INTRODUCERE

Scurt istoric legislative (RM)

Obiectul care studiază „Insolvabilitatea” a fost introdus recent în Universităţile Republicii
Moldova, luînd în considerare că acesta a început de fapt „să lucreze” odată cu adoptarea primei
legi ample în acest domeniu - „Legea insolvabilităţii” nr. 632 din 14.11.2001.
În Republica Moldova reglementări privind insolvabilitatea au încercat a fi introduse odata
cu apariţia activităţii antreprenoriale şi trecerea de la o economie centralizată la una de piaţă
liberă. Iniţial a fost adoptată Legea cu privire la faliment din 1992 (Legea nr. 851 din 03.01.1992
– 31 articole), care ulterior a fost înlocuită prin legea cu privire la faliment din 1996 (Legea nr.
786 din 26.03.1996 – 38 articole). În anul 2001, a intrat în vigoare prima Lege complexă şi
voluminoasă de care am menţionat mai sus (Legea insolvabilităţii” nr. 632 din 14.11.2001 – 227
articole), care vine nu numai să legifereze noi nuanţe juridice, dar şi să instituie o procedură
amplă şi complexă căreia urma să se supună institutul Insolvabilităţii. Această lege, ulterior a
fost înlocuită cu Legea nr. 149 din 29.06.2012, care la moment regelmentează acest obiect. Se
constată că Legea din 2012 (254 articole) este şi mai amplă şi completă decît cea precedentă, iar
completările şi modificările, au avut la bază practica juridică a judecătorilor şi a administratorilor
insolvabilităţii.
Deci, în studierea prezentului obiect noi ne vom baza în primul rînd pe Legea
insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012, precum şi pe alte izvoare teoretice, practice şi legislative
precum:
- Hotărîrea explicativă a Plenului CSJ cu privire la aplicarea în practica judiciară a
Legii insolvabilităţii din 2012 din 23.03.2014 – destinată în mare parte judecătorilor în
emiterea actelor judecătoreşti în cadrul procedurii de insolvabilitate, precum şi
administratorilor insolvabilităţii
- Manualul administratorului autorizat / Lilian Popa, Boris Bîrca, Irina Selevestru –
elaborat cu suportul Institutului Naţional de Justiţie al RM – în a. 2015.
- Tratatele în domeniul dreptului comercial
- Viorel Furdui, Falimentul - Concept și reglementări actuale, Ed:Tish, Chișinău, 2004
- Jurnalul juridic naţional din 2014 – articol Carolina Catan „Unele aspecte privind
problematica definirii conceptului de insolvabilitate”
- Legea cu privire la administratorii autorizati, nr. 161 din 18.07.2014.
- Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.225 din 30.05.2003

- Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107 din 06.06.2002

- Legea insolvabilităţii, nr.149 din 29.06.2012

- Legea privind societăţile pe acţiuni, nr.1134 din 02.04.97

1
 - Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73 din 12.04.2001

- Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135 din 14.06.2007, etc.

