor de contribuabili, reprezintă una dintre principalele surse de formare a veniturilor statului;

1
– normelor de drept penal. Se poate vorbi despre o subramură a dreptului penal, dreptul penal
al afacerilor. Normele de drept penal al afacerilor pun în lumină infracțiunile economice:
gestiunea frauduloasă, evaziunea fiscală etc.
CAPITOLUL II Fondul de comerț
1. Reglementarea și definiția fondului de comerț
Fondul de comerț este menționat, fără a fi definit, în art. 21 lit. a) și art. 42 din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Definiția fondului de comerț este prevăzută de legiuitor la art. 11 lit. c) din Legea nr. 298/2001
pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.
Astfel, „constituie fond de comerț ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și
necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), utilizate de un
comerciant în vederea desfășurării activității sale”.
Făcând trimitere și la art. 541 din Codul civil1, care reglementează universalitatea de fapt, putem
defini fondul de comerț astfel: ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale
(mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), pe care un comerciant, prin voința
sa, le utilizează – le afectează – în vederea desfășurării activității sale, pentru obținerea de profit.
2. Delimitarea noțiunii de fond de comerț de alte noțiuni
2.1. Fondul de comerț și patrimoniul
Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor comerciantului ce au
valoare economică.
Fondul de comerț cuprinde doar o parte dintre bunurile comerciantului (respectiv cele pe care le
afectează derulării activității sale), necuprinzând însă creanțele și datoriile acestuia. Prin urmare,
fondul de comerț reprezintă o parte din patrimoniul comerciantului. Cu toate acestea, în cazul
înstrăinării fondului de comerț, anumite drepturi și obligații ce izvorăsc din contractele de muncă
sau din contractele de furnizare de utilități (apă, gaz, telefon etc.) se transmit dobânditorului,
dacă acestea nu au fost reziliate1.
Fondul de comerț este o universalitate de fapt2, pe când patrimoniul este o universalitate de drept,
o universalitate juridică.
Fondul de comerț ia naștere din voința exclusivă a profesionistului comerciant (persoană fizică
sau juridică), a întreprinzătorului, care afectează bunurile ce compun fondul de comerț unei
activități lucrative, în timp ce patrimoniul are ca izvor legea (Codul civil).
2.2. Fondul de comerț, întreprinderea și întreprinderea economică
Întreprinderea economică este o activitate economică organizată, autonomă patrimonial și
autorizată potrivit legilor în vigoare, exercitată de un întreprinzător, care cuprinde pe lângă
bunuri (ce fac parte din fondul de comerț) și capitalul și forța de muncă (capitalul uman nu este
inclus în fondul de comerț).
De asemenea, întreprinderea economică este o activitate economică cu scop lucrativ,
constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii (art. 2 lit. a) coroborată cu lit. f) din OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților

2
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile
familiale, cu modificările și completările ulterioare).
Fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și necorporale
afectate desfășurării unei activități economice.
Profesionistul comerciant (persoană fizică sau juridică):
– exploatează o întreprindere economică cu scopul de a obține profit;
– deține întotdeauna un fond de comerț, al cărui scop este să atragă clientelă și să obțină
profit.
Ambele caracterizează profesionistul comerciant, fără a se confunda.
Întreprinderea, potrivit Codului civil (art. 3 alin. (2) și (3)), nu se confundă cu întreprinderea
economică, reglementată de OUG nr. 44/2008 și de Legea nr. 346/2004 privind stimularea
înființării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare (art. 2).
Codul civil are în vedere întreprinderea exploatată de un profesionist, indiferent dacă are
sau nu scop lucrativ.
Prin urmare, întreprinderea ca noțiune, potrivit Codului civil, este dreptul comun în materie; în
cadrul acesteia distingem întreprinderea economică reglementată de actele normative menționate
(OUG nr. 44/2008 și Legea nr. 346/2004).
Pentru o delimitare mai clară a noțiunilor, precizăm că:
– întreprinderea este exploatată de un profesionist, care are sau nu scop lucrativ (în concepția
Codului civil);
– întreprinderea economică este exploatată de un profesionist comerciant, prin specificul
activității economice organizate de acesta (Codul civil nemenționând nimic despre activitatea
economică, referindu-se doar la activitate, fără să precizeze natura acesteia, considerăm noi,
în sens larg).
În sensul art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea profesionistului comerciant este o
întreprindere economică, și anume este „activitatea economică desfășurată în mod organizat,
permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace
logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege”.
De asemenea, în condițiile art. 2 din Legea nr. 346/2004, prin întreprindere se înțelege orice
formă de organizare a unei activităţi economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă
activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, în scopul obţinerii de venituri, în condiţii
de concurenţă, respectiv: societăţi, societăţi cooperative, persoane fizice autorizate, întreprinzători
titulari ai unei întreprinderi individuale şi întreprinderile familiale, autorizate potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare, care desfăşoară activităţi economice.
2.3. Fondul de comerț și patrimoniul de afectațiune al
profesionistului
Fondul de comerț cuprinde numai bunuri (mobile, imobile, corporale, necorporale, cu drepturile
lor corespunzătoare) care aparțin profesionistului comerciant, în timp ce patrimoniul de
afectațiune este o fracțiune din patrimoniul (civil) al profesionistului, care cuprinde pe lângă
bunuri, reprezentate de drepturi (reale), și drepturi de creanță și obligații (datorii).

