Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DREPTUL AFACERILOR
PETROŞANI
2015
Consideraţii generale privind dreptul afacerilor
1
S. Angheni – Drept comercial, coordonator Ed. All Beck , Bucureşti, 2004,p.2
2
V. Pătulea, C. Turianu – Elemente de Drept comercial – Ed. Şansa SRL, Bucureşti 1993, p.5
3
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed.All, Bucureşti, 2005 p.2
Capitolul I Profesioniştii-comercianţi
4
A se vedea şi C. Gheorghe, Concepte ale noului drept comercial: Profesionistul, în Curierul Judiciar nr. 4/2012,
p. 214 şi urm.
prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege ".
Sfera persoanelor pentru care, în concepţia legiuitorului, se păstrează termenul de
comerciant este cea prevăzută în art. 11 din Legea nr. 71/2011, dispoziţie care modifică art. 1
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 26/1990. Astfel, potrivit acestor reglementări au obligaţia să ceară
înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerţului: persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, societăţile comerciale, companiile
naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societăţile
cooperative, organizaţiile
Deşi legiuitorul consideră că persoanele fizice şi juridice care au obligaţia
înmatriculării sau înregistrării în registrul comerţului a firmei sau activităţii desfăşurate sunt
considerate comercianţi, este important de subliniat faptul că nu toate acestea desfăşoară
activitate de comerţ potrivit criteriului tradiţional (obiectiv) de calificare" a comercianţilor
Profesionistul care exploatează o întreprindere economică (comercială) are calitatea de
comerciant.
5
. Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 80-87;St.Cărpenaru, Tratat
de drept comercial român. Conform Noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 37-40; V.
Nemeş, Drept comercial. Conform Noului Cod civil,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 26 şi urm
Condiţiile principale pe care trebuie să le îndeplinească persoanele fizice care doresc
să desfăşoare activităţile economice autorizate sunt:
-să aibă un sediu profesional pe teritoriul României (art. 5);
-activitatea economică să fie înregistrată şi autorizată, atât activitatea care are caracter
permanent, cât şi cea desfăşurată ocazional sau temporar;
- înaintea începerii activităţii să fie obţinute autorizaţiile, avizele, licenţele prevăzute în legi
speciale [art. 5 alin. (2)].
Dintre termenii definiţi în art. 2 din ordonanţa de urgenţă, semnificaţie deosebită o au
următorii: activitatea economică, întreprinderea familială, persoana fizică autorizată,
patrimoniul de afectaţiune, întreprinzător.
Astfel, activitatea economică este definită în art. 2 lit. a) ca fiind „activitatea agricolă,
industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare
poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate
sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit".
Profesionistul (întreprinzător în exprimarea legiuitorului) comerciant-persoană fizică
desfăşoară o activitate economică lato sensu, care poate fi şi numai „de comerţ" strico sensu,
adică activitate care constă în operaţiuni de vânzare sau de schimb de bunuri ori servicii.
Scopul activităţii desfăşurate de profesionistul (întreprinzător) persoană fizică este
obţinerea unui profit (finis mercatorum est lucrum).
Având în vedere faptul că în art. 3 NCC legiuitorul delimitează diferitele categorii de
profesionişti în funcţie de scopul lucrativ sau nonlucrativ, astfel că, în privinţa
profesionistului-comerciant, este deosebit de important scopul, care constă în obţinerea unui
profit.
Obţinerea profitului reprezintă o trăsătură esenţială a profesionistului-comerciant,
deoarece raportarea doar la scopul lucrativ nu surprinde ceea ce este specific acestei categorii
de profesionişti, exprimarea fiind foarte generală.
Întreprinderea economică este definită de legiuitor [art. 2 lit. f) din O.U.G. nr.
44/2008] atât în accepţiunea sa de activitate economică, cât şi din perspectiva unui cadru
organizat, permanent şi sistematic, cadru în care sunt combinate resurse financiare, forţă de
muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informatice, pe riscul întreprinzătorului.
Deci, activitatea economică trebuie să aibă caracter permanent şi sistematic într-un
cadru organizat potrivit dispoziţiilor legale.
Întreprinderea individuală, potrivit art. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 44/2008, este
întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător-
persoană fizică.
Întreprinderea familială, în conformitate cu art. 2 lit. h) şi d) din O.U.G. nr. 44/2008
este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică împreună cu familia sa, prin familie înţelegându-se: soţul, soţia, copiii
acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la data autorizării întreprinderii familiale, rudele şi
afinii până la gradul al patrulea inclusiv.
Persoana fizică autorizată (PFA) este persoana fizică autorizată să desfăşoare orice
formă de activitate economică permisă de lege care foloseşte, în principal, forţa de muncă
proprie [art. 2 lit. i)].
Astfel, patrimoniul de afectaţiune reprezintă „totalitatea bunurilor, drepturilor şi
obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului "întreprinderii individuale sau membrilor
întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o
fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei sau membrilor întreprinderii familiale, separată
de gajul general al creditorilor personali ai acestora".
Patrimoniul de afectaţiune se constituie pe baza unui act încheiat de titular (declaraţie)
cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege.
Forma actului încheiat de titular prin care se constituie patrimoniul de afectaţiune este
fie înscris sub semnătură privată, fie înscris autentic.
Publicitatea se realizează prin înregistrarea şi în registrul comerţului şi, după caz, prin
înscrierea în Cartea funciară dacă în patrimoniul de afectaţiune sunt şi bunuri imobile.
Indiferent de forma în care îşi vor desfăşura activitatea, fie ca persoană fizică
autorizată, fie ca întreprindere individuală sau ca întreprindere familială, persoana fizică,
întreprinzătorul persoană fizică, titular al întreprinderii individuale ori reprezentantul
întreprinderii familiale au obligaţia ca, înainte de începerea activităţii economice, să solicite
înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării (art. 7 din O.U.G. nr. 44/2008).
În cazul întreprinderii familiale se va încheia acordul de constituire prevăzut de art.
29 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008 şi în termen de 7 zile se va solicita de către reprezentantul
întreprinderii familiale, înregistrarea şi autorizarea funcţionării acesteia.
După expirarea termenului de 7 zile, oricare dintre membrii între familiale poate
solicita înregistrarea şi autorizarea, dar nu mai târziu de 15 2 data încheierii acordului de
constituire.
Cererea de înregistrare şi de autorizare, însoţită de documentaţia prevăzută în
Anexa la O.U.G. nr. 44/2008, se depune la registrul comerţului de pe lângă tribunalul din
judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul profesional.
Potrivit art.11 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, înregistrarea în comerţului a persoanei
fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a între familiale se realizează pe baza
rezoluţiei motivate a directorului Oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile legale, directorul Oficiului registrului
comerţului va respinge motivat cererea de înregistrare şi de autorizare a funcţionării.
Rezoluţiile directorului Oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal referitoare
la înmatriculare şi orice alte înregistrări sunt executorii [art. 11 din O.U.G. nr. 44/2008], chiar
dacă împotriva lor se poate formula plângere în termen de 15 zile de la pronunţare dacă
solicitantul este prezent sau de la comunicarea, după caz (art. 12).
Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află sediul profesional al solicitantului, instanţa de judecată la care se depune
plângerea. În cursul judecăţii, rezoluţiile directorului Oficiului oficiului comerţului nu se
suspendă.
Actul care atestă înregistrarea în registrul comerţului este certificatul de înregistrare
care conţine codul unic de înregistrare (CUI), certificatul constatator emis în baza
declaraţiei pe propria răspundere, precum şi alte date prevăzute de lege, dacă este cazul.
Orice modificări ulterioare înregistrării în registrul comerţului, cu schimbarea sediului
profesional, înregistrarea punctelor de lucru, desfăşura noi activităţi economice etc. trebuie să
fie declarate pentru a fi înregistrate în comerţului, eliberându-se un certificat de înscriere de
menţiuni sau chiar un nou certificat de înregistrare (în cazul schimbării sediului profesional
şi al obiectului de activitate).
B. Decăderi
Decăderile au în vedere, în esenţă, faptul că o persoană poate deveni profesionist-
comerciant în măsura în care în cadrul profesiunii respective (de comerciant reputaţia sa nu
este atinsă de săvârşirea unor fapte ce l-ar putea face nedemn pentru o astfel de calitate. În
aceste condiţii, decăderile privesc, în general, fapte infracţionali săvârşite de profesionistul-
comerciant şi care, în mod direct sau indirect, au legătură; cu activitatea pe care o prestează.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor legale, persoanele care au fost condamnat penal
pentru una dintre faptele (infracţionale) prevăzute de lege - art. 1 lit. i)-p) din Legea nr.
12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciali ilicite, republicată 8 -
nu mai pot exercita profesiunea de comerciant. Evident, este nevoie de o hotărâre
judecătorească prin care să se fi interzis condamnatului exercitare profesiei de comerciant, ca
o pedeapsă complementară (în condiţiile art. 64 C.pen.).
6
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicat (M.Of. nr. 98 din 7 februarie
2011); Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, modificată, republicată (M.Of. nr. 732 din
18 octombrie 2011).
7
A se vedea Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor [(M.Of. nr. 576 din 29 iunie 2004),
republicată (M.Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005)] – Statutul judecătorilor şi procurorilor; Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurare transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003).
8
M.Of. nr. 133 din 20 iunie 1991.
Totodată, conform art. 8 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 44/2008, modificată ş
completată prin O.U.G. nr 46/2011, pentru ca o persoană să poată dobândi calitate; de
profesionist-comerciant care desfăşoară activităţi economice în cadrul întreprinderii
individuale sau pentru ca o persoană să devină membru al unei întreprindei familiale se
impune ca aceasta să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătoreasc rămasă definitivă
pentru săvârşirea unor infracţiuni sancţionate de legile financiare vamale şi cele care privesc
disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscrii în cazierul fiscal.
C. Interdicţii
Interdicţiile pot fi legale sau convenţionale.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectu comerţului
particular (privat) şi care sunt monopol de stat (de exemplu, prelucrare tutunului, prospectarea
şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau activităţi care sunt considerate infracţiuni
(de exemplu, fabricarea sau comercializarea unor droguri sau narcotice în alt scop decât de
medicament). Astfel, în măsura în care o activitate este interzisă prin lege, aceasta determină
şi o interdicţie legală pentru persoana respectivă de a desfăşura comerţ cu un asemenea obiect
de activitate.
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi
produc efecte, evident, între părţile contractante (res inter alios acta). De exemplu, într-un
contract de vânzare a fondului de comerţ se poate stabili o clauză prin care vânzătorul
fondului de comerţ se obligă ca o anumită perioadă de timp, socotită din momentul cesionării
fondului, să nu facă acelaşi gen de comerţ sau să nu se stabilească în acel loc pentru
exercitarea aceluiaşi comerţ.
10
se vedea O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome (M.Of. nr. 125 iunie l997)
11
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003).
societăţii europene, cele din lege, precum şi cele privitoare la societăţile pe acţiuni, în măsura
compatibilităţii lor cu dispoziţiile regulamentului comunitar.
Potrivit legii, societăţile europene cu sediul social în România au personalitate juridică
de la data înmatriculării în registrul comerţului.
O societate europeană nu poate fi înmatriculată în registrul comerţului decât după
încheierea unui acord privind implicarea angajaţilor în activitatea societăţii, în condiţiile
prevăzute de H.G. nr. 187/20073 privind procedurile de informare, consultare şi alte modalităţi
de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii europene.
Din punct de vedere procedural, în termen de 30 de zile de la înregistrare, Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului va comunica Jurnalului Oficial al Uniunii Europene un
anunţ privind înmatricularea societăţii.
Societatea europeană înmatriculată în România îşi poate transfera sediul social într-un
alt stat membru al Uniunii Europene.
Procedura privind modul de efectuare a transferului este prevăzută în art. 2702c) LSC.
Este important de menţionat, dreptul creditorilor societăţilor europene ale căror creanţe
sunt anterioare datei publicării proiectului de transfer şi care nu sunt scadente la data
publicării de a face opoziţie în condiţiile art. 62 LSC.
Totodată, există posibilitatea de a se retrage din societate pentru acţionarii care au
votat împotriva hotărârii adunării generale privind transferul sediului într-un alt stat membru
al UE. Acest drept poate fi exercitat în conformitate cu dispoziţ Legea nr. 31/1990, privind
retragerea din societate a acţionarilor din societă acţiuni şi, în completare, dispoziţiile
prevăzute în art. 270 LSC.
