BIANCA D. - Protecţia Consumatorului Din Perspectiva Relaţiilor de Afaceri

CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I - CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROTECŢIA
CONSUMATORULUI DIN PERSPECTIVA RELAŢIILOR DE AFACERI
Secţiunea 1.Aspecte introductive Noţiunea de protecţie a consumatorilor
Secţiunea 2.Sediul materiei
Secţiunea 3 Obiectivele şi principiile generale privind protecţia consumatorului
Secţiunea 4 Reglementarea europeană privind protecţia consumatorului
CAPITOLUL II – CONCEPTE UTILIZATE DE LEGIUITOR ÎN SCOPUL
REGLEMENTARII
Secţiunea 1 Ratione personae
Subsecţiunea 1 Reglemetarea raporturilor juridice
Subsecţiunea 2 Consumatorul
Subsecţiunea 3 Agentul economic
Secţiunea 2 Ratione materiae
Subsecţiunea 1 Conceptul de produs
Subsecţiunea 2 Conceptul de serviciu
Subsecţiunea 3 Legea aplicabilă
CAPITOLUL III PROTECŢIA INTERESELOR ECONOMICE ALE
CONSUMATORILOR
Secţiunea 1 Legea Concurenţei
Subsecţiunea 1 Obiective
Subsecţiunea 2 Drepturile consumatorilor
Subsecţiunea 3 Obligaţiile operatorilor economici
A Obligaţii producători
B Obligaţii distribuitori
C Obligaţii prestatorii de servicii
Secţiunea 2. Reglementarea protecţiei concurenţei în România
Secţiunea 3. Practicile anticoncurenţiale
Secţiunea 4 Tipuri de concurenţă
Secţiunea 5 Contractele şi rolul lor în dezvoltarea relaţiilor concurenţiale
Secţiunea 6 Practici de comerţ şi metode de vânzare
CAPITOLUL IV - CADRUL INSTITUŢIONAL ÎN CARE SE
REALIZEAZĂ PROTECŢIA CONSUMATORILOR
Secţiunea 1 Organele care asigură protecţia consumatorului
A Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
B Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor
C Organisme consultative
CAPITOLUL V – PROTECŢIA CONSUMATORULUI ÎN ROMÂNIA – STUDIU DE
CAZ - REVERSE ENGINEERING SI PROTECTIA PROGRAMELOR
Secţiunea 1.Conceptul de inginerie inversă – definiţie
Secţiunea 2.Nevoia de Reverse Engineering
Secţiunea 3.Factorii care influenţează tehnica Reverse Engineering
Secţiunea 4. Aplicaţiile Reverse Engineering
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
2
INTRODUCERE
Una din condiţiile de bază pentru existenţa unei economii de piaţă funcţionale, alături
de libertatea de mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, o reprezintă un
mediu concurenţial nedistorsionat. Astfel, comercianţii, fie la nivel naţional, fie la nivel
comunitar, trebuie să interacţioneze pe cât posibil în mod liber, fără influenţe negative din
partea agenţilor puternici sau aflaţi în situaţii privilegiate, asociaţiilor de agenţi economici sau
a statului. Într-o economie de piaţă funcţională, respectarea normelor privind concurenţa
asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor şi competitivitatea
produselor şi serviciilor în cadrul economiei respective dar şi faţă de produsele de pe alte
pieţe.
Mediul concurenţial poate fi afectat negativ de activităţile anticoncurenţiale care
reprezintă obiectul sau efectul înţelegerilor sau a practicilor concertate între agenţii
economici, de abuzul de poziţie dominantă a unor agenţi economici puternici; de asemenea,
concurenţa poate fi distorsionată prin subvenţiile acordate de stat unor agenţi economici, ceea
ce le creează o poziţie avantajoasă faţă de ceilalţi concurenţi pe piaţa respectivă.
În cele ce urmează vor fi în primul rând analizate normele adresate comportamentului
anticoncurenţial al agenţilor economici.
Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial, Constituţia prevede că
economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. De
asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.1 Legislaţia
subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenţei nr. 21/19962 şi în Legea nr.
143/1999 privind ajutorul de stat3. Un alt act normativ important pentru această materie este
Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială care nu face obiectul prezentului studiu.
Trebuie însă precizat că normele Legii 11/19914 nu intră în sfera de aplicare a dreptului
comunitar al concurenţei, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de
1
Art. 135 din Constituţia României, publicată în M. Of. Nr. 767/31.10.2003, ca urmare a adoptării Legii de
revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din
29 octombrie 2003.
2
Publicată în M. Of. nr. 88/30.04.1996, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
121/2003, M. Of. nr. 875/10.12.2003, aprobată prin Legea nr. 184/2004, M. Of. nr. 461/24.05.2004.
3
Publicată în M. Of. nr. 370/03.08.1999, modificată şi completată prin Legea nr. 603/2003, M. Of. nr.
930/23.12.2003.
4
Publicată în M. Of. Nr. 24/30.01.2004, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001, M. Of. nr.
313/12.06.2001.
3
legislaţia fiecărui stat membru UE, urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de
legile 21/1996 şi 143/1999 mai sus menţionate, şi bineînţeles, cu normele dreptului comunitar,
astfel cum vom vedea în cele ce urmează.
Aceste legi sunt puse în aplicare şi detaliate prin numeroase regulamente, instrucţiuni
şi alte acte emise de Consiliul Concurenţei, potrivit modelului european, având în vedere
transpunerea corectă şi completă a acquis-ului comunitar5.
În ceea ce priveşte normele dreptului comunitar, Tratatul stabilind Comunitatea
Europeană6 (TCE) prevede ca activitate esenţială a Comunităţii Europene crearea unui sistem
care să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat în cadrul pieţei interne. În acest sens art.
81 şi 82 din acelaşi Tratat interzic înţelegerile şi practicile concertate care au ca obiect sau
efect restricţionarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa comunitară, precum şi abuzurile de
poziţie dominantă. Condiţia comună pentru a fi aplicabile aceste norme comunitare este ca
activităţile sau inactivităţile respective să afecteze comerţul între statele membre. În cazul în
care, spre exemplu, o înţelegere care are ca efect restrângerea concurenţei într-un stat
membru, dar nu aduce atingere comerţului cu alte state membre, atunci situaţia respectivă va
intra sub incidenţa reglementărilor naţionale în cauză, fără a fi aplicabil art. 81 TCE7.
Articolele 88 şi 89 TCE reglementează ajutorul de stat, iar art. 86 prevede norme
aplicabile agenţilor economici cu caracter public (ex. regii autonome, societăţi comerciale la
care participarea statului este majoritară, etc.), care sunt obligaţi să respecte regulile specifice
mediului concurenţial, având în vedere faptul că se află în situaţii speciale, privilegiate.
În baza acestor prevederi ale Tratatului, conform art. 83 TCE, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat legislaţia secundară în vederea punerii în aplicare a normelor respective.
Între cele mai importante se distinge Regulamentul nr. 17/62 8 pentru aplicarea art. 81 şi 82,
înlocuit prin Regulamentul nr. 1/20039, în vigoare din mai 2004. Principalele modificări aduse
de noul regulament, care va fi prezentat în ultima secţiune, vizează înlocuirea sistemului
5
A se vedea în acest sens pagina de web a Consiliului Concurenţei www.consiliulconcurentei.ro - Documente
oficiale.
6
Art. 3 (g) din Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE), publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene nr. C 325/24.12.2002, cu modificările şi completările aduse prin Tratatul de la Nisa, J. Of. nr. C
80/10.03.2001. În general pentru actele normative şi politicile comunitare a se vedea şi adresa oficială de internet
a Uniunii Europene www.europa.eu.int. Actele comunitare publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene sunt disponibile şi la adresa http://europa.eu.int/eur-lex.
7
Cu toate acestea, trebuie subliniat că interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie art. 81 şi 82 este
extinsă, sub incidenţa acestor prevederi intrând şi situaţii care aparent privesc numai un stat membru. Spre
exemplu, portul Rotterdam a fost considerat piaţă relevantă geografic în înţelesul art. 82, şi, prin urmare abuzul
de poziţie dominantă din această zonă poate afecta comerţul între statele membre.
8
Regulamentul Consiliului nr. 17/1962 privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute de Articolele 85 şi
86 TCEE (acum art. 81 şi 82 ale TCE), J. Of. P 013/21.02.1962.
9
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 of 16 Decembrie 2002 privind aplicarea normelor de concurenţă
prevăzute de Articolele 81 şi 82 TCE, J. Of. nr. L 1/04.01.2003.
4
centralizat, în care rolul cel mai important revenea Comisiei Europene, cu un sistem bazat pe
aplicarea descentralizată a normelor privind concurenţa, competenţe esenţiale fiind transferate
autorităţilor naţionale de concurenţă, inclusiv instanţelor judecătoreşti, potrivit normelor
procedurale specifice fiecărui stat membru.
În urma prezentării celor două seturi de acte normative, este important să analizăm
relaţia între acestea, pentru a înţelege necesitatea cunoaşterii dreptului comunitar, în paralel cu
cel naţional, şi mai ales a modului de aplicare a acestuia, în interpretarea instituţiilor
comunitare, cu precădere cea stabilită de Curtea Europeană de Justiţie.
O caracteristică esenţială a dreptului comunitar, astfel cum a decis Curtea Europeană
de Justiţie este supremaţia acestuia10. Materia concurenţei reprezintă un domeniu în care
Comunitatea are „competenţă exclusivă”. Prin urmare, în domeniul concurenţei, statele
membre nu pot legifera decât în măsura în care transpun sau aplică dreptul comunitar sau în
domeniile încă nereglementate la nivel comunitar (ex. concurenţa neloială, activităţi care nu
intră sub incidenţa art. 81-89 TCE). O dată ce Comunitatea, prin instituţiile sale a acţionat,
reglementând anumite raporturi juridice, statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului 11, pe
de o parte să se abţină de la orice acţiune de natură a aduce atingere realizării obiectivelor
stabilite de Tratat, iar pe de altă parte să aducă la îndeplinire obligaţiile stabilite de acesta.
În consecinţă normele de drept naţional al statelor membre, în materia concurenţei, şi
modul de aplicare a acestora nu trebuie să contravină celor comunitare şi felului în care
acestea sunt interpretate.
În ceea ce priveşte statele candidate, cum este România, până la data aderării, nu au
obligaţia formală de a aplica normele de drept comunitar în mod direct, însă relaţiile dintre
România, pe de o parte şi Comunitatea Europeană pe de altă parte, sunt reglementate în
prezent de Acordul de asociere12. Acest acord are la bază modelul Tratatului şi stabileşte
pentru România, ca şi pentru statele membre UE, obligaţia de a respecta normele privind
libera concurenţă. În plus, în prezent13 este deschis pentru negocieri capitolul 6 „Concurenţa”,
pentru închiderea căruia o condiţie importantă este capacitatea de a aplica integral acquis-ul
comunitar înainte de data aderării.
10
A se vedea hotărârea pronunţată în Cauza nr. 6/64 Flaminio Costa v. ENEL, ECR (1964) p. 585 (rapoartele
Curţii Europene de Justiţie): „Prin crearea unei Comunităţi cu durata nelimitată, având instituţii proprii,
personalitate juridică proprie, propria sa capacitate juridica şi de reprezentare în plan internaţional şi, mai
ales, puteri reale născute din limitarea suveranităţii sau din transferul de puteri dinspre Statele Membre spre
Comunitate, Statele Membre şi-au restrâns drepturile suverane creând, prin aceasta, un set de norme juridice
care obligă atât cetăţenii, cât şi Statele ca atare”.
11
Articolul 10 TCE.
12
Ratificat de România prin Legea nr. 20/1993, M. Of. nr. 73/12.03.1993.
13
August 2004.
5
În acest context, legislaţia română menţionată transpune aproape integral prevederile
acquis-ului comunitar în materia concurenţei şi ajutorului de stat, însă există obligaţia pentru
autorităţile române să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul şi conform interpretării
cristalizate la nivelul Comunităţii Europene, obligaţie ce incumbă în mod egal şi asupra
instanţelor judecătoreşti, chiar înaintea datei aderării. În practică, aplicarea efectivă întâmpină
dificultăţi determinate de nivelul reformelor economice şi de gradul de dezvoltare insuficient
al economiei funcţionale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat
în sectoarele sensibile ale economiei. Deşi acest principiu este acceptat la nivel comunitar,
este esenţială respectarea strictă a legislaţiei concurenţiale şi reducerea conformă a
excepţiilor.
Trebuie totodată subliniat că legislaţia majorităţii statelor membre, la fel ca prevederile
legii române, preia integral dispoziţiile art. 81 şi 82 TCE referitoare la înţelegerile şi practicile
concertate, respectiv abuzul de poziţie dominantă. Armonizarea celor două tipuri de sisteme
reprezintă în principiu un aspect pozitiv, simplificând sarcina autorităţilor comunitare şi
naţionale competente să aplice prevederile în cauză, precum şi situaţia agenţilor vizaţi de
acestea; nu trebuie omise însă posibilele conflicte de competenţă între autorităţile comunitare
– Comisia Europeană, pe de o parte şi autorităţile naţionale de concurenţă. În acest sens,
Regulamentul CE 1/2003 cuprinde norme referitoare la stabilirea competenţei şi colaborarea
între autorităţile menţionate.
Înainte însă de a analiza aspectele procedurale privind dreptul concurenţei, considerăm
necesară o scurtă prezentare a normelor de drept material şi a principiilor stabilite în
interpretarea acestora la nivel comunitar, în special în jurisprudenţa Curţii Europene de
Justiţie, interpretare obligatorie şi la nivel naţional. Pentru facilitarea înţelegerii conceptelor
respective vom prezenta comparativ normele de drept comunitar şi cele naţionale.
6
CAPITOLUL I - CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
PROTECŢIA CONSUMATORULUI DIN PERSPECTIVA RELAŢIILOR DE
AFACERI
Secţiunea 1.Aspecte introductive
A) Definirea domeniului
Piaţa este, în actuala concepţie de organizare a sistemului economic contemporan, axul

central şi raţiunea finală a întregii activităţi socio– economice. Schimbul pune în legătură
directă pe consumator cu producătorii şi comercianţii, adică cererea cu oferta, piaţa fiind cea
care face selecţia decisivă.
Protecţia consumatorilor se înscrie în cadrul politicilor sociale promovate de către
orice stat. Totodată, ea trebuie să fie o politică de sine stătătoare, cu obiective, priorităţi şi
instrumente proprii. În prezent, consumatorul, în calitatea sa de purtător al cererii, a devenit
un adevărat partener pe piaţă, ocupând poziţii de vârf ce se consolidează pe măsură ce
societatea se dezvolta. Consumatorului trebuie să i se acorde o atenţie sporită, deoarece
comportamentul său influenţează foarte mult acţiunile ce au loc în cadrul pieţei. Agenţii
economici au interesul să cunoască şi să respecte drepturile consumatorilor; protejând
consumatorii, agenţii economici îşi protejează propriile interese. 14
La nivelul Uniunii Europene, se acordă o importanţă deosebită consumatorului şi
protejării intereselor, sănătăţii şi securităţii acestuia. În cadrul Comisiei Europene, protecţia
consumatorilor are deja statutul de politica de sine stătătoare şi reprezintă un capitol separat în
acquis-ul comunitar, care a devenit astfel un domeniu foarte cuprinzător în ceea ce priveşte
acest subiect de larg interes.
Mediul de afaceri european îşi datorează gradul ridicat de competitivitate preocupării
constante pentru protecţia consumatorului. Această preocupare s-a concretizat în principiile
UE privind protecţia consumatorului, stipulate într-o serie de directive privind siguranţă
produselor şi drepturile consumatorilor. Aceste principii descriu nivelul minim de protecţie
pe care fiecare ţară membră a UE trebuie să-l asigure consumatorilor. Astfel, Statele Membre
14
Cărpenaru D Stanciu, David Sorin, Predoiu Cătălin, Piperea Gh, Societătile comerciale - reglementare,
doctrină, jurisprudentă. Editura AH Bucureşti, 2001, p. 231-244
7
ale Uniunii Europene sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a se asigura că produsele
sunt puse pe piaţă sau în funcţiune numai dacă nu prezintă un pericol pentru siguranţă şi
sănătatea persoanelor sau pentru alte interese publice (acoperite de directive) atunci când sunt
instalate, întreţinute sau utilizate corespunzător. În acest mod, consumatorii au dreptul la un
nivel echivalent de protecţie în întreaga Piaţa Unică, indiferent de originea produsului.15
B) Autorităţi de resort
În vederea îndeplinirii cerinţelor Uniunii Europene cu privire la protecţia

consumatorilor, România a realizat şi armonizat un cadru legislativ care să protejeze
interesele consumatorilor şi ale agenţilor economici, fără să permită introducerea de bariere
comerciale.
S-a realizat astfel un cadru de reglementare a Protecţiei consumatorilor, care cuprinde
atât legislaţia specifică, cât şi structuri organizatorice care să monitorizeze implementarea,
aparţinând fie administraţiei publice centrale şi locale (ANPC, cu oficii judeţene pentru
protecţia consumatorilor OJPC) fie societăţii civile cu atribuţii în domeniu (Asociaţia de
Protecţie a Consumatorilor – APC).16
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC – adresă: B-dul
Aviatorilor nr. 72, sector 1, Bucureşti, cod poştal: 011865, ţel.: 311.18.62 / 311.22.62 /
313.50.26, email: office@anpc.ro):
 Coordonează şi realizează strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei
consumatorilor;
 Acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii,
sănătăţii, securităţii sau intereselor economice ale consumatorilor;
 Evaluează efectele pe piaţa ale sistemelor de supraveghere a produselor şi
serviciilor destinate acestora;
 Are în subordine 42 de oficii pentru protecţia consumatorilor, în toate judeţele ţării
şi în municipiul Bucureşti;
15
16
8
 Are în subordine Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor
LAREX Bucureşti, unitate extrabugetară cu 9 filiale teritoriale. În laboratoarele CNIEP
LAREX este implementat Sistemul de Management al Calităţii din anul 1995 şi se efectuează
încercări: fizico-chimice, microbiologice şi fizico-mecanice în vederea stabilirii conformităţii
produselor (agroalimentare, cosmetice, petroliere, anorganice, textile, ambalaje şi materiale de
ambalat). În urma încercărilor şi în funcţie de rezultatele obţinute, LAREX oferă clienţilor săi
o serie de documente care respecta în formă şi în conţinut standardele internaţionale în
vigoare şi descriu cu rigurozitate situaţia în care se găseşte un produs faţă de o documentaţie
de referinţă. În baza rezultatelor cuprinse în aceste documente se pot acorda Certificate de
conformitate şi dreptul de utilizare a mărcii de testare “LAREX” pe produsele testate;17
 Colaborează, în activitatea sa, cu celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice, cărora le revin atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, pe baza unor proceduri
aprobate de Guvern;
 Acţionează (conform strategiei sale) pentru realizarea unei protecţii a
consumatorilor în România asemănătoare cu cea existentă în Statele Membre ale Uniunii
Europene, incluzând securitatea, interesele economice, informarea şi educarea
consumatorilor, precum şi promovarea organizaţiilor de consumatori pentru dezvoltarea unui
rol activ în realizarea politicii de protecţie a consumatorilor.
Obiectivele generale cuprinse în cadrul strategiei ANPC pentru apărarea intereselor
consumatorilor pe piaţa sunt:
· Realizarea unui înalt nivel de protecţie a consumatorilor, bazat pe continuarea
procesului de preluare a acquisului comunitar prin elaborarea şi promovarea de acte
normative şi reglementări privind importul şi comercializarea produselor alimentare,
nealimentare şi a serviciilor, în scopul asigurării securităţii consumatorilor, precum şi
protecţiei intereselor economice ale acestora;
· Verificarea aplicării efective a legislaţiei în domeniul protecţiei
consumatorilor; existenţa legislaţiei armonizate cu acquis-ul comunitar în domeniul protecţiei
consumatorilor legitimează şi impune verificarea respectării acesteia, prin efectuarea de
controale pe piaţa produselor şi serviciilor – la producători, importatori, distribuitori,
vânzători, prestatori de servicii şi în unităţile vamale;
· Dezvoltarea activităţilor de informare, consiliere şi educare a consumatorilor,
prin sisteme specifice.
17
9
Sistemul Comunitar de Informare Rapidă – RAPEX
 A fost înfiinţat şi implementat în conformitate cu prevederile Directivei
2001/95/CE privind Securitatea Generală a Produselor (GPSD);
 Este un sistem unic rapid de alertă pentru produsele de consum periculoase (cu
excepţia produselor alimentare). Toate produsele ne-alimentare destinate consumatorilor sau
care sunt prevăzute a fi folosite de către consumatori sunt incluse în aria de acoperire a
RAPEX, cu excepţia produselor farmaceutice şi medicale;
 Asigura un schimb rapid de informaţii intre Statele Membre şi Comisie, asupra
măsurilor şi acţiunilor întreprinse în raport cu produsele de consum care prezintă un risc grav
pentru sănătatea şi securitatea consumatorilor, în cazul în care nu exista prevederi specifice în
legislaţia comunitară, cu aceleaşi obiective;
 Are ca obiectiv asigurarea unui schimb rapid de informaţii intre Statele Membre şi
Comisia Europeană privind măsurile luate de acestea pentru a preveni, restricţiona sau impune
condiţii specifice referitoare la punerea pe piaţă şi utilizarea produselor de consum care pot
prezenta un risc grav ce ar putea afecta sănătatea şi securitatea consumatorilor;
 Sistemul RAPEX urmăreşte:

· Prevenirea furnizării către consumatori a produselor care reprezintă un risc
major pentru sănătatea şi securitatea lor şi, unde este cazul, dispunerea retragerii lor de pe
piaţă sau de la consumatori;18
· Facilitarea monitorizării eficacităţii şi consistentei supravegherii pieţei şi
activităţilor de aplicare în Statele Membre;
· Identificarea necesitaţilor şi oferirea unei baze de acţiune la nivel comunitar,
unde este cazul;
· Punerea în practică a legislaţiei comunitare de securitate a produselor.
Comisia publica un sumar săptămânal al produselor periculoase raportate de către
autorităţile naţionale ale Statelor Membre (notificări RAPEX) prin care se dau informaţii
asupra produselor, pericolului potenţial pe care îl ridică şi măsurile ce au fost luate de ţara
care a raportat pe site-ul Comisiei Europene.
Pentru consolidarea sistemului de supraveghere a pieţei, Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor participa la Sistemul tranziţional de schimb rapid de informaţii
RAPEX cu ţările central şi est-europene, privind produsele periculoase destinate
18
10
consumatorilor. Din anul 1999, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a
fost desemnată ca Punct Naţional de Contact pentru Sistemul RAPEX.
În cadrul sistemului RAPEX, specialiştii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor urmăresc depistarea unor produse periculoase cu grad mare de risc pentru
viaţă, sănătatea şi securitatea consumatorilor, în acest scop fiind încheiate convenţii de
colaborare cu organismele de resort din România.
Centrul European al Consumatorilor din România (ECC România – telefon:
021/315.71.49, email: office@eccromania.ro, website: www.eccromania.ro):
 Funcţionează în ţara noastră începând cu data de 1 ianuarie 2008;
 S-a alăturat reţelei ECC-Net (Reţeaua Centrelor Europene ale
Consumatorilor) pentru a sprijini cetăţenii Uniunii Europene în domeniul achiziţiilor
transfrontaliere. Această reţea s-a constituit la nivelul UE cu scopul de a consolida încrederea
consumatorilor în Piaţa Unică Europeană şi a oferi consultanta cetăţenilor europeni cu privire
la drepturile pe care le au în calitate de consumatori, facilitând soluţionarea problemelor
întâmpinate, în special în cazurile în care aceştia au făcut achiziţii într-un alt stat european
decât acela în care îşi au domiciliul.
În calitate de consumator european, şi consumatorul din România trebuie să-şi poată
face achiziţiile cu aceeaşi încredere atât în ţara cât şi în străinătate.
Câteva dintre activităţile care vor sta la baza noii instituţii: 19
· Informează consumatorii asupra oportunităţilor oferite de piaţa internă,
comunicându-le acestora care sunt regulile europene şi naţionale;
· Oferă consultanta şi sprijin oricărui consumator care are o problemă, conlucrând
cu celelalte centre din reţeaua ECC-Net;
· Oferă servicii de traducere;
· Sprijină consumatorii care au probleme cu operatorii economici, pentru a soluţiona
litigiile în afara instanţelor judecătoreşti;
· Cooperează cu celelalte reţele constituite la nivelul UE cu scopul de a oferi
consumatorului interesat informaţii despre legislaţiile naţionale şi practicile judiciare (Reţeaua
Judiciară Europeană);
· Urmăreşte îmbunătăţirea implementării legislaţiei civile şi comerciale, cu ajutorul
unor instrumente specifice precum:
19
11
 SOLVIT – o reţea de soluţionare a problemelor, în cadrul căreia Statele
Membre ale UE conlucrează pentru a soluţiona, fără utilizarea procedurilor legale, problemele
survenite datorită aplicării necorespunzătoare a legislaţiei privind piaţa internă, de către
autorităţile publice;
 FIN-NET – o reţea europeană pentru soluţionarea pe cale extrajudiciară a
litigiilor financiare transfrontaliere. Această reţea are drept scop facilitarea soluţionării pe cale
extrajudiciară a litigiilor, atunci când consumatorul şi prestatorul de servicii financiare (banca,
companie de asigurări etc.) Provin din ţări diferite ale UE.
Activitatea ECC România va oferi, de asemenea, Comisiei Europene informaţii directe
privind subiectele de interes pentru consumatorii din România şi-i va furniza acesteia date
despre modul în care se desfăşoară politica de protecţie a consumatorilor în ţara noastră.
Secţiunea 2. Noţiunea de protecţie a consumatorilor