3
 Patrimoniul de afectațiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin declarație
scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional la acesta,
exercitării unei activități economice.
Fondul de comerț se aseamănă cu patrimoniul de afectațiune prin:
– destinația comună a bunurilor care îl compun;
– afectarea bunurilor unei activități lucrative (industriale, comerciale);
– scop, respectiv atragerea clientelei și obținerea de profit.
3. Natura juridică a fondului de comerț
Fondul de comerț este o universalitate (de bunuri) având o identitate de sine stătătoare care nu se
reduce la bunurile care o compun1. Aceste bunuri au o destinație comună stabilită prin voința
profesionistului comerciant (titular al fondului de comerț), fiind afectate de către acesta aceleiași
activități.
Fondul de comerț:
a) poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de locațiune, al unor garanții
reale mobiliare, poate fi lăsat moștenire, poate face obiectul aportului la constituirea
unei societăți sau la majorarea capitalului social etc. Bineînțeles că și bunurile
componente ale fondului de comerț pot face obiectul unor astfel de contracte dacă legea
prevede posibilitatea înstrăinării separate de acesta;
b) explică subrogația reală a bunurilor care îl compun, spre exemplu, mărfurile pot fi
înlocuite (în momentul vânzării acestora cu bani, emblema poate fi modificată etc.)1;
c) este o universalitate de fapt, neavând un activ și un pasiv (proprii), acestea fiind
caracteristice universalității juridice, respectiv patrimoniului. De asemenea, prin voința
comerciantului, ca universalitate de fapt, bunurile ce intră în componența fondului de comerț
le afectează exercitării unei activități economice;
d) conferă titularului său un monopol de exploatare ce ține de proprietatea industrială a
profesionistului comerciant asupra fondului2. Organizarea bunurilor componente ale
fondului de către titularul său constituie o creație intelectuală, considerată în literatura de
specialitate asemănătoare cu creația științifică, literară și artistică 3. În acest sens, fondul de
comerț are vocația de a avea clientela sa, motiv pentru care legea oferă posibilitatea protecției
acestuia prin acțiunile privind concurența neloială 4 (potrivit Legii nr. 11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale, cu modificările și completările ulterioare);
e) este un bun mobil necorporal, pornind de la faptul că în componența fondului de comerț
prevalează bunurile mobile, corporale sau necorporale, iar dintre acestea preponderente ca
valoare sunt cele necorporale5. Astfel, în cazul executării silite a fondului de comerț, aceasta
urmează regulile prevăzute de Codul de procedură civilă cu privire la bunurile mobile 6. De
asemenea, nu poate fi dobândit prin uzucapiune sau prin posesia de bună credință asupra
bunurilor mobile (prescripția instantanee reglementată de Codul civil), deoarece nu este
susceptibil de posesie7, dar poate face obiectul unui drept de uzufruct și i se aplică teoria
accesiunii8.
4. Elementele fondului de comerț
Elementele fondului de comerț sunt corporale și necorporale.