DEFINIŢII
Pentru a putea da o definiţie corectă pentru noţiunea de insolvabilitate, este necesar să
pornim de la ideea că această intituţie, pe de o parte face parte din ramura dreptului privat (se
regăseşte şi în subramura dreptului civil, şi în subramura dreptului comercial) – deoarece are la
bază norme ale dreptului civil şi comercial, iar pe de altă parte, instituţia insolvabilităţii, prin
prisma Legii nr. 149 din 29.06.2012, reprezintă în sine o preocedură (ramură de drept public),
deoarece cuprinde norme juridice ce reglementează activitatea de judecare a cauzelor civile, si de
executare a hotarârilor pronuntate în aceste cauze.
Prin urmare, noţiunea de insolvabilitate, pe care dorim să o studiem în cadrul prelegerilor
universitare, este necesar a fi privită din mai multe aspecte.
1. Insolvabilitatea – defect al activităţii comerciale ale unei persoane juridice.
Activitatea comercială este una dintre cele mai vechi activităţi umane. Practicat iniţial
sub forma schimbului, comerţul a constituit un instrument utilizat de oameni pentru a-şi
acoperi necesităţile imediate ale vieţii de zi cu zi.
Cu timpul, după apariţia banilor şi după ce schimbul bunurilor a fost înlocuit cu vânzarea
mărfurilor, comerţul a devenit o profesie, cu pronunţat caracter speculativ, practicată de un
grup uman specializat în această activitate; comercianţii îşi desfăşoară activitatea nu pentru
satisfacerea propriilor trebuinţe, ci pentru îndeplinirea nevoilor şi pentru obţinerea unui
profit.
Aşadar, activitatea comercială urmăreşte profitul; se constată, de altfel, că finis
mercatorum est lucrum. Profitul fiind, însă, determinat de caracterul speculativ al activităţii
comerciale, realizarea lui presupune un anumit risc, asumat de comercianţi şi subordonat
imperativului câştigului.
Comerţul, adică activitatea de producere şi circulaţie a mărfurilor şi a serviciilor, se
întemeiază, în general, pe raporturile juridice contractuale stabilite între comercianţi. Prin
astfel de raporturi, la baza cărora se află creditul şi executarea obligaţiilor asumate, întocmai
şi cu bună-credinţă, se realizează aprovizionarea tehnico-materială, desfacerea mărfurilor,
executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
Neîndeplinirea voluntară a obligaţiilor îi dă creditorului dreptul să ceară, executarea silită
fie prin predarea materială a bunului ce face obiectul contractului sau realizarea creanţelor,
prin oprirea sumelor pe care debitorul le are de primit de la proprii săi debitori, fie prin
vânzarea silită a bunurilor debitorului şi încasarea sumelor rezultate din valorificarea fiecărui
bun, atunci când alte proceduri de executare nu sunt posibile.

2
 O astfel de procedură nu este, în concordanţă cu interesele comercianţilor, când debitorul
comerciant se află în incapacitate de a plăti datoriile. Prin aplicarea normelor de drept
comun, unul dintre creditori, cel care a solicitat primul executarea sau are o creanţă
privilegiată, ar fi plătit în întregime, iar ceilalţi nu ar putea recupera nimic din creanţele lor.
Debitorul s-ar bucura, însă, de încrederea tuturor creditorilor săi şi în cazul în care nu mai
poate acoperi datoriile cu lichidităţi, trebuie să ia în considerare interesele tuturor creditorilor
săi, care au drepturi egale asupra patrimoniului debitorului lor.
Asemenea cerinţe au determinat legiuitorul să instituie o procedură specială de executare
colectivă, egalitară şi concursală, asupra bunurilor debitorului comerciant, aflat în
imposibilitatea de a efectua plăţile comerciale. Această procedură a fost denumită pentru
prima dată în legislaţia R.Moldova prin noţiunea de „faliment”. 

Deci, dacă am vorbi despre regula unei Societăţi Comerciale, atunci am constata:

Naşterea SC Activitatea SC Încetarea activităţii

Activitatea unei societăţi comerciale îşi are drept scop cel puţin acoperirea necesităţilor
(cheltuielilor), dar şi aducerea unui profit, în condiţiile în care această societate cumpără marfă
(materie primă), o vinde, îşi achită furnizorii, acoperă cheltuielile operaţionale (de producere,
arendă, salariul) şi are un profit.
În momentul în care se observă un defect, sau o lipsă în lanţul menţionat mai sus (de ex.
firma nu a putut să-şi realizeze bunurile, a suferit pierderi), acest lucru, în mare parte are drept
consecinţă imposibilitatea societăţii de a achita pe creditorii săi, deci firma devine insolventă.
Definiţie „INSOLVABILITATE” – incapacitatea unei persoane fizice şi judicie de a-şi
executa obligaţiile pecuniare scadente; - supraîndatorarea (situaţia în care valoarea
bunurilor unei PJ sau PF este cu mult mai mică decît obligaţiile pe care le are); - neputinţa
de a plăti.
Legea insolvabilităţii, în art. 2 vine să definească insolvabilitatea ca o “situaţie
financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată,
constatată prin act judecătoresc de dispoziţie”. 