În cazul în care o societate europeană şi-a transferat sediul într-un membru al UE,
aceasta va fi radiată din registrul comerţului, iar Oficiul registrului comerţului va comunica
Jurnalului Uniunii Europene, pe cheltuiala societăţii anunţul privind radierea societăţii din
registrul comerţului din România.
12
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. A se
vedea şi O.U.G. nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul
comerţului (M.Of. nr. 926 din 30 decembrie 2009).
13
Totodată, se înregistrează în registrul comerţului radierea înmatriculărilor şi a menţiunilor efectuate, precum şi
alte acte şi fapte care nu presupun modificarea actului constitutiv al persoanei şi nici a înregistrărilor anterioare.
Registrul comerţului este un document public care asigură opozabilitatea faţă de
terţe persoane a actelor şi a operaţiunilor înregistrate.
Înmatriculările şi menţiunile în registrul comerţului sunt opozabile terţilor de la data
efectuării lor în registrul comerţului sau de la data publicării în Monitorul Oficial dacă legea
prevede astfel. .
De la această regulă a opozabilităţii faţă de terţi a înregistrărilor efectuate există o
excepţie prevăzută de art. 5 alin. (2). Astfel, „Persoana care are obligaţia de a cere o
înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care
face dovada că ele erau cunoscute de aceştia".
Aşadar, funcţia principală a registrului comerţului este aceea de publicitate şi,
evident, de opozabilitate faţă de terţi a tuturor înregistrărilor efectuate în cadrul acestuia.
Prin efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului se asigură opozabilitatea actelor
înregistrate faţă de terţi, cu excepţia cazului în care legea prevede condiţia cumulativă a
publicării lor în Monitorul Oficial, pe website-ul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului
sau în altă publicaţie. Persoana care are obligaţia de a solicita Oficiului registrului comerţului
efectuarea unei înregistrări nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, cu excepţia
cazului când dovedeşte că erau cunoscute de terţi14. De regulă, înregistrările în registrul
comerţului se efectuează pe baza unei încheieri a judecătorului-delegat sau, după caz, a unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile, executorii şi împotriva căreia se poate exercita calea de atac
a recursului15. Din perspectiva Noului Cod de procedură civilă, hotărârile judecate sunt
definitive, iar calea de atac este apelul.
În cazul persoanelor fizice autorizate, a întreprinderii individuale sau a întreprinderii
familiale înmatricularea în registrul comerţului se face pe baza rezoluţiei motivate a
directorului Oficiului registrului comerţului, dacă persoana în cauză îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art. 8 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată.
Totodată, persoanele fizice în cauză trebuie să dea o declaraţie pe pr răspundere că
îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specială (în domeniul veterinar,
sanitar, protecţia mediului, protecţia muncă etc). Împotriva rezoluţiei directorului Oficiului
registrului comerţului se poate face plânge judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul
profesional al comerciantului.
Din punct de vedere practic, pentru persoana fizică autorizată, întreprinderea
individuală; întreprinderea familială, art. 7 din O.U.G. nr. 44/2008, modificată, prevede
obligaţia acestora de a solicita înmatricularea în registrul comerţului şi obţinerea autorizaţiilor
prevăzute de lege.
Registrul comerţului este un document public, asigurând publicitatea activităţii
comercianţilor, cu scopul protejării intereselor lor, dar, mai cu seamă, ale terţelor persoane.
Modificările care apar în cadrul operaţiunilor realizate de comercianţi cu privire la fondul de
comerţ, în totalitate ori a elementelor componente, opozabile terţelor persoane numai de la
data înscrierii lor în registrul comerţului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată cu
modificările şi completările ulterioare, registrul comerţului se ţine de către Oficiul registrului
comerţului, organizat în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. La nivel central, există
registrul central al comerţului, care se ţine de către Oficiul Naţioi Registrului Comerţului,
instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii, organizată în
subordinea Ministerului Justiţiei [art. 2 alin. (1 Legea nr. 26/1990]16.
14
O. Crâznic, Societăţii comerciale (coordonator ştiinţific S. Angheni), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 411
15
Pentru detalii privind registrul comerţului, a se vedea T. Prescure, Registrul comerţului. Comentarii şi
explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; St.D. Cărpenaru, Tratat... op.cit. 66 şi urm.
16
Decizia Curţii Constituţionale. nr. 1636 din 10 decembrie 2009 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate
a Legii pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ dinRomânia nr. 335/2007 şi a Legii nr.
26/1990 privind registrul comerţului (M.Of. nr. 45/20 ianuarie 2010).
Oficiile registrului comerţului se organizează în subordinea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului şi funcţionează pe lângă fiecare tribunal.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului este condus de un director general numit de
ministrul Justiţiei, legea dispunând că în funcţia de director general pot fi numiţi şi magistraţi
delegaţi. Totodată, oficiile registrului comerţului de pe tribunale sunt conduse de directori
numiţi de ministrul Justiţiei, în condiţiile legi
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului are calitate procesuală activă şi poate fi
intervenient în orice proces privind înregistrări în registrul comerţului, neavând obligaţia
dovedirii interesului.
Modul de ţinere şi completare a registrului comerţului şi a cartotecii se stabileşte unitar
pentru toate oficiile registrului comerţului.
Înregistrarea comerciantului persoană fizică în registrul comerţului se face pe baza
unei cereri de înregistrare, care trebuie să cuprindă date referitoare la:
- identificarea comerciantului prin nume, prenume, domiciliu, cetăţenie, data şi locul
naşterii, starea civilă şi activitatea comercială anterioară;
- firma comercială, sediul acesteia, al sucursalelor sau filialelor; activitatea de comerţ,
cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
numărul, data şi organul emitent al autorizaţiei pentru exercitarea comerţului.
Cererea de înmatriculare va fi semnată de comerciant sau de o persoană împuternicită
prin procură specială, procură care trebuie întocmită în formă autentică. În mod obligatoriu,
cererea de înmatriculare va fi însoţită de acte doveditoare ale datelor care le cuprinde.
Persoană fizica, reprezentantul întreprinderii individuale şi reprezentantul
întreprinderii familiale vor semna în registrul comerţului, în prezenţa judecătorului sau al
directorului Oficiului registrului comerţului, pentru a se dovedi specimenul de semnătură.
Specimenul de semnătură poate fi legalizat şi de notarul public.
Pe parcursul exercitării activităţii, potrivit art. 21 din Legea nr. 26/1990, comerciantul
-este obligat să evidenţieze în registrul comerţului toate modificările referitoare la::
- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului
de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în comerţului sau
care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
- date privind identificarea împuternicitului (reprezentantului). Dacă dreptul de
reprezentare este limitat la o anumită sucursală ori filială, menţiunea se va face numai în
registrul unde este înscrisă sucursala ori filiala;
- brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de
indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora
comerciantul persoană fizică are un drept;
- convenţia matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei, inclusiv
modificarea acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului
matrimonial, acţiunea sau hotărârea în constatarea ori declararea nulităţii căsătoriei, acţiunea
sau hotărârea de constatare ori declarare a nulităţii convenţiei matrimoniale, precum şi
acţiunea sau hotărârea de divorţ pronunţate în cursul exercitării activităţii economice;
- hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a
curatelei acestuia sau cele prin care se ridică aceste măsuri;
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz, precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
- hotărârea judecătorească de condamnare a administratorului sau cenzorului pentru
fapte penale care-1 fac nedemn sau incompatibil de a mai exercita comerţul;
- orice modificare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate1.
În cazul în care comerciantul are sucursale şi/sau filiale este obligat să ceară
înmatricularea acestora la Oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale sau
filiale, arătându-se şi Oficiul registrului comerţului unde a fost înregistrat sediul principal.
Cererea de înmatriculare a sucursalelor şi/sau a filialelor va fi însoţită de copii certificate de
Oficiul sediului principal, copii referitoare la toate actele pe baza cărora a fost înregistrată
„societatea-mamă".
Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, în situaţia în care comerciantul are sediul
principal în străinătate şi înfiinţează în România sucursale şi/sau filiale, este obligat să
respecte dispoziţiile legale referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi
faptelor cerute pentru comercianţii din ţară.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990, „orice persoană fizică sau juridică prejudiciată
ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară
radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia,
în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate, în tot sau în parte,
sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea,
dacă prin hotărârea judecătorească pusă menţionarea în registrul comerţului".
Cererea de radiere este admisibilă numai dacă persoana fizică sau juridică face
dovada existenţei anterioare a hotărârii judecătoreşti care se invocă. Este important de
subliniat că petentul trebuie să facă dovada existenţei unui prejudiciu ca efect al
înmatriculării ori a menţiunii în registru, dacă actele care au stat la baza înmatriculării ori
înregistrării au fost anulate. Prejudiciul trebuie să se produs până la data depunerii cererii de
radiere. Nu se pot admite prejudicii nesigure.
Hotărârea judecătorească de soluţionare a cererii poate fi atacată numai cu recurs, iar
termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru părţile prezente, şi de la comunicare, pentru
părţile lipsă [art. 25 alin. (4) din Legea nr. 26/1990]. Această dispoziţie trebuie modificată şi
adoptată Noului Cod de procedură civilă care prevede calea de atac a apelului [art. 60 alin. (1)
NCPC].
Oficiul registrului comerţului va efectua radierea şi va publica hotărârea
judecătorească definitivă în Monitorul Oficial.
2.4.4. Întocmirea registrelor comerciale
Născut din nevoile schimbului de activităţi şi, în primul rând, ale schimbului de
mărfuri, contractul îşi afirmă prezenţa în societate nu numai în domeniul circulaţiei, dar şi în
cel al producţiei, el fiind instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două importante
componente ale activităţii economice17.
Încheierea contractelor
Contractul, ca principal izvor al obligaţiilor, ia naştere prin acordul de voinţă al
părţilor asupra clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin prezentarea ofertei şi
acceptarea acesteia18. Voinţa părţilor constituie fundamentul forţei obligatorii a contractului,
statul mărginindu-se doar la a garanta executarea contractului, sancţionând neexecutarea sa.
17
Moise Bojincă – Drept civil român – Contracte speciale, Ed. Xant, Bucureşti, 2002, pag. 7
18
Motică, I. Radu, Bercea Lucian - Drept comercial român şi drept bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti -
2001, pag. 269
19
Moise Bojincă – Drept civil român – Contracte speciale, Ed. Xant, Bucureşti, 2002, pag. 7
Consimţământul reprezintă hotărârea de a încheia contracte exprimată în exterior.
Pentru a fi valabil exprimat consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să existe,
- să fie exprimat de o persoană cu discernământ,
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice,
- să fie exteriorizat,
- să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune).
Violenţa este viciul de consimţământ conform căreia manifestarea de voinţă este alterată
prin intermediul unei constrângeri fizice sau morale. Obiectul ameninţării poate să fie de
natură patrimonială sau poate să vizeze integritatea fizică ori morală a unei persoane 20 (de
exemplu o persoană este ameninţată cu bătaia pentru a încheia un contract, sau mâna unei
persoane este forţată, la propriu, în vederea semnării unui contract).
Obiectul contractul trebuie să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau
determinabil, să fie posibil şi să fie licit şi moral.
Cauza reprezintă motivaţia care a stat la baza încheierii contractului şi ea trebuie să fie
legitimă, reală, licită şi morală.
În privinţa formei contractelor principiile aplicabile în dreptul civil sunt deopotrivă
valabile în materie comercială, regula fiind libertatea de formă.
Părţile contractante au dreptul de a încheia orice contract, cu clauzele convenite ca
urmare a negocierii părţilor. În ceea ce priveşte încheierea contractelor – părţile îşi manifestă
liber voinţa de a da naştere, de a modifica, de a transmite şi de a stinge drepturi şi obligaţii,
20
Ovidiu Ungureanu – Drept civil. Introducere, Ed. a VI-a, Ed. Rosetti, 2002, pag. 134
astfel că libertatea manifestării voinţei părţilor contractante poate fi definită ca o libertate
contractuală, constituindu-se într-o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului21.
Cu toate acestea trebuie subliniat că există unele limitări ale acestui principiu impuse
de ordinea publică22, bunele moravuri sau de diverse acte normative.
