CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL 1: CONCURENTA SI ROLUL EI IN EVOLUTIA SOCIETATII UMANE
CONTEMPORANE
 1.1 : Scurt istoric privind aparitia concurentei in viata omului
 1.2: Delimitari conceptuale.Concurenta,formele concurentei :loiala,neloiala si practica
anticoncurentiala
1.3: Sediul materiei privind concurenta
       1.3.1:Nationale -codul consumului,la concurente
       1.3.2:Europene-
1.4: Rolul concurentei in evolutia societatii umane contemporane.
1.5: Practici anticoncurentiale pe piata unica:
CAPITOLUL 2 : FORMELE CONCURENTEI SI ROLUL LOR IN ECONOMIA DE
PIATA
2.1: Formele concurentei:loaiala/leala,neloiala/neleala
2.2: Monopolul
CAPITOLUL 3 SEDIUL MATERIEI SI ACQUIS-UL COMUNITAR IN DREPTUL
CONCURENTEI-REGLEMENTARI NATIONALE,EUROPENE SI INTERNATIONALE IN
MATERIE.EVOLUTIA REGLEMENTARILOR
 3.1: Sediul materiei in legislatia nationala
3.2: Sediul materiei in legislatia europeana-aquis-ul comunitar in materie
3.3 :Intelegerile intre agentii economici si practicile concertate in legislatia europeana
3.4: Cadru normativ privind concurenta economica stabilit prin Tratatele europene 
     3.4.1 : Tratatul de functionare a UE (Roma 1952 -prezentat sintetic)
     3.4.2 : Tratatul de la Lisabona si concurenta in spatiul european 
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

1
 INTRODUCERE

Concurenţa este considerată calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la

viaţa economică, pentru că concurenţa este prezentată ca o confruntare deschisă, în care
vânzătorii şi cumpărătorii urmăresc să-şi amelioreze piaţa.
Concurenţa este o competiţie, o întrecere (din limba franceză), o luptă între agenţii
economici, din care ies învongători cei mai buni.
Procesul de tranziţie depinzând de concurenţă în termeni de produs – piaţă, rolul îi revine
politicii concurenţei în economiile în tranziţie. Baza aplicării eficiente a unei legi privind
concurenţa, parte esenţială a “constituţiei economice” a unei ţări o reprezintă delimitarea pieţelor
relevante, a căror identitate echivalează cu identificarea produselor care se pot substitui unul
altuia, deci care se concurează.
Politica concurenţială reprezintă o parte importantă din politica economică şi industrială
şi devine din ce în ce mai proeminentă, pe măsură ce piaţa internă se completează.
Folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante constituie o formă de manifestare a
practicilor anticoncurenţiale, alături de înţelegeri, decizii şi practici concertate.
Lucrarea de faţă are drept scop definirea concurenţei, practici anticoncurenţiale şi poziâia
dominantă de monopol.
O întreprindere care deţine monopolul unui produs pe piaţă va avea un înalt grad de
autonomie în privinţa preţurilor. Pe măsur ce numărul concurenţilor creşte, are loc o diminuare a
acestei autonomii. Între cele două situaţii, respectiv cea de monopol şi cea a concurenţei pure, se
poate întâlni situaţia de oligopol.
Concurenţa prin intermediul mecanismului deducerii descentralizată, dă posibilitatea
agenţilor economici să-şi îmbunătăţească standardul de viaţă.

2
 CAPITOLUL 1: CONCURENTA SI ROLUL EI IN EVOLUTIA
SOCIETATII UMANE CONTEMPORANE

1.1 : Scurt istoric privind aparitia concurentei in viata omului

Noțiunea de ”concurență” provine din limba latină ”concurrere” – ”a concura” și este

asociată cu relațiile comerciale și de afaceri, însă acestea nu îi epuizează conținutul, ea
regăsindu-se inclusiv în raporturile de dreptul muncii.1
În primul rând, ”concurența reprezintă un mod de manifestare a economiei de piață,
caracterizat prin confruntarea economică a mai multor agenți economici pe aceeași piață, pentru
atingerea unor obiective economice specifice: preț, vânzări și/sau cota de piață.2”
Definind-o ca o confruntare specifică dintre agenţii economici vânzători, respectiv
ofertanţi pentrua atrage de partea lor clientela, concurenţa a cunoscut în ultimele decenii forme
extrem de sofisticate.
Concurenţa exercită o presiune permanentă pentru scăderea preţului, restrângerea
costurilor de producţie şi comprimarea pieţei deoarece cantitatea cerută de consumator este cu
atât mai mare cu cât preţul este mai mic.
Este frecvent întâlnită în economia de piaţă şi se desfăşoară într-un anumit mod când este
vorba de piaţa monopolistă. Concurenţa în afara preţului se desfăşoară între agemţii economici
ofertanţi, folosindu-se metode şi instrumente specifice: reclama, forma de prezentare a
produsului etc. Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenţii economici
vânzători – ofertanţi, pentru a atrage de partea lor clientelă. Exprimă comportamentul specific al
tuturor subiecţilor de comportament, proprietate ce se realizează diferit în funcţie de cadrul
concurenţial şi particularităţile diverselor pieţe.

1
Roxana-Daniela Păun, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației României de Mâine,
București, 2013, pg. 13
2
Roxana-Daniela Păun, op.cit, pg. 289
3
 Una dintre caracteristicile generale ale concurenţei este aceea când una sau mai multe
persoane se străduiesc să realizeze un anumit obiectiv şi că realizarea acestui obiectiv de către
una dintre persoane determină, dar nu o exclude din sfera de activitate.
Din punct de vedere economic, concurenţa este întotdeauna legată de tranzacţii de piaţă,
de cerere şi de ofertă, de procesul schimbului. Se poate spune că există concurenţă economică,
dacă concumatorul poate alege între mai multe alternative şi poate alege alternativa cea mai
convenabilă. Concurenţa este strâns legată de libertatea de a alege.
Fiecare agent economic este preocupat pentru conducerea activităţii sale astfel încât firma
lui să fie cea mai competitivă, iar câştigul net cel mai bun. Problema concurenţei reprezintă
interes în primul rând pentru producători, dar ea se manifestă şi între consumatori.
”Dreptul concurenței a jucat dintotdeauna un rol important în cadrul dreptului comunitar.
Funcția sa precisă este, însă, discutabilă. Prin intermediul politicii concurenței pot fi urmărite o
serie de obiective diferite, dintre care nu toate sunt compatibile.”3
Motto-ul citat mai sus de shu qi ”dacă nu te afli în concurență este un lucru rău.
Concurența te determină să te îmbunătățești tot timpul” este unul sugestiv și definește esența
dreptului concurenței. Concurența are rolul de a încuraja participanții la actul de concurență să
dea rezultate cât mai bune pentru a atrage clienți4 și astfel pentru a-și spori profitul.

 1.2: Delimitari conceptuale. Concurenta,formele concurentei si practica

anticoncurentiala

Concurența poate ”încuraja” însă apelarea la modalități de îmbunătățire care deși sunt
apte de a da rezultate într-un ritm mult mai rapid și cu un cost inferior, nu sunt reglementate ca
fiind legale.
Revenind la definiția ”concurenței”, aceasta este definită de către octavian căpățână: ”un
complex de reglementări specifice destinate să asigure, în raporturile de piață interne și
internaționale, existența și exercițiul normal al competiției dintre agenții economici, în lupta
pentru câștigarea, extinderea, păstrarea clientelei”.5

3
Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a,
Editura Hamangiu, București, 2009, pg. 1186
4
”Clientela reprezintă ansamblul de persoane care obişnuiesc să se aprovizioneze de la un anumit comerciant sau să
recurgă la serviciile sale. Sunt relevante, în acest sens, personalitatea comerciantului, comportamentul său, reputaţia
individuală, preţurile convenabile şi calitatea produselor, dar şi factorul obiectiv, vadul comercial, care se
materializează în aptitudinea fondului de comerţ de a polariza publicul îndeosebi prin amplasamentul favorabil”.
Giorgiu Coman, op.cit., pg. 4, articol preluat de pe site-ul www.beckshop.ro
5
Octavian Căpățână, Dreptul concurenței comerciale, Concurența onestă, Editura Lumina Lex, București, 1992,
pg.16
4
 O altă definiție este redată de dicţionarul explicativ al limbii române (dex) 6, potrivit
căruia concurenţa presupune ”întrecere, rivalitate într-un domeniu de activitate” sau ”rivalitate
comercială, lupta dusă cu mijloace economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc.
Pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea unor
câştiguri cât mai mari”.
Noțiunea ”concurență” a inspirat nu numai autorii de literatură de specialitate, dar și
personalități din domenii variate care au oferit citate celebre despre aceasta. De exemplu:7
· ”concurenţă este sufletul comerţului” gustave flaubert,
· ”concurenţa sănătoasă se extinde, asemenea ciumei” robert maric,
· ”izbânzii nu-i place concurenţa” publilius syrus,
· ”surprizele făcute de concurenţă pot scoate o firmă de pe piaţă” din michel
esposito,
· ”concurenţa se naşte ca emulaţie. Iar la maturitate devine rechinism” vasile ghica,
· ”dacă copacii ar cunoaşte concurenţa, unde şi-ar creşte ei oare cozile de topor?”
Octav bibere,
Definiția noțiunii de ”concurență” trebuie să fie privită din două perspective.
”Concurența” poate fi privită din perspectiva generală care atestă: ”concurenţa este o
confruntare între tendinţe adverse, care converg spre acelaşi scop”8, dar și din perspectiva
economică, întrucât prima dată concurenţa a fost privită ca un factor decisiv care asigură, în mod
spontan, divizarea muncii între întreprinderi, precum şi condiţiile normale ale producţiei, ale
schimburilor şi ale consumului de bunuri.9
Concurenţa desemnează o anumită situaţie a pieţei în raport de o serie de variabile şi
anume: numărul şi talia vânzătorilor şi cumpărătorilor, gradul de diferenţiere a bunurilor care
satisfac nevoile umane, gradul de transparenţă a pieţei, gradul de mobilitate al factorilor de
producţie, facilităţi sau restricţii la intrarea în ramură, gradul de libertate a determinării preţurilor
raportul cerere şi ofertă.
Concurenţa, forma activă a liberei iniţiative reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea
dintre agenţii economici (vânzători – ofertanţi) pentru a atrage de partea lor clientelă
(cumpărători – solicitanţi), în scopul obţinerii de profituri maxime pentru primii şi satisfacerea

6
Academia Română, Institutul de lingvistică «Iorgu Iordan», Dicţionar explicativ al limbii române, ed. a II -a,
Bucureşti, 1998, pg. 208.
7
Aforisme și citate preluate de pe site-ul http://www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta
8
Ed. Goblot, La vocabulaire philosophique, Paris, 1901, pg.133, citat de O. Căpăţînă, Dreptul concurenţei
comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg. 267.
9
Giorgiu Coman, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu, București, 2011, pg.2,
www.beckshop.ro
5
nevoilor în cazul consumatorilor. Ea se desfăşoară prin intermediul unor instrumente ale luptei
de concurenţă specifice, de natură economică şi extraeconomică.
Prin efectele pe care le declanşează, concurenţa se poate situa printre legile cele mai
importante ale reglării vieţii economice, ale realizării progresului tehnico – economic al
societăţii.
Concurenţa are loc atunci când există libertatea de a pătrunde pe o piaţă şi când, în acelaşi
timp, pe acea piaţă există mai mulţi vânzători alternativi. Concurenţa poate avea loc între firme
mari sau firme mici, firme rivale putând intra în competiţie pe pieţe locale, regionale, naţionale
sau chiar pe pieţe mondiale.
Scopurile cele mai importante ale concurenţei sunt: satisfacerea dorinţelor
consumatorilor; promovarea inovaţiei; alocarea eficientă a resurselor; limitarea puterii
economice şi astfel a celei politice; justa distribuţie a veniturilor.
Concurenţa se materializează prin comportamentul agenţilor economici din aceeaşi
ramură, care urmăresc maximizarea profitului pe seama utilizării capitalului investit. Fiecare
agent economic care acţionează pe piaţa liberă este preocupat de activitatea firmei sale, astfel
încât aceasta să fie cea mai competitivă dintre toate, iar câştigul net să fie cel mai bun.
Una dintre principalele căi economice de purtare a concurenţei pe piaţă este aceea de a
întreprinde acţiuni ce reduc nivelul costurilor bunurilor oferite sub cele ale concurenţei.
Această cale este benefică nu numai pentru agentul economic care o promovează,
deoarece conduce la sporirea masei profitului, dar este benefică şi pentru economia naţională în
ansamblu, întrucât imprimă eficienţa proceselor economice, fiind un factor intensiv în
dezvoltare.
Mecanismele concurenţei contribuie la realizarea progresivă a unor creşteri a veniturilor
reale ale populaţiei şi implicit la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
Progresul concurenţei duce la o luptă acerbă între agentul economic, la spionaj economic
şi chiar la utilizarea unor metode din arsenalul violenţei.
Mecanismul concurenţei are o multitudine de aspecte pozitive incontestabile, stimulând
progresul general, creând competiţie între întreprinzători şi manageri, luând în consideraţie
interesele consumatorilor.
O piaţă neconcurenţială nu înseamnă altceva decât o rămânere în urmă faţă de standardele
de progres şi civilizaţie, o ignorare aproape absolută a intereselor consumatorului şi un odios şi
un antiprogresist monopol al producătorilor. Înseamnă risipă de muncă socială.
Rolul esenţial al concurenţei într-o economie de piaţă echilibrată este acela de a
determina reduceri de preţuri, concurenţa loială opunându-se scumpirii.

6
 Viaţa economică a validat pe ansamblu concurenţa, un factor de progres social şi
economic. Avantajele depăşesc cu mult dezavantajele conceptului.
Piaţa contemporană distinge mai multe tipuri de concurenţă, în funcţie de numărul
participanţilor la actele de vânzare – cumpărare pe piaţă, de gradul de diferenţiere a bunului care
satisface o nevoie umană, de varietatea şi diversificarea produselor, de gradul de “transparenţă”
existent pe piaţă, de funcţionalitatea reţelei pieţelor şi, nu în ultimul rând, de nivelul general al
dezvoltării economiei naţionale.
În lumea contemporană nu există concurenţă perfectă, în care toţi vânzătorii să-şi vândă
întreaga producţie, respectiv toate mărfurile, fără ca vreunul dintre aceşti vânzători sau toţi
laolaltă să exercite un rol hotărâtor, pe de altă parte toţi cumpărătorii să poată cumpăra ceea ce
au nevoie şi cât doresc din fiecare bun, fără a-l putea modifica după voinţa lor.
Concurenţa contribuie la lărgirea pieţei în ceea ce priveşte cantitatea cerută de
consumatori, care este cu atât mai mare cu cât preţul este mai mic.
O altă definiție a noțiunii de ”concurență” este următoarea: ”confruntarea dintre agenţii
economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru
câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării proprii întreprinderi”.10
Noțiunea de ”concurență” are mai mult accepțiuni:
· “În economie înseamnă rivalitatea dintre diferiți ofertanți pentru a câștiga clienți;
· În sport, concurența este o manifestare organizată;
· În natură este o luptă a diferitelor vietăți pentru supraviețuire, în condițiile
resurselor limitate;
· În drept este o aplicabilitate a mai multor resurse în aceleași circumstanțe, etc.”11
· În timp, concepția despre ”concurență” s-a schimbat fiind recunoscut faptul că, în
principiu, concurenţa defineşte atât un anumit tip de comportament al întreprinderilor dar și un
mod specific de organizare a activităţii de piaţă.12
”Concurenţa este un concept global care determină orientarea tuturor politicilor
concurenţiale asupra calităţii producţiei şi produselor destinate pieţei. Problematica concurenței
și a protecţiei ei în economia concurenţială, reprezintă un subiect complex și de actualitate. În
abordarea acestui subiect, prioritare sunt măsurile și politicile în domeniul protecţiei concurenţei,
pentru crearea şi menţinerea unui mediu concurenţial sănătos și funcțional.
În strânsă legătură cu noțiunea ”dreptul concurenței” se află și noțiunile ”concurenţă
loială”, respectiv ”concurență neloială”.
10
Drd. Coman Giorgiu, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”, Academia de Poliție
”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011, pg. 5, www.juridice.ro
11
Roxana-Daniela Păun, op.cit, 2013, pg. 13
12
D. Flouzat, Économie contemporaine, vol. I, Paris, 1981, pg. 41, citat de O. Căpăţână, op. cit., pg. 269.
7
 Astfel, ”concurența loială” reprezintă ansamblul metodelor care se încadrează în uzanţele
şi regulile admise de reglementările comerciale în vigoare și este definită: ”concurenţa licită este
considerată acel tip de concurenţă în care, în domeniile pe care legea le lasă deschise competiţiei
operatorilor economici, aceştia se bucură de facultatea deplină de a se confrunta pe piaţă, dar cu
bună-credinţă, respectând regulile de deontologie profesională”.13
Protecţia concurenţei priveşte atât concurenţa economică, atât de necesară pentru
dezvoltarea şi progresul economiei libere, cât şi protecţia consumatorilor.
Concurenţa este privită ca o condiţie şi o garanţie a progresului.
Libertatea concurenţei îşi are limită în obiceiurile comerciale cinstite, partenerii având
datoria să respecte un minimum de moralitate. Depăşirea acestor limite transmite concurenţei
caracterul neloialităţii şi angajează răspunderea celui care a săvârşit acte de o asemenea
calificare.
Conservarea principiului libertăţii de concurenţă între cei care exercită aceeaşi activitate
urmăreşte acelaşi scop sau un scop asemănător.
Problematica concurenţei şi cea a consumatorilor cuprinzând aspecte legate de o
disciplină, de un comportament corect şi cinstit, în contextul reglementărilor legale, face obiect
de studiu şi de activitate al juriştilor, este la fel de necesar ca toţi acei care se pregătesc să devină
specialişti, iar juriştii trebuie să cunoască aspectele economice.
În doctrină, același concept de ”concurență loială” este regăsit și sub denumirea de
”concurență leală”.14
”Concurenţa neloială” pe de altă parte presupune ansamblul metodelor care nu se
încadrează în uzanţele şi normele comerciale, fiind considerate metode extraeconomice.
Poate îmbrăca două forme:
· ”Acapararea agresivă de către cei puternici a unor segmente de piaţă prin
intermediul practicilor anticoncurenţiale sau monopolistice;
· Exercitarea abuzivă a concurenţei, cu scopul de a exclude de pe piaţă
întreprinderile concurente sau de a le capta clientela 15, prin intermediul actelor de concurenţă
neloială.” 16
”În relaţiile de piaţă, în confruntarea dintre competitori, concurenţa poate fi distorsionată
sau chiar eliminată, atunci când competitorii recurg la practici anticoncurenţiale sau la practici
13
O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale – partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pg.
274.
14
A se vedea Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol.3, Editura Academiei Române, București,
1984, pg. 19
15
Clientela reprezintă ”totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit la același comerciant,
adică la fondul de comerț al acestuia, pentru procurarea de mărfuri sau servicii”, Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg.
115
16
Giorgiu Coman,”Concurența în dreptul național și european”, pg. 1, www.beckshop.ro
8
neloiale. Mediul concurenţial poate fi deci afectat negativ atât la nivel macroeconomic, prin
practici anticoncurenţiale ale întreprinderilor, concentrarea interzisă a întreprinderilor ori prin
subvenţiile acordate de stat (ajutoarele de stat) doar unora dintre întreprinderi (ceea ce le creează
o poziţie avantajoasă faţă de ceilalţi concurenţi pe piaţa respectivă), care pot duce la
distorsionarea ori chiar eliminarea concurenţei, cât şi la nivel microeconomic, prin
comportamentele neloiale ale competitorilor (conduitele neoneste denaturează jocul normal al
concurenţei şi duc la disfuncţii ale pieţei).”17

FORMELE CONCURENTEI
1 Concurența perfectă
În primul rând, piaţa cu concurenţă perfectă este un tip ideal de piaţă, motiv pentru care
este greu, dacă nu imposibil, de găsit în realitate. 18” Concurența perfectă este un model al teoriei
economice. Acest model descrie o formă ipotetică a pieței în care niciun producător sau
consumator nu are puterea de a influența prețurile de pe piață. Aceasta ar conduce la un rezultat
eficient, ținând cont de definiția standard a economiei. Analiza piețelor perfect competitive
asigură fundamentul teoriei cererii și ofertei.”19
Această formă a concurenței se caracterizează prin numărul şi mărimea firmelor; gradul
de similitudine sau de diferenţiere a produselor diferitelor firme; uşurinţa intrării pe piaţă şi a
ieşirii de pe piaţă a firmelor.
În al doilea rând, concurenţa pură şi perfectă are loc numai între un număr foarte mare de
producători şi consumatori, care niciunul dintre ei, luat individual, nu poate influenţa preţul, iar
pe această piață, cumpărătorul are o mare libertate de alegere.
Concurenţa perfectă se bazează pe existenţa simultană a câtorva premise, cum sunt:
atomicitatea participanţilor la tranzacţii şi omogenitatea bunurilor şi o elasticitate perfectă.

