Lucrarea de Disertatie - Balanica

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV
FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE

MASTER – DREPT PENAL AL AFACERILOR
LUCRARE DE DISERTAŢIE
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Prof.univ.dr. Cristinel Murzea
MASTERAND:
BĂLĂNICĂ MEDÉA LAVINIA
BRAŞOV
2010
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV
FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE
MASTER – DREPT PENAL AL AFACERILOR
DISCIPLINA:
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

TEMA:
MARCA CA ELEMENT
DE IDENTIFICARE A PRODUSULUI
Subsemnata, Bălănică Medéa Lavinia, declar pe proprie răspundere, sub

incidenţa legii penale şi a Legii dreptului de autor că lucrarea de diploma
prezentată este elaborată de mine şi am respectat normele deontologice de
folosire a bibliografiei.
Data predării lucrării, Semnătura,
2
BRAŞOV
2010
3
MARCA CA ELEMENT DE IDENTIFICARE A PRODUSULUI BĂLĂNICĂ MEDÉA LAVINIA
CUPRINS
1.INTRODUCERE........................................................................................................................... 4
2.SISTEMUL MĂRCII NAŢIONALE, INTERNAŢIONALE ŞI COMUNITARE............. 5
2.1.Marca naţională................................................................................................................... 5
2.1.1.Evoluţia reglementării mărcii naţionale................................................................ 5
2.1.2.Sistemul mărcii naţionale......................................................................................... 8
2.2.Marca internaţională..........................................................................................................
10
2.2.1.Evoluţia reglementării mărcii internaţionale........................................................
10
2.2.2.Sistemul mărcii internaţionale................................................................................
11
2.3.Marca comunitară...............................................................................................................
14
2.3.1.Evoluţia şi necesitatea reglementării mărcii comunitare................................
14
2.3.2.Sistemul mărcii comunitare.....................................................................................
17
2.4.Coexistenţa mărcilor comunitare cu mărcile naţionale............................................
19
2.5.Marca ca element de identificare a produsului în dreptul comparat....................
21
2.5.1.Germania......................................................................................................................
21
2.5.2.Portugalia.....................................................................................................................
21
2.5.3.Spania...........................................................................................................................
22
2.5.4.Grecia............................................................................................................................
22
2.5.5.Austria...........................................................................................................................
22
3.PROTECŢIA PENALĂ A MĂRCILOR..................................................................................
24
3.1.Protecţia penală a mărcilor în Legea nr. 84/1998.....................................................
24
3.1.1.Infracţiunea prevăzută în articolul 83 al Legii nr. 84/1998.............................
24
3
3.1.2.Infracţiunea prevăzută în articolul 86 al Legii nr. 84/1998.............................
32
3.2.Protecţia penală a mărcilor în dreptul comparat........................................................
35
3.2.1.Portugalia.....................................................................................................................
35
3.2.2.Spania...........................................................................................................................
35
3.2.3.Grecia............................................................................................................................
36
3.2.4.Austria...........................................................................................................................
37
4.BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................
39
4
1. INTRODUCERE.
Marca, semn distinctiv, are menirea de a servi la diferenţierea de către
public a produselor, lucrărilor şi serviciilor unui comerciant - fie el
persoană juridică sau fizică - de produsele, lucrările şi serviciile de
acelaşi fel ale altor comercianţi, garantând o calitate definită şi constantă
a acestora.
Sub aspect economic, marca se circumscrie ideii de competitivitate
economică internaţională, contribuind la dezvoltarea atractivităţii şi
abilităţii de a vinde.
Din perspectiva legislaţiei proprietăţii industriale, marca serveşte la
stabilirea unei relaţii între produs şi producător, în aşa fel încât
consumatorul să fie în măsură să deosebească produsele sau serviciile
oferite de un comerciant de cele oferite în mod legitim de alţi
comercianţi.
Înainte de a aborda marca, ca element de identificare a produsului -
marca, în general, şi marca comunitară, în particular - este necesară
precizarea mediului economic, social şi a contextului politic în care
acestea îşi legitimează funcţiile ce decurg din rolul de semn distinctiv al
produselor şi serviciilor puse în circulaţie pe pieţele interne ale statelor şi
pe piaţa internaţională de către producători şi comercianţi în calitatea lor
de actori ai vieţii economice şi sociale.
Marca este o instituţie a dreptului privat care prezintă deschidere către
interacţiunea cu mediul înconjurător, cu modul de aplicare şi de folosire a
acesteia.
Acest mediu, care, la rândul lui, a determinat apariţia mărcilor
internaţionale, se caracterizează prin regionalizare şi globalizare -
produse ale unei conjuncturi unice de forţe sociale, politice şi economice.
Prin urmare, libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor pe glob este
favorizată atât de liberalizarea comerţului mondial prin intermediul
acordurilor de comerţ şi liber schimb, cât şi prin formele noi de comerţ
realizate prin exportul de proprietate intelectuală, cu ajutorul unor
contracte de franciză, licenţă sau transfer de tehnologie.
Economia globală face ca implicit mărcile să fie răspândite pe tot
globul şi să beneficieze de canale de promovare internaţională. Între
acestea, televiziunea şi mijloacele de comunicare în masă au un astfel
de impact asupra consumatorilor încât mărcile promovate astăzi prin
aceste canale nu mai respectă regulile clasice de câştigare a notorietăţii.
Datorită acestui context al fenomenelor globalizării şi integrării vieţii
economice, sociale şi politice europene, pe lângă marca naţională a fost
creat sistemul mărcii internaţionale şi marca comunitară.
În consecinţă, lucrarea de faţă îşi propune să studieze sistemul
naţional al mărcilor, cel internaţional şi cel comunitar, funcţiile mărcii în
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, fără a pierde
din vedere protecţia penală acordată mărcilor în România şi în dreptul
comparat.
5
2. SISTEMUL MĂRCII NAŢIONALE, INTERNAŢIONALE ŞI
COMUNITARE.
2.1.MARCA NAŢIONALĂ.
2.1.1.Evoluţia reglementării mărcii naţionale.
În România, ca de altfel şi în alte state, negustorii foloseau unele
semne pentru a deosebi mărfurile între ele, semne care erau de fapt
mărci de fabrică sau de comerţ. De asemenea, fiecare comerciant care
punea în vânzare anumite produse avea ataşat la acestea un sigiliu
propriu sau recurgea la propria semnătură pusă pe obiecte, pentru a
putea fi deosebită de altele similare, aparţinând altor comercianţi.
Între România şi Austro-Ungaria, la 22 iunie 1875, s-a încheiat
Convenţia comercială în care, printre altele, se prevedea obligaţia
României de a adopta o lege specială pentru protecţia mărcilor
comercianţilor maghiari.
Prin urmare, Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice a
întocmit un proiect de lege intitulat Lege asupra mărcilor de fabrică şi de
comerciu, ce a fost promulgat prin Decretul nr. 879 din 14 aprilie 18791.
Totodată, în acelaşi an, la data de 28 mai a fost elaborat şi
regulamentul de administraţiune publică pentru aplicarea legii mărcilor
de fabrică şi de comerţ2.
Legea asupra mărcilor de fabrică şi de comerciu din 1879 consacra
caracterul facultativ al mărcilor (art. 3) cu excepţia mărcilor referitoare la
produsele farmaceutice şi acele care interesau mai îndeaproape igiena
şi salubritatea publică, pentru care guvernul putea stabili obligativitatea
aplicării mărcii pe asemenea produse.
Astfel, aplicarea pe produse a unei mărci constituia, în sistemul legii,
un drept subiectiv care poate sau nu să fie exercitat. Menită să apere pe
producător şi pe comerciant împotriva concurenţilor şi să constituie un
mijloc de atragere a clientelei, marca reprezenta pentru consumatori
numai indirect o garanţie a calităţii produselor.
Pornind de la ideea că producătorii şi comercianţii ar fi prejudiciaţi
dacă ar fi obligaţi să-şi aplice marca pe toate produsele pe care vor să le
vândă, legiuitorul de la 1879 le-a recunoscut dreptul de a o aplica numai
pe cele pe care le considerau de natură a le crea o bună reputaţie3.
Prima noastră lege a mărcilor nu cuprindea decât o singură dispoziţie
de protecţie directă a consumatorilor, respectiv art. 13 sancţiona
înşelăciunea săvârşită în dauna lor, prin folosirea unei mărci
contrafăcute sau imitate.
1
Decretul de promulgare a fost publicat în M.O. nr. 86 din 15 aprilie 1879.
2
Regulamentul a fost aprobat prin Decretul nr. 1193 din 28 mai 1879 publicat în M.O nr. 121 din 30
mai 1879.
3
Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. vol. 2: Semne distinctive, Bucureşti: Editura
Academiei R.S.R., 1983, p. 27.
6
Prin adoptarea acestei legi, marca de fabrică servea la desemnarea
produselor unei fabrici iar marca de comerţ la distingerea obiectelor de
comerţ.
Întrucât marca era considerată un drept individual, absolut şi exclusiv,
adică un monopol de exploatare4, marca adoptată de către un
comerciant sau de către un fabricant nu se putea întrebuinţa de un alt
comerciant sau fabricant şi nimeni nu avea dreptul de a-şi însuşi marca
adoptată de un alt comerciant sau industriaş, pentru a deosebi produsele
de aceeaşi natură.
Legea recunoştea comerciantului sau industriaşului, care a depus
marca la grefa Tribunalului de Comerţ din localitatea de domiciliu, un
drept de proprietate exclusivă asupra mărcii pe o perioadă de 15 ani,
termen care se putea prelungi cu încă 15 ani, prin constituirea unui nou
depozit (art. 7).
Primele informaţii cu privire la înregistrarea unor mărci în România
datează din 1918 când marca „Cavalerul Franţ” cu privire la o cremă de
ghete sau marca „Mirrhasol” referitoare la un medicament au făcut
obiectul unor litigii5.
Ulterior Marii Uniri din 1 decembrie 1918, pe teritoriul României
funcţionau trei tipuri de norme juridice diferite ce nu puteau asigura o
protecţie uniformă mărcilor de fabrică şi de comerţ:
▪ În Vechiul Regat şi în Basarabia erau în vigoare Legea asupra
mărcilor de fabrică şi de comerţ din 1879 şi Regulamentul acesteia din
30 mai 1879;
▪ În Banat şi în Transilvania era în vigoare Legea ungară asupra
mărcilor de fabrică şi de comerţ din 4 februarie 1890;
▪ În Bucovina era în vigoare Legea austriacă din 30 iunie 1895.
Întrucât în anul 1923 a fost adoptată noua Constituţie a României iar
potrivit art. 137 trebuia să se revizuiască toate condicile şi legile
existente în diferite părţi ale statului român, spre a se pune în armonie cu
Constituţia şi a se asigura unitatea legislativă, după 46 de ani de aplicare
a Legii din 1879 asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ, acesteia au
început să-i fie aduse primele modificări prin Legea pentru organizarea
Camerelor de Comerţ şi Industrie din 12 mai 1925 şi Regulamentul din
ianuarie 1928 pentru aplicarea legii anterior menţionate6.
După aproape nouă decenii de existenţă, deoarece nu mai
corespundea condiţiilor economiei centralizate, Legea mărcilor din 1879
a fost înlocuită cu Legea nr. 28/1967 privind mărcile de fabrică, de
comerţ şi de serviciu7, care, deşi s-a dorit a fi în acord cu cerinţele
4
5
P. Teodorescu, Evoluţia protecţiei mărcilor în România, în „Revista Română de Proprietate
Industrială”, nr. 2/1999, p. 17-21.
6
M.O. nr. 102 din 12 mai 1925 şi M.O. nr. 11 din 15 ianuarie 1929.
7
B.O. nr. 114 din 29 decembrie 1967.
7
economice din acea perioadă, a avut ca suport tot legislaţia din ţările
avansate.
Legea mărcilor din 1967 se deosebea de Legea din 1879 prin faptul că
extindea sfera noţiunii de marcă şi consacra sistemul dobândirii dreptului
la marcă prin prioritate de înregistrare, în timp ce Legea din 1879
consacra, în ceea ce priveşte dobândirea dreptului la marcă, sistemul
priorităţii de folosire, adică al dobândirii dreptului la marcă de către acela
care, în fapt, a fost cel dintâi care a folosit-o8. În sistemul Legii din 1879,
pentru a avea acest efect achizitiv, actul de folosire trebuia să reprezinte
din punct de vedere obiectiv, un contract între publicul consumator şi
marcă (vânzarea de produse marcate, publicitate etc.), iar din punct de
vedere subiectiv, să exprime voinţa celui care îl săvârşeşte de a-şi
apropria marca. Trebuie precizat că, în sistemul Legii din 1879, marca
dobândită prin prioritate de folosire nu era apărată, în lipsa unui depozit
al mărcii, decât prin acţiunea în concurenţă neleală, al cărei domeniu de
aplicare era restrâns la necesitatea existenţei unui prejudiciu, în directă
legătură cu actele de folosire a mărcii.
Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 28/1967 se acorda protecţie atât
mărcilor colective, cât şi mărcilor de servicii, pe care Legea din 1879 nu
le prevedea, asigurându-se totodată o protecţie sporită drepturilor
întreprinderilor cu privire la semnele lor distincte, garantarea intereselor
beneficiarilor, extinderea sferei mărcilor şi la semnele sonore şi
consacrarea regulii dobândirii dreptului la marcă prin prioritate de
înregistrare.
Prin urmare, Legea din 1967 a părăsit sistemul Legii din 1879,
adoptând sistemul priorităţii de înregistrare, în care dreptul de marcă se
dobândeşte prin depozitul mărcii, urmat de un examen al îndeplinirii
condiţiilor de valabilitate ale semnului ales ca marcă.
După 1990, reglementările cuprinse în Legea nr. 28/1967 nu au mai
corespuns noilor condiţii de tranziţie spre economia de piaţă, fapt care a
făcut necesară elaborarea şi adoptarea unei noi legi, respectiv Legea nr.
84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, act normativ ce reflectă
dispoziţiile Convenţiei de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii
intelectuale, a altor acorduri şi convenţii la care România este parte şi
care este aproximativ armonizată cu legislaţiile celorlalte ţări membre ale
Uniunii Europene9.
În ceea ce priveşte armonizarea legislaţiilor statelor membre cu privire
la mărci, în 1989 a fost emisă Directiva 89/104/CEE a Consiliului din 21
decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la
mărci10.
8
9
C. P. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Bucureşti: Editura C. H. Beck, 2006, p.
295.
10
Directiva nr. 89/104/CEE a fost în locuită prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci
8
2.1.2.Sistemul mărcii naţionale.
Potrivit art. 3 lit. a) al Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice11, marca este definită ca fiind „un semn susceptibil de
reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor
unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane; pot
constitui mărci semne distinctive, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de
persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale
şi, în special, forma produsului sau a ambalajului sau, combinaţii de
culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne”.
Totodată, potrivit art. 2 al Directivei 89/104/CEE a Consiliului din 21
mărci, „Pot constitui mărci toate semnele susceptibile de reprezentare
grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele,
literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiţia ca
astfel de semne să fie capabile să distingă produsele sau serviciile unei
întreprinderi de cele ale altor întreprinderi” iar potrivit preambulului
directivei: „Statele membre ar trebui să păstreze, de asemenea,
libertatea de a stabili dispoziţiile de procedură privind înregistrarea…
Este de competenţa lor, de exemplu, să stabilească forma procedurilor
de înregistrare şi de nulitate, să decidă dacă drepturile anterioare trebuie
invocate în procedura de înregistrare sau în procedura de nulitate sau în
ambele ori, mai mult, în cazul în care drepturile anterioare pot fi invocate
în procedura de înregistrare, să prevadă o procedură de opoziţie sau o
examinare din oficiu sau ambele”.
Potrivit prevederilor Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice, procedura de înregistrare a cererilor pe cale naţională se
