CUPRINS:

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 ANATOMIA SI FIZIOLOGIA ORGANULUI AFECTAT

1.1. Anatomia organului afectat
1.2. Fiziologia organului afectat

CAPITOLUL 2

1
 CAPITOLUL 1 ANATOMIA SI FIZIOLOGIA ORGANULUI AFECTAT

1.1. Anatomia organului afectat

Scheletul zonei este alcătuit din coloana vertebrală, centura scapulohumerală, cutia
toracică şi centura pelviană.

Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial, fiind situată în partea mediană şi

posterioară a corpului. Îndeplineşte un triplu rol, fiind axul de susţinere al corpului, protejând
măduva spinării şi participând la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului.
(fig. I.1)

7 Vertebre cervicale

12 Vertebre toracice

5 Vertebre lombare

Sacru

Coccis

Fig. I.1. Coloana vertebrală

Vertebrele poartă diferite denumiri împrumutate de la regiunile respective:

1. Vertebrele cervicale răspund gâtului. Ele sunt în număr de 7 şi se notează de la C1
la C7; împreună formează coloana cervicală.
2. Vertebrele toracice răspund toracelui; ele sunt în număr de 12 (se notează de la T1
la T12) formând împreună coloana toracică.

2
 3. Vertebrele lombare răspund regiunii lombare (peretele posterior al abdomenului);
ele sunt în număr de 5 (se notează de la L1 la L5) şi împreună formează coloana lombară.
Vertebrele coloanei cervicale, toracice şi lombare sunt oase mobile şi independente;
ele se mai numesc din această cauză vertebre adevărate.

4. Vertebrele sacrate în număr de 5 (se notează de la S1 la S5) - şi vertebrele

coccigiene - în număr de 4-5 (se notează de la Co1 la C05) răspund pelvisului. Ele se sudează
dând naştere la două oase: sacrul, respective coccigele. Fiind oase sudate între ele se mai
numesc vertebre false.
Vertebrele adevărate sunt constituite după un tip comun; toate au, prin urmare,
anumite caractere generale. Vertebrele prezintă însă și modificări regionale, din cauza
raporturilor anatomice diferite, cât și a diferențelor funcționale. Aceste modificări formează
caracterele regionale ale vertebrelor. Unele vertebre prezintă particularități anatomice care le
deosebesc chiar și în cadrul regiunii din care fac parte, formând caracterele speciale ale
vertebrelor.

Caracterele generale ale vertebrelor adevărate

O vertebră adevărată are două părți: una anterioară, reprezentând un segment de
cilindru plin, numit „corpul vertebrei”; alta posterioară reprezentând arcul vertebrei. (Fig. I.2)
Arcul vertebrei este legat de corpul vertebrei prin două mici punți numite „pediculii arcului
vertebral”.

3
 Fig. I.2. Vertebra

Elementele unei vertebre sunt: corpul, arcul și pediculii arcului delimitează gaura
vertebrei.
1. Corpul vertebrei este porțiunea cea mai voluminoasa a vertebrei. El prezintă două
două fețe: una superioară și alta inferioară, precum și o circumferință. Circumferința are o
porțiune anterioară ce se întinde între cei doi pediculi ai arcului vertebral și o porțiune
posterioară care privește gaura vertebrei, formând astfel peretele anterior al acesteia.
2. Arcul vertebral formează perete posterior al găurii vertebrale și este alcătuit din mai
multe elemente:
- Două lame vertebrale, ce se întind de la pediculi la procesul spinos. Fiecare lamă prezintă:
fața anterioară ce privește spre gaura vertebrei; fața posterioară acoperită de mușchi; două
margini: una superioară, alta inferioară; o extremitate medială ce se unește cu cea de partea
opusă; o extremitate laterală ce se întinde pâna la masivul osos format de pedicul, procesul
transversar și procesele articulare;
- Procesul spinos ce se prelungește înapoi, pornind de la locul de unire a celor două lame
vertebrale. Procesul spinos are o bază, un vârf, două fețe laterale, o margine superioară și alta
inferioară;
4
- Procesul transversar este reprezentat de doua proeminențe: una dreaptă și alta stângă, ce
pleacă de pe părțile laterale ale arcului vertebral. Prezintă o bază, un vârf, o față anterioară și
alta posterioară, o margine superioară și alta inferioară.
- Procesele articulare, în număr de patru, se grupează în două superioare și două inferioare.
Procesele superioare al unei vertebre se articulează cu procesele articulare inferioare ale
vertebrei superioare.
3. Pediculul vertebral este reprezentat de cele două punți care unesc extremitatea
fiecărui arc vertebral cu corpul vertebrei. Pediculii au câte o margine inferioară mai scobită și
alta superioara mai puțin scobită. Prin suprapunerea a două vertebre între aceste margini
scobite, se delimitează gaura intervertebrală.
4. Gaura vertebrală este formată înainte de corpul vertebrei, înapoi de arcul vertebral,
iar pe lateral de către pediculii vertebrali. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebralem ia
naștere canalul vertebral.