2 Concurența imperfectă
Concurența imperfectă apare pe anumite piețe în primul rând din cauza lipsei de
informare a cumpărătorilor și a vânzătorilor despre prețuri și despre bunurile de pe piață.20

17
Eremia (Cucu) Cristina, op.cit., pg. 9
18
”Se spune că agricultura, cu un număr mare de ofertanți, o cerere relativ inelastică și produse aproape perfect
substituibile, este o aproximare a modelului concurenței perfecte. Acest lucru poate fi adevărat în anumite locuri și
perioade istorice, dar nu este adevărat în cazul economiilor moderne. De exemplu, pe piața globală a agriculturii,
agricultorilor europeni sau americani li se oferă subvenții, iar aceștia își exportă produsele la prețuri de dumping,
prețuri sub costurile de producție. Orice formă de intervenție guvernamentală, cum ar fi subvențiile, deformează
piața, ceea ce duce la dispariția concurenței perfecte. Concurența perfectă este o teorie absolută, deoarece nu există
exemple de piață perfect competitivă.” Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 130
19
A se vedea Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 129
20
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 131
9
 Această formă de concurență caracterizează realitatea economică din ţările cu o economie
de piaţă dezvoltată, ca urmare a apariţiei companiilor naţionale şi transnaţionale.

3 Concurența neloială
Concurenţa neloială presupune metode care nu se încadrează în uzanţe şi normele
comerciale (metode extraeconomice) ca de exemplu: înţelegeri cu caracter monopolist,
răspândirea de informaţii false despre concurenţii, spionajul economic, corupţia etc., acţiuni care
contravin regulilor democratice, imprimând concurentei un caracter neloial. Concurenţă neloială
are efecte nocive asupra economiei.

Practici anticoncurentiale
Apariţia tot mai frecventă a abuzurilor şi a formelor comerciale anticoncurenţiale, în lupta
pentru putere economică, a făcut ca problema respectării şi apărării concurenţei reale şi loiale să
facă obiectul reglementărilor legale şi procedurilor de urmărire şi sancţionare, de reprimare.
Prin activitatea care îi revine, Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei urmăresc
protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei pentru asigurarea unui mediu concurenţial normal
şi promovarea intereselor consumatorilor (art. 1 din Legea nr. 21/1996). În competenţa acestora
intră combaterea practicilor anticoncurenţiale, constând în acorduri de tip monopolist, abuzul de
poziţie dominantă şi concentrările economice care depăşesc limitele legale (art. 27).
Practicile anticoncurenţiale sunt acte şi fapte la care recurg întreprinderile.
Poziţia dominantă este o situaţie similară cu aceea de monopol, atunci când o firmă
activează singură, poate să profite din plin de puterea ei faţă de distribuitorii şi consumatorii
bunurilor sau serviciilor pe care le furnizează.
O întreprindere are două posibilităţi, cu scopul de a deveni o poziţie dominantă: fie
încearcă să devină cea mai puternică sau unică întreprindere care aprovizionează piaţa, prin
utilizarea unor practici anticoncurenţiale care să-i sporească puterea.
Sau încheie înţelegeri cu concurenţii existenţi, cei care vând acelaşi produs sau acelaşi
serviciu.

1.3: Sediul materiei privind concurenta

       1.3.1:National -codul consumului,la concurente

10
 Prevederile art. 5 din legea concurenţei nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin
O.U.G. nr. 121/2003, sunt similare art. 81 TCE. Principala diferenţă constă, în afară de condiţia
restricţionării comerţului intracomunitar menţionată mai sus, în piaţa care este protejată prin
aceste norme: comunitară sau naţională, şi bineînţeles în autorităţile competente să aplice
dispoziţiile în cauză21. În plus, legea română dezvoltă cele 4 condiţii mai sus menţionate, pentru
exceptarea practicilor anticoncurenţiale, însă în cadrul limitelor stabilite de art. 81. 22 Modul de
aplicare, astfel cum am subliniat, trebuie să fie comun.
Fără a insista asupra prezentării amănunţite a acestor reglementări, este însă necesar să
subliniem câteva concepte importante cristalizate de aplicarea în timp, în special la nivelul
Comunităţii Europene.
Art. 81 tce, respectiv art. 5 din legea română, poate fi redus schematic la 4 noţiuni
esenţiale, cumulative: înţelegere între agenţi economici care afectează mediul concurenţial şi
comerţul între statele membre (condiţie specifică dar necesară numai T.C.E.).
Conceptul de „agent economic”, sau întreprindere23, nu este definit de legiuitor, sarcină
care a revenit Comisiei Europene24 şi Curţii Europene de Justiţie. Astfel, având în vedere
importanţa aplicării normelor de concurenţă unei cât mai mari părţi a pieţei interne, în vederea
asigurării climatului concurenţial, curtea a reţinut o definiţie extinsă a noţiunii de agent
economic, incluzând nu numai societăţi comerciale ci şi comercianţi persoane fizice 25. Un caz
interesant este cel al agenţilor economici între care există legături foarte strânse, ca între o
societate şi filiala sa, care, chiar dacă formal sunt entităţi cu personalitate juridică distinctă,
unitatea de comportament poate exclude aplicabilitatea art. 81, fiind considerate un singur agent
economic – este şi cazul grupurilor de agenţi economici în cadrul cărora unul dintre aceştia
deţine controlul asupra celorlalţi, ceea ce face ca grupul să acţioneze ca un singur agent, fără a fi
vorba de o înţelegere sau practică concertată26.

21
Pentru normele care sunt aplicabile în cazul unor practici concurenţiale care aduc atingere numai uneia din aceste
pieţe, sau concomitent ambelor pieţe, a se vedea mai jos, secţiunea „Aplicarea normelor de concurenţă”. În ceea ce
priveşte autorităţile competente este de subliniat că art. 81 şi 82 TCE sunt direct aplicabile, după cum vom dezvolta,
şi de către autorităţile naţionale de concurenţă.
22
Spre exemplu, condiţia prevalării efectelor pozitive asupra celor negative – art. 5 lit. a, sau întărirea poziţiilor
concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă.
23
“Undertaking”, în versiunea engleză a Tratatului, “enterprise” în versiunea franceză; legiuitorul român foloseşte
termenul “agent economic”.
24
După cum va fi prezentat în cele ce urmează, Comisia Europeană este instituţia comunitară cu cele mai importante
atribuţii în asigurarea respectării normelor de concurenţă. Potrivit art. 230 TCE, deciziile Comisiei pot fi verificate
sub aspectul legalităţii de către Curtea Europeană de Justiţie.
25
Decizia Comisiei 79/86/EEC, Vaessen/Morris, 10 ianuarie 1979, J. Of. Nr. L19/1979.
26
Cu toate acestea, practica anticoncurenţială a grupului respectiv poate intra sub incidenţa art. 82 TCE dacă sunt
întrunite condiţiile abuzului de poziţie dominantă.
11
 Prin urmare, noţiunea de agent economic nu poate fi limitată la o singură entitate legală;
singura condiţie este implicarea entităţii respective în activităţi economice.27
În ceea ce priveşte noţiunea de „înţelegere”, reprezintă orice acord consemnat în scris,
sau oral, între unul sau mai mulţi agenţi economici, chiar dacă poate fi sau nu executat potrivit
legii – nu este necesar ca expresia de voinţă a părţilor să constituie un contract valabil sau
obligatoriu potrivit dreptului naţional.28 se observă aceeaşi tendinţă de a stabili o definiţie cât mai
cuprinzătoare. Înţelegerile / acordurile pot fi „orizontale” – încheiate între agenţi economici aflaţi
la acelaşi nivel al circuitului economic, de regulă competitori, sau „verticale” – spre exemplu
între un producător şi distribuitorul acestuia, între agenţi aflaţi în relaţie vânzător - cumpărător.
Cu toate acestea, înţelegerile orizontale sunt de regulă mai dăunătoare mediului concurenţial
decât celelalte, având ca efect restrângerea concurenţei între agenţi competitori în mod normal;
cele verticale pot avea efecte pozitive pentru piaţa respectivă, spre exemplu reducând preţul
final; în acelaşi timp, de regulă părţile la un astfel de acord nu sunt în poziţie de concurenţă.
În acelaşi timp, unele înţelegeri, pot fi deghizate în forma unui comportament unilateral,
spre exemplu în cazul unor agenţi independenţi care acceptă tacit decizii cu efect
anticoncurenţial din partea unui partener dominant.29
În situaţia în care un agent economic, sau un grup de agenţi economici, deţine o poziţie
dominantă pe piaţă, efectele anticoncurenţiale determinate de comportamentul acestuia sunt
foarte probabile, legislaţia în materie fiind aplicată mai strict. Sunt astfel aplicabile art. 82 T.C.E.
pentru piaţa comunitară şi art. 6 legea concurenţei care interzic abuzul de poziţie dominantă, cu
exemplificarea unor practici anticoncurenţiale, unele similare celor prevăzute de art. 81 T.C.E.,
respectiv art. 5 legea concurenţei, analizate mai sus, altele specifice conduitei unilaterale a unui
agent economic dominant.30 în plus, art. 82 T.C.E. impune şi condiţia afectării comerţului între
statele membre.
Poziţia dominantă per se nu este interzisă, nici pe piaţa comunitară, nici pe piaţa
românească. Agenţii economici care deţin o astfel de poziţie, intră sub incidenţa normelor
menţionate numai dacă abuzează prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale.

În aceste context, este necesară definirea noţiunii de poziţie dominantă – situaţia în care
un agent economic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent faţă de

27
A se vedea paragraful 21, Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 41/90 Hofner v. Macrotron, (1991) ECR I
– 1979.
28
Decizia Comisiei Europene Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA, 13 iulie 1987, J. Of. Nr. L 222/1989.
29
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauzele 25 & 26/84, Ford – Werke AG & of Europe Inc. v.
Comisia Europeană, (1985) ECR 2725.
30
Impunerea preţurilor, limitarea producţiei sau distribuţiei, impunerea unor condiţii suplimentare nejustificate,
refuzul de a contracta, practicarea unor preţuri excesive sau de ruinare, etc.
12
furnizori, concurenţi şi clienţi, permiţându-i astfel să afecteze mediul concurenţial pe piaţa
relevantă.31 în general, poziţia dominantă derivă dintr-o combinaţie de mai mulţi factori care,
luaţi separat, nu sunt determinanţi.
Astfel, în jurisprudenţa Curţii s-a stabilit că, în analizarea existenţei unei poziţii
dominante, trebuie verificate elemente ca: uşurinţa cu care un nou producător sau vânzător poate
intra pe piaţa respectivă, relaţiile agenţilor aflaţi în poziţii de furnizor sau client, gradul de
dependenţă al afacerilor acestora cu agentul dominant, absenţa unei soluţii echivalente din punct
de vedere economic, piaţa relevantă.
Acest din urmă element este esenţial pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă,
deoarece poziţia dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă,
circumscris de piaţa produsului şi piaţa geografică.
Piaţa produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate de cumpărători ca
interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării date. Acestea
trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel încât consumatorii să poată alege între ele. În
determinarea pieţei relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca: preţurile,
gradul de substituibilitate, elasticitatea cererii pentru produs, variabilitatea / disponibilitatea în
timp, etc.32 în mod normal, piaţa produsului este restrânsă prin definirea tuturor acestor factori,
însă Comisia Europeană menţine un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de Curtea
Europeană de Justiţie. În acest scop, în 1997, comisia a emis o notificare privind definirea pieţei
relevante33.
Piaţa geografică relevantă cuprinde zona în care sunt localizaţi agenţii economici
implicaţi în distribuirea produselor incluse în piaţa produsului, în care condiţiile de concurenţă
sunt suficient de omogene şi poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condiţiilor de
concurenţă diferite. Având în vedere condiţia afectării comerţului între statele membre, la
început, în practică, era necesar că practica anticoncurenţială să implice cel puţin două state
membre, dar în timp s-a ajuns ca un singur stat membru să fie afectat, pentru a fi aplicabil art. 82
T.C.E..34
O dată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie determinată poziţia agentului economic
verificat, demers în care curtea accentuează asupra factorului „putere economică” a agentului

31
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 85/76, Hoffmann-La Roche v. Comisia Europeană,
(1979) ECR 461.
32
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 27/76, United Brands Co v. Comisia Europeană, (1978)
ECR 207, pentru modul interesant de stabilire a unei pieţe de sine stătătoare a bananelor, cu luare în considerare a
tuturor acestor factori.
33
Notificarea Comisiei din 3 octombrie 1997 privind definirea pieţei relevante, în înţelesul dreptului comunitar al
concurenţei, J. Of. Nr. 372/1997.
34
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 322/81, Nederlansche Banden Industrie Michelin v.
Comisia Europeană, (1983) ECR 3461.
13
respectiv; fără îndoială însă trebuie luaţi în considerare toţi factorii care afectează activitatea
agentului, în final o poziţie dominantă rezidând în capacitatea agentului de a se comporta
independent de concurenţii săi şi chiar faţă de clienţi. Curtea a subliniat în mai multe decizii că
existenţa unor cote de piaţă ridicate (50% sau mai mult) sunt prin ele însele probe ale poziţiei
dominante, la fel dacă un agent are o cotă de cel puţin 40%, dar mai mare decât suma cotelor
următorilor doi concurenţi.
Însă pentru incidenţa art. 82 T.C.E. sau art. 6 legea concurenţei, este necesar ca agentul să
abuzeze de poziţia dominantă, prin practicile anticoncurenţiale menţionate.
Spre deosebire de art. 81 T.C.E şi art. 5 legea concurenţei, nici art. 82 T.C.E, nici art. 6
legea nr. 21/1996 nu prevăd exceptări individuale sau de grup.
Înainte de a analiza normele procedurale, este importantă sublinierea unui aspect:
extrateritorialitatea efectelor dreptului concurenţei, ceea ce presupune că aplicarea normelor
de concurenţă se face nu având în vedere în primul rând naţionalitatea agenţilor economici
implicaţi, ci locul unde se produc efectele anticoncurenţiale, deci piaţa afectată. Astfel, în cauza
wood pulp35, curtea europeană de justiţie a susţinut decizia comisiei de a sancţiona mai mulţi
agenţi economici înregistraţi în afara comunităţii, dar ale căror practici concertate privind
stabilirea preţurilor la cherestea afectau clienţii din comunitate, respingând argumentele
reclamanţilor că o astfel de hotărâre ar încălca normele de drept internaţional public sau ale unor
state din afara comunităţii.

       1.3.2:Europene-Tratatul de la Lisabona(articole despre concurenta+practici

anticoncurentiale)
1.Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare a
Tratatului privind Uniunea Europeana si Tratatul instituind Comunitatea Europeana, a fost
semnat la 13 decembrie 2007 la summitul de la Lisabona, Portugalia.
Consiliul European reunit la Bruxelles in iunie 2007 a hotarat redactarea unui nou tratat
care sa inlocuiasca textul Constitutiei respinse. Acest tratat, numit initial “Tratatul de Reforma”,
urma, nu sa inlocuiasca (asa cum s-ar fi intamplat in cazul adoptarii Constitutiei), ci sa amendeze
atat Tratatul instituind Comunitatea Europeana cat si Tratatul privind Uniunea Europeana. Mai
mult, s-a hotarat ca in Tratatul de Reforma sa fie inclusa numai o prevedere in legatura cu Carta
Drepturilor Fundamentale care sa transforme acest document intr-un instrument cu aceeasi
valoare legala ca si Tratatele, spre deosebire de Constitutie care urma sa inglobeze in textul sau
Carta.

35
A se vedea nota 24 mai sus.
14
 Tratatul de la Lisabona intentioneaza sa pastreze toate schimbarile institutionale pe care
statele membre le-au inclus in Constitutia European, precum infiintarea functiei de presedinte al
Consiliului European, a celei de ministru de externe (numit oficial Inaltul Reprezentant al
Uniunii Europene pentru afaceri externe si politica de securitate), pastrarea aceleasi distributii a
locurilor in Parlament, acordarea personalitatii juridice Uniunii Europene (in prezent numai
Comisia Europeana are personalitate juridica) si posibilitatea unui stat de a se retrage din UE.
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede la articolele 101-109
reguli în materie de concurență pe piața comună. Conform acestora, înțelegerile între
întreprinderi ce au ca scop restrângerea concurenței sunt interzise. Întreprinderilor cu poziție
dominantă pe piață le este interzis să abuzeze de aceasta și, în acest fel, să denatureze comerțul
între statele membre. 
Fuziunile și achizițiile cu impact la nivel comunitar sunt controlate de
Comisia Europeană și, în unele cazuri, pot fi interzise. 
Ajutoarele de stat acordate anumitor întreprinderi sau produse, care conduc la denaturări
ale concurenței, sunt interzise, însă pot fi, în unele cazuri, autorizate. 
Normele în materie de concurență sunt valabile și în cazul întreprinderilor publice, al serviciilor
publice și al serviciilor de interes general. În cazul în care realizarea obiectivelor acestora ar fi
periclitată, regulile în materie de concurență pot fi suspendate.

2. Tratatul de la Maastricht 1992

Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E) marchează o nouă etapă în procesul de
integrare europeană, deoarece permite demararea integrării politice. Acesta instituie o Uniune
Europeană fondată pe trei piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate
comună (P.E.S.C) şi cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar în materie penală (J.A.I).
36
Tratatul: instituie o cetăţenie europeană, consolidează puterile Parlamentului European şi
lansează Uniunea Economică şi Monetară (U.E.M). Pe de altă parte, C.E.E devine Comunitatea
Europeană (C.E).
Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe,
cât şi interne. Pe plan extern, prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi perspectiva
reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziţiei
internaţionale a Comunităţii. La nivel intern, statele membre doresc să continue progresele
înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor reforme.
36
www.europa.eu
15
 Aceste elemente au condus la convocarea a două Conferinţe interguvernamentale, una
privind U.E.M şi cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 şi
28 iunie 1988 a încredinţat unui grup de experţi, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a
elabora un raport care să propună etape concrete pentru realizarea uniunii economice. Consiliul
European de la Dublin din 28 aprilie 1990, pe baza unui memorandum belgian privind relansarea
instituţională şi a unei iniţiative franco-germane care invita statele membre să ia în considerare
accelerarea construcţiei politice a Europei, a decis să examineze necesitatea modificării
Tratatului CE pentru a avansa în procesul integrării europene.
Cu ocazia Consiliului European de la Roma, din 14 şi 15 decembrie 1990, au fost lansate
cele două Conferinţe interguvernamentale. Lucrările s-au încheiat după un an cu reuniunea la
nivel înalt de la Maastricht, din 9 şi 10 decembrie 1991.
OBIECTIVE
Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic iniţial al Comunităţii, şi anume
realizarea unei pieţe comune, a fost în mod clar depăşit şi vocaţia politică a fost exprimată.
În acest context, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esenţiale:
 consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor;
 creşterea eficienţei instituţiilor;
 introducerea unei uniuni economice şi monetare;
 dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunităţii;
 instituirea unei politici externe şi de securitate comune.
POLITICI
Tratatul introduce politici comunitare în şase domenii noi:
 reţelele transeuropene;
 politica industrială;
 protecţia consumatorilor;
 educaţia şi formarea profesională;
 tineretul;
 cultura.
PROTOCOLUL PRIVIND POLITICA SOCIALĂ – din punct de vedere al
concurentei
Prin Protocolul privind politica socială anexat la Tratat, competenţele comunitare în
domeniul social sunt extinse. Regatul Unit nu participă la acest Protocol. Obiectivele
Protocolului sunt:
 promovarea ocupării forţei de muncă;
 ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
16
  o protecţie socială corespunzătoare;
 un dialog social;
 dezvoltarea resurselor umane care permit un nivel ridicat şi durabil de ocupare a
forţei de muncă;
 integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă.
MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI
 Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competenţelor Uniunii şi instituirea unei
politici comunitare a ocupării forţei de muncă, transferul unei părţi din materiile care intrau
anterior sub incidenţa Cooperării în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne, măsuri menite să
apropie Uniunea de cetăţeni, posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite state membre
(cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de codecizie, precum şi votul
cu majoritate calificată şi simplifică şi renumerotează articolele tratatelor.
 Tratatul de la Nisa (2001)
Tratatul de la Nisa este consacrat în special „reminiscenţelor” de la Amsterdam, şi anume
problemelor instituţionale cu privire la extindere, care nu au fost soluţionate în 1997. Este vorba
despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în Consiliu şi despre extinderea
domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea procedurii de
cooperare consolidată şi eficientizează sistemul jurisdicţional.
 Tratatul de la Lisabona (2007) 
Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituţionale. Acesta elimină vechea
arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea
Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea, modificări semnificative
privind modul de funcţionare al instituţiilor europene, procesul decizional şi repartiţia
competenţelor între UE şi statele membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de adoptare a
deciziilor într-o Uniune extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus,
numeroase politici interne şi externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor să
legifereze şi să ia măsuri în domenii politice noi.