desfăşoară parcurgând următoarele etape12:
▪ depunerea cererii de înregistrare a unei mărci, la Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), conţinând datele de identificare a
solicitantului, reproducerea mărcii, precum şi indicarea produselor sau
serviciilor pentru care înregistrarea este cerută, redactată în limba
română;
▪ examinarea preliminară – în această fază sunt examinate atât
condiţiile pentru acordarea datei de depozit, cât şi a celor pentru
recunoaşterea priorităţii invocate;
▪ pentru cererile prin care s-a acordat dată de depozit, urmează
examinarea de fond a mărcii în privinţa motivelor absolute de refuz13;
(versiune codificată), (J.O. L 299, 8.11.2008, p. 25-33) – potrivit preambulului acestei directive „Nu se
impune o apropiere totală a legislaţiilor statelor membre în domeniul mărcilor. Este suficient să se
limiteze apropierea la dispoziţiile naţionale care au incidenţa cea mai directă asupra funcţionării pieţei
interne”.
11
Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice a fost publicată in Monitorul Oficial nr. 161
din 23 aprilie 1998.
12
Şt. Cocoş, Mărci naţionale şi mărci comunitare, Bucureşti: Editura Tribuna Economică, 2007, p. 112-
113.
13
Motive absolute de refuz - Sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate: mărcile care nu
îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998, mărcile care sunt lipsite de
9
▪ cererile sunt supuse apoi examinării de fond în ceea ce priveşte
conflictul cu mărci anterior examinate;
▪ publicarea mărcilor pentru care, în urma examinării, s-a stabilit că
sunt îndeplinite condiţiile legale de înregistrare (publicarea se face în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – secţiunea mărci);
▪ examinarea eventualelor opoziţii, atât pentru motive absolute, cât şi
pentru motive relative14, referitoare la înregistrarea mărcii – în acest caz,
termenul de depunere al opoziţiilor se socoteşte de la data publicării
mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială;
▪ reexaminarea mărcilor pentru care au fost înregistrate contestaţii în
urma examinării de fond şi/sau în urma examinării opoziţiilor;
▪ aşteptarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti (Tribunalul
Municipiului Bucureşti sau, după caz, Curtea de Apel Bucureşti) pentru
mărcile care, ca urmare a deciziei Comisiei de reexaminare, s-a făcut
apel la aceste instanţe;
▪ înregistrarea mărcilor pentru care deciziile de înregistrare au rămas
definitive în Registrul Naţional al Mărcilor şi eliberarea certificatului de
înregistrare a mărcii.
Trebuie menţionat că, în cursul examinării, Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci poate lua decizii de neacceptare a unor solicitări din
cerere sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii. În acest caz
caracter distinctive; mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii devenite uzuale în
limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante; mărcile care sunt compuse exclusiv din
semne sau din indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea,
destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte
caracteristici ale acestora; mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de
natura produsului sau este necesară obţinerii unui rezultat sau care dă o valoare substanţială
produsului; mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică,
calitatea sau natura produsului sau a serviciului; mărcile care conţin o indicaţie geografică sau sunt
constituite dintr-o astfel de indicaţie, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă
utilizarea acestei indicaţii este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de
origine; mărcile care sunt constituite sau conţin o indicaţie geografică, identificând vinuri sau produse
spirtoase care nu sunt originare din locul indicat; mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor
moravuri; mărcile care conţin, fără consimţământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei
persoane care se bucură de renume în România; mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor
competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de
control şi garanţie, blazoane, aparţinând ţărilor Uniunii şi care intră sub incidenţa art. 6 ter Convenţia
de la Paris; mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de
steme, drapele, alte embleme, sigle, iniţiale sau denumiri care intră sub incidenţa art. 6 ter din
Convenţia de la Paris şi care aparţin organizaţiilor internaţionale interguvernamentale din care fac
parte una sau mai multe ţări ale Uniunii (art. 5 din Legea nr. 84/1998).
14
Motive relative de refuz - O marcă este refuzată la înregistrare, dacă: este identică cu o marcă
anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii a fost cerută sunt identice cu
cele pentru care marca anterioară este protejată; este identică cu o marcă anterioară şi este destinată
a fi aplicată unor produse sau servicii similare cu cele pentru care marca anterioară este protejată,
dacă există un risc de confuzie pentru public; este similară cu o marcă anterioară şi este destinată a fi
aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, dacă exista un risc de confuzie pentru public,
incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară; este identică sau similară cu o marcă notorie în
România pentru produse sau servicii identice sau similare, la data depunerii cererii de înregistrare a
mărcii; este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de
cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută şi dacă, prin folosirea nejustificată a
acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii ori această
folosire ar putea produce prejudicii titularului mărcii notorii. Mărcile pot fi totuşi înregistrate cu
consimţământul expres al titularului mărcii anterioare sau notorii (art. 6 din Legea nr. 84/1998).
10
solicitantul poate contesta oricare din aceste decizii, după contestare,
cererea continuând procedura de examinare cu etapa următoare fazei în
care a fost respinsă. Deciziile Comisiei de examinare a opoziţiei pot fi
contestate atât de către solicitant, cât şi de către opozant.
Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului
naţional reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani. La cererea
titularului, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea fiecărui
termen de 10 ani, cu plata taxei prevăzute de lege.
2.2.MARCA INTERNAŢIONALĂ.
Extinderea protecţiei mărcii şi în alte state decât în ţara de origine se
poate face pe mai multe căi:
▪ pe calea naţională, solicitantul depunând cereri în fiecare din statele
în care doreşte protecţie, sistem care nu este întotdeauna simplu iar
pentru mai mult de 3-4 state este şi deosebit de costisitor;
▪ pe calea internaţională, solicitantul putând ca pe baza unei cereri
depuse la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI -
Geneva), să desemneze statele în care doreşte obţinerea protecţiei –
taxele se reduc dar trebuie precizat că, în final, solicitantul obţine tot
mărci naţionale, în baza legilor specifice din fiecare ţară.
Evident, acest sistem de protecţie este insuficient pentru solicitanţii de
mărci din spaţiul Uniunii Europene. Deşi Directiva 89/104/CEE a
Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor
membre cu privire la mărci stabileşte o serie de principii pe care să le
respecte toate statele Uniunii Europene în legătură cu protecţia mărcilor,
aceasta lasă la latitudinea ţărilor membre o serie de opţiuni, astfel încât
în final, deşi bazate pe aceeaşi directivă, legile naţionale ale statelor
membre pot avea diferenţe semnificative15.
În plus, acest sistem recunoaşte existenţa sistemelor naţionale de
protecţie, rezumându-se numai la a armoniza într-o anumită măsură
legislaţiile naţionale ale statelor membre.
2.2.1.Evoluţia reglementării mărcii internaţionale.
Graţie vocaţiei internaţionale a drepturilor creatorilor, din a doua
jumătate a sec. XIX-lea, în tratatele comerciale bilaterale între state s-au
introdus şi unele clauze privind proprietatea industrială16.
Ulterior, datorită insuficienţei mijloacelor existente, s-au căutat noi
forme de cooperare mai eficace care să recunoască unele drepturi
dobândite într-o altă ţară.
În scopul facilitării obţinerii de protecţie a drepturilor de proprietate
industrială şi în străinătate, în afara ţărilor de origine, la 20 martie 1883,
un număr de 11 state fondatoare ale Uniunii de la Paris au încheiat
15
Şt. Cocoş, Mărci naţionale şi mărci comunitare, Bucureşti: Editura Tribuna Economică, 2007, p. 342.
16
De exemplu, Convenţia încheiată la 24 mai 1881 între România şi Belgia prevedea în art. 1 că
„cetăţenii români în Belgia şi cetăţenii belgieni în România se vor bucura, în ceea ce priveşte mărcile
de fabrică şi de comerţ, de aceeaşi protecţie ca şi naţionalii”.
11
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, ce a intrat
în vigoare la 7 iulie 1884. Convenţia de la Paris a fost supusă unor
revizuiri periodice la Bruxelles la 14 decembrie 1900, Washington la 2
iunie 1911, Haga la 6 noiembrie 1925, Londra la 2 iunie 1934, Lisabona
la 31 octombrie 1958 şi Stockholm la 14 iulie 1967, şi modificată la 28
septembrie 1979.
România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles şi
Washington, prin Decretul-lege nr. 2641 din 17 iunie 1921, ratificat prin
Legea din 27 martie 1924. Prin Decretul nr. 427 din 19 octombrie 1963,
România a aderat la textele revizuite la Haga, Londra şi Lisabona, iar
prin Decretul nr. 1177 din 28 decembrie 1968 a ratificat forma revizuită la
Stockholm.
Prin Convenţia de la Paris a fost creată şi Uniunea Internaţională
pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (Uniunea de la Paris), cu sediul,
din 1960, la Geneva. Potrivit art. 12 al Convenţiei, „Fiecare din ţările
Uniunii se obligă să stabilească un serviciu special al proprietăţii
industriale şi un birou central de primire a depozitelor, pentru
comunicarea către public a brevetelor de invenţie, a modelelor de
utilitate, a desenelor şi modelelor industriale şi a mărcilor de fabrica sau
de comerţ”. În România, serviciul special de proprietate industrială este
OSIM.
În cadrul Uniunii de la Paris s-a adoptat „Aranjamentul de la Madrid”,
semnat la 14 aprilie 1891 şi intrat în vigoare la 15 iulie 1894, prin care s-
a urmărit constituirea unui depozit internaţional al mărcilor care să
confere protecţie mărcilor de fabrică, de comerţ şi de serviciu şi în afara
graniţelor naţionale, pornind de la prima înregistrare în unul din statele
membre ale Uniunii speciale, denumită ţara de origine a depunătorului.
Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a
mărcilor a fost revizuit la Washington în 2 iunie 1911, la Haga în 6
noiembrie 1925, la Londra în 2 iunie 1934, la Nisa în 15 iunie 1957 şi la
Stockholm în 14 iulie 1967, şi a fost modificat în 28 septembrie 1979.
La Madrid, la 27 iunie 1989 a fost încheiat un Protocol referitor la acest
Aranjament, prin care se modifică unele prevederi pentru a facilita
accesul noilor ţări. România este parte la acest Aranjament din 6
octombrie 1920 (aderare aprobată prin Convenţia din 10 septembrie
1924) iar forma revizuită de la Stockholm a fost ratificată de România
prin Decretul nr. 1176/1968.
2.2.2.Sistemul mărcii internaţionale.
Înregistrarea internaţională a unei mărci se face, în principiu, pe două
căi.
Prima, intitulată calea naţională, se realizează în baza unui tratat
internaţional mai vechi, respectiv Convenţia de la Paris pentru protecţia
proprietăţii industriale.
12
Conform acestei reglementări, o firmă dintr-o ţară membră poate să
depună direct cererea în orice altă ţară membră a tratatului. Apoi, fiecare
stat o examinează în conformitate cu legislaţia naţională. Prin urmare,
dacă cineva doreşte să înregistreze o marcă în şapte ţări, atunci acestea
fac o procedură comună, numită examinare preliminară, după care
realizează o procedură diferenţiată pe legislaţie proprie. Multiplicarea de
operaţii, numită examinare preliminară, la care se adaugă, pentru străini,
obligativitatea existenţei mandatarului (o persoană autorizată, care este
interfaţă între solicitant şi oficiul dintr-o anumită ţară), înseamnă cheltuieli
ridicate.
Pentru reducerea costurilor, au fost gândite alte tratate internaţionale:
Aranjamentul de la Madrid şi, ulterior, un Protocol referitor la
Aranjamentul de la Madrid. În acest caz, cererea, numită acum „calea
internaţională”, se depune la oficiul ţării de origine, care, la rândul său, o
transmite la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI).
Această instituţie face examinarea preliminară pentru toate oficiile,
eliminându-se mandatarul. Marca internaţională permite, printr-o
procedură simplă, centralizată, obţinerea protecţiei mărcii în peste 60 de
ţări.
După ce OMPI a finalizat examinarea preliminară, marca este trimisă
oficiilor desemnate din ţările unde se doreşte înregistrarea acesteia,
urmând ca aici să se facă numai examinarea de fond, în conformitate cu
legislaţia naţională. În acest caz, taxele se reduc de trei sau chiar de
cinci ori.
Pentru mărcile depuse pe calea „sistemului Madrid”, care au România
ca ţară desemnată, depunerea cererii şi examinarea preliminară se fac
în conformitate cu prevederile celor două tratate, în Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci făcându-se doar examinarea de fond şi, atunci când e
cazul, soluţionarea opoziţiilor şi contestaţiilor. În acest caz, decizia finală
(de înregistrare, de înregistrare cu limitare sau de respingere) se
transmite la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, mărcile
înregistrate fiind înregistrate în Registrul Naţional al Mărcilor.
Pentru mărcile depuse prin „sistemul Madrid” Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci nu face publicarea în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială, considerând că publicarea făcută de Organizaţia Mondială a
Proprietăţii Intelectuale în „WIPO Gazette of International Marks” este
suficientă.
Potrivit prevederilor Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice17, Aranjamentului de la Madrid şi Protocolului referitor la
Aranjament, pentru cererile de înregistrare pentru mărcile depuse pe
17
Art. 65: „Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi înregistrărilor internaţionale ale mărcilor, efectuate
conform Aranjamentului de la Madrid sau Protocolului referitor la Aranjament, care îşi extind efectele
lor în România, afară de cazul în care prin aceste convenţii nu se prevede altfel”.
13
cale internaţională şi având România ca stat desemnat, procedura se
desfăşoară parcurgând următoarele etape18:
▪ depunerea cererii de înregistrare la un oficiu receptor care o
expediază la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale;
▪ examinarea preliminară care este efectuată de către Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale – în această fază sunt examinate
condiţiile pentru acordarea datei de depozit, cât şi a celor pentru
recunoaşterea priorităţilor invocate;
▪ cererile pentru care s-a acordat dată de depozit sunt publicate de
către Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale în „WIPO Gazette
of International Marks”; după publicare urmează desfăşurarea fazei
naţionale: cererile publicate sunt transmise oficiilor ţărilor desemnate
care le examinează în conformitate cu reglementările specifice naţionale;
motivele absolute de refuz;
conflictul cu mărci anterior examinate;
▪ examinarea eventualelor opoziţii (atât pentru motive absolute, cât şi
pentru motive relative) referitoare la înregistrarea mărcii – în acest caz
termenul de depunere a opoziţiilor se socoteşte de la data publicării în
„WIPO Gazette of International Marks”;
▪ reexaminarea mărcilor pentru care au fost înregistrate contestaţii (în
urma examinării de fond şi/sau în urma examinării opoziţiilor);
▪ aşteptarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti (Tribunalul
Municipiului Bucureşti sau, după caz, Curtea de Apel Bucureşti) pentru
mărcile care, ca urmare a deciziei Comisiei de reexaminare, s-a făcut
apel la aceste instanţe;
▪ înregistrarea mărcilor pentru care deciziile de înregistrare au rămas
definitive în Registrul Naţional al Mărcilor şi eliberarea certificatului de
înregistrare a mărcii.
Trebuie menţionat că, în cursul examinării cererilor depuse pe cale
internaţională, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci poate lua decizii de
neacceptare a unor solicitări din cerere sau de respingere a cererii de
înregistrare a mărcii. În acest caz solicitantul poate contesta oricare
dintre aceste decizii, după contestare, cererea continuând procedura de
examinare cu etapa următoare fazei în care a fost respinsă. Deciziile
Comisiei de examinare a opoziţiilor pot fi contestate atât de către
solicitant, cât şi de către opozant.
Comparând procedura de înregistrare a mărcii naţionale şi cea de
înregistrare a mărcii internaţionale, conform Legii nr. 84/1998, cererile de
înregistrare de marcă depuse spre examinare pe cale naţională sunt