2. Insolvabilitatea – sanitar al economiei.

Societatea care activează intr-un mediu economic ce se caracterizează printr-o instabilitate
majoră trebuie să posede un grad inalt de flexibilitate, in special luand in considerare că in
Republica Moldova, pe langă influenţa negativă a factorilor economici (cerere scăzută, nivel
redus al puterii de cumpărare etc.), influenţează negati v și factorii juridici (elaborarea legilor cu
privire la acti vitatea economică fără să fi e respectate interesele agenţilor economici, modifi

3
carea frecventă a actelor normati ve etc.), creand astf el obstacole adiţionale. Este bine cunoscut
faptul că societăţile mici mai ușor fac faţă perturbărilor și fluctuaţiilor economice și politi ce.
Insă, in sectoarele economiei Republicii Moldova există și intreprinderi mai mari, care nu dispun
de destulă fl exibilitate ca să activeze cu succes. In aceste situaţii, intervine instituţia
insolvabilităţii, avand calitatea de „sanitar” al economiei, impunand subiecţii de drept să-și
reorganizeze activitatea prin instituirea anumitor restricţii in acti vitate prevăzute de Legea
insolvabilităţii, nr.149/2012. Protagonistul instituţiei insolvabilităţii este administratorul
autorizat, rolul căruia este de a acţiona ca un administrator de criză; astfel, activitatea acestuia
constă in imbinarea intereselor creditorilor cu posibilităţile reale ale debitorului. Situaţia din
ultimii ani atestă că, pe măsura dezvoltării relaţiilor din sectorul privat și apariţiei instabilităţii
economico-financiare a subiecţilor de drept, activitatea administratorului autorizat devine din ce
in ce mai necesară.

3. Insolvabilitatea – o procedură specială cu caracter procesual civil

Legea insolvabilităţii, defineşte insolvabilitatea (art. 1 alin. 1) ca fiind o procedură
colectivă “pentru satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin
aplicarea faţă de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului şi prin
distribuirea produsului finit”, iar la alin. 4 stabileşte că  “Procesul de insolvabilitate se
desfăşoară în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă şi cu cele ale prezentei
legi.”
Doctrina juridică în definirea semnificaţiei acestui concept relevă caracterul de procedură
de executare silită unitară, colectivă, concursală şi egalitară asupra bunurilor debitorului comun
„al mai multor creditori destinată satisfacerii intereselor acestora, starea sau situaţia unui
comerciant supus acestei proceduri fiind caracterizată prin încetarea plăţilor sau insolvenţă”.

ISTORIA FALIMENTULUI

 Din punct de vedere etimologic si istoric, notiunea de “faliment” a fost, pina in sec. XX,
cea care a desemnat esecul in afaceri. Termenul se pare ca provine din limba latina. Fallo,
fallere insemna a rata sau, dupa unii autori, “a insela, a nu izbuti, a gresi”[1]. Falitul, care isi
insela creditorii, se insela si pe sine insusi, intrucit, odata ce era trimis in faliment, el devenea un
proscris, fiind exclus din breasla. De altfel, falitul era considerat automat infractor, fiind
condamnat la inchisoare (fallitus ergo fraudator). 

Germenii procedurii falimentului se pot regasi in dreptul roman. In faza initiala de alicare
a Lex duo decim tabularae, debitorul care nu isi achita datoria era pedepsit sever, putind fi vindut

4
ca sclav de catre creditor, inchis la inchisoarea datornicilor sau chiar omorit. Ulterior, s-a
observat ca aceste pedepse nu isi ating scopul, ca sunt practic, inutile, daca nu sunt insotite de
masuri reparatorii, intrucit ceea ce interesa creditorul era sa-si incaseze creanta, si numai in
subsidiar sa il pedepseasca pe debitor, pentru a da un exemplu si celorlalti, care sa-si achite
datoriile pentru a evita sa ajunga in aceeasi situatie. In loc de a impune exclusiv pedepse
debitorului, creditorii, in colectiv, intrau in posesia bunurilor debitorului, pe care le vindeau in
bloc, prin intermediul unui mandatar, aceluia care oferea pretul cel mai mare, pret din care
creditorii, intr-o ordine de preferinta asemanatoare cu cea reglementata in prezent, isi insuseau
partea care li se cuvenea. Dupa finalizarea procedurii de venditio bonorum, debitorul era exclus
din viata profesionala si chiar cea sociala, fiind decazut din drepturile civile.

