https://www.juridice.

ro/353902/patrimoniul-de-afectatiune-instrument-
in-derularea-afacerilor.html

Patrimoniul de afectaţiune – instrument în

derularea afacerilor
24.12.2014 | Luminița TULEAȘCĂ

Rezumat
Patrimoniul de afectaţiune reprezintă un instrument în derularea afacerilor, chiar afacerea în sine,
motiv pentru care este necesară reglementarea acestuia în acord cu cerinţele economiei moderne.
Studiul de faţă analizează şi propune soluţii la problematicile patrimoniului de afectaţiune ca
instrument prin intermediul căruia se derulează o afacere, ca tehnică modernă de gestiune a
patrimoniului şi ca instrument delimitare a răspunderii întreprinzătorilor comercianţi. Avem în vedere
autonomia deplină a patrimoniului de afectaţiune al comercianţilor şi limitarea răspunderii acestora
pentru obligaţiile profesionale, posibilitatea constituirii unor patrimonii de afectaţiune de către
societăţile comerciale şi, nu în ultimul rând, problematica înstrăinării „afacerii”, respectiv
înstrăinarea inter vivos a patrimoniului de afectaţiune, ca universalitate juridică.
1. Introducere
Întreaga problematică a cărei analiză ne-am propus-o are ca punct de plecare instituţia patrimoniului, şi,
în introducere, vom analiza, foarte concis, actualul context legal şi diversele opinii privind patrimoniul,
caracteristicile şi formele acestuia.
Astfel, în lipsa unei definiţii legale, patrimoniul era definit de doctrină „ca ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor unei persoane care au, sau reprezintă, o valoare pecuniară sau economică, adică evaluabilă
în bani”[1], cu următoarele caracteristici: patrimoniul este o universalitate juridică, toate persoanele au
un patrimoniu, nu există patrimoniu fără stăpân, o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu.
La începutul secolului XX, literatura de specialitate a început să pună sub semnul întrebării teoria
unităţii şi indivizibilităţii patrimoniului, teorie bazată pe legătura metafizică dintre personalitatea
umană şi patrimoniul său[2].
Observăm că, în esenţă, vechiul drept românesc nu a adoptat în întregime teoria domnilor Charles
Aubry şi Frederic C. Rau, teorie ce a marcat dreptul francez timp de aproape două secole[3], conform
căreia patrimoniul este unic, unitar şi indivizibil[4]. Susţinem aceasta având în vedere doctrina română
care, raportată la Codul civil român de la 1864, a considerat că, deşi patrimoniul este unic, el nu este
totdeauna unitar, putând fi divizat în universalităţi sau mase patrimoniale cu regim juridic distinct,
indicându-se, în argumentarea acestei opinii, inclusiv reglementări legale succesive ale unor cazuri de
divizare a patrimoniului general[5].
În zilele noastre, un pas semnificativ în direcţia divizibilităţii reale a patrimoniului s-a făcut prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţii economice de către
persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale[6], act normativ ce
reglementează şi patrimoniul de afectaţiune. Pentru prima dată, întreprinzătorii ce desfăşoară activităţi
economice ca persoane fizice autorizate, titulari ai întreprinderii individuale sau ca membri ai unei
întreprinderi familiale (în continuare, comercianţi persoane fizice) îşi pot constitui diviziuni
patrimoniale afectate desfăşurării unei activităţi, separat de gajul general al creditorilor personali ai
acestora.
Codul civil român din 2011 instituie principiul divizibilităţii patrimoniului, stabilind totodată că acesta
include toate drepturile şi datoriile unei persoane ce pot fi evaluate în bani [art. 31 alin. (1) C. civ.]. În
acest sens, patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, dar numai în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege. Aşadar, divizarea patrimoniului este posibilă numai în cazurile prevăzute
de lege, temeiul diviziunii fiind un act juridic sau un fapt juridic în sens restrâns[7].
Patrimoniile de afectaţiune, reglementate de dispoziţiile art. 31 alin. (3) C. civ. ca diviziuni
patrimoniale, sunt: masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate,
precum şi alte patrimonii astfel determinate.
Există opinii conform cărora, prin reglementarea divizibilităţii patrimoniului şi a patrimoniilor de
afectaţiune, dreptul român ar fi renunţat la teoria unicităţii patrimoniului[8].
Apreciem că în actuala configuraţie legislativă se menţine unicitatea patrimoniului, consacrarea legală
a divizibilităţii patrimoniului având relevanţă doar din perspectiva caracterului unitar al
patrimoniului[9]. Suplimentar, chiar din formularea art. 31 alin. (1) C. civ., „Orice persoană are un
patrimoniu”, reiese opţiunea legiuitorului pentru menţinerea caracterului de unicitate al patrimoniului.
Patrimoniul de afectaţiune, ca „fracţiune de universalitate”, este o universalitate juridică ce conţine
drepturi şi obligaţii legate prin scopul afectării lor, creată prin voinţa exclusivă a titularului
patrimoniului general şi recunoscută de lege.
Întreprinzătorul are un patrimoniu general, în cadrul căruia se pot constitui una sau mai multe mase
patrimoniale distincte, numite patrimonii de afectaţiune, destinate realizării unui anumit scop. În
această situaţie, patrimoniu general (concept de gen) se divide în patrimoniu de afectaţiune şi în
patrimoniu personal (specii), ambele patrimonii speciale fiind incluse în patrimoniul general al
titularului întreprinzător.
Nu suntem preocupaţi de fondul de comerţ al întreprinzătorului, deoarece el nu produce nicio influenţă
specială asupra răspunderii întreprinzătorului faţă de creditorii săi. Excluderea acestei instituţii din
câmpul nostru de interes rezidă şi din faptul că, în opinia noastră, fondul de comerţ, ca universalitate
(de fapt) de bunuri[10] afectate de întreprinzător desfăşurării activităţii economice, este parte a unui
patrimoniu de afectaţiune, dacă acesta este constituit de comerciant, şi totdeauna este parte a
patrimoniului general al acestuia. Aşadar, între fond de comerţ şi patrimoniul de afectaţiune şi
patrimoniul general există relaţia dintre parte şi întreg, întregul fiind patrimoniul de afectaţiune,
respectiv patrimoniul general al comerciantului[11].
