PLAN DE CURS

PATRIMONIUL AFACERII

Principiile obligatiilor izvorate din afaceri.

Obligaţiile profesioniştilor reprezintă o specie a obligaţiilor civile. Codul civil tratează unitar
materia obligaţiilor. În prezent teoria generală a obligaţiilor are un izvor juridic unic, după
abrogarea Codului comercial – Codul civil.
Principiul libertăţii contractuale. Acest principiu a fost recunoscut în vechiul drept civil ca şi în
forma clasică a dreptului comercial. În prezent principiul se bucură de o fixare normativă
neechivocă .
Libertatea de mişcare a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor. Dreptul european a
îmbogăţit sistemele normative naţionale cu o abordare neutră şi nediscriminatorie a activităţilor
economice în scopul creării unei pieţe interne uniforme, guvernată doar de „meritul”, de
performanţa economică a întreprinzătorilor.
Principiul celerităţii, salvgardării circuitului economic şi protecţia terţilor. Activităţile
economice reclamă o înlăturare a formelor rigide care pot frâna producţia, comerţul
(tranzacţionarea în general) şi prestarea de servicii. Actele juridice incidente în activităţile
economice reclamă regulile clare de formare a contractelor, probaţiunea mai puţin formalistă,
garanţii acordate terţilor care se încred în realitatea economică palpabilă reprezentată de
întreprinderi. În prezent, prin sistemul unitar al contractelor speciale (civile) astfel de deziderate
au devenit comune, indiferent de părţile contractante. Excepţiile instituite în persoana
profesioniştilor sunt unele punctuale, fără putinţă de scindare a materiei obligaţiilor.
Noţiunea de patrimoniu.
Persoana de drept şi patrimoniul în teoria clasică. Tratarea clasică a dreptului civil a
împământenit o abordare clară a legăturii dintre persoana de drept (personalitatea juridică) şi
patrimoniu. În termeni negativi teoria ar statua că nu există patrimoniu fără persoană de drept după
cum nu există nici persoană de drept fără patrimoniu (unic). Această abordare strictă se bazează
pe principiul unicităţii patrimoniului. Fiecare persoană are un singur patrimoniu ca expresie a
personalităţii juridice (a capacitaţii sale juridice văzută în acţiune). Teoria clasică merge până la
identificarea patrimoniului cu personalitatea juridică, până la afirmaţia că nimic nu rămâne în afara
patrimoniului. Teoria unicităţii patrimoniului a creat din totdeauna greutăţi de acomodare cu
realităţile practice. Creaţiile doctrinare de tipul universalităţilor de fapt şi patrimonii de afectaţiune,
tendinţele de identificare a unui grup de bunuri sau drepturi individualizate în interiorul unui
patrimoniu, toate s-au lovit de inflexibilitatea unicităţii patrimoniului şi au trebuit să cedeze în faţa
prestigiului şi infailibilităţii acestei teorii.
Persoana de drept şi patrimoniul în noul Cod civil. Codul civil păstrează în parte legătura dintre
persoana de drept şi patrimoniu. Nu poate exista persoană de drept fără patrimoniu. Respectiv orice
persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu. Aceasta noţiune juridică,
patrimoniul, este explicitat normativ prin cuprinsul său: toate drepturile şi datoriile persoanei ce
pot fi evaluate în bani.
Diviziuni şi afectaţiune de mase patrimoniale.
Patrimonii de afectaţiune. Din punct de vedere comercial noţiunea cu relevanţă deosebită în
materie este aceea de patrimoniu de afectaţiune. Conform Codului civil patrimoniile de afectaţiune
sunt masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte
patrimonii determinate potrivit legii. Patrimoniile de afectaţiune includ în mod explicit acele
patrimonii afectate exercitării unei profesii. Legea vorbeşte de o profesie autorizată trimiţând la
corpurile profesionale care se bucură de o reglementare specială, inclusiv în privinţa formelor
individuale de exercitare (avocaţi, notari, executori, mediatori, doctori, arhitecţi, etc.)