Aşadar prin proclamarea autonomiei de voinţă, dreptul civil recunoaşte, libertatea
contractuală, în schimb în sfera dreptului comercial situaţia este puţin diferită 23. Profesorul
Vasile Pătulea este de părere că “în prezent postulatele liberalismului contractual, rezultat al
acordurilor liber consimţite între oameni, sunt puse sub semnul îndoielii şi chiar se afirmă
decesul liberalismului contractual; elementele bunei credinţe care joacă un rol atât de mare în
asumarea obligaţiilor civile, în dreptul comercial se estompează – legea comercială făcând
referire la buna-credinţă numai pentru a sancţiona concurenţa neloială.„
Contractul de vânzare-cumpărare comercială
21
I. Albu – Libertatea contractuală, Revista Dreptul, nr. 3/1993, pagina 29,
22
Stanciu Cărpenaru - Drept comercial român, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pagina 349 -351,
23
Vasile Pătulea, Corneliu Turianu – Curs de drept comercial român, Ediţia aII-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2000, pagina 74,
- este un contract cu titlu oneros. Astfel, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul
urmăresc obţinerea de avantaje patrimoniale;
- este un contract comutativ. Acest caracter relevă că părţile cunosc chiar din
momentul încheierii contractului existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le incumbă;
- este un contract consensual deoarece pentru încheierea sa este suficient acordul
de voinţă al părţilor;
- este un contract translativ de proprietate. El strămută dreptul de proprietate
asupra obiectului vânzării de la vânzător la cumpărător.
Efectele contractului
Obligaţiile vânzătorului sunt cele prevăzute de Codul civil şi se referă la
următoarele:
- predarea lucrului vândut. „Predarea este strămutată bunului vândut în puterea şi
posesiunea cumpărătorului”24, înţelegându-se prin aceasta punerea lucrului vândut la
dispoziţia cumpărătorului;
- garantarea pentru evicţiune25. Vânzătorul este de drept obligat – conform art. 1336
din Codul civil – după natura contractului de vânzare-cumpărare, a răspunde către
cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar
pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi fost declarate la facerea contractului;
- garanţia pentru viciile ascunse. Vânzătorul este obligat să asigure cumpărătorului
calitatea lucrului vândut şi să răspundă faţă de acesta în cazul în care lucrul s-ar dovedi
necorespunzător destinaţiei sale economice ori şi-ar pierde valoarea de întrebuinţare, ca
urmare a unor vicii (defecţiuni) ascunse, a căror cunoaştere l-ar fi făcut pe cumpărător să nu
încheie contractul sau să nu accepte preţul ce i-a fost cerut26.
Doctrina şi jurisprudenţa din ţările cu economie de piaţă dezvoltată au subliniat că
trebuie pus accentul şi pe obligaţia vânzătorului profesionist de a-l informa pe cumpărător
asupra tuturor condiţiilor de contractare şi a modului de folosire a bunului; de regulă,
informarea cumpărătorului se realizează prin etichetarea şi marcarea produsului şi prin
prospect şi instrucţiunile de folosire. Vânzătorul mai are obligaţia de securitate în sensul că
răspunde pentru decesul sau leziunile corporale cauzate de mărfurile vândute de el.
24
Art. 1314 Cod civil.
25
„Prin evicţiune trebuie să înţelegem pierderea de către cumpărător a posesiunii sau a dreptului de proprietate
supra lucrului (în tot sau în parte) prin înlăturarea (împiedicarea) lui de la exercitarea atributelor acestui drept,
rezultând din valorificarea de către un terţ a unui drept (asupra lucrului), care ar exclude în – total sau parţial –
dreptul cumpărătorului” – Matei B. Cantacuzino citat de M. Mureşan în Contractele civile, vol. I Contractul de
vânzare-cumpărare ,Editura „Cordial-Lex”, Cluj- Napoca, 1996, pag. 78.
26
M. Mureşan, op. cit. pag. 90.
27
Pentru detalii a se vedea D. Chirică – Drept civil. Contracte speciale. Universitatea de vest „Vasile Goldiş”
Arad, Editura ”Cordial-Lex”, Cluj-Napoca, 1994, pag. 7 – 120.
Principalul efect al contractului este acela de a transmite proprietatea asupra
lucrului vândut de la vânzător la cumpărător.
Reglementarea gajului este făcută prin intermediul Codului comercial, art. 478 –
483 şi Cod civil, art. 1685 – 1686.
Contractul de gaj este convenţia prin care debitorul remite creditorului său un
bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei, cu posibilitatea pentru creditor ca la
scadenţă, în caz de nerespectare a obligaţiei, să fie satisfăcut cu preferinţă din valoarea
bunului respectiv (art. 1685 – 1686 Cod civil).
28
Prin garanţie în sens larg, se înţeleg „toate modalităţile aflate la îndemâna oricărui creditor de a-şi vedea
satisfăcută creanţa, inclusiv posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului pentru realizarea executării
silite, posibilitatea care caracterizează, de altfel, orice normă juridică” – C. Stătescu, C. Bîrsan – Tratat de drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1993, pag. 398. Garanţiile pot fi reale, atunci
când ele constau din afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei şi constituirea unui drept real accesoriu
asupra bunului respectiv: gaj, ipotecă, drept de retenţie, sau personale, constând din angajamentul pe care o altă
persoană decât debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia, în cazul în care debitorul nu
o face: fidejusiunea sau cauţiunea.
Obiectul gajului
Gajul poate avea ca obiect orice bun corporal sau necorporal29. Astfel, obiect al
gajului pot fi acţiunile sau creanţele, titlurile de credit la ordin, brevetele de invenţii şi mărci.
Realizarea gajului
În cazul în care nu a executat la scadenţă obligaţia garantată prin gaj, creditorul este
în drept să procedeze la realizarea gajului. Această procedură constă în cererea făcută
instanţei judecătoreşti de către creditorul gajist prin care acesta solicită aprobarea reţinerii
bunului în contul creanţei sau vânzarea la licitaţie publică a bunului.
Contractul de mandat comercial
Contractul de mandat comercial are ca obiect – conform art. 374 Cod comercial –
„tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandantului” cu precizarea că
mandatarul desfăşoară o activitate retribuită.
Cerinţe de valabilitate
Contractul de mandat este valabil încheiat dacă sunt respectate dispoziţiile art. 948
Cod civil cu privire la convenţii.
A. Obligaţiile mandatarului
Acţionând în numele şi pe seama mandantului, mandatarului îi revin următoarele
obligaţii:
31
Mircea M. Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura „ Lumina Lex” Bucureşti,
1996, pag. 88.
32
Din punctul de vedere al întinderii puterilor mandatarului, mandatul poate fi special atunci când este dat numai
pentru îndeplinirea unui anumit act juridic, caz în care procura cuprinde enumerarea limitativă a puterilor
acordate mandatarului, sau general – ori de câte ori mandatarul este împuternicit cu depline puteri să
îndeplinească orice acte folositoare intereselor mandantului. A se vedea Dicţionar de drept civil, op. cit., pag.
132 – 133.
de a executa mandatul prin încheierea actelor juridice pentru care a fost împuternicit
şi în limitele acestei împuterniciri;
îndeplinirea mandatului cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun gospodar. Cu alte
cuvinte, mandatarul trebuie să ia măsurile pe care un bun gospodar le-ar lua pentru
reuşita acţiunilor sale, respectiv pentru executarea mandatului. Când nu se
conformează instrucţiunilor mandantului, mandatarul răspunde pentru toate pagubele
pricinuite. În acest caz, răspunderea este angajată în abstract, indiferent de formele pe
care le îmbracă culpa;
să aducă la cunoştinţa terţilor cu care contractează împuternicirea în temeiul căreia
acţionează;
de a înştiinţa pe mandant de executarea mandatului;
de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului atunci când banii nu au
fost remişi sau consemnaţi.
B. Obligaţiile mandantului
Obligaţiile mandantului ce decurg din contractul de mandat comercial sunt
următoarele:
să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului
(art. 385 Cod comercial). Mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate
informaţiile necesare şi documentaţiile deţinute de el şi care ar putea fi utile în
exercitarea împuternicirii date;
să plătească mandatarului remuneraţia cuvenită pentru executarea mandatului (art.
385 Cod comercial). Este vorba de remuneraţia stabilită prin contract sau în absenţa ei,
de cea stabilită de instanţa de judecată;
să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea contractului. În
categoria cheltuielilor sunt incluse atât sumele de bani avansate de mandatar în
momentul îndeplinirii mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite mandatarului.
Privilegiul mandatarului
Prin privilegiu terminologia juridică desemnează un drept recunoscut în favoarea
creditorului în temeiul căruia i se garantează satisfacerea cu prioritate a creanţei sale în raport
cu creanţele altor creditori ai aceluiaşi debitor. Privilegiul apare şi ca o garanţie a creditorului
că îşi va executa creanţa, ea decurgând din calitatea creanţei pe care o are în raport cu
debitorul.
Privilegiul mandatarului decurge din conţinutul art. 378 Cod comercial: „pentru tot
ceea ce i se datorează în executarea mandatului sau şi chiar şi pentru retribuţia sa” acesta
are dreptul de a se dezdăuna, înaintea altor creditori, din bunurile mandantului pe care le
deţine sau din preţul de vânzare a acestor bunuri, în cazul când au fost vândute.
Contractul de comision
Contractul de comision este definit de art. 405 Cod comercial ca fiind acel contract
ce are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala
comitentului.
Cu alte cuvinte, contractul de comision este convenţia intervenită între comitent şi
comisionar în temeiul căreia, acesta din urmă se obligă să încheie acte de comerţ în nume
propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei sume de bani denumită comision.
Caractere juridice
Contractul de comision are următoarele caractere juridice:
- este un contract bilateral (sinalagmatic), el naşte drepturi şi obligaţii în sarcina
ambilor co-contractanţi – comisionarului şi comitentului;
- este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc obţinerea de
avantaje patrimoniale;
- este un contract consensual. El ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor.
Cerinţe de valabilitate
Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt respectate dispoziţiile art. 948
Cod civil cu privire la convenţii.
Obiectul contractului
Obiectul contractului de comision este determinat aşa după cum am văzut de art.
405 Cod comercial el constând din tratarea de afaceri comerciale. Obligaţia pe care şi-o
asumă comisionarul este una de „a face” iar nu una de „a da”. Actele juridice încheiate de
comisionar vizează acte şi fapte de comerţ, în practică comisionarul fiind de obicei o
societate comercială.
Efectele contractului de comision33
Contractul de comision produce efecte specifice în raport cu cel de mandat datorită
naturii juridice a reprezentării. Bunăoară, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu
cu un terţ, el obligându-se valabil în raport cu acesta. Distingem astfel două tipuri de
raporturi juridice născute din contractul de comision:
- raporturile juridice născute între comitent şi comisionar;
- raporturile juridice născute între comisionar şi terţ.
Trebuie să remarcăm că între comitent şi terţ nu există raporturi juridice deoarece
comisionarul a contractat în nume propriu.
33
Prin decizia nr. 368 din 30 mai 1995 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială a stabilit într-un caz de
speţă, care sunt efectele executării faţă de terţi a contractului de comision şi prin ce se deosebeşte acesta de
mandat, în sensul că „În baza împuternicirii primite de la comitent, comisionarul „Tehnoforest” – S.A. a încheiat
contractul cu partenerul extern, în nume propriu; deci comisionarul este parte contractantă şi, în consecinţă, are
calitatea de debitor faţă de partenerul extern. În acest sens, art. 406 din Codul comercial prevede: „Comisionarul
este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie „Rezultă că, prin
încheierea contractului între comisionar şi terţ, nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice între comitent şi
terţ; de aceea art. 402 din Cod comercial dispune că acesta (comitentul) nu are acţiune împotriva persoanelor cu
care a contractat comisionarul şi nici acestea din urmă nu au acţiune contra comitentului. Pentru nerespectarea
obligaţiilor încheiate între comisionar şi terţ răspunderea aparţine părţii contractante în culpă. Dimpotrivă, prin
executarea mandatului, adică prin încheierea unui act juridic între mandatar şi terţ, se creează raporturi juridice
între mandant şi terţ, iar nu între mandatar şi terţ. Rezultă că, prin efectele pe care le produce, contractul de
comision este diferenţiat de contractul de mandat” – publicată în Revista „Dreptul” nr. 3/1996, pag. 93.
34
Buna credinţă nu are o definiţie particulară în dreptul comercial. Totuşi, căutând accepţiuni sintetice doctrina
civilistă o defineşte fie ca „stare psihologică a unui subiect de drept considerat individual, stare care implică o
anumită activitate a individului sau o atitudine pur intelectuală de ignorare sau eroare care poate fi apreciată şi
pe baza căreia, plecând de la o normă de drept, să se poată declanşa efecte juridice”. (C. Oprişan – S.C.J. nr.
