Insolvabilitatea societaților comerciale.

Caracterile și subiecții insolvabilității.

Procesul de insolvabilitate. Prin insolvabilitate se întelege starea de fapt a
societății comerciale caracterizată prin iposibilitatea ei de a-și onora obligațiile
ajunse la scadență (data la care expiră termenul) care poate avea unul din
urmatoarele motive:
1.Insuficiența de numerar (insolvabilitatea relativă)
2.Insuficiența de active (insolvabilitatea absolută).
Insolvabilitatea este o stare financiară în care societate comerciala nu-și poate
onora obligațiile din lipsa temporară de mijloace banești în acest caz activele
societății nu depașesc pasivele. Mijloacele bănești ar putea să apară dacă se
intreprind măsuri suficiente de transformare in bani a unor active daca se vor încasa
creanțele de la proprii debitori ori vor fi înteprinse alte măsuri de eficientizare a
activității societății comerciale. In sens juridic prin insolvabilitate sau proces de
insolvabilitate se intelege procesul judiciar care se intenteaza impotriva societății
comerciale incapabile de a-și onora obligațiile ajunse la scadență și care se
desfășoară sub supravegherea și controlul instanței judecătorești specializate.
Insolvabilitatea presupune existența cumulativă a următoarelor condiții:
1.Starea de fapt adica incapacitatea societății comerciale de a-și onora obligațiile
pecuniare (banești).
2. Existența unei hotărîri judecătorești de intentare a procesului de insolvabilitate
împotriva societății comerciale care se afla în incapacitate de plată. Putem evidenția
urmatoarele caractere ale procedurii de insolvabilitate:
1.Caracterul judiciar adică procesul de insolvabilitate se intentează numai de către
instanța de judecată și se desfășoară sub supravegherea și controlul ei.
2.Caracterul unitar al procedurii de insolvabilitate care se manifestă prin faptul că
regulile ei de efectuare se aplică asupra tuturor bunurilor debitorului cu excepția
celor expres indicate de lege.
3.Caracterul colectiv al insolabilitații care se manifestă prin faptul că nici o cerință
a creditorilor nu va fi satisfacută pînă cînd administratorul și instanța nu determină
cu certitudine creditorii și marimea creanțelor acestora incluzindu-i in tabelul de
creanțe la categoria respectivă. Subiecții insolvabilității sunt:
I.Debitorul
II.Instanța de judecată.
III.Creditorii
IV. Adunarea creditorilor
V.Comitetul creditorilor
VI.Consiliul creditorilor
VII.Administratorul insolvabilității.
Procesul de insolvabilitate - procedură inevitabilă pentru persoana insolvabilă
dacă masurile prealabile nu au dus la restabilirea solvabilității debitorului iar
creditorii nu accepă satisfacerea creanțelor în proporții reduse. Procesul de
insolvabilitate incepe la cererea persoanelor imputernicite de lege care este adresată
instanței judecătorești competente împotriva unei persoane fizice sau juridice care
se afla in incapacitate de plată. Intentarea procesul de insolvabilitate presupune
parcurgerea urmatoarelor etape procesuale:
1.Depunerea cererii introductive in judecată
2. Admiterea cererii introductive și dispunerea unor măsuri de asigurare
3.Lealizarea acestor măsuri de asigurare și intreprinderea unor masuri preliminare
intentării procesului.
4.Examenarea cererii introductive și adoptarea unui act judiciar cu privire la
hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate sau incheierea de respingere a
cererii introductive.Conform legii insolvabilității dupa intentare procesul de
insolvabilitate se desfasoara ca un proces de lichidare a patrimoniului debitorului și
de repartizare între creditori a banilor obținuți. In sensul legii procesul de
insolvabilitate include următoarele etape:
a) Are ca scop redresarea adica restabilirea solvabilității debitorului și se numește
procedura planului
b)Procedura de lichidare a patrimoniului are ca scop vînzarea bunurilor debitorului
impărțirea între creditori a sumelor obtinute lichidarea statutului de întreprinzător a
debitorului și radierea lui din registrul de stat. Procedura planului are cel putin
justificari: pe de o parte este păstrat întreprinzatorul ca subiect de drept iar pe de alta
parte procedura permite creditorilor să recupereze mai multe procente din creanțe
decat ar fi obținut printr-o simpla lichidare.
Aspecte istorice. Insolvabilitatea reprezintă acea situaţie financiară a
debitorului, caracterizată prin imposibilitatea acestuia de a-şi onora obligaţiile de
plată. Originile instituţiei insovabilităţii se află în dreptul roman. La începuturi,
persoana care nu-şi putea întoarce datoriile se angaja să muncească pentru creditor
un număr de zile [1]. Mai târziu a luat naştere procedura „vendetio bonorum”
(insolvabilitatea pe care o avem în prezent) şi se iniţia de către creditor faţă de
debitorul său. Procedura se desfăşura sub autoritatea pretorului. Dacă debitorul nu
achita datoriile faţă de creditor, era informat pretorul care constata imposibilitatea
achitării datoriilor. Bunurile debitorului se transmiteau în gestiunea creditorului.
Acesta desemna o persoană (curator bonorum) care avea obligaţia de a publica avize
şi a aduce la cunoştinţa publicului despre vânzarea averii debitorului. Dacă în timp
de o lună de la data publicării avizului de vânzare, debitorul aşa şi nu plătea datoria
şi nici nu aducea un garant, creditorul desemna un lichidator (magister
bonorum), care vindea la licitaţie publică bunurile debitorului. Bunurile se vindeau
celui care oferea cel mai mare preţ. Dacă creanţa se satisfăcea şi mai rămâneau
bunuri, acestea se întorceau debitorului [2].

În legislaţia naţională, primele reglementări cu privire la insolvabilitate au fost

introduse după anii ’90. Dat fiind faptul că activitatea de întreprinzător este legată
de anumite riscuri, instituţia insolvabilităţii a cunoscut o aplicare tot mai largă în
practică. În acest context, iniţial a fost adoptată Legea cu privire la faliment din 1992,
înlocuită ulterior prin Legea cu privire la faliment din 1996.
 Începând cu anul 2001, a apărut Legea insolvabilităţii care a introdus un cuvânt
nou pentru legislaţia naţională – insolvabilitate. Din anul 2013 şi până în prezent se
aplică Legea insolvabilităţii nr.149/2012 [3], dar şi Codul de procedură civilă.

Subliniem faptul că Legea insolvabilităţii în vigoare se aplicabilă faţă de:

a) persoanele fizice: întreprinzătorii individuali; gospodăriile ţărăneşti; titularii
patentei de întreprinzător, şi b) persoanele juridice: societăţile comerciale: societăţi
în nume colectiv; societăţi în comandită; societăţi cu răspundere limitată; societăţi
pe acţiuni; cooperative; întreprinderile de stat şi întreprinderile
municipale; organizaţiile necomerciale: asociaţii; fundaţii; instituţii. În acelaşi timp,
nu poate fi intentat proces de insolvabilitate împotriva: Statului, Parlamentului,
Preşedinţiei, Guvernului (ministere, departamente, inspectorate), autorităţilor
judecătoreşti reprezentate prin Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi
judecătoriile de drept comun, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională,
Procuratura, Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Pieţei Finanicare,
Camera de Comerţ şi Industrie, unităţile administrativ-teritoriale (consiliile
municipale şi locale, preturile) şi persoana fizică care nu practică activitatea de
întreprinzător.

În literatura se specialitate, profesorul Ion Turcu menţionează că procedura

insolvabilităţii a fost concepută ca o procedură de executare silită, de recuperare prin
forţă a creanţei faţă de debitor, la fel ca şi procedura de executare silită reglementată
de Codul de procedură civilă. Cu totate acestea, procedura insolvabilităţii se
dovedeşte a fi mai blândă decât procedura executării silite din dreptul comun. Într-o
altă ordine de idei, acelaşi autor compară procedura insolvabilităţii cu o terapie
pentru un debitor aflat în suferinţă. Mai mult, insolvabilitatea este asemuită cu o
infirmieră care stă la căpătâiul debitorului în suferinţă, imaginând, instituind şi
testând mijloace terapeutice, menite să evite tulburările economice care ar duce la
faliment. Trimitere se face şi la îndemnul lui Confucius, vechi de acum 2 mii de ani:
„Dacă vrei să-l ajuţi pe seamănul tău, dăruieşte-i un peşte, dar mai bine este să-l
înveţi să pescuiască” [4].