3 Regulamente și directive – regulamentul consiliului 17/1962 (1/2003) privind

concurența
Conform art. 83 TCE, Consiliul Uniunii Europene a adoptat legislaţia secundară în
vederea punerii în aplicare a normelor respective. Între cele mai importante se distinge

17
Regulamentul nr. 17/6237 pentru aplicarea art. 81 şi 82, înlocuit prin Regulamentul nr. 1/2003 38,
în vigoare din mai 2004. Principalele modificări aduse de noul regulament, care va fi prezentat în
ultima secţiune, vizează înlocuirea sistemului centralizat, în care rolul cel mai important revenea
Comisiei Europene, cu un sistem bazat pe aplicarea descentralizată a normelor privind
concurenţa, competenţe esenţiale fiind transferate autorităţilor naţionale de concurenţă, inclusiv
instanţelor judecătoreşti, potrivit normelor procedurale specifice fiecărui stat membru.
În urma prezentării celor două seturi de acte normative, este important să analizăm relaţia
între acestea, pentru a înţelege necesitatea cunoaşterii dreptului comunitar, în paralel cu cel
naţional, şi mai ales a modului de aplicare a acestuia, în interpretarea instituţiilor comunitare, cu
precădere cea stabilită de Curtea Europeană de Justiţie.
În vederea realizării obiectivului de aplicare uniformă a dreptului comunitar, noul
regulament crează un sistem mixt de colaborare şi control între Comisie şi autorităţile naţionale.
Reţeaua europeană pentru concurenţă (în continuare, REC) urmăreşte pe de o parte, întărirea
cooperării orizontale între autorităţile naţionale şi curţile naţionale şi pe de altă parte, dezvoltarea
cooperării verticale între acestea şi Comisie prin schimbul de informaţii, acordarea de asistenţă
tehnică şi a numeroaselor consultări asupra mecanismelor de aplicare în vederea unei
uniformizări a implementării regulilor de concurenţă în interiorul Comunităţii. Cooperarea în
cadrul REC permite evitarea controlului multiplu care ar determina în final alocarea ineficientă a
resurselor. Plecând de la consideraţii pragmatice, s-a ajuns la un consens potrivit căruia orice
afacere să poată fi condusă de autoritatea cea mai bine plasată pentru a adopta decizia, motiv
suficient de argumentat pentru ca celelalte autorităţi sau Comisia să suspende analizarea
aceluiaşi dosar.
Consecinţă a desfiinţării sistemului de notificare şi a necesităţii de întărire a controlului
pentru lupta împotriva restricţiilor şi a abuzurilor din poziţie dominantă, reforma regulamentului
17/1962 acordă o putere mai mare de anchetare Comisiei (articolul 18 si 19 din Regulamentul
1/2003). Una din principalele modificări este inclusă în textul articolului 21 din Regulamentul
1/2003 care dă dreptul reprezentanţilor europeni de a face descinderi la domiciliul managerilor
de întreprinderi, administratorilor sau a altor membri din staff- ul companiei dacă există
suspiciunea că sunt pastrate documente sau alte informaţii doveditoare cu privire la constituirea
unui cartel. Această dispoziţie a condus la o confruntare directa între apărătorii drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor şi jurişti a căror argumente sprijină obiectivul PCC de a fi interzise
acordurile care restrâng concurenţa. Ideea de la care s-a plecat a fost cât se poate de practică,

37
Regulamentul Consiliului nr. 17/1962 privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute de Articolele 85 şi 86
TCEE (acum art. 81 şi 82 ale TCE), J. Of. P 013/21.02.1962.
38
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 of 16 Decembrie 2002 privind aplicarea normelor de concurenţă
prevăzute de Articolele 81 şi 82 TCE, J. Of. nr. L 1/04.01.2003.
18
deoarece de foarte puţine ori cei care încalcă legea lasă documentele justificative la locul
„crimei”. O altă putere acordată Comisiei este dreptul de a amenda cu maximum 1% din valoarea
cifrei de afaceri întreprinderile care nu cooperează cu Comisia în activitatea de investigare. Un alt
aspect important al procedurilor de investigare este dorinţa întreprinderilor de a colabora. În acest
sens, după modelul american, a fost pus în funcţiune un program de clemenţă în 1996, modificat
în 2002 care încurajează întreprinderile membre ale unui cartel să-şi denunţe participarea şi să
colaboreze cu instituţiile naţionale şi comunitare prin furnizarea de informaţii necesare derulării
anchetelor. După principiul 'first in door', programul de clemenţă acordă imunitate singurei şi
primei întreprinderi care îşi anunţă parteneriatul la un cartel nedescoperit şi o reducere de până la
50% din nivelul amenzilor pentru disponibilitatea spre colaborare a celorlalte întreprinderi din
cartel.
Noul regulament întăreşte puterile Comisiei nu doar la nivel administrativ, dar şi
legislativ şi instituţional. Din nevoia de a fi revizuită legislaţia secundară din considerente ce ţin
de expirarea valabilităţii (regulamente de scutire în bloc, notificări, comunicări) în contextul
modernizării, începutul anilor 1995 a adus o extindere a puterilor legislative ale Comisiei. În
domeniul instituţional, un prim impuls ne-ar putea face să credem că puterea constituţională a
autorităţii comunitare a fost redusă prin transferul către autorităţile naţionale de concurenţă a
atribuţiilor de aplicare a articolelor 81 şi 82.
In fata descentralizarii, a aplicarii directe a articolelor 81 si 82 de autoritatile nationale
pentru concurenta si a desfiintarii sistemului de notificare s-au ridicat o serie de temeri care tin in
principal de riscul unei aplicari neomogene, incoerente ca urmare a posibilitatilor de aplicare
multipla sau a crearii unui forum shopping. Cativa specialisti in materie recurgand la o analiza
detaliata si completa a continutului noului regulament au demonstrat ca aceste fenomene au
foarte putine sanse sa creasca frecventa aparitiei lor o data cu aplicarea noului regulament. In
primul rand, autoritatile nationale pentru concurenta, chiar si cele din Europa Centrala si de Est
au putut castiga o maturitate, o experienta in aplicarea legilor concurentei, iar noul sistem nu face
decat sa le dea o putere deplina pentru aplicarea lor, inlaturand limitarea jurisdictiei lor in
privinta acordurilor trimise spre notificarea Comisiei. Chiar si pentru curtile nationale care sunt
mai putin familiarizate cu aplicarea articolelor 81 si 82, pentru a fi evitata orice divergenta in
aplicare, au fost create instrumente care dau posibilitatea recurgerii la consultari cu Comisia si cu
alte autoritati nationale din cadrul REC. Mai mult, in cadrul REC, autoritatilor nationale le revine
rolul de sateliti care graviteaza in jurul Comisiei care are misiunea de a veghea si garanta in
Comunitate aplicarea corenta a Regulamentului 1/ 2003. Inclusiv dreptul Comisiei de a prelua un
dosar, indiferent de stadiul de investigare reprezinta un instrument eficient pentru a nu se ajunge
la o aplicare necorespunzatoare a dreptului comunitar.
19
 Pentru moment, marea provocare lansata de Regulamentul 1/2003 ramane aplicarea
omogena si coerenta. Daca prima etapa a constat intr-o armonizare legislativa, anii ce vor veni
trebuie sa apartina omogenizarii procedurale in toate statele membre pentru inlaturarea imaginii
de 'peticire procedurala'[4] care creaza conditii neprielnice aplicarii omogene a Regulamentului
1/ 2003.
Functionarea REC constituie o alta provocare lansata de noul regulament in vederea
asigurarii celei mai bune cooperari la nivel orizontal si vertical. Intr-adevar, inca de la inceput, s-
a cazut de acord ca delimitarea clara in cadrul sistemului a competentelor si atributiilor Comisiei
si a autoritatilor nationale pentru concurenta este esentiala pentru a nu seajunge la un control
multiplu sau la o risipa a resurselor prin activitati inutile. Astfel, Comisia, in rolul de autoritate
centrala, trebuie sa se aplece cu precadere asupra analizei acordurilor si practicilor de
dimensiune comunitara care implica mai multe state membre sau care trec dincolo de granitele
UE, iar autoritatile nationale sa se centreze asupra cazurilor care isi au centrul de gravitate pe
teritoriul statului respectiv.
Privita din punctul de vedere al oamenilor de afaceri, reforma a fost in general bine
primita in mediile de afaceri. Reforma aduce sfarsitul notificarilor- un sistem al
birocratiei excesive si al costurilor insemnate. O data cu intrarea in vigoare a noului regulament,
acesta le determina sa devina mai responsabile decat pana acum; intreprinderile sunt cele care
preiau riscurile, in sensul ca, analizeaza ele insusi compatibilitatea comportamentelor cu dreptul
european al concurentei, plecand de la vasta cazuistica construita in mai bine de 40 de ani de
activitatea desfasurata de Comisie si de Curtea Europena de Justitie. Dincolo de dezavantaje,
sistemul notificarii le conferea un grad de sigviranta legala asupra compatibilitatii acordurilor cu
mecanismele Pietei Comune. Daca avem in vedere sistemul francez si american care nu prevad
obligatia notificarii prealabile a acordurilor oficialii europeni nu ar avea motive de ingrijorare,
deoarece este asigurata o fiinctionare eficienta a politicii concurentiale prin intarirea controlului
ulterior. O parte din raspundere este transferata catre intreprinderi care eliberate de povara
obligatiei notificarii vor trebui sa devina mai mature pentru a evalua singure daca potentialele
acorduri ar restrange concurenta si daca ar putea beneficia de o scutire in temeiul articolului 81
(ex art. 85) paragraf 3, facand distinctie intre practicile legale si cele care prezinta un pericol real
asupra concurentei.

1.4: Rolul concurentei in evolutia societatii umane contemporane.

Concurenţa desemnează o anumită situaţie a pieţei în raport de o serie de variabile şi
anume: numărul şi talia vânzătorilor şi cumpărătorilor, gradul de diferenţiere a bunurilor care
20
satisfac nevoile umane, gradul de transparenţă a pieţei, gradul de mobilitate al factorilor de
producţie, facilităţi sau restricţii la intrarea în ramură, gradul de libertate a determinării preţurilor
raportul cerere şi ofertă.39
Concurenţa, forma activă a liberei iniţiative reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea
dintre agenţii economici (vânzători – ofertanţi) pentru a atrage de partea lor clientela
(cumpărători – solicitanţi), în scopul obţinerii de profituri maxime pentru primii şi satisfacerea
nevoilor în cazul consumatorilor. Ea se desfăşoară prin intermediul unor instrumente ale luptei
de concurenţă specifice, de natură economică şi extraeconomică.
Prin efectele pe care le declanşează, concurenţa se poate situa printre legile cele mai
importante ale reglării vieţii economice, ale realizării progresului tehnico – economic al
societăţii.
Concurenţa are loc atunci când există libertatea de a pătrunde pe o piaţă şi când, în acelaşi
timp, pe acea piaţă există mai mulţi vânzători alternativi. Concurenţa poate avea loc între firme
mari sau firme mici, firme rivale putând intra în competiţie pe pieţe locale, regionale, naţionale
sau chiar pe pieţe mondiale.
Scopurile cele mai importante ale concurenţei sunt:
satisfacerea dorinţelor consumatorilor;
promovarea inovaţiei;
alocarea eficientă a resurselor;
limitarea puterii economice şi astfel a celei politice;
justa distribuţie a veniturilor.40
Concurenţa se materializează prin comportamentul agenţilor economici din aceeaşi
ramură, care urmăresc maximizarea profitului pe seama utilizării capitalului investit. Fiecare
agent economic care acţionează pe piaţa liberă este preocupat de activitatea firmei sale, astfel
încât aceasta să fie cea mai competitivă dintre toate, iar câştigul net să fie cel mai bun.
Una dintre principalele căi economice de purtare a concurenţei pe piaţă este aceea de a
întreprinde acţiuni ce reduc nivelul costurilor bunurilor oferite sb cele ale concurenţei.
Această cale este benefică nu numai pentru agentul economic care o promovează,
dfeoarece conduce la sporirea masei profitului, dar este benefică şi pentru economia naţională în
ansamblu, întrucât imprimă eficienţa proceselor economice, fiind un factor intensiv în
dezvoltare.
.
39
Titus Prescure, Curs de dreptul concurentei, Editura Rosetti, Bucuresti 2004
40
Roxana-Daniela Păun, Dreptul afecerilor, Editura Fundatiei Romania De Maine, Bucuresti 2007

21
 1.5: Practici anticoncurentiale pe piata unica:
Prin Tratatul de la Maastricht din 1992 este introdus conceptul de Piața Unică
Europeană și intră în vigoare în anul 1993. Deseori se distinge Piața Unică Europeană drept o
formă mult mai integrată a Pieței Comune. În mod comparativ, Piața Unică Europeană e mult
mai centrată în a elimina barierele fizice, tehnice și fiscale între statele membre. Astfel de bariere
îngrădesc libera circulație a factorilor de producție.
Concurența creată de Piata Unică a îmbunătățit, de asemenea, concurența la nivel de
calitate, a lărgit oferta și a favorizat o sensibilă diminuare a prețurilor. De-a lungul timpului,
țările Uniunii Europene au fost încurajate să liberalizeze piețele monopoliste. Piața Unică
Europeană sau Piața Internă este cea mai mare piață a lumii, cu un număr estimat la 370 de
milioane de consumatori si care oferă numeroase avantaje economice.
Piața Unică Europeană reprezintă un factor esențial pentru integrarea economiei
internaționale, dar și spațiul prin care se realizeaza obiectivele comune țărilor care constituie
acest ansamblu. Astăzi cele 27 de țări formează o piață internă cu importante prospective de
creștere și dezvoltare
Practica pieţei concurenţiale sintetizează trei strategii anticoncurenţiale, şi anume:
Strategia efortului concentrat, exprimă efortul depus de un producător pentru a obţine
supremaţia asupra vânzării unui produs, a unei categorii de clientelă, sau a unei regiuni de
desfacere a mărfurilor.
Strategia elitei, concretizată în efortul depus de producător pentru a scoate pe piaţă un
produs de excepţie care, prin performanţele sale tehnico – economice, funcţionale, să elimine
concurenţa, strategia “Mercedes”.
Strategia costurilor, exprimă efortul depus de producător de a obţine supremaţia pe piaţă
prin practicarea unor preţuri mici datorate unor costuri mici, strategia japoneză.
Dacă lupta de concurenţă se duce de către parteneri cu mijloace economice legale, agenţii
economici au acces liber la piaţă, cunosc reglementările legale privind transparenţa pieţei,
concurenţa este loială, în caz contrar folosirea de metode şi mijloace agresive care periclitează
situaţia agenţilor economici sau chiar a consumatorilor, aici avem de-a face cu o concurenţă
neloială.

Practici verticale anticoncurenţiale

Practicile verticale anticoncurenţiale cel mai des se referă la un producător aflat într-o
poziţie dominantă pe piaţa vânzării de distribuitorii săi. Motivul care îi determină pe aceştia din
urmă să ia parte la acest tip de practici anticoncurenţiale este acela că, dacă refuză să o facă,

22
producătorul aflat în poziţie dominantă poate să le refuze, fără nici o motivaţie certă,
aprovizionarea, distribuitorii nemaigăsind un alt furnizor.
Principalele tipuri de practici anticoncurenţiale pare le poate folosi o întreprindere aflată
într-o poziţie dominantă sunt:
Refuzul de a negocia
În acest caz, un producător aflat într-o poziţie dominantă, distribuitorul se va confrunta cu
dificultăţi, deoarece el îşi pierde sursa de aprovizionare şi nu va reuşi să găsească un alt furnizor,
deoarece producătorul care şi-a manifestat refuzul se află într-o poziţie de monopol. Pentru a
evita aceste neplăceri, distribuitorul va consimţi să accepte aceste practici neconcurenţiale.
2. Negocierea exclusivă
Presupune angajamentul unui producător că va furniza, în mod exclusiv, produsele sale
unui distribuitor pe o piaţă dată, garantând astfel distribuitorului monopolul pe acea piaţă.
3. Exclusivitatea reciprocă
Presupune angajamentul distribuitorului de a vinde exclusiv bunurile furnizorului său, iar
acesta din urmă se angajează aprovizioneze exclusiv pe distribuitor cu produsele sale.
4. Impunerea preţului de vânzare
Producătorul fixează preţul şi îl obligă pe distribuitor să vândă produsele la acest preţ. În
acest fel, distribuitorul este împiedicat să-şi fixeze propriul adaos. Dacă va reduce preţul fixat de
producător pentru bunurile respective, acesta din urmă va înceta aprovizionarea.
5. Vânzarea legată
Producătorul îl forţează pe distribuitor să preia mai multe bunuri decât doreşte sau are
nevoie, însă în alte cazuri distribuitorul este forţat să preia gama de produse oferite de
producător, această practică fiind numită “forţarea seriei complete”.
6. Fixarea diferenţiată a preţurilor
În ceea ce priveşte fixarea diferenţiată a preţurilor, producătorul vinde produsele sale la
preţuri diferite către clienţi diferiţi, indiferent de calitatea sau cantitatea oferită.
7. Preţurile de transfer
Stabilirea preţurilor de transfer de către societatea mamă şi filiale pot avea ca rezultat
preţuri de ruinare. Societatea mamă poate să factureze livrările către filialele sale la preţuri
reduse cu scopul ca acestea să aibe costuri de producţie foarte scăzute, în timp ce concurenţii săi
vor fi aprovizionaţi la preţuri excesiv de mari. În consecinţă, filialele vor fi capabile să reducă
preţurile până când concurenţii vor fi eliminaţi din afacere. Astfel, filialele dobândesc o poziţie
de monopol sau o poziţie dominantă pe piaţă, în ţara în care operează. O astfel de poziţie
dominantă pe piaţă mai poate fi obţinută prin furnizori sau preluări abuzive.

23
 Când negocierea exclusivă este un aranjament de afaceri uzual, pot apărea abuzuri atunci
când una din părţi se află într-o poziţie dominantă şi impunere, restricţii adiţionale, cum ar fi cele
la punctele:
exclusivitatea reciprocă;
impunerea preţului de vânzare;
vânzarea legată;
fixarea diferenţiată a preţurilor;
preţurile de transfer sau alte practici care restricţionează concurenţa.
Practica anticoncurenţială când este des întâlnită în legătură cu contractele de
exclusivitate este prohibirea exportului sau refuzul de a furniza unor importatori în paralel. De
multe ori producătorul interzice distribuitorului exclusiv de pe o piaţă mai ieftină să revândă
produsele la export, cu scopul de a bloca importurile paralele.