Profesioniştii (comercianţi) nu răspund cerinţelor unei „profesii autorizate” iar normele care
reglementează patrimoniul de afectaţiune destinat exercitării unei profesii autorizate nu vizează şi
situaţia patrimoniului de afectaţiune pentru exploatarea unei întreprinderi. Diferenţa are urmări
legale semnificative.
Patrimoniile de afectaţiune ale profesioniştilor (comercianţi) care exploatează o
întreprindere individuală.
Contrar primei impresii această categorie de subiecţi de drept comercial nu se bucură de avantajul
separaţiei de patrimonii oferită persoanelor care exercită o profesie autorizată. Ca regulă, în lipsă
de dispoziţii contrare (aşa cum am întâlnit în cazul fiduciei, profesiilor autorizate şi parţial în
privinţa societăţii simple) diviziunile patrimoniului nu conferă limitări corespunzătoare ale
obligaţiilor speciale până la limita patrimoniului corespunzător acestor obligaţii. Regula generală
va fi aceea că creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune
patrimonială sunt ţinuţi doar să urmărească cu întâietate bunurile care fac obiectul acelei mase
patrimoniale. Dacă nu se îndestulează, diviziunea patrimonială dispare pentru ei, fiind în drept să
urmărească şi celelalte bunuri ale debitorului până la îndestularea creanţei.
Fondul de comerţ
Una dintre noţiunile tradiţionale ale vechiului drept comercial este noţiunea de fond de comerţ.
Doctrina comercială veche, sub influenţa autorilor francezi, a făcut din această noţiune, fără o
sancţionare legală expresă, o noţiune complet definită şi închegată din punct de vedere teoretic şi
practic. Noţiunea de fond de comerţ are şi o reflectare economică care poate fi revăzută în scopul
comparării cu percepţia juridică.
Noţiunea şi natura juridică a fondului de comerţ. În mod tradiţional ştiinţa dreptului comercial s-
a preocupat de noţiunea de fond de comerţ, noţiune eminamente comercială creată pentru
surprinderea valorii create de un comerciant. Ostracizarea prezenta a denumirii de comerţ ridică
întrebarea de ce legiuitorul nu a renunţat complet la această noţiune, mai ales în prezent, în
condiţiile renunţării la sistemul clasic al unicităţii patrimoniului. În accepţiunea clasică se vorbea
deja, în lipsă de izvor normativ la acea data, de patrimoniu de afectaţiune pentru fondul de comerţ,
respectiv alocarea unei părţi din patrimoniu pentru un scop comercial distinct. La acea dată
noţiunea a fost criticată pentru inconsistenţă conceptuală deoarece unicitatea patrimoniului juridic
nu era ştirbită cu nimic.
Elementele fondului de comerţ. Fondul de comerţ cuprinde bunuri necesare desfăşurării
activităţilor economice de către profesionist, este deci o masă de bunuri.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ pot fi reprezentate de firma comercială, emblema,
clientela şi vadul, drepturi de proprietate intelectuală.
Firma comercială este un atribut de identificare al persoanei juridice sau un element de
individualizare a comerciantului persoană fizică. Regulile de alegere şi utilizare sunt cele prescrise
în izvorul legal principal, Legea nr. 26/1990. În accepţiunea legii firma este numele sau, după caz,
denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 din legea
indicată). Izvorul normativ fixează reguli detaliate pentru cuprinsul firmei pentru fiecare categorie
de comerciant.
Clientela şi vadul comercial. Poate elementele incorporale cele mai aproape de natura fondului de
comerţ sunt aceste elemente speciale care ţin de specificul activităţii comerciale. Clientela este
percepută ca totalitatea persoanelor de drept care apelează în mod obişnuit la mărfurile, bunurile,
serviciile unui comerciant. Clientela constituie în mod incontestabil o valoare economică datorită
faptelor de comerţ potenţiale pe care le va mijloci. Stabilitatea raporturilor juridice dintre
consumatori şi comerciant este un bun de preţ al fondului de comerţ. Continuitatea activităţii
comerciale este strâns legată de clientelă. Caracterul ei variabil şi lipsa de specificitate nu sunt de
natură să nege importanţa conceptului. În strânsă legătură cu clientela se află vadul comercial.