4
Elemente corporale sunt:
 bunuri imobile prin natură (clădiri), prin destinație (instalații, utilaje, mașini). Actele de
vânzare-cumpărare cu privire la aceste bunuri sunt activități economice, prin scopul lor;
 bunuri mobile corporale (materii prime, materiale, produse rezultate din activitatea de
producție; chiar dacă produsele astfel rezultate au o legătură mai slabă cu fondul de comerț,
fac parte din acesta).

Elemente necorporale sunt: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de

invenții, drepturile de autor, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu.
a) Firma este un element de individualizare a comerciantului și constă în numele sau, după
caz, denumirea sub care acesta își exercită comerțul și sub care semnează (art. 30 alin. (1)
din Legea nr. 26/1990).
 Firma comerciantului persoană fizică (PFA sau întreprinzător individual – titular al unei
întreprinderi individuale) se compune din numele comerciantului scris în întregime (nume
și prenume) la care se adaugă mențiunea scrisă în întregime „persoană fizică autorizată”
sau, după caz, „întreprindere individuală” (art. 31 alin. (1) din Legea nr. 26/1990). Prin
urmare, firma unei persoane fizice corespunde cu numele său civil.
 Firma întreprinderii familiale trebuie să cuprindă numele reprezentantului
întreprinderii la inițiativa căruia se înființează, cu mențiunea „întreprindere familială”
scrisă în întregime.
Firma comerciantului societate are conținut diferit în funcție de forma juridică a societății.
 Firma societății în nume colectiv se compune din numele a cel puțin unuia dintre asociați
plus mențiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime (art. 32 din Legea nr.
26/1990).
 Firma societății în comandită simplă se compune din numele a cel puțin unuia dintre
asociații comanditați (nume și prenume) plus mențiunea „societate în comandită” scrisă
în întregime (art. 33 din Legea nr. 26/1990).
În scopul protejării terților, dacă numele unei persoane străine de societate figurează în
componența firmei societății în nume colectiv ori a societății în comandită simplă, aceasta
devine răspunzătoare nelimitat și solidar de toate obligațiile societății. Aceeași regulă se
aplică și asociatului comanditar al cărui nume figurează în firma unei societăți în comandită
(art. 34 din Legea nr. 26/1990).
 Firma societății pe acțiuni sau a societății în comandită pe acțiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți, plus mențiunea scrisă
în întregime sau prescurtat „societate pe acțiuni” sau „SA” sau „societate în comandită
pe acțiuni”, după caz (art. 35 din Legea nr. 26/1990).
 Firma societății cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se
poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați, plus mențiunea scrisă în întregime
„societate cu răspundere limitată” sau „SRL”, după caz (art. 36 din Legea nr. 26/1990).
 Firma sucursalei din România a unei societăți străine va trebui să cuprindă și mențiunea
sediului principal din străinătate (art. 37 din Legea nr. 26/1990).

5
Firma comerciantului persoană juridică se scrie în limba română. Firma se caracterizează prin
noutate. Astfel, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente (art. 38 alin. (1) din
Legea nr. 26/1990).
Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o mențiune care să o
deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea
felului de comerț exercitat sau în orice alt mod (art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Legea prevede că oficiul registrului comerțului este obligat să refuze înscrierea unei firme care,
neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate produce confuzie cu
acestea (art. 39 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire folosită de comercianții din sectorul public
(art. 40 din Legea nr. 26/1990). Prin înregistrare, comerciantul dobândește un drept de folosință
exclusivă asupra firmei. Firma dobândește și valoare economică și poate fi înstrăinată numai
împreună cu fondul de comerț.
Dacă se înstrăinează fondul de comerț, cu orice titlu, dobânditorul acestuia va putea să
continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant persoană
fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăți în nume colectiv ori
comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în
drepturi și cu obligația de menționare în cuprinsul acelei firme a calității de succesor (art.
41 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Păstrarea firmei precedente este permisă societății pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau
societății cu răspundere limitată fără menționarea raportului de succesiune (art. 41 alin. (2)
din Legea nr. 26/1990).