24
 CAPITOLUL 2 : FORMELE CONCURENTEI SI ROLUL LOR IN
ECONOMIA DE PIATA

2.1: Formele concurentei:loaiala/leala,neloiala/neleala

I Concurenta loiala
Concurenţa este loială, corectă, legală dacă sunt folosite mijloace economice şi sunt
respectate normele în vigoare.
 Concurența este o confruntare între comercianții care acționează pe același segment de
piață și oferă consumatorilor produse similare în scopul obținerii de profit. În funcție de
mijloacele de atragere a consumatorilor sau de alți indicatori concurența poate fi loială sau
neloială.
Concurența loială se manifestă în limita uzanțelor comerciale oneste. Concurența loială
îndeplinește următoarele funcții:
 funcția de garanție a economiei de piață
 funcția de facilitare a liberei circulații
 funcția de stimulare a inițiativei participanților la activitatea de comerț
internațional

25
 Concurența loială are un rol determinant în stabilirea prețurilor mărfurilor în funcție de
cerere și ofertă. Restricțiile impuse concurenței urmăresc suprimarea practicilor monopoliste,
impiedicând folosirea abuzivă a puterii economice.

II -Concurența neloială
Concurenţa neloială presupune metode care nu se încadrează în uzanţe şi normele
comerciale (metode extraeconomice) ca de exemplu: înţelegeri cu caracter monopolist,
răspândirea de informaţii false despre concurenţii, spionajul economic, corupţia etc., acţiuni care
contravin regulilor democratice, imprimând concurentei un caracter neloial. Concurenţă neloială
are efecte nocive asupra economiei.
Prin concurenţă neloială, conform legislaţiei româneşti, se înţelege „orice act sau fapt
contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.”
Comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea de bună-credinţă şi potrivit uzanţelor
cinstite.
Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite astfel de condiţii încât să
fie considerate, conform legii penale, infracţiuni:
 Încălcarea de către persoanele fizice a interdicţiilor prevăzute la legea nr. 11/1991,
care prevede inclusiv care sunt faptele considerate drept acte de concurență neloială.41
 Oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent
sau acceptarea unei asemenea oferte;

41
Potrivit art. 4 Legea 11/1991, constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții
încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea
oferte;
b) divulgarea, achiziționarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia,
fără consimțământul deținătorului legitim al respectivului secret comercial și într-un mod contrar uzanțelor
comerciale cinstite;
c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestații în
mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie
contracte asemănătoare;
d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmații asupra întreprinderii sale sau
activității acesteia, menite să inducă în eroare și să îi creeze o situație de favoare în dauna unor concurenți;
e) comunicarea, chiar facută confidențial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmații mincinoase asupra
unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii
concurente;
f) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje salariatului unui
comerciant sau reprezentanților acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale,
pentru a cunoaște sau a folosi clientela sa ori pentru a obține alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna
unui concurent;
g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției
deținute anterior la acel comerciant;
h) concedierea sau atragerea unor salariați ai unui comerciant în scopul înființării unei societăți concurente care să
capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale.
26
  Dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind
activitatea acestuia, către un concurent;
 Încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau
executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor
cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie acte asemănătoare;
 Încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu,
care depinde exclusiv de o tragere la sorţi sau de hazard;
 Comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra
întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menit să inducă în eroare şi să-i creeze o situaţie de
favoare în dauna unor concurenţi;
 Comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmaţii mincinoase
asupra unui concurent sau a mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunul mers al
întreprinderii.
 Comunicarea făcută confidenţial este socotită un act de concurenţă neloială numai
când autorul comunicării ştia că faptele nu corespund adevărului;
 Oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit de daruri sau avantaje
salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată
afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa, ori pentru a obţine alt
folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;
 Concedierea a unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţări unei societăţi
concurente care să capteze să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui
comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.
De asemenea constituia infracţiune de concurenţă neloială:
 Întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor
ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
 Producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare unor
mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristica mărfurilor,
precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a duce în eroare
pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
În primul rând, dreptul concurenței neleale s-a desprins din dispozițiile de drept comun
privind răspunderea civilă, parte componentă a dreptului civil cu care încă păstrează legături
strânse.
”În prezent însă, dispozițiile privitoare la concurența neleală au dobândit o semnificație
mai largă, urmărind ca și dreptul concurenței, în general, o dublă protecție: nu numai pe aceea a

27
comercianților sau industriașilor, a întreprinderilor care desfășoară o activitate economică, dar și
protecția colectivității împotriva abuzurilor săvârșite de cei dintâi, atât în exercitarea activității
profesionale, cât și utilizarea mijloacelor publicitare.”42
”Concurența ilicită se consideră situația în care, din dorința de a pătrunde rapid sau de a
câștiga o cotă cât mai mare de piață, o firmă prejudiciază direct, și de cele mai multe ori,
intenționat activitatea concurenților, apelând la practici ilegale: denigrare (vehicularea de
informații inexacte sau false despre activitatea acestora), concurența ”parazitară” (obținerea de
avantaje ca urmare a confuziei create între mărci, ș.a), concurența ilicită, frauda fiscală
(încălcarea legislației fiscale), dumpingul, ”furtul” de clientelă.”43
În doctrină se face deseori diferență între concurența neleală și concurența interzisă sau
ilicită.
În timp ce concurența interzisă ar reprezenta anumite restricții formale care rezultă din
lege sau din contract, concurența neleală presupune săvârșirea de acte criticabile în scopul
atragerii de clientelă.44
Dintre normele cele mai importante destinate să asigure reprimarea practicilor neloiale în
relațiile economice internaționale, cele mai importante sunt reprimarea practicilor neloiale în
relațiile economice internaţional, în special cele adoptate sub egida G.A.T.T, România devenind
membră din octombrie 1971 în virtutea protocolului din 15 octombrie 1971, ratificat prin
decretul nr. 480 din 27 ianuarie 1972.45

2.2: Monopolul
Monopolul poate fi caracterizat ca acea situaţie de piaţă pe care se oferă, se vinde un bun
care nu poate fi substituit rapid şi în măsură mare. Monopolul aduce la piaţă un bun, a cărui
cerere are o elasticitate încrucişată foarte slabă, în raport cu preţurile celorlalte bunuri.
Monopolul este antipodul concurenţei.
O piaţă de monopol este definită, în genere, prin acel raport de forţe, în care oferta unui
bun este asigurată de către un singur vânzător (producător), respectiv cererea pentru un anume
bun este exprimată de un cumpărător (consumator). După caz, pe o astfel de piaţă se manifestă
fie dominaţia producătorului, fie a consumatorului. În cazul dominaţiei vânzătorului, este vorba
de monopol, în cel al dominaţiei cumpărătorului, se spune că există poziţie de monopol.

42
Yolanda Eminescu, Concurență neleală. Drept român și comparat, Lumina Lex, București, 1993, pg. 10. ”ideea
dublei protecții a concurenței a fost pusă în lumină de E.Ulmer, în 1937”.
43
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 138
44
Yolanda Eminescu, op.cit., pg. 11
45
O.Căpățână, Concurența neloială pe piața internă și internațională, , Editura Lumina Lex, București, 1994, pg. 25
28
 Se susţine că monopolul există atunci când un ofertant este în măsură să furnizeze singur
un anume bun pe o piaţă oarecare.

Factorii care limitează monopolul absolut

Se manifestă numeroase forţe şi acţionează mulţi factori care limitează tendinţa unor
producători spre monopol absolut.
Existenţa monopolului absolut nu poate fi susţinută şi, mai ales, nu poate fi menţinută
deoarece, în primul rând, prin fixarea preţului de monopol (exercitarea dictatului), determină
modificarea dimensiunilor cererii pieţei pentru bunul oferit de firmă într-un sens contrar celui
aşteptat de producător, în cel al scăderii acesteia.46
Patronii unor mari firme, întreprinzătorii şi managerii acestora au adesea unele reţineri
etice, religioase în ceea ce priveşte dictatul de piaţă, impunerea unui monopol absolut.
Firmele care produc bunuri înlocuitoare sunt, în al doilea rând, virtuale concurente ale
monopolului, nici un monopol nu poate opri înlocuirea în concum a bunului său cu alte bunuri.
Tendinţa spre monopol absolut din partea unei firme se loveşte, adesea, foarte puternic de
reacţiile consumatorilor organizaţi, ca şi de măsurile antimonopoliste întreprinse de guverne.
Oricât de consolidată ar fi poziţia unui monopolist pe piaţa naţională, o asemenea poziţie
poate fi şi ea zdruncinată de schimbările ce survin pe pieţele regionale şi internaţionale.
Mulţi specialişti susţin că monopolul este o simplă abstracţie ştiinţifică, un model teoretic
de analiză.

Cazuri de pieţe monopol

Există numeroase situaţii particulare de piaţă care pot fi aseimilate modelului pieţei de
monopol. Este posibil ca o firmă, chiar de dimensiuni mari, să se comporte faţă de consumatori
ca un adevărat monopol. Într-un orizont de timp, o firmă mare sau mică poate să monopolizeze o
inovaţie tehnologică dau comercială şi să impină condiţiile sale pe piaţa noului produs.
Dispoziţiile instituţionale ale unei ţări cu privire la mecanismele unor pieţe pot genera situaţii
neconcurenţiale; după cum există şi cazuri când monopolul se realizează la nivelul de marcp,
chiar dacă produsele se schimbă pe baze concurenţiale.
Monopolul simplu este singurul furnizor, analiza formării preţuluise face doar la nivelul
ramurii, firma acaparează toată ramura. Cererea pentru bunul unei firme monopoliste este egală
cu cererea pieţei.

46
Roxana-Daniela Păun, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației României de Mâine,
București, 2013, pg. 83

29
 Elasticitatea cererii, în raport de preţ, este imperfectă, iar curba cererii normale are pantă
negativă. Venitul marginal este mai mic decât preţul de vânzare fixat de monopol, iar invers,
preţul de monopol este mai mare decât venitul marginal.

Monopolul economic

Monopolul este tratat ca o situaţie de piaţă opusă concurenţei pure şi perfecte.

Monopolul, în economie, defineşte situaţia unei pieţe pe care nu există concurenţă din
partea ofertei, întrucât nu se prezintă decât un singur vânzător.
Monopolul exprimă controlul exercitat de un singur vânzător al unui bun economic
pentru care nu există înlocuitor sau situaţia când o marfă este vândută pe o piaţă doar de o
singură firmă care fixează preţul.
O firmă se află în situaţie de monopol atunci când coeficientul de elasticitate încrucişată
al cererii din produsul pe care ea îl vinde în raport cu preţul la care vând acelaşi produs toate
celelalte firme este zero sau apropiat de zero47.
Monopolul proprietăţii de stat în industrie şi împiedicarea monopolului unităţilor
neproductive a dus la subvenţionarea nonproducţiei şi la agravarea reţelei fiscale pentru a face
faţă la subvenţionări. O astfel de politică a permis producţia unor mărfuri necompetitive,
degradate faţă de exigenţele perioadei. Atâta vreme cât unele poziţii de monopol de pe piaţă nu
vor fi demolate, va fi mai greu să vorbim de calitate şi competitivitate.
Dacă o firmă nu este unică în domeniu, are calitatea de monopol, când domină piaţa prin
producţia şi oferta sa.
Trăsătura caracteristică a unei firme monopoliste este situaţia pe piaţă, sunt orientări în
care monopolul este determinat de poziţia unei firme în producţie. Monopolul poate fi
caracterizat ca situaţie a întreprinderii ce furnizează totalitatea producţiei ramurii luată în
considerare, ca situaţia în care un producător unic al unui bun omogen se află în faţa unei
infinităţi de cumpărători, producătorul unic dispune de întreaga ofertă dintr-o ramură de
activitate.
O singură firmă realizează producţia ramurii, respectiv asigură oferta unui bun economic
pe o anumită piaţă, este rar întâlnită în economie. În definirea monopolului, adesea se apelează la
noţiunea de elasticitate încrucişată. Monopolul poate fi perfect (absolut) sau imperfect.

47
Roxana-Daniela Păun, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației României de Mâine,
București, 2013, pg. 13

30
 Monopolul perfect (absolut) este întâlnit de fiecare dată când o singură firmă are la
dispoziţie întreaga ofertă şi se găseşte în faţa unei pluralităţi de cumpărători. Bunul vare face
obiectul ofertei este diferit de altele şi imposibil de a fi substituit de către consumator.
Monopolul imperfect apare în situaţia în care, pe lângă producătorul, respectiv ofertantul
care domină ramura şi piaţa, sunt şi alte firme de o forţă economică redusă.
Existenţa şi dezvoltarea monopolurilor are mai multe cauze care stau, de altfel, la baza
formelor în care ele se prezintă. În primul rând există un monopol determinat în mod natural.
Acestea rezultă din deţinerea în exclusivitate sau cvasiexclusivitate a unor factori de producţie
naturali cu calităţi deosebite:
terenuri cu resurse minerale;
hidroenergetice deosebite;
terenuri agricole de mare fertilitate sau aflate în zone naturale unice;
terenuri de construcţie în perimetre echipate şi foarte căutate.
Deţinătorul unor astfel de resurse cu o raritate deosebită are posibilitatea să fixeze preţul
şi cantitatea, pe care o livrează fiecărui cumpărător, să adopte un comportament discriminatoriu
în raport cu potenţialii beneficiari.
În categoria monopolurilor naturale intră şi acele domenii în care nici economic şi nici
tehnologic nu este posibilă existenţa mai multor întreprinderi concurente:
reţele de distribuţie a energiei termice, gazelor, apei, căi ferate. Multiplicarea acestor
reţele pentru a crea o piaţă concurenţială nu ar fi justificată economic, iar între întreprinderi ar fi
posibilă realizarea de înţelegeri cu privire la preţ şi piaţă.
În al doilea rând, poate exista un monopol instituit juridic de către autoritatea statală,
monopolul legal sau monopolul instituţional asupra unor sectoare de interes strategic, apărarea
naţională şi de interes public care trebuie să intre sub incidenţa controlului public:
producţia de armamente;
materiale radioactive;
substanţe farmaceutice cu morfină;
producerea şi comercializarea tutunului şi alcoolului;
producţia banilor şi a timbrelor.
Activităţile din domeniile respective sunt realizare, de regulă, de întreprinderi publice,
dar nu sunt excluse nici cele particulare şi se află sub protecţia acordată de puterea publică prin
legi juridice.
Situaţia de monopol se concretizează în aceea că alţi agenţi economici nu au dreptul să
producă bunuri materiale şi servicii similare sau să-l importe şi comercializeze.

31
 În al treilea rând, ca expresie directă a concentrării producţiei şi a capitalului există
monopolul economic, marea unitate economică sau grupul de unităţi economice, care, prin
poziţiile sale, reuşeşte să-şi impună condiţiile în ce priveşte cercetarea, inovarea, producţia,
comercializarea, preţurile în domeniile industrial şi agricol, determinând într-o măsură
considerabilă termenii concurenţei. Reducerea numărului de firme facilitează realizarea unor
înţelegeri sau acorduri între ele.
Monopolul proprietăţii de stat în industrie şi împiedicarea falimentului unităţilor
neproductive a dus la subvenţionarea nonproducţiei şi la agregarea reţelei fiscale pentru a face
faţă la aceste subvenţionări. Totodată, o astfel de politică a permis producţia unor mărfuri
necompetitive, degradate faţă de exigenţele perioadei.
În al patrulea rând, există un monopol tehnologic generat de proprietatea asupra unui
patent de inovaţie, ceea ce conferă deţinătorului un drept exclusiv o anumită perioadă de timp.
Monopolul temporar deţinut de inovator este pus în discuţie şi slăbit atunci când
întreprinderi terţe reuşesc să pruducă bunuri similare, dispare odată cu apariţia pe piaţă a unor
imitatori. Monopolul tehnologic este răspîndit datorită sistemului în care se desfăşoară activitatea
de cercetare – inovare şi interesului manifestat de întreprinderile dinamice de a-şi reînnoi
inovaţiile pentru a beneficia de avantajele monopolului.
În al cincilea rând – poate fi monopol de “marcă” şi nu de produs. Marca comercială care
este unică şi recunoscută de consumatori garanţia calităţii produselor. Pe piaţă se manifestă un
monopol psihologic, subiectiv, creat prin publicitatea făcută unei mărci pentru a-şi afirma
personalitatea şi superioritatea. În acest caz, piaţa se situează la jumătatea drumului între o piaţă
concurenţială şi monopolul absolut şi este rezultatul condiţiilor subiective. Rezultă că agentul
economic, pentru a reuşi în afaceri, trebuie să-şi cucerească o anumită poziţie pe piaţă, o poziţie
de monopol, să fie diferit de ceilalţi, iar în concurenţă ideea de monopol este întotdeauna
subînţeleasă.
Termenul de monopol evocă ideea de dominaţie, de stăpânire, dreptul de a dispune de un
sector de activitate sau de o piaţă. Funcţia monopolului o reprezintă dominaţia pieţei, a ofertei
unui bun economic, iar mobilul căruia îi subordonează activitatea îi constituie obţinerea
profitului ridicat de monopol.
Monopolurile sunt rare care să nu aibă îngrădită libertatea de acţiune prin existenţa unor
48
înlocuitori sau substituenţi ai bunurilor ce formează obiectul ofertelor lor şo necesitatea
intervenţiei autorităţilor statale, care adesea trebuie să impună unele obligaţii legale ce vizează
limitarea unor abuzuri de putere.
48
Roxana-Daniela Păun, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației României de Mâine,
București, 2013, pg. 93

32
 CAPITOLUL 3 SEDIUL MATERIEI SI ACQUIS-UL COMUNITAR
IN DREPTUL CONCURENTEI-REGLEMENTARI
NATIONALE,EUROPENE SI INTERNATIONALE IN
MATERIE.EVOLUTIA REGLEMENTARILOR

 3.1: Sediul materiei in legislatia nationala

În cultura publică de afaceri de după 1989 s-a înrădăcinat credinţă conform căreia o
societate poate să se dezvolte accelerat, practicând un management intuitiv-speculativ .
Prăbuşirea economiei româniei după 1989 a fost principalul factor al creşterii exponenţiale a
multor firme, factorul managerial având un rol de multe ori nesemnificativ. Odată cu creşterea
concurenţei, modificarea comportamentului clienţilor şi sporirea autorităţii în aplicarea cerinţelor
legale şi reglementare, aplicarea managementului calificat, bazat pe principii, proceduri,
instrumente şi tehnici specifice, devine o necesitate pentru firmele care doresc să supravieţuiască
şi să se dezvolte.
Firmele româneşti, datorită specificului economic din românia de după revoluţie, au
apărut şi s-au dezvoltat aparent din „nimic”.
 Economia României funcţiona înainte de revoluţia din 1989 ca o corporaţie a cărei
preşedinte era chiar Preşedintele României (dictatorul) şi, ca orice corporaţie competitivă, avea
un sistem centralizat de planificare, organizare, coordonare, control (a se vedea modul de
organizare al unor corporaţii de astăzi cum ar fi: Microsoft, Toyota etc.).

33
 Înainte de 1989 totalitatea întreprinderilor care formau economia româniei era deţinută
de cetăţenii româniei, sub o formă nenominala, colectivă - toţi cetăţenii României aveau statut
echivalent de „acţionar/ asociat” al corporaţiei numită „economia româniei”.
Competitivitatea unei corporaţii (firme) este dată de capacitatea de a se dezvolta pe o
piaţă intens concurenţială şi, în mod esenţial, de capacitatea de a obţine profit - este o
perspectivă specifica capitalismului - urmăreşte interesul acţionariatului/ asociaţilor.
Această abordare  este ascunsă de cele mai multe ori de capitaliştii contemporani prin
diverse elemente de propagandă -   mesajele oficiale, misiunile enunţate oficial de companii, în
cea mai mare măsură, sunt concentrate pe transmiterea unei imagini care evidenţiază rolul
benefic al companiei pentru comunitate, efectul  benefic pe care aceasta îl aduce bunăstării
angajaţilor şi, evident, mediului.   
În cazul economiei României de dinainte de 1989, acţionarii/ proprietarii (care erau
cetăţenii româniei) nu aveau putere de decizie asupra distribuirii beneficiilor (a profitului).
Deciziile erau luate de Preşedintele României (de dictator), acesta
se  considera „împuternicit” de cetăţenii României (proprietarii de drept) să acţioneze după
cum crede de cuviinţă.  
Ca urmare, acesta (Preşedintele României - dictatorul), din dorinţa de acumulare (poate
similar ca personajul literar Hagi Tudose din nuvela cu acelaşi nume scrisă de
B.Delavrancea) era mai interesat de reinvestirea „profitului” pentru a câştiga mai mult (pentru a
creşte economia) şi în foarte mică măsură era interesat de bunăstarea populaţiei.