OG nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, republicată, M. Of. Nr. 75 din 23 martie 1994,
defineşte protecţia consumatorilor, în art. 1, astfel: „Statul, prin mijloacele prevăzute de lege,
protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la
produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora,
apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive,
participării acestora la funda- mentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori." 20
În noţiunea de protecţie a consumatorului intră: protecţia vieţii, a sănătăţii şi a securităţii
consumatorilor, protecţia intereselor economice ale consumatorilor şi protecţia juridică, Mai
mult, legea interzice expres producerea, importul şi comercializarea produselor falsificate
sau contrafăcute.
Secţiunea 3 Obiectivele şi principiile generale privind protecţia consumatorului

A) de a fi protejati împotriva riscului de a achizitiona un produs
Sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viata, sănătatea sau securitatea
ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime
B) de a fi informati complet, corect şi precis asupra Caracteristicilor esentiale ale
produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adopta în legătură cu acestea să corespundă
20
Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerii, Universitatea Spiru Haret, Ed. Fundației România de mâine, București,
2007, p. 493-500
12
cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educati în calitatea lor de consumatori;
C) de a avea acces la piete care le asigură o gamă variată de Produse şi servicii de
calitate;
D) de a fi despăgubiti pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a
produselor şi serviciilor, folosind, în acest scop, Mijloace prevăzute de lege;
E) de a se organiza în asociatii pentru protectia consumatorilor, în scopul apărării intereselor
lor.
Secţiunea 4 Reglementarea europeană privind protecţia consumatorului
Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor 21

-reglementat de capitolul 7 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor,
republicată.
• La nivel central şi local -judet, oraş, comună - se constituie câte un consiliu
consultativ pentru protecţia consumatorilor. Acesta are caracter consultativ şi asigură, la
nivelurile respective, cadrul informaţional şi organizatoric necesar:
A) stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor;
B) corelării acţiunilor diverselor organisme ale administraţiei publice cu cele ale
organizaţiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protecţiei consumatorilor.
• Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor este format din: 22
A) reprezentanţi ai tuturor serviciilor descentralizate şi ai organelor
administraţiei publice care au competente cu caracter general sau special în domeniul protecţiei
consumatorilor şi au structuriorganizatorice la nivelul respectiv;
B) prefect sau primar, după caz, sau reprezentanţi ai acestora;
C) reprezentanţi ai asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor;
D) reprezentanţi ai altor organisme, după caz.
• Guvernul stabileşte, în mod concret, componenta, atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare
ale Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor, pe fiecare nivel în parte.
• În aplicarea prevederilor OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată,
conform art. 58, Guvernul va lua măsurile necesare pentru organizarea executării prevederilor prezenţei
ordonanţe, precum şi pentru elaborarea de norme metodologice privind:
21
Păun Roxana-Daniela, op. Citite, p. 498
22
13
A) condiţiile de realizare a expertizelor tehnice, în cazul unor vicii ascunse, pe categorii de produse şi
servicii;
B) modul de înlocuire, remediere sau restituire a contravalorii, pentru produsele sau
serviciile care prezintă deficienţe;
C) măsuri de prevenire şi limitare a prejudicierii consumatorilor, precum şi condiţiile în care
acestea pot fi luate de către organele administraţiei publice prevăzute la art. 49 din prezenţa ordonanţa;
D) conţinutul şi competenţă de aprobare a documentelor care atestă nivelul calitativ al
produselor şi serviciilor;
E) informarea şi educarea în domeniul protecţiei consumatorilor;
F) condiţiile în care asociaţiile pentru protecţia consumatorilor constituite, potrivit art. 34
din prezenţa ordonanţă, pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare;
G) desfăşurarea activităţii consiliilor consultative pentru protecţia consumatorilor;
H) măsurile suplimentare pentru protecţia unor categorii de consumatori, cum ar fi:
copii, vârstnici, persoane cu handicap, segmente de populaţie aflate în situaţia de
risc financiar ridicat, precum şi alte categorii de consumatori expuşi în mod deosebit riscului.
Memorandumul de înţelegere între Guvernul României şi Comunitatea
Europeană privind participarea României la cadrul general pentru finanţarea acţiunilor comunităţii în
sprijinul politicii consumatorilor pentru anii 2004 - 2007, semnat la Bruxelles la 22 octombrie 2004 şi
ratificat prin Legea nr. 105/2005, M. Of. Nr. 393 din 10 mai 2005, prevede că România va
participa la cadrul general pentru finanţarea acţiunilor comunităţii Europene în
sprijinul politicii consumatorilor pentru anii 2004 - 2007. 23
Autoritatea naţională pentru protecţia Consumatorilor răspunde pentru realizarea
activităţilor prevăzute în memorandumul de înţelegere, în calitate de autoritate de
implementare, iar Ministerul finanţelor Publice va încheia cu Autoritatea naţională pentru protecţia
Consumatorilor convenţii în vederea stabilirii modului în care se va efectua finanţarea.
Astfel, Anexa 1 prevede Regulile care guvernează contribuţia financiară a României la
cadrul general pentru finanţarea acţiunilor comunităţii Europene în sprijinul politicii consumatorilor
pentru anii 2004 - 2007, Anexa 2 prevede regulile privind controlul financiar, recuperarea şi
alte măsuri antifraudă, incluzând aspecte legate de controale şi măsuri antifraudă ale
Comisiei, informare şi consultare, măsuri administrative şi penalităţi, dar şi recuperare şi
comunicare directă.
23
2007, p. 493-500
14
Acest act normativ vine să demonstreze, odată în plus, colaborarea
excelentă la nivel instituţional, legislativ şi practic a instituţiilor naţionale şi
europene care gestionează politica şi mecanismele de protecţie a consumatorilor. 24
24
15
CAPITOLUL II – CONCEPTE UTILIZATE DE LEGIUITOR ÎN
SCOPUL REGLEMENTARII
Secţiunea 1 Ratione personae

Subsecţiunea 1 Reglemetarea raporturilor juridice
Comercialitatea actelor şi faptelor juridice este definită cu ajutorul a două criterii:
pozitiv şi negativ.
Potrivit criteriului pozitiv, sunt fapte de comerţ faptele juridice declarate de lege (art. 3
pct.1-20 Cod comercial) astfel, în temeiul naturii lor obiective. Ideile care stau la baza
enumerării faptelor de comerţ făcută de legiuitor au în vedere cel puţin trei idei fundamentale,
care vizează:
- ideea de interpunere în schimb;
- ideea de activitate economică organizată sub forma unei întreprinderi;
- ideea de conexiune economică a unui act sau fapt juridic oarecare cu un act sau fapt juridic de
comerţ, calificat ca atare.
Codul comercial român are însă în vedere şi faptele subiective de comerţ săvârşite de
un comerciant. Cu alte cuvinte, prezenţa comerciantului într-un raport juridic este suficientă
pentru a conferi acelui fapt juridic caracter comercial.
Art.4 Cod comercial instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile
comerciantului. Obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial
Conform criteriului negativ, legiuitorul exclude anumite acte şi fapte juridice de la
caracterul comercial. Astfel, potrivit art. 5 Cod comercial, „Nu se poate considera ca fapt de
comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea
cumpărătorului ori a familiei sale, de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său sau cel cultivat
de dânsul.”
Subsecţiunea 2 Consumatorul
Consumatorul este un agent economic, căruia îi este caracteristică achiziţionarea şi
consumul de bunuri, pornind de la un venit disponibil dat. El întreţine relaţii cu alţi agenţi
economici prin intermediul unor diverse operaţiuni. Astfel, consumatorul este legat de
întreprinderi prin munca pe care o prestează şi remuneraţiile ce decurg din aceasta, dar şi prin
16
intermediul cumpărării de produse şi al preţurilor pe care el acceptă să le plătească în
schimbul acestora.
Dispunând de un venit limitat, consumatorul este constrâns să decidă în privinţa
utilizării cât mai raţionale a acestuia, definind judicios structura cheltuielilor sale.
Consumatorul poate fi o persoană fizică sau o comunitate (de exemplu, o familie), caz
în care avem în vedere veniturile şi cheltuielile globale. Pentru a simplifica analiza, în cele ce
urmează vom raţiona având în vedere întotdeauna o persoană fizică.
Consumatorul îşi utilizează venitul pentru a cumpăra unele bunuri şi a obţine prin
consumul acestora o anumită satisfacţie. Problema care se ridică priveşte însă alegerea
cantităţilor ce se cumpără din diferitele bunuri ce se oferă pe piaţă, în funcţie de gusturi,
preferinţe şi bugetul disponibil.
Dintre nevoile pe care le poate avea un consumator, analiza microeconomică este
interesată doar de nevoile economice, adică de nevoile care pot fi satisfăcute printr-o
operaţiune economică. Astfel, a călători în timp nu este o nevoie economică, deoarece o
asemenea nevoie nu poate fi satisfăcută prin nici o operaţiune economică la ora actuală.
Dimpotrivă, a bea un suc de portocale este o nevoie economică, deoarece această nevoie poate
fi oricând satisfăcută prin cumpărarea de pe piaţă şi consumul acestui suc.
Nevoile economice pot fi satisfăcute prin consumul unor bunuri economice. Aceste
bunuri pot fi definite în două modalităţi diferite:
1) Un bun este economic, dacă poate fi obiectul unei tranzacţii, adică a unei operaţiuni
de vânzare-cumpărare. Conform acestei definiţii, bunurile economice sunt mărfuri. Există însă
şi bunuri libere, disponibile în cantităţi nelimitate şi achiziţionabile la un preţ nul, deşi
satisfacţia pe care consumul lor o poate procura consumatorului nu este de loc neglijabilă (de
exemplu: apa mării, aerul, nisipul de pe plajă etc.)
2) Bunurile economice sunt acele bunuri, care pot face obiectul unei producţii de serie,
adică bunurile care pot fi reproduse oricând. Dacă reţinem această definiţie, excludem
ansamblul bunurilor nereproductibile, cum ar fi, de exemplu, operele de artă, vinurile vechi,
deşi satisfacţia pe care o procură posesorilor lor este deosebit de mare.
Deoarece analiza microeconomică din acest capitol nu are în vedere nici bunurile
libere şi nici cele nereproductibile (care fac obiectul unei analize distincte, complementare),
putem reţine oricare din definiţiile de mai sus.
Ansamblul bunurilor economice se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii:
1) Distingem bunurile de consum care permit satisfacerea imediată a unor nevoi ale
unui consumator (de exemplu: alimente, îmbrăcăminte, mobilă etc.) de bunurile de producţie,
17
care servesc producţia bunurilor de consum şi nu satisfac decât indirect nevoile
consumatorilor.
În prezentul capitol vom avea în vedere numai consumul final, deci ne vom interesa
numai de consumul bunurilor de consum.
2) Distingem bunurile durabile (de folosinţă îndelungată) care pot fi utilizate în mod
repetat (de exemplu, mobila) de bunurile nedurabile (de o singură folosinţă) care dispar după
prima utilizare (de exemplu, alimentele).
3) În fine, distingem bunurile substituibile care pot satisface aceeaşi nevoie (de
exemplu: untul şi margarina) de bunurile complementare care pot satisface numai împreună o
anumită nevoie (de exemplu: casetofon şi casete).
În cazul bunurilor substituibile, dacă preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din bunul
substituent va spori. Dimpotrivă, în cazul bunurilor complementare, creşterea preţului unui
bun va conduce la scăderea cererii ambelor bunuri.
Alături de norma juridică comercială, actele şi faptele de comerţ constituie premisa
esenţială a raportului juridic comercial. Aceste două concepte - acte şi fapte - prezintă, de
fapt, aceeaşi semnificaţie: ele constituie mijloace juridice de realizare a activităţii comerciale.
Actele şi faptele de comerţ reprezintă un element fundamental pentru determinarea
domeniului dreptului comercial.
Din punct de vedere terminologic, operaţiunile de comerţ pot fi atât „fapte de comerţ”
cât şi „acte de comerţ”.
Spre deosebire de Codul comercial italian care operează cu noţiunea “atti di
commercio” şi Codul comercial francez, care utilizează noţiunea “actes de commerce”, Codul
comercial român reglementează “faptele de comerţ” şi nu “actele de comerţ”. În literatura
juridică s-a explicat această particularitate prin aceea că legiuitorul român a voit să supună
legilor comerciale nu numai obligaţiile rezultate din actele juridice, ci şi obligaţiile izvorâte
din faptele juridice. În consecinţă, legea comercială se va aplica atât contractelor comerciale,
cât şi faptelor licite sau ilicite săvârşite în legătură cu activitatea comercială.
Pentru simplificarea expunerii, vom folosi noţiunea de fapte de comerţ, subînţelegând
şi actele de comerţ.
Codul comercial român nu defineşte conceptul de fapte de comerţ. Ca urmare, această
sarcină a revenit doctrinei dreptului comercial25. În scopul formulării unei definiţii
corespunzătoare şi complete, au fost propuse mai multe teorii.
25
Pentru o expunere amplă a acestor teorii a se vedea St.D.Cărpenaru, Faptele de comerţ în dreptul comercial
român, mîn Dreptul nr.10-11/1991, p.8-18.
18
a) Teoria speculaţiei
Această teorie consideră că faptele de comerţ sunt orice fapte juridice care urmăresc
un scop speculativ, obţinerea unui beneficiu (profit). Autorii acestei teorii s-au axat pe ideea
că raţiunea de a fi a comerţului este tocmai realizarea de beneficii, obţinerea de profit pentru
cei care îl practică.
Această teorie a fost criticată, susţinându-se că ideea de profit ar fi numai de natura
faptelor de comerţ, nu de esenţa acestora, existând şi operaţii comerciale nespeculative
(vânzarea sub cost, distribuirea gratuită de eşantioane).
b) Teoria circulaţiei
Teoria circulaţiei priveşte faptele de comerţ drept fapte de circulaţie, de interpunere în
circulaţia mărfurilor între producătorul direct şi consumatorul nemijlocit.
Această teorie porneşte de la premisa că întreaga activitate comercială este constituită
dintr-un set de operaţiuni de interpunere în schimb şi reţine în sfera dreptului comercial numai
actele intermediare, situate între producţie şi consumaţie, cu excluderea actelor de producţie şi
a celor de consumaţie26.
Şi această teorie prezintă inconveniente deoarece există şi fapte de comerţ care sunt
străine circulaţiei mărfurilor (de exemplu, actele agenţiilor de afaceri). Pe de altă parte,
potrivit acestei teorii, vor fi calificate acte civile vânzările făcute de către producătorul agricol
angrosistului, ceea ce este inexact.
c) Teoria întreprinderii
Teoria întreprinderii consideră că faptele de comerţ sunt acele acte sau fapte
îndeplinite printr-o întreprindere. La acest criteriu de definire a faptelor de comerţ ca activităţi
organizate metodic s-a ajuns pornindu-se de la constatarea că oricât ar fi de spontan, comerţul
nu se desfăşoară la întâmplare, ci în armonie cu nişte reguli, el funcţionând ca un veritabil
mecanism.
Criticile aduse acestei teorii arată că anumite fapte de comerţ se realizează fără a
exista o organizare pe care o implică întreprinderea (ex. actele agenţilor de bursă), iar pe de
altă parte, există întreprinderi cu caracter civil. Întrucât nici una din aceste teorii propuse nu s-
a dovedit a fi suficientă pentru caracterizarea faptelor de comerţ, în doctrină şi practică s-a
ales o cale de mijloc, recurgându-se la combinaţii ale acestor criterii.
Din cele expuse mai sus, rezultă că putem defini faptele de comerţ ca fiind fapte
juridice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori
26
D.D. Gerota, Legislaţia comercială, în Revista de drept comercial nr.7-8/1999, p.221.
19
prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine
profit.
Pornind de la dispoziţiile Codului comercial român, faptele de comerţ se clasifică în
trei categorii:
► fapte de comerţ obiective
► fapte de comerţ subiective
► fapte de comerţ unilaterale sau mixte
Subsecţiunea 3 Agentul economic

Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau juridice care, în
calitate de participanţi la viaţa economică, îndeplinesc roluri şi au comportamente economice
similare.
Agentul economic este o persoană fizică sau o unitate de persoane fizice şi/sau juridice
care desfăşoară o activitate economică şi au un comportament asemănător, având anumite
interese comune (cel puţin unul).
Agenţii economici pot fi clasificaţi în funcţie de următoarele criterii:
1) După dimensiunile activităţii lor: agenţi economici mici, agenţi economici mijlocii şi
agenţi economici mari.
2) După domeniul de activitate: agenţi economici industriali, agricoli, comerciali,
bancari, etc.
3) După forma de proprietate: agenţi economici privaţi, agenţi economici publici şi
agenţi economici micşti.
În România, tabloul de ansamblu al agenţilor economici cuprinde:
A. Întreprinderea (firma) - în ţara noastră acest agent economic este reprezentat de
societăţile comerciale şi de regiile autonome.
Societăţile comerciale se individualizează prin caracteristicile referitoare la forma de
proprietate şi la modul de organizare. Ele pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii:
a) după natura răspunderii pe care şi-o asumă subiecţii proprietăţii în raport cu
obligaţiile firmei, se disting:
- societăţi cu răspundere limitată - în baza căreia subiecţii sunt angajaţi, în caz de
deprecieri sau prejudicii, numai în măsura aportului lor la capitalul firmei respective;
- societăţi cu răspundere nelimitată - în baza căreia subiecţii angajează averea lor
personală în caz de insolvabilitate a firmei, de producere a unor prejudicii sau pierderi;
20
b) în funcţie de raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor, pe de o parte, şi cele
ale firmei, ca persoană juridică, pe de altă parte, se disting:
- societăţi de persoane în cadrul cărora aportul subiecţilor ia forma de părţi sociale şi
este netransmisibil (asemenea societăţi sunt : societăţile în nume colectiv şi societăţile în
comandită simplă).
- societăţi de capitaluri al căror capital social nu poate coborî sub o anumită limită, iar
aportul subiecţilor ia forma subscrierii de titluri de valoare fiind, deci, transmisibil (asemenea
societăţi sunt: societatea în comandită pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea
de capitaluri pe acţiuni).
B. Sectorul instituţiilor bancare, financiare care este constituit, în ţara noastră, din
Banca Naţională a României şi celelalte bănci cu capital de stat, privat sau mixt , CEC-ul,
instituţiile financiare mutuale (CAR-ul, cooperativele de credit).
C. Sectorul instituţiilor de asigurare reuneşte instituţiile private, publice şi mixte a
căror funcţie principală este de a transforma riscurile personale în riscuri colective şi ale căror
venituri provin din primele de asigurare şi din reinvestirea acestora.(ex. ASIROM, ASTRA,
ARDAF, UNITA etc).
D. Sectorul administraţiei publice este reprezentat de acele instituţii care exercită
funcţia de redistribuire a veniturilor şi avuţiei pe baza serviciilor non-marfare prestate. Din
această categorie de agenţi economici fac parte: administraţia centrală (guvernul) şi locală de
stat (primăriile) şi toate instituţiile publice care prestează servicii nonmarfare pentru
colectivitate.
E. Sectorul administraţiei private grupează organismele private fără scop lucrativ
(organizaţii, partide politice, asociaţii, fundaţii etc) care au ca funcţie principală prestarea de
servicii nonmarfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivităţi.
F. Menajele (gospodăriile) reprezintă agentul economic purtător al calităţii de
consumator de bunuri personale (ex. familii, celibatari, diferite comunităţi consumatoare).
G. Străinătatea (exteriorul) grupează celelalte economii naţionale şi unităţile lor
autonome cu care agenţii economici interni intră în tranzacţii economice (ambasade, legaţii,
reprezentanţe ale unor firme străine şi organizaţii internaţionale ce funcţionează pe teritoriul
statului nostru).
Activitatea economică presupune milioane de agenţi, dar şi de operaţiuni economice,
adică de acte şi fapte economice înfăptuite de unităţile instituţionale . Operaţiunile economice
sunt regrupate în trei mari categorii: operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor, operaţiuni de
repartiţie şi operaţiuni financiare.
21
Pentru a înţelege complexitatea tranzacţiilor economice ce se derulează între diferiţi
actori ai vieţii economice ne vom opri la analiza unui model simplu de circuit economic.
Fiecare operaţiune economică dă naştere unui transfer de bunuri şi servicii sau unui transfer
de monedă de la un agent la altul. Acest transfer este denumit flux economic.
Prin flux economic înţelegem deci transferul unui bun sau serviciu, sau al unei sume de
bani de la un agent economic la altul.
Circuitul economic reprezintă mulţimea operaţiilor şi tranzacţiilor ce au loc între
agenţii economici.
Fig.3.1. Circuitul de bază al economiei

Fluxul de factori de producţie:
Piaţa întreprinzătorului
muncă, natură capital, abilitatea
factorilor
Fluxul de venituri: salarii,
rente, dobânzi, profituri

MENAJE FIRME
Proprietari de factori Utilizatori de factori

Consumatori de bunuri Producători de bunuri
cheltuieli de
consum
Piaţa
bunurilor
Fluxul de bunuri şi servicii de consum
Fluxuri reale
Fluxuri monetare
Această construcţie teoretică, extrem de simplificată, ne permite totuşi să facem câteva

remarci importante27. În primul rând, ne permite să punem în evidenţă faptul că în economie
este o ordine, există un ansamblu de fenomene legate între ele prin relaţii de
interdependenţă. De pildă, menajele depind de veniturile primite de la întreprinderi, ca şi de
bunurile de consum pe care acestea le furnizează. La rândul lor, întreprinderile depind de
serviciile productive asigurate de gospodării ca şi de sumele cu care ele cumpără bunuri de
consum. Întreprinderile pot produce mai multe bunuri dacă li se furnizează mai mulţi
factori de producţie, după cum familiile pot cumpăra mai multe bunuri dacă primesc mai
27
Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Editura Universităţii din Piteşti, 1999, p. 67-68.
22
multe venituri. În al doilea rând, acest tip de circuit arată, pe de o parte, interdependenţa
dintre activităţile de producţie şi cele de consum într-o economie, iar pe de altă parte,
echilibrul care trebuie să existe între fluxurile reale şi cele monetare :
 fluxurile reale ( materiale) sunt fluxuri de factori de producţie şi fluxuri de bunuri
şi servicii, reprezentate în schemă cu linii continue ;
 fluxurile monetare (financiare) sunt fluxuri de venituri şi de cheltuieli,
reprezentate prin linii punctate. Inflaţia sau deflaţia reprezintă forme de dezechilibru între
cele două categorii de fluxuri.
Secţiunea 2 Ratione materiae

Subsecţiunea 1 Conceptul de produs
Produsul poate fi privit şi ca un ansamblu de atribute tangibile pe care le oferă
vânzătorul potenţialului cumpărător şi care satisfac nevoile sau dorinţele acestora din urmă.
Din acest punct de vedere, produsul are trei niveluri:
Figura nr.1.1. – Nivelurile produsului
1. Materii prime 1. Imagine

2. Accesorii 2. Garanţii
3. Desing 3. Livrări
Atribute 4. Mărime 4. Credit Atribute
tangibile 5. Greutate 5. Returnări intangibile
6. Culoare 6. Servicii
postvânzare
Sursa: curs Marketing, Lect. Univ. Dc. George Daniel Ardelean
Deci, se pot distinge din figură următoarele niveluri:

- produs tangibil, care este o entitate de bază ce are specificaţii precise;
- produs extins (în sens larg), care include nu numai elemente tangibile ci şi pe cele
intangibile;
- produs generic, care se concentrează spre ceea ce reprezintă el pentru client nu pentru
vânzător.
23
În momentul în care cumpărătorii achiziţionează un produs, aceştia cumpără de fapt
beneficiile şi satisfacţiile pe care ei consideră că produsul le va da.
Proiectat pe fundalul trebuinţelor, produsul se impune atenţiei nu atât pentru ce
reprezintă în sine – o cantitate de substanţă materială organizată într-un anumit mod – cât mai
ales pentru utilitatea pe care o permite beneficiarului. El se prezintă ca un set de “satisfacţii
potenţiale”.
Reprezentând ansamblul elementelor ce declanşează cererea exprimată de consumator
pe piaţă, în prezent produsul trebuie prezentat într-o concepţie sistemică care însumează, pe
lângă substanţa materială a bunului, întreaga ambianţă care îl înconjoară, formată dintr-o
paletă largă de elemente acorporale. Această accepţiune care vizează caracterul integrator al
noţiunii este în mod frecvent definit în literatura de specialitate prin termenul de produs total.
În accepţiunea marketingului, componentele care definesc produsul pot fi sintetizate
astfel:
- componente corporale, ce ţin de caracteristicile merceologice ale produsului şi
ambalajului său şi în care se includ dimensiunile calitative ale produsului – formă, gabarit,
capacitate, greutate, structură, conţinut;
- componente acorporale, care au în vedere elementele ce nu ţin de un corp material
nemijlocit, cum ar fi: numele, marca, preţul, licenţa de fabrică sau comercializare, instrucţiuni
de folosinţă;
- comunicaţiile referitoare la produs, care au în vedere multitudinea de informaţii
transmise de producător sau distribuitor consumatorilor potenţiali cu scopul de a uşura
cunoaşterea produsului şi pentru a-l determina pe acesta să ia decizia de cumpărare;
- imaginea produsului, care reprezintă modul de percepere a unui produs sau a unei
mărci de utilizatori sau consumatori.
În procesul de planificare a produsului său a ofertei destinatei pieţei, marketerul
trebuie să parcurgă 5 etape. Prima şi cea mai importantă etapă este cea a creării avantajului de
bază, respectiv a serviciului sau avantajului principal pe care îl achiziţionează în realitate
consumatorul. Astfel, marketerii trebuie să se considere ei înşişi furnizori de avantaje.
Apoi, marketerul trebuie să transforme avantajul de bază într-un produs generic, adică
într-un model de bază al produsului.
În a treia etapă, marketerul creează produsul aşteptat, respectiv un set de caracteristici
şi condiţii pe care, în mod normal, consumatorii le aşteaptă şi le acceptă în momentul
achiziţionării produsului.
24
În a patra etapă marketerul creează produsul îmbunătăţit, cu alte cuvinte, un produs
care include avantaje şi servicii suplimentare ce diferenţiază oferta firmei de ofertele
concurenţilor săi. La ora actuală concurenţa se desfăşoară la nivelul etapei de îmbunătăţire a
produsului (în ţările mai puţin dezvoltate, ea se desfăşoară, în principal, la nivelul produsului
aşteptat). Pentru parcurgerea ei, marketerul trebuie să analizeze sistemul de consum al
cumpărătorului, adică “modul în care cumpărătorul unui produs care reuşeşte să-şi satisfacă o
anumită nevoie prin folosirea acestuia”.28 Astfel, marketerul va identifica numeroase
posibilităţi de îmbunătăţire a ofertei proprii într-un mod competitiv. Aşa cum arată T.Levitt:
“Noua concurenţă nu se desfăşoară între ceea ce produc firmele în fabricile lor, ci între
ceea ce ele adaugă la produs, rezultat sub forma ambalării, serviciilor, publicităţii,
consultanţei, finanţării, condiţiilor de livrare, depozitării şi a altor lucruri asemănătoare
apreciate de consumatori.”29
În legătură cu strategia îmbunătăţirii produsului trebuie observate însă câteva lucruri.
În primul rând, orice îmbunătăţire, costă bani iar marketerul trebuie să ştie dacă cei care
cumpără vor fi dispuşi să plătească un preţ suplimentar. În al doilea rând, avantajele oferite de
un produs îmbunătăţit vor deveni repede avantaje aşteptate. Aceasta însemnă că pentru a-şi
îmbunătăţi ofertele, concurenţii trebuie să caute mereu alte caracteristici şi avantaje. În al
treilea rând, deoarece firmele cresc preţurile produselor îmbunătăţite, unii concurenţi pot
reveni la o ofertă mai “simplificată” practicând preţuri mult mai mici.
În etapa a cincea se realizează produsul potenţial, care înglobează toate îmbunătăţirile
şi transformările viitoare ale acesteia. Dacă produsul îmbunătăţit reprezintă stadiul actual al
unui bun, produsul potenţial evidenţiază posibila să direcţie de evoluţie. În acest stadiu,
firmele caută cu perseverenţă noi modalităţi de satisfacere a consumatorilor şi de diferenţiere
a propriilor oferte.
Câteva din cele mai prospere firme vin cu o serie de avantaje care nu numai că satisfac
consumatorul, dar efectiv îl încântă. Ele reuşesc să facă acest lucru oferind în plus câteva
surprize plăcute. Aceasta înseamnă că firma respectivă doreşte să-şi trateze clienţii într-un
mod special.
28
Harper W. Boyd Jr., Sidney J. Levy, “New Dimensions in Consumer Analysis”, Harvard Busines Review,
Nov.-Dec.1963, p.129-140.
29
Epure M., Metode şi tehnici moderne în cercetările de marketing, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2007, p.67
25
Figura nr.1.2. – Cele cinci etape de creare a unui produs30
Produs potenţial
Produs îmbunătăţit
Produs aşteptat
Produs generic
Produs de bază
Sursa: curs Marketing, Lect. Univ. Dc. George Daniel Ardelean
Subsecţiunea 2 Conceptul de serviciu

Expansiunea serviciilor, cresterea rolului lor in viata societatii se manifesta ca trasaturi
ale evolutiei in majoritatea tarilor lumii, argumentand pentru etapa actuala, denumirea
de“societate a serviciilor”
Preocuparile specialistilor asupra definirii notiunii de serviciu, au condus la
urmatoarele acceptiuni: serviciile, pot fi privite ca “ocupatii” (indatoriri) ale unor persoane, ca
“functii”, “actiuni”, sau “munci” prestate in folosul cuiva, ca “organisme” sau subdiviziuni
facand parte dintr-un ansamblu administrativ sau economic. De asemenea, termenul de
servicii, este asociat ideii de “tertiar” sau “sector tertiar” avand doua acceptiuni diferite.
Pe de o parte, ansamblul de “meserii” care se exercita in societati de servicii sau in
intreprinderi industriale ori agricole, iar pe de alta parte, ansamblul unitatilor de productie,
individualizabile din punct de vedere statiatic, a caror activitate principala consta in oferirea
de servicii si care corespunde notiunii statistice de ramura.
30
Philip Kotler, Managementul marketingului”, Ed.Teora, 1998, p.544.
26
Alti autori apreciaza ca termenul de “servicii” poate fi utilizat in patru modalitati
diferite si anume:
“service industry”;
“service products”;
“service occupations”;
“services functions”.
Fata de cele prezentate, ca termen de specialitate, apartinand deci teoriei economice,
notiunea de serviciu acopera un domeniu mult mai restrans, delimitat de sensul de utilitate, de
valoare, de intrebuintare. In acest context, serviciile sunt definite ca activitati utile, destinate
satisfacerii unei nevoi sociale.
In practica, este foarte dificil a distinge serviciile de bunuri, intrucat in mod frecvent
achizitionarea unui bun include si un element de serviciu, dupa cum in mod similar, un
serviciu presupune, cel mai adesea, prezenta unor bunuri tangibile.
Dincolo de limitele ideologice, o definitie edificatoare o da dictionarul
de economiepolitica, potrivit caruia serviciile reprezinta: “un sector al economiei in care se
desfasoara o activitate utila, menita sa satisfaca o anumita nevoie sociala fara sa se
materializeze obligatoriu in produse;…serviciile se impart in:
1) productive - activitati prin care se creeaza sau se adauga valoare produselor, sau
care ajuta la mentinerea, la conservarea valorii de intrebuintare a acestora;
2) neproductive - activitate depusa in ramurile de servire social-culturala, sanitara
etc.,utila societatii, dar care nu creeaza venit national”.
Dificultatile de a distinge cu rigurozitate serviciile de celelalte activitati din economie,
printr-o trasatura cu adevarat comuna, au condus mai multi specialisti la adoptarea unei
definitii negative. Astfel, serviciile sunt reprezentate ca fiind acele activitati economice care
nu sunt nici productie industriala, nici minerit, nici agricultura. Dupa alte aprecieri, de
asemenea negative, din sectorul serviciilor s-ar exclude si constructiile, administratia publica,
distribuirea de apa, gaz, electricitate si salubritatea.
In incercarea de a sintetiza experienta teoretica si practica privind definirea serviciilor
si delimitarea lor de bunuri, trebuie evidentiat ca acestea reprezinta o activitate umana, cu un
continut specializat, avand ca rezultat efecte utile, imateriale si intangibile destinate
satisfacerii unei nevoi sociale. Totodata, serviciile sunt activitati de sine statatoare,
autonomizate in procesul adancirii diviziunii sociale a muncii si sunt organizate distinct intr-
un sector denumit si sectorul tertiar.
27
Serviciile reprezinta un domeniu particular de activitate in cadrul economiei si
imbraca o serie de trasaturi caracteristice, ce permit identificarea lor si care pot constitui
totodata, criterii de delimitare a serviciilor fata de celelalte componente ale activitatii
economice si sociale. Aceste trasaturi nu se regasesc in totalitatea lor la fiecare tip de serviciu
in parte, exceptiile neafectand insa abordarea lor unitara.
Astfel, serviciile se caracterizeaza prin:
- forma nemateriala (fiind denumite din aceasta cauza si “invizibile”);
- nestocabilitate (perisabilitate sau non-durabilitate, pentru alti autori);
- intangibilitate;
-coincidenta in timp si spatiu a productiei si consumului lor (inseparabilitate/
indivizibilitate);
- inseparabilitate de persoana prestatorului;
- eterogenitate (variabilitate);
- vanzarea acestora nu presupune transferul titlului de proprietate;
- pretul serviciului este un pret al cererii etc.
Subsecţiunea 3 Legea aplicabilă
Dezvoltarea economiei de piaţă a marcat o nouă abordare a realităţii comerciale, ca

realitate socială, în sensul perfecţionării întregului mecanism economico-juridic care
guvernează comerţul, în complexitatea şi dinamica sa.
Denumirea de drept comercial, ca ramură de drept şi ca disciplină juridică de
studiu,pune în evidenţă faptul, că este vorba de o reglementare juridică cu caracter specific,
mai exact un ansamblu de norme şi instituţii juridice care privesc comerţul.
Sintagma drept comercial sugerează prin conţinutul ei cuvântul comerţ, care provine
din cuvântul latinesc “commercium”, acesta fiind format dintr-o juxtapunere a două cuvinte:
“cum” şi “merx”, adică operaţiuni cu mărfuri.
Trăsătura caracteristică a noţiunii de comerţ o reprezintă acţiunea omului asupra mărfii
în vederea consumului, nu pentru satisfacerea unei trebuinţe proprii, ci pentru împlinirea
nevoilor altora. Funcţia principală a comerţului este aceea de a procura consumatorului
bunurile de care are nevoie.
Noţiunea de comerţ poate fi privită în două sensuri: economic şi juridic.
În sens economic, comerţul este definit ca o activitate care are ca scop schimbul şi
prin aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la consumator. Prin urmare, în limbajul
28
economic, comerţul constă numai în circulaţia şi distribuţia mărfurilor, nu şi în producţie.
Aceste operaţiuni de interpunere şi circulaţie a mărfurilor sunt realizate de agenţi economici
numiţi comercianţi sau negustori şi care sunt diferiţi de producătorii mărfurilor.
În sens juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii
definite în sens economic, cuprinzând pe lângă operaţiunile de interpunere şi circulaţie a
mărfurilor şi operaţiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime,
materialelor şi obţinerea unor rezultate de valoare mai mare, operaţiuni pe care le realizează
întreprinzătorii.
Normele juridice care reglementează relaţiile sociale ce se formează în cadrul
activităţii de comerţ aparţin, în principiu, dreptului comercial.
Rezultă că dreptul comercial reprezintă un ansamblu de norme juridice prin care se
reglementează raporturile juridice comerciale care iau naştere în cadrul desfăşurării circulaţiei
mărfurilor de la producătorul direct la consumatorul nemijlocit.
Privit prin prisma distincţiei dintre dreptul public şi dreptul privat, dreptul comercial
se analizează ca fiind un segment al dreptului privat, alături de dreptul civil, dreptul familiei,
dreptul muncii. El s-a desprins din dreptul civil atunci când datorită diviziunii muncii,
activităţile de valorificare a produselor realizate de producători au fost preluate de o categorie
de persoane specializate pe asemenea operaţiuni, numite comercianţi.
Iniţial, raporturile juridice de comercializare pe piaţă a mărfurilor au fost reglementate
de normele dreptului civil, pentru că în substanţa lor aceste raporturi juridice comerciale sunt
raporturi cu caracter patrimonial. Treptat însă, datorită specificităţii raporturilor comerciale, a
apărut nevoia elaborării unor reglementări adecvate pentru activităţile economice,
reglementări cuprinse în normele dreptului comercial.
În concluzie, dreptul comercial poate fi definit ca acea ramură a dreptului privat
care cuprinde ansamblul normelor juridice aplicabile raporturilor juridice izvorâte din
săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor considerate de lege fapte de comerţ,
precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de
comerciant.
Dreptul comercial cuprinde mai multe grupe de norme, de natură variată, unele
derogatorii de la dreptul civil, altele care dezvoltă reglementarea civilă, iar altele reprezentând
creaţii proprii, care, în ansamblul lor însă, reprezintă un tot, guvernat de principii generale şi
concepte originale, de aici decurgând calitatea lui de drept special.
29
Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, în principal,
relaţiile sociale patrimoniale, care prezintă caracter comercial şi, în secundar, relaţiile
personal-nepatrimoniale31.
31
S. Angheni, M. Volonciu, Stoica C., Drept comercial, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 2.
30
CAPITOLUL III PROTECŢIA INTERESELOR ECONOMICE ALE
CONSUMATORILOR
Secţiunea 1 Legea Concurenţei

Consiliul Concurenţei aplică dispoziţiile art. 101 şi 102 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al
Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă
prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat, cu modificările şi completările ulterioare, denumit în
continuare Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003, în cazurile în care actele sau faptele
întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi pot afecta comerţul dintre statele membre ale
Uniunii Europene.
Conceptul de „agent economic”, sau întreprindere32, nu este definit de legiuitor,
sarcină care a revenit Comisiei Europene33 şi Curţii Europene de Justiţie. Astfel, având în
vedere importanţa aplicării normelor de concurenţă unei cât mai mari părţi a pieţei interne, în
vederea asigurării climatului concurenţial, curtea a reţinut o definiţie extinsă a noţiunii de
agent economic, incluzând nu numai societăţi comerciale ci şi comercianţi persoane fizice 34.
Un caz interesant este cel al agenţilor economici între care există legături foarte strânse, ca
între o societate şi filiala sa, care, chiar dacă formal sunt entităţi cu personalitate juridică
distinctă, unitatea de comportament poate exclude aplicabilitatea art. 81, fiind considerate un
singur agent economic – este şi cazul grupurilor de agenţi economici în cadrul cărora unul
dintre aceştia deţine controlul asupra celorlalţi, ceea ce face ca grupul să acţioneze ca un
singur agent, fără a fi vorba de o înţelegere sau practică concertată35.
Prin urmare, noţiunea de agent economic nu poate fi limitată la o singură entitate
legală; singura condiţie este implicarea entităţii respective în activităţi economice.36
În ceea ce priveşte noţiunea de „înţelegere”, reprezintă orice acord consemnat în scris,
sau oral, între unul sau mai mulţi agenţi economici, chiar dacă poate fi sau nu executat potrivit
32
“Undertaking”, în versiunea engleză a Tratatului, “enterprise” în versiunea franceză; legiuitorul român
foloseşte termenul “agent economic”.
33
După cum va fi prezentat în cele ce urmează, Comisia Europeană este instituţia comunitară cu cele mai
importante atribuţii în asigurarea respectării normelor de concurenţă. Potrivit art. 230 TCE, deciziile Comisiei
pot fi verificate sub aspectul legalităţii de către Curtea Europeană de Justiţie.
34
Decizia Comisiei 79/86/EEC, Vaessen/Morris, 10 ianuarie 1979, J. Of. Nr. L19/1979.
35
Cu toate acestea, practica anticoncurenţială a grupului respectiv poate intra sub incidenţa art. 82 TCE dacă
sunt întrunite condiţiile abuzului de poziţie dominantă.
36
A se vedea paragraful 21, Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 41/90 Hofner v. Macrotron, (1991)
ECR I – 1979.
31
legii – nu este necesar ca expresia de voinţă a părţilor să constituie un contract valabil sau
obligatoriu potrivit dreptului naţional.37 se observă aceeaşi tendinţă de a stabili o definiţie cât
mai cuprinzătoare. Înţelegerile / acordurile pot fi „orizontale” – încheiate între agenţi
economici aflaţi la acelaşi nivel al circuitului economic, de regulă competitori, sau „verticale”
– spre exemplu între un producător şi distribuitorul acestuia, între agenţi aflaţi în relaţie
vânzător - cumpărător. Cu toate acestea, înţelegerile orizontale sunt de regulă mai dăunătoare
mediului concurenţial decât celelalte, având ca efect restrângerea concurenţei între agenţi
competitori în mod normal; cele verticale pot avea efecte pozitive pentru piaţa respectivă, spre
exemplu reducând preţul final; în acelaşi timp, de regulă părţile la un astfel de acord nu sunt
în poziţie de concurenţă.
În acelaşi timp, unele înţelegeri, pot fi deghizate în forma unui comportament
unilateral, spre exemplu în cazul unor agenţi independenţi care acceptă tacit decizii cu efect
anticoncurenţial din partea unui partener dominant.38
Deciziile asociaţiilor agenţilor economici presupun necesitatea existenţei unor forme
de organizare, însă nu are importanţă felul acestora şi nici modul în care sunt luate deciziile –
formal sau nu. Această interpretare extinsă generează riscul ca membri ai asociaţiilor
respective să fie atraşi în decizii anticoncurenţiale; prezumţia operând împotriva lor, aceştia
trebuie să dovedească neimplicarea – nu au fost prezenţi la reuniunile în care au fost luate
deciziile respective, s-au opus, etc.
O noţiune interesantă o reprezintă practicile concertate – în primul rând datorită
caracterului informal, şi apoi datorită dificultăţii de identificare şi probare. Ideea la baza
incriminării practicilor concertate constă în faptul că agenţii economici trebuie să-şi
stabilească politicile economice şi strategiile de piaţă în mod independent.
Practicile concertate nu trebuie însă confundate cu comportamentele similare
(paralele), când, fără a-şi coordona acţiunile, mai mulţi agenţi economici, în funcţie de
condiţiile pieţei respective, au aceeaşi atitudine – spre exemplu creşterea preţului unui produs
finit, la date apropiate, cu sume similare, dar ca urmare a creşterii preţului pentru materia
primă pe piaţa mondială.39
37
Decizia Comisiei Europene Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA, 13 iulie 1987, J. Of. Nr. L 222/1989.
38
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauzele 25 & 26/84, Ford – Werke AG & of Europe Inc. v.
Comisia Europeană, (1985) ECR 2725.
39
Potrivit Curţii, un comportament paralel nu poate dovedi singur o practică concertată decât în cazul în care
aceasta este singura explicaţie – Cauzele 89/85, 104/85, 114/85, 114/85, 116/85, 117/85 la 129/85 – Wood pulp
II, (1988) ECR 5193.
32
Pentru un exemplu de practici concertate, care de regulă reies din poziţia celor
implicaţi, este edificatoare cauza „materiilor pentru vopsit” „I.C.I. v. Comisia Europeană”
soluţionată în 1972 de Curtea Europeană de Justiţie.40
În ceea ce priveşte afectarea concurenţei şi a comerţului între state în afară de cele
subliniate anterior, trebuie menţionat că nu orice înţelegere, decizie a unei asociaţii sau
practică concertată poate avea efecte negative. Astfel, Comisia Europeană, având în vedere
jurisprudenţa curţii, care a arătat că dacă o practică anticoncurenţială are efecte
nesemnificative asupra pieţei, având în vedere spre exemplu poziţia minoră a părţilor în
domeniul respectiv, a emis o notificare numită „de minimis” amendată în mai multe rânduri
prin care înţelegerile orizontale sunt acceptate în cazul în care cota de piaţă a părţilor nu
depăşeşte 5%, iar înţelegerile verticale - 10%, cu condiţia suplimentară să nu cuprindă clauze
interzise (ex. Fixarea preţurilor).41
Este însă de observat că înţelegerile sau practicile care sunt exceptate de la aplicarea
art. 101 T.C.E., pot intra sub incidenţa dreptului naţional. În ceea ce priveşte legea română,
dispoziţiile legii nr. 21/1996 nu se aplică agenţilor economici sau grupărilor agenţilor
economici a căror cifră de afaceri pentru exerciţiul financiar precedent practicilor susceptibil
anticoncurenţiale nu depăşeşte plafonul stabilit anual42 de Consiliul Concurenţei şi cota de
piaţă a părţilor nu depăşeşte 5% pentru înţelegerile dintre agenţii economici concurenţi
(orizontale), iar pentru înţelegerile verticale - 10%
40
Cauza 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd. v. Comisia Europeană, (1972) ECR 619. În esenţă, Curtea a
reţinut că în perioada ianuarie 1964 – octombrie 1967 au avut loc în mai multe state membre CE trei creşteri
uniforme pentru vopsele: în ianuarie 1964 o creştere uniformă cu 15% pentru anumite vopsele în Italia, Olanda,
Belgia şi Luxemburg. La începutul anului 1965 a urmat Germania. La 1 ianuarie 1965 marea majoritate a
producătorilor în toate statele membre, mai puţin Franţa, au introdus o creştere de 10%, pentru alte vopsele,
neacoperite de prima majorare. Până în 1967, au mai fost crescute preţurile pentru toate vopselele cu 8%, în toate
statele membre, cu excepţia Italiei, iar în Franţa cu 12%, pentru a compensa menţinerea anterioară a preţurilor.
Creşterile preţurilor au fost precedate de anunţuri ale unuia din producători în acest sens, urmate de majorările
introduse de ceilalţi producători. Un element importat a fost întâlnirea din august 1967 de la Basel, la care au
participat toţi producătorii, mai puţin cel italian, unde unul din aceştia a anunţat o creştere cu 8%. Privite în
context, cele trei majorări consecutive au revelat cooperarea progresivă între agenţii economici implicaţi:
creşterea din 1964, spre deosebire de celelalte două, nu a fost precedată de un anunţ al unui producător, urmat
apoi de majoritatea producătorilor; anunţurile au permis concertarea acţiunilor în sensul evaluării modului de
operare a competitorilor şi eliminare a incertitudinilor, cu efecte majore pe o piaţă de oligopol, care excludea
posibilitatea unui simplu comportament similar...
41
Notificarea Comisiei Europene privind înţelegerile de importanţă minoră care nu cad sub incidenţa art. 85
alin. 1 , J. Of. Nr. C 372/1997. În ceea ce priveşte clauzele interzise a se vedea şi art. 8(2) din Legea concurenţei.
42
În prezent 20 miliarde lei.
33
Fără a insista mai mult asupra modurilor de încălcare a normelor care reglementează
mediul concurenţial, sancţionate potrivit art.101 T.C.E. şi art. 5 legea 21/1996, subliniem că
practicile anticoncurenţiale sunt deosebit de variate, fiind exemplificate doar unele din cel mai
grave şi des întâlnite: înţelegeri sau practici concertate pentru fixarea artificială a costurilor 43,
partajarea pieţelor44, condiţii nejustificate în vederea aprovizionării, etc..
Cu toate acestea, atât dreptul comunitar, cât şi cel naţional permit, având în vedere
principiul interesului economic general, aşa cum am arătat, excepţii, în anumite condiţii, care,
pe scurt pot fi rezumate printr-un test de oportunitate: efectele pozitive depăşesc pe cele
negative, iar cele negative nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului
propus45.
În conformitate cu art. 101 alin. 3 T.C.E. sau art. 5 alin. 2 legea 21/1996, înţelegerile,
deciziile asociaţiilor agenţilor economici şi practicile concertate care se încadrează în una din
categoriile exceptate, potrivit regulamentului C.E. nr. 1/2003 sau, în România, potrivit
regulamentelor emise de Consiliul Concurenţei, sunt considerate legale, fără obligaţia
notificării sau obţinerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul
Concurenţei, cu obligaţia pentru agenţii economici în cauză de a dovedi îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de legislaţia concurenţei.
Excepţiile se încadrează în două categorii, în funcţie de modul de reglementare de
către autorităţile de concurenţă: excepţii individuale şi excepţii de grup. Exceptările de grup
(aşa numitele „block exemptions”) sunt stabilite prin regulamente ale Consiliului U.E.,
Comisiei Europene, sau ale autorităţilor de concurenţă din fiecare stat membru pentru statul
respectiv. Ele includ anumite categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii superioare
efectelor negative reduse pe care le au asupra mediului concurenţial şi acoperă acorduri pe
verticală: acorduri privind distribuţia sau furnizarea, transporturile maritime desfacerea de
autoturisme46, iar pentru acordurile orizontale: acorduri privind transferul tehnologic,
acordurile privind cercetarea şi dezvoltarea, etc.47
43
A se vedea nota 25 mai sus.
44
A se vedea Decizia Comisiei 84/405/CEE din 6 august 1984, Zinc producer group, J. Of. nr. L 220/1984.
45
În general, exemplele cuprinse în Tratat şi Legea concurenţei se referă la tipuri de acorduri care aproape
niciodată nu pot fi exceptate, având în vedere efectele asupra mediului concurenţial şi a comerţului pe piaţa
respectivă.
46
A se vedea spre exemplu Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea
concurentei nr.21/1996 în cazul înţelegerilor verticale din sectorul autovehiculelor, M. Of. nr. 280 din
31/03/2004.
47
Prin Decizia 73/323, Prym – Werke, J. Of. L 296/24.10.1973, Comisia Europeană a exceptat de la aplicarea
art. 85 alin 3 (acum art. 81 alin. 1) acordul încheiat între societatea germană Prym şi societatea belgiană Beka
privind: concentrarea producţiei de ace pentru maşinile de cusut de uz casnic într-o singură fabrică, încetarea
fabricării produsului respectiv la Prym, angajamentul acesteia din urmă să nu achiziţioneze produsul decât de la
Beka, în codiţii prestabilite, etc. Deşi Comisia a reţinut că înţelegerea respectivă intră sub incidenţa art. 81 alin 1,
34
Înţelegerile care nu se încadrează în condiţiile stabilite pentru exceptările de grup,
atunci poate fi exceptat în mod individual, în urma analizării clauzelor respective, care trebuie
să se circumscrie condiţiilor stabilite de art. 101 alin. 3 T.C.E. sau art. 5 alin. 2 legea nr.
21/1996, mai sus menţionate. În plus, la aceste exceptări se adaugă acele acorduri care, deşi
nu se încadrează în condiţiile pentru exceptare, nu depăşesc pragurile de minimis.
▪ Abuzul de poziţie dominantă