Vertebrele false sunt în număr de nouă sau zece; ele se sudează formând două oase:
sacrul şi coccigele.
Sacrul este un os median şi nepereche situat în continuarea coloanei lombare,
deasupra coccigelui şi înfipt ca o pană între cele două oase iliace (Fig. I.3).

Pe scheletul articulat este oblic îndreptat de sus în jos şi dinainte înapoi, astfel că baza
lui formează cu ultima vertebră lombară un unghi numit promontoriu (Promontorium) de o
mare importanţă obstetricală şi antropologică. Privit pe un os izolat se vede că sacrul are
extremitatea superioară mai voluminoasă decât cea inferioară, având forma unei piramide; în
plus el este recurbat înainte. Este format prin sudarea a cinci vertebre sacrate. Osul sacru al
adultului prezintă, în general, diferenţe sexuale (evidente): la bărbat este mai lung, mai îngust
şi mai curbat anterior decât la femeie.

5
 Fig. I.3. Sacrul

Coccigele este format prin sudarea a patru vertebre coccigiene {Vertebrae coccygeae
I-IV). Se află situat în continuarea sacrului şi este format din unirea celor patru sau cinci
vertebre coccigiene atrofiate. Este un os median şi nepereche, prezentând de studiat două feţe,
o bază, un vârf şi două margini.

1.2. Fiziologia organului afectat

Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale. Coloana vertebrală nu este rectilinie.

Prezintă două feluri de curburi: în plan sagital şi în plan frontal.
1. Curburile în plan sagital. Sunt orientate fie cu convexitatea înainte, când se
numesc lordoze, fie cu convexitatea înapoi, când se numesc cifoze (Fig. I.4). La coloana
vertebrală aceste curburi sunt în număr de patru:
a) curbura cervicală cu convexitatea înainte;
b) curbura toracică - cu convexitatea înapoi;

6
c) curbura lombară - cu convexitatea înainte;
d) curbura sacro-coccigiană - cu convexitatea înapoi.

În timpul vieţii intrauterine coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu

convexitatea înapoi. La nou-născut, coloana vertebrală prezintă un unghi lombosacrat, ce
separă cifoza cervicotoracică de cea sacrococcigiană. Lordoza cervicală apare în lunile 3-5;
este rezultatul ridicării capului de către sugar. Lordoza lombară apare în jurul vârstei de 2 ani
şi se datorează staţiunii vertical şi locomoţiei.

Curbură cervicală

Curbură toracală

Curbură lombară

Fig. I.4. Curburile coloanei vertebrale în

2. Curburile în plan frontal Suntplan
maisagital
puţin pronunţate ca cele în plan sagital. În mod
obişnuit întâlnim:
a) curbura cervicală - cu convexitatea la stânga;
b) curbura toracică cu convexitatea la dreapta;
c) curbura lombară – cu convexitatea la stânga.
Curbura toracică este primară, fiind determinată de tracţiunea muşchilor mai dezvoltaţi
la membrul superior drept; celelalte două curburi sunt compensatorii, având scopul de a

7
restabili echilibrul corporal. La „stângaci", curburile în plan frontal sunt îndreptate în sens
invers.
Mușchii regiunii posterioare a trunchiului și ai cefei

Din punct de vedere al formei și a situației lor, mușchii acestei regiuni sunt de două
feluri:
 Mușchi superficiali, care leagă membrul superior de coloana vertebrală(Fig. I.5)
 Mușchi profunzi, proprii ai coloanei vertebrale(Fig. I.5)

Fig.I.5 Mușchii posteriori ai trunchiului

Din prima categorie de muşchi distingem în primul rând pe cei ce leagă coloana
vertebrală de scapulă, cu localizare în regiunea spino-toracică; ei sunt următorii: muşchiul
trapez, muşchii romboizi mare şi mic şi muşchiul ridicător al scapulei. în al doilea rând
distingem muşchii vertebro-humerali cu localizare lombară, cum este muşchiul dorsalul mare.