3.2.Reglementări naționale – România stat membru

1. Constituția României
Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial, Constituţia prevede că
economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. De
asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.49 Legislaţia
subsecventă dezvoltă aceste principii în legea concurenţei nr. 21/199650 şi în legea nr. 143/1999
privind ajutorul de stat51. Un alt act normativ important pentru această materie este legea nr.
11/1991 privind concurenţa neloială care nu face obiectul prezentului studiu. Trebuie însă

49
Art. 135 din Constituţia României, publicată în M. Of. Nr. 767/31.10.2003, ca urmare a adoptării Legii de
revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003.
50
Publicată în M. Of. nr. 88/30.04.1996, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
121/2003, M. Of. nr. 875/10.12.2003, aprobată prin Legea nr. 184/2004, M. Of. nr. 461/24.05.2004.
51
Publicată în M. Of. nr. 370/03.08.1999, modificată şi completată prin Legea nr. 603/2003, M. Of. nr.
930/23.12.2003.
34
precizat că normele legii 11/199152 nu intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar al
concurenţei, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislaţia fiecărui stat
membru U.E., urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de legile 21/1996 şi
143/1999 mai sus menţionate, şi bineînţeles, cu normele dreptului comunitar, astfel cum vom
vedea în cele ce urmează.
Aceste legi sunt puse în aplicare şi detaliate prin numeroase regulamente, instrucţiuni şi
alte acte emise de consiliul concurenţei, potrivit modelului european, având în vedere
transpunerea corectă şi completă a acquis-ului comunitar53.

2.Legea concurenței nr. 21/1996

Prevederile art. 5 din legea concurenţei nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin
O.U.G. nr. 121/2003, sunt similare art. 81 TCE. Principala diferenţă constă, în afară de condiţia
restricţionării comerţului intracomunitar menţionată mai sus, în piaţa care este protejată prin
aceste norme: comunitară sau naţională, şi bineînţeles în autorităţile competente să aplice
dispoziţiile în cauză54. În plus, legea română dezvoltă cele 4 condiţii mai sus menţionate, pentru
exceptarea practicilor anticoncurenţiale, însă în cadrul limitelor stabilite de art. 81. 55 Modul de
aplicare, astfel cum am subliniat, trebuie să fie comun.
Fără a insista asupra prezentării amănunţite a acestor reglementări, este însă necesar să
subliniem câteva concepte importante cristalizate de aplicarea în timp, în special la nivelul
Comunităţii Europene.
Art. 81 tce, respectiv art. 5 din legea română, poate fi redus schematic la 4 noţiuni
esenţiale, cumulative: înţelegere între agenţi economici care afectează mediul concurenţial şi
comerţul între statele membre (condiţie specifică dar necesară numai T.C.E.).

3.2: Sediul materiei in legislatia europeana-aquis-ul comunitar in materie

Constituţia prevede că economia României este economie de piaţă, bazată pe libera
iniţiativă şi concurenţă. De asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerţului,

52
Publicată în M. Of. Nr. 24/30.01.2004, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001, M. Of. nr.
313/12.06.2001.
53
A se vedea în acest sens pagina de web a Consiliului Concurenţei www.consiliulconcurentei.ro - Documente
oficiale.
54
Pentru normele care sunt aplicabile în cazul unor practici concurenţiale care aduc atingere numai uneia din aceste
pieţe, sau concomitent ambelor pieţe, a se vedea mai jos, secţiunea „Aplicarea normelor de concurenţă”. În ceea ce
priveşte autorităţile competente este de subliniat că art. 81 şi 82 TCE sunt direct aplicabile, după cum vom dezvolta,
şi de către autorităţile naţionale de concurenţă.
55
Spre exemplu, condiţia prevalării efectelor pozitive asupra celor negative – art. 5 lit. a, sau întărirea poziţiilor
concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă.
35
protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie.56 Legislaţia subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenţei nr. 21/199657 şi
în Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat 58. Un alt act normativ important pentru această
materie este Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială care nu face obiectul prezentului
studiu. Trebuie însă precizat că normele Legii 11/1991 59 nu intră în sfera de aplicare a dreptului
comunitar al concurenţei, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislaţia
fiecărui stat membru UE, urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de legile
21/1996 şi 143/1999 mai sus menţionate, şi bineînţeles, cu normele dreptului comunitar, astfel
cum vom vedea în cele ce urmează.
Aceste legi sunt puse în aplicare şi detaliate prin numeroase regulamente, instrucţiuni şi
alte acte emise de Consiliul Concurenţei, potrivit modelului european, având în vedere
transpunerea corectă şi completă a acquis-ului comunitar60.
În ceea ce priveşte normele dreptului comunitar, Tratatul stabilind Comunitatea
Europeană61 (TCE) prevede ca activitate esenţială a Comunităţii Europene crearea unui sistem
care să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat în cadrul pieţei interne. În acest sens art. 81
şi 82 din acelaşi Tratat interzic înţelegerile şi practicile concertate care au ca obiect sau efect
restricţionarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa comunitară, precum şi abuzurile de poziţie
dominantă. Condiţia comună pentru a fi aplicabile aceste norme comunitare este ca activităţile
sau inactivităţile respective să afecteze comerţul între statele membre. În cazul în care, spre
exemplu, o înţelegere care are ca efect restrângerea concurenţei într-un stat membru, dar nu
aduce atingere comerţului cu alte state membre, atunci situaţia respectivă va intra sub incidenţa
reglementărilor naţionale în cauză, fără a fi aplicabil art. 81 TCE62.

56
Art. 135 din Constituţia României, publicată în M. Of. Nr. 767/31.10.2003, ca urmare a adoptării Legii de
revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003.
57
Publicată în M. Of. nr. 88/30.04.1996, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
121/2003, M. Of. nr. 875/10.12.2003, aprobată prin Legea nr. 184/2004, M. Of. nr. 461/24.05.2004.
58
Publicată în M. Of. nr. 370/03.08.1999, modificată şi completată prin Legea nr. 603/2003, M. Of. nr.
930/23.12.2003.
59
Publicată în M. Of. Nr. 24/30.01.2004, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001, M. Of. nr.
313/12.06.2001.
60
A se vedea în acest sens pagina de web a Consiliului Concurenţei www.consiliulconcurentei.ro - Documente
oficiale.
61
Art. 3 (g) din Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE), publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene nr. C 325/24.12.2002, cu modificările şi completările aduse prin Tratatul de la Nisa, J. Of. nr. C
80/10.03.2001. În general pentru actele normative şi politicile comunitare a se vedea şi adresa oficială de internet a
Uniunii Europene www.europa.eu.int. Actele comunitare publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
sunt disponibile şi la adresa http://europa.eu.int/eur-lex.
62
Cu toate acestea, trebuie subliniat că interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie art. 81 şi 82 este extinsă,
sub incidenţa acestor prevederi intrând şi situaţii care aparent privesc numai un stat membru. Spre exemplu, portul
Rotterdam a fost considerat piaţă relevantă geografic în înţelesul art. 82, şi, prin urmare abuzul de poziţie dominantă
din această zonă poate afecta comerţul între statele membre.
36
 Articolele 88 şi 89 TCE reglementează ajutorul de stat, iar art. 86 prevede norme
aplicabile agenţilor economici cu caracter public (ex. regii autonome, societăţi comerciale la care
participarea statului este majoritară, etc.), care sunt obligaţi să respecte regulile specifice
mediului concurenţial, având în vedere faptul că se află în situaţii speciale, privilegiate.
O caracteristică esenţială a dreptului comunitar, astfel cum a decis Curtea Europeană de
Justiţie este supremaţia acestuia63. Materia concurenţei reprezintă un domeniu în care
Comunitatea are „competenţă exclusivă”. Prin urmare, în domeniul concurenţei, statele membre
nu pot legifera decât în măsura în care transpun sau aplică dreptul comunitar sau în domeniile
încă nereglementate la nivel comunitar (ex. concurenţa neloială, activităţi care nu intră sub
incidenţa art. 81-89 TCE). O dată ce Comunitatea, prin instituţiile sale a acţionat, reglementând
anumite raporturi juridice, statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului 64, pe de o parte să se
abţină de la orice acţiune de natură a aduce atingere realizării obiectivelor stabilite de Tratat, iar
pe de altă parte să aducă la îndeplinire obligaţiile stabilite de acesta.
În consecinţă normele de drept naţional al statelor membre, în materia concurenţei, şi
modul de aplicare a acestora nu trebuie să contravină celor comunitare şi felului în care acestea
sunt interpretate.
În ceea ce priveşte statele candidate, cum este România, până la data aderării, nu au
obligaţia formală de a aplica normele de drept comunitar în mod direct, însă relaţiile dintre
România, pe de o parte şi Comunitatea Europeană pe de altă parte, sunt reglementate în prezent
de Acordul de Asociere65. Acest acord are la bază modelul Tratatului şi stabileşte pentru
România, ca şi pentru statele membre UE, obligaţia de a respecta normele privind libera
concurenţă. În plus, în prezent66 este deschis pentru negocieri capitolul 6 „Concurenţa”, pentru
închiderea căruia o condiţie importantă este capacitatea de a aplica integral acquis-ul comunitar
înainte de data aderării.
În acest context, legislaţia română menţionată transpune aproape integral prevederile
acquis-ului comunitar în materia concurenţei şi ajutorului de stat, însă există obligaţia pentru
autorităţile române să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul şi conform interpretării
cristalizate la nivelul Comunităţii Europene, obligaţie ce incumbă în mod egal şi asupra
instanţelor judecătoreşti, chiar înaintea datei aderării. În practică, aplicarea efectivă întâmpină

63
A se vedea hotărârea pronunţată în Cauza nr. 6/64 Flaminio Costa v. ENEL, ECR (1964) p. 585 (rapoartele Curţii
Europene de Justiţie): „Prin crearea unei Comunităţi cu durata nelimitată, având instituţii proprii, personalitate
juridică proprie, propria sa capacitate juridica şi de reprezentare în plan internaţional şi, mai ales, puteri reale
născute din limitarea suveranităţii sau din transferul de puteri dinspre Statele Membre spre Comunitate, Statele
Membre şi-au restrâns drepturile suverane creând, prin aceasta, un set de norme juridice care obligă atât
cetăţenii, cât şi Statele ca atare”.
64
Articolul 10 TCE.
65
Ratificat de România prin Legea nr. 20/1993, M. Of. nr. 73/12.03.1993.
66
August 2004.
37
dificultăţi determinate de nivelul reformelor economice şi de gradul de dezvoltare insuficient al
economiei funcţionale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat în
sectoarele sensibile ale economiei. Deşi acest principiu este acceptat la nivel comunitar, este
esenţială respectarea strictă a legislaţiei concurenţiale şi reducerea conformă a excepţiilor.
Trebuie totodată subliniat că legislaţia majorităţii statelor membre, la fel ca prevederile
legii române, preia integral dispoziţiile art. 81 şi 82 T.C.E referitoare la înţelegerile şi practicile
concertate, respectiv abuzul de poziţie dominantă. Armonizarea celor două tipuri de sisteme
reprezintă în principiu un aspect pozitiv, simplificând sarcina autorităţilor comunitare şi
naţionale competente să aplice prevederile în cauză, precum şi situaţia agenţilor vizaţi de
acestea; nu trebuie omise însă posibilele conflicte de competenţă între autorităţile comunitare –
Comisia Europeană, pe de o parte şi autorităţile naţionale de concurenţă. În acest sens,
Regulamentul CE 1/2003 cuprinde norme referitoare la stabilirea competenţei şi colaborarea
între autorităţile menţionate.
Înainte însă de a analiza aspectele procedurale privind dreptul concurenţei, considerăm
necesară o scurtă prezentare a normelor de drept material şi a principiilor stabilite în
interpretarea acestora la nivel comunitar, în special în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie,
interpretare obligatorie şi la nivel naţional. Pentru facilitarea înţelegerii conceptelor respective
vom prezenta comparativ normele de drept comunitar şi cele naţionale.
Înţelegerile între agenţii economici şi practicile concertate sunt definite în Tratatul
stabilind Comunitatea Europeană în art. 8167 ca fiind incompatibile cu piaţa internă toate
înţelegerile între agenţii economici, deciziile asociaţiilor agenţilor economici şi toate practicile
concertate, susceptibile de a afecta comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei pe piaţa comună. Acelaşi articol prevede
câteva exemple din tipurile de practici anticoncurenţiale cu risc ridicat pentru mediul
concurenţial: fixarea preţurilor, limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, împărţirea pieţelor
de desfacere sau a surselor de aprovizionare etc. Este important de subliniat că acestea sunt doar
exemple, autorităţile de concurenţă având obligaţia să sancţioneze orice practică
anticoncurenţială, care se încadrează în definiţia respectivă şi care nu poate fi exceptată. Alin. 3
al art. 81 prevede excepţiile de la interdicţiile stabilite de primul alineat. Astfel, pot fi exceptate
practicile care, deşi intră sub incidenţa alineatului 1, îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
- contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei produselor sau la
promovarea progresului tehnic sau economic,

67
Fostul articol 85 TCE în numerotarea existentă înaintea modificărilor introduse prin Tratatul de la Amsterdam
(intrat în vigoare la 1 mai 1999). Prin urmare, în culegerile de acte normative, tratate de drept, decizii ale Curţii
Europene de Justiţie, etc. anterioare Tratatului de la Amsterdam, actualul art. 81 are ca echivalent fostul art. 85, iar
art. 82 (abuzul de poziţie dominantă) – fostul art. 86.
38
 - asigură consumatorilor un beneficiu echitabil prin raportare la cel realizat de
părţile la înţelegerea, decizia sau practica respectivă,
- nu impun agenţilor economici implicaţi restricţii care nu sunt indispensabile în
realizarea obiectivelor respective,
- nu elimină concurenţa de pe o parte substanţială a produselor sau serviciilor la
care se referă.
Prevederile art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin
OUG nr. 121/2003, sunt similare art. 81 T.C.E. Principala diferenţă constă, în afară de condiţia
restricţionării comerţului intracomunitar menţionată mai sus, în piaţa care este protejată prin
aceste norme: comunitară sau naţională, şi bineînţeles în autorităţile competente să aplice
dispoziţiile în cauză68. În plus, legea română dezvoltă cele 4 condiţii mai sus menţionate, pentru
exceptarea practicilor anticoncurenţiale, însă în cadrul limitelor stabilite de art. 81. 69 Modul de
aplicare, astfel cum am subliniat, trebuie să fie comun.
În ceea ce priveşte afectarea concurenţei şi a comerţului între state în afară de cele
subliniate anterior, trebuie menţionat că nu orice înţelegere, decizie a unei asociaţii sau practică
concertată poate avea efecte negative. Astfel, Comisia Europeană, având în vedere jurisprudenţa
Curţii, care a arătat că dacă o practică anticoncurenţială are efecte nesemnificative asupra pieţei,
având în vedere spre exemplu poziţia minoră a părţilor în domeniul respectiv, a emis o notificare
numită „de minimis” amendată în mai multe rânduri prin care înţelegerile orizontale sunt
acceptate în cazul în care cota de piaţă a părţilor nu depăşeşte 5%, iar înţelegerile verticale -
10%, cu condiţia suplimentară să nu cuprindă clauze interzise (ex. fixarea preţurilor).70
Este însă de observat că înţelegerile sau practicile care sunt exceptate de la aplicarea art.
81 TCE, pot intra sub incidenţa dreptului naţional. În ceea ce priveşte legea română, dispoziţiile
Legii 21/1996 nu se aplică agenţilor economici sau grupărilor agenţilor economici a căror cifră
de afaceri pentru exerciţiul financiar precedent practicilor susceptibil anticoncurenţiale nu
depăşeşte plafonul stabilit anual71 de Consiliul Concurenţei şi cota de piaţă a părţilor nu
depăşeşte 5% pentru înţelegerile dintre agenţii economici concurenţi (orizontale), iar pentru
înţelegerile verticale - 10%

68
Pentru normele care sunt aplicabile în cazul unor practici concurenţiale care aduc atingere numai uneia din aceste
pieţe, sau concomitent ambelor pieţe, a se vedea mai jos, secţiunea „Aplicarea normelor de concurenţă”. În ceea ce
priveşte autorităţile competente este de subliniat că art. 81 şi 82 TCE sunt direct aplicabile, după cum vom dezvolta,
şi de către autorităţile naţionale de concurenţă.
69
Spre exemplu, condiţia prevalării efectelor pozitive asupra celor negative – art. 5 lit. a, sau întărirea poziţiilor
concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă.
70
Notificarea Comisiei Europene privind înţelegerile de importanţă minoră care nu cad sub incidenţa art. 85 alin. 1
, J. Of. Nr. C 372/1997. În ceea ce priveşte clauzele interzise a se vedea şi art. 8(2) din Legea concurenţei.
71
În prezent 20 miliarde lei.
39
 Fără a insista mai mult asupra modurilor de încălcare a normelor care reglementează
mediul concurenţial, sancţionate potrivit art. 81 T.C.E şi art. 5 Legea 21/1996, subliniem că
practicile anticoncurenţiale sunt deosebit de variate, fiind exemplificate doar unele din cel mai
grave şi des întâlnite: înţelegeri sau practici concertate pentru fixarea artificială a costurilor 72,
partajarea pieţelor73, condiţii nejustificate în vederea aprovizionării, etc..
Cu toate acestea, atât dreptul comunitar, cât şi cel naţional permit, având în vedere
principiul interesului economic general, aşa cum am arătat, excepţii, în anumite condiţii, care, pe
scurt pot fi rezumate printr-un test de oportunitate: efectele pozitive depăşesc pe cele negative,
iar cele negative nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului propus74.
În conformitate cu art. 81 alin. 3 T.C.E sau art. 5 alin. 2 Legea 21/1996, înţelegerile,
deciziile asociaţiilor agenţilor economici şi practicile concertate care se încadrează în una din
categoriile exceptate, potrivit Regulamentului CE nr. 1/2003 sau, în România, potrivit
regulamentelor emise de Consiliul Concurenţei, sunt considerate legale, fără obligaţia notificării
sau obţinerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul Concurenţei,
cu obligaţia pentru agenţii economici în cauză de a dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de
legislaţia concurenţei.
Excepţiile se încadrează în două categorii, în funcţie de modul de reglementare de către
autorităţile de concurenţă: excepţii individuale şi excepţii de grup. Exceptările de grup (aşa
numitele „block exemptions”) sunt stabilite prin regulamente ale Consiliului UE, Comisiei
Europene, sau ale autorităţilor de concurenţă din fiecare stat membru pentru statul respectiv. Ele
includ anumite categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii superioare efectelor negative
reduse pe care le au asupra mediului concurenţial şi acoperă acorduri pe verticală: acorduri
privind distribuţia sau furnizarea, transporturile maritime desfacerea de autoturisme 75, iar pentru
acordurile orizontale: acorduri privind transferul tehnologic, acordurile privind cercetarea şi
dezvoltarea, etc.76