publicare după examinarea în fond, inclusiv a motivelor relative de refuz,
18
114.
14
în timp ce, în cazul cererilor depuse pe cale internaţională, acestea sunt
publicate după examinarea preliminară.
Aceste proceduri uşor diferite, aplicate celor două categorii de cereri,
nu reprezintă o încălcare a principiului tratamentului naţional, deoarece,
în final, cele două categorii de cereri sunt supuse aceloraşi condiţii în
ceea ce priveşte motivele de refuz şi aceloraşi termene în ceea ce
priveşte opoziţia terţilor.
Cu începere de la data înregistrării sau a înscrierii, protecţia mărcii, în
fiecare dintre ţările Aranjamentului de la Madrid, va fi aceeaşi ca şi in
cazul în care aceeaşi marcă ar fi fost depusa direct la oficiul acelei parţi
contractante19. Orice înregistrare internaţională poate fi reînnoită pentru o
perioada de 10 ani de la expirarea perioadei precedente.
2.3.MARCA COMUNITARA.
2.3.1.Evoluţia şi necesitatea reglementării mărcii comunitare.
Încă din anii 60’ ai secolului trecut, doctrina preconiza crearea unei
mărci europene - pentru ţările Comunităţii Economice Europene - unitare
şi autonome. Unitară în sensul că ar fi urmat să-şi producă efectele pe
teritoriul tuturor statelor contractante şi autonomă pentru că ar implica un
regim normativ propriu, independent de reglementările naţionale20.
Întrucât, pe de o parte, principiul teritorialităţii protecţiei constituie un
anumit obstacol în circulaţia produselor în cadrul Pieţei Comune iar, pe
de altă parte, deosebirile în reglementările naţionale ale ţărilor care
alcătuiesc Piaţa Comună reprezentau o sursă suplimentară de dificultăţi,
încă din 1964, un grup de lucru a trecut la elaborarea unui anteproiect de
reglementare a unei mărci europene.
Proiectul a fost reluat în 1972 şi în 1974 iar în anii 80’ un proiect de
reglementare a unei mărci europene, valabile pentru toate ţările Pieţei
Comune, supusă aceleiaşi reglementări susceptibilă de a nu fi
transferată, modificată sau anulată decât pentru toate aceste ţări, era în
discuţia Consiliului Comunităţii Europene.
Extinderea şi dezvoltarea Uniunii Europene a făcut ca problemele
legate de armonizarea reglementărilor privind marca să nu fie
minimalizate. Dimpotrivă, există în cadrul Comunităţii o bogată activitate
de reglementare în domeniu, activitate care s-a concretizat în:
▪ Directiva nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie privind
apropierea legislaţiilor statelor membre asupra mărcilor21;
19
Art. 4 alin. 1 din Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională
a mărcilor, adoptat la Madrid la 27 iunie 1989, ratificat prin Legea nr. 5 din 8 ianuarie 1998, publicată
în M.O. nr. 11 din 15 ianuarie 1998.
20
21
(versiune codificată), (J.O. L 299, 8.11.2008, p. 25-33).
15
▪ Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993
privind marca comunitară22;
▪ Regulamentul (CE) nr. 2868/ 95 al Comisiei din 13 decembrie 1995
privind modalităţile de aplicare a regulamentului (CE) nr. 40/94 al
Consiliului asupra mărcii comunitare;
▪ Regulamentul (CE) nr. 2869/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995
cu privire la taxele de plată la Oficiul pentru Armonizarea Pieţei Interne
(mărci, desene şi modele);
▪ Regulamentul (CE) nr. 216/96 al Comisiei din 5 februarie 1996 cu
privire la regulamentul de procedură al camerelor de recurs ale
Oficiului de Armonizare în Piaţa Internă (mărci, desene şi modele);
▪ Directivele privind procedurile în faţa Oficiului pentru Armonizarea
Pieţei Interne (mărci, desene şi modele).
Importanţa şi necesitatea armonizării reglementărilor referitoare la
marcă în cadrul Uniunii Europene izvorâte din obiectivul privind
promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice pe
ansamblul Comunităţii, precum şi din expansiunea continuă şi echilibrată
a procesului de desăvârşire a pieţei unice, urmărindu-se ca buna
funcţionare a acestei pieţe să ofere condiţii similare celor care există pe
pieţele naţionale ale statelor membre.
Se înţelege că realizarea pieţei unice şi întărirea unităţii sale implică
nu numai eliminarea barierelor şi obstacolelor în calea liberei circulaţii a
mărfurilor şi prestării de servicii, dar şi stabilirea unui regim asigurator
pentru concurenţă, în aşa fel încât aceasta să nu fie stânjenită.
Instituirea mărcii comunitare este determinată de faptul că au fost
instaurate condiţiile juridice care permit întreprinderilor să adapteze
emblemei lor activităţile de fabricaţie şi distribuţie a bunurilor sau
furnizarea serviciilor pe întregul areal al Comunităţii Europene.
În perfecţionările pe care le aduc mărcilor lor, întreprinderile trebuie să
dispună de instrumente juridice, în special apropiate, care să permită
identificarea produselor sau serviciilor într-o manieră similară pe
ansamblul Uniunii, fără considerarea frontierelor.
Regimul comunitar al mărcilor este important pentru că acesta conferă
întreprinderilor dreptul de a achiziţiona, potrivit unei proceduri unice,
mărci comunitare care beneficiază de o protecţie uniformă şi produc
efecte pe întregul teritoriu al Comunităţii.
Fireşte că în instituirea regimului juridic unic pentru guvernarea mărcii
comunitare s-a pornit de la necesitatea apropierii legislaţiilor naţionale în
vederea înlăturării obstacolelor teritorialităţii drepturilor conferite titularilor
de mărci prin legislaţia statelor membre, precum şi pentru a permite
întreprinderilor să exercite fără obstacole o activitate economică în
ansamblul pieţei unice.
22
Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 a fost înlocuit prin Regulamentul
(CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (versiune codificată)
(J.O. L 78, 24.3.2009, p. 1-42).
16
Desigur, dreptul comunitar nu se substituie drepturilor statelor membre
privind mărcile, nefiind justificat de a obliga titularii de mărci să-şi
depoziteze mărcile ca mărci comunitare, mărcile naţionale rămânând
necesare întreprinderilor care nu doresc o protecţie pe scară comunitară
a mărcilor lor23.
În acelaşi timp, prin Protocolul de la Madrid, s-a avut în vedere
împlinirea adeziunii Comunităţii Europene, urmărindu-se crearea unei
legături între sistemul Protocolului de la Madrid şi sistemul mărcii
comunitare, care constituie un alt mod de a obţine o marcă comunitară
sau de a obţine o marcă naţională fondată pe o marcă comunitară.
Ca un corolar, se poate sublinia că importanţa mărcii comunitare în
cadrul pieţei unice este conferită de informaţia pusă la dispoziţie
consumatorilor la nivelul spaţiului comunitar în ceea ce priveşte originea
şi diferenţierea produselor şi de complexitatea funcţiilor pe care aceasta
le îndeplineşte.
În general, literatura de specialitate24 a dezbătut şi analizat pe larg
funcţiile mărcii, funcţii care nu-şi pierd din importanţă în contextul
armonizării reglementărilor privind marca în cadrul pieţei unice.
Prin urmare, este necesar să le precizăm aplicarea în cadrul spaţiului
comunitar:
a). funcţia de diferenţiere a produselor şi serviciilor, potrivit căreia, în
condiţiile economiilor de piaţă, accentul se mută de pe indicarea originii
produselor marcate pe diferenţierea produselor comercianţilor. Ca
urmare, produsele şi serviciile de pe piaţă se individualizează, oferindu-
se producătorului protecţie împotriva utilizării mărcii sale de către
concurenţă în întregul spaţiu comunitar;
b). funcţia de concurenţă. Prin faptul că individualizează produsele
unui anumit producător, marca este şi un mijloc de atragere a clientelei
din spaţiul comunitar, care, de regulă, îşi orientează alegerea către
produse cu o bună reputaţie câştigată;
c). funcţia de garantare a calităţii, legată de funcţia de concurenţă, de
competiţie pentru promovarea produselor în spaţiul comunitar care se
impun prin calitate superioară în raport cu produsele concurenţilor din
acelaşi spaţiu şi nu numai, pune în evidenţă caracterul moral al legăturii
pe care marca o stabileşte între producător şi consumator. Este o
garantare în plus, deşi în final consumatorul este cel care, în cadrul
regulilor concurenţei şi publicităţii, trebuie să rămână singurul judecător
al calităţii produselor;
23
Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară
(versiune codificată): „dreptul comunitar al mărcilor nu se substituie legislaţiilor statelor membre
referitoare la mărci. Într-adevăr, nu apare ca fiind justificat să se impună întreprinderilor să solicite
înregistrarea mărcilor lor ca mărci comunitare, mărcile naţionale rămânând necesare acelor
întreprinderi care nu doresc protecţia mărcilor lor la scară comunitar”.
24
A se vedea Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. vol. 2: Semne distinctive, Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R., 1983, p. 19-24.
17
d). funcţia de reclamă ţine de impactul pe care marca comunitară îl
produce şi de efectele ei asupra consumatorilor din interiorul pieţei unice,
prin stârnirea interesului pentru achiziţionarea produselor sau serviciilor
purtând o anumită marcă. Fireşte că, în general, marca devenind un
element autonom al succesului comercial şi în acelaşi timp fiind un mijloc
de înlesnire a identificării de către consumator a produselor pe care le
preferă şi fiind însoţită de o reclamă adecvată, asigură creşterea
potenţialului de vânzare a produselor şi serviciilor. Cu atât mai mult o
creştere a potenţialului de vânzare a produselor şi serviciilor în cadrul
pieţei unice se poate realiza prin intermediul mărcilor înregistrate ca
mărci comunitare;
e). funcţia de organizare a pieţei, care, în condiţiile pieţei unice, este
şi mai pregnant asigurată de marca comunitară, prin reglarea raportului
pe piaţă dintre cerere şi ofertă pentru un anumit produs.
2.3.1.Sistemul mărcii comunitare.
Parcurgând prevederile Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din
20 decembrie 1993 privind marca comunitară, rezultă că la înregistrarea
mărcii comunitare sunt parcurse următoarele etape25:
▪ depunerea cererii de înregistrare la Oficiul pentru Armonizare în
cadrul Pieţei Interne (OAPI - Alicante), direct sau prin oficiile statelor
membre UE, respectiv comunicarea cererii de înregistrare la Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale (calea internaţională pe calea
Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid);
▪ examinarea preliminară, efectuată la OAPI sau la OMPI, după cum
au fost depuse direct cereri de mărci comunitare sau marca comunitară
a fost desemnată prin protocol; în această fază sunt examinate condiţiile
pentru acordarea datei de depozit, cât şi ale celor pentru recunoaşterea
priorităţii invocate;
▪ pentru cererile care îndeplinesc condiţiile art. 5 (solicitantul are
calitatea de a cere înregistrarea mărcii) OAPI întocmeşte un raport de
cercetare documentară, conţinând mărcile comunitare care ar putea
constitui drepturi anterioare în raport cu marca solicitată; după acordarea
datei de depozit, OAPI comunică cererea şi oficiilor naţionale ale statelor
membre ale Uniunii Europene (care, în prealabil, şi-au exprimat acordul
în acest sens) pentru întocmirea unor rapoarte de cercetare
documentară, conţinând mărcile naţionale care ar putea constitui drepturi
anterioare în raport cu marca solicitată. Oficiile naţionale comunică OAPI
rapoartele de cercetare documentară, iar acesta le transmite
solicitantului împreună cu raportul de cercetare documentară privind
marca comunitară, solicitantul având posibilitatea de a-şi retrage cererea
sau de a limita lista de produse/servicii;
25
121.
18
▪ publicarea cererilor de înregistrare depuse pe cale internaţională (în
baza Protocolului) pentru care, în urma examinării preliminare, efectuată
de OMPI, s-a acordat data de depozit; cererile sunt publicate de OMPI în
WIPO Gazette of International Marks; după publicare, pentru cererile
depuse pe cale internaţională, urmează desfăşurarea fazei naţionale,
respectiv, în acest caz, a fazei regionale: cererile sunt transmise oficiilor
ţărilor desemnate, respectiv OAPI, care le examinează în conformitate
cu reglementările specifice (după caz, naţionale sau regionale; în acest
caz, examinarea se face în baza Regulamentului CE nr. 40/94 al
Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară);
▪ cererile (depuse sau comunicate OAPI de către OMPI) sunt supuse
apoi examinării de fond în ceea ce priveşte motivele absolute de refuz26;
tot cu această ocazie sunt examinate şi obiecţiile terţilor;
▪ sunt publicate cererile (cele depuse în baza Protocolului sunt
republicate) care au trecut de faza examinării de fond (pentru motivele
absolute); publicarea se face nu mai devreme de 30 de zile de la data la
acre i s-a comunicat solicitantului rezultatul raportului de cercetare
documentară; publicarea se face în „Buletinul Mărcilor Comunitare”.
Totodată OAPI îi informează asupra publicării cererii de marcă
comunitară pe titularii mărcilor comunitare sau ai cererilor de marcă
comunitară anterioare menţionate în raportul de cercetare comunitară –
în acest fel aceştia sunt avizaţi asupra posibilităţii de a depune
contestaţii la cererea de înregistrare;
▪ ca urmare a publicării mărcii, sunt înregistrate eventualele observaţii
(motive absolute de refuz), cât şi eventualele contestaţii/opoziţii (motive
26
Motive absolute de refuz - Se respinge înregistrarea următoarelor: semne care nu respectă cerințele
de la articolul 4; mărci care sunt lipsite de caracter distinctiv; mărci care sunt compuse exclusiv din
semne sau indicații ce pot să servească, în comerț, pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea,
destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului sau a prestării serviciului
sau alte caracteristici ale acestora; mărci care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații devenite
uzuale în limbajul curent sau în practica comercială loială și constantă; semne constituite exclusiv din:
forma impusă de natura însăși a produsului, forma produsului necesară pentru obținerea unui rezultat
ethnic, forma care dă o valoare substanțială produsului; mărci care sunt contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri; mărci care sunt de natură să înșele publicul consumator, de exemplu asupra naturii,
calității sau provenienței geografice a produsului sau a serviciului; mărci care, în lipsa autorizației
autorităților competente, trebuie respinse în temeiul articolului 6b din Convenția de la Paris pentru
protecția proprietății industriale, denumită în continuare „Convenția de la Paris”;mărci care includ
insigne, embleme sau ecusoane, altele decât cele menționate la articolul 6b din Convenția de la Paris,
și care prezintă un interes public special, cu excepția cazului în care înregistrarea lor a fost autorizată
de autoritatea competentă; mărcile de vin care cuprind sau sunt alcătuite din indicații geografice
destinate identificării ori mărcile de băuturi alcoolice care cuprind sau sunt alcătuite din indicații
geografice destinate identificării, dacă aceste vinuri sau băuturi alcoolice nu au aceste origini; mărcile
care conțin sau care sunt compuse dintr-o denumire de origine sau dintr-o indicație geografică
înregistrată în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 510/2006 al Consiliului din 20 martie 2006
privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare
(1), atunci când corespund uneia din situațiile menționate la articolul 13 din regulamentul respectiv și
când se referă la același tip de produs, cu condiția ca cererea de înregistrare a mărcii să fie
prezentată după data de depunere, la Comisie, a cererii de înregistrare a denumirii de origine sau a
indicației geografice (art. 7 din Regulamentul CE nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009
privind marca comunitară).
19
27
relative , conflictul cu drepturile anterioare); atât pentru cererile depuse
pe cale regională (la OAPI), cât şi pentru cele depuse pe cale
internaţională (în baza Protocolului), termenul de depunere al opoziţiilor
se socoteşte de la data publicării efectuată de OAPI;
▪ examinarea eventualelor contestaţii (pentru motive relative)
referitoare la înregistrarea mărcii; în procedurile privind motivele de refuz
ale înregistrării, examinarea este limitată la motivele invocate şi la
cererile înaintate de părţi. Totodată, Oficiul poate să nu ţină seamă de
faptele pe acre părţile nu le-au invocat sau de probele pe care nu le-au
prezentat în timp util;
▪ deciziile diviziilor de contestaţie (dar şi ale examinatorilor, ale diviziei
de administrare a mărcilor şi problemelor juridice şi ale diviziilor de
anulare) pot fi atacate în procedura de recurs.
▪ deciziile camerelor de recurs care decid asupra unui recurs sunt
apte pentru recurs în faţa Curţii de Justiţie, recursul fiind deschis pentru
incompetenţă, încălcarea formulărilor substanţiale, încălcarea Tratatului,
a Regulamentului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea sau
deturnarea competenţei. Curtea de Justiţie are atât competenţa de a
anula, cât şi de a reforma decizia atacată.
Recursul este deschis oricărei părţi a procedurii în faţa camerei de
recurs, atâta timp cât acesta nu a dat câştig de cauză solicitărilor sale.