Un aspect care necesită a fi elucidat în prezentul articol se referă la delimitarea

noţiunilor de faliment, insolvenţă, bancrută şi insolvabilitate. Astfel, noţiunea
insolvabilitate este strâns legată de noţiunea faliment. În Republica Moldova, din
anul 2001 până în anul 2013, noţiunea de faliment nu a existat, ea fiind înlocuită cu
cea de insolvabilitate. Conform noii legi în domeniu, falimentul este considerat a fi
o procedură aparte în cadrul procesului de insolvabilitate şi are acelaşi înţeles cu
lichidarea. În legislaţia unor state, cuvintele insolvabilitate şi faliment sunt
considerate sinonime (de exemplu, în Federaţia Rusă), iar în altele, prin
insolvabilitate se înţelege ceea ce alţii înţeleg prin faliment, deşi este preferată
utilizarea unei singure noţiuni (de exemplu, în Germania). Există însă şi legislaţii
care fac distincţie între aceste două cuvinte, considerând insolvabilitatea o stare de
fapt a debitorului insolvabil, iar falimentul o stare de drept, adică o insolvabilitate
constatată de instanţa de judecată competentă. La acest sens se referea şi
Legea nr.786/1996 cu privire la faliment, în prezent abrogată [5].

Peste hotare, în special în legile din Franţa, Spania, România etc., este utilizat şi
cuvântul insolvenţă. Legea insolvabilităţii nr.149/2012 nu utilizează termenul de
insolvenţă, pe când în legislaţia României, de exemplu, aceste noţiuni se raportează
între ele ca partea la întreg: insolvenţa fiind parte, insolvabilitatea – întregul. De fapt,
insolvenţa este acelaşi lucru cu imposibilitatea de plată (zisă şi insolvabilitate
relativă). Debitorul se confruntă cu absenţa fondurilor băneşti necesare pentru plata
datoriilor ajunse la scadenţă. Cu alte cuvinte, în cazul insolvenţei debitorul dispune
de active (construcţii, terenuri, autovehicule etc.), doar că în conturile bancare
lipsesc mijloace băneşti disponibile (banii au fost împrumutaţi; investiţi în marfă
care stă la depozit şi aşteaptă să fie comercializată etc). Prin urmare, doar lipsa
sumelor de bani disponibile pentru achitarea datoriilor este luată în considerare
pentru stabilirea stării de insolvenţă şi nu interesează faptul dacă debitorul deţine
careva bunuri [6].

Un cuvânt mai rar întâlnit este bancruta. Termenul bancrută nu se regăseşte în

legislaţia naţională, dar este utilizat în legislaţia altor state, precum Germania,
Spania, România etc. cu sens de infracţiune. Noţiunea provine de la cuvântul german
„bankrottieren”, care se traduce – a da faliment. În literatura juridică bancruta este
studiată prin prisma dreptului penal şi este privită ca un faliment însoţit de nereguli
financiare făcute de debitor în dauna creditorilor.

Bancruta poate fi de două feluri, frauduloasă şi simplă. Bancruta este

considerată frauduloasă în situaţii precum: sustragerea şi falsificarea registrelor,
diminuarea intenţionată a activului, simularea şi declararea frauduloasă a pasivului.
Bancruta este simplă dacă debitorul a făcut cheltuieli personale mai mari decât
condiţiile financiare pe care le avea; a contractat împrumuturi păgubitoare; a plătit
pe unii creditori cu preferinţă în dauna altora; nu a ţinut registre contabile [7].
Subliniem faptul că deşi nu sunt consfinţite în legislaţia naţională, cuvintele
„bancrot”, „a bancrotiza”, „a bancrota” sunt deseori utilizate în limbajul uzual cu
înţelesul de faliment sau a da faliment. În Federaţia Rusă, de exemplu, este utilizat
cuvântul „банкротство”, care se traduce „faliment”. Totodată, atragem atenţia că
bancruta din legislaţia rusă (cu sensul de faliment) este diferită de bancruta prevăzută
în legislaţia germană şi cea română (care are sens de infracţiune).

Conform Legii insolvabilităţii, participanţi la procesul de insolvabilitate sunt:

administratorul provizoriu, administratorul insolvabilităţii, lichidatorul, creditorii,
adunarea creditorilor, comitetul creditorilor, debitorul sau după caz reprezentantul
debitorului, alte organe şi persoane stabilite în prezenta lege (art.4).

Participaţii la proces au roluri diferite. Unii participanţi au misiunea de organe

care aplică procedura, în timp ce alţii sunt părţi care îşi promovază propriile interese.
Din prima categorie fac parte administratorul provizoriu, administratorul
insolvabilităţii, lichidatorul, iar din rândul persoanelor care au interes personal în
desfăşurarea procesului sunt creditorii, adunarea creditorilor, comitetul creditorilor,
debitorul. Din nefericire, legea nu enumeră şi instanţa de insolvabilitate, care la fel
este unul dintre participanţii la procesul de insolvabilitate şi are rol determinant în
desfăşurarea procesului.

Potrivit Legii insolvabilităţii, creditorii sunt persoanele fizice sau persoanele

juridice deţinători ai unui drept de creanţă asupra patrimoniului debitorului, şi care
pot face dovada creanţei lor faţă de acest patrimoniu. O condiţie pentru a fi creditor
în cadrul procedurii de insolvabilitate este momentul apariţiei creanţei. Din acest
punct de vedere există creditori ai căror creanţe au apărut până la intentarea
procesului de insolvabilitate, cum sunt creditorii garantaţişi cei chirografari, şi
creditori ai căror creanţe au luat naştere după intentarea procesului de insolvabilitate,
numiţicreditori ai masei [8].

În doctrină (Gheorghe Macovei) s-a remarcat că Legea insolvabilităţii utilizează

sintagma de „creditor garantat”, în timp ce Codul civil – pe cea „creditor gajist”.
Pentru a uniformiza această terminologie s-a propus racordarea prevederilor Legii
insolvabilităţii la cele din Codul civil şi utilizarea noţiunii unice de „creditor gajist”
[9]. Menţionăm din start că nu suntem de acord cu această recomandare din două
motive: în primul rând, Legea insolvabilităţii este o legea specială şi se aplică în
mod prioritar faţă de Codul civil; în al doilea rând, sintagma „creditor gajist” este
neadecvată deoarece se limitează la creditorii care deţin contracte de gaj, dar fără
a se ţine cont de alte garanţii, precum ipoteca, retenţia sau garanţia bancară.

Instanţele judecătoreşti învestite cu dreptul de a examina dosarele de

insolvabilitate sunt curţile de apel (Chişinău, Bălţi, Comrat, Bender (cu sediul la
Căuşeni), Cahul). După intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa este
învestită prin lege de-a supraveghea procedura publică a insolvabilităţii, efectuând
controlul judiciar pe tot parcursul acestui proces specific.

Figura centrală, în cadrul procedurii de insolvabilitate, este administratorul, care

apare în triplă ipoteză, deoarece, pe lângă faptul că trebuie să respecte condiţia de
promotor al puterii statale şi anume a autorităţii judecătoreşti, are obligaţia de a
asigura protecţia drepturilor creditorilor, şi nu în ultimul rând de a întreprinde cele
mai eficiente măsuri şi mecanisme de administrare şi valorificare a masei debitoare.

Competenţa desemnării administratorului o au curţile de apel. Denumirea pe care

o poartă administratorul este diferită în funcţie de felul procedurii în care îşi exercită
atribuţiile. Astfel, în perioada de observaţie avemadministrator provizoriu, în
faliment – lichidator, iar în restructurare –administrator al insolvabilităţii.