b) Emblema este un plus de identificare a comerciantului. Firma are caracter obligatoriu, iar
emblema are caracter facultativ.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de același gen
(art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Emblema se caracterizează prin noutate. Astfel, orice emblemă va trebui să se deosebească de
emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același fel de comerț, precum și
de emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară activitatea
(art. 43 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel puțin
jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Emblema va putea fi folosită pe panouri de reclamă, facturi, scrisori, tarife, afișe, publicații
și în orice alt mod, cu condiția să fie însoțită în mod vizibil de firma comerciantului (art. 43
alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
Emblema se înstrăinează și separat și împreună cu fondul de comerț. Dobânditorul va putea
folosi emblema numai cu consimțământul transmițătorului.

c) Reguli comune referitoare la firme și embleme

Firmele și emblemele vor fi scrise în limba română (art. 30 alin. (3) din Legea nr. 26/1990).

6
Prin înscrierea firmei și a emblemei în registrul comerțului, titularul dobândește un drept de
folosință exclusivă asupra acestora.
Verificarea disponibilității firmei și a emblemei se face de către oficiul registrului comerțului
înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a firmei sau a emblemei.
Firmele și emblemele radiate din registrul comerțului sunt indisponibile, în principiu,
pentru o perioadă de doi ani de la data radierii1.

d) Clientela și vadul comercial. Legea nu reglementează ca atare nici clientela, nici vadul
comercial. Importanța clientelei, ca element al fondului de comerț, rezultă din faptul recunoscut
că un profesionist comerciant, persoană fizică sau juridică, se constituie pentru atragerea
clientelei, în vederea obținerii de profit.
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit, fidel
la același comerciant (la fondul de comerț al acestuia) pentru procurarea de mărfuri și servicii.
Vadul comercial reprezintă aptitudinea (potențialitatea) fondului de comerț de a atrage clienți.
Acesta este determinat, în principal, de locul unde se află amplasat imobilul, de calitatea
mărfurilor, a serviciilor, de prețurile practicate, de comportamentul personalului comerciantului.
Clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerț. În timp
ce clientela apare ca un factor obiectiv, ca un element material al fondului de comerț, vadul
comercial se prezintă ca un factor subiectiv al acestuia. În concepția tradițională sunt considerate
ca fiind elemente identice. După o altă opinie, pe care o împărtășim, majoritară în doctrina
juridică, cele două elemente sunt distincte, aflându-se într-o strânsă corelație 2. Clientela este
consecința vadului comercial.

e) Drepturile de proprietate industrială. Dreptul de proprietate intelectuală, dreptul de

autor. Doctrina a împărțit drepturile de proprietate industrială în două categorii: creații noi și
semne noi3. În categoria creațiilor noi sunt cuprinse: invențiile, know-how-ul, modelele de
utilitate4. Din categoria semnelor noi fac parte mărcile și indicațiile geografice5.
Prin brevetul de invenție sunt recunoscute și apărate drepturile asupra invenției. Aceasta este
înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci 1, care eliberează brevetul de invenție.
Protecția asupra invenției operează timp de 20 de ani și se transmite și împreună cu fondul de
comerț și separat de acesta.
Mărcile sunt semne distinctive utilizate de profesioniștii comercianți (denumiți și operatori
economici) pentru a deosebi produsele, lucrările și serviciile lor de cele identice sau similare ale
altor profesioniști2. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata
semnul ales ca marcă, precum și dreptul de a interzice folosirea aceluiași semn de către alții3.
Art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990 reglementează obligația comercianților de a înregistra în
registrul comerțului mențiunile referitoare la brevetele de invenții, mărcile de fabrică, de comerț
și de serviciu, denumirile de origine, indicațiile de proveniență, firmă, emblemă și alte semne
distinctive. Prin această dispoziție, drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute și
ocrotite de lege.
Drepturile de autor (copyright, engl.). Ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu
privire la creațiile lor literare, științifice și artistice formează drepturile de autor. Potrivit
Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice4, „sunt considerate obiecte ale