Recursul poate fi formulat în termen de două luni de la notificarea
deciziei camerei de recurs.
Durata înregistrării mărcii comunitare este de zece ani cu începere de
la data depunerii cererii. Înregistrarea poate fi reînnoită, pentru perioade
de zece ani.
2.4.COEXISTENŢA MĂRCILOR COMUNITARE CU MĂRCILE NAŢIONALE.
Potrivit Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, în momentul
integrării unei ţări, titularii mărcilor comunitare vor beneficia de o
protecţie ce va fi extinsă automat pe teritoriul noilor state membre; în
această situaţie, dacă mărcile înregistrate într-o ţară sunt identice ori
similare cu acelea comunitare, înregistrate pentru produse identice ori
similare, vor trebui găsite soluţii, deoarece aceste mărci nu vor putea
coexista fără o înţelegere a titularilor.
Extinderea Uniunii Europene din 2004 a pus probleme serioase în
planul drepturilor de proprietate intelectuală, deoarece era pentru prima
dată când o extindere a intervenit în contextul existenţei sistemului
mărcilor comunitare.
27
Motive relative de refuz - La opoziția titularului unei mărci anterioare, se respinge înregistrarea
mărcii solicitate atunci când: aceasta este identică cu marca anterioară și când produsele sau
serviciile pentru care marca a fost solicitată sunt identice cu cele pentru care este protejată marca
anterioară; din cauza identității sau asemănării sale cu marca anterioară și din cauza identității sau
asemănării produselor sau serviciilor pe care le desemnează cele două mărci, există un risc de
confuzie pe teritoriul în care este protejată marca anterioară; riscul de confuzie include riscul de
asociere cu marca anterioară (art. 8 din Regulamentul CE nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie
2009 privind marca comunitară).
20
În această situaţie, titularii mărcilor naţionale din ţările nou-venite în
Uniune au trebuit să negocieze cu titularii mărcilor comunitare sau să se
judece cu aceştia pentru a-şi păstra drepturile sau pentru a ajunge la un
compromis.
Statele membre ale UE nu au abordat perspectiva unificării totale a
legislaţiilor naţionale existente în domeniu, ci doar instituirea unui
mecanism de protecţie la nivel comunitar, la care titularii drepturilor să
apeleze ca la o alternativă a mecanismelor naţionale.
Măsurile adoptate în această privinţă au urmărit să creeze o marcă ce
se va putea înregistra în toată Uniunea Europeană, pe de o parte, şi să
armonizeze regimul juridic al mărcilor naţionale şi protecţia oferită
acestora, pe de altă parte.
În momentul aderării unei ţări la Uniunea Europeană pot apărea
contradicţii între caracterul unitar al mărcii comunitare şi principiul celor
două sisteme.
Astfel, pentru a respecta caracterul unitar, mărcile comunitare
înregistrate înaintea aderării acelei ţări trebuie să-şi extindă efectele în
respectiva ţară.
Dacă titularii nu încheie un acord în vederea coexistenţei mărcilor, în
funcţie de momentul la care s-au înregistrat mărcile, există două soluţii28:
a). în cazul în care marca naţională este înregistrată anterior aderării
statului, se interzice utilizarea mărcii comunitare pe teritoriul naţional,
dar aceasta rămâne valabilă pe restul teritoriului comunitar, unde
marca naţională nu poate fi folosită;
b). în schimb, daca marca comunitară este mai veche, se poate
solicita anularea înregistrării mărcii naţionale.
În concluzie, la momentul conflictului dintre marca naţională şi cea
comunitară se va aplica principiul priorităţii înregistrării; astfel, pe
teritoriul naţional, va supravieţui marca mai înainte înregistrată.
Legislaţia comunitară stipulează că titularii mărcilor naţionale
anterioare, obţinute cu bună-credinţă, vor putea să se opună folosirii
mărcilor comunitare extinse pe teritoriului ţării, printr-o acţiune în justiţie.
În aceste condiţii, extensia va opera oricum, însă folosirea mărcii
comunitare pe un anumit teritoriu va depinde de titularul mărcii
anterioare din teritoriul respectiv.
Prin urmare, toate mărcile comunitare identice sau similare cu mărcile
naţionale dobândite cu bună-credinţă vor coexista în condiţiile
menţionate mai sus.
2.5.MARCA - ELEMENT DE IDENTIFICARE A PRODUSULUI ÎN
DREPTUL COMPARAT29.
28
350; Şt. Cocoş (coord.), Protecţia mărcilor în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană,
Bucureşti: Editura Tribuna Economică, 2006, p. 23-24.
29
A se vedea C. P. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Bucureşti: Editura C. H. Beck,
2006, p. 334-343.
21
La nivelul statelor Uniunii Europene, în materia mărcilor a existat o
permanentă preocupare în ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei în
domeniu potrivit prevederilor Directivei 89/104/CEE a Consiliului din 21
mărci30.
2.5.1.Germania.
În dreptul german, potrivit secţiunii 3 a Legii protecţiei mărcilor şi altor
semne din 25 octombrie 199431, sunt susceptibile de a fi protejate ca
marcă orice semne, anumite cuvinte, inclusiv nume de persoane,
desene, litere, numere, mărci sonore, desene tridimensionale, inclusiv
forma bunurilor sau a ambalajului, precum şi alte forme de ambalaj,
inclusiv culori, care sunt capabile să diferenţieze bunurile sau serviciile
unei companii de cele ale altor companii.
Sunt excluse de la protecţie şi nu pot şi înregistrate ca mărci semnele
care se referă exclusiv la forma produsului şi care rezultă din însăşi
natura produsului, precum şi cele care duc la obţinerea unui rezultat
tehnic sau care dau valoare substanţială produsului.
2.5.2.Portugalia.
În dreptul portughez, potrivit art. 165 alin. 1 din Codul proprietăţii
intelectuale, adoptat prin Legea nr. 48/198532, o marcă poate consta într-
un semn sau un grup de semne care sunt susceptibile de a fi
reprezentate grafic, şi anume: cuvinte, inclusiv nume de persoane,
desene, litere, cifre, sunete, forma produsului sau a ambalajului, şi care
sunt capabile să distingă produsele sau serviciile unei companii de cele
ale altei companii.
Totodată, potrivit art. 165 alin. 2 din Codul proprietăţii intelectuale,
mărcile pot să consta în sloganuri publicitare pentru produse sau servicii,
independent de dreptul de autor, numai în cazul în care au caractere
diferite.
Condiţiile de mai sus nu sunt obligatorii pentru:
▪ semnele care constau exclusiv în forma naturală a produsului;
▪ forma produsului necesară pentru obţinerea unui rezultat tehnic sau
forma care dă produsului propria valoare substanţială;
▪ semnele sau indicaţiile care pot fi folosite comercial pentru a
desemna felul, calitatea, cantitatea, scopul, valoarea, originea
geografică, timpul de producere a produsului sau predarea serviciului ori
alte caracteristici din acestea;
30
(versiune codificată), (J.O. L 299, 8.11.2008, p. 25-33) – potrivit preambulului acestei directive „Nu se
impune o apropiere totală a legislaţiilor statelor membre în domeniul mărcilor. Este suficient să se
limiteze apropierea la dispoziţiile naţionale care au incidenţa cea mai directă asupra funcţionării pieţei
interne”.
31
Legea protecţiei mărcilor şi altor semne din 25 octombrie 1994 a fost modificată prin Legea din 16
iulie 1998.
32
Codul proprietăţii intelectuale a fost modificat prin Legea nr. 114/1991.
22
▪ semnele sau indicaţiile care au devenit obişnuite sau intrate în
limbajul curent şi în practicile comerciale stabilite;
▪ culori, cu excepţia când sunt combinate împreună cu unele
reprezentări grafice sau cu elemente într-o manieră particulară ori
distinctivă.
Potrivit art. 166 alin 2 din Codul proprietăţii intelectuale, anumite
elemente generice – forma produsului necesară pentru obţinerea unui
rezultat tehnic sau forma care dă produsului propria valoare substanţială;
semnele sau indicaţiile care pot fi folosite comercial pentru a desemna
felul, calitatea, cantitatea, scopul, valoarea, originea geografică, timpul
de producere a produsului sau predarea serviciului ori alte caracteristici
din acestea – care constituie părţi dintr-o marcă, nu vor putea fi folosite
exclusiv de solicitant decât dacă semnele au dobândit caracter distinctiv
prin practica comercială.
2.5.3.Spania.
În dreptul spaniol, Legea mărcilor nr. 17 din 7 decembrie 200133
defineşte marca ca fiind un semn susceptibil de reprezentare grafică
care serveşte la deosebirea pe piaţă a produselor şi serviciilor unei
întreprinderi de cele ale alteia.
Potrivit art. 4 alin. 2, astfel de semne pot consta în cuvinte sau
combinaţii de cuvinte, inclusiv cele care servesc pentru identificarea
persoanelor; imagini, elemente figurative, simboluri şi desene; litere, cifre
şi combinaţiile lor; forme tridimensionale, ambalaje şi forma produsului
sau a reprezentării sale; sunete; orice combinaţie de semne care, cu
caracter enunţiativ, se referă la cele menţionate anterior.
2.5.4.Grecia.
În dreptul grec, potrivit art. 1 din Legea mărcilor de comerţ din 16
septembrie 1994, poate constitui o marcă orice semn capabil de a fi
reprezentat grafic şi care diferenţiază bunurile şi serviciile unei
întreprinderi de cele ale altei întreprinderi.
O marcă poate consta din cuvinte, nume de persoane fizice sau
juridice, pseudonime, reprezentări, desene, litere, numere, sunete,
inclusiv fraze muzicale sau forma bunurilor sau a ambalajului lor.
Totodată, poate constitui o marcă şi titlul unui ziar sau al unei reviste.
2.5.5.Austria.
În dreptul austriac, Legea nr. 350/1977 cu privire la protecţia mărcilor
de comerţ34 defineşte mărcile de comerţ ca fiind orice semne speciale
destinate a diferenţia, pe parcursul actelor de comerţ, bunurile şi
serviciile aparţinând unei societăţi de bunurile şi serviciile altor societăţi.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 350/1977, sunt exceptate de la
înregistrare semnele care constau exclusiv în blazoane, drapele sau alte
33
Legea mărcilor nr. 17 din 7 decembrie 2001 a fost modificată prin Legea nr. 20/2003.
34
Legea nr. 350/1977 cu privire la protecţia mărcilor de comerţ a fost modificată prin Legea nr.
109/1993.
23
embleme naţionale sau blazoane ale statului sau autorităţilor provinciale
sau locale austriece; texte oficiale; semne ale organizaţiilor internaţionale
din care face parte o ţară membră a Uniunii de la Paris, în măsura în
care aceste semne au fost publicate în Monitorul Oficial.
Totodată, sunt exceptate de la înregistrare semnele care conţin
exclusiv informaţii scrise sau imagini cu privire la locul, data sau metoda
de fabricaţie, sau cu privire la natura, scopul, preţul, cantitatea sau
greutatea bunurilor, ori cu privire la locul, data şi metoda de fabricaţie,
natura, scopul, preţul sau aria de acoperire a unui serviciu (totuşi,
înregistrarea va fi admisă în cazul în care semnul este recunoscut în
domeniul comercial relevant ca diferenţiind bunurile şi serviciile societăţii
solicitante); care sunt destinate utilizării comerciale generale în vederea
desemnării anumitor categorii de bunuri sau servicii; care conţin aspecte
ce ar putea cauza neplăceri sau care încalcă, în alt mod, ordinea publică
ori conţin inscripţii sau declaraţii nereale ce ar putea induce publicul în
eroare; care, conform legii, sunt înregistrate cu privire la o varietate de
bunuri similare.
24
4. PROTECŢIA PENALĂ A MĂRCILOR.
Grija legiuitorului faţă de protecţia penală a mărcilor se regăseşte chiar
şi în prima noastră lege a mărcilor, Legea asupra mărcilor de fabrică şi
de comerciu din 1879, care conţinea şi dispoziţii de drept penal, fiind
incriminate ca delicte, potrivit art. 12-16:
▪ contrafacerea unei mărci (pedepsită cu amendă de la 50 la 2.500 lei
şi la închisoare de la trei luni până la trei ani, sau numai la una din
aceste pedepse);
▪ alipirea frauduloasă pe o marfă a unei mărci aparţinând altuia;
▪ imitarea frauduloasă, întrebuinţarea unei mărci contrafăcute sau
fraudulos imitată (pedepsită cu amendă de la 50 la 1.500 lei şi la
închisoare de la o lună până la un an, sau numai la una din aceste
pedepse);
▪ vinderea sau punerea în vânzare a unui produs cu o marcă
contrafăcută, imitată sau alipită în mod fraudulos;
▪ vânzarea de produse necunoscute dacă marca era obligatorie
(nelipirea pe produse a unei mărci obligatorii era sancţionată cu amendă
de la 50 la 1.000 lei şi la închisoare de la 15 zile până la 6 luni, sau
numai la una din aceste pedepse).
De asemenea tribunalul, potrivit art. 19 din Legea asupra mărcilor de
fabrică şi de comerciu din 1879, putea decide confiscarea sau
distrugerea atât a produselor contrafăcute, cât şi a instrumentelor şi
uneltelor care au fost folosite la săvârşirea delictului. Totodată, tribunalul
putea dispune ca produsele contrafăcute să se dea proprietarului
mărcilor contrafăcute sau alipite fraudulos ori imitate, în afară de daune
interese, dacă va aprecia acest lucru.
4.1.PROTECŢIA PENALĂ A MĂRCILOR ÎN LEGEA NR. 84/199835.
4.1.1.Infracţiunea prevăzută în articolul 83 al Legii nr. 84/1998.
Potrivit dispoziţiilor art. 83 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi
indicaţiile geografice, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de 15 milioane lei:
a). contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în
scopul inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor sau
serviciilor la care se referă marca;
b). punerea în circulaţie, fără drept, a unui produs purtând o marcă
identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice
sau similare şi care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate.
De asemenea, potrivit art. 83 alineatul 2, constituie infracţiunea de
contrafacere săvârşirea, fără consimţământul titularului mărcii
înregistrate, a următoarelor acte prevăzute în art. 35 alineatul 2:
35
Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice a fost publicată in Monitorul Oficial nr. 161
din 23 aprilie 1998.
25
a). folosirea unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii
identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată;
b). folosirea unui semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea
cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau
serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru
care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un
risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul;
c). folosirea unui semn sau asemănător cu marca pentru produse
sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată,
când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă, din
folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de
caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar
cauza titularului mărcii un prejudiciu.
În conformitate cu prevederile art. 83 alineatul 3 din Legea nr.
84/1998, nici un act din cele prevăzute în art. 35 alineatul 2 nu constituie
contrafacere dacă a fost efectuat înainte de data publicării mărcii.
Obiectul juridic principal. – În ceea ce priveşte obiectul juridic
principal al infracţiunii, acesta este format din relaţiile sociale care se
nasc, se dezvoltă şi se desfăşoară în legătură cu apărarea drepturilor
titularului mărcii împotriva contrafacerii, imitării sau folosirii fără drept a
mărcii (lit. a) sau împotriva punerii în circulaţie, fără drept, a unui produs
purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru
produse identice sau similare (lit. b).
Obiectul juridic secundar. – Totodată, această infracţiune are şi un
obiect juridic secundar ce constă din relaţiile sociale care se nasc şi se
dezvoltă în legătură cu apărarea intereselor consumatorilor împotriva
inducerii în eroare cu privire la calitatea produselor care poartă o
anumită marcă.
Obiectul material. – Fapta prevăzută la litera a) nu are obiect
material. Totuşi, fapta prevăzută la litera a) poate avea obiect material
numai dacă marca este constituită din forma produsului sau a
ambalajului iar în această situaţie obiectul material va fi chiar produsul
sau ambalajul respectiv. De asemenea, fapta prevăzută la litera a) poate
avea obiect material atunci când fapta se săvârşeşte prin contrafacerea
parţială a mărcii aplicate pe produs36 iar în această situaţie obiectul
material va fi chiar marca contrafăcută parţial.
Fapta prevăzută la litera b) are obiect material care constă în
produsele puse în circulaţie care poartă o marcă identică sau similară cu
o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare.
Subiectul activ. – Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană
fizică sau juridică care îndeplineşte condiţiile impuse de lege pentru a
36
C. Voicu, A. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Drept penal al afacerilor, Bucureşti: Editura Rosetti, 2002, p.
333.
26
răspunde penal, dispoziţia incriminatorie neprevăzând vreo calitate
specială pentru acesta. De asemenea, participaţia penală este posibilă
sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
Subiectul pasiv. – Subiectul pasiv al infracţiunii este reprezentat de
titularul mărcii ori de cei care deţin dreptul de folosinţă asupra mărcii, ca
urmare a unui contract de licenţă, sau de cei care deţin drepturile asupra
mărcii în baza unui contract de cesiune.
Titular al mărcii poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană
juridică în numele căreia marca a fost înregistrată în Registrul Naţional al
Mărcilor.
În cazul unei mărci colective37, titulari ai mărcii nu pot fi decât
asociaţiile de fabricanţi, de producători, de comercianţi, de prestatori de
servicii care, potrivit art. 51 din Legea nr. 84/1998, pot solicita OSIM
înregistrarea acestor tipuri de mărci.
În cazul unei mărci de certificare38, titular al mărcii nu poate fi decât
persoana juridică legal abilitată să exercite controlul produselor sau al
serviciilor în privinţa elementelor prevăzute de lege. Nu pot solicita
înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică,
importă sau vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de
control în domeniul calităţii. Trebuie menţionat că drepturile cu privire la
marca de certificare nu pot fi transmise de către titular, transmiterea
drepturilor asupra mărcii de certificare stabilindu-se prin hotărârea
guvernului.
Situaţia premisă. – Săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 83 din
Legea nr. 84/1998 este condiţionată de o situaţie premisă, respectiv în
preexistenţa unui certificat de înregistrare a mărcii aflat în perioada de
valabilitate. Dreptul asupra unei mărci este dobândit şi protejat prin
înregistrarea acesteia la OSIM şi produce efecte cu începere de la data
constituirii depozitului naţional reglementar al mărcii, evident, numai
după ce deciziile de înregistrare a mărcilor au rămas definitive, mărcile
au fost înregistrate în Registrul Naţional al Mărcilor, iar OSIM a eliberat
titularului certificatul de înregistrare a mărcii.
Elementul material. – Elementul material al faptei prevăzute la litera
a) constă în una din următoarele acţiuni alternative: contrafacere, imitare
sau folosire fără drept a unei mărci în scopul inducerii în eroare a
publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă
marca.
37
Conform art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998 marca colectivă este marca destinată a servi la
deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând
altor persoane.
38
Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 84/1998 marca de certificare este marca ce indică faptul că
produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce priveşte
calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte
caracteristici.
27
Contrafacerea. – În general, prin contrafacere se înţelege o
reproducere servilă sau brutală a mărcii ce aparţine unei alte persoane,
buna credinţa în materie de contrafacere fiind inoperantă. În sens
restrâns, contrafacerea propriu-zisă constă în reproducerea identică sau
cvasi-identică a unei mărci protejate39.
Articolul L. 716-1 din Codul proprietăţii intelectuale francez califică
drept contrafacere orice violare a drepturilor proprietarului mărcii.
Legiuitorul român a rezervat acest termen pentru a determina actele şi
faptele de încălcare a drepturilor de proprietate industrială.
Contrafacerea se apreciază mai mult după asemănări decât după
deosebiri, avându-se în vedere întregul mărcii, analizând aranjamentul
desenelor, distribuţia lor, forma, culoarea, în fine după impresia pe care
o face asupra publicului, iar Curtea de Apel Liège a admis că nu este
necesar să se producă o confuzie, fiind suficient ca ea să fie posibilă.40
De asemenea, în acelaşi sens, Curtea de Apel Braşov a decis că
existenţa contrafacerii se apreciază în funcţie de asemănări, nu de
deosebiri, contrafacerea presupunând existenţa unui risc de confuzie
legată de consumatorul mijlociu şi nu este necesară dovada relei-
credinţe, fiind suficient ca această confuzie să fie posibilă, nu să se fi şi
produs41.
Cu toate că în literatura de specialitate se susţine că numai o marcă
reprezentată de forma produsului sau de forma ambalajului pentru
produs poate fi contrafăcută, totuşi în doctrină42 se consideră că orice fel
de marcă înregistrată poate fi contrafăcută. În jurisprudenţa franceză s-a
decis că şi simpla circulaţie pe teritoriul naţional a unor produse
contrafăcute constituie delictul de contrafacere deoarece se aduce
atingere dreptului de proprietate asupra mărcii. Totodată, Curtea de
Casaţie franceză a decis că eliminarea prin răzuire a numeroase
referinţe care servesc la identificarea produselor constituie infracţiunea
de contrafacere43.
Imitarea. – Imitarea constă în reproducerea, mai mult sau mai puţin
exactă a unei mărci, creându-se impresia de asemănare cu o altă marcă
înregistrată. Pentru a stabili existenţa imitaţiei, nu este necesar ca
mărcile să fie absolut identice şi nici nu trebuie să se ţină seama de
diferenţele de detaliu, fiind suficient ca publicul să fie dus în eroare prin
aspectul general, creându-se o confuzie între două mărci de produse de
39
V. Roş, O. Spineanu-Matei, D. Bogdan, Dreptul proprietăţii intelectuale. Mărcile şi indicaţiile
geografice, Bucureşti: Editura All Beck, 2003, p. 468.
40
C. P. Romiţan Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Bucureşti: Editura C. H. Beck, 2006, p.
318.
41
Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, Decizia nr. 462/R din 5
decembrie 2001.
42
320.
43
Curtea de Casaţie franceză, sentinţa din 26 aprilie 1990 şi decizia din 19 ianuarie 1988, apud C. P.
Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Bucureşti: Editura C. H. Beck, 2006, p. 320, n. 3
şi 4.
28
origini diferite. La aprecierea riscului de confuzie trebuie să fie avut în
vedere consumatorul mediu din categorie vizată, cu un nivel de atenţie
rezonabil. Dacă acest tip de consumator nu poate confunda două mărci,
atunci nu există risc de confuzie.
În jurisprudenţă s-a arătat că imitarea este o contrafacere deghizată în
care imitatorul reproduce numai trăsăturile esenţiale, izbitoare, sperând,
cu ajutorul asemănării de ansamblu, să inducă în eroare pe consumatori,
iar cu ajutorul deosebirilor, să se sustragă de la repercusiuni44.
În acelaşi sens, Curtea de Casaţie română a admis că există imitaţie
frauduloasă a unei mărci ori de câte ori din aspectul general şi din
diferite semne distinctive ale celor două mărci reiese o asemănare de
natură a face confuzia pentru unii posibilă, iar pentru alţii chiar
imposibilă45.
Se poate spune că prin imitarea frauduloasă a mărcii altuia, imitatorul
urmăreşte să inducă publicul în eroare, pe baza asemănărilor de
ansamblu, şi să mascheze imitaţia pentru a se putea sustrage urmăririi şi
represiunii, pe baza elementelor care deosebesc marca sa de marca
anterioară.
Folosirea fără drept. – Folosirea reprezintă o formă distinctă a
contrafacerii, în care marca nu este nici reprodusă, nici imitată fraudulos.
Pentru ca acţiunea de folosire a mărcii în scopul inducerii în eroare a
publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă
marca să constituie infracţiune este necesar ca aceasta să fie efectuată
fără drept. Se consideră că o marcă este folosită fără drept dacă
făptuitorul nu a obţinut de la titularul mărcii dreptul de folosire.
Spre exemplu, în jurisprudenţa franceză s-a hotărât că deţinerea unor
produse ale societăţii Nina Ricci de un vânzător neagreat de aceasta şi
ale căror etichete prezentau răzuieli, ştersături constituie infracţiunea de
contrafacere. De asemenea, contrafacerea unei mărci se poate realiza şi
prin folosirea de site-uri de Internet cu ocazia unor activităţi de comerţ
electronic, în acest sens pronunţându-se Tribunalul de Mare Instanţă
Paris, în cauza privind societatea Louis Vuitton şi societatea Google
care, în nenumărate rânduri, a reprodus mărcile primei companii şi prin
promovarea produselor contrafăcute a obţinut profit.46
Trebuie precizat că folosirea mărcii altuia în scopul informării publicului
despre repararea şi întreţinerea bunurilor acoperite de marcă este
autorizată în aceleaşi condiţii ca cele care se aplică dacă marca este
folosită în scopul informării publicului despre revânzarea bunurilor
acoperite de marcă47.
44
Tribunalul Bordeaux, sentinţa nr. 996/1927 apud C. P. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii
intelectuale, Bucureşti: Editura C. H. Beck, 2006, p. 320, n. 5.
45
Curtea de Casaţie, secţia a III-a, decizia din 20 noiembrie 1909, în Buletinul Curţii de Casaţie, 1909,
II, 1928.
46
321.
47
CJCE, hotărârea Curţii din 23 februarie 1999, cauza C-63/97, BMW c. Ronald Karel Deenik.
29
Prin urmare, nu va exista folosire pe nedrept când persoana care
efectuează acţiunea de folosire posedă o licenţă valabilă sau i s-au
cesionat drepturile asupra mărcii. Drepturile asupra mărcii pot fi
transmise prin cesiune sau prin licenţă. De asemenea, drepturile asupra
mărcii se transmit şi în urma urmăririi silite a debitorului titular al mărcii,
urmărire efectuată în condiţiile legii.
Transmiterea prin cesiunea a drepturilor asupra mărcii se poate face
pentru toate produsele sau serviciile pentru care marca este înregistrată
şi se află în termenul de valabilitate sau numai pentru o parte din
acestea. Cesiunea trebuie făcută în scris şi semnată de părţile
contractante, sub sancţiunea nulităţii.
Titularul mărcii poate, în baza unui contract de licenţă, să autorizeze
terţii să folosească marca pe întreg teritoriul României sau pe o parte a
acestuia, pentru toate sau numai pentru o parte din produsele ori
serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Licenţele pot fi exclusive
sau neexclusive şi se înscriu în Registrul Naţional al Mărcilor,
publicându-se totodată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Pentru ca acţiunile alternative prevăzute de texul legii să întregească
latura obiectivă a infracţiunii incriminată la litera a) este necesar să fie
îndeplinită cerinţa esenţială ca aceasta să inducă în eroare publicul
asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca.
În cazul faptei prevăzută la litera b), elementul material constă în
acţiunea de punere în circulaţie a unui produs ce poartă o marcă identică
sau similară cu o marcă înregistrată. Prin acţiunea de punere în
circulaţie se înţelege orice act prin care se realizează introducerea
produsului în circuitul desfacerii bunurilor. Asemenea acte pot fi:
expunerea spre vânzare sau vânzarea produsului contrafăcut, oferirea
lui în schimbul altor produse, punerea în gaj, împrumutarea spre folosire
sau pentru încercarea acestui produs48.
Punerea în circulaţie fără drept a unui produs ce poartă o marcă
identică sau similară constituie un act de contrafacere care, în această
modalitate, se săvârşeşte de către comercianţii care pun în circulaţie
asemenea produse în care contrafacerea propriu-zisă a fost făcută de
către el sau de alte persoane. Pentru existenţa acestui act de
contrafacere, comerciantul trebuie să cunoască că produsele puse în
circulaţie sunt contrafăcute. Curtea de Casaţie franceză a decis că
punerea în vânzare a unor sticle de whisky ale căror semne de
identificare au fost modificate sau suprimate constituie infracţiunea de
contrafacere49.
Potrivit textului incriminator, pentru realizarea acestei fapte este
necesar ca prin punerea în circulaţie a unor astfel de produse să se
48
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. IV, Bucureşti:
Editura Academiei şi Editura All Beck, 2003, p. 467-468.
49
323.
30
realizeze un prejudiciu titularului mărcii înregistrate. Dacă nu s-a produs
nici un prejudiciu, nu se poate vorbi de săvârşirea acestei infracţiuni.
Spre exemplu, în jurisprudenţa franceza s-a decis că folosirea mărcii
Mon cheri, înregistrată pentru produse de bombonerie, în denumirea
unui sex-shop şi în aranjamentul vitrinei aduce prejudicii titularului mărcii,
prin degradarea acesteia50.
Trebuie menţionat că în doctrină51 se consideră că dispoziţiile penale
ale infracţiunii de contrafacere prevăzută în art. 35 alin. 2 se suprapun,
sunt identice cu dispoziţiile prevăzute în art. 83 alin. 1 lit. a). 52 – în cazul
în care fapta a fost săvârşită fără drept. Singurele deosebiri constau în
aceea că fapta prevăzută în art. 83 alin. 1 lit. a). este săvârşită în scopul
inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor
lor la care se referă marca, iar pentru ca faptele prevăzute în art. 35 alin.
2 lit. b) şi c) să constituie infracţiuni este necesar să existe un risc de
confuzie, respectiv existenţa unui prejudiciu.
Totodată, în doctrină53 se apreciază că Legea nr. 84/1998 a incriminat
un număr mare de acte de contrafacere, fapt pentru care uneori devine
greu de aplicat în cazuri concrete. Spre deosebire de dreptul român, în
dreptul francez, răspunderea penală este antrenată doar pentru încălcări
grave ce constau în reproducerea, imitarea, utilizarea, aplicarea,
suprimarea sau modificarea unei mărci individuale sau colective,
importul sau exportul de mărfuri sub o marcă contrafăcută.
Urmarea imediată. – Acţiunile care constituie elementul material al
infracţiunii au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru
drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ale titularului mărcii, precum şi
pentru consumatori.
Legătura de cauzalitate. – Pentru existenţa laturii obiective a
infracţiunii prevăzută de art. 83 din Legea nr. 84/1998 este necesară
stabilirea existenţei unei legături de cauzalitate între acţiunea care
constituie elementul material al faptei şi urmarea imediată a acestei
50
Ibidem.
51
V. Roş, O. Spineanu-Matei, D. Bogdan, Dreptul proprietăţii intelectuale. Mărcile şi indicaţiile
geografice, Bucureşti: Editura All Beck, 2003, p. 464.
52
Art. 35 alin. 2: „Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să
folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului: a) un semn identic cu marca
pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn care,
data fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori data fiind identitatea sau asemănarea produselor
sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost
înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a
mărcii cu semnul; c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii
diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urma a dobândit un renume în
România şi dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul
distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.”, Art.
83 alin. 1 lit. a: „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă de 15 milioane lei: a) contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul
inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca;”.
53
325.
31
infracţiuni, legătură ce rezultă din materialitatea acţiunilor desfăşurate de
infractor.
Din punct de vedere subiectiv, fapta prevăzută la litera a) se
săvârşeşte cu intenţie directă, calificată prin scop. Astfel, fapta prevăzută
la litera a) se săvârşeşte în scopul inducerii în eroare a publicului asupra
calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca. Din punct de
vedere subiectiv fapta prevăzută la litera b) se săvârşeşte cu intenţie
directă sau indirectă. În materie de contrafacere nu este necesar a se
face dovada relei-credinţe.
În cazul acestei infracţiuni, actele preparatorii (procurarea materiilor
prime, a instrumentelor în vederea contrafacerii sau imitării, a mărcii
contrafăcute, achiziţionarea produselor care urmează a fi puse în
circulaţie) şi tentativa, deşi posibile, nu sunt pedepsite.
Consumarea infracţiunii. – Fapta prevăzută la litera a), săvârşită prin
acţiunea de contrafacere sau de imitare se consumă în momentul
realizării produsului sau serviciului contrafăcut ori imitat, iar fapta
săvârşită prin acţiunea de folosite, fără drept, a unei mărci se consumă
în momentul efectuării primului act de întrebuinţare a mărcii înregistrate.
Fapta prevăzută la litera b) se consumă în momentul efectuării primului
act de punere în circulaţie a unui produs purtând o marcă identică sau
similară cu o marcă înregistrată.
Fapta prevăzută la litera a) este susceptibilă de continuare şi se
epuizează în momentul comiterii ultimului act de contrafacere (fabricare,
falsificare, reproducere frauduloasă în serie a unei mărci), a ultimului act
de imitare, precum şi a ultimului act de folosire, iar fapta prevăzută la
litera b) se epuizează în momentul săvârşirii ultimului act de punere în
circulaţie a produselor
Infracţiunea se poate săvârşi în patru modalităţi normative, respectiv:
prin acţiunile de contrafacere, imitare, folosire (lit. a) şi punere în
circulaţie (lit. b), însă în practică pot să apară o varietate de modalităţi de
fapt.
Pedepsirea infracţiunii. – Infracţiunea prevăzută în art. 83 din Legea
nr. 84/1998 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă de 1.500 de lei. Stabilirea amenzii într-un cuantum fix de 1.500
este considerată în doctrină a fi discutabilă întrucât nu se poate realiza o
individualizare corectă a pedepsei cu amenda în caz de atenuare sau de
agravare a pedepsei, acest tip de pedepse fiind respins de majoritatea
legislaţiilor penale. În literatura de specialitate54 se apreciază că acest tip
de pedepse este admis doar în acele cazuri în care, datorită naturii lor,
acestea nu sunt posibile de a avea o durată variabilă (ex. detenţiunea pe
viaţă). Pe de altă parte, este adevărat că cuantumul amenzii prevăzut de
art. 83 din Legea nr. 84/1998 se încadrează în limitele generale ale