1/1970 pag. 50), fie într-o abordare funcţională, se subliniază cele două funcţii ale conceptului: „onestitatea în
acte juridice, în general, şi în convenţii, în special şi eroarea scuzabilă” – D. Gherasim – Buna credinţă în
raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 38
B. Efectele contractului faţă de terţi
Comisionarul este parte în contractul încheiat cu terţul, în sensul că el are calitatea
de titular al drepturilor şi obligaţiile rezultate din actul juridic pe care l-a încheiat. Aceasta
este consecinţa faptului că, comisionarul participă în nume propriu în cadrul acestor raporturi
juridice, chiar dacă între el şi comitent există un alt contract. În temeiul poziţiei sale de parte
contractantă, comisionarul poate deveni, după caz, creditor sau debitor. Acest raport juridic
faţă de – terţ- este reglementat de dispoziţiile art. 406 Cod comercial în felul următor:
„Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat ca şi cum afacerea
ar fi fost a sa proprie”. Cu alte cuvinte, încheierea de acte juridice de către comisionar –
chiar în temeiul contractului de comision – nu dă naştere la raporturi juridice între persoana
cu care comisionarul a contractat şi comitent. Această realitate este exprimată prin calitate de
terţ a comitentului faţă de raportul juridic pe care l-a încheiat comisionarul 35. Pe cale de
consecinţă, neîndeplinirea de către comisionar a obligaţiilor asumate faţă de terţ, atrage
răspunderea exclusivă a acestuia ca parte contractantă aflată în culpă.
Atunci când terţul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate el este răspunzător faţă de
comisionar, care apare ca titular al acţiunii în justiţie prin care poate cere executarea
contractului.
Astfel, în caz de neexecutare a contractului comisionarul nu este răspunzător în
raport cu comitentul ci terţul contractant îşi angajează răspunderea faţă de comisionar 36,
deoarece comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu
terţul, nu şi pentru executarea lor.
În cazul nerespectării obligaţiei de către terţ, comisionarul este într-adevăr obligat,
în temeiul contractului de comision, să îl acţioneze pe terţ în instanţă, în caz contrar pentru
prejudiciul suferit de comitent, în această situaţie, când nu l-a acţionat în instanţă pe terţ,
urmând ca comisionarul să datoreze despăgubiri.
Singura situaţie, când în mod excepţional, comisionarul răspunde pentru
nerespectarea obligaţiilor de către terţi, este cazul în care în contractul de comision s-a
stipulat o obligaţie de garanţie a executării din partea comisionarului37.
Încetarea contractului
Cazurile de încetare ale contractului de comision sunt aceleaşi arătate în cazul
contractului de mandat.
Contractul de consignaţie
35
În acest sens, art. 406 alin. 2 Cod comercial arată că: „Comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care
a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune contra comitentului”.
36
Art. 412 Cod comercial: „Comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către
persoanele cu care a contractat, afară de convenţie contrară”.
37
Este vorba despre clauza „star del credere” sau „ducroire” – garanţia solvabilităţii
Cu toate acestea, contractul de consignaţie se deosebeşte de cel de comision prin
aceea că: împuternicirea dată de consignant consignatarului se referă întotdeauna la vânzarea
de bunuri mobile aparţinând primului; vânzarea bunurilor transmise în consignaţie se face la
un preţ determinat cu anticipaţie de consignant; consignatarul are obligaţia să remită
consignantului suma de bani obţinută cu titlu de preţ a bunurilor vândute, iar în cazul în care
bunurile nu ar fi putut fi vândute să le restituie în natură.
Având în vedere caracterele de mai sus, contractul de consignaţie a fost definit în
doctrină ca fiind „acel contract prin care o parte, numită consignant, încredinţează
celeilalte părţi numită consignatar, anumite bunuri mobile spre a fi vândute, în nume
propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat cu obligaţia
consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul
nevândut”38.
Caracterele juridice
Definiţia de mai sus pune în evidenţă caracterele juridice ale contractului de
consignaţie:
- este un contract bilateral deoarece naşte obligaţii în sarcina cocontractanţilor – a
consignantului şi a consignatarului;
- este un contract cu titlu oneros;
- este un contract consensual. Pentru încheierea lui valabilă este suficient acordul
părţilor. Cu toate acestea, contractul trebuie încheiat în formă scrisă ca o condiţie ad
probationem şi nu ca condiţie a valabilităţii sale. Cu alte cuvinte, raportul juridic nu poate
fi probat decât cu înscrisul constatator al convenţiei părţilor.
Condiţii de valabilitate
Condiţiile de valabilitate ale contractului de consignaţie sunt cele generale
prevăzute pentru convenţii de art. 948 Cod civil.
Efectele contractului
Contractul de consignaţie produce efecte juridice, pe de o parte, între consignant
şi consignatar, iar pe de altă parte, între consignatar şi terţ.
Între părţile contractului se nasc raporturi juridice asemănătoare celor care
izvorăsc în contractul de mandat, la care se adaugă o serie de particularităţi ce decurg din
dispoziţiile speciale ale Legii nr. 178/1934.
Obligaţiile consignantului
Din contractul de consignaţie izvorăsc următoarele obligaţii în sarcina
consignantului:
- să predea consignatarului bunurile mobile care urmează a fi vândute.
Consignantul rămâne proprietarul bunurilor transmise consignatarului, acesta din urmă
deţinându-le cu titlu de detentor temporar. De aici decurg o serie de consecinţe juridice
care au în vedere posibilitatea proprietarului de a dispune de bunul său, de a schimba
condiţiile de vânzare, sau de a se adresa justiţiei pentru a cere obligarea consignatarului la
restituirea bunurilor încredinţate în cazul în care acesta refuză restituirea benevolă;
38
Stanciu D. Carpenaru.
- să plătească remuneraţia cuvenită consignatarului. De obicei suma ce i se
cuvine consignatarului si determină forfetar – ca sumă fixă – sau procentual, în raport cu
preţul de vânzare al bunului predat în consignaţie. Consignatarul nu se bucură de dreptul
de retenţie asupra bunurilor încredinţate sau a echivalentului lor bănesc pentru obţinerea
remuneraţiei sale, deoarece această interdicţie este prevăzută expres de Legea nr.
178/1934;
- să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii
contractului de consignaţie. Este vorba de cheltuielile ocazionate de conservarea şi
vânzarea bunurilor predate în consignaţie şi eventualele pagube suferite cu ocazia
executării contractului.
Obligaţiile consignatarului
Consignatarul are următoarele obligaţii:
- să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite în
consignaţie;
- să execute mandatul dat de consignant. Astfel, vânzarea sau înstrăinarea
bunurilor încredinţate consignatarului nu se poate face decât în condiţiile stipulate de
contract;
- să dea socoteală consignantului cu privire la modul de îndeplinire a
mandatului său.
Încetarea contractului
Contractul de consignaţie încetează în aceleaşi condiţii prevăzute pentru mandat.
Contractul de franciză
Francizorul este acel comerciant care deţine drepturile asupra unei mărci
înregistrate şi le exercită pe toată durata contractului de franciză. El conferă beneficiarului
dreptul de a exploata sau dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu,
asigurându-i acestuia în acelaşi timp o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii
înregistrate (a personalului) şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale.
Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, independent din punct
de vedere financiar şi determinată prin selecţie de către francizor, care aderă la principiul
39
Legea nr. 79 din 9 aprilie 1998, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/ 1997, privind regimul juridic
al francizei, publicată în M. O. Partea I, nr. 147 din 13 aprilie 1998.
40
Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor şi mai mulţi beneficiari,
în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi dezvoltarea unui produs sau serviciu
(art. 1 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 79/1998).
41
„Concret, francizare înseamnă a concesiona un pachet de norme şi o anumită conduită de succes de către
compania mamă, ceea ce nu se confundă cu operaţiunea juridică de cumpărare a unei afaceri” – Mircea N.
Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura „Lumina Lex”, 1996, pag. 121.
42
Redevenţa este definită de codul fiscal ca reprezentând platile de orice fel primite pentru folosirea sau
concesionarea oricarui drept de autor asupra unei opere literare, artistice sau stiintifice, inclusiv asupra filmelor
de cinematograf si software, orice patent, marca de comert, desen ori model, plan, formula secreta sau procedeu
de fabricatie, ori pentru informatii referitoare la experienta in domeniul industrial, comercial ori stiintific; platile
pentru folosirea sau dreptul de folosire a echipamentului industrial, comercial ori stiintific vor fi considerate
redevente, art. 124, indice 19 din Codul fiscal
omogenităţii reţelei de franciză şi participă la valorificarea mărcii înregistrate prin resurse
financiare proprii. El trebuie să dezvolte reţeaua de franciză, să-i menţină identitatea, precum
şi reputaţia, să-i furnizeze francizorului informaţii reale privitoare la gestiunea francizei şi să
nu divulge terţilor kow-how-ul obţinut.
Beneficiarul este cel care exploatează know-how-ul pus la dispoziţie de către
francizor întregii reţele de franciză, care constă din ansamblul formulelor, definiţiilor,
desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi altor elemente analoage care servesc la
fabricarea şi comercializarea unui produs.
Conţinutul contractului
Prin intermediul Legii nr. 79/1998, privind regimul juridic al francizei, s-au instituit o
serie de clauze obligatorii pe care să le cuprindă contractul de franciză. Ele se referă la:
- obiectul contractului;
- drepturile şi obligaţiile părţilor;
- condiţiile financiare;
- durata contractului şi
- condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere.
Contractul de franciză are la bază sa o serie de principii care îl diferenţiază de
celelalte contracte şi prin a căror reglementare legiuitorul a urmărit protejarea intereselor
părţilor şi a consumatorilor. Principiile respective au în vedere următoarele:
- termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investiţiilor
specifice francizei;
- francizorul va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei
de a nu mai reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract;
- în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod clar circumstanţele care pot să
determine o reziliere fără preaviz;
- condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract
vor fi cu claritate precizate, în special condiţiile de desemnare a unui succesor;
- dreptul de preemţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii sau dezvoltării
reţelei de franciză necesită recunoaşterea acestui drept;
- clauzele de neconcurenţă vor fi cuprinse în contract, pentru protejarea know-how-
ului;
- obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate precizate şi vor fi
determinate astfel încât să favorizeze atingerea obiectivelor comune;
- la încetarea relaţiilor contractuale, relaţiile postcontractuale se vor baza pe regulile
unei concurenţe loiale. Francizorul poate să impună obligaţii ferme fostului beneficiar,
asigurând astfel protejarea caracterului confidenţial al afacerii şi, în special, neutilizarea
know-how de către o reţea concurentă.
A. Obligaţiile francizorului
Francizorul este obligat în esenţă la următoarele:
- menţinerea omogenităţii, reputaţiei şi identităţii reţelei de franciză;
- participarea cu capital la dezvoltarea francizei;
- instruirea personalului beneficiarului;
- transmiterea tuturor informaţiilor privind know-how-ul care să permită o corectă
gestionare a francizei.
B. Obligaţiile beneficiarului
Într-un contract de franciză beneficiarului îi revin următoarele obligaţii:
- să-şi declare cu bună – credinţă situaţia financiară înainte de începerea francizei;
- să contribuie cu sumele de bani convenite la dezvoltarea reţelei de franciză;
- să plătească redevenţa convenită ca urmare a exploatării francizei;
- să asigure confidenţialitatea afacerii, respectiv know-how-ul furnizat de francizor;
- să desfăşoare a concurenţă loială încetării sau rezilierii contractului
Contractul de leasing
49
Idem, pag. 224 – 227.
50
„Formele de practicare a leasingului sunt multiple. Ele se diferenţiază unele de altele în funcţie de mai multe
criterii, între care subiecţii de drept ce participă la realizarea operaţiunii; sfera şi conţinutul ratei de plată durata
închirierii; specificul tehnicii de realizare. Principalele forme de leasing sunt: direct, indirect, financiar şi
funcţional, brut şi net, pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung, lease-back, time sharing, master –
leasing şi experimental” – Mircea N. Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura
„Lumina Lex” 1996, pag. 204.