În situaţia în care un agent economic, sau un grup de agenţi economici, deţine o
poziţie dominantă pe piaţă, efectele anticoncurenţiale determinate de comportamentul acestuia
sunt foarte probabile, legislaţia în materie fiind aplicată mai strict. Sunt astfel aplicabile art.
102 T.C.E. pentru piaţa comunitară şi art. 6 legea concurenţei care interzic abuzul de poziţie
dominantă, cu exemplificarea unor practici anticoncurenţiale, unele similare celor prevăzute
de art. 101 T.C.E., respectiv art. 5 legea concurenţei, analizate mai sus, altele specifice
conduitei unilaterale a unui agent economic dominant. 48 în plus, art. 102 T.C.E. impune şi
condiţia afectării comerţului între statele membre.
Poziţia dominantă per se nu este interzisă, nici pe piaţa comunitară, nici pe piaţa
românească. Agenţii economici care deţin o astfel de poziţie, intră sub incidenţa normelor
menţionate numai dacă abuzează prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale.
În aceste context, este necesară definirea noţiunii de poziţie dominantă – situaţia în

care un agent economic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent
faţă de furnizori, concurenţi şi clienţi, permiţându-i astfel să afecteze mediul concurenţial pe
piaţa relevantă.49 în general, poziţia dominantă derivă dintr-o combinaţie de mai mulţi factori
care, luaţi separat, nu sunt determinanţi.
Astfel, în jurisprudenţa Curţii s-a stabilit că, în analizarea existenţei unei poziţii
dominante, trebuie verificate elemente ca: uşurinţa cu care un nou producător sau vânzător
poate intra pe piaţa respectivă, relaţiile agenţilor aflaţi în poziţii de furnizor sau client, gradul
afectând mediul concurenţial pe piaţă, precum şi comerţul între statele membre, poate fi exceptată individual
potrivit alineatului 3, având în vedere următoarele efecte: scăderea costurilor de producţie şi a preţurilor de
desfacere, creând beneficii consumatorilor, prin creşterea producţiei şi scăderea preţului, raţionalizarea
producţiei şi introducerea fabricării în serie, etc.
48
Impunerea preţurilor, limitarea producţiei sau distribuţiei, impunerea unor condiţii suplimentare nejustificate,
refuzul de a contracta, practicarea unor preţuri excesive sau de ruinare, etc.
49
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 85/76, Hoffmann-La Roche v. Comisia Europeană,
(1979) ECR 461.
35
de dependenţă al afacerilor acestora cu agentul dominant, absenţa unei soluţii echivalente din
punct de vedere economic, piaţa relevantă.
Acest din urmă element este esenţial pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă,
deoarece poziţia dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă,
circumscris de piaţa produsului şi piaţa geografică.
Piaţa produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate de cumpărători ca
interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării date. Acestea
trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel încât consumatorii să poată alege între ele. În
determinarea pieţei relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca: preţurile,
gradul de substituibilitate, elasticitatea cererii pentru produs, variabilitatea / disponibilitatea în
timp, etc.50 în mod normal, piaţa produsului este restrânsă prin definirea tuturor acestor
factori, însă Comisia Europeană menţine un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de Curtea
Europeană de Justiţie. În acest scop, în 1997, comisia a emis o notificare privind definirea
pieţei relevante51.
Piaţa geografică relevantă cuprinde zona în care sunt localizaţi agenţii economici
implicaţi în distribuirea produselor incluse în piaţa produsului, în care condiţiile de concurenţă
sunt suficient de omogene şi poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condiţiilor de
concurenţă diferite. Având în vedere condiţia afectării comerţului între statele membre, la
început, în practică, era necesar că practica anticoncurenţială să implice cel puţin două state
membre, dar în timp s-a ajuns ca un singur stat membru să fie afectat, pentru a fi aplicabil art.
102 T.C.E..52
O dată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie determinată poziţia agentului economic
verificat, demers în care curtea accentuează asupra factorului „putere economică” a agentului
respectiv; fără îndoială însă trebuie luaţi în considerare toţi factorii care afectează activitatea
agentului, în final o poziţie dominantă rezidând în capacitatea agentului de a se comporta
independent de concurenţii săi şi chiar faţă de clienţi. Curtea a subliniat în mai multe decizii
că existenţa unor cote de piaţă ridicate (50% sau mai mult) sunt prin ele însele probe ale
poziţiei dominante, la fel dacă un agent are o cotă de cel puţin 40%, dar mai mare decât suma
cotelor următorilor doi concurenţi.
50
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 27/76, United Brands Co v. Comisia Europeană,
(1978) ECR 207, pentru modul interesant de stabilire a unei pieţe de sine stătătoare a bananelor, cu luare în
considerare a tuturor acestor factori.
51
Notificarea Comisiei din 3 octombrie 1997 privind definirea pieţei relevante, în înţelesul dreptului comunitar
al concurenţei, J. Of. Nr. 372/1997.
52
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 322/81, Nederlansche Banden Industrie Michelin v.
Comisia Europeană, (1983) ECR 3461.
36
Însă pentru incidenţa art. 102 T.C.E. sau art. 6 legea concurenţei, este necesar ca
agentul să abuzeze de poziţia dominantă, prin practicile anticoncurenţiale menţionate.
Spre deosebire de art. 101 T.C.E şi art. 5 legea concurenţei, nici art. 102 T.C.E, nici
art. 6 legea nr. 21/1996 nu prevăd exceptări individuale sau de grup.
Înainte de a analiza normele procedurale, este importantă sublinierea unui aspect:
extrateritorialitatea efectelor dreptului concurenţei, ceea ce presupune că aplicarea
normelor de concurenţă se face nu având în vedere în primul rând naţionalitatea agenţilor
economici implicaţi, ci locul unde se produc efectele anticoncurenţiale, deci piaţa afectată.
Astfel, în cauza wood pulp53, curtea europeană de justiţie a susţinut decizia comisiei de a
sancţiona mai mulţi agenţi economici înregistraţi în afara comunităţii, dar ale căror practici
concertate privind stabilirea preţurilor la cherestea afectau clienţii din comunitate, respingând
argumentele reclamanţilor că o astfel de hotărâre ar încălca normele de drept internaţional
public sau ale unor state din afara comunităţii.
Subsecţiunea 1 Obiective
Din punct de vedere istoric, noțiunea de ”concurență” este una cunoscută încă din cele
mai vechi timpuri, de mai multe domenii, în special de cele legate de sfera economicului.
Noțiunea de ”concurență” provine din limba latină ”concurrere” – ”a concura” și este
asociată cu relațiile comerciale și de afaceri, însă acestea nu îi epuizează conținutul, ea
regăsindu-se inclusiv în raporturile de dreptul muncii.54
În primul rând, ”concurența reprezintă un mod de manifestare a economiei de piață,
caracterizat prin confruntarea economică a mai multor agenți economici pe aceeași piață,
pentru atingerea unor obiective economice specifice: preț, vânzări și/sau cota de piață.55”
Definind-o ca o confruntare specifică dintre agenţii economici vânzători, respectiv
ofertanţi pentrua atrage de partea lor clientela, concurenţa a cunoscut în ultimele decenii
forme extrem de sofisticate.
Concurenţa exercită o presiune permanentă pentru scăderea preţului, restrângerea
costurilor de producţie şi comprimarea pieţei deoarece cantitatea cerută de consumator este cu
atât mai mare cu cât preţul este mai mic.
Este frecvent întâlnită în economia de piaţă şi se desfăşoară într-un anumit mod când
este vorba de piaţa monopolistă. Concurenţa în afara preţului se desfăşoară între agemţii
53
A se vedea nota 24 mai sus.
54
Roxana-Daniela Păun, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației României de Mâine,
București, 2013, pg. 13
55
Roxana-Daniela Păun, op.cit, pg. 289
37
economici ofertanţi, folosindu-se metode şi instrumente specifice: reclama, forma de
prezentare a produsului etc. Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre
agenţii economici vânzători – ofertanţi, pentru a atrage de partea lor clientelă. Exprimă
comportamentul specific al tuturor subiecţilor de comportament, proprietate ce se realizează
diferit în funcţie de cadrul concurenţial şi particularităţile diverselor pieţe.
Una dintre caracteristicile generale ale concurenţei este aceea când una sau mai multe
persoane se străduiesc să realizeze un anumit obiectiv şi că realizarea acestui obiectiv de către
una dintre persoane determină, dar nu o exclude din sfera de activitate.
Din punct de vedere economic, concurenţa este întotdeauna legată de tranzacţii de
piaţă, de cerere şi de ofertă, de procesul schimbului. Se poate spune că există concurenţă
economică, dacă concumatorul poate alege între mai multe alternative şi poate alege
alternativa cea mai convenabilă. Concurenţa este strâns legată de libertatea de a alege.
Fiecare agent economic este preocupat pentru conducerea activităţii sale astfel încât
firma lui să fie cea mai competitivă, iar câştigul net cel mai bun. Problema concurenţei
reprezintă interes în primul rând pentru producători, dar ea se manifestă şi între consumatori.
”Dreptul concurenței a jucat dintotdeauna un rol important în cadrul dreptului
comunitar. Funcția sa precisă este, însă, discutabilă. Prin intermediul politicii concurenței pot
fi urmărite o serie de obiective diferite, dintre care nu toate sunt compatibile.”56
Motto-ul citat mai sus de shu qi ”dacă nu te afli în concurență este un lucru rău.
Concurența te determină să te îmbunătățești tot timpul” este unul sugestiv și definește esența
dreptului concurenței. Concurența are rolul de a încuraja participanții la actul de concurență să
dea rezultate cât mai bune pentru a atrage clienți57 și astfel pentru a-și spori profitul.
Concurența poate ”încuraja” însă apelarea la modalități de îmbunătățire care deși sunt
apte de a da rezultate într-un ritm mult mai rapid și cu un cost inferior, nu sunt reglementate
ca fiind legale.
Revenind la definiția ”concurenței”, aceasta este definită de către octavian căpățână:
”un complex de reglementări specifice destinate să asigure, în raporturile de piață interne și
56
Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a,
Editura Hamangiu, București, 2009, pg. 1186
57
”Clientela reprezintă ansamblul de persoane care obişnuiesc să se aprovizioneze de la un anumit comerciant
sau să recurgă la serviciile sale. Sunt relevante, în acest sens, personalitatea comerciantului, comportamentul său,
reputaţia individuală, preţurile convenabile şi calitatea produselor, dar şi factorul obiectiv, vadul comercial, care
se materializează în aptitudinea fondului de comerţ de a polariza publicul îndeosebi prin amplasamentul
favorabil”. Giorgiu Coman, op.cit., pg. 4, articol preluat de pe site-ul www.beckshop.ro
38
internaționale, existența și exercițiul normal al competiției dintre agenții economici, în lupta
pentru câștigarea, extinderea, păstrarea clientelei”.58
O altă definiție este redată de dicţionarul explicativ al limbii române (dex) 59, potrivit
căruia concurenţa presupune ”întrecere, rivalitate într-un domeniu de activitate” sau ”rivalitate
comercială, lupta dusă cu mijloace economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări
etc. Pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea
unor câştiguri cât mai mari”.
Noțiunea ”concurență” a inspirat nu numai autorii de literatură de specialitate, dar și
personalități din domenii variate care au oferit citate celebre despre aceasta. De exemplu:60
· ”concurenţă este sufletul comerţului” gustave flaubert,
· ”concurenţa sănătoasă se extinde, asemenea ciumei” robert maric,
· ”izbânzii nu-i place concurenţa” publilius syrus,
· ”surprizele făcute de concurenţă pot scoate o firmă de pe piaţă” din michel
esposito,
· ”concurenţa se naşte ca emulaţie. Iar la maturitate devine rechinism” vasile
ghica,
· ”dacă copacii ar cunoaşte concurenţa, unde şi-ar creşte ei oare cozile de topor?”
Octav bibere,
Definiția noțiunii de ”concurență” trebuie să fie privită din două perspective.
”Concurența” poate fi privită din perspectiva generală care atestă: ”concurenţa este o
confruntare între tendinţe adverse, care converg spre acelaşi scop” 61, dar și din perspectiva
economică, întrucât prima dată concurenţa a fost privită ca un factor decisiv care asigură, în
mod spontan, divizarea muncii între întreprinderi, precum şi condiţiile normale ale producţiei,
ale schimburilor şi ale consumului de bunuri.62
Concurenţa desemnează o anumită situaţie a pieţei în raport de o serie de variabile şi
anume: numărul şi talia vânzătorilor şi cumpărătorilor, gradul de diferenţiere a bunurilor care
satisfac nevoile umane, gradul de transparenţă a pieţei, gradul de mobilitate al factorilor de
58
Octavian Căpățână, Dreptul concurenței comerciale, Concurența onestă, Editura Lumina Lex, București, 1992,
pg.16
59
Academia Română, Institutul de lingvistică «Iorgu Iordan», Dicţionar explicativ al limbii române, ed. a II -a,
Bucureşti, 1998, pg. 208.
60
Aforisme și citate preluate de pe site-ul http://www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta
61
Ed. Goblot, La vocabulaire philosophique, Paris, 1901, pg.133, citat de O. Căpăţînă, Dreptul concurenţei
comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg. 267.
62
Giorgiu Coman, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu, București, 2011, pg.2,
www.beckshop.ro
39
producţie, facilităţi sau restricţii la intrarea în ramură, gradul de libertate a determinării
preţurilor raportul cerere şi ofertă.
Concurenţa, forma activă a liberei iniţiative reprezintă confruntarea deschisă,
rivalitatea dintre agenţii economici (vânzători – ofertanţi) pentru a atrage de partea lor
clientelă (cumpărători – solicitanţi), în scopul obţinerii de profituri maxime pentru primii şi
satisfacerea nevoilor în cazul consumatorilor. Ea se desfăşoară prin intermediul unor
instrumente ale luptei de concurenţă specifice, de natură economică şi extraeconomică.
Prin efectele pe care le declanşează, concurenţa se poate situa printre legile cele mai
importante ale reglării vieţii economice, ale realizării progresului tehnico – economic al
societăţii.
Concurenţa are loc atunci când există libertatea de a pătrunde pe o piaţă şi când, în
acelaşi timp, pe acea piaţă există mai mulţi vânzători alternativi. Concurenţa poate avea loc
între firme mari sau firme mici, firme rivale putând intra în competiţie pe pieţe locale,
regionale, naţionale sau chiar pe pieţe mondiale.
Scopurile cele mai importante ale concurenţei sunt: satisfacerea dorinţelor
consumatorilor; promovarea inovaţiei; alocarea eficientă a resurselor; limitarea puterii
economice şi astfel a celei politice; justa distribuţie a veniturilor.
Concurenţa se materializează prin comportamentul agenţilor economici din aceeaşi
ramură, care urmăresc maximizarea profitului pe seama utilizării capitalului investit. Fiecare
agent economic care acţionează pe piaţa liberă este preocupat de activitatea firmei sale, astfel
încât aceasta să fie cea mai competitivă dintre toate, iar câştigul net să fie cel mai bun.
Una dintre principalele căi economice de purtare a concurenţei pe piaţă este aceea de a
întreprinde acţiuni ce reduc nivelul costurilor bunurilor oferite sub cele ale concurenţei.
Această cale este benefică nu numai pentru agentul economic care o promovează,
deoarece conduce la sporirea masei profitului, dar este benefică şi pentru economia naţională
în ansamblu, întrucât imprimă eficienţa proceselor economice, fiind un factor intensiv în
dezvoltare.
Mecanismele concurenţei contribuie la realizarea progresivă a unor creşteri a
veniturilor reale ale populaţiei şi implicit la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
Progresul concurenţei duce la o luptă acerbă între agentul economic, la spionaj
economic şi chiar la utilizarea unor metode din arsenalul violenţei.
Mecanismul concurenţei are o multitudine de aspecte pozitive incontestabile,
stimulând progresul general, creând competiţie între întreprinzători şi manageri, luând în
consideraţie interesele consumatorilor.
40
O piaţă neconcurenţială nu înseamnă altceva decât o rămânere în urmă faţă de
standardele de progres şi civilizaţie, o ignorare aproape absolută a intereselor consumatorului
şi un odios şi un antiprogresist monopol al producătorilor. Înseamnă risipă de muncă socială.
Rolul esenţial al concurenţei într-o economie de piaţă echilibrată este acela de a
determina reduceri de preţuri, concurenţa loială opunându-se scumpirii.
Viaţa economică a validat pe ansamblu concurenţa, un factor de progres social şi
economic. Avantajele depăşesc cu mult dezavantajele conceptului.
Piaţa contemporană distinge mai multe tipuri de concurenţă, în funcţie de numărul
participanţilor la actele de vânzare – cumpărare pe piaţă, de gradul de diferenţiere a bunului
care satisface o nevoie umană, de varietatea şi diversificarea produselor, de gradul de
“transparenţă” existent pe piaţă, de funcţionalitatea reţelei pieţelor şi, nu în ultimul rând, de
nivelul general al dezvoltării economiei naţionale.
În lumea contemporană nu există concurenţă perfectă, în care toţi vânzătorii să-şi
vândă întreaga producţie, respectiv toate mărfurile, fără ca vreunul dintre aceşti vânzători sau
toţi laolaltă să exercite un rol hotărâtor, pe de altă parte toţi cumpărătorii să poată cumpăra
ceea ce au nevoie şi cât doresc din fiecare bun, fără a-l putea modifica după voinţa lor.
Concurenţa contribuie la lărgirea pieţei în ceea ce priveşte cantitatea cerută de
consumatori, care este cu atât mai mare cu cât preţul este mai mic.
O altă definiție a noțiunii de ”concurență” este următoarea: ”confruntarea dintre
agenţii economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise
pieţei, pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării proprii
întreprinderi”.63
Noțiunea de ”concurență” are mai mult accepțiuni:
·
“În economie înseamnă rivalitatea dintre diferiți ofertanți pentru a câștiga
clienți;
·
În sport, concurența este o manifestare organizată;
·
În natură este o luptă a diferitelor vietăți pentru supraviețuire, în condițiile
resurselor limitate;
·
În drept este o aplicabilitate a mai multor resurse în aceleași circumstanțe,
etc.”64
63
Drd. Coman Giorgiu, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”, Academia de Poliție
”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011, pg. 5, www.juridice.ro
64
Roxana-Daniela Păun, op.cit, 2013, pg. 13
41
·
În timp, concepția despre ”concurență” s-a schimbat fiind recunoscut faptul că,
în principiu, concurenţa defineşte atât un anumit tip de comportament al întreprinderilor dar și
un mod specific de organizare a activităţii de piaţă.65
”Concurenţa este un concept global care determină orientarea tuturor politicilor
concurenţiale asupra calităţii producţiei şi produselor destinate pieţei. Problematica
concurenței și a protecţiei ei în economia concurenţială, reprezintă un subiect complex și de
actualitate. În abordarea acestui subiect, prioritare sunt măsurile și politicile în domeniul
protecţiei concurenţei, pentru crearea şi menţinerea unui mediu concurenţial sănătos și
funcțional.
În strânsă legătură cu noțiunea ”dreptul concurenței” se află și noțiunile ”concurenţă
loială”, respectiv ”concurență neloială”.
Astfel, ”concurența loială” reprezintă ansamblul metodelor care se încadrează în
uzanţele şi regulile admise de reglementările comerciale în vigoare și este definită:
”concurenţa licită este considerată acel tip de concurenţă în care, în domeniile pe care legea le
lasă deschise competiţiei operatorilor economici, aceştia se bucură de facultatea deplină de a
se confrunta pe piaţă, dar cu bună-credinţă, respectând regulile de deontologie profesională”.66
Protecţia concurenţei priveşte atât concurenţa economică, atât de necesară pentru
dezvoltarea şi progresul economiei libere, cât şi protecţia consumatorilor.
Concurenţa este privită ca o condiţie şi o garanţie a progresului.
Libertatea concurenţei îşi are limită în obiceiurile comerciale cinstite, partenerii având
datoria să respecte un minimum de moralitate. Depăşirea acestor limite transmite concurenţei
caracterul neloialităţii şi angajează răspunderea celui care a săvârşit acte de o asemenea
calificare.
Conservarea principiului libertăţii de concurenţă între cei care exercită aceeaşi
activitate urmăreşte acelaşi scop sau un scop asemănător.
Problematica concurenţei şi cea a consumatorilor cuprinzând aspecte legate de o
disciplină, de un comportament corect şi cinstit, în contextul reglementărilor legale, face
obiect de studiu şi de activitate al juriştilor, este la fel de necesar ca toţi acei care se pregătesc
să devină specialişti, iar juriştii trebuie să cunoască aspectele economice.
65
D. Flouzat, Économie contemporaine, vol. I, Paris, 1981, pg. 41, citat de O. Căpăţână, op. cit., pg. 269.
66
O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale – partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
pg. 274.
42
În doctrină, același concept de ”concurență loială” este regăsit și sub denumirea de
”concurență leală”.67
”concurenţa neloială” pe de altă parte presupune ansamblul metodelor care nu se
încadrează în uzanţele şi normele comerciale, fiind considerate metode extraeconomice.
Poate îmbrăca două forme:
· ”acapararea agresivă de către cei puternici a unor segmente de piaţă prin
intermediul practicilor anticoncurenţiale sau monopolistice;
· Exercitarea abuzivă a concurenţei, cu scopul de a exclude de pe piaţă
întreprinderile concurente sau de a le capta clientela 68, prin intermediul actelor de concurenţă
neloială.” 69
”în relaţiile de piaţă, în confruntarea dintre competitori, concurenţa poate fi
distorsionată sau chiar eliminată, atunci când competitorii recurg la practici anticoncurenţiale
sau la practici neloiale. Mediul concurenţial poate fi deci afectat negativ atât la nivel
macroeconomic, prin practici anticoncurenţiale ale întreprinderilor, concentrarea interzisă a
întreprinderilor ori prin subvenţiile acordate de stat (ajutoarele de stat) doar unora dintre
întreprinderi (ceea ce le creează o poziţie avantajoasă faţă de ceilalţi concurenţi pe piaţa
respectivă), care pot duce la distorsionarea ori chiar eliminarea concurenţei, cât şi la nivel
microeconomic, prin comportamentele neloiale ale competitorilor (conduitele neoneste
denaturează jocul normal al concurenţei şi duc la disfuncţii ale pieţei).”70
Subsecţiunea 2 drepturile consumatorilor