pedepsei amenzii însă, în dreptul român, legiuitorul a consacrat sistemul
54
V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal. Partea generală, Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2003, p. 415.
32
potrivit căruia pedeapsa amenzii poate să fie prevăzută fie alternativ cu
pedeapsa închisorii fără a-i arăta limitele (în acest caz de aplică
dispoziţiile art. 63 C. pen.), fie alternativ cu pedeapsa închisorii
prevăzând limite minime şi maxime speciale în care aceasta poate fi
încadrată, dar cu respectarea dispoziţiilor art. 53 pct. 1 lit. c) C. pen.55.
Prin urmare, în cazul art. 83 din Legea nr. 84/1998 legiuitorul ar fi
trebuit să prevadă alternativ cu pedeapsa închisorii, fie o pedeapsă cu
amendă cuprinsă între un minim special şi un maxim special, fie o
pedeapsă cu amenda, însă fără a-i stabili limitele.
În cazul infracţiunii prevăzute de art. 83 din Legea nr. 84/1998
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu iar competenţa de
judecată, în primă instanţă, revine tribunalului.
4.1.2.Infracţiunea prevăzută în articolul 86 al Legii nr. 84/1998.
Constituie infracţiunea de concurenţă neloială şi se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă de 1.500 lei „orice
utilizare a mărcilor [...], contrară practicilor loiale în activitatea industrială
sau comercială, în scopul de a induce în eroare consumatorii”.
Obiectul juridic principal. – Obiectul juridic principal al infracţiunii
prevăzute în art. 86 din Legea nr. 84/1998 îl formează relaţiile sociale
care se nasc, se dezvoltă şi se desfăşoară în legătură cu apărarea
drepturilor titularului mărcii împotriva utilizării acesteia contrar practicilor
loiale în activitatea industrială sau comercială.
Obiectul juridic secundar. – Totodată, această infracţiune este
susceptibilă şi de un obiect juridic secundar care este format din relaţiile
sociale care se nasc, se dezvoltă şi se desfăşoară în legătură cu
apărarea intereselor consumatorilor cu privire la autenticitatea mărfurilor
puse în circulaţie.
Obiectul material. – De regulă această infracţiune este lipsită de
obiect material, însă în situaţiile în care marca este constituită din forma
produsului (ex. un săpun, ambalajul băuturilor răcoritoare, etc.)
infracţiunea va avea şi obiect material care va consta chiar în produsul
sau ambalajul respectiv.
Subiectul activ. – Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană
fizică sau juridică care îndeplineşte condiţiile impuse de lege pentru a
răspunde penal, dispoziţia incriminatorie neprevăzând vreo calitate
specială pentru acesta. De asemenea, participaţia penală este posibilă
sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
Subiectul pasiv. – Subiectul pasiv al infracţiunii este reprezentat de
titularul mărcii ori de cei care deţin dreptul de folosinţă asupra mărcii, ca
55
327.
33
urmare a unui contract de licenţă, sau de cei care deţin drepturile asupra
mărcii în baza unui contract de cesiune.
Titular al mărcii poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană
juridică în numele căreia marca a fost înregistrată în Registrul Naţional al
Mărcilor.
În cazul unei mărci colective56, titulari ai mărcii nu pot fi decât
asociaţiile de fabricanţi, de producători, de comercianţi, de prestatori de
servicii care, potrivit art. 51 din Legea nr. 84/1998, pot solicita OSIM
înregistrarea acestor tipuri de mărci.
În cazul unei mărci de certificare57, titular al mărcii nu poate fi decât
persoana juridică legal abilitată să exercite controlul produselor sau al
serviciilor în privinţa elementelor prevăzute de lege. Nu pot solicita
înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică,
importă sau vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de
control în domeniul calităţii. Trebuie menţionat că drepturile cu privire la
marca de certificare nu pot fi transmise de către titular, transmiterea
drepturilor asupra mărcii de certificare stabilindu-se prin hotărârea
guvernului.
Situaţia premisă. – Săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 83 din
Legea nr. 84/1998 este condiţionată de o situaţie premisă, respectiv în
preexistenţa unui certificat de înregistrare a mărcii aflat în perioada de
valabilitate. Dreptul asupra unei mărci este dobândit şi protejat prin
înregistrarea acesteia la OSIM şi produce efecte cu începere de la data
constituirii depozitului naţional reglementar al mărcii, evident, numai
după ce deciziile de înregistrarea a mărcilor ai rămas definitive, mărcile
au fost înregistrate în Registrul Naţional al Mărcilor, iar OSIM a eliberat
titularului certificatul de înregistrare a mărcii.
Elementul material. – sub aspectul elementului material, infracţiunea
se poate realiza prin acţiunea de utilizare a mărcilor contrară practicilor
loiale în activitatea industrială sau comercială. Prin practici loiale se
înţelege deplina respectare a practicilor, obiceiurilor bazate pe încredere,
din activitatea industrială sau comercială fără a încălca drepturile
comercianţilor sau ale consumatorilor58.
În vederea realizării elementului material al infracţiunii este necesar ca
făptuitorul să urmărească inducerea în eroare a consumatorilor. Prin
inducerea în eroare a consumatorilor, făptuitorul urmăreşte să-şi
56
Conform art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998 marca colectivă este marca destinată a servi la
deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând
altor persoane.
57
Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 84/1998 marca de certificare este marca ce indică faptul că
produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce priveşte
calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte
caracteristici.
58
V. Dobrinoiu, N. Conea, C. R. Romiţan, N. Neagu, M. Dobrinoiu, C. Tănăsescu, Drept penal. Partea
specială, vol. II, Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2004, p. 497.
34
lărgească cercul clientelei, deşi produsele sau serviciile sale sunt din
punct de vedere calitativ inferioare celei pe care le imită.
În art. 10 bis al Convenţiei al de la Paris pentru protecţia proprietăţii
industriale concurenţa neloială este definită ca fiind „orice act de
concurenţă contrar practicilor cinstite în materie industrială sau
comercială”.
Potrivit art. 10 bis alin. 3 al Convenţiei de la Paris pentru protecţia
proprietăţii industriale sunt considerate acte de concurenţă neloială
următoarele:
▪ acte de natură a crea confuzie în rândul consumatorilor (orice fapte
care sunt de natură să creeze, prin orice mijloc, o confuzie cu
întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a
unui concurent);
▪ afirmaţii false de natură a compromite un concurent (afirmaţiile false,
în exercitarea comerţului, care sunt de natură a discredita întreprinderea,
produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent);
▪ indicaţii de natură să inducă publicul în eroare (indicaţiile sau
afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului, este susceptibilă să
inducă publicul în eroare cu privire la natura, modul de fabricaţie,
caracteristicile, aptitudinea la întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor).
Urmarea imediată. – În cazul acestei infracţiuni urmarea imediată
constă în crearea unei stări de pericol pentru drepturile patrimoniale şi
nepatrimoniale ale titularului mărcii, precum şi pentru întărirea probităţii
în activitatea industrială sau comercială şi totodată apărarea intereselor
consumatorilor.
Legătura de cauzalitate. – Între acţiunea incriminată şi urmarea
imediată trebuie să existe o relaţie de la cauză la efect, legătura de
cauzalitate care, de regulă, rezultă din însăşi materialitatea faptei
comise.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă,
calificată prin scop, adică făptuitorul acţionează în scopul de a induce în
eroare consumatorul. Pentru existenţa laturii subiective nu este necesar
ca inducerea în eroare a consumatorilor să se fi realizat în fapt, ea
serveşte numai la calificarea intenţiei făptuitorului prin scopul acţiunii
sale59.
Consumarea infracţiunii. – Infracţiunea se consumă în momentul în
care fapta de utilizare a mărcilor, contrară practicilor loiale în activitatea
comercială sau industrială, a fost dusă până la capăt.
În cazul infracţiunii prevăzute de art. 86 din Legea nr. 84/1998
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu iar competenţa de
judecată, în primă instanţă, revine tribunalului.
59
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. IV, Bucureşti:
Editura Academiei şi Editura All Beck, 2003, p. 474.
35
4.2.PROTECŢIA PENALĂ A MĂRCILOR ÎN DREPTUL COMPARAT60.
4.2.1.Portugalia.
În Portugalia, regimul juridic al mărcilor este reglementat prin Codul
proprietăţii intelectuale, adoptat prin Legea nr. 48/198561.
Potrivit art. 264 alin 1 din Codul proprietăţii intelectuale portughez, este
pedepsită cu închisoare de până la 2 ani sau amendă, orice persoană
care, cu intenţia de a cauza prejudicii altora:
▪ contraface total sau parţial ori reproduce, în orice mod, o marcă
înregistrată, fără consimţământul titularului;
▪ imită în totalitate o marcă înregistrată, sau orice alte elemente
caracteristice ale mărcii;
▪ foloseşte mărci contrafăcute sau imitate;
▪ foloseşte, încalcă sau imită mărci renumite sau mărci bine
cunoscute a căror înregistrare a fost cerută în Portugalia;
▪ aplică pe propriile produse o marcă înregistrată ce aparţine altora;
▪ foloseşte propria marcă pe produse aparţinând altora în aşa fel încât
să inducă în eroare consumatorul cu privire la originea produselor.
Totodată, potrivit art. 264 alin 2 din Codul proprietăţii intelectuale
portughez, se pedepseşte cu închisoare de până la un an sau cu
amendă atât orice persoană care pune în vânzare sau în circulaţie
produse ori articole ce poartă o marcă contrafăcută, imitată sau folosită
în circumstanţele prezentate mai sus, cât şi orice persoană care, cu
intenţie, pregăteşte comiterea actelor prevăzute în art. 264 alin 1,
fabrică, importă, dobândeşte sau păstrează, pentru al sau pentru altul,
semne care constituie mărci înregistrate.
4.2.2.Spania.
În Spania, regimul juridic al mărcilor este reglementat prin Legea
mărcilor nr. 17 din 7 decembrie 200162 iar infracţiunile privind mărcile
sunt prevăzute în Codul Penal.
Astfel, potrivit art. 274 alin 1 din Codul penal spaniol, va fi pedepsit cu
pedeapsa închisorii de la şase luni la 2 ani sau cu amendă, cel care, în
scop industrial sau comercial, fără consimţământul titularului dreptului de
proprietate industrială înregistrat conform legislaţiei mărcilor şi
cunoscând că aceasta este înregistrată, reproduce, imită, modifică sau
utilizează, în oricare alt mod, însemnul emblemei identic sau care se
poate confunda cu acesta, pentru a distinge aceleaşi produse sau
produse similare, servicii, activităţi sau stabilimente pentru care dreptul
de proprietate industrială este înregistrat.
Totodată, aceleaşi sancţiuni se vor aplica şi persoanelor care importă,
în mod intenţionat, asemenea produse, fără consimţământul titularului
60
A se vedea C. P. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Bucureşti: Editura C. H. Beck,
2006, p. 337-343.
61
Codul proprietăţii intelectuale a fost modificat prin Legea nr. 114/1991.
62
Legea mărcilor nr. 17 din 7 decembrie 2001 a fost modificată prin Legea nr. 20/2003.
36
dreptului de proprietate industrială înregistrat conform legislaţiei mărcilor,
indiferent de originea licită sau ilicită a acestora în ţara de provenienţă.
Importul unor asemenea produse dintr-un stat membru al Uniunii
Europene nu va fi pedepsit dacă acestea au fost achiziţionate direct de
la titularul drepturilor din statul respectiv sau cu consimţământul
acestuia.
De asemenea va fi pedepsit tot cu pedeapsa închisorii de la şase luni
la 2 ani sau cu amendă:
▪ cel care, cu bună-ştiinţă, deţine pentru comercializare sau
comercializează produse sau servicii cu însemne distinctive, fapt care,
potrivit alin. 1 al art. 274 Cod Penal, constituie infracţiune împotriva
drepturilor exclusive ale titularului acestora, chiar şi în cazul produselor
importate din străinătate (alin. 2 al art. 274);
▪ cel care, în scop agricol sau comercial, fără consimţământul
titularului unui titlu de obţinere de material vegetal şi cunoscând
înregistrarea acestuia, produce, reproduce, face amenajări pentru
producerea sau reproducerea, oferă spre vânzare, vinde sau
comercializează, sub orice formă, importă sau exportă, ori posedă,
pentru oricare din scopurile menţionate, material vegetal de reproducere
sau înmulţire a unei varietăţi vegetale protejate de legislaţia privind
protejarea obţinerii de material vegetal (alin. 3 al art. 274);
▪ cel care realizează oricare din actele descrise în alineatul anterior
utilizând, sub denumirea unei varietăţi vegetale protejate, material
vegetal de reproducere sau înmulţire care nu aparţine acestei varietăţi,
(alin. 4 al art. 274).
Articolul 276 din Codul penal spaniol prevede agravantele la faptele
menţionate mai sus. Astfel, se va aplica pedeapsa închisorii de la 1 la 4
ani sau amendă şi decăderea specială din exercitarea profesiei care are
legătură cu infracţiunea comisă pe o perioadă de la 2 la 5 ani, când
concură una din următoarele circumstanţe:
▪ beneficiul obţinut are o consecinţă economică deosebită;
▪ faptele sunt de o deosebită gravitate, având în vedere valoarea
obiectelor produse în mod ilicit sau importanţa deosebită a prejudiciilor
cauzate;
▪ învinuitul face parte dintr-o organizaţie sau asociaţie, fie şi numai
temporar, care are ca scop desfăşurarea de activităţi infracţionale
împotriva drepturilor de proprietate industrială;
▪ învinuitul foloseşte minori sub 18 ani pentru comiterea acestor
infracţiuni.
4.2.3.Grecia.
În Grecia, regimul juridic al mărcilor este reglementat prin Legea
mărcilor de comerţ din 16 septembrie 1994.
Astfel, potrivit art. 28 alin. 1 din Legea mărcilor de comerţ din 16
septembrie 1994, se sancţionează cu închisoare de până la 3 luni sau cu
37
amendă de până la 200.000 drahme (aproximativ 600 euro) sau ambele,
orice persoană care:
▪ modifică o marcă de comerţ şi foloseşte, în cunoştinţă de cauză, o
marcă de comerţ modificată; aplică, în mod conştient, pe bunurile sau
articolele comercializate de societate o marcă de comerţ asupra căreia
nu deţine drepturi;
▪ imită, în tot sau în parte şi fără modificări, o marcă de comerţ în
vederea introducerii în eroare a cumpărătorilor sau foloseşte, în mod
conştient, aceste mărci de comerţ;
▪ vinde sau oferă spre vânzare sau distribuie bunuri ce poartă o
marcă de comerţ care reprezintă o modificare sau o imitare a unei alte
mărci de comerţ;
▪ foloseşte, contrar prevederilor art. 1963 o marcă de comerţ;
▪ foloseşte o marcă de comerţ, emblema şi simbolurile statului elen
sau al oricărei alte autorităţi, precum şi simboluri religioase;
Prevederile de mai sus se aplică şi mărcilor de servicii.
4.2.4.Austria.
În Austria, regimul juridic al mărcilor este reglementat prin Legea nr.
350/1977 cu privire la protecţia mărcilor de comerţ64.
Astfel, potrivit art. 55 din Legea nr. 350/1977 cu privire la protecţia
mărcilor de comerţ, orice persoană care, într-o manieră care ar putea
crea confuzie pe piaţă:
▪ foloseşte fără autorizaţie o marcă înregistrată sau un semn similar
(semnele sunt considerate a fi similare în cazul posibilităţii creării unei
confuzii pe piaţă iar faptul că un semn constă în cuvinte, iar un altul într-o
siglă nu va exclude caracterul similar) acelei mărci în scopul distingerii
bunurilor şi serviciilor pentru care marca a fost înregistrată sau pentru
bunuri sau servicii similare;
▪ oferă spre vânzare sau lansează pe piaţă bunuri astfel
tranzacţionate, va fi sancţionată de instanţe cu o amendă egală cu până
la valoarea ce constă în rata pe zi a penalităţilor de calcul înmulţită cu
360.
Aceleaşi penalităţi se vor aplica potrivit art. 52 din Legea nr. 350/1977
cu privire la protecţia mărcilor de comerţ, oricăror persoane care, într-o
manieră care ar putea crea confuzie pe piaţă:
▪ folosesc, fără autorizaţie, denumirea comercială sau emblema unei
societăţi sau un însemn similar (semnele sunt considerate a fi similare în
cazul posibilităţii creării unei confuzii pe piaţă, iar faptul că un semn
constă în cuvinte, iar un altul într-o siglă nu va exclude caracterul similar)
cu privire la anumite bunuri sau servicii;
63
Potrivit art. 19 al Legii mărcilor de comerţ din 16 septembrie 1994, o marcă de comerţ va putea fi
folosită exclusiv în legătură cu bunurile sau serviciile proprietarului său, cu excepţia cazurilor speciale
prevăzute de lege. Bunurile vor fi de asemenea considerate identice în cazul în care sunt fabricate sau
produse de către proprietarul mărcii de comerţ, dar asamblate sau finalizate de către o altă persoană.
64
Legea nr. 350/1977 cu privire la protecţia mărcilor de comerţ a fost modificată prin Legea nr.
109/1993.
38
▪ oferă spre vânzare ori lansează pe piaţă bunurile astfel
tranzacţionate.
39
5. BIBLIOGRAFIE
─ DOCTRINĂ ─
& F. Ciutacu, Dreptul de proprietate intelectuală. Dreptul de autor. Dreptul de