2. Metodologia şi problemele cercetării
Mai întâi, voi analiza răspunderea pentru obligaţiile patrimoniale ale întreprinzătorului ce funcţionează
cu şi fără constituirea unui patrimoniu de afectaţiune. Voi face analiza pentru fiecare dintre categoriile
de întreprinzători: întreprinzătorul ce desfăşoară o activitate economică (în continuare, comerciant
persoană fizică, respectiv comerciant persoană juridică), şi întreprinzătorul ce exercită o profesie
autorizată (liberală), printre care indic: avocatul, medicul, practicianul în insolvenţă, executorul
judecătoresc ş.a. (în continuare, profesionist). Ulterior, voi propune soluţii şi voi analiza modalitatea în
care, prin modificarea actualei reglementări a patrimoniului de afectaţiune, prin autonomizarea lui
deplină, se poate obţine o reală limitare a răspunderii comercianţilor persoane fizice pentru obligaţiile
profesionale. Patrimoniul de afectaţiune nu poate constitui un adevărat instrument de derulare a
afacerilor fără posibilitatea ca, la un moment dat, titularul acestuia să îl poată înstrăina prin acte între
vii. Aşadar, voi analiza posibilitatea înstrăinării, prin acte între vii, a patrimoniului de afectaţiune din
perspectiva dreptului românesc, precum şi din perspectiva dreptului comparat.
3. Patrimoniul de afectaţiune şi răspunderea întreprinzătorului pentru obligaţiile sale
profesionale
3.1. Precizări generale privind răspunderea întreprinzătorilor
Conform regulii generale, instituite prin art. 2324 alin. (1) C. civ., cel care este obligat personal
răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie
comună a creditorilor săi.
Evident, se instituie principiul răspunderii nelimitate pentru datorii, patrimoniul general reprezentând
garanţia comună, gajul general al creditorilor, principiu regăsit şi în Codul civil de la 1864[12].
Printre excepţii de la regulă, potrivit art. 2324 alin. (3) C. civ., creditorii ale căror creanţe s-au născut în
legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi
bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea
creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.
În aceste condiţii, prin constituirea patrimoniului de afectaţiune – masele patrimoniale fiduciare, cele
afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii astfel determinate – „gajul general
al creditorilor se specializează”[13]. Altfel spus, patrimoniul de afectaţiune va reprezenta gaj general
doar pentru creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu acest patrimoniu (în continuare,
creditori profesionali), comerciantul urmând să răspundă faţă de aceştia cu bunurile din acest
patrimoniu.
Totodată, prin prevederile art. 2324 alin. (3) C. civ. se instituie o ordine de prioritate a urmăririi
bunurilor din patrimoniile speciale ale întreprinzătorului de către creditorii profesionali: (i) mai întâi
sunt urmărite bunurile existente în patrimoniul afectat desfăşurării activităţii profesionale şi, dacă
acestea sunt insuficiente, (ii) pot fi urmărite şi bunurile din patrimoniul personal.
Prin excepţie de la această regulă, dacă diviziunea patrimoniului este generată de exercitarea unei
profesii autorizate, creditorii, ale căror creanţe s-au născut în legătură cu acel patrimoniu de
afectaţiune sau în legătură cu acea profesie, au dreptul de a urmări numai bunurile patrimoniului de
afectaţiune. Această excepţie, instituită prin art. 2324 alin. (4) C. civ., are valoare de principiu în
materia răspunderii profesioniştilor autorizaţi pentru obligaţiile lor profesionale patrimoniale, regulă
confirmată prin art. 727 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Şi nu în ultimul rând, în oricare dintre cele două situaţii de excepţie, creditorii personali ai
întreprinzătorului nu au acces la bunurile din patrimoniul de afectaţiune, fiind exclus concursul
creditorilor personali ai debitorului asupra patrimoniului de afectaţiune al acestuia. Într-o manieră
concisă şi precisă, în doctrină, s-a apreciat ca fiind creanţe sau datorii profesionale cele ce rezultă din
exploatarea unei întreprinderi[14], distincţia dintre creditorii personali şi cei profesionali fiind realizată
prin raportare la acest criteriu.
În consecinţă, patrimoniul de afectaţiune este impermeabil dinspre exterior, respectiv este relativ
independent de patrimoniul personal care îşi menţine permeabilitatea raportată la urmăririle creditorilor
profesionali ai comerciantului persoană fizică.
În cele ce urmează ne vom raporta la toate speciile patrimoniului de afectaţiune ce pot conduce la
limitarea răspunderii întreprinzătorului faţă de creditorii săi profesionali: (i) masele patrimoniale
afectate de către profesionişti desfăşurării unei profesii autorizate, respectiv patrimoniile de afectaţiune
profesionale, (ii) masele patrimoniale afectate de către comercianţi desfăşurării unei activităţi
economice, respectiv patrimonii de afectaţiune comerciale şi (iii) masele patrimoniale fiduciare,
respectiv patrimoniile de afectaţiune fiduciare.
Fără îndoială, patrimoniul de afectaţiune este o tehnică de organizare a patrimoniului şi, în acelaşi timp,
o modalitate de limitare a răspunderii titularului pentru obligaţiile profesionale. În acest din urmă caz,
raţiunea constituirii patrimoniului de afectaţiune este obţinerea justului echilibru între activitatea
economică sau profesională şi riscurile inerente acestor activităţi, precum şi necesitatea protejării
bunurilor personale ale întreprinzătorului şi familiei sale.
3.2. Patrimoniul de afectaţiune şi răspunderea comerciantului persoană juridică pentru
obligaţiile sale profesionale
Este bine cunoscut faptul că societatea cu personalitate juridică – cel mai reprezentativ, comerciant
persoană juridică – este atât „o tehnică de organizare a unei întreprinderi, o metodă de afectare a
bunurilor, capitalurilor, drepturilor şi obligaţiilor unei activităţi determinate de obiectul său”[15], cât şi
o tehnică de limitare a răspunderii asociaţilor acesteia.
Pe de altă parte, nu orice formă asociativă sau societară de desfăşurare a activităţii implică limitarea
răspunderii asociaţilor ci, ca regulă, doar societăţile ce beneficiază de personalitate juridică. Exemplu
concludent îl reprezintă societatea simplă, entitate fără personalitate juridică, ce beneficiază de un
patrimoniu, dar implică răspunderea subsidiară şi nelimitată a asociaţilor săi pentru obligaţiile faţă de
creditorii societăţii, conform art. 1920 alin. (1) C. civ.[16]. Mai mult, în cazuri limitativ prevăzute de
lege, nici personalitatea juridică a societăţii nu înlătură răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
pentru obligaţiile sociale.
Fără îndoială, pentru comerciantul persoană juridică, patrimoniul de afectaţiune nu este principalul
instrument de protejare şi limitare a răspunderii acestuia.
În literatura de specialitate, se consideră că sunt patrimonii de afectaţiune sucursalele, punctele de lucru
şi sediile secundare ale persoanei juridice[17].
În opinia noastră, sucursalele, punctele de lucru şi celelalte sedii secundare ale societăţii cu
personalitate juridice nu pot fi calificate ca având natura juridică a unor patrimonii de afectaţiune ale
societăţii-mamă.