Prabusirea Imperiului Roman a dus, insa, la faramitarea puterii politice romane. Vechile
institutii ale dreptului roman, desi revitalizate, pentru o vreme, de Justinain, au cazut in uitare
timp de peste 1.300 de ani, pina la redescoperirea sa in perioada marilor coduri ale secolului
XIX. Vechiul drept roman a fost, practic, inlocuit cu un drept cutumiar, creat pentru uzul
comerciantilor. In formularea unor reguli proprii activitatii comerciale, un rol important l-au avut
targurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc., astfel apare un drept al targurilor
cu reguli aplicabile tuturor comerciantilor participanti la aceste tirguri, indiferent de originea lor,
precum si o procedura speciala de solutionare a litigiilor dintre comercianti. Datorita legaturilor
comerciale cu negustorii din Franta si cei din tarile nordice, in special prin participarea la targuri,
regulile comerciale italiene patrund si in aceste tari, mai cu seama in domeniul maritim.

In perioada moderna, post-renascentista, dezvoltarea comertului a impus inlocuirea

dreptului statuar si consuetudinar cu un drept scris. Prima tara in care s-a trecut de la dreptul
cutumiar la legi scrise, aplicabile pe intreg teritoriul tarii,   a fost Franta. Un prim act care
prefigura marile monumente legislative ale Frantei il constituie edictul lui Carol al IX-lea din
1563, prin care au fost create jurisdictiile consulare, aplicabile numai comerciantilor (prototipul
tribunalelor de comert franceze, existente si in prezent).

Dreptul comercial, ca ramura de drept, a luat nastere, propriu-zis, odata cu adoptarea

Codului comercial francez, din 1807. Desprinse din dreptul civil, reglementarile reunite sub
formula Codului comercial, au fost concepute pe baza sau in jurul notiunii de fapt de comert.
Faptul de comert, savirsit cu titlu de profesiune, confera autorului calitatea de comerciant.

Sub influenta ideilor revolutiei franceze din 1789, dar si fortate de cuceririle lui
Napoleon, care a facut din Republica Franceza un imperiu (?!), multe tari cu traditie in comert au
preluat Codului comercial francez, unele adoptindu-l ca lege comerciala proprie (Italia, Belgia,
Olanda, Spania, Egipt).
5
 Conceptiile privind tratamentul comerciantilor in dificultate a urmat o interesanta
evolutie.

In perioada statutelor oraselor italiene Genova, Florenta si Venetia, procedura avea un

caracter sanctionator, chiar penal si, in acelasi timp, corporatist, aplicindu-se numai
comerciantilor. Falimentul discredita total si iremediabil comerciantul. Actul final al excluderii
profesionale si sociale a falitului era distrugerea simbolica, in prezenta tuturor negustorilor, a
bancii, adica a mesei pe care erau expuse marfurile comerciantului falit. Aceasta operatiune de
distrugere a bancii (banca rotta) se afla la originea denumirii de bancruta, care desemneaza
generic faptele grave savarsite de falit si sanctionate penal[5].

O prima reglementare care a pus bazele institutiei falimentului o reprezinta Ordonanta

din 1673 emisa de Ludovic XIV. Aceasta Ordonanta, inspirata de reglementarile italiene, privea
comertul terestru, insa cuprindea si dispozitii referitoare la “Falimente si bancrute”.