Administratorul trebuie să-şi exercite atribuţiile cu responsabilitate. În privinţa

administratorului care nu-şi onorează obligaţiile de funcţie, instanţa judecătorească
poate dispune achitarea unei amenzi. Conform prevederilor Legii insolvabilităţii,
instanţa de insolvabilitate poate aplica amenzi în situaţiile când administratorul nu
prezintă explicaţii şi rapoarte pentru perioada sa de activitate, nu restituie bunurile
şi nici documentele pe care le deţine în legătură cu procesul de insolvabilitate
(art.67). Atragem atenţia asupra faptului că mărimea amenzii poate ajunge până la
30.000 de lei şi se aplică numai după o avertizare.

Studiu de caz. Curtea de Apel Bălţi a dispus aplicarea unei amenzi judiciare în
sumă de 10.000 lei faţă de administratorul insolvabilităţii SRL „Tudmaci Agro”,
A.P., pentru neexecutarea obligaţiunilor sale, neprezentarea raportului, întemeindu-
şi concluziile în baza art.67 din Legea insolvabilităţii. Dosarul a ajuns spre
examinare la Curtea Supremă de Justiţie care, în interpretarea prevederilor enunţate,
relevă asupra faptului că instanţa poate aplica o amendă judecătorească
administratorului care nu îşi îndeplineşte obligaţiile sus-menţionate, numai după un
avertisment. Însă contrar prevederilor menţionate la caz, se constată că deşi Curtea
de Apel a dispus aplicarea unei amenzi judiciare faţă de administratorul
insolvabilităţii SRL „Tudmaci Agro”, A.P., la materialele dosarului lipsesc probe
ce ar confirma faptul avertizării acestuia în modul prevăzut de lege.

În această ordine de idei, instanţa de recurs conchide că instanţa de insolvabilitate

a dat o apreciere greşită prevederilor art.67 din Legea insolvabilităţii, amenda fiind
aplicată fără a fi dispusă iniţial avertizarea, fapt ce generează casarea încheierii
recurate [10].

Concluzii şi recomandări. Subliniem că procedura insolvabilităţii stabilită prin

Legea insolvabilităţii este excesiv de greoaie şi anevoiasă (ca şi legea în sine, de
fapt). Pentru comparaţie, în Franţa, legea cu privire la insolvabilitate din 1985 [11]
a abolit adunarea creditorilor, acordând reprezentantului creditorilor, mandatar al
justiţiei desemnat de tribunal, puterea de a acţiona în numele şi în interesul
creditorilor. Profesia de mandatar este incompatibilă cu orice altă profesie.
Mandatarul este singurul abilitat să acţioneze atât în interesul colectiv al creditorilor,
cât şi în interesul individual al fiecărui creditor.

Astfel, comparativ cu procedura insolvabilităţii din Republica Moldova, în Franţa

procedura respectivă se dovedeşte a fi mai simplă şi mai rapidă. În primul rând,
cheltuielile legate de insolvabilitate sunt mai reduse, ceea ce înseamnă că debitorul
insolvabil are posibilitatea de a economisi mai mulţi bani pentru a plăti datoriile faţă
de creditori. În al doilea rând, se câştigă timp.

Mecanismul actual instituit prin Legea insolvabilităţii necesită o perioadă lungă

de timp, fapt ce dezavantajează atât creditorii, care nu-şi pot recupera imediat
creanţele, cât şi debitorul insolvabil, a cărui activitate pe această durată este
paralizată. Deseori, în practică, anume instituirea şi organizarea adunării creditorilor
şi a comitetului creditorilor creează cele mai multe dificultăţi, fapt care generează,
în cele din urmă, risipă de timp şi de bani.

Dintre aceste două structuri, mai puţin eficientă se dovedeşte adunarea

creditorilor. În primul rând, la alin.(2)-(8)art.57 legiuitorul acordă prea multă atenţie
cerinţelor cu privire la cvorum pentru ca în alin.(9) al aceluiaşi articol să indice foarte
uşor că adunarea creditorilor convocată repetat este deliberativă, indiferent de
numărul creditorilor cu drept de vot prezenţi şi indiferent de valoarea creanţelor
reprezentate. În aceste condiţii apare întrebarea firească: care este rostul stabilirii de
către legiuitor în alin.(2)-(8) art.57 a unor exigenţe foarte drastice cu referire la
prima adunare a creditorilor, dacă în scurt timp poate fi convocată o adunarea
repetată faţă de care nu există cerinţe speciale şi este deliberativă în orice situaţie?
Practica atestă faptul că în mod frecvent, prima adunare a creditorilor nu întruneşte
cvorumului prevăzut la alin.(3) art.57 din cauza lipsei de interes din partea
creditorilor, fiind necesară convocarea adunării repetate. Mai mult, adunările
creditorilor sunt prea dese şi sufocate de prea multe formalităţi şi atribuţii, în
condiţiile în care gradul de informare a creditorilor obişnuiţi cu privire la acest gen
de proceduri este foarte redus.

Cu referire la problema respectivă, în doctrină se propun două soluţii. Cea dintâi,

eliminarea instituţiei adunării generale a creditorilor, iar în centrul spaţiului
decizional să fie comitetul creditorilor, care este mai lucrativ. Aceasta ar conduce la
o creştere a eficienţei procedurii insolvabilităţii, prin transformarea caracterului
complicat al deliberării creditorilor într-un mecanism simplificat. Cea de-a doua,
susţinută de profesorul Ion Turcu, prevede eliminarea adunării creditorilor şi a
comitetului creditorilor, respectiv înlocuirea acestora cu un singur creditor, mandatat
de către toţi ceilalţi creditori pentru apărarea intereselor acestora. În condiţiile
actuale, toate convocările de adunări şi comitete, cu desfăşurări de şedinţe ale
creditorilor sunt amplu cronofage şi adeseori dezolant ineficiente. Se impune
renunţarea la adunarea creditorilor şi la comitetul creditorilor pentru a fi înlocuite cu
reprezentantul creditorilor. Ca exemplu serveşte modelul francez care funcţionează
satisfăcător de peste 20 de ani [4, p.180].

Un alt aspect contradictoriu cu referire la Legea insolvabilităţii constă în faptul

că aceasta nu prevede un cuantum al creanţei de la care creditorul să fie în drept a
înainta cerere introductivă. Ca exemplu, în Federaţia Rusă creditorul poate înainta
cerere introductivă împotriva debitorului-persoană juridică numai dacă mărimea
creanţei depăşeşte suma de 100.000 ruble (40.000 lei), iar în privinţa debitorului-
persoană fizică – 10.000 ruble (4.000 lei).

Suntem de părerea că fixarea în Legea insolvabilităţii a unui plafon minim al

creanţelor necesar pentru declararea procedurii de insolvabilitate va contribui la
reducerea numărului de cazuri în judecată, dar şi la mobilizarea întreprinzătorilor
individuali de a găsi soluţii de alternativă pentru redresarea situaţiei financiare şi
evitarea procedurii de insolvabilitate.

Incepînd cu 14.03.2013, în Republica Moldova, în legătură cu adoptarea Legii

insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012, procedura privind declararea stării de
insolvabilitate a întreprinderilor se va simplifica, iar termenii de realizare a
acestora vor fi reduşi.
 Legea insolvabilității este aplicabilă la practica europeană avînd o abordare
unică față de procedura de insolvabilitate a întreprinderilor. În acest context, legea
prevede un şir de modalități şi un spectru larg de instrumente legale întru
identificarea unei hotărîri în cazul în care întreprinderea insolvabilă poate fi salvată
de la lichidare.
Totodată, legea are ca scop să favorizeze şi să ajute întreprinderile care au
posibilitate să-şi redreseze situația în care se află la moment. Declanşarea
procedurilor de insolvabilitate este ultima etapă din partea Serviciului Fiscal de
Stat de a încasa restanţele admise de către agenții economici restanțieri, şi, prin
urmare, aceştea urmează a fi atraşi la răspundere în conformitate cu prevederile
legislației în vigoare. Astfel, actul legislativ de bază ce reglementează iniţierea şi
desfăşurarea proceselor de insolvabilitate este Legea insolvabilităţii nr. 149 din
29.06.2012 (pusă în aplicare începînd cu 14.03.2013).