Avem în vedere, în primul rând, faptul că nu există o prevedere legală prin care să se reglementeze
posibilitatea ca societăţile comerciale să îşi constituie patrimonii de afectaţiune, altele decât masele
patrimoniale fiduciare. Principiul este acela conform căruia patrimoniile de afectaţiune se pot constitui
numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dispoziţiile art. 31 alin. (2) şi alin. (3) C. civ. fiind
imperative.
Pe de altă parte, în Legea nr. 31/1990 privind societăţile, lege specială raportată la prevederile Codului
civil, nu există nicio dispoziţie în temeiul căreia să se permită societăţilor cu personalitate juridică să îşi
constituie patrimonii de afectaţiune.
În al doilea rând, asimilarea sediilor secundare ale societăţii cu personalitate juridică cu patrimoniile de
afectaţiune ar genera modificări structurale în regimul juridic actual al sucursalei, în sensul înlocuirii
acestuia cu cel aplicabil patrimoniului de afectaţiune, aspect dificil de acceptat, în actuala configuraţie
legislativă. Spre exemplu, ca regulă, creditorului „unei sucursale”[18], – în drept, creditorul societăţii-
mamă -, ce urmăreşte direct societatea-mamă pentru obligaţiile născute în legătură cu activitatea
sucursalei, nu îi poate fi opus beneficiul de discuţiune. Creditorul societăţii nu poate fi obligat să
urmărească, mai întâi, patrimoniul sucursalei (patrimoniul de afectaţiune în legătură cu care s-a născut
creanţa sa) şi, doar în situaţia insuficienţei bunurilor acesteia, să se îndrepte împotriva
patrimoniului societăţii-mamă. Dacă am admite teza sucursalei ca patrimoniu de afectaţiune al
societăţii-mamă, ar trebui să avem temei pentru invocarea prevederilor art. 2324 alin. (3) C. civ., ce
impun urmărirea prioritară a bunurilor patrimoniului de afectaţiune, respectiv ale sucursalei, temei
exclus de actuala reglementare a sucursalelor.
Evident că societatea comercială îşi poate constitui patrimonii de afectaţiune[19], dar numai sub forma
maselor patrimoniale fiduciare în calitate de constituitor persoană juridică, drept recunoscut de art. 776
C. civ., raportat la dispoziţiile art. 31 alin. (1)-(3) C. civ.
Într-o asemenea ipoteză, beneficiarul fiduciei poate fi orice persoană aflată în relaţii de afaceri cu
societatea, inclusiv constituitorul.
Practic, prin crearea masei patrimoniale fiduciare, societatea va beneficia de toate avantajele oferite de
regimul juridic al patrimoniului de afectaţiune, ca instrument juridico-economic de derulare a
contractelor comerciale[20].
În primul rând, în principiu, bunurile din masa patrimonială fiduciară vor putea fi urmărite numai de
creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu aceste bunuri.
În al doilea rând, societatea comercială va putea crea o masă patrimonială fiduciară pentru garantarea
propriilor obligaţii prezente sau viitoare, de regulă pentru: (i) garantarea unui credit[21], în caz de
nerestituire a creditului, fiduciarul – beneficiar – creditor păstrând pentru sine bunurile primite în
temeiul fiduciei[22]; (ii) gestionarea uneia dintre afacerile ce fac obiectul său de activitate,
constituitorul având dreptul să fie, în acelaşi timp, şi beneficiar[23]; (iii) a obţine resurse financiare prin
utilizarea fiduciei ca vânzare cu pact de răscumpărare.
Interesant de remarcat este faptul că în situaţia creării patrimoniului fiduciar pentru garantarea unui
credit, „fiduciarul creditor este singurul care îşi obţine realizarea creanţei sale din bunul sau masa
patrimonială obiect al garanţiei, spre deosebire de garanţiile tradiţionale în care atributul lor de
preferinţă poate expune pe titular concursului şi chiar preeminenţei altor creditori preferabili”[24].
Opozabilitatea fiduciei se asigură prin menţionarea sa în Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare şi înscrierea drepturilor reale imobiliare, inclusiv a garanţiilor reale imobiliare, care fac
obiectul contractului de fiducie, în cartea funciară, pentru fiecare drept în parte.
3.3. Patrimoniul de afectaţiune şi răspunderea comerciantului persoană fizică pentru obligaţiile
sale profesionale
Problema impermeabilităţii patrimoniului personal al comerciantului persoană fizică trebuie abordată
din multiple perspective: a comerciantului, a creditorilor acestuia, a familiei comerciantului şi, nu în
ultimul rând, din perspectiva statului.
Comerciantul şi familia sa sunt interesaţi ca în situaţii dificile, bunurile personale sau o parte dintre
acestea să fie la adăpost de urmărirea creditorilor profesionali.
Însă, comerciantul nu îşi poate proteja bunurile personale, parte a patrimoniul personal, printr-o
declaraţie unilaterală de insesizabilitate a bunurilor, întrucât legea română, spre deosebire de cea
franceză, nu recunoaşte valabilitatea unei asemenea manifestări de voinţă. Interdicţia este prevăzută în
art. 2329 C. civ., raportat la art. 627 alin. (1) C. civ., prin care se permite indisponibilizarea şi
insesizabilitatea unui bun doar prin convenţie şi prin testament, cu excluderea actelor juridice
unilaterale; chiar şi în aceste situaţii de excepţie, insesizabilitatea este operantă numai în favoarea
dobânditorului bunului.
Aparent, constituirea unui patrimoniu de afectaţiune se prefigurează ca instrument al limitării
răspunderii comerciantului persoană fizică pentru obligaţiile sale comerciale. În realitate, această
construcţie juridică nu reuşeşte să înlăture inechitatea răspunderii profesionistului comerciant cu
întregul său patrimoniu, cel de afectaţiune, dar şi cu cel personal.
Am arătat că, în temeiul legii, comercianţii persoane fizice au dreptul de a afecta o fracţiune a
patrimoniului lor în scopului exercitării unei activităţi economice, constituind un patrimoniu de
afectaţiune, în oricare din formele de desfăşurare a activităţii economice reglementate de lege pentru
aceştia[25]. Opţiunea constituirii patrimoniului de afectaţiune poate interveni la începutul activităţii,
odată cu cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării sau ulterior, sens
în care vor fi depuse declaraţia dată anume în acest sens şi documentele care să ateste efectuarea
vărsămintelor sau calitatea de proprietar.