72
A se vedea nota 25 mai sus.
73
A se vedea Decizia Comisiei 84/405/CEE din 6 august 1984, Zinc producer group, J. Of. nr. L 220/1984.
74
În general, exemplele cuprinse în Tratat şi Legea concurenţei se referă la tipuri de acorduri care aproape niciodată
nu pot fi exceptate, având în vedere efectele asupra mediului concurenţial şi a comerţului pe piaţa respectivă.
75
A se vedea spre exemplu Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea
concurentei nr.21/1996 în cazul înţelegerilor verticale din sectorul autovehiculelor, M. Of. nr. 280 din 31/03/2004.
76
Prin Decizia 73/323, Prym – Werke, J. Of. L 296/24.10.1973, Comisia Europeană a exceptat de la aplicarea art. 85
alin 3 (acum art. 81 alin. 1) acordul încheiat între societatea germană Prym şi societatea belgiană Beka privind:
concentrarea producţiei de ace pentru maşinile de cusut de uz casnic într-o singură fabrică, încetarea fabricării
produsului respectiv la Prym, angajamentul acesteia din urmă să nu achiziţioneze produsul decât de la Beka, în
codiţii prestabilite, etc. Deşi Comisia a reţinut că înţelegerea respectivă intră sub incidenţa art. 81 alin 1, afectând
mediul concurenţial pe piaţă, precum şi comerţul între statele membre, poate fi exceptată individual potrivit
alineatului 3, având în vedere următoarele efecte: scăderea costurilor de producţie şi a preţurilor de desfacere, creând
beneficii consumatorilor, prin creşterea producţiei şi scăderea preţului, raţionalizarea producţiei şi introducerea
fabricării în serie, etc.
40
 Înţelegerile care nu se încadrează în condiţiile stabilite pentru exceptările de grup, atunci
poate fi exceptat în mod individual, în urma analizării clauzelor respective, care trebuie să se
circumscrie condiţiilor stabilite de art. 81 alin. 3 TCE sau art. 5 alin. 2 Legea nr. 21/1996, mai
sus menţionate. În plus, la aceste exceptări se adaugă acele acorduri care, deşi nu se încadrează
în condiţiile pentru exceptare, nu depăşesc pragurile de minimis.
În situaţia în care un agent economic, sau un grup de agenţi economici, deţine o poziţie
dominantă pe piaţă, efectele anticoncurenţiale determinate de comportamentul acestuia sunt
foarte probabile, legislaţia în materie fiind aplicată mai strict. Sunt astfel aplicabile art. 82 TCE
pentru piaţa comunitară şi art. 6 Legea concurenţei care interzic abuzul de poziţie dominantă, cu
exemplificarea unor practici anticoncurenţiale, unele similare celor prevăzute de art. 81 TCE,
respectiv art. 5 Legea concurenţei, analizate mai sus, altele specifice conduitei unilaterale a unui
agent economic dominant.77 În plus, art. 82 TCE impune şi condiţia afectării comerţului între
statele membre.
Poziţia dominantă per se nu este interzisă, nici pe piaţa comunitară, nici pe piaţa
românească. Agenţii economici care deţin o astfel de poziţie, intră sub incidenţa normelor
menţionate numai daca abuzează prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale.
În acest context, este necesară definirea noţiunii de poziţie dominantă – situaţia în care un
agent economic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent faţă de
furnizori, concurenţi şi clienţi, permiţându-i astfel să afecteze mediul concurenţial pe piaţa
relevantă.78 În general, poziţia dominantă derivă dintr-o combinaţie de mai mulţi factori care,
luaţi separat, nu sunt determinanţi.
Astfel, în jurisprudenţa Curţii s-a stabilit că, în analizarea existenţei unei poziţii
dominante, trebuie verificate elemente ca: uşurinţa cu care un nou producător sau vânzător poate
intra pe piaţa respectivă, relaţiile agenţilor aflaţi în poziţii de furnizor sau client, gradul de
dependenţă al afacerilor acestora cu agentul dominant, absenţa unei soluţii echivalente din punct
de vedere economic, piaţa relevantă.
Acest din urmă element este esenţial pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă,
deoarece poziţia dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă,
circumscris de piaţa produsului şi piaţa geografică.
Piaţa produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate de cumpărători ca
interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării date. Acestea
trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel încât consumatorii să poată alege între ele. În

77
Impunerea preţurilor, limitarea producţiei sau distribuţiei, impunerea unor condiţii suplimentare nejustificate,
refuzul de a contracta, practicarea unor preţuri excesive sau de ruinare, etc.
78
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 85/76, Hoffmann-La Roche v. Comisia Europeană,
(1979) ECR 461.
41
determinarea pieţei relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca: preţurile,
gradul de substituibilitate, elasticitatea cererii pentru produs, variabilitatea / disponibilitatea în
timp, etc.79 În mod normal, piaţa produsului este restrânsă prin definirea tuturor acestor factori,
însă Comisia Europeană menţine un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de Curtea
Europeană de Justiţie. În acest scop, în 1997, Comisia a emis o notificare privind definirea pieţei
relevante80.
Piaţa geografică relevantă cuprinde zona în care sunt localizaţi agenţii economici
implicaţi în distribuirea produselor incluse în piaţa produsului, în care condiţiile de concurenţă
sunt suficient de omogene şi poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condiţiilor de
concurenţă diferite. Având în vedere condiţia afectării comerţului între statele membre, la
început, în practică, era necesar ca practica anticoncurenţială să implice cel puţin două state
membre, dar în timp s-a ajuns ca un singur stat membru să fie afectat, pentru a fi aplicabil art. 82
TCE.81
O dată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie determinată poziţia agentului economic
verificat, demers în care Curtea accentuează asupra factorului „putere economică” a agentului
respectiv; fără îndoială însă trebuie luaţi în considerare toţi factorii care afectează activitatea
agentului, în final o poziţie dominantă rezidând în capacitatea agentului de a se comporta
independent de concurenţii săi şi chiar faţă de clienţi. Curtea a subliniat în mai multe decizii că
existenţa unor cote de piaţă ridicate (50% sau mai mult) sunt prin ele însele probe ale poziţiei
dominante, la fel dacă un agent are o cotă de cel puţin 40%, dar mai mare decât suma cotelor
următorilor doi concurenţi.
Însă pentru incidenţa art. 82 TCE sau art. 6 Legea concurenţei, este necesar ca agentul să
abuzeze de poziţia dominantă, prin practicile anticoncurenţiale menţionate.
Regulamentul Consiliului CE nr. 1/200382 este extrem de important în această materie,
întrucât stabileşte un nou set de norme pentru aplicarea art. 81 şi 82, inclusiv de către autorităţile
naţionale.
După cum am subliniat anterior, până la data aderării, România nu aplică Regulamentul
respectiv, ci legislaţia naţională, care transpune legislaţia comunitară. De la data aderării însă,
regulamentele, potrivit art. 249 TCE, devin direct aplicabile şi obligatorii, producând drepturi şi

79
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 27/76, United Brands Co v. Comisia Europeană, (1978)
ECR 207, pentru modul interesant de stabilire a unei pieţe de sine stătătoare a bananelor, cu luare în considerare a
tuturor acestor factori.
80
Notificarea Comisiei din 3 octombrie 1997 privind definirea pieţei relevante, în înţelesul dreptului comunitar al
concurenţei, J. Of. Nr. 372/1997.
81
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 322/81, Nederlansche Banden Industrie Michelin v.
Comisia Europeană, (1983) ECR 3461.
82
A se vedea nota 9, mai sus.
42
obligaţii întocmai ca un act normativ de drept intern. Prin urmare, este extrem de importantă
cunoaşterea acestor acte comunitare încă înainte de data aderării.
În acest context, unul dintre cele mai importante principii stabilite de Regulamentul
1/2003, urmând deciziile anterioare ale Curţii Europene de Justiţie, este că art. 81 şi art. 82 TCE
sunt direct aplicabile nu numai de către Comisia Europeană, ci şi de către autorităţile naţionale
de concurenţă şi de instanţele naţionale, potrivit prevederilor procedurale interne.
În ceea ce priveşte relaţia dreptului naţional cu dreptul comunitar, mai ales având în
vedere faptul că autorităţile naţionale au posibilitatea să aplice şi normele de drept comunitar şi
pe cele interne, Regulamentul stabileşte că aplicarea dreptului naţional nu trebuie să conducă la
interzicerea înţelegerilor, deciziilor asociaţiilor de agenţi economici sau practicilor concertate
care nu cad sub incidenţa art. 81 alin. 1 sau care pot fi exceptate potrivit art. 81 alin. 3. Cu toate
acestea, autorităţile naţionale pot aplica în statele respective reguli mai stricte care să sancţioneze
comportamentul unilateral al agenţilor economici.
Regulamentul introduce procedura angajamentelor, potrivit căreia în cazul în care
Comisia identifică un acord care încalcă art. 81, poate accepta de la agenţii economici în cauză
angajamente, în vederea eliminării aspectelor anticoncurenţiale relevate în evaluarea preliminară
a Comisiei. În cazul nerespectării angajamentului, schimbării circumstanţelor, descoperirii altor
informaţii, Comisia poate redeschide procedura. Această procedură nu aduce atingere
competenţelor autorităţilor naţionale de concurenţă şi instanţelor din statele membre.
Autorităţile naţionale, inclusiv instanţele şi Comisia Europeană sunt obligate reciproc să
facă schimb de informaţii, inclusiv confidenţiale, cu obligaţia păstrării acestui caracter şi a
folosirii exclusiv în scopul în care au fost solicitate. În ceea ce priveşte instanţele naţionale care
soluţionează cauze de concurenţă, statele membre sunt obligate să transmită copii ale hotărârilor
pronunţate, în urma comunicării acestora către părţi. Autorităţile naţionale din statele membre,
dar şi Comisia Europeană, pot transmite opinii scrise şi, cu permisiunea instanţei, pot interveni
oral. De asemenea, instanţele pot solicita informaţii precum şi opinia Comisiei Europene.
Având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, art. 16 din Regulament
prevede că instanţele naţionale nu pot pronunţa, în aplicarea art. 81 şi 82 TCE, hotărâri contrare
deciziilor Comisiei Europene. În cazul în care investigaţiile sunt în desfăşurare în cadrul
Comisiei, instanţele pot decide să suspende soluţionarea unor cauze a căror soluţionare ar putea
implica riscul pronunţării unor hotărâri contrare.
În ceea ce priveşte relaţia cu autorităţile naţionale de concurenţă, prerogativele Comisiei
Europene sunt mai pronunţate. Astfel, autorităţile naţionale sunt obligate să informeze Comisia
Europeană nu mai târziu de 30 zile înainte de data adoptării unei decizii în aplicarea art. 81 sau
82. Este totodată important de menţionat că iniţierea de către Comisie a procedurilor în vederea
43
adoptării unei decizii în aplicarea art. 81 sau 82, conduce la pierderea competenţei autorităţilor
naţionale de a aplica dreptul comunitar în cauza respectivă; în cazul în care cauza este pe rolul
autorităţilor naţionale, Comisia poate prelua cazul numai în urma consultării autorităţilor
respective.
Rezumându-ne la prezentarea acestor aspecte esenţiale ale Regulamentului nr. 1/2003,
trebuie subliniat că toate aceste prevederi au fost stabilite în vederea asigurării unei interpretări
unitare a dreptului comunitar la nivelul C.E, având în vedere că, prin normele anterioare
Regulamentului, Comisia Europeană deţinea monopolul aplicării art. 81 şi 82. În plus, Comisia
Europeană, autorităţile naţionale de concurenţă şi instanţele naţionale competente formează,
potrivit Regulamentului, o reţea europeană pentru aplicarea dreptului concurenţei, care trebuie să
funcţioneze unitar, pentru a crea un mediu concurenţial şi o piaţă internă competitivă, potrivit
obiectivelor prevăzute şi asumate prin Tratatul C.E.

3.3 :Intelegerile intre agentii economici si practicile concertate in legislatia

europeana
Sunt definite în Tratatul stabilind Comunitatea Europeană în art. 8183 ca fiind
incompatibile cu piaţa internă toate înţelegerile între agenţii economici, deciziile asociaţiilor
agenţilor economici şi toate practicile concertate, susceptibile de a afecta comerţul între statele
membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei pe
piaţa comună. Acelaşi articol prevede câteva exemple din tipurile de practici anticoncurenţiale cu
risc ridicat pentru mediul concurenţial: fixarea preţurilor, limitarea sau controlul producţiei,
distribuţiei, împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare etc. Este important
de subliniat că acestea sunt doar exemple, autorităţile de concurenţă având obligaţia să
sancţioneze orice practică anticoncurenţială, care se încadrează în definiţia respectivă şi care nu
poate fi exceptată. Alineatul 3 al art. 81 prevede excepţiile de la interdicţiile stabilite de primul
alineat. Astfel, pot fi exceptate practicile care, deşi intră sub incidenţa alineatului 1, îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii:
- contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei produselor sau la
promovarea progresului tehnic sau economic,
- asigură consumatorilor un beneficiu echitabil prin raportare la cel realizat de
părţile la înţelegerea, decizia sau practica respectivă,

83
Fostul articol 85 TCE în numerotarea existentă înaintea modificărilor introduse prin Tratatul de la Amsterdam
(intrat în vigoare la 1 mai 1999). Prin urmare, în culegerile de acte normative, tratate de drept, decizii ale Curţii
Europene de Justiţie, etc. anterioare Tratatului de la Amsterdam, actualul art. 81 are ca echivalent fostul art. 85, iar
art. 82 (abuzul de poziţie dominantă) – fostul art. 86.
44
 - nu impun agenţilor economici implicaţi restricţii care nu sunt indispensabile în
realizarea obiectivelor respective,
- nu elimină concurenţa de pe o parte substanţială a produselor sau serviciilor la
care se referă.

Prevederile art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin
OUG nr. 121/2003, sunt similare art. 81 TCE. Principala diferenţă constă, în afară de condiţia
restricţionării comerţului intracomunitar menţionată mai sus, în piaţa care este protejată prin
aceste norme: comunitară sau naţională, şi bineînţeles în autorităţile competente să aplice
dispoziţiile în cauză84. În plus, legea română dezvoltă cele 4 condiţii mai sus menţionate, pentru
exceptarea practicilor anticoncurenţiale, însă în cadrul limitelor stabilite de art. 81. 85 Modul de
aplicare, astfel cum am subliniat, trebuie să fie comun.
Fără a insista asupra prezentării amănunţite a acestor reglementări, este însă necesar să
subliniem câteva concepte importante cristalizate de aplicarea în timp, în special la nivelul
Comunităţii Europene.
Art. 81 TCE, respectiv art. 5 din Legea română, poate fi redus schematic la 4 noţiuni
esenţiale, cumulative:
- înţelegere între
- agenţi economici care afectează
- mediul concurenţial şi
- comerţul între statele membre (condiţie specifică dar necesară numai TCE).
Conceptul de „agent economic”, sau întreprindere86, nu este definit de legiuitor, sarcină
care a revenit Comisiei Europene87 şi Curţii Europene de Justiţie. Astfel, având în vedere
importanţa aplicării normelor de concurenţă unei cât mai mari părţi a pieţei interne, în vederea
asigurării climatului concurenţial, Curtea a reţinut o definiţie extinsă a noţiunii de agent
economic, incluzând nu numai societăţi comerciale ci şi comercianţi persoane fizice 88. Un caz
interesant este cel al agenţilor economici între care există legături foarte strânse, ca între o
societate şi filiala sa, care, chiar dacă formal sunt entităţi cu personalitate juridică distinctă,
84
Pentru normele care sunt aplicabile în cazul unor practici concurenţiale care aduc atingere numai uneia din aceste
pieţe, sau concomitent ambelor pieţe, a se vedea mai jos, secţiunea „Aplicarea normelor de concurenţă”. În ceea ce
priveşte autorităţile competente este de subliniat că art. 81 şi 82 TCE sunt direct aplicabile, după cum vom dezvolta,
şi de către autorităţile naţionale de concurenţă.
85
Spre exemplu, condiţia prevalării efectelor pozitive asupra celor negative – art. 5 lit. a, sau întărirea poziţiilor
concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă.
86
“Undertaking”, în versiunea engleză a Tratatului, “enterprise” în versiunea franceză; legiuitorul român foloseşte
termenul “agent economic”.
87
După cum va fi prezentat în cele ce urmează, Comisia Europeană este instituţia comunitară cu cele mai importante
atribuţii în asigurarea respectării normelor de concurenţă. Potrivit art. 230 TCE, deciziile Comisiei pot fi verificate
sub aspectul legalităţii de către Curtea Europeană de Justiţie.
88
Decizia Comisiei 79/86/EEC, Vaessen/Morris, 10 ianuarie 1979, J. Of. Nr. L19/1979.
45
unitatea de comportament poate exclude aplicabilitatea art. 81, fiind considerate un singur agent
economic – este şi cazul grupurilor de agenţi economici în cadrul cărora unul dintre aceştia
deţine controlul asupra celorlalţi, ceea ce face ca grupul să acţioneze ca un singur agent, fără a fi
vorba de o înţelegere sau practică concertată89.
Prin urmare, noţiunea de agent economic nu poate fi limitată la o singură entitate legală;
singura condiţie este implicarea entităţii respective în activităţi economice.90

În ceea ce priveşte noţiunea de „înţelegere”, reprezintă orice acord consemnat în scris,

sau oral, între unul sau mai mulţi agenţi economici, chiar dacă poate fi sau nu executat potrivit
legii – nu este necesar ca expresia de voinţă a părţilor să constituie un contract valabil sau
obligatoriu potrivit dreptului naţional.91 Se observă aceeaşi tendinţă de a stabili o definiţie cât
mai cuprinzătoare. Înţelegerile / acordurile pot fi „orizontale” – încheiate între agenţi economici
aflaţi la acelaşi nivel al circuitului economic, de regulă competitori, sau „verticale” – spre
exemplu între un producător şi distribuitorul acestuia, între agenţi aflaţi în relaţie vânzător -
cumpărător. Cu toate acestea, înţelegerile orizontale sunt de regulă mai dăunătoare mediului
concurenţial decât celelalte, având ca efect restrângerea concurenţei între agenţi competitori în
mod normal; cele verticale pot avea efecte pozitive pentru piaţa respectivă, spre exemplu
reducând preţul final; în acelaşi timp, de regulă părţile la un astfel de acord nu sunt în poziţie de
concurenţă.
În acelaşi timp, unele înţelegeri, pot fi deghizate în forma unui comportament unilateral,
spre exemplu în cazul unor agenţi independenţi care acceptă tacit decizii cu efect
anticoncurenţial din partea unui partener dominant.92

Deciziile asociaţiilor agenţilor economici presupun necesitatea existenţei unor forme de

organizare, însă nu are importanţă felul acestora şi nici modul în care sunt luate deciziile –
formal sau nu. Acesta interpretare extinsă generează riscul ca membri ai asociaţiilor respective să
fie atraşi în decizii anticoncurenţiale; prezumţia operând împotriva lor, aceştia trebuie să
dovedească neimplicarea – nu au fost prezenţi la reuniunile în care au fost luate deciziile
respective, s-au opus, etc.