Contractul de leasing trebuie să cuprindă conform prevederilor legale, pe lângă
părţile contractante, cel puţin următoarele elemente:
a) clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operaţional;
b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de
identificare a acestuia;
c) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
e) clauza privind obligaţia asigurării bunului;
f) valoarea totală a contractului de leasing.
Obligaţiile beneficiarului
Locatarul /utilizatorul/beneficiarul are următoarele obligaţii:
3.1. Terminologie
51
Cu privire la această situaţie a neplăţii ratei de leasing timp de două luni consecutive – părţile pot negocia şi
altfel în contractul de leasing
Noul Cod civil (NCC) adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicată 52, şi, mai ales,
Noul Cod de procedură civilă (NCPC) adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările
intervenite prin Legea nr. 76/201253, au adus schimbări substanţiale şi în privinţa
terminologiei folosite de legiuitor în Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.
Astfel, prin unificarea dreptului privat şi prin „dispariţia" dreptului comercial ca
ramură de drept privat, legiuitorul a considerat că societăţile care se constituie şi acţionează pe
baza Legii nr. 31/1990 ar trebui să nu mai poarte denumirea de societăţii comerciale", aşa
încât, prin renunţarea la cuvântul „comercial", titlul Legii 31/1990 se modifică, denumindu-se
„Legea societăţilor" (art. 18 din Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 34/2010
privind Codul de procedură civilă).
Dispoziţia din Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă privind
renunţarea la termenul „comercial" se corelează cu dispoziţia cuprinsă în 1888 NCC în care
legiuitorul prevede formele societare, dispunând că acestea fi: societăţi simple; societăţi în
participaţiune; societăţi în nume colectiv; societăţi comandită simplă; societăţi cu răspundere
limitată; societăţi pe acţiuni; societăţi în comandită pe acţiuni; societăţi cooperative şi orice alt
tip de societate reglementat de lege. Aşadar, societăţile comerciale reglementate prin Legea
nr. 31/1990, respectiv societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea
pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată sunt
denumite în noile Coduri (acte normative) „societăţi".
În acest cadru legislativ este important de menţionat faptul că, deşi Noul Cod de
procedură civilă şi Legea de punere în aplicare a acestuia au intrat în vigoare, totuşi, se
foloseşte în continuare termenul de „societăţi comerciale". Denumirea „societăţi" sau cea de
„societăţi comerciale" nu afectează conţinutul acestei instituţiei juridice, având în vedere că,
oricum, acestea nu mai realizează „fapte de comerţ", „acte de comerţ", aşa cum erau definite
de Codul comercial.
Deşi activităţile desfăşurate de societăţile comerciale nu mai pot calificate drept",
„acte" de comerţ în sensul tradiţional, în accepţiunea dată de fostul Cod comercial, totuşi, nu
trebuie să ignorăm faptul că cea mai substanţială activitate pe care o desfăşoară acestea este
de „comerţ", chiar numai în sensul economic al termenului.
54
M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004
55
M.Of. nr. 133 din 27 iunie 1997.
56
M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003
57
M.Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006.
58
Pentru detalii privind legea societăţilor comerciale, a se vedea St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh.
Piperea, Legea societăţii comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 4-a, H. Beck, Bucureşti, 2009; M. Şcheaua,
Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, comentată şi adnotată, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000; I Shiau, T.
Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, Analize şi comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007; C.Cucu, M.V. Gavris, C.G. Bădoiu, C. Haraga, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Practică
Judiciară. Decizii ale Curţii Constituţionale. Adnotări, Ed. Hamangiu, Bucureşti, I. Adam, C.N. Savu, Legea
societăţilor comerciale. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. îucureşti, 2010.
59
Ase vedea Sf.D. Cărpenaru, Tratat..., op. cit, p. 121; Tr Nemeş, op. cit, p. 83 şi urm.
activităţii care există nonlucrativ în cazul altor forme de asocieri (de exemplu, asociaţiile
constituite potrivit O.U.G. nr. 26/2000, modificată).
Noul Cod civil a stabilit în art. 188860 formele societare şi prevede, ca primă formă,
societatea simplă [lit. a)], potrivit Codului civil anterior, societate civilă (Codul civil din
1864).
Totodată, trebuie să interpretăm dispoziţia cuprinsă în art. 1888 NCC în corelaţie cu
cele existente, în art. 1887 NCC în care legiuitorul prevede: „Prezentul capitol constituie
dreptul comun în materia societăţilor" [alin. (1)] ca în alin. (2) al aceluiaşi articol să dispună
că „Legea poate reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau
obiectului de activitate".
Dintre toate formele de societăţi identificate de legiuitor în art. 1888 NCC, deosebiri
care pot fi evidenţiate există între societatea simplă şi societatea comercială, reprezentată
prin cele cinci forme (societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea
cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni).
Societatea simplă, reglementată de art. 1890-1948 NCC, reprezintă dreptul comun şi
pentru societăţile comerciale, aşa încât, în măsura în care Legea nr. 31/1990 nu conţine
dispoziţii care să reglementeze anumite aspecte privind constituirea, organizarea, funcţionarea
şi dizolvarea societăţii, aceasta se va completa cu dispoziţiile Codului civil privitoare la
societatea simplă.
Există câteva deosebiri esenţiale între societatea simplă (fosta societate civilă) şi
societatea comercială.
Societatea simplă nu are personalitate juridică (art. 1892 NCC), în timp ce
societatea comercială, indiferent de formă, are personalitate juridică [art. 1 alin. (2) LSC].
Cu toate acestea, dacă asociaţii doresc dobândirea personalităţii juridice, prin act de
modificare a contractului de societate, vor menţiona în mod expres forma juridică şi,
evident, adaptarea clauzelor contractului dispoziţiilor legale aplicabile societăţii nou-
înfiinţate.
În cazul în care asociaţii hotărăsc ca societatea să dobândească personalitate juridică,
transformarea societăţii simple într-una din formele prevăzute la art. 1888 MCC se va face
fără ca prin dobândirea personalităţii juridice să se dispună dizolvarea societăţii simple. în
aceste împrejurări, asociaţii şi societatea nou-înfiinţată ăspund solidar şi indivizibil pentru
toate datoriile societăţii născute înainte de dobândirea personalităţii juridice.
O dispoziţie importantă prevăzută în art. 1893 NCC se referă la societăţile de fapt.
Astfel, „societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase neînmatriculate,
precum şi societăţile de fapt sunt asimilate societăţilor simple", deci a societăţilor fără
personalitate juridică.
Aşadar, societăţile simple neavând personalitate juridică, este evident că se constituie
numai pe baza contractului de societate prevăzut de Codul civil, contract care trebuie să
conţină toate menţiunile (clauzele) generale, comune tuturor contractelor, dar şi clauze
specifice, respectiv: aporturile asociaţilor, formarea capitalului social, transmiterea părţilor de
interes, participarea la profit şi pierderi, obligaţia de neconcurenţă, folosirea bunurilor sociale,
adoptarea hotărârilor, administrarea societăţii, pierderea calităţii de asociat, încetarea
contractului de societate şi dizolvarea societăţii, precum şi lichidarea acesteia.
60
După forma lor, societăţile pot fi: a) simple; b) în participaţie; c) în nume colectiv; d) în comandită simplă; e)
cu răspundere limitată; f) pe acţiuni; g) în comandită pe acţiuni; h) cooperative; i) alt tip de societate anume
reglementat de lege.
3.3 Clasificarea societăţilor comerciale
În funcţie de dispoziţiile legale aplicabile, de regimul juridic reglementat de acestea,
doctrina de specialitate a clasificat societăţile comerciale în funcţie de mai multe criterii61.
Astfel, o primă clasificare s-a făcut pe baza Legii nr. 15/1990 privind transformarea
fostelor unităţi socialiste de stat în regii autonome şi societăţi comerciale. Faţă de conţinutul
acestui act normativ, criteriul de clasificare a societăţilor comerciale este în funcţie de
titularul capitalului social.
Astfel, din acest punct de vedere, societăţile pot fi: societate cu capital integral de
stat; societate cu capital mixt (de stat şi privat) şi societăţi cu capital integral privat. în cazul
societăţilor cu capital integral de stat, singurul proprietar al capitalului social şi unicul
proprietar este statul, dar forma de proprietate este proprietatea privată a statului şi,
nicidecum, proprietatea publică.
Odată cu adoptarea Legii nr. 31/1991, societăţile s-au constituit numai cu capital privat
între particulari (persoane fizice sau/şi persoane juridice). în funcţie de formele de societăţi
comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990, doctrina de specialitate a stabilit şi alte
criterii, respectiv:
-în funcţie de natura lor, societăţile sunt societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri;
-în funcţie de răspunderea asociaţilor, societăţi în care asociaţii răspund solidar şi nelimitat
(de exemplu, societatea în nume colectiv) şi societăţi în care asociaţii răspund limitat, în
funcţie de aportul lor la capitalul social, aport exprimat sub forma unei cifre sau a unui
procent.
Un alt criteriu de clasificare a societăţilor este în funcţie de structura capitalului ,
criteriu potrivit căruia societăţile au capitalul social împărţit în acţiuni (cazul societăţii pe
acţiuni) sau divizat în părţi sociale (societăţi cu răspundere limitată), sau părţi de interes
(societatea în nume colectiv, în comandită simplă),
În funcţie de caracterele acţiunilor sau ale părţilor sociale ori ale părţilorde interes,
societăţile comerciale sunt de două feluri: societăţi care emit titluri de valoare (societăţile
pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni) şi societăţi care nu pot emite titluri de
valoare (societatea cu răspundere limitată, societatea în colectiv şi societatea în comandită
simplă).
Un alt criteriu de clasificare a societăţilor comerciale tratat în doctrina de specialitate
este criteriul izvorului general sau special de reglementare a acestora62. Astfel pot exista
societăţi reglementate de legea generală a societăţilor comerciale ( nr. 31/1990) şi societăţi
reglementate prin legi speciale, cum ar fi: Legea 32/2000 privind activitatea de asigurare şi
supravegherea asigurărilor, modificată, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului şi glementează societăţile bancare (ca instituţii de credit), aprobată şi
modificată egea nr. 227/200763; Legea nr. 1/200564 privind organizarea şi
funcţionareacooperaţiei; Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital 65; O.G. nr. 51/1997
privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing 66, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
61
Pentru detalii privind clasificarea societăţilor comerciale, a se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român,
op. cit., p. 170-173; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 70-76
62
Pentru detalii privind clasificarea societăţilor comerciale în funcţie de izvorul de reglementare, a se vedea S.
Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 71-76.
63
M.Of. nr. 480 din 18 iulie 2007.
64
M.Of. nr. 172 din 28 februarie 2005
65
M.Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare
66
M.Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit conţinutului dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
stările ulterioare, rezultă că principala diviziune dintre societăţi este în societăţi persoane şi
societăţi de capital.
Consideraţii generale
În societatea de persoane, ceea ce interesează este calitatea asociaţilor şi nu capitalul
aportat de aceştia în societate. La baza înfiinţării unei societăţi de persoane stă încrederea între
asociaţi, fapt ce face ca relaţia care determină constituirea unei societăţi de persoane să fie
intuitu personae.
Sunt societăţi de persoane:
- societăţile în nume colectiv;
- societăţile în comandită simplă.
Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate [art. 5 alin. (1) LSC], deci trebuie să aibă minim doi asociaţi, iar în cazul
societăţii în comandită simplă minim un asociat comanditar şi un asociat comanditat.
E. Răspunderea asociaţilor
În conformitate cu dispoziţiile cuprinde în art. 3 alin. (1) LSC, este solidară şi
nelimitată67.
67
R.P. Vonica, op. cit., p. 56; O. Căpăţînă, Societăţile comerciale ... op. cit, p. 77
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient pentru
plata datoriilor societăţii, creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea
creanţelor. Asociatul care a plătit va avea acţiune în regres împotriva celorllţi coasociaţi
debitori, fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au venit să participe la beneficii
şi pierderi. În lipsa unei asemenea prevederi contractuale, asociaţii vor răspunde proporţional
cu cota de participare la capitalul social.
Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu creditorii societăţii. În
schimb, între asociaţi, obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul de participare la
beneficii şi pierderi ale fiecărui asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru datoriile
societăţii, inclusiv cu bunurile proprii, aşa încât, în momentul constituirii societăţii, asociaţii
trebuie să declare „averea proprie", deci bunurile mobile şi imobile pe care le deţin în
patrimoniul propriu.
Deşi asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un beneficiu de discuţiune.