Ca urmare, prin prezenta ne vom referi la aspectele de bază a declanşării

proceselor de insolvabilitate stipulate în Legea insolvabilităţii.
Scopul prezentei legi, conform prevederilor art. 1 alin. (1) al Legii insolvabilității,
este instituirea cadrului juridic privind stabilirea unei proceduri colective pentru
satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului, prin
aplicarea faţă de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului și
prin distribuirea produsului finit.
Conform prevederilor art. 1 alin. (2) al Legii insolvabilității, ea este aplicabilă
persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de
organizare, întreprinzătorilor individuali, inclusiv titularilor de patentă de
întreprinzător, societăţilor de asigurări, fondurilor de investiţii, companiilor
fiduciare, organizaţiilor necomerciale, înregistrate în Republica Moldova în modul
stabilit. Prezenta lege nu se aplică băncilor.
Ce se subînţelege prin insolvabilitate şi proces de insolvabilitate?

În sensul prevederilor Legii insolvabilităţii, noţiunea de „insolvabilitate” semnifică

situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a își onora
obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie.

Cu alte cuvinte, insolvabilitatea reprezintă situaţia financiară a debitorului

caracterizată prin incapacitatea lui de a își executa obligaţiile pecuniare scadente,
inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în cazul
în care debitorul a încetat să efectueze plăţi.

Este necesar de menţionat despre faptul că, conform art. 1 alin. (3) din Legea
insolvabilităţii, statul, unităţile administrativ-teritoriale și persoanele juridice de
drept public nu sunt subiecte ale insolvabilităţii.

În ce privește procesul de insolvabilitate, acesta se depășește prin proces judiciar

complex care combină, în special, perioada de observaţie, procedura de
insolvabilitate, care continuă cu procedura de restructurare sau cu procedura
falimentului, sau cu alte proceduri stabilite în prezenta lege și care se intentează de
instanţa de judecată.
Participanții la proces şi competența instanței de judecată
Conform art. 4 alin. (1) al Legii insolvabilității, participanţi la procesul de
insolvabilitate sînt: administratorul provizoriu, administratorul insolvabilităţii,
lichidatorul, creditorii, adunarea creditorilor, comitetul creditorilor, debitorul sau,
după caz, reprezentantul debitorului, alte organe și persoane stabilite în prezenta
lege.

Instanţa de judecată (instanţa de insolvabilitate) în conformitate cu competenţa

jurisdicţională, stabilită în Codul de procedură civilă și în prezenta lege, conform
prevederilor art. 5 alin. (1) al Legii insolvabilității, examinează cererea de intentare
a procesului de insolvabilitate.

Art. 5 alin. (2) al Legii insolvabilității prevede că instanţa de insolvabilitate

dispune de competenţă exclusivă la judecarea, în cadrul procesului de
insolvabilitate, a litigiilor ce ţin de masa debitoare. Dacă partea interesată invocă
existenţa unui litigiu de drept referitor la masa debitoare, instanţa de insolvabilitate
va judeca această cauză într-un proces separat, în procedură contencioasă, conform
Codului de procedură civilă.
Principalele competenţe ale instanţei de insolvabilitate în cadrul prezentei legi
sînt:
- pronunţarea motivată a hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate și,
după caz, de intrare în insolvabilitate atît prin procedura falimentului, cît și prin
procedura de restructurare a debitorului;
- examinarea obiecţiilor debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor și
judecarea obiecţiilor creditorilor împotriva intentării procedurii;
- desemnarea administratorului provizoriu și fixarea remuneraţiei lui, desemnarea
administratoru-lui insolvabilităţii sau, după caz, a lichidatorului care va
administra procedura pînă la confirmarea ori, după caz, pînă la înlocuirea sa de
către adunarea creditorilor, precum și stabilirea atribuţiilor lui pentru această
perioadă;
- destituirea sau acceptarea cererii de demisie a administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului;

- ridicarea dreptului debitorului de a mai conduce activitatea;

- tragerea la răspundere a membrilor organelor de conducere care au contribuit la

insolvabilitatea debitorului, precum și sesizarea organelor de urmărire penală în
legătură cu faptele reprobabile săvîrșite de aceștia;

- judecarea acţiunilor introduse de administratorul insolvabilităţii/lichidator privind

nulitatea actelor juridice încheiate de către debitor anterior intentării procesului;
- soluţionarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei
persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul provizoriu, de
administratorul insolvabilităţii/lichidator;

- confirmarea planului procedurii de restructurare sau, după caz, de lichidare după

votarea lui de către creditori;

- soluţionarea cererii depuse de administratorul insolvabilităţii sau de comitetul

creditorilor privind încetarea procedurii de restructurare și intrarea în faliment;

- examinarea raportului administratorului provizoriu, cel al administratorului

insolvabilităţii/lichidatorului;

- anularea hotărîrii adunării creditorilor și a comitetului creditorilor;

- ridicarea sechestrelor de pe patrimoniul debitorului și anularea altor măsuri de

asigurare sau de limitare a debitorului, administratorului insolvabilităţii și/sau a
lichidatorului în dreptul de administrare și de valorificare a masei debitoare, aplicate
de alte instanţe de judecată sau de organele abilitate în acest sens;

- pronunţarea hotărîrii de încetare a procesului;

- alte competenţe stabilite de prezenta lege și de Codul de procedură civilă (art. 5

alin. (5) din Legea insolvabilității).

Totodată, conform prevederilor art. 5 alin. (6) al Legii insolvabilității, în

competenţa instanţei de insolvabilitate intră și controlul judecătoresc asupra
activităţii administratorului provizoriu, administratorului insolvabilităţii și/sau a
lichidatorului, procesele și cererile de natură judiciară privind constatarea faptelor
aferente procedurii de insolvabilitate.
La rîndul său, instanţa de insolvabilitate nu are în competenţa sa atribuţii
manageriale, acestea fiind exercitate de către administratorul provizoriu,
administratorul insolvabilităţii/lichidator sau, în mod excepţional, de către debitor
dacă nu i s-a ridicat dreptul de a își administra patrimoniul. Deciziile manageriale
pot fi controlate, sub aspectul oportunităţii, de către creditori prin organele lor.
În ceea ce privește hotărîrile și încheierile instanţei de insolvabilitate, acestea
sînt definitive și executorii din momentul pronunţării (art. 5 alin. (8) din Legea
insolvabilității).

Conform prevederilor art. 7 alin. (1) al Legii insolvabilității, dispozitivul

hotărîrilor și al încheierilor instanţei de insolvabilitate urmează să fie publicate în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova în cazurile expres prevăzute de prezenta
lege. Cheltuielile de publicare se raportă la cheltuielile de judecată.
Instanţa de insolvabilitate poate dispune publicarea dispozitivului hotărîrilor și în
ziarele locale din zonele în care debitorul își are sediul ori sînt concentrate sediile
 celor mai mulţi creditori, precum și prin internet sau prin alt sistem electronic.
Instanţa de insolvabilitate ţine registrul public al debitorilor insolvabili și îl afișează
pe pagina sa web.
Hotărîrile și încheierile instanţei de insolvabilitate pot fi atacate cu recurs în
termen de 15 zile calendaristice din data pronunţării și numai în cazurile prevăzute
expres de prezenta lege, conform prevederilor art. 8 alin. (1) al Legii insolvabilității.
Recursul nu suspendă executarea hotărîrilor și a încheierilor instanţei de
insolvabilitate, dar pot fi suspendate de instanţa de recurs la cererea motivată a
recurentului.
Art. 8 alin. (3) al Legii insolvabilității prevede că recursul va fi judecat în termen
de 60 de zile de la înregistrarea dosarului în instanţa de recurs, în modul prevăzut de
Codul de procedură civilă.

Cum şi în ce temei se intentează procesul de insolvabilitate?