Ca efect al constituirii patrimoniului de afectaţiune, comerciantul obţine sistarea dreptului creditorilor
personali de a-i urmări toate bunurile, limitându-i la un drept de gaj general asupra patrimoniului
personal, chiar dacă bunurile acestui patrimoniu nu sunt suficiente pentru îndestularea creanţelor
acestora. Aşadar, creditorii personali nu pot emite pretenţii asupra bunurilor din patrimoniul de
afectaţiune, limitare legală ce nu poate fi înlăturată nici prin voinţa titularului patrimoniului de
afectaţiune.
Limitarea dreptului de urmărire la patrimoniul de afectaţiune nu funcţionează în privinţa creditorilor
profesionali ai comerciantului.
Legitimându-şi acţiunea prin insuficienţa bunurilor în patrimoniul de afectaţiune, creditorii profesionali
pot trece graniţa dintre patrimoniile speciale, păşind în patrimoniul personal al debitorului şi
urmărindu-i bunurile personale. Într-o asemenea ipoteză, creditorii personali ai comerciantului pot
invoca beneficiul de discuţiune împotriva creditorilor profesionali până când aceştia fac dovada
urmăririi tuturor elementelor de activ din patrimoniul de afectaţiune al comerciantului[26].
Aşadar, pentru obligaţiile profesionale, comerciantul rămâne obligat nelimitat faţă de creditorii
profesionali. Răspunderea nelimitată are un caracter subsidiar, comerciantul având posibilitatea de a
invoca beneficiul de discuţiune în cazul încălcării ordinii legale de preferinţă în urmărirea patrimoniilor
sale speciale.
Prin urmare, de lege lata, comerciantul nu îşi poate proteja patrimoniul personal de urmărirea
creditorilor profesionali.
Această situaţie este inadecvată şi inechitabilă, deoarece, în primul rând, o altă categorie de creditori ai
comerciantului, creditorii personali, este obligată să se limiteze la urmărirea bunurilor din patrimoniul
în legătură cu care creanţa lor s-a născut, încălcându-se principiul egalităţii creditorilor. Pe de altă parte,
patrimoniul personal al profesioniştilor autorizaţi este de neatins pentru creditorii profesionali ai
acestora, legea utilizând, nejustificat, un dublu standard.
Este necesară modificarea şi completarea regimului juridic al patrimoniului de afectaţiune constituit de
comercianţii persoane fizice în sensul consacrării independenţei acestuia faţă de patrimoniul personal al
comerciantului şi al eliminării dreptului creditorilor profesionali de a urmări bunurile patrimoniului
personal al debitorului, prin impermeabilizarea patrimoniului personal.
Pornindu-se de la rolul micilor întreprinzători în economie şi nevoile acestora, limitarea răspunderii
comerciantului persoană fizică, prin intermediul patrimoniului de afectaţiune, corespunde cu nevoile
practicii, se bazează pe precedentul legal consacrat în legea română pentru profesioniştii autorizaţi şi
este deja reglementată în legislaţiile altor state europene, precum Franţa, Germania şi Portugalia[27].
În Franţa, protejarea patrimoniului familial al întreprinzătorilor comercianţi individuali reprezintă o
preocupare constantă şi un prim pas în această direcţie a fost făcut prin reglementarea posibilităţii ca
reşedinţa principală a oricăror întreprinzători individuali să devină insesizabilă. În baza legii franceze
din 1 august 2003 pentru iniţiativă economică şi a declaraţiei întreprinzătorului individual privind
insesizabilitatea locuinţei cu caracter de reşedinţă principală, creditorii profesionali ai acestuia pierd,
temporar şi parţial, dreptul de a urmări reşedinţa principală a acestuia pentru realizarea creanţelor lor
profesionale.
Pasul decisiv l-a reprezentat Legea franceză nr. 2010 – 658 din 15 iunie 2010 privitoare la
întreprinzătorul individual cu răspundere limitată. Prin această lege se reglementează patrimoniul de
afectaţiune al întreprinzătorilor individuali, stabilindu-se că toţi întreprinzătorii individuali pot afecta
activităţii lor profesionale un patrimoniu separat de patrimoniul lor personal[28], fără crearea unei
persoane juridice, iar răspunderea acestora pentru obligaţiile profesionale se limitează la bunurile din
patrimoniul de afectaţiune, creditorii profesionali având drept de gaj general asupra patrimoniului
afectat, nu şi asupra celui personal al întreprinzătorului individual.
Şi în Germania, separarea patrimoniului – denumită zweckvermogen în BGB – permite unei persoane
să aibă mai multe patrimonii. Evident, diviziunile patrimoniale sunt pe deplin autonome, „creditorii
unui patrimoniu distinct nu pot urmări decât bunurile din patrimoniul dedicat lor şi persoana care s-a
dorit a fi protejată prin separaţia patrimoniilor sau care are un interes în separarea patrimoniilor, poate
interveni pentru a respinge pretenţiile creditorilor care încearcă să forţeze limitele patrimoniului
separat, îndreptându-se împotriva altor bunuri din alte patrimonii”[29].
Protejarea intereselor creditorilor patrimoniilor de afectaţiune ale comercianţilor persoane fizice ar fi
asigurată printr-o publicitate corespunzătoare a răspunderii lor limitate.
În primul rând, comercianţii ar trebui să aibă obligaţia anunţării partenerilor, printr-o menţiune
adecvată, menită să atragă atenţia asupra limitării răspunderii sale, spre exemplu: „Popescu Ion,
persoană fizică autorizată cu răspundere limitată”, înscrisă pe toate actele emise şi/sau semnate de
comerciant, pe toate materialele publicitare ş.a.
Această publicitate va trebui întregită prin publicitatea în registrul comerţului, sub forma declaraţiei de
constituire a patrimoniului de afectaţiune, însoţită de un raport de evaluare a bunurilor ce intră în
patrimoniul de afectaţiune, iar în cazul afectării bunurilor imobile, a unor drepturi reale sau/şi alte
drepturi, fapte sau raporturi juridice, dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, se
impune şi înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de constituire a patrimoniului de afectaţiune[30].
Desigur, publicitatea constituirii patrimoniului de afectaţiune trebuie realizată şi prin înscriere în arhiva
electronică de garanţii mobiliare, atunci când patrimoniul de afectaţiune conţine drepturi de garanţie
pentru opozabilitatea cărora este necesară înscrierea în arhivă.
Fără îndoială, răspunderea limitată a titularului va caracteriza întreaga existenţă a patrimoniului de
afectaţiune, inclusiv în momentul lichidării acestuia, fie prin lichidare voluntară, fie în procedura
falimentului comerciantului persoană fizică.
Creditorii profesionali ai comerciantului persoană fizică ar putea urmări şi bunurile din patrimoniul
personal al acestuia în caz de fraudă şi, în cazuri limitativ prevăzute de lege, în procedura falimentului
acestuia.