Prima reglementare completa si sistematica a falimentului s-a realizat insa prin Codul
Comercial francez din 1807. Regimul falimentului consacrat de Codul comercial francez era
foarte dur, in comparatie cu ceea ce inseamna in prezent procedura insolventei. Falimentul, in
sistemul acestui cod comercial, era instituit urmarind 3 finalitati : (i) asigurarea platii
creantelor creditoriilor ; (ii) pedepsirea falitului ; (iii) asanarea mediului de afaceri prin
extragerea comerciantului falit din acest mediu. Codul Comercial francez reglementa o
procedura de lichidare a bunurilor falitului si de distribuire a sumelor rezultate intre creditorii
falitului. In acest scop, toate bunurile falitului erau puse sub sechestru ; falitul era complet
desesizat de patrimoniul sau comercial si, in acelasi timp,  era inchis la inchisoarea datornicilor
sau arestat la domiciliul pe durata procedurii. Falitul era decazut din drepturile profesionale si
civile si, de obicei, era trimis la inchisoarea datornicilor sau chiar sanctionat penal pentru
infractiunea de bancruta[7]. Conceptia referitoare la faliment a Codului comercial francez a fost
preluata si de Codul comercial italian din 1882 si, prin intermediul sau, si de Codul comercial
roman din 1887.

In perioada clasica a dreptului comercial, falimentul era, deci, conceput ca o procedura de

executare silita colectiva contra comerciantului care si-a inselat creditorii prin neplata la scadenta
a datoriilor. In aceasta conceptie, comerciantul este vazut ca o piesa in angrenajul unor raporturi
juridice cvasiinfinite ca numar, care poate provoca, prin neplata la scadenta a datoriilor sale,
reactii in lant care sa-i afecteze si pe creditori, comercianti si ei si debitori, la rindul lor, in cadrul
acelorasi raporturi juridice cvasiinfinite ca numar. Comerciantul falit, pentru ca nu isi va fi platit
la scadenta datoriile, isi va fi pierdut astfel credibilitatea. Intr-o astfel de stare, el nu mai poate
beneficia de credit sau incredere de la ceilalti comercianti si, deci, trebuie eliminat din centrul
6
acestor raporturi juridice, pentru a nu-i afecta si pe ceilalti. In aceasta conceptie clasica,
comerciantul, luat individual, nu conta. Conta colectivitatea celorlalti comercianti, sanatatea si
celeritatea circuitului juridic si economic colectiv, creditul. 

In legislatia moderna, falimentul nu mai este decit o modalitate a procedurii

insolventei[8], iar cel supus procedurii insolventei nu mai este denumit falit, ci debitor. Din ce in
de mai mult debitorul devine centrul atentiei legiuitorului, inclusiv al celui comunitar european,
colectivitatea creditorilor avind un rol din ce in ce mai estompat. Ma grabesc sa adaug ca Legea
nr.85/2006 privind procedura insolventei este un fericit exemplu de exceptie de la aceasta
tendinta. 

In secolul trecut, conceptia clasica referitoare la faliment a fost treptat abandonata.

Concurenta si globalizarea au determinat aparitia crizelor financiare neimputabile
intreprinzatorului. Insolventa a devenit, in astfel de cazuri, tratabila. Debitorul, in conditiile in
care tribunalul declara scuzabila aparitia starii sale de insolventa, poate continua sa-si
administreze afacerea, printr-o reproganizare judiciara sau, dupa lichidare, poate fi lasat sa
inceapa o noua afacere (asa numitul « fresh new start »). Reorganizarea, daca este posibila,  nu
este o masura exclusiv in favoarea debitorului, ci si in favoarea creditorilor, care pot avea mai
multe sanse sa-si recupereze creantele in urma unei reorganizari. Intr-adevar, cota falimentara ar
putea fi mult mai mica sau chiar inexistenta decit partea ce i s-ar cuveni din reorganizare, sa
spunem, fiscului sau furnizorilor de utilitati, avind in vedere ca la distributie primii in ordinea de
prioritate sunt creditorii privilegiati. In plus, disparitia unui partener de afaceri, a unui
contribuabil, a unui angajator etc. nu este intotdeauna benefica statului, comunitatii locale,
salariatilor, bancilor, furnizorilor de utilitati etc. Daca in trecut falimentul era un accident
individual al comerciantului sau o consecinta a unei gestiuni gresite ori frauduloase, in prezent
falimentele ating sectoare economice intregi. Falimentele sunt provocate uneori de evenimente
nationale/internationale, de conjuncturi politice sau economice nefavorabile. Intreprinderea
debitorului poate sa dispara daca nu exista nici o persoana interesata sa achizitioneze
intreprinderea acestuia si sa-i asigure, printr-o mai buna gestiune, redresarea. Din punctul de
vedere al salariatilor concediati ca urmare a falimentului, acestia isi vor gasi locuri de munca noi
doar daca vor fi capabili sa-si reconverteasca pregatirea profesionala, mutatie dificila de cele mai
multe ori (mai ales pentru persoane care au trecut de virsta unor noi inceputuri ori care sunt
mono – calificati) si insotita intotdeauna de sacrificii (decalari profesionale, schimbari de
domiciliu etc.).