89
Cu toate acestea, practica anticoncurenţială a grupului respectiv poate intra sub incidenţa art. 82 TCE dacă sunt
întrunite condiţiile abuzului de poziţie dominantă.
90
A se vedea paragraful 21, Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 41/90 Hofner v. Macrotron, (1991) ECR I
– 1979.
91
Decizia Comisiei Europene Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA, 13 iulie 1987, J. Of. Nr. L 222/1989.
92
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauzele 25 & 26/84, Ford – Werke AG & of Europe Inc. v.
Comisia Europeană, (1985) ECR 2725.
46
 O noţiune interesantă o reprezintă practicile concertate – în primul rând datorită
caracterului informal, şi apoi datorită dificultăţii de identificare şi probare. Ideea la baza
incriminării practicilor concertate constă în faptul că agenţii economici trebuie să-şi stabilească
politicile economice şi strategiile de piaţă în mod independent. În cazul în care încalcă acest
principiu şi îşi coordonează acţiunile în mod voit, aducând atingere concurenţei, comportamentul
lor poate fi sancţionat în conformitate cu art. 81 TCE sau art. 5 din Legea 21. Practicile
concertate nu trebuie însă confundate cu comportamentele similare (paralele), când, fără a-şi
coordona acţiunile, mai mulţi agenţi economici, în funcţie de condiţiile pieţei respective, au
aceeaşi atitudine – spre exemplu creşterea preţului unui produs finit, la date apropiate, cu sume
similare, dar ca urmare a creşterii preţului pentru materia primă pe piaţa mondială.93
Pentru un exemplu de practici concertate, care de regulă reiess din poziţia celor implicaţi,
este edificatoare cauza „materiilor pentru vopsit” „ICI v. Comisia Europeană” soluţionată în
1972 de Curtea Europeană de Justiţie.94
În ceea ce priveşte afectarea concurenţei şi a comerţului între state în afară de cele
subliniate anterior, trebuie menţionat că nu orice înţelegere, decizie a unei asociaţii sau practică
concertată poate avea efecte negative. Astfel, Comisia Europeană, având în vedere jurisprudenţa
Curţii, care a arătat că dacă o practică anticoncurenţială are efecte nesemnificative asupra pieţei,
având în vedere spre exemplu poziţia minoră a părţilor în domeniul respectiv, a emis o notificare
numită „de minimis” amendată în mai multe rânduri prin care înţelegerile orizontale sunt
acceptate în cazul în care cota de piaţă a părţilor nu depăşeşte 5%, iar înţelegerile verticale -
10%, cu condiţia suplimentară să nu cuprindă clauze interzise (ex. fixarea preţurilor).95
Este însă de observat că înţelegerile sau practicile care sunt exceptate de la aplicarea art.
81 TCE, pot intra sub incidenţa dreptului naţional. În ceea ce priveşte legea română, dispoziţiile

93
Potrivit Curţii, un comportament paralel nu poate dovedi singur o practică concertată decât în cazul în care aceasta
este singura explicaţie – Cauzele 89/85, 104/85, 114/85, 114/85, 116/85, 117/85 la 129/85 – Wood pulp II, (1988)
ECR 5193.
94
Cauza 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd. v. Comisia Europeană, (1972) ECR 619. În esenţă, Curtea a
reţinut că în perioada ianuarie 1964 – octombrie 1967 au avut loc în mai multe state membre CE trei creşteri
uniforme pentru vopsele: în ianuarie 1964 o creştere uniformă cu 15% pentru anumite vopsele în Italia, Olanda,
Belgia şi Luxemburg. La începutul anului 1965 a urmat Germania. La 1 ianuarie 1965 marea majoritate a
producătorilor în toate statele membre, mai puţin Franţa, au introdus o creştere de 10%, pentru alte vopsele,
neacoperite de prima majorare. Până în 1967, au mai fost crescute preţurile pentru toate vopselele cu 8%, în toate
statele membre, cu excepţia Italiei, iar în Franţa cu 12%, pentru a compensa menţinerea anterioară a preţurilor.
Creşterile preţurilor au fost precedate de anunţuri ale unuia din producători în acest sens, urmate de majorările
introduse de ceilalţi producători. Un element importat a fost întâlnirea din august 1967 de la Basel, la care au
participat toţi producătorii, mai puţin cel italian, unde unul din aceştia a anunţat o creştere cu 8%. Privite în context,
cele trei majorări consecutive au revelat cooperarea progresivă între agenţii economici implicaţi: creşterea din 1964,
spre deosebire de celelalte două, nu a fost precedată de un anunţ al unui producător, urmat apoi de majoritatea
producătorilor; anunţurile au permis concertarea acţiunilor în sensul evaluării modului de operare a competitorilor şi
eliminare a incertitudinilor, cu efecte majore pe o piaţă de oligopol, care excludea posibilitatea unui simplu
comportament similar...
95
Notificarea Comisiei Europene privind înţelegerile de importanţă minoră care nu cad sub incidenţa art. 85 alin. 1
, J. Of. Nr. C 372/1997. În ceea ce priveşte clauzele interzise a se vedea şi art. 8(2) din Legea concurenţei.
47
Legii 21/1996 nu se aplică agenţilor economici sau grupărilor agenţilor economici a căror cifră
de afaceri pentru exerciţiul financiar precedent practicilor susceptibil anticoncurenţiale nu
depăşeşte plafonul stabilit anual96 de Consiliul Concurenţei şi cota de piaţă a părţilor nu
depăşeşte 5% pentru înţelegerile dintre agenţii economici concurenţi (orizontale), iar pentru
înţelegerile verticale - 10%
Fără a insista mai mult asupra modurilor de încălcare a normelor care reglementează
mediul concurenţial, sancţionate potrivit art. 81 TCE şi art. 5 Legea 21/1996, subliniem că
practicile anticoncurenţiale sunt deosebit de variate, fiind exemplificate doar unele din cel mai
grave şi des întâlnite: înţelegeri sau practici concertate pentru fixarea artificială a costurilor 97,
partajarea pieţelor98, condiţii nejustificate în vederea aprovizionării, etc..
Cu toate acestea, atât dreptul comunitar, cât şi cel naţional permit, având în vedere
principiul interesului economic general, aşa cum am arătat, excepţii, în anumite condiţii, care, pe
scurt pot fi rezumate printr-un test de oportunitate: efectele pozitive depăşesc pe cele negative,
iar cele negative nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului propus99.

În conformitate cu art. 81 alin. 3 TCE sau art. 5 alin. 2 Legea 21/1996, înţelegerile,
deciziile asociaţiilor agenţilor economici şi practicile concertate care se încadrează în una din
categoriile exceptate, potrivit Regulamentului CE nr. 1/2003 sau, în România, potrivit
regulamentelor emise de Consiliul Concurenţei, sunt considerate legale, fără obligaţia notificării
sau obţinerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul Concurenţei,
cu obligaţia pentru agenţii economici în cauză de a dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de
legislaţia concurenţei.
Excepţiile se încadrează în două categorii, în funcţie de modul de reglementare de către
autorităţile de concurenţă: excepţii individuale şi excepţii de grup. Exceptările de grup (aşa
numitele „block exemptions”) sunt stabilite prin regulamente ale Consiliului UE, Comisiei
Europene, sau ale autorităţilor de concurenţă din fiecare stat membru pentru statul respectiv. Ele
includ anumite categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii superioare efectelor negative
reduse pe care le au asupra mediului concurenţial şi acoperă acorduri pe verticală: acorduri
privind distribuţia sau furnizarea, transporturile maritime desfacerea de autoturisme100, iar pentru

96
În prezent 20 miliarde lei.
97
A se vedea nota 25 mai sus.
98
A se vedea Decizia Comisiei 84/405/CEE din 6 august 1984, Zinc producer group, J. Of. nr. L 220/1984.
99
În general, exemplele cuprinse în Tratat şi Legea concurenţei se referă la tipuri de acorduri care aproape niciodată
nu pot fi exceptate, având în vedere efectele asupra mediului concurenţial şi a comerţului pe piaţa respectivă.
100
A se vedea spre exemplu Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea
concurentei nr.21/1996 în cazul înţelegerilor verticale din sectorul autovehiculelor, M. Of. nr. 280 din 31/03/2004.
48
acordurile orizontale: acorduri privind transferul tehnologic, acordurile privind cercetarea şi
dezvoltarea, etc.101
Înţelegerile care nu se încadrează în condiţiile stabilite pentru exceptările de grup, atunci
poate fi exceptat în mod individual, în urma analizării clauzelor respective, care trebuie să se
circumscrie condiţiilor stabilite de art. 81 alin. 3 TCE sau art. 5 alin. 2 Legea nr. 21/1996, mai
sus menţionate. În plus, la aceste exceptări se adaugă acele acorduri care, deşi nu se încadrează
în condiţiile pentru exceptare, nu depăşesc pragurile de minimis.

3.4: Cadru normativ privind concurenta economica stabilit prin Tratatele europene 

     3.4.1 : Tratatul de functionare a UE (Roma 1952 )

Prin instituirea Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) intrată în
vigoare în iulie 1952, Europa supranaţională înregistrează primul său mare succes. Pentru prima
dată, cele şase state membre ale acestei organizaţii renunţă, într-un domeniu totuşi încă limitat, la
o parte din suveranitatea lor în favoarea Comunităţii.
Acest prim efort în vederea integrării şi-a demonstrat repede limitele prin eşecul
Comunităţii Europene de Apărare (CEA) în 1954.
În momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferinţa de
la Messina din iunie 1955 încearcă o relansare a proiectului european. Aceasta este urmată de o
serie de alte reuniuni care au reunit miniştri şi experţi. La începutul anului 1956 este creat un
comitet pregătitor, însărcinat cu pregătirea unui raport privind crearea unei pieţe comune
europene. Acesta se reuneşte la Bruxelles, sub preşedinţia lui P.H. Spaak, ministrul belgian al
Afacerilor Externe din acea vreme. În aprilie 1956, acest comitet prezintă un ansamblu de două
proiecte care corespund celor două opţiuni alese de către state:
 crearea unei pieţe comune generalizate;
 crearea unei Comunităţi a Energiei Atomice.
Cele două celebre „tratate de la Roma” au fost semnate la Roma în martie 1957.
Primul instituia o Comunitate Economică Europeană (CEE), iar cel de-al doilea o Comunitate
Europeană a Energiei Atomice, cunoscută şi sub denumirea de Euratom.
101
Prin Decizia 73/323, Prym – Werke, J. Of. L 296/24.10.1973, Comisia Europeană a exceptat de la aplicarea art.
85 alin 3 (acum art. 81 alin. 1) acordul încheiat între societatea germană Prym şi societatea belgiană Beka privind:
concentrarea producţiei de ace pentru maşinile de cusut de uz casnic într-o singură fabrică, încetarea fabricării
produsului respectiv la Prym, angajamentul acesteia din urmă să nu achiziţioneze produsul decât de la Beka, în
codiţii prestabilite, etc. Deşi Comisia a reţinut că înţelegerea respectivă intră sub incidenţa art. 81 alin 1, afectând
mediul concurenţial pe piaţă, precum şi comerţul între statele membre, poate fi exceptată individual potrivit
alineatului 3, având în vedere următoarele efecte: scăderea costurilor de producţie şi a preţurilor de desfacere, creând
beneficii consumatorilor, prin creşterea producţiei şi scăderea preţului, raţionalizarea producţiei şi introducerea
fabricării în serie, etc.
49
Diversele ratificări la nivelul statelor membre nepunând probleme, cele două tratate intră în
vigoare începând cu 1 ianuarie 1958.
Prezenta fişă de sinteză este consacrată doar Tratatului CEE.
OBIECTIVE
În urma eşecului CEA, domeniul economic, mai puţin afectat de opoziţiile naţionale
decât alte domenii, devine terenul consensual al cooperării supranaţionale. Prin instituirea CEE
şi prin crearea pieţei comune sunt urmărite două obiective. Primul urmăreşte transformarea
condiţiilor economice în care se realizează schimburile şi producţia pe teritoriul Comunităţii. Cel
de-al doilea, mai politic, face din CEE o contribuţie la construcţia funcţională a Europei politice
şi constituie un pas către o unificare mai largă a Europei.
În Preambul, semnatarii tratatului se declară:
„- hotărâţi să pună bazele unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene
- decişi să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al ţărilor lor, prin
eliminarea barierelor care divizează Europa;
- propunându-şi ca scop esenţial al eforturilor lor îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi
de muncă ale popoarelor lor;
- gata să recunoască faptul că eliminarea obstacolelor existente necesită o acţiune concertată în
vederea garantării unei extinderi stabile, a unor schimburi echilibrate şi a unei concurenţe loiale;
- preocupaţi să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure o dezvoltare armonioasă prin
reducerea decalajului dintre diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate;
- dornici să contribuie, prin intermediul unei politici comerciale comune, la eliminarea treptată a
restricţiilor din schimburile internaţionale;
- dispuşi să confirme solidaritatea dintre Europa şi ţările de peste mări şi dorind să asigure
dezvoltarea prosperităţii acestora, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor
Unite;
- hotărâţi să consolideze... pacea şi libertatea şi invitând şi celelalte popoare ale Europei, care le
împărtăşesc idealul, să se alăture efortului lor...”.
Intenţiile lor s-au concretizat prin crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi prin
elaborarea unor politici comune.
CONTRIBUŢIILE TRATATULUI
Tratatul CEE prevede crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi elaborarea unor
politici comune. Articolele 2 şi 3 din tratat abordează în mod direct aceste trei teme. Acestea
precizează că cea dintâi misiune a Comunităţii constă în instituirea unei pieţe comune şi prezintă
în mod detaliat acţiunile pe care aceasta din urmă va trebui să le întreprindă pentru a o realiza.
Instituirea unei pieţe comune
50
 Articolul 2 din Tratatul CEE stipulează următoarele: „Comunitatea are ca misiune, prin
instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor
membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a
nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”.
Această piaţă comună are la bază faimoasele „patru libertăţi”, care sunt libera circulaţie a
persoanelor, a serviciilor, a bunurilor şi a capitalurilor.
Ea instituie un spaţiu economic unificat, introducând libera concurenţă între întreprinderi.
Piaţa comună pune bazele apropierii condiţiilor economice de comercializare a produselor şi a
serviciilor, cu excepţia celor la care fac deja referire alte tratate (CECO şi Euratom).
Articolul 8 din tratatul CEE prevede că realizarea pieţei comune se va face pe durata unei
perioade tranzitorii de 12 ani, divizată în trei etape a câte patru ani fiecare. Fiecărei etape i-a fost
atribuit un ansamblu de acţiuni care trebuie întreprinse şi urmărite. Sub rezerva exceptărilor şi a
derogărilor prevăzute de tratat, expirarea perioadei tranzitorii constituie termenul de intrare în
vigoare a tuturor normelor referitoare la instituirea pieţei comune.
Piaţa fiind fondată pe principiul liberei concurenţe, tratatul interzice înţelegerile între
întreprinderi, precum şi ajutoarele oferite de stat (cu excepţia derogărilor prevăzute de tratat),
care pot afecta comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect să împiedice, să
limiteze sau să distorsioneze concurenţa.
În final, ţările şi teritoriile de peste mări sunt asociate la piaţa comună şi la uniunea
vamală, în scopul intensificării schimburilor şi al continuării eforturilor comune de dezvoltare
economică şi socială.
Instituirea unei uniuni vamale
Tratatul CEE suspendă drepturile vamale între state şi contingentele la schimbul de
mărfuri dintre acestea.
Tratatul instituie un Tarif Vamal Comun extern, un fel de barieră externă pentru
produsele din statele terţe, care înlocuieşte tarifele anterioare ale statelor membre. Această
uniune vamală este completată de o politică comercială comună. Această politică gestionată la
nivel comunitar şi nu la nivel naţional face diferenţa între uniunea vamală şi o simplă asociaţie
de liber schimb.
Efectele desfiinţării restricţiilor vamale şi ale eliminării restricţiilor cantitative la nivelul
schimburilor în cursul perioadei de tranziţie sunt pozitive, permiţând comerţului intracomunitar
şi schimburilor dintre CEE şi statele terţe să se dezvolte în mod semnificativ.
Elaborarea politicilor comune

51
 Anumite politici sunt prevăzute în mod formal în cadrul tratatului, cum ar fi politica
agricolă comună (articolele 38 la 47), politica comercială comună (articolele 110 la 116) şi
politica transporturilor (articolele 74 la 84).
Alte politici pot fi elaborate în funcţie de nevoi, după cum se precizează în articolul 235:
„În cazul în care, în cadrul funcţionării pieţei comune, o acţiune a Comunităţii apare ca necesară
pentru realizarea unuia dintre obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut
atribuţiile necesare în vederea acţionării în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate cu
privire la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, adoptă dispoziţiile
corespunzătoare”.
Începând cu Reuniunea la nivel înalt de la Paris, din octombrie 1972, recurgerea la acest articol a
permis Comunităţii să realizeze acţiuni în domeniul politicii mediului, al politicii regionale,
sociale şi industriale.
Dezvoltarea acestor politici este completată de crearea Fondului Social European, al cărui
scop este îmbunătăţirea condiţiilor de ocupare a forţei de muncă pentru lucrători şi ridicarea
nivelului lor de trai, precum şi instituirea Băncii Europene de Investiţii, menite să
îmbunătăţească dezvoltarea economică a Comunităţii prin crearea de noi resurse.
STRUCTURĂ
Tratatul CEE cuprinde 240 de articole şi este structurat în şase părţi distincte, precedate
de un Preambul.
 prima parte este consacrată principiilor care susţin instituirea CEE prin
intermediul pieţei comune, a uniunii vamale şi a politicilor comune;
 a doua parte se referă la fundamentele Comunităţii. Aceasta cuprinde patru titluri
consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, agriculturii, liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor
şi a capitalurilor şi
a transporturilor;
 a treia parte se referă la politica Comunităţii şi cuprinde patru titluri cu privire la
regulile comune, la politica economică, la politica socială şi la Banca Europeană de Investiţii;
 a patra parte este consacrată asocierii ţărilor şi teritoriilor de peste mări;
 a cincea parte este consacrată instituţiilor Comunităţii, cu un prim titlu care se
referă la dispoziţiile instituţionale şi cu un al doilea care se referă la dispoziţiile financiare;
 ultima parte a tratatului se referă la dispoziţiile generale şi finale.
Tratatul cuprinde, de asemenea, patru anexe referitoare la anumite poziţii tarifare, la
produse agricole, la tranzacţii invizibile şi la ţările şi la teritoriile de peste mări.
La tratat au fost anexate şi douăsprezece protocoale. Primul se referă la statutul Băncii
Europene de Investiţii, iar următoarele la diferite probleme specifice unui anumit stat membru
52
(Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos) sau unui anumit produs, precum uleiurile
minerale, bananele, cafeaua verde.

Au mai fost anexate la actul final şi nouă declaraţii.

INSTITUŢII
Tratatul CEE creează instituţii şi mecanisme decizionale care permit exprimarea atât a
intereselor naţionale, cât şi a unei viziuni comunitare. Echilibrul instituţional are la bază un
„triunghi” format din Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, care colaborează între ele.
Consiliul elaborează normele, Comisia formulează propunerile, iar Parlamentul are un rol
consultativ. În plus, există un alt organ care are un rol consultativ în cadrul procesului decizional,
şi anume Comitetul Economic şi Social.
Comisia, un colegiu independent de guvernele statelor membre, numită de către acestea
printr-un acord comun, reprezintă interesele comune. Aceasta deţine monopolul iniţiativei
legislative şi face propuneri de acte comunitare Consiliului de Miniştri. Gardian al tratatelor, ea
veghează la aplicarea acestora şi a dreptului derivat. Comisia dispune, în acest sens, de
numeroase mijloace pentru a controla statele membre şi întreprinderile. În cadrul misiunii sale,
Comisia dispune de putere executivă în vederea aplicării politicilor comune.
Consiliul de Miniştri este compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi
deţine cea mai mare parte a competenţelor decizionale. Acesta este asistat de Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care îi pregăteşte lucrările şi execută sarcinile care îi
sunt atribuite.
Adunarea Parlamentară nu dispune, iniţial, decât de putere de decizie, iar membrii săi nu
sunt aleşi încă prin vot universal direct.
Tratatul prevede, de asemenea, instituirea unei Curţi de Justiţie.
Conform Acordului privind unele instituţii comune, semnat şi intrat în vigoare în acelaşi
timp cu Tratatele de la Roma, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie sunt comune
Tratatelor CEE şi Euratom.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de Fuziune în 1967, Consiliul şi Comisia devin instituţii
comune celor trei Comunităţi (CECO, CEE şi Euratom) şi se instituie principiul unităţii bugetare.

MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

Prezentul tratat a fost modificat prin următoarele tratate:
 Tratatul de la Bruxelles, numit „Tratatul de Fuziune” (1965) 
Acest tratat înlocuieşte cele trei Consilii de Miniştri (CEE, CECO şi Euratom), pe de o parte, şi
cele două Comisii (CEE, Euratom) şi Înalta Autoritate (CECO), pe de altă parte, cu un Consiliu
53
unic şi o Comisie unică. Pe lângă această fuziune administrativă, se instituie şi un buget de
funcţionare unic.
 Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii bugetare (1970) 
Acest tratat înlocuieşte sistemul de finanţare a Comunităţilor din contribuţiile venind din partea
statelor membre cu cel al resurselor proprii. Acesta instituie, de asemenea, un buget unic pentru
Comunităţi.
 Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare (1975) 
Acest tratat conferă Parlamentului European dreptul de a respinge bugetul şi de a da Comisiei
descărcarea de gestiune pentru executarea acestuia. Tratatul instituie o Curte de Conturi unică
pentru cele trei Comunităţi, organism de control contabil şi de gestiune financiară.
 Tratatul privind Groenlanda (1984) 
Acest tratat pune capăt aplicării tratatelor pe teritoriul Groenlandei şi stabileşte relaţii speciale
între Comunitatea Europeană şi Groenlanda, după modelul regimului aplicabil teritoriilor de
peste mări.
 Actul Unic European (1986) 
Actul Unic European constituie prima modificare semnificativă adusă tratatelor. Acesta permite
extinderea domeniilor în care votul în cadrul Consiliului se face cu majoritate calificată, creşte
rolul Parlamentului European (procedura de cooperare) şi lărgeşte competenţele comunitare.
Actul Unic European introduce obiectivul pieţei interne, care trebuie realizat până în 1992.
 Tratatul privind Uniunea Europeană, numit „Tratatul de la Maastricht”
(1992) 
Tratatul de la Maastricht reuneşte sub acelaşi acoperiş Uniunea Europeană, cele trei Comunităţi
(Euratom, CECO, CEE) şi cooperarea politică instituţionalizată în domeniul politicii externe, al
apărării, al poliţei şi al justiţiei. Acesta redenumeşte CEE, care devine CE. În plus, acest tratat
instituie uniunea economică şi monetară, introduce noi politici comunitare (educaţie, cultură) şi
consolidează competenţele Parlamentului European (procedura de codecizie).
 Tratatul de la Amsterdam (1997) 
Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competenţelor Uniunii prin crearea unei politici
comunitare de ocupare a forţei de muncă, prin transferul către Comunitate a unei părţi din
problemele relevante anterior în cadrul cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, prin
măsurile menite să apropie Uniunea de cetăţenii săi şi prin posibilitatea unor cooperări mai
strânse între anumite state membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde
procedura de codecizie, precum şi votul cu majoritate calificată şi simplifică şi renumerotează
articolele tratatelor.