Mușchii planului I - mușchiul Trapez și mușchiul Latissim.

8
  Mușchiul Trapez are o forma triunghiulară, cu baza la coloana vertebrală și vârful la
humerus. Împreună cu cel de pe partea opusă ocupă regiunea cefei și partea superioară
a spatelui. Când ia punct fix pe coloană ridică umărul, când ia punct fix pe centura
scapulară fibrele superioare înclina capul pe partea respective, iar cele inferioare
contribuie la căţărare.
 Mușchiul Latissim sau Dorsal Mare, este cel mai lat mușchi al corpului, cu o formă
triunghiulară și este situat în partea posteroinferioară a trunchiului.

Mușchii planului II - este format din următorii 5 mușchi:

 Mușchiul Ridicător al scapulei sau Unghiular este situat pe părțile laterale ale cefei,
care răspunde înainte fosei supraclaviculare. Ridică scapula când ia punct fix pe
coloana, iar când ia punct fix pe scapulă înclină coloana de acceaşi parte .
 Mușchiul Romboid este așezat pe peretele posterior al toracelui. Apropie scapula de
coloană.
 Mușchiul Dințat posterior și superior - este un muşchi multi-articular, spinocostal,
plan, subţire, de formă romboidala, situat cranial, în planul intermediar al muşchilor
spatelui. Este interconectat cu m. Serratus posterior inferior prin fascia interdentată.
Ridică coastele, fiind inspirator
 Mușchiul Dințat posterior și inferior este un muşchi multi-articular, spinocostal, plan,
subţire, de formă romboidala, care aparţine planului intermediar al muşchilor spatelui.
Coboară coastele, fiind expirator
 Mușchiul Splenius este un muşchi multi-articular, spinotransversomastoidian,
multifascicular, cilindric, alungit, situate în planul intermediar superficial al m. erector
spinae. În contracţie bilateral sunt extensori ai capului. În contracţie unilateral înclină
capul de aceeaşi parte.

Mușchii planului III – Planul al III-lea al muşchilor spatelui este format, de o parte şi
de alta, de un complex muscular numit muşchiul erector al coloanei vertebrale. Lui i se
adaugă muşchiul spinal. În partea inferioară erectorul coloanei este nedivizat şi poartă numele
de masa comună. În regiunea lombară aceasta se împarte în două coloane diferite, pe care le
putem considera muşchi aparte. Aceştia sunt iliocostalul şi lungul şanţurilor vertebrale
9
(longissimul). Muşchii componenţi ai acestui plan leagă bazinul de torace şi de coloana
vertebrală, apoi segmentele coloanei vertebrale între ele şi coloana cu craniul.
 Masa comună este cuprinsă într-o lojă osteofibroasă, formată de scheletul regiunii
sacrolombare şi de fascia toracolombară
> Mușchiul Iliocostal pleacă din masa comună și merge în sus încrucișând succesiv
toate coastele, până ce ajunge în regiunea cervicală.
> Mușchiul Longissimus sau Lungul dorsal este situat de-a lungul
șanțurilorvertebrale, medial de mușchiul iliocostal.
 Mușchiul Spinal cu localizarea cea mai medială este greu de izolat și identificat,
fasciculele lui fiind amestecate cu cele ale mușchiului Longissim toracal.

Mușchii planului IV – Planul IV este format din fascicule musculare care se întind de
la procesul transvers al unei vertebre la un proces spinos suprajacent, fiind din această cauză
considerate ca făcând parte dintr-un singur complex muscular, numit Mușchiul
Transverospinal. Acest proces muscular îl împărțim în trei grupări, cunoscute sub numele de
mușchii: semispinal, multifizi și rotatori.
 Mușchiul Semispinal ocupă planul cel mai superficial, are fascicule ce sar peste 4
vertebre între punctul de origine și cel de inserție.
 Mușchii Multifizi formează o coloană musculară cu aceeași direcție ca și a
precedentului, care umple șanțurile vertebrale de la sacru până la axis.
 Mușchii Rotatori ocupa planul cel mai profund al mușchiului transversospinal acoperit
de multifizi.