3.4. Patrimoniul de afectaţiune şi răspunderea profesionistului autorizat pentru obligaţiile sale
profesionale
O specie a patrimoniului de afectaţiune este masa patrimonială afectată desfăşurării unei profesii
autorizate sau patrimoniile de afectaţiune profesionale. Deşi noţiunea de profesii autorizate nu este
precizată de lege, se consideră că „o profesie autorizată de lege ar fi acea ocupaţie în cazul căreia
calificarea specifică este definită de lege, iar exercitarea îndeletnicirii respective se poate face numai în
condiţiile prescrise de lege”[31]. Nu intră în categoria persoanelor autorizate să desfăşoare o activitate
profesională persoanele autorizate să desfăşoare activităţi economice.
Aşadar, prin profesii autorizate sunt avute în vedere profesiile liberale: cea de avocat, medic, arhitect,
practician în insolvenţă, notar public, executor judecătoresc, mediator ş.a., pentru practicarea cărora
sunt necesare calificări profesionale şi apartenenţa la un ordin profesional recunoscut prin lege[32];
aceştia sunt profesioniştii ce îşi pot constitui un patrimoniu de afectaţiune profesional individual.
Constituirea patrimoniului afectat exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte
prin actul încheiat de titularul profesionist autorizat, cu respectarea condiţiilor de formă şi publicitate
prevăzute de lege, modificarea ulterioară a acestuia fiind posibilă tot printr-un act juridic unilateral,
conform prevederilor art. 33 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.
Cum am arătat anterior, conform prevederilor art. 2324 alin. (4) C. civ. şi art. 727 alin. (1) teza I C.
proc. civ., bunurile, care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectată exerciţiului unei profesii
autorizate de lege, pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu
profesia respectivă; aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului. Altfel spus,
„datoriile unui liber profesionist (avocat, notar, dentist etc.) se clasifică de drept în profesionale şi
private, iar analog şi bunurile sale descriu două mase distincte”[33].
Sub aspectul efectelor juridice ale constituirii patrimoniului de afectaţiune profesional, se remarcă
impermeabilizarea deplină a patrimoniului personal al profesioniştilor. Cum este firesc, creditorii
profesionali ai acestora au drept de gaj general numai asupra patrimoniului de afectaţiune, cu
excluderea oricărui drept asupra bunurilor din patrimoniul personal al profesionistului.
Este diferenţa legală esenţială între patrimoniul de afectaţiune profesional şi patrimoniul de afectaţiune
al comerciantului persoană fizică.
4. Înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune
Segregarea deplină a patrimoniului de afectaţiune, sau autonomizarea sa deplină, şi limitarea
răspunderii comerciantului vor permite reglementarea dreptului de înstrăinare a patrimoniului de
afectaţiune, prin acte între vii.
Titularul patrimoniului de afectaţiune trebuie să aibă dreptul de a crea, de a utiliza şi de a se bucura de
patrimoniul de afectaţiune, de a-l lichida[34], inclusiv dreptul de a dispune de el în mod liber, în forma
şi pentru scopul creării sale[35].
Este evident că nu avem în vedere înstrăinarea bunurilor ce compun patrimoniul de afectaţiune,
respectiv înstrăinarea fondului de comerţ ca universalitatea de fapt, deşi unii autori apreciază că aceasta
este singura modalitate de „înstrăinare” a patrimoniului de afectaţiune[36].
În egală măsură, avem în vedere transmiterea cu titlu universal a unei diviziuni a patrimoniului
comerciantului persoană fizică, a unor mase patrimoniale, nu transmiterea universală a patrimoniului
acestuia, transmisiune interzisă prin acte între vii[37].
Acceptându-se şi reglementându-se crearea unor patrimonii afectate unui anumit scop, a maselor
patrimoniale a căror existenţă este indisolubil legată de scopul creării lor, nu vedem niciun impediment
în înstrăinarea inter vivos a patrimoniilor de afectaţiune[38].
Fără îndoială, principiul inalienabilităţii patrimoniului are în vedere patrimoniul în întregul său, cu
excluderea diviziunilor patrimoniale[39].
În susţinerea acestei posibilităţi, indicăm faptul că înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune este
permisă fără rezerve de Codul civil german şi de Codul comercial francez, astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 2010 – 658 din 15 iunie 2010 privitoare la întreprinzătorul individual cu răspundere
limitată[40].
În acest sens, prin art. L 526-17 – I C. com. fr. se reglementează expres instituţia transmiterii prin acte
între vii a patrimoniului de afectaţiune, transmitere ce poate interveni atât prin act cu titlu oneros, cât şi
prin act cu titlu gratuit, respectiv prin: vânzare, donaţie, aducerea cu titlu de aport la o societate a
patrimoniului, fie către persoane fizice, fie către persoane juridice[41].
În documentele de publicitate ale transferului patrimoniului de afectaţiune trebuie precizate drepturile,
bunurile, obligaţiile şi valorile mobiliare ce compun patrimoniul de afectaţiune.
Cesionarul, donatarul sau beneficiarul aportului devine debitorul creditorului întreprinzătorului
individual, în locul şi în poziţia acestuia, fără ca această substituţie/subrogare să reprezinte o novaţie
din punctul de vedere al creditorilor.
Precizăm că în reglementarea franceză, patrimoniul de afectaţiune are aceeaşi semnificaţie ca şi în
legea română, reprezentând o universalitate juridică.
Pe de altă parte, chiar şi în actualul context legislativ românesc, legea prevede posibilitatea înstrăinării
unui patrimoniu de afectaţiune ca universalitate juridică, fiind permisă înstrăinarea prin acte între vii a
patrimoniilor de afectaţiune profesionale şi a masei fiduciare.
Prima breşă legislativă în acest sens a fost realizată în materia reorganizării persoanelor juridice,
respectiv a societăţilor comerciale, ce au posibilitatea restructurării activităţii lor prin fuziune şi
divizare. Fără a aduce în discuţie fuziunea şi divizarea totală a unei societăţi, prin care se realizează
transferul întregului patrimoniu al societăţii a cărei existenţă va înceta ca efect al fuziunii sau divizării,
nu putem exclude din sfera exemplificării actelor de înstrăinare inter vivos a maselor patrimoniale, ca
universalităţi juridice, situaţia divizării parţiale a societăţilor comerciale ce continuă să existe după
această operaţiune juridică[42].
Conform legii, divizarea parţială a societăţii se realizează prin transmiterea cu titlu universal a unei
parţi din patrimoniul persoanei juridice către patrimoniul unei alte persoane juridice existente sau nou
create ca efect al divizării (art. 2501 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile).

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 236 alin. (3) C. civ. şi ale art. 237 alin. (2) C. civ. privitoare la
divizarea parţială a persoanei juridice, operaţiune ce constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul
unei persoane juridice şi în transmiterea acestei părţi, cu titlu universal, către una sau mai multe
persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.