7
proprietății intelectuale toate creațiile originale literare, artistice și științifice exprimate prin orice
mediu și pe orice suport, tangibile sau intangibile, cunoscute acum sau care se vor inventa în
viitor”. În domeniul digital sunt aplicabile aceleași acte normative ale proprietății intelectuale și
drepturilor de autor ca și pentru toate celelalte creații originale 5. În România, dreptul de autor și
drepturile conexe sunt protejate prin Legea nr. 8/1996.
Din fondul de comerț fac parte drepturile de autor și drepturile conexe cu privire la creația
literară, științifică și artistică, precum și la programele din domeniul informaticii. Titularul
fondului de comerț, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul să le
valorifice în condițiile prevăzute de lege.

f) Regimul creanțelor și datoriilor. Creanțele și datoriile comerciantului nu fac parte din

fondul de comerț, acesta nefiind o universalitate juridică, ci de fapt. Prin urmare, creanțele și
datoriile comerciantului nu se transmit dobânditorului împreună cu fondul de comerț în cazul
înstrăinării acestuia. Cu toate acestea, anumite drepturi și obligații ce izvorăsc din contractele de
muncă sau din contractele de furnizare de utilități (gaz, apă, electricitate) se transmit
dobânditorului dacă acestea nu au fost reziliate 1. Potrivit unei alte opinii, care are în vedere noua
concepție a patrimoniului de afectațiune, creanțele și datoriile privind activitatea economică fac
parte din acesta, deci din fondul de comerț2.
5. Actele juridice cu privire la fondul de comerț
Fondul de comerț, ca atare, precum și elementele care îl compun pot face obiectul unor acte
juridice. Operațiunile juridice cu privire la fondul de comerț sunt: vânzarea-cumpărarea,
transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate, locațiunea fondului de comerț, garanția
reală mobiliară asupra fondului de comerț etc. Fiind o universalitate de fapt mobiliară, fondul de
comerț se poate transmite pe cale succesorală în condițiile prevăzute de Codul civil.

 Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț presupune vânzarea acestuia în întregime,

precum și vânzarea separată a bunurilor mobile și imobile care intră în componența lui. Vânzarea
fondului de comerț este supusă regulilor Codului civil privind contractul de vânzare. Înstrăinarea
imobilelor componente ale fondului de comerț intră sub incidența regulilor dreptului comun
referitoare la înstrăinarea imobilelor (inclusiv cele privind publicitatea imobiliară).
Potrivit art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990, vânzarea fondului de comerț trebuie înregistrată ca
mențiune în registrul comerțului (mențiunea devine opozabilă terților de la data efectuării ei în
registrul comerțului).
Obligațiile ce rezultă din contractul de vânzare a fondului de comerț sunt:
– vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut și să îl garanteze pe cumpărător3;
– cumpărătorul este obligat să primească bunul și să plătească prețul.
Firma, clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerț.
Drepturile de proprietate industrială (brevete de invenții și mărci), drepturile de autor și emblema
se înstrăinează separat de acesta.

 Transmiterea fondului de comerț ca aport într-o societate 4. Transmiterea fondului de

comerț ca aport se deosebește de vânzarea acestuia deoarece nu comportă primirea unui preț în
schimbul fondului de comerț. Asociatul va primi părți sociale și acțiuni, în funcție de forma

8
juridică a societății. Transmiterea fondului de comerț ca aport intră sub incidența Legii
societăților, fiindu-i aplicabile regulile speciale referitoare la constituirea societăților.