Pentru intentarea procesului de insolvabilitate este necesară existenţa a unui
temei din cele două specificate de lege (temeiul general de intentare a procesului de
insolvabilitate și temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate).
Astfel, conform prevederilor art. 10 alin. (2) și (3) din Legea insolvabilităţii,
temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în incapacitatea
de plată a debitorului, iar temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate
constă în supraîndatorarea debitorului, în cazul în care acesta este persoană juridică
responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest caz, la baza
evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui, dacă acest
fapt este posibil.
Ca urmare a existenţei temeiurilor specificate și în corelare cu prevederile art. 9
din Legea insolvabilităţii, procesul de insolvabilitate poate fi intentat doar în temeiul
unei cereri de intentare a procesului de insolvabilitate (specificată în lege ca cerere
introductivă).
Conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea insolvabilității, componenţa și
mărimea obligaţiilor debitorului sînt cele existente la momentul depunerii cererii
introductive, dacă legea nu prevede altfel.
La determinarea temeiurilor de insolvabilitate, conform art. 11 alin. (2) al legii
sus – menționate, se iau în calcul:

a. mărimea obligaţiilor pecuniare, inclusiv suma restanţei la livrarea bunurilor, la

prestarea serviciilor și la îndeplinirea lucrărilor care urmează a fi plătite de către
debitor;
b. mărimea datoriilor la credite, la împrumut, plus dobînda care urmează a fi achitată
de către debitor;
c. mărimea prejudiciilor care urmează a fi recuperate de la debitor;
d. mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege.

Menționăm că, conform prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea insolvabilității,
la constatarea insolvabilităţii debitorului nu se ia în calcul valoarea creanţelor
constituite din:
a. penalităţi și/sau din alte sancţiuni financiare aferente neexecutării obligaţiilor;
b. orice obligaţie de plată faţă de asociaţii (membrii, acţionarii) debitorului.

Cine este în drept să depună la instanţa de judecată cererea introductivă

privind intentarea procesului de insolvabilitate şi ce trebuie să conţină aceasta
din urmă?

Conform prevederilor art. 12-20 din Legea insolvabilității, dreptul de a depune

cerere introductivă îl au: debitorul, creditorii, alte persoane indicate în prezenta lege.

Așadar, conform prevederilor art. 13 alin. (1) al Legii insolvabilității, debitorul

este în drept să depună cererea introductivă în situaţia în care există pericolul intrării
lui în incapacitate de plată cînd, în mod previzibil, nu își va putea executa la scadenţă
obligațiile pecuniare. În același rînd, art. 13 alin. (2) al Legii insolvabilității prevede
că dreptul de a depune cerere introductivă în numele debitorului, conform alin. (1),
în cazul în care acesta nu este persoană fizică, îl au: organul executiv, persoana care,
în conformitate cu legislaţia în vigoare, deţine dreptul de reprezentare a debitorului,
asociaţii cu răspundere nelimitată și lichidatorii debitorului.

Referitor la dreptul debitorului de a depune cererea introductivă privind

intentarea procesului de insolvabilitate, este necesar de menţionat că, acestui din
urmă îi revine nu numai dreptul de a depune cererea dată, însa și obligaţia de a o
depune în unele circumstanţe. Astfel, conform prevederilor art. 14 din Legea
insolvabilităţii, debitorul este obligat să depună cererea introductivă, dacă există
unul din temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate specificate mai sus —
temeiul general sau temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate.
De asemenea, debitorul este obligat să depună cererea introductivă și în cazurile
dacă:

 executarea integrală a creanţelor scadente ale unuia sau mai multor creditori poate
cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi
creditori;
 în cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul
nu poate satisface integral creanțele creditorilor.

Concomitent, conform prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea insolvabilității,

debitorul este obligat să depună cerere introductivă imediat, dar nu mai tîrziu de
expirarea a 30 de zile calendaristice din data survenirii temeiurilor indicate în
prezentul articol la alin. (2) și la art. 10 alin. (2) al legii.

În cazul dacă debitorul, conform prevederilor art. 14 alin. (4) al Legii

insolvabilității, nu depune cerere introductivă în cazurile și în termenul prevăzut în
prezentul articol, persoana care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, are dreptul
 de a reprezenta debitorul, asociaţii cu răspundere nelimitată și lichidatorii debitorului
răspund subsidiar în faţa creditorilor pentru obligaţiile apărute după expirarea
termenului prevăzut la alin. 3). Aceste persoane sînt trase la răspundere penală în
conformitate cu legea.

În ce privește conţinutul cererii introductive depuse de către debitor, conform

prevederilor art. 16-17 din Legea insolvabilităţii, în aceasta necesită a fi indicate
următoarele date:

a. codul fiscal și numerele conturilor bancare ale debitorului;

b. valoarea creanţelor creditorilor, mărimea dobînzilor și penalităţilor aferente;
c. temeiul creanţelor și termenele lor de executare, cu specificarea sumei creanţelor
decurgînd din daunele cauzate vieţii și sănătăţii, precum și ale creanţelor salariale
faţă de angajaţii debitorului;
d. suma datoriilor la bugetul public naţional;
e. motivarea temeiului insolvabilităţii;
f. date despre cererile de chemare în judecată a debitorului primite spre examinare de
către instanţa de judecată, precum și despre titlurile executorii asupra bunurilor
debitorului;
g. date despre bunurile debitorului, inclusiv despre mijloacele bănești și creanţele lui;
h. candidatura propusă la funcţia de administrator al insolvabilităţii/lichidator.

În cerere, debitorul poate solicita și motiva aplicarea procedurii de restructurare.

De asemenea, la cererea introductivă a debitorului se anexează:

a. copia de pe statutul sau de pe contractul său de asociere;

b. lista participanţilor (membrilor) săi;
c. bilanţul contabil la data ultimului raport financiar;
d. documentele care atestă componenţa și valoarea bunurilor sale dacă este persoană
fizică (întreprinzător individual);
e. datele din registrele publice despre bunurile sale, inclusiv despre bunurile gajate;
f. lista creditorilor și a debitorilor, cu specificarea datoriilor creditoare și debitoare,
adreselor și datelor de identificare ale creditorilor și debitorilor;
g. dovada notificării proprietarului, a cărui lipsă însă nu împiedică admiterea spre
examinare a cererii introductive.
Conform prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea insolvabilităţii, creditorul
debitorului poate depune cerere introductivă, dacă are un interes legitim în intentarea
procesului de insolvabilitate și își poate argumenta creanţele și temeiurile de
intentare a procesului de insolvabilitate.
Totodată, art. 18 alin. (3) din Legea insolvabilităţii prevede că creditorul nu este
în drept să iniţieze proces de insolvabilitate în cazul în care debitorul se află în proces
de restructurare, cu excepția cazului în care creanța a apărut după intentarea
procesului.
 Referitor la cererea introductivă înaintată de către creditor, în conformitate cu
prevederile art. 19 din Legea insolvabilităţii, creditorul poate depune cererea
dată, numai după efectuarea unei notificări prealabile a debitorului.

Notificarea prealabilă se consideră făcută dacă, pînă la depunerea cererii

introductive, debitorul a fost informat de către creditor sau de executorul
judecătoresc, sau, în cazurile prevăzute expres de Codul fiscal, de către organele
abilitate despre faptul că se află în întîrziere ori despre înaintarea spre executare
a titlului executoriu sau altui document echivalent lui în condițiile prevăzute
expres de Codul de executare.

Concomitent, conform art. 20 din Legea insolvabilității, în cererea introductivă

a creditorului trebuie să se indice:

a. denumirea/numele și prenumele creditorului și ale debitorului, sediul/adresa, alte

date de identificare ale acestora, confirmate prin extrasul din registrul public
corespunzător;
b. valoarea creanţelor creditorului, mărimea dobînzilor și a penalităţilor aferente;
c. temeiul creanţelor și termenul executării lor;
d. menţiuni despre alte probe ce confirmă creanţa creditorului;
e. propunerea candidaturii la funcţia de administrator provizoriu pe perioada de
observare a debitorului;
f. alte date, considerate de creditor ca fiind necesare pentru examinarea cererii.