Potrivit acestui drept, asociaţii acţionaţi de către creditori pot solicita acestora să urmărească,
în primul rând, societatea pentru acoperirea creanţelor şi, numai dacă aceasta nu plăteşte, să
fie urmărite bunurile fiecărui asociat [art. 3 (2) LSC].
Firma (denumirea) unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv" scrisă în intregime (art.
32 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare).
Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale, comune or
formelor de societăţi comerciale, dar şi pentru unele cauze specifice,. respectiv: moartea,
incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute de art.
229 LSC.
Cu privire la cauzele specifice de dizolvare se impune o precizare legată de falimentul
unui asociat. Datorită existenţei acestei cauze s-a pus problema dacă în societăţile de persoane
asociaţii dobândesc calitatea de comerciant, în prezent, calitatea de profesionist-comerciant.
68
A se vedea S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 81.
Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie
instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital
sumele de bani şi, eventual, alte bunuri la care s-au obligat, cât şi prin subscriscripţie publică
în baza unui prospect de emisiune.
Acţionarii
Capitalul social obligatoriu la constituire, stabilit prin lege, este minim 90.000 lei.
Capitalul social se poate constitui numai în numerar sau numerar şi natură. Printr-o
interpretare per a contrario a dispoziţiei cuprinse în art. 16 alin. (3) LSC, în cazul societăţii pe
acţiuni care se constituie prin subscripţie instantanee (dintr-o dată) simultană, pot fi aportate şi
creanţe.
În cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie simultană, legea
prevede ca la constituire să fie vărsat minim 30% din capitalul subscris dacă aportul constă în
numerar, diferenţa urmând să fie achitată în termen de 12 luni de la data înmatriculării
societăţii. În schimb, dacă există şi aporturi în natură, diferenţa se varsă în termen de 2 ani de
la data înmatriculării societăţii.
Potrivit art. 10 alin. (1) LSC, Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani,
valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest
cuantum să reprezinte echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro.
Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri negociabile şi
transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât şi pe pieţe
neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu sunt cotate la bursă. Acţiunile sunt transmisibile
atât prin acte juridice inter vivos (vânzare, donaţie), cât şi prin acte juridice mortis causa
(testament).
Acţiunile sunt nominative (atunci când, în conţinutul lor, este înscris titularul
dreptului) sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate).
O societate de capital poate emite, ca titluri de valoare, atât acţiuni, cât şi obligaţiuni.
Răspunderea acţionarilor
Principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata acţiunilor subscrise.
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea acţiunilor
pe care le deţine fiecare. Fundamentul legal este art. 3 alin. (3) LSC, în care se prevede că
„Acţionarii, asociaţii comanditari, precum şi asociaţii în societatea cu răspundere limitată
răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris".
Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune turor
societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:
- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege, cu excepţia cazului
când s-a realizat completarea lui în termen de 9 luni;
- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus sub minimul legal şi nu s-a dispus
completarea lui în termenul prevăzut de lege.
A. Constituire
Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act constitutiv care
cuprinde elementele specifice contractului de societate, dar şi cele specifice statutului de
funcţionare. în cazul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune, evident,
numai statutul de funcţionare.
B. Asociaţi
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor, ca şi în cazul
societăţii în nume colectiv. Datorită acestui fapt numărul asociaţilor este limitat, iar părţile
sociale nu sunt liber cesibile.
Societatea cu răspundere limitată este o structură juridică destinată unui număr mic de
asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi să nu fie mai mare de 50.
C. Capitalul social
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un capital minim pentru
constituire, respectiv 200 lei, şi trebuie vărsat integral în momentul constituirii (art. 91 LSC).
Capitalul social se constituie din aporturile asociaţilor la constituire, aporturi care pot
consta în numerar sau numerar şi natură, legea neadmiţând în cazul societăţilor cu răspundere
limitată şi aport în creanţe, conform art. 16 alin. (3) LSC. În cazul societăţii cu răspundere
limitată cu unic asociat, aportul în natură trebuie să fie evaluat pe baza unei expertize de
specialitate.
D. Părţile sociale
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, capitalul social este împărţit în părţi
sociale, titluri de valoare care nu sunt negociabile şi care nu sunt liber transmisibile, operând,
în cazul cesiunii acestora, regulile specifice stabilite de art. 202 LSC.
Valoarea nominală minimă a unei părţi sociale este stabilită de lege la 10 lei, părţile
sociale în care este împărţit capitalul social fiind întotdeauna de valoare egală.
E. Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de adunarea generală a
asociaţilor, aceasta având atribuţii esenţiale cu privire la funcţionarea societăţii, în adunarea
generală hotărârile se adoptă, de regulă, cu majoritate absolută de voturi, în afara cazurilor
expres prevăzute de lege când se cere o majoritate calificată.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multor
administratori, numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de adunarea generală din rândul sau din
afara societăţii.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor [numirea acestora fiind
obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15, conform in. (3) LSC],
fie direct de către asociaţii care nu au şi calitatea de administrator.
Răspundere
După cum rezultă şi din denumire, în societatea cu răspundere limitată răspunderea
asociaţilor este limitată. La fel ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, aceştia răspund pentru
obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la capitalul social.
Dizolvare
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât pentru cauze generale, comune
tuturor societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre acestea regăsindu-se
însă şi în cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia, excluderea unui
asociat, dacă în actul constitutiv nu există clauză de continuare a activităţii cu moştenitorii
celui decedat sau dacă, rămânând un singur nu i se hotărăşte transformarea societăţii în
societate cu răspundere limitată cu unic asociat.
Aşa cum rezultă din conţinutul art. 1881 NCC, aportul constă în aducerea în comun a
unui bun pentru desfăşurarea unei activităţi în scopul de a împărţi beneficiile ce ar rezulta din
aceasta. Se poate aporta fie dreptul de proprietate asupra bunului, fie numai folosinţa asupra
acestuia72.
Termenul „aport" are un dublu sens:
- aport, în sens de obligaţie de aportare;
- aport, în sens de bunuri care formează obiectul raportului obligaţional de aportare.
Aporturile nu sunt proprii numai contractului de societate. Există aporturi şi în cazul
unor structuri economice, lipsite de personalitate juridică, cum ar fi asociaţiunea în
participaţiune (art. 1949-1954 NCC).
Cu toate acestea, aporturile au cel mai important rol în cazul societăţilor comerciale,
întrucât, din momentul reunirii lor, aporturile formează patrimoniul iniţial al societăţii
(capitalul social).
Operaţiunea juridică de aportare se prezintă sub forma unui contract cu titlu oneros şi
translativ de drepturi.
Dacă aportul constă în transmiterea dreptului de proprietate, aportatorul are aceleaşi
obligaţii ca vânzătorul, inclusiv obligaţia de garanţie pentru vicii şi pentru evicţiune.
Societatea comercială este, la rândul ei, obligată să atribuie asociatului părţi sociale
sau acţiuni care conferă titularului drepturi patrimoniale de creanţă cu privire la dividende,
precum şi drepturi nepatrimoniale (respectiv, dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de
conducere ale societăţii).
Diferenţa între „vânzare" şi „aportare" constă în faptul că, în cazul vânzării, părţile
contractante cunosc existenţa şi întinderea prestaţiilor, în timp ce în cazul aportării asociatul
cunoaşte numai valoarea bunurilor pe care le aportează, primind în contraprestaţie părţi
sociale sau acţiuni, dar nu cunoaşte cu certitudine dacă va încasa beneficii. Obţinerea de
beneficii depinde de activitatea societăţii, care este influenţată de aşa numitele „riscuri în
afaceri".
Dacă obligaţia de aportare se referă la transmiterea dreptului de folosit asociatul are
aceleaşi obligaţii ca şi locatorul din contractul de locaţiune.
Aporturile care formează patrimoniul iniţial al societăţii pot fi inegale şi de natură
diferită. În toate cazurile aporturile trebuie să fie efective. Absenţa aporturilor sau fictivitatea
unui aport poate să antreneze nulitatea absolută a contractului de societate.
De exemplu, este fictiv aportul unui bun fără valoare sau nu se admite aportul unui
bun grevat de sarcini (ipotecă im mobiliară, gaj) a căror valoare este cu mult mai superioară
valorii bunului aportat.
A. Aportul în numerar
Aportul în numerar este aportul în bani (lichidităţi) şi este cel mai utilizat.
Potrivit art. 16 alin. (1) LSC, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea
oricărei forme de societate.
Aportul în numerar nu trebuie confundat cu finanţarea societăţii, prin efectuarea unor
depuneri de bani de către asociaţi. Asociaţii pot să avanseze diferite sume de bani societăţii,
pe baza unui contract de împrumut, sume de bani care se înregistrază în contul curent al
72
A se vedea 5. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 88; C. Stoica, S. Cristea, Drept societar, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2008, p. 103 şi urm
societăţii. Spre deosebire de aceste împrumuturi (finanţări) le pot face asociaţii, aportul în
numerar este înregistrat în situaţia financiară în contul „capital".
Conform art. 68 LSC, aportul la capitalul social nu este purtător de dobănzi.
B. Aportul în natură
Aportul în natură poate să constea în: bunuri imobile, mobile, fond de brevete de
invenţie, în general orice bunuri care sunt în circuitul civil şi transmise în patrimoniul unei
societăţi comerciale.
Aportul în natură este posibil la orice formă de societate comercială şi trebuie să fie
evaluat din punct de vedere economic [art. 16 alin. (2) LSC].
Norma juridică imperativă instituită în art. 16 alin. (2) din lege privind evaluarea din
punct de vedere economic a aporturilor în natură ridică problema posibilităţii sau nu a
evaluării convenţionale, evaluare care se putea face anterior modificai nr. 31/1990 prin Legea
nr. 441/2006.
Evaluarea trebuie făcută de unul sau mai mulţi experţi de specialitate, nicidecum
convenţional (de către asociaţi), pe baza actelor de dobândire a bunurilor respective.
Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit o asemenea măsură este de a-i proteja pe
creditorii societăţii în cazul unei supraevaluări a aporturilor în natură, care ar putea fi
realizată de asociaţi, mai cu seamă că, este ştiut, capitalul social reprezintă gajul general al
creditorilor societăţii.
Experţii desemnaţi de judecătorul delegat la Oficiul registrului comerţului sunt
necesari în cazurile când textele de lege impun efectuarea unei expertize de specialitate,.
Aporturile în natură sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin
predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.
C. Aportul în creanţe
73
.D. Cărpenaru, Drept comercial român, op. cit., p. 162-163; St.D. Carpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh.
Piperea, Legea societăţilor comerciale, comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 97;
O. Căpăţînâ, Societăţile comerciale, op.cit 194; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 91.
- reprezintă o prestaţie cu caracter succesiv şi pentru viitor;
Potrivit art. 16 alin. (4) LSC, prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la marea sau
majorarea capitalului social.
Aporturile în muncă nu fac parte din capitalul social, pentru că ele nu pot drept
garanţie (gaj) pentru creditori, dar sunt socotite aporturi în societate, în patrimoniul social.
- aportul în muncă nu conferă asociatului dreptul la părţi sociale, ci doar dreptul
de a participa la beneficii şi la împărţirea activului social, rămânând obligat să participe la
pierderi; conform art. 1902 alin. (2) NCC, „...Partea la profituri şi pierderi a asociatului al
cărui aport constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a
contribuit cu aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel”.
Aportul în muncă este exclus în cazul societăţilor cu răspundere limita admisibil doar
la societăţile de persoane.
Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul în muncă, formează capitalul social.
Bunurile care compun capitalul social au un regim juridic diferit de cel aplicabil celorlalte
bunuri care se află în patrimoniul societăţii.
Capitalul social prezintă un dublu interes: juridic şi contabil. Din punct de vedere
juridic, capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali.
Capitalul social reprezentând suma aporturilor asociaţilor, poartă denumirea şi de
capital nominal.
Capitalul social nominal este de două feluri: capital social subscris şi capital social
vărsat. Legea nr. 31/1990 prevede în art. 2201 şi noţiunea de „capital autorizat".
Capital social subscris este reprezentat de valoarea totală a aporturilor asociaţilor şi
este, de fapt, capitalul social.
Capital social vărsat reprezintă valoarea totală a aporturilor efectuate de asociat: la
momentul constituirii societăţii sau, ulterior, la majorarea capitalului social. Potrivit art. 7 şi 8
LSC, în actul constitutiv trebuie să se prevadă capitalul socia subscris şi cel vărsat. În funcţie
de forma de societate, legea stabileşte condiţiile termenele în care se va vărsa diferenţa de
capital subscris. .