Revenind la înstrăinarea patrimoniilor de afectaţiune prin acte între vii, facem o primă referire la art.
791 C. civ., ce reglementează transferul masei patrimoniale fiduciare de la fiduciar la beneficiar, ca
efect al încetării contractului de fiducie. În acest context, patrimoniul fiduciar îşi schimbă titularul, în
raport de patrimoniul căruia îşi menţine caracterul special, continuând să existe ca universalitate până
în momentul plăţii datoriilor fiduciare[43].
Tot prin acte între vii pot fi înstrăinate şi patrimoniile de afectaţiune ale profesioniştilor medici [art. 69
alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii[44]], avocaţi [art. 198 alin. (4) din
Statutul din 2011 al profesiei de avocat[45]], practicieni în insolvenţă [art. 22 alin. (6) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea şi activitatea practicienilor în insolvenţă[46]] ş.a.
În această direcţie, formele de exercitare a profesiei de avocat se pot transforma în oricare altă formă de
exercitare a profesiei prevăzută de lege, fără lichidare, separată sau deodată cu reorganizarea formelor
de exercitare a profesiei de avocat, prin fuziune, absorbţie, divizare totală sau parţială, respectiv prin
desprinderea unei părţi din patrimoniul de afectaţiune profesională, astfel cum acesta este reflectat în
evidenţele financiar contabile ale formei de exercitare a profesiei supuse divizării parţiale.
Mai mult, avocaţii pot contribui, cu titlu de aport, la forma de exercitare a profesiei rezultată din
transformare cu cota-parte indiviză din patrimoniul de afectaţiune profesională, astfel cum este acesta
reflectat în evidenţele financiar-contabile ale formei de exercitare a profesiei care se transformă,
întocmind în acest scop actele financiar contabile de transfer către forma de exercitare a profesiei în
care au optat să se transforme [art. 182 alin. (3) şi alin. (4) din Statutul din 2011 al profesiei de avocat]
[47].
Prin urmare, patrimoniul de afectaţiune profesional al avocaţilor poate fi înstrăinat prin acte între vii,
singurul impediment temporar fiind acela vizat de publicitatea actului de transfer prin Registrul
electronic al evidenţei patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor[48], deocamdată inexistent.
Într-o manieră similară este reglementată posibilitatea transferului (înstrăinării) patrimoniului de
afectaţiune profesional al formelor de desfăşurare a activităţii practicienilor în insolvenţă[49].
Din perspectiva problematicii pe care o analizăm, extrem de interesante sunt dispoziţiile legii în
materia înstrăinării patrimoniului de afectaţiune profesional al medicilor de familie.
Praxisul medicului de familie reuneşte patrimoniul de afectaţiune profesională, infrastructura
cabinetului, aflată în proprietatea sau în folosinţa medicului, şi clientela. Praxisul medicului poate fi
înstrăinat prin înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune profesional, preluarea activităţii unui praxis
existent de către un alt medic de familie, în condiţiile încetării activităţii medicului titular, realizându-se
prin transmiterea patrimoniului de afectaţiune profesională deţinut către medicul care preia praxisul
[art. 69 alin. (3) din Legea nr. 95/2006].
Legea permite ca înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune profesional al medicilor de familie să se
realizeze prin acte între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, menţionându-se expres actele juridice ce
pot avea ca obiect patrimoniul de afectaţiune profesional. Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Ordinul
Ministerului Sănătăţii Publice nr. 1322 din 2 noiembrie 2006[50], „obiectul preluării activităţii unui
praxis îl reprezintă patrimoniul de afectaţiune profesională, iar modalităţile de preluare a activităţii unui
praxis pot fi: vânzarea, schimbul, donaţia, legatul, locaţiunea, comodatul, uzufructul, aportul la
capitalul social”. În realizarea acestei operaţiuni juridice, reglementarea legală specială stabileşte
modalităţi particulare de realizare a publicităţii preluării praxisului.
Publicitatea generală a transferului patrimoniului de afectaţiune profesional al medicilor de familie se
realizează atât de către medicul cedent, prin formalităţi specifice, cât şi de către noul deţinător, prin
comunicarea actului de transfer autorităţilor de sănătate publică teritoriale, Casei de Asigurări de
Sănătate şi pacienţilor.
Este evident că nu se justifică puternica rezervă doctrinară la posibilitatea înstrăinării prin acte între vii
a patrimoniului de afectaţiune, ca universalitate juridică, deoarece această posibilitate este o realitate
juridică.
Credem că înstrăinarea prin acte între vii a patrimoniului de afectaţiune al comerciantului persoană
fizică, deşi complicată, este posibilă şi în actuala configuraţie legală.
Aspectele problematice ale unui asemenea transfer sunt generate, în principal, de obligaţiile
patrimoniului de afectaţiune şi de dreptul de urmărire al creditorilor profesionali. Însă, drepturile
creditorilor nu sunt afectate prin înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune, fiind legate de patrimoniu,
nu de titularul acestuia. Rămâne neatins caracterul nelimitat al răspunderii subsidiare a comerciantului
cedent al patrimoniului de afectaţiune. Este dincolo de orice discuţie că înstrăinarea patrimoniului de
afectaţiune nu poate genera o modificare a drepturilor creditorilor profesionali şi nici transferul de
responsabilitate nelimitată de la cedent către cesionar. Cu toate acestea, nu excludem posibilitatea ca,
prin convenţia de înstrăinare, cesionarul să preia şi această obligaţie a cedentului.
Înstrăinarea patrimoniului de afectaţiune a comerciantului persoană fizică presupune încheierea actului
juridic de înstrăinare cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea şi opozabilitatea
tuturor operaţiunilor juridice conţinute de acest act juridic complex: vânzare, cesiune de creanţă,
preluarea de datorie, cesiunea de contract ş.a.
În funcţie de conţinutul patrimoniului de afectaţiune şi de operaţiunile juridice implicate de transferul
acestuia, actul de transfer va îmbrăca forma înscrisului sub semnătură privată sau a înscrisului autentic
notarial.
Pentru publicitatea şi opozabilitatea faţă de terţi a actului de transfer a patrimoniului de afectaţiune, se
impune efectuarea menţiunii în registrul comerţului, înscrierea acestuia în cartea funciară ori de câte ori
printre bunurile patrimoniului de afectaţiune se află bunuri imobile, drepturi reale sau/şi alte drepturi,
fapte sau raporturi juridice, dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, şi înscrierea în
arhiva electronică de garanţii mobiliare, fiind în discuţie cesiunea unei universalităţi de creanţe (art.