La cererea introductivă a creditorului, conform prevederilor art. 20 alin. (2) din

Legea insolvabilității, se anexează:

a. documentele ce adeveresc obligaţiile debitorului faţă de creditor, mărimea datoriilor

la aceste obligaţii, temeiul intentării procesului de insolvabilitate, alte documente
care justifică cererea creditorului;
b. dovada notificării prealabile a debitorului de către
c. creditor;
d. copia de pe hotărîrea irevocabilă a instanţei de judecată sau copia de pe hotărîrea
arbitrală irevocabilă, ori copia de pe hotărîrea judecătorească irevocabilă privind
recunoașterea hotărîrii judecătorești sau a hotărîrii arbitrale străine, ori decizia
(hotărîrea) organului abilitat prin legea executorie la acel moment.

Concomitent, conform prevederilor art. 15 alin. (1) al Legii insolvabilității, în

cazul insolvabilităţii debitorului din culpa fondatorilor (membrilor) lui, a membrilor
organului executiv sau a unor alte persoane care au dreptul de a da indicaţii
obligatorii pentru debitor ori care pot influenţa în alt mod acţiunile debitorului
(insolvabilitate intenţionată), aceștia poartă răspundere subsidiară solidară faţă de
creditori, în măsura în care bunurile debitorului sînt insuficiente pentru executarea
creanţelor creditorilor.
 Dacă debitorul depune cerere introductivă în cazul în care dispune de posibilităţi
reale de a satisface integral creanţele creditorilor (insolvabilitate fictivă), persoanele
culpabile menţionate la alin. (1) poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate
creditorilor prin depunerea cererii (art. 15 alin. (2) al Legii insolvabilității).

Ce urmează după depunerea cererii introductive şi care sunt consecinţele

pentru debitor?

Conform prevederilor art. 356 din Codul de procedură civilă, cererea de declarare
a insolvabilităţii se judecă în instanţă, conform normelor generale stipulate în Codul
de procedură civilă, cu excepţiile și completările stabilite de legislaţia
insolvabilităţii.

Astfel, ca urmare a înaintării de către creditor sau debitor a unei cereri

introductive, conform prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea insolvabilităţii și art.
269-270 din Codul de procedură civilă, despre admiterea spre examinare a cererii
introductive, instanţa de insolvabilitate adoptă imediat o încheiere, dar în cel mult 3
zile de la data depunerii.
Concomitent, conform art. 22 alin. (1) din Legea insolvabilității, instanţa de
insolvabilitate restituie fără examinare cererea introductivă întocmită cu încălcarea
art. 20.
În cazul în care debitorul a depus cerere introductivă în temeiul art. 14, dar nu a
anexat la ea documentele prevăzute la art. 17, instanţa de insolvabilitate admite spre
examinare cererea, solicitînd prezentarea documentelor în ordinea dezbaterilor
judiciare (art. 22 alin. (2) din Legea insolvabilității).
Totodată, conform prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea insolvabilității, în
perioada de observaţie, debitorul poate să continue activităţile curente și să efectueze
plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obișnuite de exercitare
a activităţii curente, sub supravegherea administratorului provizoriu, dacă nu i s-a
ridicat dreptul de administrare, ori sub conducerea administratorului provizoriu,
dacă i s-a ridicat dreptul de administrare.

Activităţi curente sînt tranzacţiile și operaţiunile financiare propuse de către

debitor pentru a fi efectuate în perioada de observaţie, în cursul normal al activităţii
economice, cum ar fi:

a. continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate;

b. efectuarea operaţiunilor de încasări și de plăţi aferente acestora;
c. asigurarea finanţării cheltuielilor curente.

Actele, operaţiunile și plăţile care depășesc condiţiile menţionate la alin.(2) vor

putea fi autorizate și/sau efectuate de administratorul provizoriu numai cu aprobarea
prealabilă a instanţei de insolvabilitate, care se va expune în acest sens printr-o
încheiere motivată, emisă în cel mult 5 zile de la data primirii cererii de aprobare,
care poate fi atacată cu recurs în condiţiile prezentei legi.
 Nici un furnizor de servicii – electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice
sau altele asemenea, conform prevederilor art. 23 alin. (4) din Legea insolvabilității,
– nu are dreptul, în perioada de observaţie, să schimbe, să refuze ori să întrerupă
temporar un astfel de serviciu către debitor sau către patrimoniul debitorului în cazul
în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit legii.

În cazul în care cererea introductivă se admite spre examinare, în conformitate cu

prevederile art. 24 din Legea insolvabilităţii, instanţă de judecată întreprinde toate
măsurile necesare pentru prevenirea modificării stării bunurilor debitorului în
perioada de pînă la intentarea procesului de insolvabilitate. Astfel, instanţa de
judecată emite o încheiere prin care dispune aplicarea unor măsuri de asigurare, cum
ar fi:

a. numește un administrator provizoriu și obligă debitorul ca în perioada de observaţie

deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar cu acordul prealabil al
administratorului provizoriu;
b. la cererea motivată a creditorilor sau administratorului provizoriu ori din oficiu,
dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului;
c. pune sub sechestru bunurile debitorului și corespondenţa lui comercială;
d. suspendă urmăririle individuale ale creditorilor și executările silite asupra bunurilor
debitorului, precum și curgerea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a
creanţelor acestora contra debitorului;
e. pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale ori decide ca
acestea să poată fi înstrăinate doar cu învoirea expresă a administratorului
provizoriu.
Art. 24 alin. (3) din Legea insolvabilităţii prevede că dacă măsurile de asigurare
prevăzute la alin. (2) sînt insuficiente, instanţa de insolvabilitate poate dispune
aducerea silită a debitorului spre audiere. Dacă debitorul nu este persoană fizică,
aceste măsuri sînt aplicate reprezentanţilor lui.

Concomitent, conform prevederilor art. 24 alin. (5) din Legea insolvabilităţii, la

cererea motivată a debitorului, instanţa de insolvabilitate poate să suspende, ca
măsură de asigurare, curgerea dobînzilor, a majorărilor sau a penalităţilor de orice
fel, sau a oricăror alte cheltuieli aferente creanţelor născute anterior perioadei de
observaţie.

De asemenea, art. 24 alin. (6) din Legea insolvabilității prevede că măsurile de

asigurare acţionează pînă la data intentării procesului de insolvabilitate sau pînă la
data respingerii cererii introductive, precum și odată cu încheierea unei tranzacţii în
modul stabilit de prezenta lege.
Instanţa de insolvabilitate este în drept să ridice, la cerere, printr-o încheiere
motivată, măsurile de asigurare aplicate, pînă la apariţia circumstanţelor
nominalizate la alin. (6), în modul stabilit de Codul de procedură civilă, cu excepţia
instituirii administrării provizorii în perioada de observaţie a debitorului (art. 24(7)
din Legea insolvabilității).
 Administratorul provizoriu.

Conform prevederilor art. 25 alin. (1) al Legii insolvabilității, dacă instanţa de

insolvabilitate nu dispune altfel, în perioada de observaţie organele de conducere ale
debitorului nu pot emite decizii și nu pot efectua operaţiuni și plăţi fără acordul
administratorului provizoriu, iar persoanele cu drept de reprezentare a debitorului nu
pot încheia acte juridice fără participarea administratorului provizoriu.

Art. 25 alin. (2) al Legii insolvabilității prevede că creditorii care au înaintat

cerere introductivă ori administratorul provizoriu pot adresa oricînd instanţei de
insolvabilitate o cerere pentru a i se ridica debitorului dreptul de administrare, avînd
ca justificare pierderile continue din patrimoniul acestuia sau lipsa probabilităţii de
realizare a unui plan raţional de activitate a întreprinderii și/ sau eschivarea acestuia
de la executarea atribuţiilor sale.
În baza cererii și a condiţiilor indicate la alin. (2), instanţa de insolvabilitate este
în drept să dispună, printr-o încheiere care poate fi atacată cu recurs de către debitor,
ridicarea totală sau parţială a dreptului debitorului de a administra întreprinderea
odată cu desemnarea unui administrator provizoriu, indicînd și condiţiile de
exercitare a conducerii debitorului de către acesta. Din momentul înlăturării
debitorului de la administrarea întreprinderii, atribuţiile de administrare și de
dispoziţie sînt cedate administratorului provizoriu sub supravegherea instanţei de
insolvabilitate (art. 25 alin. (3) al Legii insolvabilității).
Concomitent, conform art. 25 alin. (4) al Legii insolvabilității, instanţa de
insolvabilitate examinează, în cel mult 10 zile lucrătoare, cererea prevăzută la alin.
(2) într-o ședinţă la care sînt citaţi administratorul provizoriu, creditorii care au
înaintat cererea introductivă și reprezentantul debitorului. Neprezentarea părţilor
citate legal nu împiedică judecarea cererii.