A) de a fi protejati împotriva riscului de a achizitiona un produs sau de a li se presta un serviciu
care ar putea să le prejudicieze viata, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi
interesele legitime; 71
B) de a fi informati complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esentiale ale
produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adopta în legătură cu acestea să corespundă
cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educati în calitatea lor de consumatori;
C) de a avea acces la piete care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de
67
A se vedea Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol.3, Editura Academiei Române, București,
1984, pg. 19
68
Clientela reprezintă ”totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit la același
comerciant, adică la fondul de comerț al acestuia, pentru procurarea de mărfuri sau servicii”, Roxana-Daniela
Păun, op.cit., pg. 115
69
Giorgiu Coman,”Concurența în dreptul național și european”, pg. 1, www.beckshop.ro
70
Eremia (Cucu) Cristina, op.cit., pg. 9
71
2007, p. 494-500
43
calitate;
D) de a fi despăgubiti pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a
produselor şi serviciilor, folosind, în acest scop, mijloace prevăzute de lege;
E) de a se organiza în asociatii pentru protectia consumatorilor, în scopul apărării intereselor
lor.
Subsecţiunea 3 obligaţiile operatorilor economici

A. Obligaţii producători
- să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de produsul cu defect, precum
şi pentru cel cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect cu o actiune sau o omisiune a unei
terte persoane; 72
- să pună pe piată numai produse sigure şi, dacă actele normative în vigoare prevăd,
acestea să fie testate şi/sau certificate;
- să pună pe piată numai produse care respectă conditiile prescrise sau declarate;
- să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piată sau de la consumatori produsele la
care organele abilitate sau specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise,
declarate sau care ar putea afecta viata, sănătatea ori securitatea consumatorilor, dacă această
măsură constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconfor- mitătile respective;
- să asigure, atât pe durata de fabricatie, cât şi după scoaterea din programul de fabricatie,
pentru perioada cel putin egală cu durata medie de utilizare, calculată de la data vânzării
ultimelor produse, direct sau prin terti abilitati, piesele de schimb aferente şi service-ul necesar
produselor de folosintă îndelungată. 73
b obligaţii distribuitori
- să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure şi respectă conditiile
prescrise sau declarate;
- să nu comercializeze produse despre care detin informatii sau consideră că pot fi
periculoase;
- să anunte, imediat, autoritătile publice competente, precum şi producătorul despre
existenta pe piată a oricărui produs de care au cunoştintă că este periculos;
- să retragă de la comercializare produsele ia care organele abilitate de lege au constatat
72
2007, p. 494-500
73
2007, p. 494-500
44
că nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, dacă aceasta constituie singurul mijloc
prin care se pot elimina neconformitătile respective;
- să asigure conditiile tehnice stabilite de producător pe timpul transportului, manipulării,
depozitării şi desfacerii produselor.
c obligaţii prestatorii de servicii

- să folosească, în cadrul serviciilor prestate, numai produse şi proceduri sigure şi, după caz,
dacă actele normative în vigoare prevăd, acestea să fie testate şi/sau certificate, şi să anunte
imediat existenta pe piată a oricărui produs despre care au cunoştintă că este periculos;
- să presteze numai servicii care nu afectează viata, sănătatea sau securitatea consumatorilor
ori interesele economice ale acestora; 74
- să respecte conditiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele prevăzute în contracte;
- să asigure, la prestarea serviciilor, conditiile stabilite de producător, de actele
normative în vigoare, precum şi cele specifice desfăşurării activitătii;
- să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.
Secţiunea 2. Reglementarea protecţiei concurenţei în România

Reglementări naționale – acord asociere
În România, ca şi în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, în perioada de după
1989, s-au înregistrat numeroase transformări economice, politice şi sociale. Una dintre cele
mai importante transformări economice prin care au fost nevoite să treacă ţările din fostul
bloc comunist, a fost tranziţia de la alocarea resurselor printr-un sistem de planificare
centralizată, la economia de piaţă care presupune alocarea resurselor pe baza mecanismelor
pieţei. Această tranziţie a fost însoţită de numeroase transformări politice şi instituţionale. În
acest context, regulile şi instituţiile care reglementează funcţionarea pieţelor capătă un rol
fundamental.
Astfel, după Codul com. din 1887, circa 50 de ani concurenţa neonestă era tratată ca
un delict civil conform art. 998-999 Cod civ. (o lege din 1884 asupra comerţului ambulant ar
fi adus primele norme speciale de drept al concurenţei).
74
2007, p. 494-500
45
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când, sub formă incipientă, apare dreptul
concurenţei, au apărut reglementări restrictive ale libertăţii concurenţei, proclamate iniţial din
necesitatea de a interveni împotriva exercitării abuzive a libertăţilor de concurenţă.
În 1932 este reglementată reprimarea concurenţei neloiale. Legea română a
concurenţei neloiale din 18 mai 1932 a fost abrogată expres prin decretul nr. 691 din 1973 din
14 ianuarie 1974, fără a fi înlocuită cu o altă reglementare.
În 1937 este adoptată o reglementare antimonopolistă „pentru reglementarea şi
controlul cartelurilor”. Aceasta este completată prin legea din 1939, dar ambele acte
normative sunt abrogate în 1950.
În România, neexistând o legislaţie specifică înainte de 1989, preluarea acquis-ului
comunitar în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat75 a început odată cu elaborarea legilor
cadru:
a) Legea concurenţei nr. 21 din 1996 care a intrat în vigoare la 1 februarie 199776;
b) Legea nr. 143 din 1999 privind ajutorul de stat care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 200077 şi a continuat prin elaborarea legislaţiei secundare.
Dintre reglementările interne în vigoare, cele mai importante în domeniul concurenţei sunt:
a) Constituţia din 2003, care instituie principii ce interesează şi dreptul concurenţei (libertatea în
comerţ şi ocrotirea proprietăţii private);
b) Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale78, aşa cum a fost modificată ulterior;
c) Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale79, aşa cum a fost
modificată ulterior;
d) Legea nr. 12 din 6 august 1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite80, cu modificările ulterioare;
e) Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale81, cu
modificările ulterioare;
75
Pilan C. (2010), Ajutorul de stat - afaceri cu bani publici, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 34-45.
76
Modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121 din 2003 - publicată în Monitorul
Oficial nr. 875 din10 decembrie 2003, aprobată prin Legea nr. 184 din 17 mai 2004 - publicată în Monitorul
Oficial nr. 461 din data de 24 mai 2004.
77
În prezent abrogată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117 din 2006 privind procedurile naţionale în
domeniul ajutorului de stat.
78
Publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 8 august 1990.
79
Publicată în Monitorul Oficial nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 1066
din 17 noiembrie 2004.
80
Publicată în Monitorul Oficial nr. 97 din 8 august 1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 291 din 5 mai
2009.
81
Publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991.
46
f) Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996, legea concurenţei82, cu modificările ulterioare;
g) Ordonanţa nr. 21 din 21 august 1992 privind protecţia consumatorilor83, cu modificările
ulterioare;
h) Ordonanţa de urgenţă nr. 75 din 30 iunie 2010 privind modificarea şi
completarea legii concurenţei nr. 21 din 1996.
Hotărârile Curţii beneficiază de autoritate erga omnes (care se adresează tuturor
oamenilor), toţi judecătorii naţionali având obligaţia să respecte interpretarea dată, cu
posibilitatea de a solicita curţii, atunci când apreciază că interpretarea poate fi modificată prin
pronunţarea unei alte hotărâri.
Constituţia României consfinţeşte la articolul 135 faptul că „economia României este
economie de piaţă, bazată pe liberă iniţiativă şi concurenţă”.84
Legea concurenţei nr. 21, adoptată de Parlamentul României la 10 aprilie 1996, a
intrat în vigoare la 01 februarie 1997. Prin această lege se asigură româniei o legislaţie în
domeniul politicii concurenţiale precum şi îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordul de
asociere dintre românia şi comunitatea europeană (1993) care prevede instituirea regulilor de
concurenţă şi armonizarea acestora cu legislaţia comunităţii europene.
Anumite prevederi în domeniul concurenţei au existat şi în legea nr. 15 din 1990
privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale,
dar acele prevederi nu au funcţionat, ci ele au apărut mai mult ca prevederi teoretice pentru că
nu exista o instituţie abilitată pentru a le aplica; este vorba de articolele 36-38 din legea nr.
15 din 1990 care interziceau anumite practici anticoncurenţiale, cum ar fi înţelegerile
monopoliste sau abuzul de poziţie dominantă, în prezent abrogate de legea concurenţei nr. 21
din 1996.
Apariţia legii concurenţei nr. 21 din 1996 a reprezentat o noutate pentru societatea
românească şi, în special, pentru comunitatea oamenilor de afaceri, pentru că este de
neconceput o economie de piaţă fără o lege a concurenţei. Astfel, în legea concurenţei,
înţelegerile şi practicile concertate sunt tratate distinct în articolul 5, corespunzător articolului
85 din Tratatul de la Roma; abuzul de poziţie dominantă, care poate limita concurenţa este
interzis prin articolul 6, corespunzător articolului 86 din Tratatul de la Roma, iar controlul
82
Publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991, republicată în Monitorul Oficial nr. 742 din 16
august 2005.
83
Publicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 28 august 1992, republicată în Monitorul Oficial nr. 208 din 28
martie 2007.
84
Constituţia României din 2003, publicată în Monitorul Oficial, nr. 767 din 31 octombrie 2003, Partea I.
47
concentrărilor economice este conceput după modelul regulamentelor nr. 4064 din 1989 şi nr.
3384 din 1994 ale consiliului comunităţii europene.
Legea concurenţei nr. 21 din 1996, republicată a fost modificată prin ordonanţa de
urgenţă a guvernului nr. 75 din 2010. Astfel, consiliul concurenţei a dobândit noi instrumente
prin care poate soluţiona cazurile de concurenţă, similare cu cele ce sunt la îndemâna
autorităţilor de concurenţă ale celorlalte state membre ale Uniunii Europene.
Prin legea nr. 21 din 1996 şi prin legislaţia secundară emisă în aplicarea acesteia,
România şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în acordul de asociere încheiat între România şi
Uniunea Europeană privind politica în domeniul concurenţei, asigurându-se un grad înalt de
compatibilitate referitor la modul de tratare şi reglementare a înţelegerilor, practicilor
concertate, abuzului de poziţie dominantă şi controlului concentrărilor economice. Legislaţia
privind concurenţa a urmat, în general, linia legislaţiei comunităţii. Prevederile articolelor 81
şi 82 din Tratatul de la Amsterdam (inclusiv regulamentul nr. 1 din 2003 privind aplicarea
acestor articole) se regăsesc în articolele 5 şi 6 din legea nr. 21 din 1996. Prevederile
regulamentului Comunităţii Economice Europene nr. 4064 din 1989 şi 3384 din 1994 privind
controlul concentrărilor economice sunt preluate de regulamentul privind autorizarea
concentrărilor economice adoptat de Consiliul Concurenţei. Au fost, de asemenea, adoptate de
Consiliul Concurenţei85, în acelaşi spirit, şi alte regulamente şi instrucţiuni.
Se impune precizarea că legea asigură protecţia concurenţei, nu a concurenţilor
(protejarea concurenţei conduce la avantaje pentru consumatori şi pentru firmele eficiente, în
timp ce protejarea concurenţilor conduce la ineficienţă alocativă). Incidenţa reglementărilor
este generală şi nediscriminatorie. Legea se aplică agenţilor economici, definiţi, în sens
larg, ,,persoane fizice sau juridice - de cetăţenie, respectiv naţionalitate română sau străină”,
indiferent de formă de organizare sau de natura capitalului social al acestora. De asemenea,
legea se aplică organelor administraţiei publice centrale şi locale în măsura în care acestea
intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa.
Actul normativ atribuie competenţei Consiliului Concurenţei să stabilească, prin
instrucţiuni, condiţiile şi criteriile de aplicare a unei politici de clemenţă, care poate merge
până la absolvire de răspundere pecuniară:
a) Promovarea şi susţinerea regulilor de concurenţă, inclusiv prin actele
normative care reglementează alte domenii. Între atribuţiile Consiliului Concurentei se
regăseşte şi aceea de a ,,adopta regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şi
85
Butacu C. (2005), Legislaţia Concurenţei, Editura All Beck, p.6.
48
formulează avize, face recomandări şi elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor prezentei
legi”86;
b) Obligativitatea publicării deciziilor emise de Consiliul Concurenţei;
c) Stabilirea unor termene speciale de prescripţie a dreptului autorităţii de
concurenţă de a aplică sancţiuni pentru încălcarea prevederilor legii concurenţei;
d) Îmbunatăţirea capacitaţii administrative prin existenţa unei singure instituţii
responsabilă cu administrarea legislaţiei în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat.
În luna noiembrie a anului 2004, a fost adoptată legea nr. 538 privind modificarea şi
completarea legii concurenţei nr. 21 din 1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 1130 din data
de 30 noiembrie 2004. Demersurile legislative ale Consiliului Concurenţei au avut în vedere
preluarea recomandărilor formulate de Comisia Uniunii Europene, în scopul armonizării cu
legislaţia europeană.
Au fost aduse modificări esenţiale legii concurenţei ce au condus la eliminarea
tratamentului diferenţiat pentru regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital majoritar
de stat, faţă de ceilalţi agenţi economici. Astfel, au fost abrogate prevederile articolului 6
literă (e) şi (a) şi articolul 7 alineatele 4 şi 6.
În anul 2004, Consiliul Concurenţei a elaborat şi a adoptat, cu avizul consiliului
legislativ, un set important de noi regulamente şi instrucţiuni şi a amendat sau, după caz, a
abrogat unele dintre regulamentele şi instrucţiunile existente. Astfel, ţinând seama de evoluţia
acquis-ului comunitar şi de noile reglementări prevăzute de legea concurenţei, consiliul
concurenţei a adoptat 18 regulamente şi 10 instrucţiuni.
Elaborarea, adoptarea şi aplicarea unei legislaţii în domeniul concurenţei în dreptul
român a fost şi este necesară în susţinerea dezvoltării economiei româneşti în perioada de
tranziţie de la o economie centralizată la o economie de piaţă.
Scopul acestei legislaţii este de a proteja, menţine şi stimula concurenţa în folosul
consumatorilor, vizând crearea condiţiilor ca, într-un viitor cât mai apropiat, comportamentul
agenţilor economici să fie apreciat pe baza unor principii unitare, adoptarea sa reflectând
voinţa ţării noastre de a asigura concurenţei un loc deosebit în funcţionarea pieţelor, libertatea
preţurilor constituind principiul fundamental.
Dispoziţiile legale se aplică actelor şi faptelor prevăzute la articolul 2 alineatul 1 din
legea concurenţei nr. 21 din 1996, când sunt săvârşite pe teritoriul României, precum şi celor
86
Articolul 27 din Legea concurenţei nr. 21 din 1996, modificat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75 din
2010.
săvârşite în afara teritoriului ţării, atunci când produc efecte pe teritoriul României. Nu se
aplică prevederile acestei legi:
a) Pieţei muncii şi relaţiilor de muncă;
b) Pieţei monetare şi pieţei titlurilor de stat87, în măsura în care libera concurenţă
pe aceste pieţe face obiectul unor reglementări speciale.
Reglementări naționale – preaderare

În ceea ce priveşte statele candidate, cum este România, până la data aderării, nu au
obligaţia formală de a aplica normele de drept comunitar în mod direct, însă relaţiile dintre
România, pe de o parte şi Comunitatea Europeană pe de altă parte, sunt reglementate în
prezent de acordul de asociere88. Acest acord are la bază modelul tratatului şi stabileşte pentru
România, ca şi pentru statele membre U.E. obligaţia de a respecta normele privind libera
concurenţă. În plus, în prezent89 este deschis pentru negocieri capitolul 6 „concurenţa”, pentru
închiderea căruia o condiţie importantă este capacitatea de a aplica integral acquis-ul
comunitar înainte de data aderării.
În acest context, legislaţia română menţionată transpune aproape integral prevederile
acquis-ului comunitar în materia concurenţei şi ajutorului de stat, însă există obligaţia pentru
autorităţile române să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul şi conform interpretării
cristalizate la nivelul Comunităţii Europene, obligaţie ce incumbă în mod egal şi asupra
instanţelor judecătoreşti, chiar înaintea datei aderării. În practică, aplicarea efectivă întâmpină
dificultăţi determinate de nivelul reformelor economice şi de gradul de dezvoltare insuficient
al economiei funcţionale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat
în sectoarele sensibile ale economiei. Deşi acest principiu este acceptat la nivel comunitar,
este esenţială respectarea strictă a legislaţiei concurenţiale şi reducerea conformă a
excepţiilor.
Reglementări naționale – post aderare

După cum ne amintim, încheierea negocierilor asupra capitolului concurenţă între
România şi Comisia Europeană a fost unul dintre cele mai problematice, ajungându-se chiar
în situaţia blocării aderării României în cazul în care nu s-ar fi reuşit adaptarea şi
implementarea legislaţiei europene în domeniu. În acea perioadă (2004-2006),
87
Bostan I. (2008), Drept financiar şi fiscal, Curs pentru învăţământ la distanţă, Ed. Universităţii „Ştefan cel
Mare”, Suceava, p. 91.
88
Ratificat de România prin Legea nr. 20/1993, M. Of. nr. 73/12.03.1993.
89
August 2004.
50
activarea platformei ceftac, prin parteneriatul cu Consiliul Concurentei şi sprijinul direct al
unui proiect finanţat iniţial de Uniunea Europeană, coordonată din partea societăţii civile de
eurolink-house of europe, a permis ca să fie depăşite multe obstacole şi chiar să fie elaborată
şi lansată pe cd, în noiembrie 2006 la Palatul Parlamentului, “carta albă a concurenţei şi
competitivităţii” pentru perioada anilor 2006-2008.
După aderarea României la Uniunea Europeană, mai ales în perspectiva adâncirii
integrării economice în piaţa unică europeană şi a accesării fondurilor structurale de către
sectorul de afaceri din România, a finanţărilor în domeniul creşterii competitivităţii
economice şi al dezvoltării regionale, a intervenit o tot mai mare complexitate a problemelor
cu care trebuie să se confrunte firmele pentru respectarea unui regim european corect şi
transparent în domeniul concurentei şi asigurării competitivităţii, în noul climat al
internaţionalizării afacerilor şi al investiţiilor străine în românia. Pe celălalt plan, autorităţile
de reglementare şi control, în speţă Consiliul Concurenţei, dar şi Ministerul Economiei şi
Finanţelor, au de făcut faţă unor exigente, provocări şi presiuni de lobby tot mai mari pe
fundalul a numeroase fuziuni de companii, reorganizări juridice, cereri de notificare sau
plângeri ale unor competitori care reclamă diverse aspecte legate de distorsionarea regimului
concurenţial, carenţe de informare transparentă, aspecte neconcurenţiale în organizarea
procedurilor de achiziţii publice sau solicitării ajutoarelor de stat direct către Comisia
Europeană de la Bruxelles.
Conţinutul de utilitate informaţională şi manageriala practica, precum şi componentă
de influenţare decizională (lobby), în favoarea cresterii disciplinei concurenţiale de pe piaţa
românească, a adaptării manageriale rapide (compliance management) a companiilor înainte
sau după absorbţii/fuziuni, ca şi a fluentizării procesului de accesare a fondurilor europene
prin o cât mai bună aplicare a legislaţiei armonizate, reprezintă principalele argumente ale
unei participări corporative a unei firme sau a unui specialist/consultant la cea de-a treia ediţie
a zilei europene a concurentei şi competitivităţii în România.
În acest sens, evenimentul desfăşurat după modelul şi în ajunul european competition
day organizată de preşedinţia Uniunii Europene la Lisabona (noiembrie 2007), oferă
participanţilor următoarele 4 oportunităţi concrete:
· Confruntare şi dezbatere comună cu reprezentanţii Consiliului Concurentei şi
Comisiei Europene asupra principalelor probleme, neajunsuri, dileme şi îngrijorări ale
reprezentanţilor mediului de afaceri şi al furnizorilor de consultanţă în domeniu cu privire la
respectarea legii concurenţei, dar şi a concurentei neloiale prin situaţii sau ilegalităţi, altele
decât cele sancţionate prin legea mai sus menţionată;
51
· Posibilitate de networking direct şi lobby pentru îmbunătăţirea cadrului
legislativ şi a aplicării acestuia de către organismele competente, ca şi identificarea
modalităţilor de dialog structurat/conlucrare mult mai strânsă şi mai eficientă între asociaţia
consultanţilor în concurenţă şi pentru promovarea culturii concurenţei, a asociaţiilor de
protecţie a drepturilor consumatorilor, pe de-o parte, şi departamentul specializat în pilonul 3
de activitate a Consiliului Concurenţei (informarea publicului şi diseminarea culturii
concurentei în cooperare cu societatea civilă) şi a directoratului general „competition” al
Comisiei Europene;
· Procurarea promptă şi posibilitatea actualizării informaţiilor din „îndreptarul
practic de integrare economică pentru operatorii români de business”, cu accent pe
co-finanţarea investiţiilor prin fonduri europene pentru România şi alte programe U.E.
suplimentare (berd, bei, eif-jeremie), ce va fi lansat oficial cu această ocazie;
· Şansa de a vizibiliza numele, preocupările curente şi activitatea propriei
companii/organizaţii pe diverse suporturi virtuale şi prin contact cu partenerii, sponsorii şi
reprezentanţii partenerilor media prezenţi la eveniment, precum şi atestarea prin diploma de
participare a prezenţei, pentru toţi cei preocupaţi să amelioreze comunicarea şi formarea
profesională individuala/organizaţionala legată de aplicarea legislaţiei
concurentei şi valorificarea practica a informaţiilor/cunoştinţelor dobândite în activităţile şi
proiectele viitoare.
Reglementări naționale – România stat membru

Constituția României
Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial, Constituţia prevede că
economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. De
asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. 90 Legislaţia
subsecventă dezvoltă aceste principii în legea concurenţei nr. 21/1996 91 şi în legea nr.
143/1999 privind ajutorul de stat92. Un alt act normativ important pentru această materie este
legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială care nu face obiectul prezentului studiu. Trebuie
90
Art. 135 din Constituţia României, publicată în M. Of. Nr. 767/31.10.2003, ca urmare a adoptării Legii de
revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din
29 octombrie 2003.
91
Publicată în M. Of. nr. 88/30.04.1996, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
121/2003, M. Of. nr. 875/10.12.2003, aprobată prin Legea nr. 184/2004, M. Of. nr. 461/24.05.2004.
92
Publicată în M. Of. nr. 370/03.08.1999, modificată şi completată prin Legea nr. 603/2003, M. Of. nr.
930/23.12.2003.
52
însă precizat că normele legii 11/199193 nu intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar al
concurenţei, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislaţia fiecărui stat
membru U.E., urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de legile 21/1996 şi
143/1999 mai sus menţionate, şi bineînţeles, cu normele dreptului comunitar, astfel cum vom
vedea în cele ce urmează.
Aceste legi sunt puse în aplicare şi detaliate prin numeroase regulamente, instrucţiuni
şi alte acte emise de consiliul concurenţei, potrivit modelului european, având în vedere
transpunerea corectă şi completă a acquis-ului comunitar94.
Secţiunea 3. Practicile anticoncurenţiale