Mușchii Planului V – Planul V este cel mai profund, care acoperă în parte scheletul
osteofibros axial. După inserții, acești mușchi au fost grupați în: mușchi interspinoși,
intertransversari, rotatori ai capului și ridicători ai coastelor.
 Mușchii Interspinoși sunt perechi de fascicule musculare dispuse pe părți laterale ale
ligamentelor interspinoase, ce unesc două procese spinoase vecine. Prezenți în zona de
mobilitate maximă a coloanei vertebrale, ei se împart în mușchi interspinoși cervicali
și mușchi interspinoși lombari.

10
  Mușchii Intertransversari sunt mușchi mici ce leaga procesele transverse între ele și
dezvoltați în special în regiunile vertebrale cu cea mai mare mobilitate de lateralitate,
adică în regiunea cervicală și lombară.
 Mușchii Rotatori ai capului sunt în număr de patru, situați în partea cea mai profundă
și superioară a cefei. Ei sunt marele și micul drept posterior al capului, oblicul superior
și inferior al capului.
 Mușchii Sacrococcigieni sunt în număr de doi: unul ventral și altul dorsal. Ei se întind
de la sacru la coccige, fiind niște mușchi atrofiați.

Mușchii motori ai coloanei vertebrale sunt: dreptul abdominal, oblicul extern, oblicul
intern, iliopsoasul, sternocleidomastoidianul, scalenii şi lungul gâtului.

ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

Piesele componente ale coloanei vertebrale sunt unite între ele cu ajutorul diferitelor
ligamente. În același timp, coloana vertebrală este unită în sus cu capul, înainte cu coastele,
iar în jos, pe ambele laturi cu oasele coxale.
Vertebrele adevărate se articulează între ele prin corpurile lor și prin procesele
articulare. În același timp, ele se unesc la distanță prin procesele spinoase, lamele vertebrale și
procesele transverse.
Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt încadrate în grupul de articulaţii numite simfize
(Symphysis intervertebralis).
Suprafeţele articulare sunt reprezentate prin feţele superioare şi inferioare ale
corpurilor vertebrale. Deoarece aceste feţe sunt uşor excavate, cele două suprafeţe adiacente
delimitează între ele un spaţiu eliptic.

Depresiunea feţelor articulare este atenuată prin prezenţa unei lame fine de cartilaj
hialin, care le acoperă.

11
 Fig.1.6 Ligamente vertebrale, vedere laterală

Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale şi ligamentele vertebrale

longitudinale, anterior şi posterior. Articulaţiile unco-vertebrale sunt formate prin unirea
proceselor unciforme ale vertebrelor cervicale III-VII cu şanţurile corespunzătoare de pe
corpul vertebrelor imediat superioare. Ele sunt articulaţii plane. Ca mijloace de legătură au
câte o membrană fibroasă tapetată de o membrană sinovială. Permit uşoare mişcări de
alunecare.
Articulaţiile proceselor articulare (Articulationes zygapophysiales). Cele din regiunea
cervicală şi toracică sunt articulaţii plane, pe când cele din regiunea lombară, trohoide.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin. Ca mijloace de unire
se descriu: o membrană fibroasă ce se insera pe periferia suprafeţelor articulare. Membranele
articulaţiilor din regiunea cervicală sunt mai laxe şi mai subţiri, spre deosebire de cele din
regiunea toracică şi lombară, mai îngroşate. Fiecare membrană este tapetată pe partea
interioară de un strat sinovial.
Unirea lamelor vertebrale se realizează cu ajutorul ligamentelor galbene. Rolul
ligamentelor galbene este multiplu: prin elasticitatea lor contribuie la readucerea coloanei în
poziţia ei normală, după ce a fost flectată; împiedică flexiunea exagerată sau bruscă a
coloanei vertebrale. Prin aceasta discurile intervertebrale sunt protejate contra leziunilor;
contribuie la menţinerea în poziţie verticală a coloanei vertebrale.
Unirea proceselor spinoase se realizează prin două feluri de ligamente: Ligamentele
interspinoase {Ligg. interspinaliă) si 2) Ligamentul supraspinos (Ligg. supraspinale)
12
 Unirea proceselor transverse. La aceasta contribuie o serie de formaţiuni fibroase
numite ligament intertransversare.

13