În ceea ce privește atribuţiile și drepturile administratorului provizoriu, conform

art. 25 alin. (5) al Legii insolvabilității, ținem să menționăm următoarele:

a. întreprinderea de acţiuni pentru a se asigura păstrarea bunurilor debitorului și

integritatea lor;
b. examinarea situaţiei economice a debitorului și întocmirea unui raport de verificare
a existenţei temeiurilor de intentare a procesului de insolvabilitate sau de respingere
a cererii introductive;
c. supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
d. conducerea integrală, respectiv parţială, a activităţii debitorului în condiţiile
prezentei legi, cu respectarea precizărilor stabilite expres de instanţa de
insolvabilitate, și în condiţiile de efectuare a plăţilor curente din contul patrimoniului
debitorului;
e. sesizarea de urgenţă a instanţei de insolvabilitate în cazul în care constată că nu
există bunuri în patrimoniul debitorului ori că acestea sînt insuficiente pentru a
acoperi cheltuielile procesului de insolvabilitate;
f. verificarea creanţelor și, după caz, formularea de contestaţii la ele, întocmirea
tabelului preliminar al creanţelor;
g. încasarea creanţelor, urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din
patrimoniul debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de
admiterea cererii introductive spre examinare;
h. încheierea de tranzacţii, stingerea datoriilor, încetarea fidejusiunii, renunţarea la
garanţiile reale cu condiţia confirmării de către instanţa de insolvabilitate;
i. primirea remuneraţiei și recuperarea cheltuielilor, confirmate de instanţa de
insolvabilitate, suportate de administratorul provizoriu în activitatea sa;
j. solicitarea și primirea gratuită de la participanţii la proces, de la alte persoane,
indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare, a informaţiilor și
explicaţiilor necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale, precum și de la debitor a
informaţiilor cu privire la veniturile lui și la bunurile ce îi aparţin cu titlu de
proprietate, inclusiv la bunurile ce se află în proprietate comună pe cotepărţi;
k. accesul în spaţiile de serviciu ale debitorului și studierea documentelor care se află
acolo;
l. adresarea către instanţa de insolvabilitate a solicitării de a dispune participarea
organelor de drept la executarea atribuţiilor sale;
m. sesizarea instanţei de insolvabilitate în legătură cu orice problemă care cere
soluţionare din partea ei.
De asemenea, art. 25 alin. (6) al Legii insolvabilității prevede că cuantumul de
remunerare a administratorului provizoriu îl stabilește instanţa de insolvabilitate în
mărime fixă, pentru fiecare lună de activitate efectiv lucrată și confirmată
documentar, care nu poate fi mai mică de coeficientul minim de multiplicare
recomandat pentru stabilirea salariilor de funcţie ale conducătorilor încadraţi în
unităţile ce nu aplică sistemul de salarizare bazat pe reţeaua tarifară unică de
salarizare, înmulţit la cuantumul minim garantat al salariului în sectorul real la
unităţile cu autonomie financiară.

Concomitent, conform art. 25 alin. (7) al Legii insolvabilității, pentru

îndeplinirea atribuţiilor sale, administratorul provizoriu poate angaja specialiști.
Numirea și nivelul remuneraţiei lor se supun aprobării instanţei de insolvabilitate,
cu excepţia cazurilor în care se stabilește că remuneraţia se va face din contul
administratorului provizoriu sau al creditorului care a depus cerere introductivă.

Atribuţiile administratorului provizoriu, conform prevederilor art. 25 alin. (8) al

Legii insolvabilității, încetează în momentul desemnării administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului de către instanţa de insolvabilitate sau al respingerii
cererii introductive în lipsa temeiului de insolvabilitate.

Totodată, conform prevederilor art. 26 alin. (1) al Legii insolvabilității, prin

încheierea de admitere a cererii introductive spre examinare, instanţa de
insolvabilitate dispune administratorului provizoriu să notifice imediat despre
aplicarea măsurilor de asigurare în toate registrele publice, inclusiv în registrul de
stat al persoanelor juridice și în registrul de stat al întreprinzătorilor individuali, în
registrul bunurilor imobile și în alte registre în care se înscriu gajul, băncile, organele
cadastrale teritoriale, autorităţile vamale, oficiile poștale, staţiile de cale ferată,
depozitele portuare și vamale, alte locuri de înmagazinare din circumscripţia în care
debitorul își are sediul ori filiale sau reprezentanţe, pentru a sista orice operaţiune cu
bunurile acestuia, cerîndu-le lor să îi predea corespondenţa debitorului și orice alte
comunicări sosite pe adresa lui.
Art. 26 alin. (2) al Legii insolvabilității prevede că în cel mult 10 zile lucrătoare
după desemnare, administratorul provizoriu trimite notificări tuturor creditorilor din
evidenţa contabilă, prezentată de debitor în conformitate cu art. 27 alin. (3), pentru
înaintarea creanţelor certe și exigibile asupra patrimoniului debitorului și
prezentarea unei referinţe asupra cererii introductive.

Referitor la executarea măsurilor de asigurare, menționăm că, conform art. 27

alin. (1) al Legii insolvabilității, după desemnare, administratorul provizoriu
întocmește și prezintă instanţei de insolvabilitate, în termenul stabilit de aceasta, care
nu va putea depăși 45 de zile lucrătoare de la desemnarea sa, un raport cu privire la
executarea măsurilor de asigurare, prin care să propună fie intentarea procedurii de
insolvabilitate, fie intentarea procedurii simplificate a falimentului, ori prin care să
constate solvabilitatea debitorului și încetarea procesului. În funcţie de
circumstanţele cauzei pe motive temeinice, instanţa poate prelungi termenul
prevăzut cu cel mult 15 zile lucrătoare.

Art. 27 alin. (3) al Legii insolvabilității prevede că debitorul are obligaţia de a

transmite administratorului provizoriu, în cel mult 3 zile lucrătoare de la cerere,
informaţiile solicitate de acesta, apreciate ca fiind necesare, cu privire la activitatea
și la patrimoniul său, precum și documentele activităţii economice și documentele
de evidenţă contabilă, inclusiv ștampila întreprinderii, care vor fi reţinute de
administratorul provizoriu spre documentare.
În cazul în care informaţiile și documentele prevăzute la alin. (3), inclusiv
ștampila, nu sînt prezentate de către membrii organelor de conducere ale debitorului,
aceștia vor fi trași la răspundere patrimonială subsidiară și/sau penală, sau
contravenţională, în modul stabilit de lege, iar administratorul provizoriu desemnat
va reconstitui, în măsura posibilităţilor, informaţiile și/sau documentele, cheltuielile
urmînd a fi încasate din contul persoanelor culpabile (art. 27 alin. (4) al Legii
insolvabilității).
Concomitent, conform prevederilor art. 27 alin. (6) al Legii insolvabilității, în
cazul înlăturării debitorului de la administrarea întreprinderii, administratorul
provizoriu este obligat să vîndă bunurile perisabile sau bunurile supuse deprecierii
iminente și să depună la bancă în contul debitorului sumele realizate din aceste
vînzări, informînd instanţa de insolvabilitate și debitorul.

În perioada de observaţie a debitorului nu se afectează dreptul niciunui creditor

de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa dacă, la data
admiterii cererii introductive spre examinare, condiţiile prevăzute de lege în materie
de compensare legală sînt îndeplinite (art. 27 alin. (7) al Legii insolvabilității).
 Totodată, art. 29 alin. (1) al Legii insolvabilității prevede că creanţele faţă de
patrimoniul debitorului vor fi înregistrate de administratorul provizoriu într-un tabel
preliminar al creanţelor în funcţie de datele evidenţei contabile a debitorului și în
baza cererilor de admitere a creanţelor înaintate instanţei de către creditorii ale căror
creanţe sînt anterioare datei de admitere a cererii introductive spre examinare.