Apariţia tot mai frecventă a abuzurilor şi a formelor comerciale anticoncurenţiale, în
lupta pentru putere economică, a făcut ca problema respectării şi apărării concurenţei reale şi
loiale să facă obiectul reglementărilor legale şi procedurilor de urmărire şi sancţionare, de
reprimare.
Prin activitatea care îi revine, consiliul concurenţei şi oficiul concurenţei urmăresc
protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei pentru asigurarea unui mediu concurenţial
normal şi promovarea intereselor consumatorilor (art. 1 din legea nr. 21/1996). În competenţa
acestora intră combaterea practicilor anticoncurenţiale, constând în acorduri de tip
monopolist, abuzul de poziţie dominantă şi concentrările economice care depăşesc limitele
legale (art. 27).
Practicile anticoncurenţiale sunt acte şi fapte la care recurg întreprinderile.
Protecţia concurenţei priveşte atât concurenţa economică, atât de necesară pentru
dezvoltarea şi progresul economiei libere, cât şi protecţia consumatorilor.
Concurenţa este privită ca o condiţie şi o garanţie a progresului.
Libertatea concurenţei îşi are limită în obiceiurile comerciale cinstite, partenerii având
datoria să respecte un minimum de moralitate. Depăşirea acestor limite transmite concurenţei
caracterul neloialităţii şi angajează răspunderea celui care a săvârşit acte de o asemenea
calificare.
Conservarea principiului libertăţii de concurenţă între cei care exercită aceeaşi
activitate urmăreşte acelaşi scop sau un scop asemănător.
93
Publicată în M. Of. Nr. 24/30.01.2004, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001, M. Of. nr.
313/12.06.2001.
94
A se vedea în acest sens pagina de web a Consiliului Concurenţei www.consiliulconcurentei.ro - Documente
oficiale.
53
Problematica concurenţei şi cea a consumatorilor cuprinzând aspecte legate de o
disciplină, de un comportament corect şi cinstit, în contextul reglementărilor legale, face
obiect de studiu şi de activitate al juriştilor, este la fel de necesar ca toţi acei care se pregătesc
să devină specialişti, iar juriştii trebuie să cunoască aspectele economice.
Principalele practici care restrâng concurenţa, considerate anticoncurenţiale şi interzise
prin lege sunt: acordurile, asocierile şi practicile concertate care au ca obiect sau ca efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea semnificativă a jocului concurenţei pe piaţă;
limitarea sau controlul producţiei; a pieţelor de desfacere; a investiţiilor, împărţeala surselor
de aprovizionare.
Se interzice unuia sau mai multor agenţi economici să profite în mod abuziv de o
poziţie dominantă pe piaţă prin următoarele practici: crearea de obstacole la intrarea noilor
concurenţi pe piaţă sau la expansiunea celor existenţi şi limitarea producţiei.
Sunt interzise în relaţiile concurenţiale directe dintre agenţii economici următoarele
fapte: difuzarea informaţiilor false sau denaturate în scopul de a provoca pierderi sau să aducă
prejudicii reputaţiei acestora în afacerile cu alţi agenţi economici; reclame incorecte; difuzarea
neautorizată a unor informaţii ştiinţifice, tehnice şi de producţie; condiţionarea vânzărilor unui
produs sau prestării unui serviciu.
Practica pieţei concurenţiale sintetizează trei strategii anticoncurenţiale, şi anume:
Strategia efortului concentrat, exprimă efortul depus de un producător pentru a obţine
supremaţia asupra vânzării unui produs, a unei categorii de clientelă, sau a unei regiuni de
desfacere a mărfurilor.
Strategia elitei, concretizată în efortul depus de producător pentru a scoate pe piaţă un
produs de excepţie care, prin performanţele sale tehnico – economice, funcţionale, să elimine
concurenţa, strategia “mercedes”.
Strategia costurilor, exprimă efortul depus de producător de a obţine supremaţia pe
piaţă prin practicarea unor preţuri mici datorate unor costuri mici, strategia japoneză.
Dacă lupta de concurenţă se duce de către parteneri cu mijloace economice legale,
agenţii economici au acces liber la piaţă, cunosc reglementările legale privind transparenţa
pieţei, concurenţa este loială, în caz contrar folosirea de metode şi mijloace agresive care
periclitează situaţia agenţilor economici sau chiar a consumatorilor, aici avem de-a face cu o
concurenţă neloială.
Practicile verticale anticoncurenţiale cel mai des se referă la un producător aflat într-o
poziţie dominantă pe piaţa vânzării de distribuitorii săi. Motivul care îi determină pe aceştia
din urmă să ia parte la acest tip de practici anticoncurenţiale este acela că, dacă refuză să o
54
facă, producătorul aflat în poziţie dominantă poate să le refuze, fără nici o motivaţie certă,
aprovizionarea, distribuitorii nemaigăsind un alt furnizor.
Principalele tipuri de practici anticoncurenţiale pare le poate folosi o întreprindere
aflată într-o poziţie dominantă sunt:
1. Refuzul de a negocia
În acest caz, un producător aflat într-o poziţie dominantă, distribuitorul se va confrunta
cu dificultăţi, deoarece el îşi pierde sursa de aprovizionare şi nu va reuşi să găsească un alt
furnizor, deoarece producătorul care şi-a manifestat refuzul se află într-o poziţie de monopol.
Pentru a evita aceste neplăceri, distribuitorul va consimţi să accepte aceste practici
neconcurenţiale.
2. Negocierea exclusivă
Presupune angajamentul unui producător că va furniza, în mod exclusiv, produsele
sale unui distribuitor pe o piaţă dată, garantând astfel distribuitorului monopolul pe acea piaţă.
3. Exclusivitatea reciprocă
Presupune angajamentul distribuitorului de a vinde exclusiv bunurile furnizorului său,
iar acesta din urmă se angajează aprovizioneze exclusiv pe distribuitor cu produsele sale.
4. Impunerea preţului de vânzare
Producătorul fixează preţul şi îl obligă pe distribuitor să vândă produsele la acest preţ.
În acest fel, distribuitorul este împiedicat să-şi fixeze propriul adaos. Dacă va reduce preţul
fixat de producător pentru bunurile respective, acesta din urmă va înceta aprovizionarea.
5. Vânzarea legată
Producătorul îl forţează pe distribuitor să preia mai multe bunuri decât doreşte sau are
nevoie, însă în alte cazuri distribuitorul este forţat să preia gama de produse oferite de
producător, această practică fiind numită “forţarea seriei complete”.
6. Fixarea diferenţiată a preţurilor
În ceea ce priveşte fixarea diferenţiată a preţurilor, producătorul vinde produsele sale
la preţuri diferite către clienţi diferiţi, indiferent de calitatea sau cantitatea oferită.
7. Preţurile de transfer
Stabilirea preţurilor de transfer de către societatea mamă şi filiale pot avea ca rezultat
preţuri de ruinare. Societatea mamă poate să factureze livrările către filialele sale la preţuri
reduse cu scopul ca acestea să aibe costuri de producţie foarte scăzute, în timp ce concurenţii
săi vor fi aprovizionaţi la preţuri excesiv de mari. În consecinţă, filialele vor fi capabile să
55
reducă preţurile până când concurenţii vor fi eliminaţi din afacere. Astfel, filialele dobândesc
o poziţie de monopol sau o poziţie dominantă pe piaţă, în ţara în care operează. O astfel de
poziţie dominantă pe piaţă mai poate fi obţinută prin furnizori sau preluări abuzive.
Când negocierea exclusivă este un aranjament de afaceri uzual, pot apărea abuzuri
atunci când una din părţi se află într-o poziţie dominantă şi impunere, restricţii adiţionale,
cum ar fi cele la punctele: exclusivitatea reciprocă; impunerea preţului de vânzare; vânzarea
legată; fixarea diferenţiată a preţurilor; preţurile de transfer sau alte practici care
restricţionează concurenţa.
Practica anticoncurenţială când este des întâlnită în legătură cu contractele de
exclusivitate este prohibirea exportului sau refuzul de a furniza unor importatori în paralel. De
multe ori producătorul interzice distribuitorului exclusiv de pe o piaţă mai ieftină să revândă
produsele la export, cu scopul de a bloca importurile paralele.
Secţiunea 4 Tipuri de concurenţă

A.Concurența perfectă
În primul rând, piaţa cu concurenţă perfectă este un tip ideal de piaţă, motiv pentru
care este greu, dacă nu imposibil, de găsit în realitate. 95” Concurența perfectă este un model al
teoriei economice. Acest model descrie o formă ipotetică a pieței în care niciun producător
sau consumator nu are puterea de a influența prețurile de pe piață. Aceasta ar conduce la un
rezultat eficient, ținând cont de definiția standard a economiei. Analiza piețelor perfect
competitive asigură fundamentul teoriei cererii și ofertei.”96
Această formă a concurenței se caracterizează prin numărul şi mărimea firmelor;
gradul de similitudine sau de diferenţiere a produselor diferitelor firme; uşurinţa intrării pe
piaţă şi a ieşirii de pe piaţă a firmelor.
În al doilea rând, concurenţa pură şi perfectă are loc numai între un număr foarte mare
de producători şi consumatori, care niciunul dintre ei, luat individual, nu poate influenţa
preţul, iar pe această piață, cumpărătorul are o mare libertate de alegere.
95
”Se spune că agricultura, cu un număr mare de ofertanți, o cerere relativ inelastică și produse aproape perfect
substituibile, este o aproximare a modelului concurenței perfecte. Acest lucru poate fi adevărat în anumite locuri
și perioade istorice, dar nu este adevărat în cazul economiilor moderne. De exemplu, pe piața globală a
agriculturii, agricultorilor europeni sau americani li se oferă subvenții, iar aceștia își exportă produsele la prețuri
de dumping, prețuri sub costurile de producție. Orice formă de intervenție guvernamentală, cum ar fi subvențiile,
deformează piața, ceea ce duce la dispariția concurenței perfecte. Concurența perfectă este o teorie absolută,
deoarece nu există exemple de piață perfect competitivă.” Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 130
96
A se vedea Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 129
56
Concurenţa perfectă se bazează pe existenţa simultană a câtorva premise, cum sunt:
atomicitatea participanţilor la tranzacţii şi omogenitatea bunurilor şi o elasticitate perfectă.
Concurenţa perfectă desemnează acea situaţie de piaţă în care toate firmele pot să
vândă întreaga producţie la preţul pieţei, fără a-l influenţa, iar toţi cumpărătorii pot cumpăra la
preţul pieţei ceea ce doresc, fără a-l putea modifica. Acest tip de concurenţă se defineşte prin
următoarele condiţii : atomicitatea participanţilor la tranzacţii, respectiv existenţa unui număr
mare de vânzători şi cumpărători pe piaţă, de puteri economice aproximativ egale şi relativ
reduse, astfel încât fiecare are un rol minim pe piaţă; omogenitatea bunurilor aparţinând
aceleiaşi ramuri, astfel încât cei ce le cumpără le este indiferent de la cine le cumpără; libera
intrare pe piaţă a producătorilor; transparenţa pieţei, cunoaşterea de către cei interesaţi a
cantităţilor oferite şi cerute, a calităţii şi tranzacţiilor încheiate; fluiditatea pieţei, adaptarea
fără restricţii a ofertei la cerere şi invers la modificarea preţului; perfectă mobilitate a
factorilor de producţie.
Concurenţa perfectă este utilizată de către specialişti drept model de studiu şi analiză a
pieţei concurenţiale, ea neexistând în realitate.
Concurenţa semnifică o situaţie în care are loc o confruntare liberă, completă între
agenţii economici, atât la nivelul ofertei, cât şi al cererii de bunuri şi capitaluri. Privită ca un
procedeu deschis de confruntare, în care indivizii învaţă, printr-un proces să-şi îmbunătăţească
situaţia, concurenţa este apreciată de unii economişti, între care şi G. Von Hayek drept “calea
ce mai bună de satisfacere a intereselor tuturor”, respectiv de maximizare a satisfacerii
nevoilor pentru consumatori. Concurenţa eficientă, acolo unde ea poate fi creată, este un
mijloc superior de ghidare a eforturilor individuale pentru a obţine efectul benefic.
Formarea şi conţinutul concurenţei au evoluat odată cu modificările tehnice şi
economice din fiecare ţară, dar studierea modalităţilor de determinare ale preţului de echilibru
şi a condiţiilor de stabilitate ale acestuia, se realizează pentru o piaţă căreia îi este
caracteristică concurenţa perfectă.
Premisele concurenţei perfecte.
Atomicitatea cererii şi ofertei – adică existenţa unui “număr mare” de agenţi
economici de talie identică, ce participă pe piaţă în calitate de ofertanţi şi cumpărători. Fiecare
are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea pieţei, negociind cantităţi mici de
bunuri, astfel încât o modificare a cererii şi ofertei individuale nu poate să determine o
schimbare a cererii şi ofertei globale.
57
Omogenitatea produsului – toate firmele sunt producătoare ale aceluiaşi produs sau pe
piaţă există numai produse echivalente şi perfect substituibile. Indiferent de producător,
produsele nu sunt diferenţiate şi nu există publicitate.
Fluiditatea deplină – adică există intrare şi ieşire liberă în sau din ramura respectivă,
nu există îngrădiri juridice sau instituţionale la intrarea noilor producători sau concurenţi.
Există posibilitatea adaptării cu uşurinţă a ofertei la cerere şi invers.
Transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi agenţii economici sunt
informaţi exact cu privire la piaţă. Aceştia au informaţiile necesare despre natura şi calitatea
produsului, cantitatea cerută şi oferită.
Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, care presupune că agenţii economici pot
găsi şi folosi fără restricţii factorii de care au nevoie la un moment dat. Factorii de producţie
se îndreaptă liber spre acele utilizări în care se obţine o rentabilitate ridicată.
Concurenţa perfectă are menirea de a asigura funcţionarea cea mai eficientă a
sistemului economic. Ea este “corolarul” suveranităţii consumatorului şi a echilibrului ideal.
În căutarea profitului, producătorul se supune voinţei consumatorului.
Modelul concurenţei perfecte are la bază că partenerii sunt independenţi de acţiunile
lor.
Concurenţa perfectă presupune şi existenţa unui sistem complet de pieţe care
semnifică situaţia în care toate bunurile dispun de o piaţă unde agenţii economici pot face
tranzacţii.
Concurenţa pură şi perfectă
În eforturile lor de reflectare şi analiză a pieţelor concurenţiale, economiştii
teoreticieni au constituit modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă.
Concurenţa pură şi perfectă este o abstracţie ştiinţifică, ce serveşte ca model de analiză
teoretică a mecanismului pieţei, pentru înţelegerea concurenţei reale. Puţine pieţe reale
respectă regulile concurenţei pure şi perfecte.
B.Concurența imperfectă
Piaţa cu concurenţă imperfectă reprezintă acea situație de pe piață în care condițiile
necesare pentru existența concurenței perfecte nu sunt satisfăcute.97
Tipul de piaţa în care agenţii economici producători şi consumatori în confruntarea
dintre ei sunt capabili prin acţiunile lor unilaterale să influenţeze raportul dintre cerere şi
97
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 129
58
oferta, precum şi preţul bunurilor şi serviciilor poartă denumirea de piață cu concurență
imperfectă.
Concurența imperfectă apare pe anumite piețe în primul rând din cauza lipsei de
informare a cumpărătorilor și a vânzătorilor despre prețuri și despre bunurile de pe piață.98
Această formă de concurență caracterizează realitatea economică din ţările cu o
economie de piaţă dezvoltată, ca urmare a apariţiei companiilor naţionale şi transnaţionale.
Formele pieţei cu concurenţă imperfectă sunt următoarele:
Piaţa cu concurenţă monopolistică, care se caracterizează prin diferenţierea produselor
şi existenţa pe piaţă a unui număr suficient de mare de producători ofertanţi şi de consumatori.
Pe această piaţă ofertă şi cererea au caracter de atomicitate, dar se pierde omogenitatea
produselor. Datorită existenţei unui număr mare de producători şi diferenţierii produselor,
acest tip de piaţă permite o mai bună satisfacere a cererii, deoarece cumpărătorii au
posibilitatea de a alege din număr mare de vânzători, pe cei care le satisfac mai bine
dorinţele;99
Piaţa cu concurenţă de oligopol, care reprezintă tipul de piaţă unde un număr mic de
producători ofertanţi dau cea mai mare parte a ofertei unui anumit produs, acesta fiind
solicitat de numeroşi consumatori.
Piețele producției siderurgice, ale automobilelor, ale mașinilor și echipamentelor
destinate energeticii și industriei chimice, reprezintă piețe oligopoliste întrucât complexitatea
utilajelor și tehnologiilor nu permit apariția mai multor firme mici.100
Oligopolul este definit în felul următor: ”formă a concurenței imperfecte, reprezintă o
structură de piață caracterizată printr-un număr foarte limitat de vânzători mari, care asigură
cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun său serviciu, solicitat de numeroși cumpărători
sau consumatori, și care sunt conștienți de interdependența lor în adoptarea de decizii
strategice, privitoare la prețul, volumul producției și calitatea produselor, fapt care le conferă
o poziție dominantă colectivă.”101
Oligopolul permite influenţarea pieţei şi în general a activităţii economice prin
deciziile pe care le iau ofertanţii în privinţa producţiei şi a preţului, dar nu permite controlul
total din partea unor agenţi economici. Astfel, fiecare producător ofertant trebuie să ţină
seama de deciziile celorlalţi producători şi de efectul propriilor sale decizii. După numărul
98
99
De exemplu, piețe monopolistice sunt cele din domeniul serviciilor (restaurante, staţii de benzină), precum şi
din domeniul industriei prelucrătoare (de exemplu, industria textilă).
100
101
http://www.euroavocatura.ro/dictionar/617/Oligopol.
59
producătorilor aflaţi în concurenţă, se poate vorbi de duopol102, când sunt doar doi
producători, şi de oligopol, când sunt mai mulţi producători (cel puţin trei).
Piaţa cu concurenţă oligopolistă este cea mai răspândită piaţă în principalele ramuri
industriale din ţările cu economie de piaţă.
Piaţa de monopol se caracterizează prin faptul că oferta pentru un anumit produs este
concentrată în mână unui singur producător, ceea ce îi permite să controleze piaţa, şi să fixeze
preţul produsului - numit preţ de monopol.103
Preţul de monopol este mai ridicat decât prețul de pe piaţa cu concurenţă
monopolistică sau oligopolistă. Cu toate acestea ”a avea monopol asupra unei piețe nu
înseamnă totuși succes asigurat, fiindcă trebuie să existe și cerere pe piață pentru respectivul
produs său serviciu monopolist”.104
Piaţa de monopol impune dominaţia producătorului asupra consumatorului şi
îngrădeşte sau chiar elimină concurenţa. Monopolul reprezintă de fapt opusul concurenței
întrucât nu există concurență, lipsind concurenții.105
Fiind un singur ofertant, piaţa de monopol nu poate asigura maximum de satisfacţie
pentru cumpărătorul-consumator. Din acest motiv, în toate ţările cu economie de piaţă
dezvoltată, pentru a proteja consumatorul, statul intervine prin promovarea unor 1egi anti-
monopoliste prin care se urmăreşte limitarea tendinţei de monopolizare a producţiei şi a
pieţei;106
Piaţa cu concurenţă monopsonică se caracterizează prin existenţa unui număr foarte
mare de producători ofertanţi şi a unui singur cumpărător, caz în care piaţa este monopsonică.
În cazul în care sunt câţiva cumpărători piaţa este oligopsonică.
102
Concurența de tip Bertrand sau duopolul reprezintă un model al concurenței în economie și poartă numele
matematicianului francez Joseph Louis Francois Bertrand (1822-1900) și presupune următoarele: există două
firme care produc produse omogne; firmele nu cooperează; firmele au același cost marginal; costul marginal este
constant; cererea este lineară; firmele concurează prin prețuri și ăți stabilesc prețurile simultan; amândouă
firmele au comportament strategic; amândouă firmele concurează doar prin prețuri și oferă cantitatea cerută;
consumatorii cumpără de la firmele cu prețurile cele mai mici sau de la fiecare firmă cantități egale, dacă
prețurile stabilite de fiecare dintre cele două firme sunt egale. Roxana-Daniela Păun, op.cit., 137
103
”Monopolurile dau naștere pozițiilor dominante necondamnabile care nu se bazează pe comportamentele
abuzive.” Augustin Fuerea, Dreptul Comunitar al Afacerilor, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București,
2006, pg. 282
104
105
106
Monopolul este definit în legislația europeană ”antitrust” și reprezintă acea situație a unei piețe pe care nu
există decât un singur vânzător (monopolist) care, dată fiind absența concurenței, deține o putere de piață extrem
de puternică, echivalentă cu existența unei poziții dominante. Producția este inferioară, iar prețurile sunt
superioare celor care ar fi practicate în mod normal în condiții concurențiale. Glosarul de termeni folosiți în
Politica de concurență a UE. Antitrust și controlul concentrărilor, realizat de Direcția Relații Externe a
Consiliului Concurenței, pg. 45
60
Noțiunea de monopson provine din limba greacă și înseamnă ”singur” – ”monos” și ”a
se aproviziona” – ”opsonein.”107
”Monopsonul anulează concurența economică în sfera cererii dar o va menține în sfera
ofertei (diametral opus comparative cu monopolul).”108
Concurenţa imperfectă se manifestă în acea situaţie de piaţă în care agenţii economici,
vânzătorii şi cumpărătorii pot să influenţeze prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre
cerere şi ofertă de mărfuri, ca şi prin nivelurile de costuri, în intenţia de a obţine profituri mari
şi stabile. Cele mai răspândite forme de piaţă imperfectă sunt cele de gen diagonal, care sunt
dominate de câţiva producători – vânzători, de regulă, aceştia fiind de mare talie.
În procesul efectiv al concurenţei imperfecte se implică şi statul, care adoptă legi
antimonopoliste sau pentru sancţionarea aspectelor de concurenţă neloială.
Privind lucrurile de pe poziţia producătorului, pentru el, monopolul producţiei şi a
ofertei reprezintă o situaţie ideală care îi permite guvernarea pieţei în ansamblu şi obţinerea
unui profit maxim. Când piaţa se deschide, situaţia de monopol nu mai poate fi păstrată, apare
concurenţa.
Concurenţa imperfectă desemnează acea situaţie de piaţă în care agenţii economici, în
confruntarea dintre ei, sunt capabili, prin acţiunile lor reale, să influenţeze raportul dintre
cerere şi ofertă. În acest caz, mai multe sau toate trăsăturile concurenţei perfecte sunt
încălcate.
În funcţie de categoria agenţilor economici vânzători şi cumpărători, concurenţa
imperfectă cunoaşte mai multe forme de manifestare, şi anume:
Concurenţa monopolistică – păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte, cu
excepţia omogenităţii produselor, care este întocmită cu diferenţierea lor. În această situaţie,
cumpărătorii au posibilitatea să-şi aleagă produsul pe care-l doresc, iar vânzătorii pot să-şi
impună cantitatea prin politica noilor sortimente.
Concurenţa oligopolistică – se caracterizează prin existenţa a câţiva producători, de
regulă de talie mare (oligopol), a doi producători (duopol) sau a unui singur vânzător
(monopol).
Concurenţa de monopol – formă a concurenţei imperfecte în care piaţa unei industrii
este dominată de un singur producător – vânzător, care, în relaţiile cu consumatorii, îşi
impune condiţiile de calitate.
107
Monopson reprezintă un termen economic care desemnează o structură a pieței cu concurență imperfectă, în
cadrul căreia există un singur cumpărător pentru un anumit bun și mulți vânzători pentru acel bun. Roxana-
Daniela Păun, op.cit., pg. 135
108
61
Concurenţa imperfectă se manifestă prin situaţii distorsionate între vânzători şi
cumpărători. Fie vânzătorii, fie cumpărătorii urmăresc să-şi impună condiţiile în raport cu
ceilalţi. Dominaţia pieţei poate veni dinspre producători sau dinspre cumpărători.
Piaţa contemporană se caracterizează prin aşa – numita concurenţă imperfectă, care
conform definirii ei de către Joan Robinson, este o combinaţie reieşită din îmbinarea
caracterelor celor două situaţii pe piaţă, concurenţă şi monopol.
Concurenţa imperfectă desemnează o situaţie de piaţă când agenţii economici,
ofertanţi sau cumpărători sunt capabili prin acţiunile lor să influenţeze preţul produselor.
După P. Samuelson, “concurenţa imperfectă” nu este nici perfectă competitivă, nici
perfect monopolistă.
Monopolul este o situaţie de piaţă imperfectă concretizată prin aceea că o marfă este
vândută de o singură firmă, respectiv prin controlul exercitat de un ofertant al unui bun
economic pentru care nu există înlocuitor. Atunci când este vorba de monopolul
cumpărătorilor, el este numit monopson.
C.Concurența neloială
Concurenţa neloială presupune metode care nu se încadrează în uzanţe şi normele
comerciale (metode extraeconomice) ca de exemplu: înţelegeri cu caracter monopolist,
răspândirea de informaţii false despre concurenţii, spionajul economic, corupţia etc., acţiuni
care contravin regulilor democratice, imprimând concurentei un caracter neloial. Concurenţă
neloială are efecte nocive asupra economiei.
Prin concurenţă neloială, conform legislaţiei româneşti, se înţelege „orice act sau fapt
contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.”
Comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea de bună-credinţă şi potrivit
uzanţelor cinstite.
Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite astfel de condiţii încât
să fie considerate, conform legii penale, infracţiuni:

Încălcarea de către persoanele fizice a interdicţiilor prevăzute la legea nr.
11/1991, care prevede inclusiv care sunt faptele considerate drept acte de concurență
neloială.109
109
Potrivit art. 4 Legea 11/1991, constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de
condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei
asemenea oferte;
62

Oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui
concurent sau acceptarea unei asemenea oferte;

Dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind
activitatea acestuia, către un concurent;

Încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau
executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor
cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie acte asemănătoare;

Încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un
premiu, care depinde exclusiv de o tragere la sorţi sau de hazard;

Comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii
asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menit să inducă în eroare şi să-i creeze o
situaţie de favoare în dauna unor concurenţi;

Comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmaţii mincinoase
asupra unui concurent sau a mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunul mers al
întreprinderii.