De aici a rezultat ideea procedurii de redresare sau reorganizare judiciara, care sa asigure
supravietuirea comerciantului care merita sa fie salvat. Intr-adevar, prin Legea din 1985, Franta a

7
introdus pentru prima data procedura “redresarii judiciare”, alaturi de lichidarea judiciara (care a
inlocuit clasicul faliment). Se intelege ca pentru cazul cand procedura reorganizarii sau a
redresarii judiciare nu este posibila sau nu da rezultate, urmeaza sa se aplice procedura
falimentului (care este o lichidare judiciara), cu consecinta disparitiei comerciantului care a esuat
in afacerea sa.

In noua conceptie, procedura insolventei apare ca o procedura care permite

intreprinzatorului aflat in dificultate sa esueze in mod organizat.

Incercarile de protectie a afacerii debitorului aflat in in dificultate au mers, poate, prea

departe. Dreptul francez a construit, incepind cu 1984, o reglementare de ordin general menita a
preveni sau reglementa amiabil dificultatile financiare ale intreprinderii, rezultatele acestei
reglementari fiind notabile. Ca si in medicina, este, intr-adevar, mai bine si mai ieftin sa previi
decit sa tratezi. Insa, in 2006, in Franta, a fost emisa o lege privind procedura salvgardarii
intreprinderii, lege care nu mai are in centrul sau protectia creditorului, ci salvarea debitorului,
chiar cu pretul sacrificarii drepturilor unor creditori [9]. La capatul acestei evolutii, legislatia
insolventei a devenit, din pacate, din ce in ce mai complexa, fara sa ajunga vreodata la rezultate
satisfacatoare, si din ce in ce mai indulgenta cu debitorul [10], ajungand sa pericliteze ideea de
credit, ca incredere in comercianti (iar principiul fundamental al dreptului comercial este
protectia creditului), ba chiar sa aduca atingere uneori fundamentelor dreptului. Georges Ripert
spunea inca din 1936 ca aceasta tendinta a dus la instaurarea unui “drept de a nu-si plati
datoriile” (?!! – n.n.) in favoarea debitorului falit[11].

Importanta deosebita a procedurilor de insolventa a fortat Comisia Europeana sa emita

propriile reglementari in materie de insolventa, pina in prezent fiind in vigoare un Regulament si
patru Directive, menite in special sa rezolve probleme relative la insolventa transfrontaliera si la
protectia salariatilor din intreprinderile insolvente.

            Trasaturile generale ale dreptului procedurilor de insolventa pot fi sintetizate dupa

cum urmeaza :

a) Elementul esential al procedurii insolventei il reprezinta starea de insolventa. Iminenta

sau aparitia starii de insolventa marcheaza inceputul perioadei de restrictie a drepturilor
debitorului, restrictie specifica procedurii insolventei. Acestor masuri li se alatura diferitele
restrictii impuse debitorului (care nu mai are dreptul de a-si administra liber intreprinderea) si o
disciplina colectiva aplicabila tuturor creditorilor (care nu mai pot continua urmaririle silite
individuale pornite contra debitorului). Dar starea de insolventa poate influenta atit soarta actelor
juridice ale debitorului incheiate in perioada anterioara deschiderii procedurii (asa-numita
8
perioada suspecta), in sensul ca unele dintre acestea sunt invalidate, cit si soarta debitorului sau a
conducatorilor sai in perioada ulteriora inchiderii procedurii, in sensul ca debitorul sau
conducatorii sai sunt afectati de unele decaderi din drepturi sau interdictii profesionale.

b) Procedura insolventei este o procedura colectiva, avind caracter concursual.