Acesta reprezintă aptitudinea fondului de comerţ de a atrage clientelă, avantajul specific al unui
comerciant faţă de alţii. Factori „catalizatori” pentru vadul comercial pot fi identificaţi în elemente
precum locul unde se află amplasat localul, comportamentul auxiliarilor comerciantului în
raporturile cu clienţii, avantajul atras de reclama comerciala, dar şi calitatea mărfurilor şi
serviciilor oferite şi preţurile practicate, etc.
Drepturile de proprietate intelectuală. Fondul de comerţ cuprinde eventualele drepturi de
proprietate intelectuală (brevete, drepturi de autor şi drepturi conexe, mărci etc.) care aparţin
comerciantului.
Regimul creanţelor şi datoriilor. Privirea generală asupra bunurilor mobile incorporale nu poate
rata existenţa creanţelor şi a obligaţiilor comerciale. Nefiind o universalitate juridică aceste bunuri
nu intră în structura fondului de comerţ. Creanţele şi obligaţiile se constituie astfel în diferenţa
specifică între fondul de comerţ şi un patrimoniu de afectaţiune. Observarea regimului creanţelor
şi datoriilor este important din perspectiva transmiterii fondului de comerţ. Nefiind constituente
acestuia, creanţele şi datoriile comerciantului nu se transmit dobânditorului în cazul înstrăinării
fondului de comerţ.
Elementele corporale ale fondului de comerţ. Categoria elementelor corporale ale fondului de
comerţ este complet reprezentată. Bunurile, atât mobile cât şi imobile sunt susceptibile de a intra
în componenţa unui fond de comerţ.
Bunurile imobile. Existenţa bunurilor imobile printre bunurile afectate unei activităţi economice
este uşor sesizabilă. Ele pot fi folosite ca sedii, ca spaţii de producţie sau ca mijloace principale de
producţie, instalaţii, utilaje, maşini.
Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde în mod curent printre elementele sale
bunuri mobile corporale precum materia primă necesară pentru procesul productiv sau mărfurile
necesare pentru interpunerea în schimb.
Noţiunea prezentă a fondului de comerţ.
În condiţiile noului Cod civil noţiunea şi-a pierdut o bună parte din importanţă. Diviziunile
patrimoniale acoperă foarte bine masele de bunuri afectate pentru scopuri anume, inclusiv pentru
crearea şi exploatarea de întreprinderi.
Fondul de comerţ reprezintă în prezent o masă de bunuri afectată unei activităţi economice. El este
proiecţia în planul bunurilor a patrimoniului de afectaţiune creat pentru exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ. Folosim această explicitare pentru a păstra distincţia legiuitorului,
respectiv fondul de comerţ este o colecţie de bunuri, în timp ce patrimoniul rămâne o colecţie
(mulţime) de drepturi (şi obligaţii). Bunurile sunt cele care reprezintă obiectul juridic (derivat) al
raporturilor juridice al căror conţinut este reprezentat de drepturile şi obligaţiile patrimoniului de
afectaţiune. În contextul acestei reglementări fondul de comerţ va reprezenta o „universalitate de
fapt” recunoscută de lege, o formă de manifestare a patrimoniului de afectaţiune recunoscut
profesionistului care exploatează o întreprindere. În privinţa acestei universalităţi este posibilă
constituirea unei ipoteci conform declaraţiei legii . Noţiunea de fond de comerţ mai este prezentă
în noul Cod în materia uzufructului, a conflictului de legi, a regimurilor matrimoniale şi în normele
care reglementează registrul comerţului.