Termenul-limită de depunere de către creditori în instanţa de insolvabilitate a

referinţei asupra cererii introductive și a cererii de admitere a creanţelor asupra
patrimoniului debitorului va fi de maximum 30 de zile calendaristice de la data
notificării. Termenul de verificare și de consemnare a creanţelor în tabelul preliminar
al creanţelor este de 15 zile lucrătoare.

Conform art. 29 alin. (3) al Legii insolvabilității, creanţele vor fi supuse verificării
de către administratorul provizoriu, conform unei proceduri prevăzute în capitolul V
secţiunea 1. Creanţele confirmate pe deplin sau parţial de administratorul provizoriu
în urma verificării, trecute în tabelul preliminar, vor fi prezumate a fi valabile și
corecte.
Ca rezultat al verificării, administratorul provizoriu va întocmi și va înregistra în
instanţa de insolvabilitate, odată cu raportul ori separat, și tabelul preliminar al
creanţelor cuprinzînd toate creanţele asupra patrimoniului debitorului, precizînd că
sînt: chirografare, garantate, sub condiţie, scadente sau nescadente și arătînd pentru
fiecare numele/denumirea creditorului, suma solicitată de creditor și suma acceptată
de administratorul provizoriu.

De asemenea, conform art. 29 alin. (5) al Legii insolvabilității, creanţele

introduse de administratorul provizoriu în tabelul preliminar se atribuie masei
credale cu titlu provizoriu fără drept de vot.

Titularul de creanţe trecute în tabelul preliminar cu titlu provizoriu este decăzut,

în ceea ce privește creanţele respective, din următoarele drepturi:

a. de a vota la adunarea creditorilor;

b. de a participa la distribuirile de sume în cadrul restructurării și/sau al lichidării
debitorului;
c. de a-și realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor
acestuia.

Art. 29 alin. (7) al Legii insolvabilității prevede că perioada provizorie a creanţelor

durează pînă la data confirmării lor în ședinţa de validare a creanţelor în cadrul
procesului de insolvabilitate sau al procedurii simplificate a falimentului, cu
înregistrarea acestora în tabelul definitiv al creanţelor. Creanţele incluse în tabelul
preliminar nu se contestă. Ele pot fi contestate după intentarea procesului de
insolvabilitate sau a procedurii simplificate a falimentului doar dacă au fost incluse
în tabelul definitiv.

Care sunt acţiunile preliminare intentării procesului de insolvabilitate?

 Conform prevederilor art. 30 alin. (1) al Legii insolvabilității, măsurile de
pregătire preliminară a examinării cauzei privind insolvabilitatea debitorului le ia
instanţa de insolvabilitate, în conformitate cu prevederile Codului de procedură
civilă și cu cele ale prezentei legi.
Pentru urgentarea actelor procesuale, instanţa de insolvabilitate poate solicita
audierea persoanelor identificate ca făcînd parte din administraţia societăţii, le poate
solicita asistenţa și concursul la efectuarea actelor de procedură, poate efectua orice
alt act procesual necesar soluţionării cauzei.

Art. 30 alin. (3) al Legii insolvabilității prevede că termenul de examinare a

cauzei de intentare a procesului de insolvabilitate este de cel mult 60 de zile
lucrătoare de la data admiterii cererii introductive spre examinare. În funcţie de
circumstanţele cauzei și de motivele temeinice, instanţa de insolvabilitate poate
decide majorarea termenului de examinare a cauzei cu 15 zile lucrătoare.
După judecarea cererii introductive, instanţa de insolvabilitate adoptă una din
următoarele hotărîri:

a. se constată insolvabilitatea debitorului și i se intentează proces de insolvabilitate;

b. se constată insolvabilitatea debitorului și i se intentează procedură simplificată a
falimentului;
c. se intentează procedură accelerată de restructurare a debitorului;
d. se respinge cererea introductivă și se refuză intentarea unui proces de insolvabilitate
faţă de debitor.
Concomitent, art. 30 alin. (5) al Legii insolvabilității prevede că instanţa de
insolvabilitate poate dispune totodată, prin încheiere, încetarea procesului judiciar
în cazul încheierii unei tranzacţii sau al retragerii cererii introductive, precum și în
alte condiţii stabilite de lege.

Poate oare fi retrasă cererea introductivă depusă?

Reglementările, ce stipulează faptul posibilităţii retragerii cererii introductive,

sunt prevăzute la art. 31 alin. (1) din Legea insolvabilităţii. Astfel, acest articol
prevede că, cererea introductivă poate fi retrasă de către deponent pînă la adoptarea
unei hotărîri de intentare a procesului de insolvabilitate sau de respingere a cererii
introductive.
Renunţarea la cererea introductivă, conform prevederilor art. 31 alin. (2) din
Legea insolvabilităţii, nu privează persoanele care s-au alăturat acestei cereri de
dreptul de a solicita examinarea pricinii în fond. În cazul în care debitorul sau
creditorul renunţă la cererea introductivă, instanţa de insolvabilitate dispune
încetarea procesului doar dacă renunţarea nu contravine legii și nu încalcă drepturile
și interesele legitime ale altor persoane.
1. Mihalache Iurie. Drept privat roman: Note de curs. – Chişinău: Grupul editorial
„Litera”, 2012, p.207.
2. Vendetio bonorum a fost introdusă prin Legea Poetilia Papiria, în anul 311 d.Hr.
Legea a pus capăt măsurilor represive de executare care până atunci se aplicau
în privinţa persoanei debitorului, precum uciderea lui de către creditor sau
vânzarea în sclavie. Pentru mai multe detalii a se vedea: Roşca
Nicolae. Insolvabilitatea în dreptul Republicii Moldova – o instituţie
modernizată a procedurii „vendetio bonorum” din dreptul roman // Revista de
Ştiinţe Juridice (România), nr.4, 2007, p.71-76.
3. Legea insolvabilităţii, nr.149/2012 // Monitorul Oficial al R.Moldova,
2012, nr.193-197.
4. Turcu Ion. Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole. Ediţia 4 (în
colaborare cu Andreea Szombati). – Bucureşti: C.H.Beck, 2012, p.12.
5. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. – Chişinău:
Tipografia Centrală, 2011, p.249.
6. Iovu Luiza. Condiţiile deschiderii procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului în actuala reglementare // Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„Al.I.Cuza” Iaşi (România), Tomul LI, Ştiinţe juridice, 2005, p.134.
7. Pentru mai multe detalii a se vedea: Hotca Mihai. Bancruta frauduloasă. –
Bucureşti: C.H.Beck, 2008, p.12; Pârgaru Dragoş. Bancruta simplă // Analele
Universităţii din Bucureşti (România), Partea III-IV, 2012, p.195.
8. De fapt creditori în sensul procedurii propriu-zise a insolvabilităţii sunt
doar creditorii garantaţi şi ceichirografari fiindcă doar ei au anumite relaţii
comerciale şi contractuale cu debitorul. Ei sunt unicii care pot înainta cererea
introductivă pentru pornirea procedurii de insolvabilitate (în afară de cazul când
debitorul înaintează cerere introductivă faţă de sine însuşi). Creditorii
masei apar după pornirea procedurii de insolvabilitate, de aceea, ei nici nu sunt
consideraţi creditori ai debitorului insolvabil, creanţele lor luând naştere în
legătură cu cheltuielile suportate pe parcurs.
9. Macovei Gheorghe. Statutul procesual al creditorilor în cadrul procesului de
insolvabilitate // Conferinţa ştiinţifică cu participare internaţională „Interferenţe
 universitare – integrare prin cercetare şi inovare”. Rezumatele comunicărilor. –
Chişinău: CEP USM, 2012, p.172.
10.Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii
Supreme de Justiţie din 20.11.2013, dosarul nr.2rc-451/13.
11.Legea cu privire la redresarea şi lichidarea judiciară a întreprinderilor (legea
insolvabilităţii), nr.85-98 din 25.01.1985
(Franţa), http://www.legifrance.gouv.fr/ (vizitat 14.11.2013).