Comunicarea făcută confidenţial este socotită un act de concurenţă neloială
numai când autorul comunicării ştia că faptele nu corespund adevărului;

Oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit de daruri sau
avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare
neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa,
ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;
b) divulgarea, achiziționarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al
acestuia, fără consimțământul deținătorului legitim al respectivului secret comercial și într-un mod contrar
uzanțelor comerciale cinstite;
c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestații în
mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie
contracte asemănătoare;
d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmații asupra întreprinderii sale sau
activității acesteia, menite să inducă în eroare și să îi creeze o situație de favoare în dauna unor concurenți;
e) comunicarea, chiar facută confidențial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmații mincinoase
asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al
întreprinderii concurente;
f) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje salariatului unui
comerciant sau reprezentanților acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale,
pentru a cunoaște sau a folosi clientela sa ori pentru a obține alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în
dauna unui concurent;
g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul
funcției deținute anterior la acel comerciant;
h) concedierea sau atragerea unor salariați ai unui comerciant în scopul înființării unei societăți concurente care
să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității
sale.
63

Concedierea a unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţări unei
societăţi concurente care să capteze să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea
salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.
De asemenea constituia infracţiune de concurenţă neloială:
 Întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor
ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
 Producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare
unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristica
mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a
duce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
În primul rând, dreptul concurenței neleale s-a desprins din dispozițiile de drept comun
privind răspunderea civilă, parte componentă a dreptului civil cu care încă păstrează legături
strânse.
”În prezent însă, dispozițiile privitoare la concurența neleală au dobândit o
semnificație mai largă, urmărind ca și dreptul concurenței, în general, o dublă protecție: nu
numai pe aceea a comercianților sau industriașilor, a întreprinderilor care desfășoară o
activitate economică, dar și protecția colectivității împotriva abuzurilor săvârșite de cei dintâi,
atât în exercitarea activității profesionale, cât și utilizarea mijloacelor publicitare.”110
”Concurența ilicită se consideră situația în care, din dorința de a pătrunde rapid sau de
a câștiga o cotă cât mai mare de piață, o firmă prejudiciază direct, și de cele mai multe ori,
intenționat activitatea concurenților, apelând la practici ilegale: denigrare (vehicularea de
informații inexacte sau false despre activitatea acestora), concurența ”parazitară” (obținerea
de avantaje ca urmare a confuziei create între mărci, ș.a), concurența ilicită, frauda fiscală
(încălcarea legislației fiscale), dumpingul, ”furtul” de clientelă.”111
În doctrină se face deseori diferență între concurența neleală și concurența interzisă
sau ilicită.
În timp ce concurența interzisă ar reprezenta anumite restricții formale care rezultă din
lege sau din contract, concurența neleală presupune săvârșirea de acte criticabile în scopul
atragerii de clientelă.112
Dintre normele cele mai importante destinate să asigure reprimarea practicilor neloiale
în relațiile economice internaționale, cele mai importante sunt reprimarea practicilor neloiale
110
Yolanda Eminescu, Concurență neleală. Drept român și comparat, Lumina Lex, București, 1993, pg. 10.
”ideea dublei protecții a concurenței a fost pusă în lumină de E.Ulmer, în 1937”.
111
112
Yolanda Eminescu, op.cit., pg. 11
64
în relațiile economice internaţional, în special cele adoptate sub egida G.A.T.T, România
devenind membră din octombrie 1971 în virtutea protocolului din 15 octombrie 1971, ratificat
prin decretul nr. 480 din 27 ianuarie 1972.113
Secţiunea 5 Contractele şi rolul lor în dezvoltarea relaţiilor concurenţiale

Contractul este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care
se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice.
Contractului îi sunt caracteristice anumite caractere, astfel el poate fi:
 de adeziune (în cazul în care condiţiile contractului deja sunt stabilite, noi doar acceptăm sau
nu încheierea lui, dar nu putem negocia condiţiile - contractul cu Compania Orange de
prestare a serviciilor)sau negociat (în acest caz părţile contractului negociază în egală măsură
condiţiile contractului – contractul de arendă)
 sinalagmatic (părţile au în acelaşi timp şi drepturi şi obligaţii) sau unilateral (generează
obligaţii doar pentru una dintre părţi).
 comutativ (părţile îşi cunosc drepturile şi obligaţiile de la bun început – vînzare-cumpărare)
sau aleatoriu (drepturile şi obligaţiile părţilor depind de anumite evenimente viitoare şi
nesigure – contractul de asigurare)
 cu executare instantanee (contractul este executat la momentul încheierii lui – vînzare-
cumpărare) sau succesivă (drepturile şi obligaţiile părţilor sunt executate pe o perioadă mai
lungă, pe toată durata contractului – contractul de arendă).
 translativ de proprietate (cînd contractul are ca scop transmiterea dreptului de proprietate
asupra unui bun de la o persoană la alta – vînzare-cumpărare) sau translativ de proprietate
(cînd contractul are ca scop transmiterea dreptului de folosinţă a unui bun de la o persoană la
alta contractul de arendă).
În calitate de elemente ale contractului comercial sunt:
1. Subiectul;
2. Obiectul;
3. Conţinutul.
Subiecţii contractului mai sunt numiţi părţi ale contractului. În calitate de subiecte pot
fi persoanele fizice şi juridice care dispun de capacitate deplină de exerciţiu.În dependenţă de
categoria contractului aceştia se numesc diferit: vînzător şi cumpărător; arendaş şi arendator;
mandant şi mandatar, locator şi locatar, etc.
113
O.Căpățână, Concurența neloială pe piața internă și internațională, , Editura Lumina Lex, București, 1994,
pg. 25
65
Obiectul contractului reprezintă ceea ce doresc să obţină părţile încheind acest
contract: la vînzare-cumpărare – bunul şi banii; la arendă – spaţiul şi banii.
Obiectul contractului trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
 Să fie în circuitul civil;
 Să fie determinat sau determinabil (adică să poată fi deosebit de alte bunuri prin
calităţile sale: culoare, mărime, cantitate, localizare etc);
 Să existe la moment sau să poată exista pe viitor;
 Să fie legal.
Conţinutul contractului – reprezintă toate drepturile şi obligaţiile pe care le obţin
părţile în urma încheierii contractului.
Dreptul persoanei reprezintă posibilitatea persoanei de a cere de la celelalte persoane
să aibă o anumită conduită în raport cu sine, să îndeplinească anumite acţiuni sau să se abţină
de la comiterea acestora. (Dreptul de a primi marfa calitativă)
Obligaţia persoanei reprezintă îndatorirea persoanei de a da, a face sau a nu face ceva.
(Obligaţiunea de a achita marfa cumpărată).
Părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor de drept, contracte
şi pot stabili conţinutul lor. Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au
stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele
sau cu principiile echităţii.
Dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una din părţile contractante este obligată să
contracteze în acest domeniu. Ea nu poate să impună fără motive temeinice celeilalte părţi
condiţii contractuale disproporţionate.(de exemplu, vînzătorul refuză să vîndă marfa
cumpărătorului, fără motive întemeiate – nu-i place de tine). Faţă de persoanele care obţin sau
folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca şi faţă de cele care caută să-şi
satisfacă o necesitate existenţială, nu se poate refuza fără motive temeinice încheierea unui
contract dacă cealaltă parte acţionează în vederea exercitării profesiei sau desfăşoară activitate
de întreprinzător. Este nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă.
Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele
lui esenţiale. Dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă
părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii
condiţiei de formă.
Încheierea contractelor include 2 etape: oferta şi acceptarea ofertei.
Oferta - oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane,
care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa
66
ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la
destinatar înainte de a fi revocată. O propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane
(ofertă publică, reclama din magazine) este o chemare la ofertă dacă această propunere nu
conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare. Oferta trebuie să fie
fermă, univocă, serioasă şi completă.
Oferta poate fi adresată personal sau prin intermediul surselor de informare; poştă,
telefon, internet, etc. Oferta poate fi cu şi fără termen. Dacă în ofertă este indicat termenul
acesteia (de ex. pînă la sfîrşitul lunii, sau timp de 15 zile din momentul primirii ofertei), atunci
accepatrea acesteia trebuie făcută în termenul indicat, deoarece după expirarea termenului
oferta îşi pierde valabilitatea. Oferta poate fi şi fără termen, adică cine primul acceptă oferta
acela şi va fi contractantul.
Oferta poate fi revocată de persoana care a făcut-o numai în cazul în care destinatarul
ei înca n-a accepat-o.
Constituie acceptare a ofertei declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care
atestă consimţirea ofertei. Acceptarea produce efecte din momentul în care este recepţionată
de ofertant.
Oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc. Această regulă se
aplică şi în cazul în care oferta este făcută de la om la om (instantaneu) prin mijloace de
telecomunicaţie.
Oferta făcută unei persoane absente poate fi acceptată doar pînă în momentul în care
ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, avînd în vedere mijloacele de comunicare
folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului. Dacă ofertantul a stabilit un termen pentru
acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen.
Acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este considerată o nouă ofertă şi o
respingere a ofertei originale.
Tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între
părţi şi din uzanţe nu reiese altfel.
Dacă un comerciant a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bunuri
primeşte o ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în relaţii de
afaceri, comerciantul este obligat să răspundă fără întîrziere, tăcerea sa putînd fi considerată
acceptare a ofertei. Chiar şi atunci cînd respinge oferta, comerciantul este obligat să protejeze
temporar, pe contul ofertantului, bunurile trimise de acesta, în măsura în care poate suporta
cheltuielile necesare şi nu suferă prin aceasta vreun dezavantaj.
67
Neexecutarea promisiunii de a contracta poate obliga persoana care nu a respectat
înţelegerea la repararea pagubelor cauzate celeilalte părţi, dacă are loc acest lucru.
Oferta şi acceptarea ofertei reprezintă un antecontract, adică învoirea părţilor de a
încheia ulterior un anumit contract.
Secţiunea 6 Practici de comerţ şi metode de vânzare

In practica, vânzarea marfurilor ia multiple forme care vor conditiona, la rândul lor,
particularitatile tehnologiei comerciale specifice fiecarui punct de vânzare.
Astfel, între schema tehnologica a supermagazinului, care este adaptata vânzarii impersonale
(anonime) si schema tehnologica a unui magazin clasic unde contactul dintre cumparator si
vânzator este deseori direct, personalizat, se pot pune în evidenta numeroase diferentieri
datorate formelor sub care se realizeaza vânzarea marfurilor. Asade exemplu, în primul caz
(supermagazinul) se va insista mai mult pe organizarea linearului de vânzare si pe efectele
expunerii de masa a marfurilor,iar în al doilea caz (magazinul clasic) pe calitatea si
personalizarea contactului dintre vânzator si client.
Clasificarea formelor de vânzare
1. În functie de sensul în care una sau alta din parti se deplaseaza pentru a
finaliza tranzactia:
- forme de vânzare care presupun deplasarea cumparatorului (vânzarea în magazin,
vânzarea
În târguri si expozitii, etc);
- forme de vânzare care presupun deplasarea / orientarea / luarea initiativei din partea
vânzatorului (vânzarea la domiciliu, vânzarea prin corespondenta, televânzarea, etc);
2. În functie de natura contactului dintre vânzator si cumparator:
- vânzarile de contact, bazate pe contactul personal între vânzator si clientul sau
(vânzarea clasica prin vânzator) ;
- vânzarile impersonale, caracterizate prin absenta totala sau partiala a contactului
personal între vânzator si client (vânzarea prin corespondenta, autoservirea moderna,etc);
3. În functie de suprafata alocata vânzarii:
- vânzari în spatii foarte mici (standuri), mici, medii, mari si foarte mari
(hipermagazine, magazine cargo);
4. În functie de distanta care separa cele doua parti:
68
- vânzari pe loc (cele doua parti se gasesc în acelasi loc si vânzare are loc în
momentul respectiv);
- vânzari la distanta (cele doua parti sunt total separate si în principiu nu se cunosc);
5. În functie de tipul clientilor:
- vânzari catre consumatori finali (populatie);
- vânzari catre consumatorii intermediari (agenti economici);
6. În functie de cantitatile tranzactionate:
- vânzari en gros
- vânzari en detail;
7. În functie de stabilitatea retelei comerciale:
- vânzari prin reteaua comerciala fixa, stabila;
- vânzari prin puncte mobile de vanzare;
8. În functie de modernitatea, noutatea, gradu progresului tehnic încorporat:
- vânzari clasice, traditionale;
- vânzari moderne.
69
CAPITOLUL IV - CADRUL INSTITUŢIONAL ÎN CARE SE
REALIZEAZĂ PROTECŢIA CONSUMATORILOR
Secţiunea 1 Organele care asigură protecţia consumatorului

Organe ale administratiei publice pentru protectia consumatorilor sunt114:
-Autoritatea natională pentru protectia Consumatorilor,
-asociatiile pentru protectia consumatorilor,
- Organisme consultative.
A Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
Sediul materiei:
HG nr. 755/2003 privind organizarea şi functionarea autoritătii nationale pentru
protectia Consumatorilor, M. Of. Nr. 490 din 8 iulie 2003.
Autoritatea natională pentru protectia Consumatorilor se organizează şi
functionează ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridică,
în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru care coordonează şi realizează
strategia şi politica Guvernului în domeniul protectiei consumatorilor, actionează pentru
prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vietii, sănătătii, securitătii şi intereselor
economice ale consumatorilor.
114
Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerii, Universitatea Spiru Haret, Ed. Fundației România de mâine,
București, 2007, p. 495-498
70
Continutul activitătii autoritătii nationale pentru protectia Consumatorului115:
-coordonează şi realizează strategia şi politica Guvernului în domeniul protectiei
consumatorilor,
-actionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vietii, sănătătii,
securitătii şi intereselor economice ale consumatorilor.
-asigură armonizarea cadrului legislativ national cu reglementările din Uniunea Europeană
în domeniul protectiei consumatorilor.
-desfăşoară activitatea de informare şi educare a cetătenilor privind drepturile pe care le
au în calitate de consumatori.
-evaluează efectele pe piată ale sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor
destinate consumatorilor.
-efectuează activităti de analiză şi marcare a metalelor pretioase şi aliajelor lor şi de
expertizare a acestora şi a pietrelor pretioase.
-autorizează persoanele fizice şi juridice, în conditiile legii, să efectueze operatiuni cu
metale pretioase, aliaje ale acestora şi pietre pretioase.
Atributiile autoritătii nationale pentru protectia Consumatorului sunt expres reglementate
de lege în art. 3 din HG nr. 755/2003 privind organizarea şi functionarea autoritătii nationale
pentru protectia Consumatorilor.
Printre atributiile autoritătii nationale pentru protectia Consumatorului, „suplimentar
fată de procesul de notificare a masurilor nationale care transpun directive comunitare,
Autoritatea natională pentru protectia Consumatorilor comunică Comisiei Europene toate
măsurile legislative adoptate în domeniile guvernate de directivele comunitare transpuse,
potrivit domeniilor sale de responsabilitate."
B Secţiunea 3 Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor116

Definitie: „asociatiile pentru protectia consumatorilor sunt considerate organizatii
neguvernamentale, ca persoane juridice, conform legii, şi care, iară a urmări realizarea de profit
pentru membrii lor, au ca unic scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor
sau ale consumatorilor, în general", conform art. 31, capitolul 6 din lege.
Asociatiile pentru protectia consumatorilor pot fi parteneri sociali cu drept de
reprezentare în consiliile consultative cu rol în domeniul protectiei consumatorilor, în care
115
București, 2007, p. 495-498
116
București, 2007, p. 495-498
71
organele administratiei publice sunt reprezentate, dacă îndeplinesc conditiile prezentei
ordonante.
Asociatiile pentru protectia consumatorilor care apără drepturile şi interesele legitime ale
consumatorilor, în general, sunt, de drept, parteneri sociali în consiliile consultative prevăzute
în prezenta ordonantă, dacă:
A) la nivel national, au cel putin 3.000 de membri şi filiale în cel putin 10 judete;
B) la nivel judetean şi local, dacă au desfăşurat o activitate în domeniul protectiei
consumatorilor pe o perioadă de cel putin 3 ani.
Asociatiile pentru protectia consumatorilor care sunt constituite în scopul apărării
intereselor numai ale membrilor lor pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare în
organismele consultative cu rol în domeniul protectiei consumatorilor şi în care organele
administratiei publice sunt reprezentate, numai dacă au cel putin 800 membri.
Asociatiile pentru protectia consumatorilor au următoarele drepturi şi obligatii,
conform Legii nr. 21//1992, privind protectia
Consumatorilor, republicată, M. Of. Nr. 75 din 23 martie 1994:
A) de a fi sprijinite logistic de către organismele administratiei
Publice centrale şi locale, în vederea atingerii obiectivelor lor;
B) de a primi sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;
C) de a solicita autoritătilor competente luarea de măsuri în vederea opririi productiei
sau retragerii de pe piată a produselor ori serviciilor care nu asigură nivelul calitativ prescris
în documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viata, sănătatea ori securitatea
consumatorilor;
D) de a solicita agentilor economici realizarea de produse şi servicii în conditii
speciale, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu handicap sau de vârsta a treia;
E) de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative, standardelor sau
specificatiilor care definesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor
destinate consumatorilor;117
F) de a solicita şi de a obtine informatii asupra pretului şi caracteristicilor calitative ale
produselor sau serviciilor, de natură să ajute consumatorul la luarea unei decizii asupra
achizitionării acestora;
G) de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra deficientelor de calitate ale
produselor şi serviciilor, precum şi asupra consecintelor vătămătoare ale acestora pentru
117
București, 2007, p. 495-498
72
consumatori;
H) de a introduce actiuni în justitie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
consumatorilor;
I) de a solicita serviciilor sau organelor administratiei publice, efectuarea de analize şi
încercări ale produselor destinate consumatorilor şi de a pubbca rezultatele;
J) de a initia actiuni proprii, în vederea identificării cazurilor în care agentii economici
nu respectă drepturile consumatorilor prevăzute de lege, precum şi a cazurilor de neconformitate
a produselor sau serviciilor, şi de a sesiza, în cadrul unei proceduri de urgentă, serviciile sau
organele de specialitate ale administratiei publice abilitate să actioneze în consecintă.
C Secţiunea 4 Organisme consultative 118
Consiliul consultativ pentru protectia consumatorilor

-reglementat de capitolul 7 din OG nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor,
republicată.
• La nivel central şi local -judet, oraş, comună - se constituie câte un consiliu
consultativ pentru protectia consumatorilor. Acesta are caracter consultativ şi asigură, la
nivelurile respective, cadrul informational şi organizatoric necesar:
A) stabilirii şi aplicării politicii de protectie a consumatorilor;
B) corelării actiunilor diverselor organisme ale administratiei publice cu cele ale
organizatiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protectiei consumatorilor.
• Consiliul consultativ pentru protectia consumatorilor este format din:
A) reprezentanti ai tuturor serviciilor descentralizate şi ai organelor administratiei
publice care au competente cu caracter general sau special în domeniul protectiei
consumatorilor şi au structuriorganizatorice la nivelul respectiv;
B) prefect sau primar, după caz, sau reprezentanti ai acestora;
C) reprezentanti ai asociatiilor pentru protectia consumatorilor;
D) reprezentanti ai altor organisme, după caz.
• Guvernul stabileşte, în mod concret, componenta, atributiile şi modul de organizare şi
functionare ale Consiliului consultativ pentru protectia consumatorilor, pe fiecare nivel în parte.
118
București, 2007, p. 495-498
73
• În aplicarea prevederilor OG nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor,
republicată, conform art. 58, Guvernul va lua măsurile necesare pentru organizarea executării
prevederilor prezentei ordonante, precum şi pentru elaborarea de norme metodologice privind:
A) conditiile de realizare a expertizelor tehnice, în cazul unor vicii ascunse, pe categorii de
produse şi servicii;
B) modul de înlocuire, remediere sau restituire a contravalorii, pentru produsele sau
serviciile care prezintă deficiente;
C) măsuri de prevenire şi limitare a prejudicierii consumatorilor, precum şi conditiile în
care acestea pot fi luate de către organele administratiei publice prevăzute la art. 49 din prezenta
ordonantă;
D) continutul şi competenta de aprobare a documentelor care atestă nivelul calitativ al
produselor şi serviciilor;
E) informarea şi educarea în domeniul protectiei consumatorilor;
F) conditiile în care asociatiile pentru protectia consumatorilor constituite, potrivit art.
34 din prezenta ordonantă, pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare;
G) desfăşurarea activitătii consiliilor consultative pentru protectia consumatorilor;
H) măsurile suplimentare pentru protectia unor categorii de consumatori, cum ar fi:
copii, vârstnici, persoane cu handicap, segmente de populatie aflate în situatia de risc
financiar ridicat, precum şi alte categorii de consumatori expuşi în mod deosebit riscului.
Memorandumul de întelegere între Guvernul României şi Comunitatea Europeană
privind participarea României la cadrul general pentru finantarea actiunilor comunitătii în
sprijinul politicii consumatorilor pentru anii 2004 - 2007, semnat la Bruxelles la22 octombrie
2004 şi ratificat prin Legea nr. 105/2005, M. Of. Nr. 393 din 10 mai 2005, prevede că
România va participa la cadrul general pentru finantarea actiunilor comunitătii Europene în
sprijinul politicii consumatorilor pentru anii 2004 - 2007.
Autoritatea natională pentru protectia Consumatorilor răspunde pentru realizarea
activitătilor prevăzute în memorandumul de întelegere, în calitate de autoritate de
implementare, iar Ministerul finantelor Publice va încheia cu Autoritatea natională pentru
protectia Consumatorilor conventii în vederea stabilirii modului în care se va efectua finantarea.
Astfel, Anexa 1 prevede Regulile care guvernează contributia financiară a României la
cadrul general pentru finantarea actiunilor comunitătii Europene în sprijinul politicii
consumatorilor pentru anii 2004 - 2007, Anexa 2 prevede regulile privind controlul financiar,
recuperarea şi alte măsuri antifraudă, incluzând aspecte legate de controale şi măsuri
antifraudă ale Comisiei, informare şi consultare, măsuri administrative şi penalităti, dar şi
74
recuperare şi comunicare directă.
Acest act normativ vine să demonstreze, odată în plus, colaborarea excelentă la nivel
institutional, legislativ şi practic a institutiilor nationale şi europene care gestionează politica
şi mecanismele de protectie a consumatorilor.
CAPITOLUL V – PROTECŢIA CONSUMATORULUI ÎN ROMÂNIA – STUDIU DE