1579 C. civ.).
Suplimentar, pentru opozabilitatea cesiunilor de creanţe faţă de debitori, se impune comunicarea actului
de transfer către toţi debitorii cedentului[51] (art. 1579 C. civ.), iar pentru acceptarea cesiunii
contractelor, comunicarea actului de transfer co-contractanţilor, în aplicarea prevederilor art. 1315 alin.
(1) C. civ.
Dincolo de aceste ultime consideraţii, pentru gestionarea eficientă a patrimoniului de afectaţiune, este
necesar ca legiuitorul să intervină prin reglementarea expresă a transferului prin acte între vii a
patrimoniului de afectaţiune al comerciantului persoană fizică.
5. Concluzii
În teoria economică modernă, se consideră că dezvoltarea economică porneşte de la stimularea pe scară
largă a activităţii întreprinzătorilor individuali[52].
Constituirea unui patrimoniu de afectaţiune pentru desfăşurarea activităţii economice poate reprezenta
instrumentul ideal de gestionare a patrimoniului, de limitare a răspunderii şi de protejare a
patrimoniului personal al comercianţilor.
Analiza comparativă a regimului juridic al patrimoniului de afectaţiune al comerciantului persoană
fizică cu cel al maselor fiduciare constituite de comercianţii persoane juridice, şi mai ales cu
patrimoniile de afectaţiune profesionale, relevă diferenţe substanţiale sub aspectul protecţiei oferite
patrimoniului personal al profesioniştilor autorizaţi, al autonomizării depline a patrimoniilor speciale
ale celor din urmă.
Este limpede că limitarea răspunderii şi, implicit, a riscului comerciantului individual reprezintă o
problemă pentru care legea română nu a adoptat cea mai adecvată soluţie.
Separarea patrimoniilor comerciantului persoană fizică (a patrimoniului de afectaţiune faţă de cel
personal) este imperfectă, iar comerciantul nu îşi poate proteja patrimoniul personal de urmărirea
creditorilor profesionali.
Credem că fragilitatea juridică a comercianţilor persoane fizice, al căror faliment profesional poate
însemna ruina lor şi a familiei lor, independent de cauzele obiective ale falimentului, impune
modificarea concepţiei privind răspunderea lor pentru obligaţiile profesionale.
Pentru aceasta este necesară generalizarea principiului autonomiei depline a patrimoniilor de
afectaţiune, între ele şi faţă de patrimoniul personal al oricărui întreprinzător, prin includerea în sfera de
aplicare a acestui principiu şi a patrimoniilor de afectaţiune ale comercianţilor persoane fizice.
Efectele impermeabilizării, ale autonomizării depline a patrimoniilor speciale ale comerciantului
persoană fizică, ar consolida funcţia de instrument de afaceri a patrimoniului de afectaţiune, prin
protejarea patrimoniului personal al comerciantului faţă de riscurile inerente activităţii economice, cât
şi prin crearea premiselor pentru reglementarea dreptului comerciantului de a-şi înstrăina, în orice
moment, prin acte între vii, patrimoniul de afectaţiune.
Întrucât utilizarea patrimoniului de afectaţiune ca instrument în derularea afacerilor nu poate fi
concepută fără posibilitatea înstrăinării lui prin acte între vii, ar trebui ca, în modalitate expresă, legea
română să permită şi comercianţilor o astfel de înstrăinare, având ca punct de referinţă reglementarea
înstrăinării patrimoniilor de afectaţiune profesionale, precum şi modelele oferite de alte legislaţii
europene.

[1] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de Drept Civil Român, vol. 1, Ed. All, 1996, p. 522.
[2] G. Rojas Elgueta, Divergences and Convergences of common Law and Civil Law Traditions on Asset Partitioning: A
Functional Analysis, University of Pennsylvania Journal of Business Law, vol. 12:2, 2010, p. 527.
[3] Fr. Terre, La personne et ses patrimoines. Des Pepis per milliers, Revue de Droit Henri Capitant, nr. 2, 30 june 2011.
[4] Aubry et Rau, par E. Bartin, Cours de droit civil francais, 5eme ed., §§ 573 et 574, T. 9, 1917; pentru versiunea în
engleză a teoriei asupra patrimoniului a domnilor Aubry and Rau, a se vedea: Kasirer, Translating Part of France’s Legal
Heritage: Aubry and Rau on the Patrimoine, 38 Revue generale de droit 453, 2008.
[5] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 523. C. Bîrsan, Drept Civil. Drepturi reale principale, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 10-11. V. Stoica, Drept Civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2004, pp.
47-96; pentru analiza istoriei teoriilor privitoare la patrimoniu, a se vedea: V. Stoica, Patrimoniul deafectaţiune –
Continuitate şi reformă, RRDP nr. 2/2013, pp. 13-23.
[6] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţii economice de către persoane fizice
autorizate, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale, publicată în M. Of. nr. 328 din data de 25 aprilie 2008, cu
modificările şi completările ulterioare.
[7] V. Stoica, Drept Civil. Drepturi reale principale, op. cit., p. 8.
[8] Gh. Piperea, Drept Comercial. Întreprinderea, Ed. C. H. Beck, 2012, p. 60. R.-M. Popescu, E. Oprina, Fiducia şi
implicaţiile acesteia asupra executării silite, Revista Română de Executare Silită nr. 4/2011, p. 72. R. Catană, Drept
Comercial. În PowerPoint, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 97; pentru aceeaşi opinie raportată la Codul civil
Quebec, a se vedea: Macdonald, Reconceiveing the Symbols of Property: Universalities, Interests and other Heresies,
McGill Law Journal, vol. 39, 1994, pp. 776-777.
[9] F. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil, Ed. C.H. Beck, 2012, p. 35. I. Sferdian,
Patrimoniul profesional individual afectat desfăşurării unei profesii liberale în reglementarea Codului civil (Legea nr.
287/2009), Revista Dreptul nr. 7/2012, p. 44. În sensul menţinerii caracterului unitar al patrimoniului, a se vedea: V.
Stoica, Patrimoniul de afectaţiune – continuitate şi reformă, op. cit., p. 22.
[10] Art. 541 alin. (1) C. civ. defineşte universalitatea de fapt ca „ansamblul de bunuri care aparţin aceleiaşi persoane şi au o
destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege”. Pe de altă parte, fondul de comerţ nu este universalitate
juridică, pentru că universalităţile juridice există doar dacă sunt recunoscute de lege, ori fondul de comerţ nu beneficiază de
această recunoaştere.
[11] În acelaşi sens, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, ibidem, p. 524. S. Angheni, Drept Comercial.
Profesioniştii – comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 35 şi urm. L. Herovanu, Dreptul român şi patrimoniul de
afectaţiune, Revista de Drept Comercial nr. 6/2009, pp. 75-76. Opinie contrară în: St. D. Cărpenaru, Tratat de Drept
Comercial Român, Conform noului Cod Civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 95.