 Locațiunea fondului de comerț. Dreptul de folosință privește, ca și în cazul vânzării, atât

fondul de comerț ca atare, cât și elementele componente ale acestuia.
În schimbul unui preț, proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului folosința
asupra fondului de comerț1. Locatarul are dreptul să continue exercitarea comerțului sub firmă
proprie, exploatând fondul de comerț, dar poate să continue activitatea și sub firma anterioară,
menționând în cuprinsul ei calitatea de succesor, dacă locatorul a consimțit expres.
Obligațiile care rezultă din contractul de locațiune a fondului de comerț sunt:
1. locatarul este obligat să respecte destinația economică și funcțională a fondului de comerț.
El nu poate aduce schimbări în organizarea și structura acestuia decât cu acordul locatorului;
2. locatorul are obligația de a nu face concurență locatarului prin desfășurarea unui comerț de
același gen, în apropierea locatarului.
Despre locațiune se face mențiune în registrul comerțului. O aplicație a acestui contract este
locația de gestiune2; în temeiul contractului de locație a gestiunii, regia autonomă sau societatea
comercială cu capital de stat acordă unei persoane fizice sau juridice dreptul de exploatare
(gestionare) asupra unei secții, uzine, fabrici ori altei subunități, în schimbul unor foloase
patrimoniale convenite de către părți3. Prin gestiune se înțelege un ansamblu de operații prin care
se asigură administrarea bunurilor unei secții, uzine, fabrici etc. care implică punerea lor în
valoare pentru obținerea unor rezultate economice superioare4. Potrivit HG nr. 140/1991, fondul
de comerț care formează obiectul contractului de locație a gestiunii nu cuprinde și imobilul unde
se desfășoară activitatea, dacă locatorul nu este și proprietarul imobilului. În acest caz este
necesară încheierea unui contract de închiriere pentru folosirea imobilului5.

 Garanția reală mobiliară asupra fondului de comerț 6. Garanția reală mobiliară poate avea
ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri
mobile, inclusiv fondul de comerț.
Conținutul și caracteristicile garanției vor fi determinate de părți. Garanția se constituie pe baza
unui contract de garanție. Aceasta se poate constitui cu sau fără deposedarea de bunul care face
obiectul garanției. Legea cere îndeplinirea unei formalități de publicitate prevăzute de Codul
civil, pentru protejarea dreptului real de garanție dobândit de creditor. Această cerință se
consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanție reală la Arhiva Electronică de
Garanții Reale Mobiliare.
Legea nr. 26/1990 prevede obligația comerciantului de a cere înscrierea în registrul comerțului a
mențiunii privind constituirea garanției reale mobiliare asupra fondului de comerț. Mențiunea
devine opozabilă terților de la data efectuării ei în registrul comerțului.
CAPITOLUL III Contractul de societate potrivit Codului civil

1. Reglementarea și definiția contractului de societate

 Contractul de societate este o convenție prin care două sau mai multe persoane se
obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta
prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți

9
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta (art. 1.881 alin. (1) din Codul
civil).
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțional cu participarea la
distribuția beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel (art. 1.881 alin. (2) din Codul
civil).
Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică (art. 1.881 alin. (3) din Codul
civil).
Contractul de societate se deosebește de celelalte contracte prin următoarele:
– părțile contractului de societate se obligă reciproc să coopereze. În celelalte contracte,
părțile au interese deosebite1, diferite; în contractul de societate, părțile cooperează având
același interes, de a obține profit;
– aporturile cu care asociații contribuie la formarea capitalului (bani, bunuri, cunoștințe
specifice sau prestații);
– asociații participă la împărțirea beneficiilor și suportă pierderile proporțional cu
participarea la constituirea capitalului, dacă în contract nu se prevede altfel.
Scopul societății este obținerea de profit. Potrivit Codului civil, profitul înseamnă nu numai
realizarea unor beneficii, ci și realizarea unor economii (art. 1881 alin. (1) din Codul civil), spre
exemplu, societatea de asigurare mutuală.

 Regimul juridic al aporturilor este diferit, după cum societatea are, sau nu,
personalitate juridică (art. 1.883 alin. (1) și (2) din Codul civil), și anume:
– în cazul societăților cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societăților;
– în cazul societăților fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaților, în
afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că le vor trece în folosința lor comună.
Dacă obiectul aporturilor este format din bunuri imobile sau, după caz, din alte drepturi
reale imobiliare, contractul trebuie să îmbrace formă autentică.
Transferul drepturilor asupra bunurilor imobiliare aportate este supus formelor de publicitate
prevăzute de lege în materie (art. 1.883 alin. (3) din Codul civil).
2. Formele societare. Dobândirea personalității juridice
a societății
 Potrivit legii, societățile sunt de tipuri diferite în considerarea formei, naturii sau
obiectului de activitate (art. 1.887 din Codul civil).
Potrivit art. 1.888 din Codul civil, după forma lor, societățile pot fi:
a) simple;
b) în participațiune;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acțiuni;
g) în comandită pe acțiuni;

10
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege.