proprietate industrială. Culegere de speţe. Modele de contracte, Bucureşti:
Editura Themis Cart, 2005.
& Şt. Cocoş (coord.), Protecţia mărcilor în condiţiile aderării României la Uniunea
Europeană, Bucureşti: Editura Tribuna Economică, 2006.
& Şt. Cocoş, Mărci naţionale şi mărci comunitare, Bucureşti: Editura Tribuna
Economică, 2007.
& V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal. Partea generală, Bucureşti: Editura Lumina
Lex, 2003.
& V. Dobrinoiu, N. Conea, C. R. Romiţan, N. Neagu, M. Dobrinoiu, C. Tănăsescu,

Drept penal. Partea specială, vol. II, Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2004.
& V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. IV,
Bucureşti: Editura Academiei şi Editura All Beck, 2003.
& M. A. Dumitraşcu, Legislaţie comunitară privind proprietatea intelectuală, cu

modificările aduse până la data de 12 octombrie 2008, Bucureşti: Editura C. H.
Beck, 2008.
& Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. vol. 2: Semne distinctive, Bucureşti:

Editura Academiei R.S.R., 1983.
& V. Lazăr, Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Bucureşti:

Editura Lumina Lex, 2002.
& I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Bucureşti: Editura All Beck, 2005.
& C. Murzea, M. Drilea, G. Cletea, A. Miron, Noţiuni de proprietate intelectuală,