54
  Tratatul de la Nisa (2001) 
Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte „reminiscenţelor” de la Amsterdam, şi
anume problemelor instituţionale privind extinderea, care nu au fost soluţionate în 1997. Este
vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în cadrul Consiliului şi despre
extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea
procedurii de cooperare consolidată şi eficientizează sistemul jurisdicţional.
 Tratatul de la Lisabona (2007) 
Tratatul de la Lisabona introduce largi reforme instituţionale. Acesta elimină vechea arhitectură
instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea Europeană cu
Uniunea Europeană. Tratatul introduce, de asemenea, modificări semnificative cu privire la
modul de funcţionare al instituţiilor europene, la procesul decizional şi la repartiţia
competenţelor între UE şi statele membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de adoptare a
deciziilor într-o Europă extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus,
numeroase politici interne şi externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor să
legifereze şi să ia măsuri în domenii politice noi.
Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:
 Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit (1972), care
creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la şase la nouă.
 Tratatul de aderare a Greciei (1979)
 Tratatul de aderare a Spaniei şi Portugaliei (1985), care creşte numărul statelor
membre ale Comunităţii Europene de la zece la douăsprezece.
 Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), care creşte numărul
statelor membre ale Comunităţii Europene la cincisprezece.
 Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei,
Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003). 
Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la cincisprezece la
douăzeci şi cinci.
 Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005). Acest tratat creşte numărul
statelor membre ale Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi şapte.

     3.4.2 : Tratatul de la Lisabona si concurenta in spatiul european 

Noul Tratat a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 de cele 27 de state membre
ale Uniunii Europene (UE). Este primul tratat al Uniunii semnat de România în calitate de stat
membru UE. Documentul amendează tratatele actuale în vigoare, fără a le înlocui. Numele său
55
oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. Documentul este rezultatul unui proces mai
îndelungat prin care s-a urmărit reformarea cadrului legal al Uniunii. Condiţiile impuse de
trecerea de la 15 la 27 de state membre în urma celui de-al cincilea val al extinderii au făcut
necesară reformarea instituţiilor Uniunii, precum şi a modului de luare a deciziilor la nivelul
acesteia, în vederea sporirii eficienţei întregului sistem comunitar. Tratatele anterioare de la
Amsterdam (1997) şi Nisa (2001) au reprezentat paşi înainte care au pregătit Uniunea pentru
aceste transformări, însă modificările introduse s-au dovedit a fi insuficiente. Prin urmare,
guvernele statelor membre au decis lansarea unei dezbateri mai largi privind viitorul Uniunii
Europene, care s-a desfăşurat în jurul a patru teme esenţiale: simplificarea tratatelor, delimitarea
mai clară a competenţelor între statele membre şi Uniunea Europeană, statutul Cartei Drepturilor
Fundamentale şi rolul parlamentelor naţionale. La sfârşitul anului 2001, statele membre au
adoptat Declaraţia de la Laeken, care afirma necesitatea ca Uniunea să devină „mai democratică,
mai transparentă şi mai eficace”. Pe aceste baze, în 2002 au fost lansate lucrările Convenţiei
privind viitorul Europei, care s-au desfăşurat între februarie 2002 şi iulie 2003, sub preşedinţia
lui Valéry Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei şi fost membru al Parlamentului
European.
Convenţia a reunit reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor naţionale atât din statele
membre, cât şi din statele candidate, precum şi reprezentanţi ai Parlamentului European şi ai
Comisiei Europene. România a participat şi ea la aceste lucrări. În urma dezbaterilor, a fost
elaborat un Proiect de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Acest document de
lucru a fost negociat la nivelul guvernelor statelor membre în cadrul unei Conferinţe
Interguvernamentale (CIG), care a debutat în octombrie 2003 şi s-a finalizat în iunie 2004 cu
agrearea unei versiuni finale a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, cunoscut
şi ca Tratatul Constituţional. Tratatul Constituţional a fost semnat la 29 octombrie 2004, la
Roma, şi a fost ratificat de 16 din cele 25 de state membre, precum şi de România şi Bulgaria
(care la acea dată erau state candidate), însă nu a putut intra în vigoare, în urma respingerii
acestui document în 2005, prin referendum, în două state membre. După o pauză de reflecţie
instituită între iunie 2005 şi decembrie 2006, procesul de reformă instituţională a fost relansat în
ianuarie 2007, moment care a coincis, de altfel, cu aderarea României la Uniunea Europeană. La
Consiliul European din iunie 2007, în urma unui proces de consultări intense cu statele membre
UE, Preşedinţia germană a Consiliului UE a prezentat un raport asupra viitorului Europei.
Consiliul European a decis convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale (CIG) pentru
elaborarea Tratatului de Reformă a Uniunii, şi a adoptat un mandat clar şi detaliat în acest sens.
Astfel, mandatul prevedea ca viitorul Tratat să amendeze tratatele în vigoare la nivelul Uniunii
56
(s-a renunţat la ideea înlocuirii acestora printr-un tratat unic), urmând, totodată, să fie preluată
substanţa inovaţiilor prevăzute în Tratatul Constituţional.
Conferinţa Interguvernamentală a fost lansată la 23 iulie 2007. Textul final al Tratatului
de Reformă elaborat la nivelul CIG a fost adoptat la Consiliul European informal de la Lisabona
din 18-19 octombrie 2007. Noul tratat a fost semnat, la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Acesta
va intra în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate statele membre. România
s-a numărat printre primele state care au ratificat, la 4 februarie 2008. Tratatul de la Lisabona va
oferi Uniunii instrumentele adecvate pentru a face faţă provocărilor complexe ale secolului 21,
precum globalizarea, schimbările climatice, securitatea energetică, mediul şi dezvoltarea
durabilă, criminalitatea organizată sau imigraţia.
Douăsprezece inovaţii cheie introduse de Tratatul de la Lisabona
1. Uniunea Europeană va avea un Preşedinte stabil al Consiliului European, cu un mandat
de 2 ani şi jumătate, cu posibilitatea de a fi reînnoit o singură dată. 2. Uniunea va avea un Înalt
Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, care-l va înlocui pe actualul Înalt
Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună/PESC. Noul Înalt Reprezentant va
fi, în acelaşi timp, şi vice-preşedinte al Comisiei. 3. Numărul de membri ai Parlamentului
European este fixat la 750 plus preşedintele PE. Numărul minim şi maxim de reprezentare a
statelor membre a fost stabilit la 6, respectiv 96 de parlamentari europeni. România beneficiază
de 33 de deputaţi europeni. 4. Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte statut juridic
obligatoriu. 5. Tratatul măreşte numărul domeniilor în care Parlamentul European are dreptul de
a aproba legislaţia europeană, împreună cu reprezentanţii statelor membre din Consiliul UE
(procedură cunoscută sub numele de „co-decizie”). 6. Votul cu majoritate calificată va deveni
modalitatea obişnuită de vot în Consiliul UE. Se va renunţa astfel la dreptul de veto în multe
domenii ale acţiunii UE, întărindu-se capacitatea de acţiune comunitară. 7. Deciziile luate cu
majoritate calificată vor avea nevoie, începând din 2014, de sprijinul a 55% dintre statele
membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii Europene. 8. Parlamentele naţionale
dobândesc dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii, pentru a se asigura că atribuţiile sunt
exercitate la cel mai adecvat nivel decizional (local, naţional sau european) – respectarea
principiului subsidiarităţii. 9. Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică. 10.
Importanţa relaţiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat, ca politică
integrată. 11. Tratatul de la Lisabona recunoaşte existenţa unor noi provocări la adresa Uniunii,
precum combaterea schimbărilor climatice, promovând totodată solidaritatea statelor membre în
domeniul energiei. 12. Statele membre se pot retrage din UE, urmând procedura prevăzută în
acest sens de clauza de retragere.

57
 Structura

Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La intrarea sa în

vigoare, Tratatul de la Lisabona va amenda cele două tratate majore ale Uniunii: Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992), precum şi Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene (Roma, 1957). Acesta din urmă va fi redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (TFUE). O serie de Protocoale şi de Declaraţii sunt anexate Tratatului. Cu titlu separat
va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). Tratatul
privind Uniunea Europeană (TUE), aşa cum este amendat de Tratatul de la Lisabona, reflectă
cadrul general al Uniunii şi principiile sale, incluzând, de asemenea, şi dispoziţiile specifice
privind politica externă şi de securitate comună a UE. Astfel, TUE amendat cuprinde un
preambul şi va fi structurat în şase părţi: • Titlul I: Dispoziţiile comune; • Titlul II: Dispoziţiile
privind principiile democratice; • Titlul III: Dispoziţiile privind instituţiile; • Titlul IV:
Dispoziţiile privind formele de cooperare consolidată;
• Titlul V: Dispoziţiile generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţiile specifice
privind politica externă şi de securitate comună; • Titlul VI: Dispoziţiile finale. Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) cuprinde regulile şi modalităţile concrete de funcţionare
a UE, transpunând în practică elementele de principiu descrise în cadrul TUE. De asemenea,
TFUE va detalia politicile Uniunii, cu excepţia politicii externe şi de securitate comună.
Structura acestuia, în versiunea consolidată, va fi următoarea: • Partea I: Principiile (art. 1 – 17);
• Partea a doua: Nediscriminarea şi cetăţenia UE (art. 18 – 25); • Partea a treia: Politicile şi
acţiunile interne ale Uniunii (art. 26 – 197); • Partea a patra: Asocierea ţărilor şi teritoriilor de
peste mări (art. 198 – 204); • Partea a cincea: Acţiunea externă a Uniunii (art. 205 – 222); •
Partea a şasea: Dispoziţii instituţionale şi financiare (art. 223 – 334); • Partea a şaptea: Dispoziţii
generale şi finale (art. 335 – 358).

58
 CONCLUZII

“Competitia conduce la continua perfectionare si eficientizare a productiei. Ea determina

producatoru 1 sa elimine risipa si sa scada costurile, astfel încât sa vânda la un pret mai mic
decât altii. Îi elimina pe cei ale caror costuri ramân ridicate si face astfel încât sa concentreze
productia în mâinile acelora ale caror costuri sunt mai mici.” (Clair Wilcox)
Concurenta are loc atunci când exista libertatea de a patrunde pe o piata si când, în acelasi
timp, pe acea piata exista mai multi vânzatori alternativi.
Concurenta poate avea loc între firme mari sau firme mici, firmele rivale putând intra în
competitie pe piete locale, regionale, nationale sau chiar pe piete mondiale.
Cele mai importante scopuri ale concurentei sunt:
- satisfacerea cererii consumatorilor;
- promovarea inovatiei;
- alocarea eficienta a resurselor;
- limitarea puterii economice si a celei politice;
- justa distributie a veniturilor.
Concurenta constituie mijlocul necesar prevenirii si/sau diminuarii puterii economice
concentrate în mâinile statului si ale persoanelor si întreprinderilor private.
De aceea, concurenta reprezinta un mijloc important pentru organizarea societatii.
Principala cerinta careia orice economie trebuie sa-i faca fata este alocarea resurselor sale într-un
mod în care sa îi satisfaca cel mai bine pe membrii societatii respective, atât producatori, cât si
consumatori. Astfel, trebuie sa se hotarasca:
- ce fel de bunuri si în ce cantitati trebuie produse;
- în ce mod trebuie sa fie distribuite bunurile produse între membrii societatii;
- cum trebuie directionate resursele în producerea bunurilor si ce metode de productie se
vor folosi.
Piata libera presupune actiunea libera a mai multor agenti economici (producatori sau
cumparatori)
Concurenta este unul dintre factorii importanti ce actioneaza asupra agentilor economici, astfel
încât acestia sa-si adapteze oferta la cerere. Pe o piata libera, concurenta actioneaza în strânsa
legatura cu pretul. Agentii economici producatori pe o piata libera urmaresc prin intermediul

59
concurentei cu ceilalti producatori maximizarea profitului, prin minimizarea costului, pretului si
cresterea calitatii bunurilor produse.
Economia de piata libera se identifica cu economia de piata moderna si se bazeaza pe
conservarea principiului libertatii de concurenta. Aceasta este reglementata printr-o serie de acte
normative care au ca efect reprimarea abuzurilor de la regulile normalitatii concurentei.
Concurenta devine mai puternica, atunci când preturile sunt mai mici si creste cererea de
bunuri. Concurenta se materializeaza prin comportamentul agentilor economici din aceeasi
ramura, care urmaresc maximizarea profitului pe seama utilizarii capitalului investit. Fiecare
agent economic, care actioneaza pe piata libera, este preocupat de activitatea firmei sale, astfel
încât aceasta sa fie cea mai competitiva dintre toate, iar câstigul net sa fie cel mai bun.
Problema economică este una a utilizării resurselor disponibile în cel mai eficient mod, şi
nu ceea ce ar trebui să facem dacă situaţia ar fi diferită de ceea ce este de fapt. Nu are niciun sens
să vorbim de o utilizare a resurselor ca şi cum o piaţă perfectă “ar exista”, dacă acest lucru
înseamnă că resursele ar trebui să fie diferite de ceea ce sunt sau să polemizăm asupra a ceea ce o
persoană, care beneficiază de cunoaştere absolută, ar face dacă sarcina noastră este să găsim cea
mai bună utilizare a cunoştinţelor existente.
Argumentul în favoarea concurenţei nu se bazează pe condiţiile care ar exista dacă ar fi
perfectă. Deşi, dacă datele concrete ar face posibil concurenţei să se apropie de perfecţiune, acest
lucru ar asigura, de asemenea, utilizarea mai eficientă a resurselor, şi, cu toate că există motivaţii
pentru înlăturarea obstacolelor umane din calea concurenţei, acest lucru nu înseamnă că aceasta
nu duce de asemenea la o utilizare cât mai eficientă a resurselor ce poate fi adusă prin oricare
alte mijloace cunoscute dacă prin natura situaţiei acesta trebuie să fie imperfectă.
Chiar şi acolo unde intrarea liberă nu va asigura mai mult decât că, în orice moment, toate
produsele şi serviciile pentru care ar exista o cerere efectivă, dacă acestea ar fi disponibile, sunt,
de fapt, bunuri care pot fi produse la cea mai puţin costisitoare (curentă) alocare de resurse, dată
fiind situaţia istorică, chiar dacă preţul pe care consumatorul este determinat să-l plătească este
considerabil mai mare şi abia sub costul următorului cel mai bun mod în care nevoia sa ar putea
fi satisfăcută - acest lucru, recunosc, este mai mult decât ne putem aştepta de la orice alt sistem
cunoscut.
Argumentul decisiv este încă acela elementar şi anume faptul că este foarte puţin probabil
ca, fără obstacole artificiale pe care activitatea guvernului fie le creează, fie le poate elimina,
orice marfă sau serviciu va fi disponibilă pentru orice perioadă de timp doar pentru un preţ la
care cei din afară ar putea aştepta o rată a profitului mai mult decât normală, dacă au "intrat în
joc".

60
 Lecţia practică a tuturor acestor lucruri, cred eu, este că noi ar trebui să ne facem mult
mai puţine griji dacă concurenţa într-un anumit caz este perfectă şi mult mai multe griji
întrebându-ne dacă măcar există concurenţă. Ceea ce modelele noastre teoretice referitoare la
industrii distincte ascund este faptul că, în practică, o prăpastie mult mai mare desparte
concurenţa de lipsa de concurenţă decât concurenţa perfectă de cea imperfectă.
Cu toate acestea, actuala tendinţă adusă în discuţie, este de a fi intolerant la adresa
imperfecţiunilor şi de păstra tăcerea asupra împiedicării concurenţei. Probabil, putem încă afla
mai mult despre semnificaţia reală a concurenţei prin studierea rezultatelor care apar, de regulă,
dacă este suprimată concurenţa în mod deliberat decât prin concentrarea asupra deficienţelor
concurenţei efective în raport cu un ideal care nu este relevant pentru faptele date.
Eu spun, după multă chibzuinţă, "unde concurenţa este suprimată în mod deliberat", şi nu
doar "unde aceasta este absentă", deoarece efectele sale principale sunt, de obicei, chiar dacă mai
încet, în funcţiune atâta timp cât nu este pur şi simplu înăbuşită cu ajutorul statului.
Relele pe care experienţa le-a dovedit a fi consecinţe obişnuite ale suprimării concurenţei,
se află pe un plan diferit de cele pe care imperfecţiunile concurenţei le poate provoca. Mult mai
grav decât posibilitatea ca preţurile să nu corespundă costului marginal este faptul că, în cazul
unui monopol fortificat, costurile vor fi probabil mult mai mari decât este necesar.
Pe de altă parte, un monopol bazat pe eficienţă superioară, dăunează, în mod comparativ,
puţin atât timp cât se asigură faptul că acesta va dispărea atunci când oricine altcineva devine
mai eficient în satisfacerea nevoilor consumatorilor.
În concluzie, vreau pentru o clipă să mă întorc la punctul de la care am inceput şi să
redefinesc cea mai importantă concluzie într-o formă mai generală.
Concurenţa este în esenţă un proces al formării opiniei: prin răspândirea informaţiei,
acesta creează acea unitate şi coerenţă a sistemului economic pe care le presupunem atunci când
ne gândim la el ca la o singură piaţă. Acesta creează opiniile pe care oamenii le au despre ceea ce
este cel mai bun şi mai ieftin, iar mulţumită acestuia oamenii ştiu, măcar atât cât ştiu, despre
posibilităţi şi oportunităţi.
Prin urmare, este un proces care implică o schimbare continuă a datelor şi a cărui
semnificaţie trebuie să fie, aşadar, complet omisă de orice teorie care tratează aceste date ca fiind
constante.

61
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Cursuri, monografii, tratate

 Academia Română, Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan”, Dicţionar explicativ al
limbii române, ed. A II-a, Bucureşti, 1998.
· Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența neloială pe piața
internă și pe piața internațională, Editura Lumina Lex, bucurești, 1994.
· Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența patologică -
Monopolismul, Editura Lumina Lex, București, 1993.
· Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, ed. A II-a,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
· Coman Giorgiu, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu,
București, 2011
· Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tănăsescu Simina Elena,
Constituția României revizuită, Editura All Beck, București, 2004.
· Craig Paul, Grainne de Burca, Dreptul uniunii europene, Editura Hamangiu, ediția
a IV-a, București, 2009 .
· Drd. Coman Giorgiu, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”,
Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011, pg. 5, www.juridice.roO.
Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale – partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1993
· Eminescu Yolanda, Concurență neleală. Drept român și comparat, Ed. Lumina
Lex, București, 1993.
· Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, Vol.3, Ed. Academiei
Române, București, 1984

62
 · Eremia (Cucu) Cristina, Teză de doctorat, ”Protecția juridică împotriva practicilor
anticoncurențiale ale întreprinderilor”, Universitatea Nicolae Titulescu, București, 2013,
· Eremia (Cucu) Cristina, Teză de doctorat, Universitatea Nicolae Titulescu,
Bucureşti, 2013
· Fuerea Augustin, Drept comunitar al afacerilor, ediția a II-a revizuită și adăugită,
Ed. Universul Juridic, București, 2006.
· Giorgiu Coman, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu,
București, 2011,
· Giorgiu Coman, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”,
Academia de poliție ”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011.
· Mihai Emilia, Dreptul concurenței, Editura All Beck, București, 2004.
· Octavian Căpățână, Dreptul concurenței comerciale, Concurența onestă, Editura
Lumina Lex, București, 1992,
· Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2009
· Păun Roxana-Daniela, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Ed.
Fundației România de mâine, București, 2013.
· Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol.3, Editura Academiei
Române, București, 1984,

Articole în reviste de specialitate

· Raport Consiliul Concurenței, ”piața unică, piața națională: politica de concurență
în sectoarele cheie”, 2009
· Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2013
· Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2012

Acte normative interne, europene si internationale

· Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996 a concurenței
· Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale

Adrese web
· www.beckshop.ro
· www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta
63
· www.consiliulconcurentei.ro
· www.europa.eu.com
· www.euroavocatura.ro
· www.mastermrufeaa.ucoz.com
· www.socio-umane.ct-asachi.ro
· www.univnt.ro
· www.wikipedia.ro

64