 Constituirea unei societăți cu personalitate juridică poate fi convenită prin contractul de

societate sau printr-un act separat. În acest caz, răspunderea asociaților pentru datoriile sociale
este subsidiară, nelimitată și solidară, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Răspunderea asociaților este subsidiară atunci când pentru obligațiile sociale răspunde în
primul rând societatea, iar pentru partea neacoperită răspund asociații.
Răspunderea asociaților este nelimitată în sensul că asociații răspund cu propriul patrimoniu
dacă obligațiile sociale nu au fost plătite de societate în tot sau în parte, în condițiile în care
aceasta a fost acționată mai întâi.
Răspunderea asociaților este solidară în sensul că oricare asociat răspunde pentru toate
obligațiile sociale, după achitarea cărora se întoarce cu acțiune în regres împotriva celorlalți
asociați.

 Dacă societatea urmează să aibă personalitate juridică, indiferent de obiectul de

activitate, ea poate fi constituită numai în forma și condițiile prevăzute de legea specială
care îi conferă personalitate juridică (art. 1.889 alin. (2) din Codul civil). Spre exemplu, dacă
se constituie o societate într-una dintre formele juridice prevăzute de Legea societăților, potrivit
art. 41 alin. (1) din acest act normativ, aceasta este persoană juridică de la data înmatriculării
în registrul comerțului.
Societatea dobândește personalitate juridică prin înmatriculare și de la data înmatriculării în
registrul comerțului, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1.889 alin. (3) din Codul civil).
Până la data dobândirii personalității juridice, raporturile dintre asociați sunt guvernate de
regulile aplicabile societății simple (art. 1.889 alin. (4) din Codul civil).
CAPITOLUL IV Societățile

1. Reglementarea societăților
Dreptul comun în materia societăților, în principal a contractului de societate, este Codul civil
(art. 1.881-1.954), care se completează cu Legea societăților nr. 31/1990, care reglementează
societățile după forma lor juridică.
Pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale, spre exemplu:
– în materie bancară, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile
de credit și adecvarea capitalului;
– în domeniul asigurărilor, Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea
activității de asigurare și reasigurare, Legea nr. 236/2018 privind distribuţia de asigurări.

Legea societăților completează Codul civil în privința societăților deoarece:

– reglementează cinci forme juridice de societăți – societatea în nume colectiv (SNC),
societatea în comandită simplă (SCS), societatea pe acțiuni (SA), societatea în comandită pe
acțiuni (SCA), societatea cu răspundere limitată (SRL);
– cuprinde regulile aplicabile societăților, atât cele comune, cât și regulile speciale aplicabile
fiecărei societăți, în funcție de forma juridică.