Braşov: Editura Romprint, 2004.
& R. Pârvu, C. P. Romiţan, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Bucureşti: Editura

All Beck, 2005.
& C. P. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Bucureşti: Editura C. H.

Beck, 2006.
& C. P. Romiţan, P. G. Buta, Culegere de practică judiciară: mărci şi indicaţii

geografice, Bucureşti: Ediura Universul Juridic, 2008.
& V. Roş, O. Spineanu-Matei, D. Bogdan, Dreptul proprietăţii intelectuale. Mărcile şi

indicaţiile geografice, Bucureşti: Editura All Beck, 2003.
& O. Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală: practică judiciară, Bucureşti: Editura

Hamangiu, 2006.
40
& P. Teodorescu, Evoluţia protecţiei mărcilor în România, în „Revista Română de
Proprietate Industrială”, nr. 2/1999.
& C. Voicu, A. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Drept penal al afacerilor, Bucureşti: Editura
Rosetti, 2002.
─ LEGISLAŢIE COMUNITARĂ ─
& Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie

2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci (versiune
codificată), (J.O. L 299, 8.11.2008, p. 25-33).
& Protocol privind Aranjamentul de la Madrid referitor la înregistrarea internaţională

a mărcilor, adoptat la Madrid, la 27 iunie 1989 (J.O. L 296, 14.11.2003, p. 22-
30).
& Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în
aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca
comunitară (J.O. L 303, 15.12.1995, p. 1-32).
& Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca
comunitară (versiune codificată), (JO L 78, 24.3.2009, p. 1-42).
41
42

Lucrarea de Disertatie - Balanica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrarea de Disertatie - Balanica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

Subsemnata, Bălănică Medéa Lavinia, declar pe proprie răspundere, sub

Data predării lucrării, Semnătura,

& F. Ciutacu, Dreptul de proprietate intelectuală. Dreptul de autor. Dreptul de

& V. Dobrinoiu, N. Conea, C. R. Romiţan, N. Neagu, M. Dobrinoiu, C. Tănăsescu,

& M. A. Dumitraşcu, Legislaţie comunitară privind proprietatea intelectuală, cu

& Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. vol. 2: Semne distinctive, Bucureşti:

& V. Lazăr, Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Bucureşti:

& C. Murzea, M. Drilea, G. Cletea, A. Miron, Noţiuni de proprietate intelectuală,

& R. Pârvu, C. P. Romiţan, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Bucureşti: Editura

& C. P. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Bucureşti: Editura C. H.

& C. P. Romiţan, P. G. Buta, Culegere de practică judiciară: mărci şi indicaţii

& V. Roş, O. Spineanu-Matei, D. Bogdan, Dreptul proprietăţii intelectuale. Mărcile şi

& O. Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală: practică judiciară, Bucureşti: Editura

& Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie

& Protocol privind Aranjamentul de la Madrid referitor la înregistrarea internaţională

S-ar putea să vă placă și