Colectivitatea creditorilor este organizata, acestia constituindu-se in asa-numita « masa credala »,
care se manifesta prin adunarea si comitetul creditorilor. Cu foarte stricte exceptii, actiunile
judiciare sau extrajudiciare, precum si urmaririle silite pentru recuperarea creantelor contra
debitorului sunt oprite odata cu deschiderea procedurii insolventei.   

c) Procedura insolventei este esentialmente judiciara, ea desfasurindu-se sub controlul

judiciar al judecatorului-sindic.

d) Procedura insolventei este transparenta, creditorii, priviti individual, cit si

colectivitatea lor organizata (adunarea creditorilor, comitetul creditorilor) avind dreptul la
informatie asupra tuturor aspectelor procedurii.

e) Procedura insolventei este o procedura a compromisului si a sacrificiului. Debitorul si

creditorii sunt nevoiti sa suporte limitari ale drepturilor lor, unele chiar foarte drastice. Spre
exemplu, furnizorii de utilitati sunt obligati sa continue sa furnizeze utilitati debitorului, daca
acesta este un consumator captiv al acelor utilitati, cu toate ca datoriile de dinainte de
deschiderea procedurii nu vor putea fi platite decit la distributiile viitoare, daca din aceste
distributii va mai ramine ceva dupa plata creditorilor privilegiati.

f) Procedura insolventei este general aplicabila, orice debitor care desfasoara activitati
economice sub forma de intreprindere fiind o tinta potentiala a acestei proceduri daca se afla in
stare de insolventa. De la acest principiu, legea excepteaza, mai mult sau mai putin legitim, o
serie de debitori, in special intreprinderi de stat sau societati comerciale privatizate.

Procedura insolventei este o procedura concursuala si colectiva pe care legea o instituie

pentru acoperirea datoriilor debitorului aflat in insolventa, procedura la care toti creditorii sunt
chemati sa participe pentru a-si putea acoperi creantele contra debitorului. In momentul
deschiderii procedurii, debitorul « intra sub protectia Tribunalului », fiind astfel protejat de
actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele sicane sau presiuni pe
care creditorii le-ar putea exercita asupra debitorului prin executari individuale. Caracterul
colectiv, concursual, al procedurii insolventei impune consecinta opririi urmaririlor silite
individuale ale creditorilor contra debitorului.

9
 Procedura insolventei este, insa, o procedura de sacrificiu, care limiteaza capacitatea
juridica a debitorului si restrange drepturile creditorilor. Din aceasta cauza, ea nu se poate
deschide decat daca sunt indeplinite unele conditii de fond si de forma stricte, referitoare la
persoanele carora le este aplicabila procedura colectiva, caracteristicile creantei neplatite la
scadenta care pot duce la aplicarea procedurii, starea de insolventa a debitorului, hotararea
judecatoreasca de deschidere a procedurii etc.

               Debitorul este, din momentul deschiderii procedurii, desesizat de afacerea sa.

Libertatea sa de decizie asupra propriei afaceri este drastic limitata. Pe planul dreptului civil,
debitorul persoana fizica sufera o adevarata capitis deminutio, intrucit el nu mai poate incheia
acte juridice de sine-statator ci, ca si in cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exercitiu,
legea ii substituie debitorului in actele sale juridice un reprezentant legal, mai precis,
administratorul judiciar sau lichidatorul. Persoana juridica, desi are organe proprii care sa ii
exercite drepturile, dupa deschiderea procedurii isi vede substituite aceste organe proprii fie cu
administratorul judiciar/lichidatorul fie, in cazul in care si-a declarat intentia de reorganizare si
dreptul de a-si administra afacerea nu i s-a ridicat, cu administratorul special.

10