11
Societățile cu participare străină sunt reglementate de Legea societăților și de dispozițiile
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe, cu
modificările ulterioare.
Toate tipurile de societăți, indiferent de forma juridică și de obiectul de activitate, intră sub
incidența prevederilor Codului muncii, dacă au calitatea de angajatori, și ale legislației fiscale,
respectiv Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, în calitatea lor de contribuabili.
Există și societăți fără personalitate juridică, însă au reglementări proprii, spre exemplu,
societatea simplă (art. 1.890-1.948 din Codul civil) și asocierea în participație (art. 1.949-
1.954 din Codul civil).
Societatea, indiferent de forma ei juridică, are ca temei juridic contractul de societate
și/sau statutul.
Astfel, art. 5 din Legea societăților prevede că:
– societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate;
– societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin
contract de societate și statut;
– societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure
persoane, dacă se constituie cu un singur asociat. În acest caz se întocmește numai statutul.
Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv sau act de înființare. Denumirea act constitutiv, potrivit Legii societăților,
desemnează atât înscrisul unic, cât și contractul de societate și/sau statutul societății.
2. Societatea simplă și societatea
Între societatea simplă și societate există asemănări și deosebiri.
 Asemănări între societate și societatea simplă:
– sunt grupări de persoane și de bunuri, cu scop lucrativ (economic, patrimonial). Se
constituie cu scopul de a obține profit. Pentru societatea simplă acest aspect este reglementat
de art. 1.902 din Codul civil;
– iau naștere prin contract de societate, ale cărui elemente de valabilitate referitoare la aport,
la obiectul de activitate, la obținerea și împărțirea beneficiilor se regăsesc atât în contractul
de societate simplă, cât și în contractul de societate;
– urmăresc realizarea și împărțirea beneficiilor, au prin urmare scop lucrativ, patrimonial
(pecuniar); de asemenea, asociații suportă pierderile atât în cazul societății simple, cât și în
cazul societății;
– ambele au affectio societatis în privința intenției comune a asociaților de a coopera;
– atât societatea simplă, cât și societatea au calitatea de profesioniști, deoarece exploatează o
întreprindere în condițiile art. 3 alin. (3) din Codul civil;
– ambele se deosebesc de asociații și fundații, deoarece membrii acestora urmăresc un
scop ideal, moral, nepatrimonial.

 Deosebiri între societate și societatea simplă:

Deosebirile privesc personalitatea juridică, modul de constituire și de funcționare, după cum
urmează:

12
– societatea are personalitate juridică și existență proprie, distinctă de personalitatea
asociaților care o compun, în timp ce societatea simplă nu are (art. 1.892 alin. (1) din Codul
civil). Neavând o existență proprie, distinctă de existența individuală a asociaților, societatea
simplă nu depășește cadrul contractual; aceasta nu are o formă juridică prevăzută de lege.
Societatea este subiect de drept, dobândind această calitate prin înregistrarea în registrul
comerțului, iar societatea simplă nu se înregistrează, fiind înființată prin contract de societate.
Bunurile aportate de asociați pentru formarea capitalului societății sau al patrimoniului
acesteia intră în proprietatea societății (de la data înmatriculării în registrul comerțului), în
timp ce bunurile aportate de asociați pentru formarea capitalului sau al patrimoniului
societății simple intră în coproprietatea asociaților (denumiți și societari)1.
Cu privire la dreptul de dispoziție și la modul de folosire a bunurilor aflate în copro prietatea
sau folosința asociaților societății simple, se aplică regulile comunității de bunuri (la care
Codul civil face trimitere când reglementează lichidarea comunității de bunuri).
În cazul societății, dreptul de dispoziție și la modul de folosire a bunurilor aflate în
proprietatea societății sunt reglementate de Legea societăților, în mod diferit pe tipuri de
societăți, după forma juridică (ținând seama, în principal, de clasificarea societăților în
societăți de persoane și societăți de capitaluri, făcută în doctrină).
Societatea are capacitate proprie de reprezentare, datorită calității de subiect de drept, prin
administratori, respectiv consiliul de administrație. În cazul societății simple, asociații își
desemnează un mandatar comun, un reprezentant al asociaților, care nu este un organ al
societății.
– constituirea celor două tipuri de societăți. La art. 2, Legea societăților stabilește pentru
societate anumite forme juridice, cu reglementări specifice pentru fiecare formă în parte, și
de aici reguli diferite atât în privința constituirii, cât și a funcționării lor.

 În plus față de societatea simplă, societatea:

– are și anumite obligații profesionale care revin numai comercianților: obligația de a se
înmatricula în registrul comerțului, de a ține registre de contabilitate, de a desfășura activități
cu scop lucrativ în limitele concurenței licite etc.
– intră sub incidența Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență.

 Definiţie
Societatea este un contract, denumit contract de societate, ale cărui părți, denumiți asociați, se
obligă să coopereze pentru desfășurarea unor activități cu scop lucrativ și să contribuie la aceasta
prin aporturi în numerar, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta; de asemenea, societatea se bucură
de personalitate juridică prin înmatriculare la un registru public.
Prin urmare, societatea este contract și persoană juridică, subiect de drept.

13