CAZ - REVERSE ENGINEERING SI PROTECTIA PROGRAMELOR
Sectiunea 1.Conceptul de inginerie inversă – definiţie
Ingineria inversă reprezinta procesul de descoperire a principiilor de funcţionare a

unui dispozitiv sau sistem prin analiza structurii, funcţiei şi operaţiilor acestuia. Ingineria
inversă implică descompunerea sistemului său dispozitivului respectiv şi analizarea în detaliu
a funcţionării sale, cu scopul de a realiza un nou dispozitiv sau sistem similar, care nu copiază
nimic din cel original.
Originea reverse engineering-ului deriva din industria japoneză , care utilize acest
proces pentru creşterea producţiei în condiţiile unei concurente mări a produselor şi evitând
astfel efortul întâmpinat la designul original.
Ingineria inversă, folosit la început de toţi cei care au pierdut proiectul de
concepţie original, a devenit azi o ştiinţă inginerească.
Succesul japonezilor în ceea ce priveşte noile produse a dus de la început la
considerarea reverse engineering-ului ca şi proces de design.
Multe colegii din America detin cursuri despre "ingineria inversă" (reverse
engineering) bazate pe redesign, în loc de design-ul original.
Procesul de redesign fost iniţiat prin obsevarea şi testarea produsului.Apoi produsul a
fost dezasamblat şi fiecare componentă a fost analizată în funcţie de forma sa rolul
funcţional , tolerante de asamblare şi proces de fabricare.
Ulterior atât europenii cât şi americanii, au realizat instrumente puternice care conduc
la reducerea ciclului de obţinere al produselor.
75
De regulă, cele mai multe procese de RE pot fi folosite fără realizarea propriu-zisă a
unui prototip.
Soluţia :
- realizarea unei maşini de măsurare tridimensională pentru palparea suprafeţei care
trebuie copiată ,însoţită permanent de un software de prelucrare a informaţiilor / datelor .
Aceste informaţii sunt de altfel date digitale care vor fi semnale de intrare pentru prelucrarea
în softuri de tipul CAD CAM.
- obţinerea unor rezultate spectaculoase şi extrem de performante prin utilizarea

tehnicii grafice computerizate de tip „buffer”-intermediarul dintre XYZ machine şi soft CAD
cu posibilitatea simulării şi animării componentelor care fac obiectul cercetării /
producţiei
E.J Bârne, în anul 1992 a pus bazele Fundaţiei Conceptuale a Soft-urilor pentru Re-
Engineering şi a definit direcţiile care complementează ingineria tradiţională (directă),
conform diagramei de mai jos :
De altfel prin cele doua metode de inginerie se poate observa gradul de abstractizare a
problematicii realizarii conceptelor de analiza, design si modalitatea realizarii produsului :
76
Sectiunea 2.Nevoia de Reverse Engineering
Această idee de a studia, demonta, măsură şi culege toate informaţiile despre un anumit
produs deja existent criticat de mulţi specialişti un „furt de inteligenta”, reprezintă numai o
viziune cu totul subiectivă şi restrânsă din toate punctele de vedere.
Nu se are în vedere şi avantajul pe care producătorii de bunuri comerciale îl au în
procesul de remodelare şi studiere a produsului în toate variantele acceptate de piaţă tot mai
mult interesată de mărfuri cu calităţi noi şi parametri indiscutabili superiori la preţuri din ce în
ce mai mici.
77
Sunt avantaje indiscutabile pentru „obiectele” sau stările materiei fără o geometrie
definită (plante , corpul uman, creaţiile naturale....) în studiul şi modelarea 3D . Începuturile
modelarii geometrice din anii `60 şi `70 odată cu implementarea soft-urilor CAD nu
prevedeau asemenea opţiuni sau posibilităţi, dar odată cu dezvoltarea sistemelor de prelucrare
a informaţiei / datelor precum şi dezvoltarea tehnologică a electronicii de vârf au permis în
final abordarea problemei din cu totul alte puncte de vedere.
Spre exemplu, orice desen tehnologic ar exista, tot nu se va conforma întrutotul
produsului final dorit de către producător, vor exista neconcordante , erori de
fabricaţie..s.a.m.d. datorită unor cauze mai mult sau mai puţin legate de soft-ul de design
utilizat, de posibilităţile acestuia, de pregătirea designer-ului, etc.
Sau, abordând problema din alt unghi de vedere, se poate vedea cât de uşor se poate
„regândi şi fabrica” un produs care nu mai are documentaţia originală, fie că e distrusă,
incompletă, necorespunzătoare noilor cerinţe tehnologice , etc.
Sau, cât de eficient ar fi ca pentru un designer să existe posibilitatea de a „crea” el
însuşi ceea ce numai natura poate oferi, prin biodiversitatea ei desăvârşită, pentru care nici un
software nu ar avea o soluţie eficienta.
Ca şi definire a celor două concepte , ingineria directă şi ingineria reversibilă sau
inversă se poate spune că deopotrivă sunt implicate în designul, fabricarea, construcţia şi
întreţinerea produselor sistemelor şi structurilor.
Ingineria directă – este de fapt „procesul tradiţional” de dezvoltare de la
abstracţiunile de nivel înalt şi designul logic, la implementarea fizică a unui sistem, iar :
procesul de reproducere a unui component existent, subansamblu sau produs, fără
ajutorul desenelor, documentaţiei sau a unui model computerizat se defineşte ca Reverse
Engineering.
S-a amintit despre erorile care apar în sistemele software mai ales atunci când acestea
sunt de complexitate mare. Mai mult, dimensiunea acestora are influenţă directă asupra
costurilor de realizare ale software-ului.
Să presupunem că avem o măsură pentru dimensiunea unei probleme P, notată cu
M(P), iar costul scrierii unui program pentru problema P este C(P).
Dacă P şi Q sunt două probleme pentru care avem M(P) > M(Q) atunci între costuri
există relaţia C(P) > C(Q). Deci, cu alte cuvinte costul elaborării programelor, într-o primă
aproximaţie este o funcţie monoton crescătoare de dimensiunea programelor.
78
Fie acum două probleme separate şi distincte, notate P şi Q, şi vrem să creem un
program combinat. Luând împreună cele două probleme vom obţine o problemă nouă P+Q, a
cărei dimensiune este
M(P+Q) > M(P) + M(Q).
Între costuri va exista relaţia : C(P+Q) > C(P) + C(Q).
Rezultă că este mai uşor de creat două programe mici decât unul mare care cumulează
funcţiile ambelor programe. Aceasta se explică prin luarea în consideraţie a complexităţii
programelor. Pe măsură ce complexitatea creşte, pot apare şI mai multe erori, generate şi de
interacţiunea dintre programe.
Fenomenul menţionat este aferent tuturor domeniilor în care se rezolvă probleme.
În toate cazurile la o uşoară creştere a complexităţii unei probleme (plecând de la o
problemă simplă) se remarcă o creştere uşoară a numărului de erori. Mai devreme sau mai
târziu însă, numărul de erori începe să crească foarte repede.
Acest efect este determinat de limitările fiinţei umane în prelucrarea informaţiilor. Se
pare că suntem capabili la un moment dat să prelucrăm simultan şI complet informaţii
referitoare numai la aproximativ şapte obiecte, entităţi sau concepte distincte. Peste 7± 2
entităţI distincte ce trebuie folosite simultan, numărul de erori comise creşte mult mai repede.
Dacă problema este descompusă în subprobleme atunci numărul erorilor creşte mai lent (linia
punctată).
Tocmai această relaţie dintre elementele problemei şI generarea erorilor justifică
inegalitatea C(P +Q) > C(P) + C(Q). Aceasta înseamnă că în cazul problemelor mari pentru a
învinge complexitatea cu un cost mai redus trebuie să se recurgă la descompunerea problemei
în module mai mici şi cvasiindependente.
Făcând o substituţie în relaţia de mai sus se obţine:
C(P) > C(P’) + C(P’’)
numită teorema fundamentală a ingineriei programării, în care P’ şi P’’ sunt două
subprobleme independente prin a căror rezolvare se soluţionează la un cost mai scăzut
problema P. Dacă cele două probleme nu sunt chiar independente, atunci trebuie soluţionată şi
interferenţa dintre ele.
Procesul de descompunere în componente mai simple, relativ independente, introduce
noi surse de erori, mai ales legate de comunicarea dintre ele. Erorile introduse sunt în general
mai simple şi mai uşor de localizat.
În aceste condiţii ne putem aştepta la o curbă a erorilor care creşte mai lent în raport
cu numărul de elemente ale problemei ce trebuie prelucrate simultan.
79
Să considerăm următorul caz:
Trebuie proiectat un produs program cu 5000 linii (instrucţiuni). El poate fi realizat ca
un singur modul cu un cost ridicat sau descompus în 10 module a 500 de linii fiecare, ş.a.m.d.
În cazul extrem se poate realiza şI din 5000 de module a câte o instrucţiune fiecare.
Natural, costul de realizare depinde de dimensiunea modulului şi va fi cu atât mai mic
cu cât dimensiunea este mai mică n schimb, pe măsură ce produsul se descompune în mai
multe componente, apar efecte noi datorită interferenţelor, în număr mai mare, dintre module.
Cu cât creşte numărul modulelor, cu atât creşte şi costul realizării interfeţelor dintre module.
Costul realizării întregului program (deci şI numărul erorilor comise) este suma dintre
cele două tendinţe opuse de realizare.
Ceea ce se poate concluziona de aici este existenţa unui cost optim de realizare care
determină în ultimă instanţă o dimensiune optimă de modul şi un număr optim de module în
care proiectul poate fi descompus.
In mod normal acest optim nu poate fi precizat cu exactitate, ci trebuie căutat în
fiecare caz în parte. O soluţie de proiectare care adoptă ca bază principiul modularităţii îşi
propune să găsească acest optim.
Atributul de inginerie software, apărut în 1968 şi ales ca titlu pentru conferinţa despre
criza software reunită la iniţiativa comitetului ştiinţific NATO, sugera analogia cu disciplinele
tradiţionale şi avea ca scop atenţionarea şi alertarea informaticienilor în privinţa caracterului
rudimentar al tehnicilor folosite de ei în dezvoltarea software-ului . Dar în timp ce conceptele
au progresat şi au fost aplicate metodele cele mai eficace, instrumentele nu au evoluat pe
măsură.
Soluţiile la problemele software-ului expuse până acum nu sunt mutual exclusive, ci
din contra se completeză unele pe altele.
Ele sunt :
- dezvoltarea sistematică în toate stadiile de dezvoltare a unei piese software ;
- asistenţa calculatorului pentru dezvoltarea software-ului (limbaje de generaţia a
patra, medii pentru dezvoltare software, proiectare asistată pentru inginerie software –
instrumente software (CASE), UML, etc.) ;
- concentrarea efortului pentru depistarea cât mai exactă a dorinţelor utilizatorilor ;
- utilizarea specificării formale pentru cerinţele sistemului ;
- demonstraţia făcută în faţa beneficiarilor printr-o versiune timpurie a sistemului
(prototipizare) ;
- utilizarea de limbaje de programare noi ;
80
- creşterea efortului pentru asigurarea că software-ul nu are erori .
Acestea constituie totodată şi principalele obiective ale cărţii de faţă, care vor fi tratate
pe rând în continuare .
Una dintre cele mai tari idei în abordarea dezvoltării software-ului este dezvoltarea pe
baza ciclului de viaţă sau modelul « waterfall ». În acest context se împarte dezvoltarea unui
produs informatic în paşi independenţi, aflaţi într-o anumită succesiune.
Paşii succesivi sunt:
stabilirea cerinţelor
specificarea
proiectarea
implementarea
testarea
operarea şi întreţinerea
Specialiştii au idei diferite despre ce trebuie să conţină exact fiecare pas în parte, dar
principiile modelului ciclului de viaţa sunt :
1. Există o serie succesivă de paşi ;
2. Fiecare pas este bine definit ;
3. Fiecare pas creează un produs definit (adesea doar o foaie de hârtie) ;
4. Corectitudinea fiecărui pas trebuie verificată cu grijă.
Calitatea poate fi atinsă numai dacă există şi sunt aplicate efectiv standarde, tehnici şi
proceduri care să funcţioneze şi să fie monitorizate. Aceste activităţi poartă numele generic de
« asigurarea calităţii ».
Problema producerii unui software corect poate fi abordată prin utilizarea unor tehnici
adecvate de specificare şi verificare (formală şi informală) . Dar corectitudinea este numai un
aspect al calitaţii. Utilizarea explicită a unei discipline de conducere a proiectului este factorul
cheie în obţinerea unei calităţi software ridicate.
Sectiunea 3.Factorii care influenţează tehnica Reverse Engineering
81
Alegerea maşinii tridimensionale de măsurat (MMT) trebuie să se facă în funcţie de
produs. În acord cu aplicaţiile cerute, există maşini de măsurat 3D prin palpare punct cu punct
sau maşini de măsurare 3D prin scanare.
Primul caz (palpare punct cu punct) – reprezintă metodă de contact direct cu produsul
Scanarea – se execută cu fascicul laser – metoda indirectă, prin iradiere nedistructiva
Există diferenţe între scanare şi digitizare ?
De obicei aceşti termeni exprima acelaşi proces , dar termenul de digitizare este folosit
îndeosebi pentru primul caz (palparea punct cu punct a reperelor discrete de pe suprafaţa
analizată).
Tehnologia neinvaziva & nedistructiva prin iradiere cu fascicul laser, captează punct
cu punct reflexiile defazate ale semnalelor modulate în frecvenţa.
Este un proces mult mai rapid, eficient, se poate desfăşura practic pe orice configuraţie
geometrică a conturului de analizat şi , spre deosebire de metoda palpării punct cu punct,
colectează sute de mii, milioane de repere, foarte avantajos din punct de vedere al acurateţii şi
rugozităţii .
Scanarea se poate efectua în diferite profiluri, direcţii, unghiuri şi adâncimi, iar ceea ce
este foarte important, în final se poate efectua o combinaţie de scanări într-un tot unitar, de o
mare rezoluţie şi fineţe, fiind cea mai recomandată aplicaţie din domeniul Reverse
Engineering
Odată ce obiectul există în baza de date, se poate apela uşor la aceleaşi caracteristici,
chiar se pot îmbunătăţi prin corelarea cu alte informaţii nou primite / achiziţionate într-o
multitudine de fişiere care completează complexitatea procesului (IGES, VDA-FS, ISO G-
code, DXF,...)
Aceste fişiere CAD conţin informaţiile curente despre :
- datele geometrice virtuale în orice format accesibil;

- conturarea suprafeţelor, modificărilor aduse şi analiza lor;
82
- analiza geometrică pentru evaluarea integrităţii formei.
În aceeaşi măsură softul va accelera timpul de ciclu în Reverse Engineering prin :
- creşterea calităţii suprafeţelor prin crearea de curbe netede şi continue;

- eliminarea timpului necesar pentru pregătirea documentaţiei;
- eliminarea prototipurilor;
- creşterea calităţii produsului prin analiza sculei.
Procesul de producere şi verificare a producţiei este un timp consumat care costă. Prin
intermediul soft-urilor utilizatorii pot alinia precis datele scanate cu modelul geometric CAD
pentru a evalua diferenţa dintre cele două. Noile meniuri din soft-urile Rapid Prototyping
permit realizarea rapidă a prototipurilor sculelor necesare producţiei.
Exemplu de Reverse Engineering care utilizeaza metoda scanarii
Produsul comercial – reclama scanner / pret / caracteristici :
83
Procedeu & explicatii detaliate :
1 2 3
4 5 6
1. scanare obiect
2. divizare pe regiuni a modelului scanat
3. extrudarea virtuala a regiunilor
4. suprapunerea suprafetelor pe reteaua de puncte scanate
5. prelucrare in volum a suprafetelor
6. umplere design cu parametri scanati
Procesare XOR (alta aplicatie)
84
Sectiunea 4. Aplicatiile Reverse Engineering
Există nenumararti pași de prevenție pe care îi puteți face pentru a contribui la protejarea PC-ului
împotriva virușilor și a altor amenințări.
 Utilizați o aplicație antimalware. Instalarea unei aplicații antimalware și menținerea
acesteia actualizată permanent vă poate ajuta să vă protejați PC-ul împotriva virușilor și a altor
forme de software rău intenționat (malware). Aplicațiile antimalware scanează în căutarea
virușilor, programelor spion și a altor software rău intenționate care încearcă să vă pătrundă în e-
mail, în sistemul de operare sau în fișiere. Zilnic pot apărea amenințări noi, de aceea trebuie să
verificați des site-ul web al producătorului de antimalware pentru actualizări.
Windows Defender este un software antimalware gratuit livrat cu Windows și care poate fi
actualizat automat folosind Windows Update. De asemenea, puteți să vizitați Magazinul
Windows și să căutați o aplicație antivirus sau să vizitațiWindows Centrul de
compatibilitate pentru a căuta aplicații antivirus care funcționează cu Windows 8.1.
 Nu deschideți mesajele de e-mail de la expeditori necunoscuți sau atașările de e-mail
pe care nu le recunoașteți.Mulți viruși sunt atașați la mesajele de e-mail și se vor răspândi
imediat ce deschideți atașarea. Este indicat să nu deschideți nicio atașare decât dacă este ceva ce
așteptați.
 Utilizați funcția de blocare a ferestrelor pop-up în browserul de internet. Ferestrele
pop-up sunt ferestre mici de browser care apar suprapuse peste site-ul web pe care îl vizualizați.
Deși majoritatea sunt create de agenți de publicitate, acestea pot să conțină și cod rău intenționat
sau nesigur. O funcție de blocare a ferestrelor pop-up poate bloca afișarea unora sau a tuturor
acestor ferestre.
Caracteristica Blocare ferestre pop-up din Windows Internet Explorer este activată implicit.
Pentru mai multe informații, consultați Modificați setările de securitate și de confidențialitate
în Internet Explorer
 Dacă utilizați Internet Explorer, asigurați-vă că Filtrul SmartScreen este
activat. Filtrul SmartScreen din Internet Explorer vă protejează de atacurile cu programe rău
intenționate și de phishing, avertizându-vă dacă un site web sau o locație de descărcare au fost
raportate ca nesigure. Pentru mai multe informații, consultați Filtrul SmartScreen: Întrebări
frecvente.
 Acordați atenție notificărilor Windows SmartScreen. Fiți precaut în ce privește
rularea aplicațiilor nerecunoscute descărcate de pe internet. Aplicațiile nerecunoscute au mai
multe șanse să fie nesigure. Atunci când descărcați și rulați o aplicație de pe internet,
85
SmartScreen utilizează informațiile despre reputația aplicației pentru a vă avertiza dacă aplicația
nu este cunoscută și poate fi rău intenționată.
 Păstrați Windows actualizat. Periodic, Microsoft lansează actualizări speciale de
securitate care pot ajuta la protejarea PC-ului dvs. Aceste actualizări contribuie la prevenirea
atacurilor din partea virușilor și a altor programe rău intenționate, închizând breșele de securitate
posibile.
Puteți să activați Windows Update pentru a vă asigura că Windows primește automat aceste
actualizări. Pentru informații suplimentare, consultați Actualizarea automată Windows:
Întrebări frecvente.
 Utilizați un paravan de protecție.‌ Paravanul de protecție Windows sau orice altă
aplicație de tip paravan de protecție vă anunță în legătură cu activitățile suspecte, dacă un virus
sau un vierme încearcă să se conecteze la PC-ul dvs. De asemenea, blochează virușii, viermii și
hackerii care încearcă să descarce pe PC-ul dvs. aplicații potențial dăunătoare.
 Utilizați setările de confidențialitate ale browserului de internet. Unele site-uri web
pot încerca să utilizeze informațiile dvs. personale pentru publicitate direcționată, fraude și
furturi de identitate.
Dacă utilizați Internet Explorer, puteți oricând să modificați setările de confidențialitate sau să
restaurați setările implicite. Pentru mai multe informații, consultați Modificați setările de
securitate și de confidențialitate în Internet Explorer.
 Asigurați-vă că este activat Control cont utilizator (CCU). Dacă pe PC se vor face
modificări care necesită permisiuni la nivel de administrator, CCU vă anunță și vă oferă ocazia
să aprobați modificarea. Control cont utilizator poate preveni modificările nedorite efectuate de
viruși. Pentru a deschide CCU, trageți cu degetul de marginea din dreapta a ecranului, apoi
atingeți Căutare. (Dacă utilizați un mouse, indicați spre colțul din dreapta sus al ecranului,
mutați în jos indicatorul mouse-ului, apoi faceți clic pe Căutare.) Introduceți ccu în caseta de
căutare, apoi atingeți sau faceți clic pe Modificare setări Control cont utilizator.
 Goliți memoria cache internet și istoricul de navigare. Majoritatea browserelor
stochează informații despre site-urile web pe care le vizitați și informațiile pe care le furnizați,
cum ar fi numele și adresa. Deși poate fi util să aveți aceste detalii stocate pe PC, există situații în
care este util să le ștergeți parțial sau în totalitate, de exemplu, când utilizați un PC public și nu
doriți să lăsați pe respectivul PC informații confidențiale. Pentru mai multe informații,
consultați Ștergerea istoricului de navigare.
86
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Cursuri, monografii, tratate

 Academia Română, Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan”, Dicţionar explicativ al
limbii române, ed. A II-a, Bucureşti, 1998.
· Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența neloială pe piața
internă și pe piața internațională, Editura Lumina Lex, bucurești, 1994.
· Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența patologică -
Monopolismul, Editura Lumina Lex, București, 1993.
· Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, ed. A II-a,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
· Coman Giorgiu, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu,
București, 2011
· Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tănăsescu Simina Elena,
Constituția României revizuită, Editura All Beck, București, 2004.
· Craig Paul, Grainne de Burca, Dreptul uniunii europene, Editura Hamangiu, ediția
a IV-a, București, 2009 .
· Drd. Coman Giorgiu, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”,
Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011, pg. 5, www.juridice.roO.
Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale – partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1993
· Eminescu Yolanda, Concurență neleală. Drept român și comparat, Ed. Lumina
Lex, București, 1993.
· Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, Vol.3, Ed. Academiei
Române, București, 1984
· Eremia (Cucu) Cristina, Teză de doctorat, ”Protecția juridică împotriva practicilor
anticoncurențiale ale întreprinderilor”, Universitatea Nicolae Titulescu, București, 2013,
· Eremia (Cucu) Cristina, Teză de doctorat, Universitatea Nicolae Titulescu,
Bucureşti, 2013
· Fuerea Augustin, Drept comunitar al afacerilor, ediția a II-a revizuită și adăugită,
Ed. Universul Juridic, București, 2006.
· Giorgiu Coman, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu,
București, 2011,
87
· Giorgiu Coman, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”,
Academia de poliție ”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011.
· Mihai Emilia, Dreptul concurenței, Editura All Beck, București, 2004.
· Octavian Căpățână, Dreptul concurenței comerciale, Concurența onestă, Editura
Lumina Lex, București, 1992,
· Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2009
· Păun Roxana-Daniela, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Ed.
Fundației România de mâine, București, 2013.
· Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol.3, Editura Academiei
Române, București, 1984,
Articole în reviste de specialitate

· Raport Consiliul Concurenței, ”piața unică, piața națională: politica de concurență
în sectoarele cheie”, 2009
· Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2013
· Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2012
Acte normative interne, europene si internationale

· Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996 a concurenței
· Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale
Adrese web
· www.beckshop.ro
· www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta
· www.consiliulconcurentei.ro
· www.europa.eu.com
· www.euroavocatura.ro
· www.mastermrufeaa.ucoz.com
· www.socio-umane.ct-asachi.ro
· www.univnt.ro
· www.wikipedia.ro
88
89

BIANCA D. - Protecţia Consumatorului Din Perspectiva Relaţiilor de Afaceri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BIANCA D. - Protecţia Consumatorului Din Perspectiva Relaţiilor de Afaceri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Secţiunea 1.Aspecte introductive

Piaţa este, în actuala concepţie de organizare a sistemului economic contemporan, axul

În vederea îndeplinirii cerinţelor Uniunii Europene cu privire la protecţia

 Sistemul RAPEX urmăreşte:

Secţiunea 2. Noţiunea de protecţie a consumatorilor

Secţiunea 3 Obiectivele şi principiile generale privind protecţia consumatorului

Secţiunea 4 Reglementarea europeană privind protecţia consumatorului

Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor 21

Secţiunea 1 Ratione personae

Subsecţiunea 3 Agentul economic

Fig.3.1. Circuitul de bază al economiei

rente, dobânzi, profituri

Proprietari de factori Utilizatori de factori

Această construcţie teoretică, extrem de simplificată, ne permite totuşi să facem câteva

Secţiunea 2 Ratione materiae

1. Materii prime 1. Imagine

Sursa: curs Marketing, Lect. Univ. Dc. George Daniel Ardelean

Deci, se pot distinge din figură următoarele niveluri:

Sursa: curs Marketing, Lect. Univ. Dc. George Daniel Ardelean

Subsecţiunea 2 Conceptul de serviciu

Subsecţiunea 3 Legea aplicabilă

Dezvoltarea economiei de piaţă a marcat o nouă abordare a realităţii comerciale, ca

Secţiunea 1 Legea Concurenţei

▪ Abuzul de poziţie dominantă

În aceste context, este necesară definirea noţiunii de poziţie dominantă – situaţia în

Subsecţiunea 2 drepturile consumatorilor

Subsecţiunea 3 obligaţiile operatorilor economici

c obligaţii prestatorii de servicii

Secţiunea 2. Reglementarea protecţiei concurenţei în România

Reglementări naționale – preaderare

Reglementări naționale – post aderare

Reglementări naționale – România stat membru

Secţiunea 3. Practicile anticoncurenţiale

Secţiunea 4 Tipuri de concurenţă

Secţiunea 5 Contractele şi rolul lor în dezvoltarea relaţiilor concurenţiale

Secţiunea 6 Practici de comerţ şi metode de vânzare

Secţiunea 1 Organele care asigură protecţia consumatorului

A Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor

B Secţiunea 3 Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor116

C Secţiunea 4 Organisme consultative 118

Consiliul consultativ pentru protectia consumatorilor

CAPITOLUL V – PROTECŢIA CONSUMATORULUI ÎN ROMÂNIA – STUDIU DE

Sectiunea 1.Conceptul de inginerie inversă – definiţie

Ingineria inversă reprezinta procesul de descoperire a principiilor de funcţionare a

- obţinerea unor rezultate spectaculoase şi extrem de performante prin utilizarea

Sectiunea 3.Factorii care influenţează tehnica Reverse Engineering

Există diferenţe între scanare şi digitizare ?

Aceste fişiere CAD conţin informaţiile curente despre :

- datele geometrice virtuale în orice format accesibil;

În aceeaşi măsură softul va accelera timpul de ciclu în Reverse Engineering prin :

- creşterea calităţii suprafeţelor prin crearea de curbe netede şi continue;

Produsul comercial – reclama scanner / pret / caracteristici :

Procesare XOR (alta aplicatie)

Cursuri, monografii, tratate

Articole în reviste de specialitate

Acte normative interne, europene si internationale

S-ar putea să vă placă și