Capitalul social autorizat este valoarea cu care poate fi majorat capitalul social prin
emitere de noi acţiuni în schimbul aporturilor, majorare pe care o poate decide consiliul de
administraţie, respectiv directoratul dacă s-a prevăzut această posibilitate în actul constitutiv
al societăţii. Autorizarea poate dată şi ulterior, de către adunarea generală a acţionarilor.
Perioada pentru care se dă autorizarea de majorare a capitalului social este de 5 ani de la data
înmatriculării societăţii sau de la data modificării actului constitutiv conform hotărârii
adunării generale a acţionarilor.
Capitalul social este fix şi real pe toată durata de existenţă a societăţii. în cazul
reducerii acestuia, asociaţii sunt obligaţi să-1 reîntregească, altfel, în cazurile în care legea
prevede un minim de capital social, reducerea acestuia sub limita minimă este cauză de
dizolvare a societăţii.
Capitalul social este intangibil, în sensul că nu poate fi folosit pentru plata
dividendelor sau cu o altă destinaţie. Cu toate acestea, bunurile în natură aduse la capitalul
social pot fi înstrăinate, dar operează o modificare a structurii, a compoziţiei acestuia.
Capitalul social se configurează sub forma unei cifre a unei valori, dar este ştiut că aporturile
asociaţilor pot să constea fie în numerar, fie în natură şi, în unele chiar în creanţe. Orice
modificare a structurii capitalului social trebuie înregistrate în registrul comerţului pentru
publicitate şi opozabilitate faţă de terţi.
Dacă s-a aportat un bun imobil şi acesta se vinde, practic structura capitalului social va
avea lichidităţi (numerar).
Capitalul social poate fi majorat din noi aporturi, fie din dividende sau din rezervele
societăţii. Capitalul social prezintă interes şi pentru asociaţi, deoarece dreptul la dividende şi
la conducerea societăţii (adoptarea deciziilor) depinde, în principiu, de procentul pe care îl
deţine fiecare asociat din capitalul social.
Din punct de vedere contabil, capitalul se distinge de activul patrimonial. în momentul
constituirii societăţii, activul patrimonial se identifică cu capitalul social. Disocierea între
capital şi patrimoniu apare imediat după înregistrarea în contabilitate a primelor datorii ale
societăţii, respectiv cele care izvorăsc din cheltuielile ocazionate cu înfiinţarea societăţii.
Ulterior, în măsura în care societatea obţine beneficii (profit), activul patrimonial creşte,
depăşind capitalul social.
În plan contabil, în bilanţ, capitalul social este înregistrat la pasivul patrimonial, căci
societatea are obligaţia restituirii aporturilor către asociaţi, de regulă, sub forma unei sume de
bani, în momentul dizolvării şi lichidării societăţii. Cu toate acestea, din punct de vedere
juridic, bunurile aportate figurează la activul patrimonial şi numai din punct de vedere valoric
apar la pasivul patrimoniului (ca datorii ale societăţii faţă de asociaţi).
Capitalul social nominal se delimitează de fondurile proprii ale societăţii. Fondurile
proprii cuprind capitalul şi rezervele. Acestea sunt sunţele investite de asociaţi, spre deosebire
de sursele exterioare de finanţare (împrumuturile).
Dincolo de orice discuţii şi diferenţiere între sensul juridic şi cel economic al
capitalului social , există câteva certitudini:
- capitalul social este o componentă a patrimoniului societăţii;
- capitalul social este exprimat sub forma unei cifre a unei valori, dar valoarea este
determinată de valoarea fiecărui bun aportat;
- capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali;
- între capitalul social şi patrimoniul societăţii există şi unele deosebiri, în primul rând din
punct de vedere conceptual, noţional. Capitalul social este expresia valorică a aporturilor
asociaţilor, în timp ce patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu valoare economică, precum şi bunurile care aparţin societăţii. în cazul în care
un acţionar vinde acţiunile, vânzătorul transmite cumpărătorului dreptul asupra acestora şi
nicidecum asupra patrimoniului societăţii;
- capitalul social este divizat în acţiuni, părţi sociale sau „părţi de interes", atribuite asociaţilor
în schimbul aportului fiecăruia la capital.
Scopul constituirii unei societăţi comerciale este, în principal, obţinerea de profit care
urmează să fie împărţit între asociaţi. Obţinerea de profit şi partajarea lui înti asociaţi este un
scop comun tuturor formelor de asociere, chiar dacă este o societa simplă sau o asociaţiune în
participaţiune. Ceea ce particularizează societatea comercială este faptul că, pe lângă
obţinerea de profit şi împărţirea lui, societatea urmăreşte şi obţinerea unei economii.
Singurele structuri instituţionale de drept privat care nu urmăresc împărţin profitului şi
nici a economiilor sunt asociaţiile cu scop nelucrativ, căci cele cu scop lucrativ pot obţine
rezultate financiare care să servească dezvoltării lor.
Profitul poate fi definit ca un câştig pecuniar sau un câştig material care ajută formarea
averii asociaţilor . Această definiţie nu este în toate cazurile valabilă, că beneficiile pot consta
nu numai în sume de bani, ci şi în alte bunuri materiale. Există societăţi care împart
asociaţilor, cu titlu de beneficii, bunurile pe care le-au produs (de exemplu, societăţile
constituite în agricultură).
Societatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi mai evoluată a societăţii
comerciale, în care contează mai mult aportul de capital decât calităţile personale ale
asociaţilor. Din cauza estompării calităţilor personale ale asociaţilor, acest tip de societate
purta anterior denumirea “societate anonimă”, care se menţine şi în prezent în legislaţiile
altor state. Ea funcţionează ca un organism democratic în care minoritatea se supune
hotărârilor majorităţii în adunările generale, administratorii şi directorii gestionează societatea
în baza unui mandat, iar cenzorii controlează legalitatea gestionării.
Acţionarii au drepturi nu numai patrimoniale, între care cel mai important este dreptul
la dividend, dar si nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la vot şi dreptul la informare. Fiind prin
esenţă o societate de capitaluri, de esenţa ei este răspunderea asociaţilor în limita aporturilor
lor pentru obligaţiile sociale şi negociabilitatea acţiunilor – titluri reprezentative ale cotelor de
participare la formarea capitalului social.
Caracterizarea acţiunii:
- este o fracţiune a capitalului social de o valoare egală – acţiunile trebuie să fie de valoare
egala; ele acordă posesorilor drepturi egale.
- valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei, , iar în actul constitutiv se
va preciza valoarea nominală concretă, numărul lor, dacă sunt nominative sau la purtător şi
drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni. Fiecare acţiune va cuprinde date referitoare la
denumirea şi durata societăţii, data actului constitutiv, numărul din Registrul Comerţului,
CUI, capitalul social, şi avantajele acordate fondatorilor (art. 8 lit. f şi art. 93).
- dreptul ce poartă asupra acestei fracţiuni, derivă din calitatea de acţionar.
- din punct de vedere al titlului pe care îl reprezintă şi modului de transmitere se deosebesc
acţiuni la purtător şi acţiuni nominative.
- reprezintă o fracţiune a capitalului social ce nu poate fi divizată. Acţiunile fiind
indivizibile, coproprietarii unei acţiuni trebuie să desemneze un singur reprezentant pentru
exercitarea drepturilor rezultând din acea acţiune. Pentru efectuarea vărsămintelor, toţi sunt
însă răspunzători solidar.
Drepturile acţionarilor pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale, astfel în categoria
drepturilor nepatrimoniale sunt incluse:
- dreptul de a participa la adunarea generală, pe care îl au toţi acţionarii, chiar dacă legea
le interzice unora să voteze;
- dreptul de vot proporţional cu numărul acţiunilor deţinute, dacă legea nu prevede altfel
sau dacă nu s-a omis vărsarea capitalului până la termenul scadent;
- dreptul de informare, constând în posibilitatea consultării registrelor, bilanţului, a
rapoartelor cenzorilor şi administratorilor;
- drepturile acţionarilor minoritari: de a cere administratorilor convocarea adunării
generale;de a cere instanţei desemnarea experţilor; dreptul de ataca în justiţie hotărârile
adunării generale;
- acţiunile sunt fracţiuni din capital, iar obligaţiunile sunt fracţiuni din împrumutul unic;
- acţiunile conferă posesorului calitatea de asociat, iar obligaţiunile determină numai
calitatea de creditor;
- acţiunile pot fi emise la constituirea societăţii sau ulterior, iar obligaţiunile nu pot fi emise
la înfiinţarea societăţii;
- acţiunile sunt emise pentru a dăinui pe întreaga existenţă a societăţii, iar obligaţiunile
subzistă numai pe perioade limitate, până la amortizare;
75
Obligaţiunile ordinare îl îndreptăţesc pe obligator să primească valoarea lor nominativă, la care au fost
achiziţionate şi dobânda prestabilită în funcţie de data răscumpărării.
76
Obligaţiunile cu primă sunt vândute la un preţ inferior celui nominal, care oscilează în funcţie de data
prestabilită pentru răscumpărare, iar la împlinirea termenului obligatorul va primi pentru ele valoarea nominală.
77
Obligaţiunile cu loturi se vând şi se răscumpără la valoarea nominală, dar îl îndreptăţesc pe obligator la trageri
loto periodice, cu prilejul cărora poate câştiga sume mai mari decât cele reprezentate de dobânda acordată
obligaţiunilor ordinare
- acţiunile dau drept de participare la masa falimentară numai după stingerea datoriilor
către terţi, iar obligaţiunile nu generează nici o interdicţie în acest sens.
Drepturile obligatarilor
Deţinătorii de obligaţiuni sunt creditori ai societăţii şi beneficiază de toate drepturile
specifice acestora. În vederea apărării în comun a intereselor, obligatarii se pot întruni în
adunarea generală, la cererea unui număr de deţinători care să reprezinte a patra parte din
titlurile emise şi nerambursate. Deţinătorii de obligaţiuni vor putea fi reprezentaţi de
mandatari, însă această calitate nu poate fi atribuită administratorilor, directorilor, cenzorilor
sau funcţionarilor societăţii. (art. 171).
Atribuţiile adunării generale a obligatarilor constau în: numirea unui reprezentant al
obligatarilor; îndeplinirea actelor de supraveghere şi de apărare a intereselor comune ale
obligatarilor; constituirea unui fond pentru acoperirea cheltuielilor; formularea opoziţiei în
privinţa modificării actelor societăţii care ar putea aduce atingere drepturilor obligatarilor.
Rambursarea obligaţiunilor presupune rambursarea către societatea emitentă la scadenţă a
împrumutului, fiind posibilă şi rambursarea anticipată a unora dintre obligaţiuni prin tragere la
sorţi, anunţată public cu cel puţin 15 zile înaintea tragerii la sorţi.
Pe lângă alte probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală este obligată: să
discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor
prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de
supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze dividendul; să
aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, şi cenzorii; să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor
consiliului de administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor,
dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv; să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli; să
hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea unora sau mai multor unităţi ale societăţii.
78
Cu precizarea că primii administratori sunt numiţi prin actul constitutiv (art. 137)
În caz de vacanţă a postului de administrator consiliul de administraţie numeşte
administratori provizorii, până la întrunirea adunării generale ordinare a acţionarilor, dacă prin
actul constitutiv nu se dispune altfel.
Consiliul de administraţie79 este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi
utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege
pentru adunarea generală a acţionarilor. Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o
dată la 3 luni, sau când este convocat la cererea motivată a cel puţin 2 dintre membrii săi sau a
directorului general.
Consiliul de administraţie alege dintre membrii săi un preşedinte al consiliului. Prin
actul constitutiv se poate stipula că preşedintele consiliului este numit de adunarea generală
ordinară, care numeşte consiliul. Preşedintele este numit pentru o durată care nu poate depăşi
durata mandatului său de administrator. El poate fi revocat oricând de către consiliul de
administraţie, dar dacă a fost numit de adunarea generală, va putea fi revocat numai de
aceasta. Preşedintele coordonează activitatea consiliului şi raportează cu privire la aceasta
adunării generale a acţionarilor şi veghează la buna funcţionare a organelor societăţii.
În cazul în care preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita
atribuţiile, pe durata stării respective de imposibilitate consiliul de administraţie poate
însărcina pe un alt administrator cu îndeplinirea funcţiei de preşedinte.
Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor
directori, numind pe unul dintre ei director general. Directorii pot fi numiţi dintre
administratori sau din afara consiliului de administraţie. Directorii societăţii pe acţiuni sunt
acele persoane cărora le-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii. Directorii sunt
responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de
activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul
constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor.
Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. În lipsa
unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin
preşedintele său.
79
Competenţele consiliului de administraţie care nu pot fi delegate directorilor sunt:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
b) stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar şi aprobarea planificării financiare;
c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
d) supravegherea activităţii directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei.
Întinderea şi efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului.
Revocarea lor se va putea face numai de adunarea generală, cu votul cerut la adunările
extraordinare.
Societatea pe acţiuni
Societatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi mai evoluată a societăţii
comerciale, în care contează mai mult aportul de capital decât calităţile personale ale
asociaţilor. Din cauza estompării calităţilor personale ale asociaţilor, acest tip de societate
purta anterior denumirea “societate anonimă”, care se menţine şi în prezent în legislaţiile
altor state. Ea funcţionează ca un organism democratic în care minoritatea se supune
hotărârilor majorităţii în adunările generale, administratorii şi directorii gestionează societatea
în baza unui mandat, iar cenzorii controlează legalitatea gestionării.
Acţionarii au drepturi nu numai patrimoniale, între care cel mai important este dreptul
la dividend, dar si nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la vot şi dreptul la informare. Fiind prin
esenţă o societate de capitaluri, de esenţa ei este răspunderea asociaţilor în limita aporturilor
lor pentru obligaţiile sociale şi negociabilitatea acţiunilor – titluri reprezentative ale cotelor de
participare la formarea capitalului social.
Caracterizarea acţiunii:
- este o fracţiune a capitalului social de o valoare egală – acţiunile trebuie să fie de valoare
egala; ele acordă posesorilor drepturi egale.
- valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei, , iar în actul constitutiv se
va preciza valoarea nominală concretă, numărul lor, dacă sunt nominative sau la purtător şi
drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni. Fiecare acţiune va cuprinde date referitoare la
denumirea şi durata societăţii, data actului constitutiv, numărul din Registrul Comerţului,
CUI, capitalul social, şi avantajele acordate fondatorilor (art. 8 lit. f şi art. 93).
- dreptul ce poartă asupra acestei fracţiuni, derivă din calitatea de acţionar.
- din punct de vedere al titlului pe care îl reprezintă şi modului de transmitere se deosebesc
acţiuni la purtător şi acţiuni nominative.
- reprezintă o fracţiune a capitalului social ce nu poate fi divizată. Acţiunile fiind
indivizibile, coproprietarii unei acţiuni trebuie să desemneze un singur reprezentant pentru
exercitarea drepturilor rezultând din acea acţiune. Pentru efectuarea vărsămintelor, toţi sunt
însă răspunzători solidar.
Drepturile acţionarilor pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale, astfel în categoria
drepturilor nepatrimoniale sunt incluse:
- dreptul de a participa la adunarea generală, pe care îl au toţi acţionarii, chiar dacă legea
le interzice unora să voteze;
- dreptul de vot proporţional cu numărul acţiunilor deţinute, dacă legea nu prevede altfel
sau dacă nu s-a omis vărsarea capitalului până la termenul scadent;
- dreptul de informare, constând în posibilitatea consultării registrelor, bilanţului, a
rapoartelor cenzorilor şi administratorilor;
- drepturile acţionarilor minoritari: de a cere administratorilor convocarea adunării
generale;de a cere instanţei desemnarea experţilor; dreptul de ataca în justiţie hotărârile
adunării generale;
În categoria drepturilor patrimoniale enumerăm:
- dreptul la dividende, plătibile proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat,
dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 67 al. 2);
- dreptul asupra rezervelor;
- dreptul preferenţial de subscripţie;
- dreptul de a înstrăina acţiunile;
- dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii, proporţional cu acţiunile deţinute,
în funcţie de bilanţul final de lichidare a societăţii (art. 262-263).
- acţiunile sunt fracţiuni din capital, iar obligaţiunile sunt fracţiuni din împrumutul unic;
81
Obligaţiunile ordinare îl îndreptăţesc pe obligator să primească valoarea lor nominativă, la care au fost
achiziţionate şi dobânda prestabilită în funcţie de data răscumpărării.
82
Obligaţiunile cu primă sunt vândute la un preţ inferior celui nominal, care oscilează în funcţie de data
prestabilită pentru răscumpărare, iar la împlinirea termenului obligatorul va primi pentru ele valoarea nominală.
83
Obligaţiunile cu loturi se vând şi se răscumpără la valoarea nominală, dar îl îndreptăţesc pe obligator la trageri
loto periodice, cu prilejul cărora poate câştiga sume mai mari decât cele reprezentate de dobânda acordată
obligaţiunilor ordinare
- acţiunile conferă posesorului calitatea de asociat, iar obligaţiunile determină numai
calitatea de creditor;
- acţiunile pot fi emise la constituirea societăţii sau ulterior, iar obligaţiunile nu pot fi emise
la înfiinţarea societăţii;
- acţiunile sunt emise pentru a dăinui pe întreaga existenţă a societăţii, iar obligaţiunile
subzistă numai pe perioade limitate, până la amortizare;
- acţiunile dau drept de participare la masa falimentară numai după stingerea datoriilor
către terţi, iar obligaţiunile nu generează nici o interdicţie în acest sens.
Drepturile obligatarilor
Deţinătorii de obligaţiuni sunt creditori ai societăţii şi beneficiază de toate drepturile
specifice acestora. În vederea apărării în comun a intereselor, obligatarii se pot întruni în
adunarea generală, la cererea unui număr de deţinători care să reprezinte a patra parte din
titlurile emise şi nerambursate. Deţinătorii de obligaţiuni vor putea fi reprezentaţi de
mandatari, însă această calitate nu poate fi atribuită administratorilor, directorilor, cenzorilor
sau funcţionarilor societăţii. (art. 171).
Atribuţiile adunării generale a obligatarilor constau în: numirea unui reprezentant al
obligatarilor; îndeplinirea actelor de supraveghere şi de apărare a intereselor comune ale
obligatarilor; constituirea unui fond pentru acoperirea cheltuielilor; formularea opoziţiei în
privinţa modificării actelor societăţii care ar putea aduce atingere drepturilor obligatarilor.
Rambursarea obligaţiunilor presupune rambursarea către societatea emitentă la scadenţă a
împrumutului, fiind posibilă şi rambursarea anticipată a unora dintre obligaţiuni prin tragere la
sorţi, anunţată public cu cel puţin 15 zile înaintea tragerii la sorţi.
Pe lângă alte probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală este obligată: să
discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor
prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de
supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze dividendul; să
aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, şi cenzorii; să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor
consiliului de administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor,
dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv; să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli; să
hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea unora sau mai multor unităţi ale societăţii.
Caracterizare generală
Atribuţiile principale ale adunării generale constau în: aprobarea situaţiei financiare
anuale, stabilirea repartizării profitului net, desemnarea administratorilor şi cenzorilor,
deciderea contractării auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter obligatoriu,
potrivit legii, deciderea urmăririi administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite
societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite şi modificarea actului constitutiv.
Hotărârile adunării asociaţilor, adoptate în condiţii legale, sunt obligatorii pentru
toţi asociaţii. Asociatul care apreciază că i-au fost încălcate drepturile, poate formula acţiune
judiciară pentru anularea hotărârii adunării asociaţilor.
Actul constitutiv poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori, de
către adunarea generală, dar această procedură este obligatorie dacă numărul asociaţilor
trece de 15. La societăţile în care nu se aleg cenzori, controlul gestiunii se realizează de
asociaţii, care nu sunt administratori ai societăţii, în mod similar cu societatea în nume
colectiv (art.199).
86
Fiecare parte socială dă dreptul la un VOT.
Beneficiile societăţii
Beneficiile obţinute de societate sunt destinate împărţirii între asociaţi, sub forma
dividendelor şi constituirii fondului de rezervă.
Dreptul la dividende se stabileşte proporţional cu cota de participare la capitalul social
vărsat, dacă nu se prevede altfel în actul constitutiv. Plata dividendelor este condiţionată de
existenţa beneficiilor reale, constatate prin bilanţul contabil şi repartizate de adunarea
asociaţilor.
Părţile sociale
Societatea cu răspundere limitată nu poate emite titluri de valoare negociabile, adică
acţiuni sau obligaţiuni (art.11 al.2 şi art.200).
Capitalul social este structurat în părţi sociale care pot fi transmise între asociaţi sau
persoanelor din afara societăţii, dacă aceasta a fost aprobată de asociaţii reprezentând cel
puţin ¾ din capitalul social. Cu precizarea că această regulă nu se aplică în cazul dobândirii
unei părţi sociale prin succesiune, în acest caz, societatea este obligată la plata părţii sociale
către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat. În cazul în care s-ar depăşi
maximul legal de asociaţi din cauza numărului succesorilor, aceştia vor fi obligaţi să
desemneze un număr de titulari ce nu va depăşi maximul legal.
Transmiterea părţilor sociale trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul de
asociaţi al societăţii. Transmiterea are efect faţă de terţi numai din momentul înscrierii ei în
registrul comerţului.
TEST AUTOEVALUARE 2
TESTE FINALE
I.
1. Prin Noul Cod civil, în privinţa dreptului comercial este consacrată:
a) concepţia subiectivă;
b) concepţia obiectivă;
c) norme juridice aplicabile profesioniştilor;
2. Cumpărarea de produse alimentare, de la un alt comerciant, pentru a le consuma, împreună
cu familia, constituie:
a. act obiectiv de comerţ;
b. act civil;
c. act subiectiv de comerţ.
3. În activitatea comercială acţionează o multitudine de comercianţi, fiecare având un statut
juridic propriu. Conform reglementărilor în vigoare distingem următoarele categorii de
comercianţi:
a) particulari;
b) agenţii economici sau întreprinzătorii;
c) comercianţi persoane fizice;
d) comercianţi persoane juridice.
4. În cadrul contractului de comision comercial terţul intră în raporturi juridice directe cu:
a) comisionarul
b) comitentul
c) mandatarul
d) mandantul
e) consignantul
f) consignatarul
5. Principalul izvor al dreptului comercial este:
a) codul civil
b) codul comercial
c) codul fiscal
d) codul de procedură fiscală
6. Definiţi societatea comercială şi precizaţi care sunt actele care stau la baza existenţei şi
funcţionării acesteia.
7. Ce este şi care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească intenţia de revânzare, în
contractul de vânzare cumpărare comercială?.
8. Care este relaţia juridică dintre benficiarul contractului de leasing şi bunul din contractul de
leasing. Precizati ce alte contracte intra in alcatuirea contractului de leasing.
9. Prezentati asemanarile si deosebirile dintre contractele de intermediere: contractul de
mandat comercial, contractul de comision şi contractul de consignaţie.
II.
1. Contractul de cumpărare a unui imobil cu 7 nivele de către S.C. ASTRA SA de la S.C.
CRISTINA S.R.L. este:
a. act subiectiv de comerţ;
b. act obiectiv de comerţ;
c. act civil;
d. act unilateral de comerţ.
2. Când proprietarul unui teren împuterniceşte o persoană să-i vândă recolta, în nume propriu,
dar pe seama proprietarului, acesta încheie:
a) un contract de mandat comercial;
b) un contract de consignaţie;
c) un contract de comision;
3. Pot fi comercianţi:
a. persoanele fizice, cetăţeni români cu capacitate deplină de exerciţiu şi cu domiciliul în
România;
b. judecătorii;
c. procurorii şi poliţiştii
4. Capitalul social al societăţii pe acţiuni este de:
a) 200 de lei
b) minim 90.000 de lei
c) 10 lei
d) 9.000 lei
5. Legea nr. 82/1991 prevede că registrele de contabilitate obligatorii sunt:
a) registrul de evidenţă gestionară
b) registrul jurnal
c) registrul inventar
d) registrul cartea mare
6. Definiţi dreptul comercial şi enumeraţi izvoarele acestuia.
7. Comercializarea de către producătorul agricol a produselor pământului cultivat de el
reprezintă act de comerţ? DA sau NU; Argumentaţi motivaţia
8. Prezentaţi etapele necesare înfiinţării unei societăţi comerciale.
9. Contractul de vânzare-cumpărare comercială – definiţie şi caracterizare juridică.
III.