[12] Gh. Piperea, Diviziunile patrimoniale şi confuzia de patrimonii – noi motive de contestaţie la executare, Curierul
Judiciar nr. 9/2012, p. 562.
[13] F. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 2274. În acelaşi sens, L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu,
Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, op. cit., p. 756.
[14] Gh. Piperea, Diviziunile patrimoniale şi confuzia de patrimonii – noi motive de contestaţie la executare, op. cit., p. 564.
[15] Xavier de Roux, La creation d’un patrimoine d’affectation, p. 9.
[16] Gh. Piperea, Diviziunile patrimoniale şi confuzia de patrimonii – noi motive de contestaţie la executare, op. cit., p. 563.
[17] Gh. Piperea, Simularea personalităţii juridice în Noul Cod Civil, RRDA nr. 1/2012.
[18] Avem în vedere creditorul ale cărui creanţe s-au născut din acte juridice încheiate cu sucursala ce a acţionat în numele
şi pe seama societăţii-mamă, societate cu personalitate juridică.
[19] În acelaşi sens, Gh. Piperea, Simularea personalităţii juridice în Noul Cod Civil, ibidem.
[20] Pentru detalii, a se vedea: R. Dammann, Fiducia – garanţie şi conflictul de legi, în Pandectele Române nr. 6/2013.
[21] Detalii privind posibilitatea calificării drept garanţie personală a unei astfel de fiducii în I. Turcu, Se poartă fiducia,
Revista de Note şi Studii Juridice.
[22] D. Chirică, Noul Cod civil, Direcţii de evoluţie, în Pandectele Române nr. 4/2013.
[23] R. Dammann, op. cit.
[24] M. Grimaldi, L’introduction de la fiducie en droit francais in Les transfromations du droit civil fancais, Universidad
externado de Colombia; M. Bouteille, Les Proprietes conditionnelles, Presses Universitaires D’Aix-Marseille, 2008, pp.
455-456, apud L. M. Harosa, Scurte consideraţii asupra fiduciei în reglementarea noului Cod civil, RRDA nr. 9/2013.
[25] Practica judecătorească s-a pronunţat în cauze având ca obiect patrimoniul de afectaţiune al comercianţilor persoane
fizice. În acest sens, a se vedea: ÎCCJ, fosta secţie comercială, decizia nr. 1072/2009, menţionată în C. Bîrsan, Drept civil.
Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, 2013, p. 14. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr. 3 din 11
ianuarie 2010.
[26] În acelaşi sens, L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, op. cit., p. 756.
[27] De Roux, La creation d’un patrimoine d’affectation.
[28] Conform prevederilor art. 14 din Legea franceză nr. 2010 – 658 din 15 iunie 2010, un întreprinzător poate avea unul
sau mai multe patrimonii de afectaţiune.
[29] J. Rehahn, Al. Grimm, Country Report: Germany, The Columbia Journal of European Law Online, vol. 18, 2012, p.
99.
[30] În această situaţie, declaraţia trebuie să îmbrace forma înscrisului autentic notarial, întrucât, conform art. 888 C. civ.,
înscrierile în cartea funciară se efectuează în baza actului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti definitive, a
certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede
aceasta. În acelaşi sens, L. Herovanu, op. cit., p. 74. A. A. Chiş, Obiectul cărţii funciare în lumina Noului Cod civil –
dispoziţii speciale privind înscrierea drepturilor tabulare, RRDP nr. 3/2012, pp. 58-99.
[31] R. Rizoiu, Garanţia comună a creditorilor în Noul Cod civil, RRDP nr. 1/2012, pp. 170-223.
[32] I. Sferdian, op. cit., p. 43.
[33] P. Vasilescu, Drept Civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 96.
[34] Posibilitatea lichidării patrimoniului de afectaţiune este menţionată, în principal, în art. 33 alin. (3) C. civ.
[35] H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fifteen Lesson: Patrimony and Other Universalities of Rights, Henri Capitant
Law Review, No 2, 2011, nota nr. 297.
[36] I. Sferdian, op. cit., pp. 50-52.
[37] E. g.: V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 18. C. Bîrsan, Drept
civil. Drepturi reale principale, 2013, op. cit., p. 16.
[38] Aceeaşi opinie în V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, 2013, op. cit., p. 19.
[39] Opinie contrară în I. Sferdian, op. cit., p. 50.
[40] Cagnon, L’EIRL et la notion de patrimoine d’affectation, studiu publicat pe website Universitatea de Drept, Ştiinţe
Politice, Economie, Gestiune, Educaţie, Montesquieu – Bordeaux IV, 2011.
[41] C. com. fr.
[42] În acest sens, Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi
presă „Şansa”, Bucureşti, 1993, pp. 403-415. C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, 2013, op. cit., p. 17.
[43] F. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 836.
[44] Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu
completările şi modificările ulterioare.
[45] Statutul profesiei de avocat din 3 decembrie 2011, publicat în M. Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011, cu modificările şi
completările ulterioare.
[46] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, publicată în
M. Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006, republicată în M. Of. nr. 327 din 18 mai 2010, cu modificările şi completările
ulterioare.
[47] În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile speciale prin care se fixează distinct regimul juridic al fiecărei forme de desfăşurare a
activităţii de către avocaţi [art. 192 alin. (1), art. 196 alin. (1), art. 198 alin. (2)-(4), art. 199 alin. (2)-(3) din Statutul din
2011 al profesiei de avocat].
[48] Registrul electronic al evidenţei patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor este prevăzut de art. 180 alin. (3) din Statutul
din 2011 al profesiei de avocat, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea U.N.B.R. nr. 852/2013, republicat în M. Of. nr. 33
din 16 ianuarie 2014. Înscrierea în Registrul electronic al evidenţei patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor are efecte de
opozabilitate faţă de terţi.
[49] Avem în vedere dispoziţiile art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006.
[50] Ordinul Ministerului Sănătăţii Publice nr. 1322 din 2 noiembrie 2006 privind aprobarea normelor de stabilire a
criteriilor şi metodologiei de preluare a activităţii unui praxis existent, publicat în M. Of. nr. 929 din 16 noiembrie 2006.
[51] Inclusiv fideiusorilor debitorilor cedentului, conform dispoziţiilor art. 1581 C. civ.
[52] H. Fleisig, M. Safavian, N. de la Pena, Reforming Collateral Laws to Expand Access to Finance, The World Bank,
Washington DC, 2006, pp. 24-26. Apud R. Rizoiu, op. cit.

Avocat, conf. univ. dr. Luminiţa TULEAŞCĂ

Facultatea de Drept, Universitatea Româno-Americană
*  Articolul a fost publicat în Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 6/2014.